Listen on:
Episodes
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Personal, sunt uimit și încântat de generozitatea și răbdarea cu care Dumnezeu ne însoțește și ne lămurește Cuvântul Său, ca premiză pentru o viață după voia și plăcerea Lui! Pentru că nu citim și comentăm Biblia doar pentru cunoaștere, nu?! Ci în special ăt o trăire altfel! Așa să ne ajute și azi Dumnezeu... pe măsură ce continuăm să deprindem arta de a înțelege cuvintele Mântuitorului, inclusiv pildele Lui – care abundă în Ev. după Matei cap. 13, unde am ajuns... Pe lângă considerațiile generale pe care le-am făcut data trecută, mai permiteți-mi una vă rog: m-am gândit că e mai util să citim textul acestui capitol într-o ordine logică, și nu cronologică – deci nu la rând, de la vers. 1 la 58, ci astfel încât să avem un folos imediat – adică vom citi, odată cu textul fiecăreia din cele două pilde principale ale capitolului, și interpretarea lor, care în structura aleasă de Matei este plasată nu imediat după pilda respectivă. Data trecută am citit deci pilda semănătorului din primele 8 versete și-apoi interpretarea ei, de la versetul 18... la fel vom face astăzi și cu pilda neghinei, redată în versetele 24-30 și tălmăcită ucenicilor în pasajul corespunzător versetelor 36-43. Nu înainte însă de a survola și versetele încă necitite din prima parte a capitolului. După ce Domnul nostru a spus pilda semănătorului (vers. 3-8), El adaugă ceva foarte interesant:
Cine are urechi de auzit să audă. (Mat. 13:9)
O atenționare care mai fusese făcută de Domnul Isus și-n cap. 11, după ce-și spusese părerea despre persoana și semnificația lucrării lui Ioan Botezătorul. Și observăm că expresia aceasta (Cine are urechi de auzit să audă) conchide fiecare din cele două pilde majore din acest capitol – apare în vers. 9 după pilda semănătorului, și-n vers. 43 după pilda neghinei – și cred că nu întâmplător! Domnul parcă vrea să ne spună că, dacă tot avem pe lateralele capului ceea ce numim urechi, să le folosim și pentru a auzi ce și cum trebuie. Pentru că în cazul multora dintre noi, Dumnezeu ne tot vorbește – când într-un fel, când în altul – iar noi, deși credem că avem urechi, nu (vrem să) auzim. Interesantă este și urmarea acestei aserțiuni hristice; ușor nedumeriți, (Mat. 13:10)
Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: „De ce le vorbeşti în pilde?”
Cu alte cuvinte: „Tu vrei ca ei să audă și să-nțeleagă, dar le vorbești în parabole!” Cineva spunea că pilda este o poveste pământească cu o semnificaţie cerească. Aceasta este o definiţie bună. Dar cuvântul parabolă vine din grecescul parabole = a așeza ceva lângă un obiect pentru a-l măsura, prin comparație. De exemplu, pui o riglă alături de o foaie pentru a o măsura. Acea riglă este parabola; are scopul de a măsura. Domnul nostru a dat pildele pentru a măsura adevărul ceresc pe care ni L-a putut pune înainte. Pildele folosite erau inspirate din viața și lucrurile obişnuite ale oamenilor din zilele acelea. El i-a învățat adevăruri spirituale măreţe, ilustrate prin lucruri pe care ei le cunoşteau şi le putea vedea.
De ce a făcut-o?
Isus le-a răspuns: „Pentru că vouăv-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.” (Mat. 13:11)
Precum mântuirea, darul înțelegerii este universal, doar că are valoare pentru cel care-l acceptă! Dacă un om vrea să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, îl poate cunoaşte. Cine vrea să cunoască adevărul îl poate cunoaşte. Dar te poţi și închide faţă de el. Există mulţimi de oameni aşa-numiţi „cu mintea deschisă” care îşi astupă urechile faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu vrei să îl auzi, nu-l vei auzi, prietene! Nu numai că nu-l vei auzi, dar nici nu-l vei înţelege. Trebuie să ai o ureche care să vrea să audă Cuvântul lui Dumnezeu!
Căcicelui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. (Mat. 13:12)
Dacă tu cunoşti un adevăr mic şi vrei să ştii mai mult, Domnul va adăuga la ceea ce ştii. Dacă nu vrei să cunoşti adevărul, Domnul nu te va asista în ignoranța ta asumată! El nu va închide niciodată uşa unui om care vrea să audă, dar nici nu-l va forța să înțeleagă pe cel ce nu vrea asta! Domnul Isus afirmă foarte clar că acesta este motivul pentru care vorbeşte în pilde. Cei care nu vor să audă, nu vor înţelege nici măcar ce trebuie să cunoască!
De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte prorocia lui Isaia, care zice: ‘Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea.’ Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec. Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că mulţi proroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit. (Matei 13:13-17)
Într-un fel, aceste versete sunt cruciale pentru înțelegerea întregului capitol, pentru că scot în relief contrastul, demarcația dintre ucenicii luminați și mulțimea insensibilă dpdv spiritual. Adevărul despre Împărăția cerurilor se pare că implică înțelegerea unor „taine” (vers. 11), care sunt accesibile celor ce se deschid duhovnicește, celor ce vor cunoașterea din dragoste pt Învățătorul, și pentru a trăi după voia lui Dumnezeu, nu pt a se mândri cu înțelegerea/cunoașterea. Domnul Isus afirmă clar aici că în lucrarea Lui venise vremea împlinirii speranțelor lui Israel – dorită de mulți sfinți din vechime, dar concretizată abia acum, în Isus Hristos. Împietrirea și închiderea oamenilor pentru adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu revelate în Domnul Isus se manifestă intens și astăzi; pe de o parte, să nu obosim să mijlocim pt împotrivitori și indiferenți, pe de altă parte să nu încetăm să proclamăm vestea bună a mântuirii prin credință. Ca să aibă o opinie și poziție față de adevăr, oamenii trebuie să audă și să vadă adevărul. Să nu li-l ascundem/oprim tocmai noi!
Au fost acestea câteva cuvinte despre motivarea Domnului Isus în ce privește folosirea pildelor în învățătura adresată norodului; de altfel, din acest moment încolo, Matei ne evidențiază că – deși mulțimile vor mai interfera cu Mântuitorul – El nu le va mai da învățături decât în pilde, iar învățăturile lămurite vor fi adresate doar ucenicilor! Iar vorbirea în pilde, fiind una enigmatică suscită înțelegere corectă și interpretare atentă!
În prima pildă din acest capitol, a semănătorului, ne-au fost așadar prezentate condițiile specifice ale Împărăţiei cerurilor; adică, Dumnezeu Îşi manifestă domnia prezentă asupra întregului pământ, chemând un popor în Numele Lui. Să nu uităm nicio lcipă că Dumnezeu Îşi îndeplineşte programul şi astăzi prin biserică, trupul chemat, alcătuit din toţi credincioşii adevăraţi. Prin urmare, trăim în condițiile specifice Împărăţiei cerurilor astăzi, pe măsură Dumnezeu îşi îndeplineşte programul de a aduce oameni la o cunoaştere mântuitoare a lui Hristos.
Continuăm să ne uităm în Matei 13, și ne îndreptăm către următoarea parabolă hristică: cea a neghinei - (Mat. 13:24)
Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui.”
În această pildă (în care accentul cade pe separare și răbdare), Domnul nostru continuă de unde a rămas cu pilda semănătorului. El ne-a spus că doar un sfert din sămânţa semănată a ajuns în pământ bun. Celelalte trei sferturi nu au produs niciodată nimic, pentru că oamenii care au auzit Cuvântul fie nu au răspuns, fie nu au fost consecvenți, fie au avut alte priorități... Cu alte cuvinte, ei nu au fost mântuiţi. Deci, conform acestei ilustrații, dintre oamenii care au auzit Cuvântul, doar un sfert au fost cu adevărat mântuiţi, ajungând să și aducă rod (nu discutăm aici diferențele în materie de eficiență). Sincer, în viața și lucrarea mea, am descoperit că adesea procentul este chiar mai mic decât atât. Dacă unul din zece dintre cei care au răspuns invitaţiei de a-L primi pe Hristos este autentic și rămâne, și crește, și rodește – consider că este un procentaj bun... și-am constatat că și alţi lucrători creştini împărtășesc această încredințare. Cineva care făcea parte din echipa unui evanghelist foarte cunoscut și prolific mi-a spus că doar trei la sută din cei care doreau să afle mai multe despre Hristos erau cu adevărat convertiţi. Așadar, în practică, procentajul nostru de reuşită nu este prea bun, și nu se compară deloc cu 25% din pilda semănătorului! – dar Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare persoană care vine la Hristos. Ne aflăm într-o situaţie specifică Împărăţiei cerurilor, răspândind Cuvântul lui Dumnezeu – şi asta este ceea ce se întâmplă cu el.
Dar acum vedem o altă faţetă a situaţiei Împărăţiei cerurilor în lume astăzi. Este o imagine a unui om care a semănat o sămânţă bună în câmpul lui:
Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. (Mat. 13:25)
Observaţi, vă rog, cine a adormit? Pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui și a semănat neghină. Amintiţi-vă că semănătorul este Domnul, iar El nici nu doarme, nici nu dormitează. Satan este duşmanul, iar el seamănă neghină în grâu. Neghina este o buruiană, o plantă otrăvitoare oarecum asemănătoare cu grâul, diferențele devenind vizibile abia când apar spicele. (Spic înseamnă rod – or, amintiți-vă că deja Domnul Isus atenționase – 7:20: „după roadele lor îi veți cunoaște”, adică veți deosebi grâul de neghină. Neghina este deci o doctrină falsă, și se face multă astfel de semănătură astăzi.
Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. (Mat. 13:26)
Atunci când grâul şi neghina încep să crească este dificil să le deosebeşti. Tot așa, foarte multe secte şi religii par bune la început și nu poţi să le deosebeşti de ceea ce este autentic decât mai târziu, când ajungi la lecţiile în care ei îşi introduc doctrina falsă. Cineva mi-a spus odată: „Știi, nu ar trebui să critici pe cutare şi cutare! L-am ascultat şi predică Evanghelia.” Da, predică ocazional Evanghelia, dar celelalte lucruri pe care le spune sunt greşite. Prin urmare, el seamănă neghină în mijlocul grâului.
Vom vedea acum că semănătorul ştia cine este vinovat de neghina semănată:
Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, dar, neghină?” El le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Şi robii i-au zis: „Vrei, dar, să mergem s-o smulgem?” „Nu”, le-a zis el, „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâulîmpreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu»”. (Mat. 13:27–30)
Este foarte important să vedem şi să interpretăm această imagine. Domnul nostru spune: „Nu încercaţi să smulgeţi neghina. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună, iar când vor ajunge în cele din urmă la maturitate, veţi putea să deosebiţi care este neghina şi care este grâul.”
Cineva vine la mine şi mă întreabă: „Credeţi că lumea devine mai bună?” Îi răspund că nu cred că devine mai bună. Altcineva mă întreabă: „Credeţi că lumea devine mai rea?” Îi spun că nu cred că lumea devine mai rea. O a treia persoană care m-a auzit dând ambele răspunsuri, îmi spune: „Ce încerci să faci – să stai în zona gri? Doar nu încerci să faci pe plac tuturor.” Aşa este! Dar de fapt, ambele sunt adevărate. Grâul creşte, şi neghina creşte. Lumea devine mai bună, adică grâul crește. Biblia nu a fost niciodată predicată atât de mult ca în zilele noastre și Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Există foarte mulţi sfinţi minunaţi ai lui Dumnezeu care iubesc Cuvântul Lui şi care sunt gata să moară în apărarea lui. Grâul creşte, dragul meu!
Cu toate acestea, lumea devine mai rea, pentru că foarte multă neghină creşte în lume. Am fost pastor foarte multă vreme (ne spune dr. John Vernon McGee). Când am început lucrarea, am intrat într-o comunitate cu gândul de a o curăţa, însă eu am fost cel care aproape că a fost curăţat. Am descoperit că nu pot să realizez îndreptarea aceea. A fost minunat să descopăr din acest pasaj şi din alte pasaje înrudite, că treaba mea este să predic Cuvântul. Nu mai merg de colo colo, smulgând neghina, pentru că am descoperit că atunci când smulgi neghina, smulgi şi grâu împreună cu ea. Dar acum ştiu că treaba mea nu este să smulg neghină, ci să semăn grâu. Responsabilitatea mea este să semăn Cuvântul lui Dumnezeu.
Atât neghina, cât şi grâul cresc în lumea aceasta. Aceasta este situaţia Împărăţiei cerurilor în creştinătate în acest interval dintre respingerea lui Hristos şi revenirea Lui pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ. Nu este o imagine a bisericii lui Hristos. „Atunci,” vei spune, „cu siguranţă este o imagine a bisericii organizate.” Este adevărat, dar biserica organizată nu este biserica Lui. Biserica Lui este formată din acel număr necunoscut de sfinţi, trupul invizibil... Când spun invizibil, vreau să spun că ei nu sunt limitaţi la o organizaţie. (De fapt, nu îmi place termenul de invizibil, pentru că văd că mulţi dintre sfinţi cred că asta înseamnă că ei trebuie să fie invizibili duminica seara şi la serviciul de peste săptămână. De fapt, ei chiar sunt invizibili de multe ori!) Adevărata biserică este formată din credincioşii adevăraţi, indiferent de denominaţiune. Adevăraţii credincioşi sunt cei care şi-au pus încrederea în Hristos ca Mântuitor, care se odihnesc în El şi care iubesc Cuvântul Lui – acesta este adevăratul test. Nu fiţi tulburaţi de faptul că grâul şi neghina cresc împreună. Într-o zi, Domnul îşi va scoate secera şi va despărţi grâul de neghină. Mă bucur că aceasta nu va fi treaba mea, pentru că mă tem că eu aş smulge şi grâu.
Atunci Isus a dat drumul noroadelor şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El şi I-au zis: „Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină.” (Mat. 13:36)
După ce a mai spus două pilde – la care ne vom întoarce și noi, la una imediat, la cealaltă: data viitoare – Domnul Isus a lăsat mulţimile să plece şi S- retras probabil să Se odihnească. Dar nu era chip! Până acum, Se ocupase de învățătura mulțimii, or obligația lui didactică explicită era față de ucenici! Aceștia s-au adunat imediat în jurul Lui și I-au cerut să le deslușească pilda neghinei. Noi am explicat-o deja aici, dar haideţi să citim explicaţia oferită de Scriptură.
El le-a răspuns: „Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului.Ţarinaeste lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiiicelui rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este diavolul; secerişuleste sfârşitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului.” (Mat. 13:37–40)
Ce simplă și clară, această explicitare – fără accente, fără supoziții, fără speculații” Aceasta este o imagine exactă a creştinătăţii din zilele noastre. Domnul meu nu şi-a greşit niciodată prezicerile. Aceste cuvinte s-au împlinit cât se poate de exact. Iar restul versetelor dezvoltă scena finală cu relatarea judecății de la sfârșitul veacului – când perioada creșterii tainice a Împărăției va fi încetat iar activității celui rău i se va pune capăt!
Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şiei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea. (Mat. 13:41)
Vedeţi voi, în Împărăţie, în timpul mileniului, răul va exista, ivindu-şi capul hidos, însă el va fi stârpit.
Şi-ivor arunca în cuptorul aprins; acolova fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atuncicei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cineare urechi de auzit să audă. (Mat. 13:42–43)
Aceste cuvinte dure ale Scripturii au venit de pe buzele blânde ale Domnului nostru. Imaginea cuptorului aprins provine chiar din pildă (vers. 30), iar gloria finală a fiilor Împărăției va fi puternică și evidentă, în contrast cu discreția și umilința precedente!
Și pentru că mai avem câteva clipe, îngăduiți-mi să mai citim două versete, 31 și 32, care ne redau încă o pildă, care prezintă un alt soi de sămânţă; de fapt, termenul de comparație nu este sămânța ca atare, ci ce se întâmplă atunci când aceasta este semănată. De fapt aspectul esențial al pildei rezidă în contrastul izbitor dintre începutul neînsemnat și rezultatul copleșitor, cu referire desigur la Împărăția cerurilor și la lucrarea Evangheliei.
Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţiacerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.” (Mat. 13:31–32)
Sămânţa de muştar nu creşte într-un stejar falnic, asemenea ghindei, ci este un arbust căruia îi merge bine în locuri pustii. Sămânţa de muştar „este cea mai mică dintre toate seminţele”. Cu câţiva ani în urmă, un predicator liberal din zona noastră a descoperit că sămânţa de muştar nu este cea mai mică dintre seminţe și a crezut că a găsit o greşeală în Biblie. Ce voia să spună Domnul nostru prin „cea mai mică dintre toate seminţele”? Era cea mai mică sămânţă pe care o cunoşteau oamenii care-L ascultau pe El atunci. Din câte înţeleg eu, ea este cea mai mică dintre seminţele plantelor din categoria din care face parte şi muştarul. Este în orice caz o sămânţă foarte mică.
„Dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi-şi fac cuiburi în ramurile lui.” Această sămânţă mică, care ar fi trebuit să devină un zarzavat, a primit îngrăşământ şi a devenit un copac suficient de mare încât păsările să îşi poată face cuib în el. Arborele de muştar reprezintă un simbol neobişnuit al bisericii sau al creştinului individual. În mod obişnuit, pomii roditori sunt folosiți pentru a descrie credincioşii.
Această pildă dezvăluie creşterea exterioară a creştinătăţii, tot aşa cum pilda aluatului vorbeşte despre starea interioară a creştinătăţii. Biserica nu a convertit încă lumea, dar a avut o influenţă extraordinară asupra lumii. Orice loc în care a ajuns creştinismul poate fi numit creştinătate. Dar putem spune că Biserica şi lumea s-au amestecat îngrozitor. Omul din biserică şi omul din lume au ajuns să trăiască şi să se comporte foarte asemănător în zilele noastre. Muştarul este un condiment, care nu are valoare nutritivă. Nu este grâu încolţit, plin de vitamine; muştarul este bun doar ca adaus, nu este o hrană pe care s-o consumi ca atare și cu care să te poți hrăni ca să trăiești. Creştinul ar trebui să fie sare în lume şi nu muştar!
Și apropo de „păsările cerului... şi... cuiburile din ramurile lui”... Cu mulţi ani în urmă am auzit un alt predicator liberal interpretând păsările ca fiind diferitele denominaţiuni. El vorbea despre păsări baptiste, păsări penticostale, păsări metodiste... toate celelalte grupuri bisericeşti erau pentru el păsări! Desigur, aceasta este o contrazicere a interpretării pe care Domnul nostru o dă păsărilor în prima pildă. Putem fi siguri că păsările care apar în pildele din acest discurs nu vorbesc despre ceva bun, ci mai degrabă reprezintă răul. Păsările sunt cele care iau sămânţa care cade lângă drum. Domnul nostru a spus că ele îl reprezintă pe duşmanul, care este Satan. Mă rog ca nu cumva creştinătatea de azi să fie un pom de muştar plin cu stoluri de păsări murdare! Doamne, ai milă de noi!
Cu ajutorul Domnului vom relua și sper încheia cap. 13 din ev. după Matei – data viitoare! Să ne reîntâlnim cu bine!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Suntem gata ca să trecem și peste ultima parte a unui capitol fundamental al ev. lui Matei. V-am mai spus, consider că Evanghelia după Matei este cartea-cheie a NT; capitolul 13 îl consider capitolul-cheie din Matei. Cred că pilda aluatului este pilda-cheie a acestui capitol, iar versetul 33 este versetul cheie al capitolului 13. Astfel că ne stă înainte unul dintre versetele-cheie ale Bibliei, și vreau să-i înţelegem importanţa!
Este genul de înțelepciune condensată, cu o învăţătură foarte importantă într-un singur verset, o altă pildă – a patra din Matei 13 – de-o concizie impresionantă:
Le-a spuso altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” (Mat. 13:33)
Ce reprezintă aluatul, aici? Unii zic că aluatul ar fi Evanghelia. Dar nicăieri în Scriptură aluatul nu este folosit cu sens pozitiv; întotdeauna el indică un principiu al răului. Cuvântul aluat apare de 98 de ori în Biblie – de 75 de ori în Vechiul Testament şi de 23 de ori în Noul Testament – şi întotdeauna este folosit cu conotaţii negative. Dr. Lightfoot, marele teolog, confirmă că de obicei scriitorii rabinici foloseau aluatul ca un simbol al răului. În Vechiul Testament era interzis ca acesta să fie folosit în jertfele aduse lui Dumnezeu. În Noul Testament, Domnul nostru i-a avertizat pe ucenici să se ferească de aluatul fariseilor şi al saducheilor (vezi Matei 16:6), iar apostolul Pavel a vorbit despre aluatul de răutate şi viclenie (vezi 1 Corinteni 5:8). Simbolismul Scripturii nu se contrazice şi putem fi siguri că aluatul nu este folosit cu o conotaţie pozitivă nici aici în Matei 13. Aluatul nu este Evanghelia!
Evanghelia este reprezentată de cele trei măsuri de făină de grâu. De unde ştim asta? Pentru că făina este făcută din grâne sau seminţe, iar Domnul nostru ne-a spus deja în pilda semănătorului că sămânţa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.
Amintiţi-vă că această pildă reprezintă o imagine a ceea ce se întâmplă cu Cuvântul lui Dumnezeu pe acest pământ, în intervalul dintre respingerea lui Hristos şi revenirea Lui pentru a-Şi instaura Împărăţia. Observaţi ce se întâmplă cu Cuvântul lui Dumnezeu reprezentat aici de cele trei măsuri de făină. Această femeie vine (sper că doamnele mă vor ierta pentru că accentuez lucrul acesta, însă atunci când o femeie este folosită în sens doctrinal în Scriptură, ea este întotdeauna folosită ca principiu al răului), ia aluatul şi îl ascunde în făină. Dacă aluatul reprezintă Evanghelia, de ce oare l-ar fi ascuns ea? Evanghelia trebuie proclamată de pe acoperişurile caselor şi propovăduită până la marginile pământului. În mod evident, aluatul este un principiu al răului, iar femeia îl pune în făină, care reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.
Cu siguranţă vedem această realitate în zilele noastre. Nu există nicio sectă sau religie care să ignore Biblia. Am înţeles că până şi cei care se închină diavolului, închinătorii la demoni, folosesc Biblia. Învăţătorii mincinoşi de orice fel pun aluatul în făină, Cuvântul lui Dumnezeu.
În gastronomie, aluatul este un amestec de făină frământată cu lichide, din care se fac diverse produse de brutărie; în amestec cu drojdia, care produce fermentaţie, se obține plămădeala, care face coca să crească. Pâinea nedospită reprezintă nu are un gust prea bun, și nu e prea aspectuoasă, însă puţin aluat o ajută foarte mult. Eu am crescut în sud, iar mama făcea nişte biscuiţi delicioşi. Punea plămădeală în aluat şi apoi îl punea înapoi pe sobă ca să dospească. Dacă veneam fuga în bucătărie, ea mă potolea, ca să nu-i scadă aluatul. Când acesta ajungea la o anumită înălţime, ea oprea fermentarea punându-i în cuptor la copt. Aţi văzut vreodată ce se întâmplă dacă laşi aluatul să dospească? Vă spun – dă naştere la o covată de stricăciune – ceva ce nu ţi-ai dori să mănânci! Aluatul este un principiu al răului.
Această pildă ne învaţă că amestecul unei doctrine greşite în biserică va duce în cele din urmă la apostazie totală: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” Domnul Isus Hristos însuşi a spus: „când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Felul în care este formulată întrebarea în limba greacă necesită un răspuns negativ. Cu alte cuvinte, Hristos afirmă că atunci când se va întoarce, lumea va fi în apostazie totală. Tot așa, apostolul Pavel, scriind unui tânăr care studia pentru lucrare, îl avertizează cu privire la faptul că va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere doctrina sănătoasă (vezi 2 Tim. 4:3). Finalul, apostazia totală a bisericii, este revelată în biserica din Laodicea (vezi Apoc. 3:14-19). (Mat. 13:34–35)
Isus a spus noroadelor toate acestelucruri în pilde; şi nu le vorbea deloc fără pildă, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Voivorbi în pilde, voispune lucruri ascunse de la facerea lumii.”
Observați, vă rog, această afirmaţie: „Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.” Domnul nostru ne prezintă aici un adevăr nou-nouţ. Lucrurile pe care El le revelează acum în pilde nu au fost revelate niciodată în felul acesta în Vechiul Testament.
Ultimele trei pilde sunt neobişnuite, prin aceea că se ocupă de diferite aspecte ale Împărăţiei cerurilor, aşa cum este ea astăzi.
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vindetot ce are şi cumpărăţarina aceea. (Mat. 13:44)
„Comoara” este Israel. „Ţarina” este lumea. „Omul” este Fiul omului care S-a dat pe Sine însuşi pentru a răscumpăra poporul Israel. Nu este vorba despre un păcătos care cumpără Evanghelia, căci Evanghelia nu este ascunsă într-un câmp. Israel, însă, este îngropat în lume astăzi. Poate că cineva spune: „Evreii sunt acum sunt o naţiune.” Sunt, dar cu siguranţă au parte de o luptă și nu vor putea să se bucure în ţara lor, până când nu Îl vor primi pe Domnul Isus Hristos.
Am citit cu foarte mult interes o lucrare care a venit din Israel, referitoare la o întâlnire a unor oameni de ştiinţă. Într-o poză, am observat deasupra podiumului vorbitorilor ceva scris în engleză şi în ebraică, care spunea ceva de genul: ŞTIINŢA VA ADUCE PACEA ÎN ŢARA ACEASTA. Vreau să-ţi spun, dragul meu, că ştiinţa nu va aduce pacea în Israel şi în nicio altă ţară. Doar Prinţul Păcii poate face lucrul acesta.
De fapt, Israel este dispersat în lumea întreagă. Cea mai mare populaţie de evrei nu este în Israel, ci în New York, iar evreii sunt împrăştiaţi peste tot în lume. Dar Dumnezeu nu Și-a terminat lucrarea cu Israel ca popor. Apostolul Pavel a scris: „Întreb, dar: «A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?» Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Rom. 11:1-2).
Pavel a crezut că Domnul nu Și-a încheiat lucrarea cu Israel. Zaharia, unul dintre ultimii scriitori din Vechiul Testament, a scris că va veni o nouă zi pentru Israel: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cumplânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zah. 12:10). Profetul Ieremia vorbeşte în multe pasaje despre adunarea poporului Israel şi despre faptul că Dumnezeu îi va aduce în ţara lor. Acel moment este încă în viitor. Când Dumnezeu îi va aduna din nou, acest lucru se va face prin minuni atât de mari, încât ei vor uita chiar şi eliberarea miraculoasă din Egipt, care a fost celebrată mai mult timp decât orice altă sărbătoare religioasă. Dumnezeu nu şi-a încheiat lucrarea cu poporul Israel, iar această pildă afirmă foarte limpede acest lucru. Israel este comoara ascunsă în câmp, iar Hristos este Cel care „de bucuria ei se duce de vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.” De fapt, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru a răscumpăra poporul. Domnul nostru i-a cumpărat cu sângele Lui, tot aşa cum a dobândit mântuirea ta şi a mea. Zaharia scrie despre curăţarea care va avea loc în momentul întoarcerii lui Hristos pe acest pământ: „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zah. 13:1)
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte unmărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără. (Mat. 13:45–46)
Interpretarea populară a acestei pilde spune că păcătosul este negustorul, iar perla de mare preţ este Hristos. Păcătosul vinde tot ce are pentru a-L putea cumpăra pe Hristos. O cântare spune: Am găsit cel mai de preţ mărgăritar / De bucurie inima mea cântă / Şi trebuie să cânt, căci Hristos e al meu / Lui Îi închin cântul meu.
Nu pot accepta această interpretare şi am respins-o ca nefiind vrednică de luat în considerare. De fapt, cine caută mărgăritare de preţ? Oare caută păcătoşii mântuirea? În Biblia mea nu scrie aşa ceva şi nici nu prea am avut astfel de experienţe ca pastor. Păcătoşii nu caută mântuirea. Negustorul nu poate fi păcătosul, pentru că el nu are nimic cu ce să plătească. În primul rând, el nu Îl caută pe Hristos... şi chiar dacă ar face-o, cum ar putea să-L cumpere? Negustorul vinde tot ce are – cum poate un păcătos să vândă tot ce are, dacă el este mort în păcatele şi în fărădelegile lui (vezi Efeseni 2:1)? Mai mult, Scriptura afirmă cu claritate că Hristos şi mântuirea nu sunt de vânzare. Mântuirea este un dar: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu a iubit atât de mult încât a dat. Iar în Romani 6:23 ni se spune că „darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.”
Interpretarea corectă a acestei pilde Îl dezvăluie pe Hristos în persoana negustorului. El Și-a părăsit casa cerească şi a venit pe acest pământ pentru a găsi o perlă de mare preţ. El a găsit păcătoşi pierduţi şi a murit pentru ei, vărsându-Și sângele preţios. El a vândut tot ce avea pentru a ne cumpăra şi răscumpăra pentru Dumnezeu. Pavel le-a spus asta corintenilor: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8:9). El ne răscumpără pentru Dumnezeu – El ne-a cumpărat.
Haideţi să ne uităm și la mărgăritar pentru o clipă... Perla reprezintă biserica. O perlă nu este o piatră, ca un diamant, ci este produsă de un organism viu. Un fir de nisip sau un alt corp străin pătrunde în cochilia unei scoici, o răneşte şi îi face rău. Reacţia organismului este să producă o secreţie care acoperă corpul străin. Acel lichid se adună până când formează o perlă, nu un rubin sau un diamant, ci o frumoasă perlă albă. O perlă nu este ca alte pietre preţioase. Nu poate fi tăiată pentru a i se accentua frumuseţea. Ea este frumoasă intactă. În momentul în care o tai, ai distrus-o.
Perla nu a fost niciodată considerată valoroasă de către evrei. Câteva versete ale Scripturii ne dau această impresie. De exemplu, în Iov 28:18, perlele sunt puse în aceeaşi categorie cu coralii. Dar deşi ne-apreciată de evrei, perla era foarte valoroasă pentru neamuri. Când Hristos a folosit expresia „mărgăritare frumoase” (v. 45), îmi închipui că ucenicii Lui s-au întrebat din ce motiv. Oamenii din Orient acordau perlei o semnificaţie simbolică de inocenţă şi puritate, ea fiind potrivită doar pentru regi şi monarhi.
Având în minte această informaţie, haideţi să ne uităm din nou la pilda noastră.
Hristos a venit pe acest pământ ca negustor. A văzut omul în păcat şi a luat asupra Lui păcatul omului şi l-a purtat în trupul Lui. Păcatul nostru a fost o imixtiune în corpul Lui – era corpul străin. El a fost făcut păcat pentru noi. După cum a spus cineva: „Eu am intrat în inima lui Hristos printr-o rană de suliţă.” Hristos „a fost străpuns pentru fărădelegile noastre, rănit pentru păcatele noastre” (Is. 53:5).
Observaţi răspunsul lui Hristos faţă de păcătos. El ne înveleşte cu neprihănirea Lui, ne acoperă cu haina albă a neprihănirii Lui: „noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus...” (Efes. 2:10). Hristos ne vede pe noi nu aşa cum suntem acum, ci aşa cum vom fi într-o zi, când vom fi prezentaţi înaintea lui, ca „Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:27). Hristos a vândut tot ce avea pentru a putea să-Şi câştige biserica: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).
Când vom ajunge la ultima carte a Bibliei, la cartea Apocalipsa, vom găsi o descriere a Noului Ierusalim, viitorul cămin al bisericii. Observaţi, vă rog, emblema de pe exteriorul cetăţii – porţile sunt făcute din perle! Iar asta nu este o întâmplare, dragul meu, ci aşa a fost stabilit în planul lui Hristos. El este negustorul care „când găseşte unmărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără.”
În sfârșit, urmează de majoritatea considerată ultima pildă din Matei 13
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prindetot felul de peşti.După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţipe cei răi din mijlocul celor buni. (Mat. 13:47–49)
„Tot aşa va fi la sfârşitul veacului” – cuvântul veac este cuvântul grecesc aion, care înseamnă „vreme”. Biblia nu susține sfârşitul acestei lumi. Este adevărat că timpul nu va mai exista, dar atunci începe veşnicia şi, în ceea ce mă priveşte pe mine, nu pot să spun care este diferenţa (şi nici nu am întâlnit pe cineva care poate). Sfârşitul unei vremi înseamnă pur şi simplu momentul în care Hristos Se va întoarce pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ. (Mat. 13:50)
Şi-ivor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Domnul nostru afirmă foarte clar în această secţiune că a fi pierdut este un lucru teribil. Am fost foarte interesat să citesc o lucrare ştiinţifică scrisă de oameni care prezentau anumite dovezi din diferite domenii, iar cea ce voiau să spună este că ştiinţa are multe domenii în care este nesigură. De exemplu, nu erau siguri ce s-ar întâmpla în cazul unei explozii atomice. Nu erau siguri de consecinţele unui război biologic. Nu erau siguri de efectele pilulei contraceptive. Şi au fost menţionate şi multe alte lucruri. Apoi, unul dintre oamenii de ştiinţă a afirmat următorul lucru: „La fel stau lucrurile cu problema aceasta a veşniciei. Poate că nu ştii dacă există rai sau iad, dar ar fi bine să te asiguri că vei merge în rai, căci chiar dacă te înșeli și cele două locuri nu ar exista, totul va fi bine. Dar dacă greşeşti, cu siguranţă va fi rău.” De fapt, Domnul nostru a afirmat clar că va fi foarte rău!
În zilele noastre nu vei fi considerat obtuz dacă negi existenţa iadului. Dar, prietene, în realitate nu ştii nimic despre asta, nu-i aşa? Poate spui: „Ei bine, nici tu nu ştii!” Eu cred ce este scris în această Carte, și – pentru că Biblia s-a dovedit corectă în tot ceea ce a prezis, şi pentru că s-a dovedit adevărată în viaţa mea – iau de bun faptul că este corectă în descrierea pe care o face iadului. Așadar, lucrez cu premisa aceasta, de fapt e mai mult decât o premisă.
Dacă ţi s-ar spune că un uragan va lovi oraşul tău, ce ai face? După ce ţi s-a dat informaţia, cineva vine şi îţi spune: „O, şi cu zece ani în urmă s-a emis o avertizare de uragan şi n-a venit niciun uragan.” Cred că ai spune: „Ei bine, poate că au greşit cu zece ani în urmă, dar s-ar putea să aibă dreptate de data asta; aşa că mă voi duce spre adăpostul de furtună.” Ai fi nebun dacă n-ai face-o. Ce putem spune despre omul care respinge avertismentul lui Hristos cu privire la iad? Acesta spune: „Îmi asum riscul.” Dacă greşeşte va fi foarte rău de el. Domnul Isus însuşi clarifică acest fapt în pildă spunând: „Îngerii vor ieşi, vor despărţipe cei răi din mijlocul celor buni, şi-ivor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Citim imediat și (Mat. 13:52), pe care unii îl consideră tot o pildă, alţii nu... Oricum, am sesizat și vă-mpărtășesc un mesaj foarte important pentru noi, din acest verset:
Şi El le-a zis: „De aceea orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noişi lucruri vechi.”
Acesta este un verset foarte direct și personal, nu numai pentru aceia care învaţă și predică din Scriptură. Trebuie să mențin în echilibru vechiul şi noul. Unii îmi spun: „Oh, am mai auzit toate acestea înainte!” Desigur că le-au auzit. Dar treaba mea este să țin la loc de cinste lucrurile vechi și valoroase, lângă care să aduc şi câteva descoperiri noi. Și asta trebuie să facă oricine nu uită că are datoria să proclame Evanghelia!
După ce a rostit aceste pilde, Domnul Isus S-a îndreptat către Nazaret, oraşul Său de reşedinţă.
Avenit în patria Sa şi a început să înveţe pe oameni în sinagogă; aşa că cei ce-L auzeau se mirau şi ziceau: „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?” (Mat. 13:54)
Vreau să vă atrag atenţia din nou asupra faptului că, în zilele lui Hristos, oamenii nu au pus niciodată la îndoială capacitatea Lui de a înfăptui minuni. Întrebarea lor era: „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?”
De unde are El înţelepciunea şi cum poate El să facă aceste lucrări minunate? Oarenu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţiiLui? (Mat. 13:55)
„Oare nu este El fiul tâmplarului?” Asta a fost ceea ce i-a indus în eroare. Pentru ei, El era doar fiul unui tâmplar. Şi doar atât este El pentru mulți, și în zilele noastre. Ei cred că El a fost un învăţător, o persoană minunată. Tot așa, pentru cei de atunci, El era doar fiul unui tâmplar.
Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea? (Mat. 13:56)
Este evident că Domnul Isus avea fraţi şi surori – adică pe jumătate fraţi şi surori – mai tineri decât El, născuţi din Maria şi Iosif. Ei n-au înţeles decât după învierea Lui că Isus era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
Şi găseau astfel în El o pricină de poticnire. Dar Isus le-a zis: „Nicăieri nueste preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa lui.” (Mat. 13:57)
Concetățenii lui Isus erau atât de obişnuiţi cu El şi cu familia Lui, încât s-au poticnit în El. Adică, au fost chiar ofensaţi că El Se pretindea divin... Își spuneau probabil: „Noi Îi cunoaştem familia. A crescut printre noi. De unde are El lucrurile acestea pe care le spune?”
Şi n-afăcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor. (Mat. 13:58)
Aceasta este o descoperire extraordinară! Aţi înțeles ce anume a limitat puterea lui Dumnezeu când El era acolo? Necredinţa! „N-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor.” Nu că n-ar fi putut să le facă... ci din pricina necredinţei lor, El a făcut foarte puţine minuni acolo. Dragul meu, marea problemă a ta şi a mea este că nu avem credinţă – şi mă refer la credinţa care asigură mântuirea. Avem nevoie de credinţa că Hristos îi poate mântui pe cei pierduţi. Puterea Lui este limitată astăzi în comunitatea ta, în biserica ta, în familia ta, şi în viaţa ta – de necredinţă. Și acest lucru este cu siguranţă adevărat şi cu privire la mine. Domnul nostru enunţă un mare adevăr aici. Haideți să nu-l trecem cu vederea! Doamne, mărește-ne credința! Vorbește-ne și lucrează cu putere și-n noi, și printre noi – pentru ca niciunul să nu se pomenească venit prea târziu, și pentru ca Regele să vină mai degrabă și să-Și instaureze Împărăția despre care vorbește atât de clar în ev. lui Matei!
Episodul 0082 – Matei 13:33-35;44-58 (celelalte pilde; respingerea lui Isus)
Suntem gata ca să trecem și peste ultima parte a unui capitol fundamental al ev. lui Matei. V-am mai spus, consider că Evanghelia după Matei este cartea-cheie a NT; capitolul 13 îl consider capitolul-cheie din Matei. Cred că pilda aluatului este pilda-cheie a acestui capitol, iar versetul 33 este versetul cheie al capitolului 13. Astfel că ne stă înainte unul dintre versetele-cheie ale Bibliei, și vreau să-i înţelegem importanţa!
Este genul de înțelepciune condensată, cu o învăţătură foarte importantă într-un singur verset, o altă pildă – a patra din Matei 13 – de-o concizie impresionantă:
Le-a spuso altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” (Mat. 13:33)
Ce reprezintă aluatul, aici? Unii zic că aluatul ar fi Evanghelia. Dar nicăieri în Scriptură aluatul nu este folosit cu sens pozitiv; întotdeauna el indică un principiu al răului. Cuvântul aluat apare de 98 de ori în Biblie – de 75 de ori în Vechiul Testament şi de 23 de ori în Noul Testament – şi întotdeauna este folosit cu conotaţii negative. Dr. Lightfoot, marele teolog, confirmă că de obicei scriitorii rabinici foloseau aluatul ca un simbol al răului. În Vechiul Testament era interzis ca acesta să fie folosit în jertfele aduse lui Dumnezeu. În Noul Testament, Domnul nostru i-a avertizat pe ucenici să se ferească de aluatul fariseilor şi al saducheilor (vezi Matei 16:6), iar apostolul Pavel a vorbit despre aluatul de răutate şi viclenie (vezi 1 Corinteni 5:8). Simbolismul Scripturii nu se contrazice şi putem fi siguri că aluatul nu este folosit cu o conotaţie pozitivă nici aici în Matei 13. Aluatul nu este Evanghelia!
Evanghelia este reprezentată de cele trei măsuri de făină de grâu. De unde ştim asta? Pentru că făina este făcută din grâne sau seminţe, iar Domnul nostru ne-a spus deja în pilda semănătorului că sămânţa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.
Amintiţi-vă că această pildă reprezintă o imagine a ceea ce se întâmplă cu Cuvântul lui Dumnezeu pe acest pământ, în intervalul dintre respingerea lui Hristos şi revenirea Lui pentru a-Şi instaura Împărăţia. Observaţi ce se întâmplă cu Cuvântul lui Dumnezeu reprezentat aici de cele trei măsuri de făină. Această femeie vine (sper că doamnele mă vor ierta pentru că accentuez lucrul acesta, însă atunci când o femeie este folosită în sens doctrinal în Scriptură, ea este întotdeauna folosită ca principiu al răului), ia aluatul şi îl ascunde în făină. Dacă aluatul reprezintă Evanghelia, de ce oare l-ar fi ascuns ea? Evanghelia trebuie proclamată de pe acoperişurile caselor şi propovăduită până la marginile pământului. În mod evident, aluatul este un principiu al răului, iar femeia îl pune în făină, care reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.
Cu siguranţă vedem această realitate în zilele noastre. Nu există nicio sectă sau religie care să ignore Biblia. Am înţeles că până şi cei care se închină diavolului, închinătorii la demoni, folosesc Biblia. Învăţătorii mincinoşi de orice fel pun aluatul în făină, Cuvântul lui Dumnezeu.
În gastronomie, aluatul este un amestec de făină frământată cu lichide, din care se fac diverse produse de brutărie; în amestec cu drojdia, care produce fermentaţie, se obține plămădeala, care face coca să crească. Pâinea nedospită reprezintă nu are un gust prea bun, și nu e prea aspectuoasă, însă puţin aluat o ajută foarte mult. Eu am crescut în sud, iar mama făcea nişte biscuiţi delicioşi. Punea plămădeală în aluat şi apoi îl punea înapoi pe sobă ca să dospească. Dacă veneam fuga în bucătărie, ea mă potolea, ca să nu-i scadă aluatul. Când acesta ajungea la o anumită înălţime, ea oprea fermentarea punându-i în cuptor la copt. Aţi văzut vreodată ce se întâmplă dacă laşi aluatul să dospească? Vă spun – dă naştere la o covată de stricăciune – ceva ce nu ţi-ai dori să mănânci! Aluatul este un principiu al răului.
Această pildă ne învaţă că amestecul unei doctrine greşite în biserică va duce în cele din urmă la apostazie totală: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” Domnul Isus Hristos însuşi a spus: „când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Felul în care este formulată întrebarea în limba greacă necesită un răspuns negativ. Cu alte cuvinte, Hristos afirmă că atunci când se va întoarce, lumea va fi în apostazie totală. Tot așa, apostolul Pavel, scriind unui tânăr care studia pentru lucrare, îl avertizează cu privire la faptul că va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere doctrina sănătoasă (vezi 2 Tim. 4:3). Finalul, apostazia totală a bisericii, este revelată în biserica din Laodicea (vezi Apoc. 3:14-19). (Mat. 13:34–35)
Isus a spus noroadelor toate acestelucruri în pilde; şi nu le vorbea deloc fără pildă, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Voivorbi în pilde, voispune lucruri ascunse de la facerea lumii.”
Observați, vă rog, această afirmaţie: „Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.” Domnul nostru ne prezintă aici un adevăr nou-nouţ. Lucrurile pe care El le revelează acum în pilde nu au fost revelate niciodată în felul acesta în Vechiul Testament.
Ultimele trei pilde sunt neobişnuite, prin aceea că se ocupă de diferite aspecte ale Împărăţiei cerurilor, aşa cum este ea astăzi.
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vindetot ce are şi cumpărăţarina aceea. (Mat. 13:44)
„Comoara” este Israel. „Ţarina” este lumea. „Omul” este Fiul omului care S-a dat pe Sine însuşi pentru a răscumpăra poporul Israel. Nu este vorba despre un păcătos care cumpără Evanghelia, căci Evanghelia nu este ascunsă într-un câmp. Israel, însă, este îngropat în lume astăzi. Poate că cineva spune: „Evreii sunt acum sunt o naţiune.” Sunt, dar cu siguranţă au parte de o luptă și nu vor putea să se bucure în ţara lor, până când nu Îl vor primi pe Domnul Isus Hristos.
Am citit cu foarte mult interes o lucrare care a venit din Israel, referitoare la o întâlnire a unor oameni de ştiinţă. Într-o poză, am observat deasupra podiumului vorbitorilor ceva scris în engleză şi în ebraică, care spunea ceva de genul: ŞTIINŢA VA ADUCE PACEA ÎN ŢARA ACEASTA. Vreau să-ţi spun, dragul meu, că ştiinţa nu va aduce pacea în Israel şi în nicio altă ţară. Doar Prinţul Păcii poate face lucrul acesta.
De fapt, Israel este dispersat în lumea întreagă. Cea mai mare populaţie de evrei nu este în Israel, ci în New York, iar evreii sunt împrăştiaţi peste tot în lume. Dar Dumnezeu nu Și-a terminat lucrarea cu Israel ca popor. Apostolul Pavel a scris: „Întreb, dar: «A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?» Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Rom. 11:1-2).
Pavel a crezut că Domnul nu Și-a încheiat lucrarea cu Israel. Zaharia, unul dintre ultimii scriitori din Vechiul Testament, a scris că va veni o nouă zi pentru Israel: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cumplânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zah. 12:10). Profetul Ieremia vorbeşte în multe pasaje despre adunarea poporului Israel şi despre faptul că Dumnezeu îi va aduce în ţara lor. Acel moment este încă în viitor. Când Dumnezeu îi va aduna din nou, acest lucru se va face prin minuni atât de mari, încât ei vor uita chiar şi eliberarea miraculoasă din Egipt, care a fost celebrată mai mult timp decât orice altă sărbătoare religioasă. Dumnezeu nu şi-a încheiat lucrarea cu poporul Israel, iar această pildă afirmă foarte limpede acest lucru. Israel este comoara ascunsă în câmp, iar Hristos este Cel care „de bucuria ei se duce de vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.” De fapt, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru a răscumpăra poporul. Domnul nostru i-a cumpărat cu sângele Lui, tot aşa cum a dobândit mântuirea ta şi a mea. Zaharia scrie despre curăţarea care va avea loc în momentul întoarcerii lui Hristos pe acest pământ: „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zah. 13:1)
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte unmărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără. (Mat. 13:45–46)
Interpretarea populară a acestei pilde spune că păcătosul este negustorul, iar perla de mare preţ este Hristos. Păcătosul vinde tot ce are pentru a-L putea cumpăra pe Hristos. O cântare spune: Am găsit cel mai de preţ mărgăritar / De bucurie inima mea cântă / Şi trebuie să cânt, căci Hristos e al meu / Lui Îi închin cântul meu.
Nu pot accepta această interpretare şi am respins-o ca nefiind vrednică de luat în considerare. De fapt, cine caută mărgăritare de preţ? Oare caută păcătoşii mântuirea? În Biblia mea nu scrie aşa ceva şi nici nu prea am avut astfel de experienţe ca pastor. Păcătoşii nu caută mântuirea. Negustorul nu poate fi păcătosul, pentru că el nu are nimic cu ce să plătească. În primul rând, el nu Îl caută pe Hristos... şi chiar dacă ar face-o, cum ar putea să-L cumpere? Negustorul vinde tot ce are – cum poate un păcătos să vândă tot ce are, dacă el este mort în păcatele şi în fărădelegile lui (vezi Efeseni 2:1)? Mai mult, Scriptura afirmă cu claritate că Hristos şi mântuirea nu sunt de vânzare. Mântuirea este un dar: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu a iubit atât de mult încât a dat. Iar în Romani 6:23 ni se spune că „darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.”
Interpretarea corectă a acestei pilde Îl dezvăluie pe Hristos în persoana negustorului. El Și-a părăsit casa cerească şi a venit pe acest pământ pentru a găsi o perlă de mare preţ. El a găsit păcătoşi pierduţi şi a murit pentru ei, vărsându-Și sângele preţios. El a vândut tot ce avea pentru a ne cumpăra şi răscumpăra pentru Dumnezeu. Pavel le-a spus asta corintenilor: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8:9). El ne răscumpără pentru Dumnezeu – El ne-a cumpărat.
Haideţi să ne uităm și la mărgăritar pentru o clipă... Perla reprezintă biserica. O perlă nu este o piatră, ca un diamant, ci este produsă de un organism viu. Un fir de nisip sau un alt corp străin pătrunde în cochilia unei scoici, o răneşte şi îi face rău. Reacţia organismului este să producă o secreţie care acoperă corpul străin. Acel lichid se adună până când formează o perlă, nu un rubin sau un diamant, ci o frumoasă perlă albă. O perlă nu este ca alte pietre preţioase. Nu poate fi tăiată pentru a i se accentua frumuseţea. Ea este frumoasă intactă. În momentul în care o tai, ai distrus-o.
Perla nu a fost niciodată considerată valoroasă de către evrei. Câteva versete ale Scripturii ne dau această impresie. De exemplu, în Iov 28:18, perlele sunt puse în aceeaşi categorie cu coralii. Dar deşi ne-apreciată de evrei, perla era foarte valoroasă pentru neamuri. Când Hristos a folosit expresia „mărgăritare frumoase” (v. 45), îmi închipui că ucenicii Lui s-au întrebat din ce motiv. Oamenii din Orient acordau perlei o semnificaţie simbolică de inocenţă şi puritate, ea fiind potrivită doar pentru regi şi monarhi.
Având în minte această informaţie, haideţi să ne uităm din nou la pilda noastră.
Hristos a venit pe acest pământ ca negustor. A văzut omul în păcat şi a luat asupra Lui păcatul omului şi l-a purtat în trupul Lui. Păcatul nostru a fost o imixtiune în corpul Lui – era corpul străin. El a fost făcut păcat pentru noi. După cum a spus cineva: „Eu am intrat în inima lui Hristos printr-o rană de suliţă.” Hristos „a fost străpuns pentru fărădelegile noastre, rănit pentru păcatele noastre” (Is. 53:5).
Observaţi răspunsul lui Hristos faţă de păcătos. El ne înveleşte cu neprihănirea Lui, ne acoperă cu haina albă a neprihănirii Lui: „noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus...” (Efes. 2:10). Hristos ne vede pe noi nu aşa cum suntem acum, ci aşa cum vom fi într-o zi, când vom fi prezentaţi înaintea lui, ca „Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:27). Hristos a vândut tot ce avea pentru a putea să-Şi câştige biserica: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).
Când vom ajunge la ultima carte a Bibliei, la cartea Apocalipsa, vom găsi o descriere a Noului Ierusalim, viitorul cămin al bisericii. Observaţi, vă rog, emblema de pe exteriorul cetăţii – porţile sunt făcute din perle! Iar asta nu este o întâmplare, dragul meu, ci aşa a fost stabilit în planul lui Hristos. El este negustorul care „când găseşte unmărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără.”
În sfârșit, urmează de majoritatea considerată ultima pildă din Matei 13
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prindetot felul de peşti.După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţipe cei răi din mijlocul celor buni. (Mat. 13:47–49)
„Tot aşa va fi la sfârşitul veacului” – cuvântul veac este cuvântul grecesc aion, care înseamnă „vreme”. Biblia nu susține sfârşitul acestei lumi. Este adevărat că timpul nu va mai exista, dar atunci începe veşnicia şi, în ceea ce mă priveşte pe mine, nu pot să spun care este diferenţa (şi nici nu am întâlnit pe cineva care poate). Sfârşitul unei vremi înseamnă pur şi simplu momentul în care Hristos Se va întoarce pentru a-Şi instaura Împărăţia pe pământ. (Mat. 13:50)
Şi-ivor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Domnul nostru afirmă foarte clar în această secţiune că a fi pierdut este un lucru teribil. Am fost foarte interesat să citesc o lucrare ştiinţifică scrisă de oameni care prezentau anumite dovezi din diferite domenii, iar cea ce voiau să spună este că ştiinţa are multe domenii în care este nesigură. De exemplu, nu erau siguri ce s-ar întâmpla în cazul unei explozii atomice. Nu erau siguri de consecinţele unui război biologic. Nu erau siguri de efectele pilulei contraceptive. Şi au fost menţionate şi multe alte lucruri. Apoi, unul dintre oamenii de ştiinţă a afirmat următorul lucru: „La fel stau lucrurile cu problema aceasta a veşniciei. Poate că nu ştii dacă există rai sau iad, dar ar fi bine să te asiguri că vei merge în rai, căci chiar dacă te înșeli și cele două locuri nu ar exista, totul va fi bine. Dar dacă greşeşti, cu siguranţă va fi rău.” De fapt, Domnul nostru a afirmat clar că va fi foarte rău!
În zilele noastre nu vei fi considerat obtuz dacă negi existenţa iadului. Dar, prietene, în realitate nu ştii nimic despre asta, nu-i aşa? Poate spui: „Ei bine, nici tu nu ştii!” Eu cred ce este scris în această Carte, și – pentru că Biblia s-a dovedit corectă în tot ceea ce a prezis, şi pentru că s-a dovedit adevărată în viaţa mea – iau de bun faptul că este corectă în descrierea pe care o face iadului. Așadar, lucrez cu premisa aceasta, de fapt e mai mult decât o premisă.
Dacă ţi s-ar spune că un uragan va lovi oraşul tău, ce ai face? După ce ţi s-a dat informaţia, cineva vine şi îţi spune: „O, şi cu zece ani în urmă s-a emis o avertizare de uragan şi n-a venit niciun uragan.” Cred că ai spune: „Ei bine, poate că au greşit cu zece ani în urmă, dar s-ar putea să aibă dreptate de data asta; aşa că mă voi duce spre adăpostul de furtună.” Ai fi nebun dacă n-ai face-o. Ce putem spune despre omul care respinge avertismentul lui Hristos cu privire la iad? Acesta spune: „Îmi asum riscul.” Dacă greşeşte va fi foarte rău de el. Domnul Isus însuşi clarifică acest fapt în pildă spunând: „Îngerii vor ieşi, vor despărţipe cei răi din mijlocul celor buni, şi-ivor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Citim imediat și (Mat. 13:52), pe care unii îl consideră tot o pildă, alţii nu... Oricum, am sesizat și vă-mpărtășesc un mesaj foarte important pentru noi, din acest verset:
Şi El le-a zis: „De aceea orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noişi lucruri vechi.”
Acesta este un verset foarte direct și personal, nu numai pentru aceia care învaţă și predică din Scriptură. Trebuie să mențin în echilibru vechiul şi noul. Unii îmi spun: „Oh, am mai auzit toate acestea înainte!” Desigur că le-au auzit. Dar treaba mea este să țin la loc de cinste lucrurile vechi și valoroase, lângă care să aduc şi câteva descoperiri noi. Și asta trebuie să facă oricine nu uită că are datoria să proclame Evanghelia!
După ce a rostit aceste pilde, Domnul Isus S-a îndreptat către Nazaret, oraşul Său de reşedinţă.
Avenit în patria Sa şi a început să înveţe pe oameni în sinagogă; aşa că cei ce-L auzeau se mirau şi ziceau: „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?” (Mat. 13:54)
Vreau să vă atrag atenţia din nou asupra faptului că, în zilele lui Hristos, oamenii nu au pus niciodată la îndoială capacitatea Lui de a înfăptui minuni. Întrebarea lor era: „De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea?”
De unde are El înţelepciunea şi cum poate El să facă aceste lucrări minunate? Oarenu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţiiLui? (Mat. 13:55)
„Oare nu este El fiul tâmplarului?” Asta a fost ceea ce i-a indus în eroare. Pentru ei, El era doar fiul unui tâmplar. Şi doar atât este El pentru mulți, și în zilele noastre. Ei cred că El a fost un învăţător, o persoană minunată. Tot așa, pentru cei de atunci, El era doar fiul unui tâmplar.
Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea? (Mat. 13:56)
Este evident că Domnul Isus avea fraţi şi surori – adică pe jumătate fraţi şi surori – mai tineri decât El, născuţi din Maria şi Iosif. Ei n-au înţeles decât după învierea Lui că Isus era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
Şi găseau astfel în El o pricină de poticnire. Dar Isus le-a zis: „Nicăieri nueste preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa lui.” (Mat. 13:57)
Concetățenii lui Isus erau atât de obişnuiţi cu El şi cu familia Lui, încât s-au poticnit în El. Adică, au fost chiar ofensaţi că El Se pretindea divin... Își spuneau probabil: „Noi Îi cunoaştem familia. A crescut printre noi. De unde are El lucrurile acestea pe care le spune?”
Şi n-afăcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor. (Mat. 13:58)
Aceasta este o descoperire extraordinară! Aţi înțeles ce anume a limitat puterea lui Dumnezeu când El era acolo? Necredinţa! „N-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor.” Nu că n-ar fi putut să le facă... ci din pricina necredinţei lor, El a făcut foarte puţine minuni acolo. Dragul meu, marea problemă a ta şi a mea este că nu avem credinţă – şi mă refer la credinţa care asigură mântuirea. Avem nevoie de credinţa că Hristos îi poate mântui pe cei pierduţi. Puterea Lui este limitată astăzi în comunitatea ta, în biserica ta, în familia ta, şi în viaţa ta – de necredinţă. Și acest lucru este cu siguranţă adevărat şi cu privire la mine. Domnul nostru enunţă un mare adevăr aici. Haideți să nu-l trecem cu vederea! Doamne, mărește-ne credința! Vorbește-ne și lucrează cu putere și-n noi, și printre noi – pentru ca niciunul să nu se pomenească venit prea târziu, și pentru ca Regele să vină mai degrabă și să-Și instaureze Împărăția despre care vorbește atât de clar în ev. lui Matei!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi ascultători, mă bucur să vă reântâlnesc preocupați de Împărăția cerurilor și mai cu seamă de Cel ce-i va fi suveran – Isus Hristos, care a conturat prin viața, lucrarea și învățătura Sa modelul de cetățean al acestei Împărății de o cu totul altă factură decât ne-au obișnuit istoria sau geo-politica. Împărăţia Cerurilor nu este doar un concept abstract sau o construcție utopică, o nouă ideologie, pe care s-o accepţi sau nu în funcţie de simpatii, preocupări sau aspirații. Împărăţia Cerurilor este o realitate pe care nu poţi s-o ignori. Oricine o respinge nu face altceva decât să ajungă la distrugere.
În capitolul precedent din ev. lui Matei, și-n episoadele precedente ale acestui program, am văzut că Domnul Isus a portretizat această Împărăţie în diverse moduri pentru a ne ajuta să înțelegem ce este, care-i este valoarea, cum se accede în ea, cum trebuie să ne purtăm în raport cu ea şi ca participanți la realitatea Împărăției cerurilor. Avertismentele Mântuitorului sunt foarte clare în ceea ce priveşte atitudinea nepotrivită faţă de această Împărăţie pe cale de a fi inaugurată. Chiar și așa însă, reacția oamenilor – și-n special a liderilor vremii – dovedea reținere, ignoranță, materialism și ostilitate.
Fapt pentru care Domnul Isus se întoarce în ţinuturile natale, dar este respins și de cei în mijlocul cărora crescuse şi chiar de o parte a familiei Lui. Din pricina aceasta chiar lucrarea pe care o face acolo nu este de același impact ca-n alte părţi. Respingerea lui Isus, temă recurentă în evanghelia lui Matei, precum şi conflictul Lui cu liderii religioşi continuă şi în capitolul 14, care ne arată clar că lucrurile se îndreaptă înspre o criză.
În vremea aceea, cârmuitorul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus; şi a zis slujitorilor săi: „Acesta este Ioan Botezătorul! A înviat din morţi, şi de aceea se fac minuni prin el.” (Mat. 14:1–2)
Iată o afirmație care nu doar pare, ci chiar este superstiţioasă! Nu e însă afirmația Bibliei şi nici a lui Isus, nici a apostolilor Săi, şi nu este afirmația creştinismului. Este superstiţia lui Irod, precum şi a oamenilor ignoranţi din vremea aceea. Poate că cineva va spune: „Nu mai există, în vremea noastră, asemenea manifestări!” Oare?! Ce ziceți de mulțimile care nu pleacă de-acasă fără să-și consulte horoscopul? Ce părere aveți de atracția religiilor și practicilor orientale? Sau de impactul tonelor de producții mistice și ezoterice asupra culturii moderne? Rasa umană este în esenţă superstiţioasă, dragul meu, şi în chiar momentul în care te îndepărtezi de Cuvântul lui Dumnezeu, devii superstiţios. Chiar şi cei care se numeau atei se îndreaptă mai degrabă spre practici obscure, spre mistere și secte, și nu putem să nu ne mirăm de faptul că unii oameni inteligenţi pot să se lase implicaţi în astfel de lucruri. Și chiar dacă n-o iau pe această cale, au obiceiuri sau ticuri hilare, care numai exces de raționalism (sau agnosticism) nu trădează!
Persoana şi lucrarea lui Isus nu puteau trece neobservate de împăratul la putere din acea vreme. Familia din care provenea Irod era formată din ticăloşi de cea mai joasă speţă, iar Irod, prezentat în aceste versete, nu făcea excepţie.
Prima parte a capitolului 14 constituie o rememorare a ceea ce se întâmplase deja. Irod auzise despre Isus, și s-a umplut imediat de teamă şi de superstiţie. Irod îl ucisese pe Ioan Botezătorul şi îl asocia acum pe Ioan cu Domnul Isus. Irod credea că Ioan înviase din morţi, iar teama lui s-a transformat într-o isterie, pentru că dorea să elimine tot ce-i amintea sau avea de-a face cu Ioan. Irod era un beţiv depravat, un om slab şi un ucigaş. Îl omorâse pe Ioan, antemergătorul lui Isus, şi era pregătit să facă la fel și cu Domnul Isus.
În pasajul următor, până la versetul 12, sunt descrise cauza și împrejurările morţii lui Ioan Botezătorul.
CăciIrod prinsese pe Ioan, îl legase şi-l pusese în temniţă, din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip. Pentru că Ioan îi zicea: „Nu-ţieste îngăduit s-o ai de nevastă.” (Mat. 14:3-4)
Aici se spune că Irod prinsese pe Ioan – o acţiune trecută, deci... și-l întemnițase, din cauze care-i trădează caracterul slab și pervers: trăia cu Irodiada, cumnata sa, și se lăsa manipulat de ea, fiind de fapt influenţat de mulți din jurul lui. De fapt, Irod se comporta ca un politician care acționa având în vedere și aprobarea celor din jurul său. Pe de altă parte, Ioan Botezătorul – pentru că se opusese pe față imoralităţii lui Irod – nu se arată a fi la fel de bun politician. Amară ironie, desigur: departe de Ioan asemenea gând!
Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de norod, pentru cănorodul privea pe Ioan ca pe un proroc. Dar, când se prăznuia ziua naşterii lui Irod, fata Irodiadei a jucat înaintea oaspeţilor şi a plăcut lui Irod. (Mat. 14:5-6)
Observăm aici că Irod nu doar că se temea de mulţime, dar era și un desfrânat, o fiinţă lascivă și vicioasă... iar Ioan Botezătorul îl condamnase pentru toate aceste lucruri.
De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va cere. Îndemnată de mama sa, ea a zis: „Dă-mi aici, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!” (Mat. 14:7-8)
Irodiada se comportă aici în conformitate cu numele familiei de care aparținea – dovedind cruzime, brutalitate și caracter răzbunător, ne putând uita că Ioan era cauza scandalului stârnit de situația sa adulterină. Iar Irod probabil ca era pregătit ca fata Irodiadei să-i ceară ceva material, valoros cred, şi, cu siguranţă, ceva în limita raţionalului. Și se vede pus în situația de a nu putea da înapoi... Închipuiţi-vă un ce om era Irod! El acționează aici mânat de teama de ceea ce vor crede oaspeţii lui despre el dacă nu şi-ar fi ţinut promisiunea făcută.
Împăratul s-a întristat; dar din pricina jurămintelor sale şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Şi a trimis să taie capul lui Ioan în temniţă. Capul a fost adus într-o farfurie şi dat fetei, care l-a dus la mama sa. (Mat. 14:9–11)
Relatarea tristă a acestui act brutal și josnic spune ceva și despre tipul de societate din acea vreme și din acele locuri. Ce ororare: Ioan Botezătorul a fost decapitat, iar capul său i-a fost oferit dansatoarei pe o farfurie, drept trofeu! Firea umană nu s-a schimbat foarte mult de-atunci, iar promiscuitatea şi crima au fost mereu caracteristice istoriei omenirii!
Ucenicii lui Ioan au venit de i-au luat trupul, l-au îngropat şi s-au dus de a u dat de ştire lui Isus. (Mat. 14:12)
După ce ucenicii lui Ioan îndeplinesc ceremonialul funerar cuvenit, aduc și la cunoștința Domnului Isus oroarea petrecută... iar Acesta, pentru că ştia că teama lui Irod avea să ajungă la isterie şi îl va împinge să facă ceva necugetat, și pentru că încă nu-I sosise ceasul – Se retrage, încercând să Se reculeagă și să iasă din prim-plan.
Isus, când a auzitvestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu. Noroadele, când au auzit lucrul acesta, au ieşit din cetăţi şi s-au luat după El pe jos. (Mat. 14:13)
Domnul a trecut cu corabia de cealaltă parte a Mării Galileii, dar mulţimea mare care-L urma nu s-a dat bătută – au înconjurat pe jos Marea Galileii şi L-au întâmpinat de partea cealaltă. Acest lucru dovedeşte cât de iubit era Domnul Isus de mulţimile de oameni!
Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, Is-a făcut milă de ea, şi a vindecat pe cei bolnavi. (Mat. 14:14)
Observaţi, din nou, că ei îşi cărau bolnavii cu ei, așa că Hristos a vindecat cu miile și-n ziua aceea. Este o blasfemie să-L compari pe El cu presupușii vindecători din zilele noastre, pentru că vindecările Mântuitorului erau autentice și vizibile pentru toată lumea.
Cânds-a înserat, ucenicii s-au apropiat de el şi i-au zis: „Locul acesta este pustiu, şi vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare. (Mat. 14:15)
Se vede treaba că și ucenici erau copleșiți, de vreme ce încearcă să-L sfătuiască pe Isus ce să facă, de parcă Domnul nu mai avea soluții! (Mat. 14:16)
„N-au nevoie să plece”, le-a răspuns Isus, „daţi-le voi să mănânce”
Hrănirea celor cinci mii de oameni este, cu siguranţă, una dintre cele mai importante minuni ale lui Isus, dacă ținem cont că este singura minune consemnată de către toţi evangheliştii. Ucenicilor care propuseseră dispersarea mulțimii, Domnul le dă o poruncă imposibilă: „Daţi-le voi să mănânce!” Probabil că s-au socotit ridiculizați, pentru că bieții de ei încearcă să răspundă și ei cu o vagă ironie:
Dar ei I-au zis: „N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.” (Mat. 14:17)
Faptul că aveau doar cinci pâini şi doi peşti este o imagine tipică a stării deplorabile a bisericii din zilele noastre. Și azi ni se sugerează căi fireşti prin care să li se poarte de grijă oamenilor în nevoie: îi trimitem la psihiatru pentru ajutor de ordin emoţional, la autorităţi pentru ajutor social, la sală pentru suport și susținere de ordin fizic. Avem pâinea spirituală pe care o putem oferi oamenilor, chiar dacă nu este vorba decât despre „cinci pâini şi doi peşti”, dar ne lipsește credința în puterea Domnului Isus. Dacă am avea această credință și această putere, nu ar mai fi nevoie să lăsăm mulţimile să plece. Biserica este neputincioasă pentru că nu reuşim să înţelegem că soluţiile nu se găsesc la oameni, ci la Dumnezeu!
Şi El le-a zis: „Aduceţi-i aici la Mine!” (Mat. 14:18)
Ce-mi place acest răspuns! Dragul mei, Domnul ne spune: „Adu la Mine ceea ce ai!” Nu ceea ce avem contează pentru El, ci ceea ce nu avem. Întrebarea este următoarea: Suntem noi gata să renunţăm la ce avem şi să îl lăsăm pe El să fie Cel care să ne călăuzească în ceea ce trebuie să facem?
Să nu vă-nchipuiți că era vorba de cine știe ce pâini uriașe. De fapt, erau mai degrabă niște chifle... În altă parte ni se spune că erau prânzul unui băieţaș... deci le-ar fi putut mânca singur pe toate. Erau așadar cinci pâini şi doi peşti MICI, ce I se înmânează lui Isus!
Apoi a poruncit noroadelor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor. (Mat. 14:19)
Cineva mi-a atras atenţia asupra unui lucru interesant de aici, pe care probabil că mulţi dintre noi l-am trecut cu vederea. Marcu ne spune că Domnul i-a pus să şadă în grupuri de câte o sută şi câte cincizeci. Aceşti oameni purtau haine multicolore, iar acolo, pe iarbă, probabil că se grupaseră în funcție de satul din care proveneau, fiecare sat având propria îmbrăcăminte specifică. Era probabil o imagine emoţionantă să vezi acest grup multicolor pe cealaltă parte a dealului: haine roşii, maro, albastre, portocalii... şi poate că foarte multe din ele erau violet, căci această vopsea se fabrica în zona aceea. Cred că arătau ca o cuvertură veche. Domnul i-a pus să se aşeze într-o anumită ordine, căci Domnul pune lucrurile în rânduială.
„Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor.” Și iată-i pe ucenici – care se numiseră singuri în consiliul director ca să-I spună Domnului Isus ce să facă! – puși acum în postura de chelneri, servind mulţimea. Aceasta trebuie să fie, de fapt, lucrarea specifică a tuturor creştinilor din zilele noastre. Noi trebuie să hrănim mulţimea. Sunt prea mulţi în bisericile noastre gata să spună cum trebuie făcută lucrarea, şi prea puţini dispuşi să o facă! Îmi spunea cineva: „Fac parte dintr-o biserică în care sunt numai şefi şi niciun muncitor. Fiecare vrea să fie lider peste ceva, responsabil de domeniu, preşedinte al unui comitet sau într-o altă funcţie de conducere.” Biserica are nevoie de slujitori care să împartă Pâinea Vieţii – care este Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este treaba noastră și toţi credincioşii (nu doar predicatorii) trebuie să fie chelneri care împart Cuvântul.
Toţi au mâncat şi s-au săturat; şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţele de firimituri. (Mat. 14:20)
Mai demult credeam că adunarea acelor „firimituri” însemna că ei au strâns ceea ce noi am numi gunoi; adică, cineva muşcă dintr-un sandviş, apoi îl lasă jos când vede unul mai mare, iar cel mâncat doar pe jumătate ar fi o firimitură. Dar mi-am dat apoi seama că era vorba de coşuri cu pâini şi peşti care nici nu fuseseră atinse... Pentru noi care trăim în belșug este greu să înţelegem că o mare parte din populaţia lumii s-a culcat flămândă aseară. În vremea aceea, cei mai mulţi oameni nu ştiau ce înseamnă să ai masa plină, iar cele douăsprezece coşuri cu mâncare rămasă indică faptul că toţi erau sătui.
Cei ce mâncaseră erau cam la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. (Mat. 14:21)
Erau acolo cinci mii de bărbaţi. Aici nu erau incluse femeile şi nici copiii. Oare este prea mult să considerăm că lângă fiecare bărbat se afla și o femeie şi un copil, cel puțin? Așadar, numărul de oameni hrăniți de Domnul în ziua aceea a fost mai aproape de 15.000 decât de 5.000! Ce frumos, apoi, că Domnul n-a făcut baie de mulțime, savurându-Și miracolul! Imediat ce mulţimea a fost hrănită, Isus şi-a trimis ucenicii de cealaltă parte a Mării Galileii, iar El... S-a dus să se roage. (Mat. 14:22-23)
Îndată după aceea, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul noroadelor. Dupăce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte.
„Îndată” este un cuvânt ce denotă stringenţa şi o mişcare rapidă. Relatarea lui Matei omite în mod ciudat ceva la sfârşitul minunii hrănirii celor cinci mii de oameni. El observă urgenţa cu care Isus a dispersat mulţimile şi graba cu care şi-a trimis ucenicii să traverseze marea în barcă, dar nu oferă nicio explicaţie pentru aceasta. Ioan însă ne oferă motivul: „Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur” (Ioan 6:15). Având în vedere faptul că Matei prezintă această fază a lucrării lui Isus care are de-a face cu regalitatea Lui, ar putea părea ciudat la început că el ignoră această încercare de a-L face pe Isus rege, însă este doar o altă dovadă a caracterului remarcabil al faptului că Hristos vedea regalitatea Sa ca pe un dat. El deținea de drept titlul de Rege. Nu va deveni rege în urma unui proces democratic, și nu este Rege ales prin voinţa poporului. El este Rege prin voia lui Dumnezeu. În cele din urmă, El va deveni Rege prin forţa intervenției Sale! (vezi Ps. 2:8-9).
Se înnoptase, şi El era singur acolo. În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul era împotrivă. (Mat. 14:23b-24)
Domnul se află pe munte, la locul de rugăciune, iar ucenicii sunt jos, pe Marea Galileii, în mijlocul întunericului și al furtunii, într-un loc al pierzării. Ce bine ne reprezintă imaginea aceasta pe noi, cei de astăzi. Domnul nostru S-a suit la Tatăl şi este aşezat la dreapta măririi, iar noi suntem pe marea frământată de furtună... dar nu singuri! Îmi place tare mult următorul verset (Mat. 14:25)
Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblândpe mare.
Era cam pe la a patra strajă, după trei dimineaţa... Acesta este momentul în care Domnul a umblat pe mare, mergând la ucenicii Săi... și cred că tot cam așa va fi și momentul când va veni după noi, la Răpire. Hristos este steaua strălucitoare a dimineţii pentru biserică şi El va lua biserica din lumea aceasta. Nu ştim când va veni; există oameni care vor să ne facă să credem că ei ştiu momentul, dar nu îl ştiu. Eu cred că va fi în straja a patra a nopţii!
Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat şi au zis: „Este o nălucă!” Şi, de frică, au ţipat. (Mat. 14:26)
Reiau imaginea: Domnul nostru este sus pe munte, îi vede pe ucenicii Lui în mijlocul furtunii, trudind şi vâslind, aşa cum ne spune Marcu în relatarea lui... El vine la ei când zorile stăteau să apară, iar ucenicii, când Îl văd, țipă: „E o stafie!” Poate veți spune: „Erau superstiţioşi, de-aia s-au speriat!” Da, poate că în ei exista o doză de superstiţie, dar tu ce-ai face dacă ai vedea un om venind la tine pășind pe valuri? Cu multă vreme în urmă, un om mi-a zis: „Nici eu nu credeam în fantome, până am văzut cu ochii mei una!” La fel erau și ucenicii: nu văzuseră niciodată o nălucă, dar acum credeau că o astfel de arătare văd!
Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” „Doamne”, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!” (Mat. 14:27-28)
Pe de-o parte, Isus i-a asigurat imediat că nu este o fantomă! Pe de altă parte, Petru se dezmeticește primul și reacționează... El a fost criticat, de-a lungul timpului, pentru această cerere a sa, unii fiind de părere că n-ar fi trebuit să ceară să umble pe apă. Eu însă îl admir pe Petru. William Carey a spus: „Aşteaptă lucruri mari de la Dumnezeu şi încearcă lucruri mari pentru Dumnezeu.” Cu siguranţă Petru așa a făcut! Mă tem însă că în majoritate noi ne mulţumim cu lucruri mici de la Dumnezeu.
Observaţi, vă rog, că nici Domnul Isus nu l-a mustrat pe Petru pentru cererea sa:
„Vino!”, i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus (Mat. 14:29)
În Biblia mea nu scrie că Petru nu a reușit să umble pe mare – cum afirmă unii... citesc că Petru a pășit pe ape spre Isus. Ăsta nu este un eşec! Petru i-a cerut lui Dumnezeu un lucru extraordinar și, prin urmare, nu este de mirare că Dumnezeu l-a folosit într-un mod atât de minunat după aceea, și că el a rostit apoi predica din Ziua Cincizecimii, din Fapte 2.
Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi, fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Mat. 14:30)
Pentru că și-a luat ochii de la Domnul Isus în timp ce umbla pe mare, a început să se scufunde, și atunci Petru a rostit cea mai scurtă rugăciune din Biblie: „Doamne, scapă-mă!” Dacă Simon Petru ar fi rostit rugăciunea aceasta aşa cum o facem noi adesea: „Doamne, Tu care eşti omnipotent, omniscient, omniprezent...”, ar fi fost în adâncul mării înainte de a ajunge la cererea pe care voia să o adreseze Domnului. Petru a trecut direct la subiect, și așa trebuie să ne rugăm și noi astăzi.
Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul. Cei ce erau în corabie au venit de s-auînchinat înaintea lui Isus şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Mat. 14:31–33)
Problema lui Petru a fost că şi-a luat ochii de la Isus şi s-a uitat la valurile înspumate. Noi trăim astăzi într-o lume în care suntem înconjurați de valuri înspumate, şi de aceea trebuie să ne ţinem ochii aţintiţi la Domnul Isus Hristos.
Domnul nostru a înfăptuit această minune pentru ai Săi, pentru ca ei să poată fi aduşi în starea de credinţă. Chiar şi Simon Petru, care fusese suficient de îndrăzneţ să spună: „Doamne, porunceşte-mi să vin la Tine!” şi care chiar a mers pe apă, şi-a luat ochii de la Isus, iar credinţa lui a scăzut. Nu îl critic pe Petru, pentru că aceasta a fost şi problema mea. Am păşit de multe ori prin credinţă, apoi mi-am luat ochii de la El. Aceasta este tragedia momentului pentru noi azi. Însă aceste lucruri au fost făcute pentru ca ucenicii să I se închine şi să ştie că El este Fiul lui Dumnezeu.
Dupăce au trecut marea, au venit în ţinutul Ghenezaretului. Oamenii din locul acela, care cunoşteau pe Isus, au trimis să dea de ştire în toate împrejurimile şi au adus la El pe toţi bolnavii. Bolnavii Îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poala hainei Lui. Şi toţi câţis-au atins s-au vindecat. (Mat. 14:34–36)
Ce încheiere perfectă a acestui capitol turbulent! După furtună, El a continuat să slujească oamenilor care se aflau în nevoi. Vom face și noi la fel?
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi ascultători, suntem din nou împreună, la startul unui nou episod al programului nostru, dar cel mai important (sper!): pe aceeași lungime de undă cu Acela care v-a creat, v-a răscumpărat... și vă vorbește, prin Cuvântul Lui scris... Cuvântul acesta ne învață, dar ne și citește, și știe care sunt cele mai importante lucruri cu privire la viaţa noastră. În mod particular, constituie subiectul atenţiei noastre lucrarea și învățătura Domnului Isus, pentru iertarea păcatelor și mântuirea fiecăruia care crede, din omenirea asta coruptă.
Am văzut până acum felul în care se desfăşurase misiunea Domnului Isus şi care fuseseră principalele etape ale acesteia. Am insistat dățile trecute pe mesajul despre noua Împărăţie pe care Domnul o instituia, transmis mai întâi Israelului. Dar pe măsură ce poporul ales, neamul din care ieșise, a respins mesajul care-L prezenta pe Isus ca Mesia, Izbăvitorul, atenţia Domnului nostru a început să se îndrepte şi către neamuri.
Și astfel, și noi intrăm într-o nouă etapă a misiunii Sale. De acum Isus Hristos Se îndreaptă – încet și sigur, și deliberat – către cruce.
Suntem la capitolul 15 din Evanghelia după Matei şi acţiunile Domnului Isus adâncesc şi mai mult conflictul pe care îl are cu farisei şi cărturarii, oficialităţile religioase ale poporului evreu. Există, de asemenea, și destul de multă acţiune pe parcursul acestui capitol.
Dar să vedem mai bine ce (din comportamentul și activitatea Domnului) îi înverşunează atât de tare pe farisei şi cărturari, încât aceștia ajung să pândească orice moment favorabil ca să-L omoare pe Isus.
Atunci nişte farisei şi nişte cărturari din Ierusalim auvenit la Isus şi I-au zis: „Pentruce calcă ucenicii Tăi datinabătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă” (Mat. 15:1–2)
În capitolul anterior am văzut că Isus şi ucenicii Lui erau departe, într-un loc pustiu, unde oamenii nu aveau acces la nicio sursă de hrană, aşa că El i-a hrănit. Cărturarii şi fariseii veniseră tocmai de la Ierusalim. În aparență, faptul că liderii religioşi străbătuseră toată această distanţă pentru a-L asculta, poate părea un lucru minunat, însă ei nu străbătuseră atât drum pentru a-L aplauda sau pentru a-I accepta învăţătura, ci veniseră pentru a-L spiona și denigra, pentru a strânge dovezi ămpotriva Lui. E clar că nu era o vizită de curtoazie. Fariseii și cărturarii nu L-au acuzat pe Domnul Isus de încălcarea Scripturilor, ci de încălcare tradiţiilor pe care ei le considerau egale cu Scriptura. Astfel, ei voiau să ştie de ce ucenicii Lui nu-şi spălau mâinile înainte să mănânce – și se refereau la o curăţire ceremonială, mai degrabă decât la ceea ce noi am considera o spălare fizică sau o igienizare. O, ce mulți mai sunt încă oamenii care consideră că dacă treci printr-un soi de ceremonial și devii astfel curat în exterior, este suficient.
Drept răspuns, El le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre? (Mat. 15:3)
Isus îi acuză pe cărturari și farisei că încalcă porunca lui Dumnezeu prin tradiţia lor, care, în mod surprinzător și foarte ingenios, îngăduia unui om să nu se supună legii... și Mântuitorul dezvăluie imediat și stratagema rabinică
Căci Dumnezeu a zis: „Cinsteştepe tatăl tău şi pe mama ta” şi: „Cineva grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit negreşit cu moartea.” Darvoi ziceţi: „Cine va zice tatălui său sau mamei sale: „Ori cu ce te-aş putea ajuta l-am închinat lui Dumnezeu”, nu mai este ţinut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa.” Şi aţi desfiinţat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre. (Mat. 15:4–6)
Domnul nostru spune aici de fapt că a-ți cinsti părinții presupune şi cheltuire pentru întreţinerea lor. Modul în care cărturarii și fariseii ocoleau această responsabilitate era să îşi dedice banii ca dar pentru Dumnezeu, iar asta îi scutea de datoria de a-şi întreţine părinţii. În felul acesta, omului i se oferea o scăpare pioasă de sub Legea lui Moise.
Eu încă mai cred că cea mai bună metodă de a testa un creştin este metoda portmoneului. Barometrul pentru creştinul de astăzi este modul în care îşi administrează banii – care cred că sunt ai lui, dar de fapt Îi aparțin lui Dumnezeu. Conducătorii religioşi din vremea lui Isus îi ajutau pe oameni să fugă de responsabilitatea lor.
Sunt convins că și azi Dumnezeu vrea ca noi să ne achităm în mod corect de datoriile noastre înainte de a-i dărui Lui. Dumnezeu vrea ca tu să te îngrijeşti de responsabilităţile tale personale și să îţi întreţii familia înainte de a-i dărui Lui. Am cunoscut odată un om cu o idee fantezistă. Omul acesta a venit la mine în ziua de salariu şi dorea să îmi dăruiască jumătate din venitul său, în timp ce familia lui suferea de foame. Când am aflat care era de fapt situația, am purtat o discuţie serioasă cu acest om care, la început s-a simțit jignit, însă în cele din urmă, a înţeles că îşi neglija propria familie, ceea ce este un lucru tragic. Este de necrezut cum încearcă oamenii să scape într-un mod pios de responsabilitățile lor, sau care nu fac din acestea o prioritate a lucrării și mărturiei lor!
Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: „Norodul acestase apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” (Mat. 15:7–9)
Nu era nici prima dată, nu va fi nici ultima oară când Domnul îi numea făţarnici pe cărturari şi pe farisei. Socotesc că acesta este unul dintre cele mai teribile cuvinte din Scriptură. Noi nu avem un corespondent exact al său, dar el nu avea aceeaşi semnificaţie pe care o are astăzi. Pentru noi este un cuvânt batjocoritor, dar în vremea lui Isus însemna pur şi simplu „a răspunde înapoi” şi era folosit pentru a descrie un actor într-o piesă. Însemna că un actor primea o replică, iar apoi răspundea. Prin urmare, Isus i-a acuzat pe cărturari şi farisei că mimau religia. Liderii religioşi considerau că era foarte important ca oamenii să treacă prin ceremonialul spălării mâinilor, dar ignorau starea inimii, care este, de fapt, aspectul important înaintea lui Dumnezeu. Ei încălcau astfel Legea lui Moise într-o manieră care salva aparențele, părând foarte pioasă. Dar dacă pe oameni îi puteau prosti ușor, Dumnezeu le aruncă scârbit adevărul în față: „Degeaba!”
Dragul meu, şi noi suntem destul de buni la raţionamente. Părinţii le spun copiilor: „Spală-te pe mâini înainte de a te aşeza la masă!”, dar nu le pasă la ce se uită copiii lor la televizor, care este, de fapt, lucrul care le strică inima. Desigur, copiii trebuie să se spele pe mâini, dar ceea ce este în interior este și mai important!
Acum Domnul nostru explică și aplică această afirmaţie: (Mat. 15:10–11)
Isus a chematmulţimea la Sine şi a zis: „Ascultaţi şi înţelegeţi: Nuce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.”
Principiul important pe care Isus îl enunță aici este că pervertirea morală este de natură spirituală și nu fizică, și ce se vede și se aude vine din starea și conținutul inimii!
Atunci ucenicii Lui s-au apropiat şi I-au zis: „Ştii că fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?” (Mat. 15:12)
Ucenicii sunt uimiţi de faptul că Domnul nu se dă în lături să-i ofenseze pe farisei. Până atunci se instalase și se simțea un conflict surd, mocnit între liderii religioşi şi Isus, însă acesta este momentul decisiv. Domnul continuă să-i înveţe pe ucenici:
Drept răspuns, El le-a zis: „Oricerăsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină.” (Mat. 15:13)
Aici cuvântul răsad se referă la „sistem”; așadar, nu este o interpretare prea permisivă să credem că Isus spune de fapt: „Orice sistem religios pe care nu l-a plantat Tatăl meu ceresc, va fi smuls din rădăcină.”
„Lăsaţi-i: suntnişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” (Mat. 15:14)
Pentru mine, aceasta este o afirmaţie ironică, şi cu siguranţă este și sarcastică. Domnul Se referă tot la Farisei – ei erau călăuzele oarbe.
Petrua luat cuvântul şi I-a zis: „Desluşeşte-ne pilda aceasta.” (Mat. 15:15)
Nu cred că Domnul Isus nu știa cum sau cu cine vorbește, și nici nu intenționase să-i pună în încurcătură pe ucenici, așa că și El este surprins, dându-și seama că ei nu înţeleseseră ce voia să spună.
Isus a zis: „Şivoi tot fără pricepere sunteţi? Nu înţelegeţi că oriceintră în gură merge în pântece şi apoi este aruncat afară în hazna? Dar, ceiese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om.” (Mat. 15:16–18)
Acesta este un principiu extraordinar: Omul nu este pângărit de ceea ce îi intră în gură, ci de ceea ce îi iese pe gură. Sau, aşa cum foarte bine s-a spus: Ceea ce este în fântâna inimii va ieşi din găleata gurii mai devreme sau mai târziu. Și ca să fie sigur că este bine înțeles, Domnul detaliază mai departe:
„Căcidin inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” (Mat. 15:19–20)
Cu siguranţă vedem acest principiu activ în cultura noastră contemporană. Trăim într-o perioadă a permisivității și relativismului, „noua moralitate” aducându-ne în situația despre care vorbea Isaia acum 2700 de ani, când a spus că oamenii vor numi răul bine şi binele rău (Isaia 5:20). Cei care cred sau respectă Biblia sunt consideraţi înguşti, depășiți, complet greşiţi. Ce avem în această epocă a libertăţii, acum că interdicţiile au fost ridicate, iar omul poate să exprime ceea ce este în inima lui? Chiar avem o moralitate nouă? Nu, o spun cu durere: avem aceleaşi păcate vechi: răutate, crimă, adulter, promiscuitate, mărturie mincinoasă, blasfemie, furturi. Cutia Pandorei e deschisă şi dăm astfel din necaz în necaz.
Omul trebuie să fie controlat, pentru că este cel mai vicios animal de pe pământ. Punem alte animale în cuşti, dar omul este liber să facă ce vrea, iar Domnul nostru ne-a spus că omenirea va face lucruri care pângăresc. În ceea ce ne priveşte, asistăm astăzi la o accentuare a sexualității – în şcolile noastre, chiar şi în biserici, la televizor, la radio, pe panourile publicitare, pe coperţile revistelor și în titlurile din ziare. Dragul meu, acestea sunt lucrurile care denotă pervertire, și care pervertesc. Să nu cumva să te crezi imun, pentru că nimeni nu este imun faţă de aceste lucruri. Copiii şi tinerii noştri sunt pângăriţi în numele acestei elevate libertăţi de exprimare! Lucrurile care sunt în inimă ies la suprafaţă. Domnul nostru a făcut aici o afirmaţie extraordinar de gravă și de actuală!
Isus, după ce a plecat de acolo, s-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. (Mat. 15:21)
Acum Domnul nostru părăseşte ţinutul lui Israel pentru prima dată în timpul lucrării Sale publice, ceea ce este un lucru interesant, deoarece El a venit ca Rege al Israelului. Când i-a trimis pe ucenicii Lui să propovăduiască venirea Împărăției lui Dumnezeu, i-a instruit să meargă doar în cetăţile lui Israel. Apoi, Domnul a fost respins de Israel şi astfel ia naștere un conflict. Punctul de ruptură între Isus şi conducătorii religioşi abia se consumase, cu doar câteva versete în urmă. Ce se întâmplă acum? Isus păşeşte în afara graniţelor lui Israel şi enunţă un alt principiu măreţ. Acum El îi va primi pe ne-evrei. Invitaţia Lui este: „Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă [literal, „vă voi odihni”]” (Matei 11:28).
Şi iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac.” El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi!” (Mat. 15:22–23)
Femeia siro-feniciană avea la origine un amestec de câteva rase şi făcea parte, cu adevărat, dintre neamuri (vezi Marcu 7:26 pentru naţionalitatea ei). Ea nu putea să se apropie de Isus ca Fiu al lui David, iar când i s-a adresat în felul acesta, Domnul nu i-a dat niciun răspuns. Ucenicii au spus: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.” Femeia provoca tulburare şi, probabil, oarecare stinghereală.
Drept răspuns, El a zis: „Eunu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Mat. 15:24)
Această afirmaţie poate părea dură, dar exprima o realitate incontestabilă. Isus Se oferea pe Sine Însuşi, mai întâi ca împlinire a tuturor profeţiilor referitoare la venirea Regelui pe linia genealogică a lui David. El o obliga pe această femeie dintre neamuri să recunoască un asemenea fapt. Isus a venit ca Rege al evreilor. Ţineţi minte lucrul acesta – era principala chestiune care trebuia clarificată. El a murit având deasupra capului următoarea inscripţie: ACESTA ESTE ISUS, REGELE IUDEILOR.
Ascultaţi însă și luați aminte la conduita și cuvintele acestei femei dintre neamuri:
Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” (Mat. 15:25)
Când I s-a adresat cu „Fiul lui David”, El a spus: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Ea era dintre neamuri şi nu se putea apropia de El ca Fiu al lui David, însă acum ea vine şi i se închină, numindu-l „Doamne” şi îi cere ajutorul. Și vom observa, nu fără uimire, că acum are parte de ajutor!
Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” (Mat. 15:26)
Aceasta este o altă afirmaţie foarte dură! Cred că mulți dintre noi, dac-am fi primit un astfel de răspuns, ne-am fi îndepărtat amărâți... Sau ne-am fi întors spre El replicându-I: „Nu se poate să ne vorbeşti în felul acesta!”
Dar când ești în nevoie și crezi că ai soluția înainte, umilința este maximă, și naturală!
„Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Mat. 15:27)
Vă amintiţi că Domnul nostru a vorbit la un moment dat (în Evanghelia după Luca, la care vom ajunge peste o vreme, cu ajutorul Domnului) despre sărmanul care mânca fărâmiturile care cădeau de la masa omului bogat, şi că era plin de răni linse de câini. Israeliţii foloseau cuvântul câine referitor la neamuri. Dar această femeie n-avea timp de orgolii, era dispusă să sufere reproşul acela pentru că ea credea că Domnul avea soluția!
Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela (Mat. 15:28)
Domnul nostru S-a minunat cu adevărat de credinţa acestei femei dintre neamuri. El spusese: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi – Eu vă voi ajuta; vă voi ridica povara” şi El a făcut lucrul acesta chiar şi pentru o femeie canaanită. Răspunsul ei a dovedit o mare credinţă, iar Domnul nostru a răspuns la această credinţă.
Isusa plecat din locurile acelea şi a venit lângămarea Galileii. S-a suit pe munte şi a şezut jos acolo. Atunciau venit la El multe noroade, având cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţi bolnavi. I-au pus la picioarele Lui, şi El i-a tămăduit (Mat. 15:29–30)
Vă atrag din nou atenţia asupra mulţimilor de oameni pe care i-a vindecat Isus. Nu a fost vorba despre câteva cazuri izolate, sau despre presupuse vindecări care nu puteau fi confirmate, ci erau atât de multe și de evidente, încât nimeni nu a negat vreodată faptul că El chiar a înfăptuit minunile acelea de vindecare.
Aşa că noroadele se mirau, când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşesc, şchiopii umblă, şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel. (Mat. 15:31)
Când citim aceste puțin cuvinte poate că nici nu ne dăm seama ce lucruri mari și extraordinare descriu ele, și ce transformări producea Mântuitorul nu doar la nivelul trupurilor reabilitate, ci și la nivel sufletesc – majoritatea acelor beneficiari ai miracolelor (foștii muți, orbi, șchiopi, ciungi, demonizați) ajungând să-L laude pe Dumnezeul lui Israel care săvârșea așa ceva în mijlocul lor, în beneficiul lor! Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, asistăm și la o reeditare a hrănirii unei mari mulțimi, plecând de la resurse infinitezimale!
Isusa chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Mi-este milă de gloata aceasta; căci iată că de trei zile aşteaptă lângă Mine şi n-au ce mânca. Nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum” (Mat. 15:32)
Observaţi din nou compasiunea lui Isus faţă de oameni. O, de-am deprinde-o și noi!
UceniciiI-au zis: „De unde să luăm în pustiul acesta atâtea pâini ca să săturăm atâta gloată?” (Mat. 15:33)
Să nu pierdem din vedere mesajul de aici. Sincer, pare o repetare a hrănirii celor cinci mii de oameni (din cap. 14) şi ne întrebăm din ce motiv a fost din nou inclusă în Evanghelia după Matei. Ne aflăm în secţiunea în care accentul nu mai este pus asupra faptului că Isus îşi enunţă afirmațiile mesianice, ci accentul cade acum pe respingerea acestor pretenţii. Această a doua minune de înmulțire a pâinilor arată cât de greu învăţau ucenicii. Ei, fuseseră deja martori la hrănirea celor cinci mii, minune care mă gândesc că avusese loc cu doar câteva zile mai devreme, dar ucenicii ridică aceleaşi obiecţii ce denotă necredinţă. Parcă avem un deja-vu: „De unde să cumpărăm atâtea pâini ca să săturăm toată gloata asta?!”
„Câte pâini aveţi?”, i-a întrebat Isus. „Şapte”, I-au răspuns ei, „şi puţini peştişori”. Atunci Isus a poruncit norodului să şadă pe pământ. A luatcele şapte pâini şi peştişorii şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt şi a dat ucenicilor, iar ucenicii au împărţit norodului. (Mat. 15:34–36)
Fără emfază, fără să-i admonesteze, Domnul Isus repetă minunea hrănirii mulţimilor, menită inclusiv să le arate ucenicilor că nu-şi învăţaseră lecţia. Îndoiala lor era tot o formă de necredință și de respingere. Prietene, necredinţa este păcat. În Evrei 12:1 suntem îndemnaţi să „dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne...” Ce este piedica aceea? Eu cred că este necredinţa. Necredinţa este păcat. Sunt gata să fac această mărturisire: îmi doresc să am o credinţă mai mare în El. Domnul merită să fie crezut; ar trebui să Îl cred pe deplin, și oricând – dar problema este la mine. Şi cred că problema este şi la tine. Domnul Isus a hrănit mulţimea aceea cu resurse minimale.
Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi s-au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de firimituri. Cei ce mâncaseră erau patru mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. (Mat. 15:37–38)
Cu alte cuvinte, acolo se aflau (și) familii. Din nou, dacă punem o femeie şi un copil pentru fiecare bărbat, totalul celor hrăniţi ar fi de vreo 10-12.000.
În urmăIsus a dat drumul noroadelor, S-a suit în corabie şi a trecut în ţinutul Magdalei. (Mat. 15:39)
A fost acesta un episod al lucrării Domnului în Galileea... pentru că Magdala (astăzi este în ruine) este pe ţărmul Mării Galileii. Un episod care ne-a arătat și că ucenicii Domnului nu ţineau pasul. Erau greoi când venea vorba despre credinţă şi înţelegeau greu. În acest moment, după ce se produsese ruptura cu liderii religioşi, se pare că Isus avea probleme cu ucenicii Lui. Dar El a avut multă răbdare cu ei... și este foarte răbdător şi cu tine şi cu mine. Mulţi dintre noi avem mult de recuperat; suntem serios în urmă când vine vorba de credinţa şi capacitatea noastră de a înţelege. Dar El ne-așteaptă! O, de ne-am încrede în El!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi ascultători, la reîntâlnirea naostră – fiți binecuvântați! De fapt, ceea ce aduce binecuvântarea în viaţa noastră este credinţa – prin intermediul căreia vine și neprihănirea în viaţa noastră.
Am remarcat însă, data trecută, și cred că deja știți și dvs., din experiență, că această credinţă este în cele din urmă tot lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Vă reamintesc cuvintele apostolului Pavel, adresate romanilor dar utile și românilor de azi: în Evanghelie (citesc din Romani 1:17) „este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ‘Cel neprihănit va trăi prin credinţă.’” Deci credinţa noastră aduce neprihănirea care la rândul ei produce mai multă credinţă. Vă întrebaţi poate cum se petrece lucrul acesta. Păi, este nevoie de credinţă pentru a primi din partea lui Dumnezeu neprihănirea fără de care nu putem intra în relaţie cu El. Și fiind în legătură cu El, începem să-L cunoaştem mai bine, şi vom avea experiențe deosebite împreună… fapt ce va conduce la consolidarea credinţei noastre.
Vedeţi, credinţa nu este o problemă de autosugestie, convingeri autoinduse, un fluid mental care generează anumite sentimente şi stări. Credinţa în Dumnezeu vine în urma auzirii Evangheliei și a cunoaşterii lui Dumnezeu, și crește prin experienţele din umblarea cu El! Vă reamintesc că încheiam capitolul 15 din Evanghelia după Matei, și episodul precedent, constatând că ucenicii Domnului nu ţineau pasul. Erau greoi când venea vorba despre credinţă şi înţelegeau greu. Dar El a avut multă răbdare cu ei... și este foarte răbdător şi cu tine şi cu mine. Chiar dacă și-n legătură cu ei, și cu noi, se constată carențe mari la cap. credință – El ne-așteaptă!
Acum suntem la debutul capitolului 16, în care observăm cum Domnul Se apropie tot mai mult și decis de de momentul jertfei de pe Golgota. Asta și pe fondul acutizării relaţiilor dintre Domnul Isus şi oficialităţile religioase ale momentului.
Fariseiişi saducheii s-au apropiat de Isus şi, ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer. Drept răspuns, Isus le-a zis: „Când se înserează, voi ziceţi: „Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roşu.” Şi dimineaţa, ziceţi: „Astăzi are să fie furtună, căci cerul este roşu-posomorât.” Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi? (Mat. 16:1–3)
Nu era pentru prima dată când acești cercetători legaliști și trufași îi cereau Domnului un semn – o mai făcuseră de ex. în Matei 12:38... și atunci Domnul le vorbise despre „semnul lui Iona”. Și aproape la fel le va spune și de astă dată, doar că mai întâi le atrage atenţia asupra faptului că, deşi se pricep destul de bine să prezică vremea, nu par la fel de capabili să înțeleagă vremurile!
De fapt, liderii religioşi încercau să-I întindă o capcană Domnului Isus, iar El îi va avertiza pe ucenici să se ferească de ei. Observaţi că Mântuitorul li se adresează din nou cu apelativul „făţarnicilor”, ceea ce desigur nu le pica deloc bine!
Un neamviclean şi preacurvar cere un semn; nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona.” Apoi i-a lăsat şi a plecat. (Mat. 16:4)
Domnul nostru le tot dădea semne, dar ei nu pe acelea le doreau. El le prezice încă o dată semnul lui Iona („Ionas” este forma greacă a numelui ebraic Ionah). În capitolul 12 versetul 40, Domnul spusese: „Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.” Dar fariseii şi saducheii nu erau dispuşi nici să înțeleagă, nici să accepte semnul acesta.
Pe parcursul acestui capitol vom constata trei optici cu privire la Isus Hristos: pe de o parte, fariseii şi saducheii îl considerau un impostor, şi câtuși de puțin nu credeau că El este Mesia; mulţimea – credea că El este Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau un altul dintre prooroci; dar oricât de binevoitori păreau, erau complet „pe lângă”! Iar ucenicii Domnului prezintă un al treilea punct de vedere: ei credeau că Învățătorul lor era Mesia (Hristosul – Unsul), Fiul Dumnezeului celui viu.
Deci fariseii şi saducheii au cerut din nou un semn, iar Isus le-a dat același răspuns: nu vor primi alt semn decât semnul prorocului Iona... „Apoi i-a lăsat şi a plecat.” Gestul acesta include o notă de autoritate și de finalitate din partea Domnului; El nu doar că pleacă din prezența lor, dar Își avertizează și ucenicii cu privire la „aluatul” din care erau făcuți (și pe care-l și ofereau) acești conducători religioşi. Și Domnul are iar parte de o întristare din pricina lipsei de acuitate spirituală a ucenicilor Săi... care (Mat. 16:5–7)
(Ucenicii) trecuserăde cealaltă parte şi uitaseră să ia pâini. Isus le-a zis: „Luaţi seamaşi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor.” Ucenicii se gândeau în ei şi ziceau: „Ne zice aşa pentru că n-am luat pâini!”
Din Matei 13 am învățat că aluatul este întotdeauna un principiu al răului, şi niciodată un principiu al binelui. Domnul le spune să se ferească de aluat. Dacă eşti avertizat să te fereşti de ceva, și dacă ai încredere în cel ce te avertizează, atunci poate că vei da curs atenționării... Dar ai nevoie și de puțină atenție și acuitate... Or, în cazul nostru ucenicii nu înţeleg – cel puțin la început – semnificaţia avertismentului, și-l interpretează greșit, crezând că Domnul s-ar fi referit chiar la pâine.
Isus, care cunoştea lucrul acesta, le-a zis: „Puţin credincioşilor, pentru ce vă gândiţi că n-aţi luat pâini? Totnu înţelegeţi? Şi nici nu vă mai aduceţi aminte de cele cinci pâini pentru cei cinci mii de oameni şi câte coşuri aţi ridicat? Nicide cele şapte pâini pentru cei patru mii de oameni şi câte coşniţe aţi ridicat? Cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pâini; ci v-am spus să vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor?” Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi a saducheilor (Mat. 16:8–12)
Dacă ar fi fost vorba despre pâine în sensul fizic, ucenicii ar fi trebuit să-şi dea seama că nu aveau de ce să se îngrijoreze, pentru că nu era greu să-și amintească de minunile recente: hrănirea celor cinci mii şi-apoi a celor patru mii de bărbați... Dar nu era vorba despre pâinea fizică. Aluatul la care se referise Domnul nostru, conform interpretării Sale, era doctrina falsă, ceea ce era dăunător, fals, disonant, în învățătura liderilor religioși ai vremii. Vorbind – atunci și-acum – despre „aluatul Evangheliei” oamenii folosesc un oximoron, o contradicţie de termeni. Aluatul nu este niciodată o imagine a Evangheliei. Aluatul simbolizează întotdeauna răul. Dacă L-ai acceptat pe Domnul Isus Hristos și autoritatea Sa ca normă și valoare în viața ta, va trebui să-ţi fie foarte clar, o dată pentru totdeauna, ce reprezintă aluatul. Deci, păstrează-ți mintea trează și clară!
De altfel, pe întreg parcursul Evangheliei după Matei trebuie să ne păstrăm mintea ageră, căci această Evanghelie este o cheie pentru buna înțelegere a restului Scripturii. Este bine să facem deosebiri clare şi să observăm cu atenţie ce se întâmplă.
Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip şi a întrebat pe ucenicii Săi: „Cinezic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Mat. 16:13)
Dacă te uiţi pe o hartă bună a Orientului antic, vei găsi trei oraşe Cezareea. Cezarea lui Filip era localizată la nord de Marea Galileii. Domnul Isus era deci în nord, şi de acolo Se va întoarce şi va începe să Se îndrepte direct către Ierusalim şi spre cruce. Înainte de asta, însă, El trebuie să mai lămurească niște lucruri în mintea ucenicilor Lui: (1) cine este El şi (2) ce anume va face El. Prietene, acestea sunt și azi două aspecte importante pe care fiecare creștin trebuie să le înţeleagă clar. Să ştim cine este Isus, şi ce a făcut El. Nu trebuie să ignorăm sau să ne bâlbâim niciodată în legătură cu aceste lucruri, pentru a putea să ne exercităm credinţa şi să fim și mântuiţi, și folositori.
Gândiți-vă la prima întrebare a Domnului nostru: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” El încă pune această întrebare, şi este cu cât mai dificil, cu atât mai necesar un răspuns sănătos și adevărat, biblic. Isus este cea mai controversată Persoană care a trăit vreodată pe faţa pământului. Vom auzi imediat și punctul de vedere al mulţimilor care L-au urmat. Cred că dacă tu sau eu am pune această întrebare într-o intersecție din oraşul nostru, probabil că am primi răspunsuri asemănătoare pentru că oamenii încă sunt confuzi în ceea ce-L priveşte pe Isus Hristos.
Eiau răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din proroci.” (Mat. 16:14)
Ioan Botezătorul fusese un om mare, iar oamenii îl recunoscuseră ca atare. Și azi sunt mulţi oameni care afirmă că Isus a fost un mare învăţător.
Alții ziceau despre Isus că ar fi fost „Ilie”. Prorocul Ilie a fost cu siguranţă o persoană deosebită; şi în zilele noastre sunt destui care spun că Isus a fost o persoană deosebită.
„Alţii, Ieremia.” (Din nou se foloseşte forma grecească a numelui.) Ieremia fusese un profet al lacrimilor, iar oamenii Îl văzuseră pe Domnul nostru plângând. Mulţimile L-au creditat că este un mare profet.
„Sau unul din proroci.” Cred că era o întreagă varietate de idei și păreri cu privire la identitatea lui Isus.
Aşadar, acestea erau părerile oamenilor de rând din zilele acelea. Un prieten de-al meu, un tânăr predicator și o persoană extrovertită, m-a auzit vorbind despre aceste lucruri, aşa că s-a dus la colţurile străzilor şi a pus această întrebare referitoare la Isus Hristos oamenilor care treceau pe acolo. Am auzit de asemenea la radio voxuri pe această temă... Tot felul de păreri! Unii au zis că a fost cel mai mare învăţător din lume... alții că a fost fondatorul unei religii... Altul a spus că Isus a fost un om bun. Altul L-a aşezat în aceeaşi clasă cu diverși oameni faimoşi ai istoriei – vedeţi voi, „unul din proroci”...
Acum Domnul Isus se întoarce către ucenici şi îi întreabă:
„Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceţi că sunt?” Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tueşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!” (Mat. 16:15–16)
A sosit momentul ca ucenicii să ia o decizie şi să facă o mărturisire. În mod evident, Simon Petru era purtătorul de cuvânt al grupului. Și el a declarat: „Tu eşti Hristosul,” ceea ce înseamnă Mesia, Unsul, Cel care fusese profeţit în Vechiul Testament. Domnul Isus era împlinirea acelor profeţii. Și a adăugat: „Fiul Dumnezeului celui Viu.” Până în acest moment, aceasta este cea mai bună, corectă, adevărată mărturie... şi omagiul cel mai înalt care îi putea fi adus. Aceasta este identitatea lui Isus!
Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcănu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci TatălMeu care este în ceruri. (Mat. 16:17)
Doar Duhul Sfânt Îl poate face cunoscut pe Hristos unei persoane. Niciun om nu Îl poate numi pe Isus „Domnul” decât prin Duhul Sfânt. Doar Duhul lui Dumnezeu poate lua lucrurile lui Hristos şi să ni le descopere. Isus a spus: „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta”, adică „Nu ai învăţat asta fiind alături de Mine”... „Nu pe cale naturală ai primit revelația aceasta”... Îi aud pe unii oameni spunând: „Ei bine, dacă aş fi putut să fiu cu Isus timp de trei ani (de-acum, apostolii petrecuseră deja cu El aproximativ 2 ani şi jumătate), atunci aş şti şi eu cu adevărat cine este El.” Oare? Prietene, poţi să Îl cunoşti la fel de bine astăzi, pentru că Duhul lui Dumnezeu depune mărturie și Îl face real pentru tine, dacă vrei!
Şi Eu îţi spun: tueşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. (Mat. 16:18)
Vă propun să privim mai îndeaproape acest verset. Pe ce Și-a zidit Isus Biserica? Unii afirmă că Biserica a fost zidită pe Simon Petru. Ei bine, în mod evident nu aşa stau lucrurile, pentru că aici avem un joc de cuvinte. În greacă se spune: „Tu eşti Petros [o pietricică] şi pe această petra [temelie stâncoasă] îmi voi zidi biserica Mea.” Alţii afirmă că Hristos îşi zideşte biserica sa pe mărturisirea făcută de Simon Petru. Nu sunt deloc de acord cu asta.
Cine este Stânca? Stânca este Hristos și, deci, Biserica este zidită pe Hristos. Simon Petru însuşi exprimă lucrul acesta. În 1 Petru 2:4, referindu-se la Hristos el scrie: „Apropiaţi-vă de El, Piatra vie lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu.” Şi mai departe (1 Petru 2:6), citează Isaia 28:16: „Iată că pun în Sion o Piatră în capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine”. Biserica este zidită pe Hristos; El este temelia. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11). Hristos este stânca şi El spune că pe această stâncă va zidi biserica Sa. Biserica era încă „în viitor” când Domnul a făcut această afirmaţie, și vă rog să nu îmi spuneţi că exista o biserică a Vechiului Testament. Biserica nu a venit în existenţă decât după moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos şi trimiterea Duhului Sfânt. Nu ar fi avut cum să existe Biserica înainte ca toate aceste lucruri să se întâmple. „Eu îmi voi zidi biserica Mea” – în viitor.
„Porţile locuinţei morţilor” se referă la moarte. Cuvântul folosit pentru Locuinţa morţilor este termenul grecesc hades, sheol-ul din Vechiul Testament care se referă la lumea nevăzută şi înseamnă „moarte.” Porţile morţii nu vor birui Biserica lui Hristos. Într-o zi, Domnul Însuşi va coborî din cer, în sunet de strigăte, trâmbițe și oști îngerești, iar cei morţi în Hristos vor fi înviaţi. Porţile morţii nu vor birui împotriva Bisericii Lui. (Mat. 16:19)
Îţivoi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.”
Care sunt cheile Împărăţiei cerurilor? I-au fost date ele doar lui Simon Petru? Nu, Isus le dă celor care fac aceeaşi mărturisire ca a lui Petru, celor care îl cunosc pe Hristos ca Mântuitor. Dacă eşti copil al lui Dumnezeu, şi tu ai cheile, la fel ca orice persoană. Cheile reprezentau însemnul autorităţii funcţiei cărturarilor care interpretau Scriptura pentru oameni (vezi Neemia 8:2-8). Orice creştin de astăzi are Scriptura şi, astfel, are cheile. Dacă noi oprim Cuvântul, „legăm pe pământ”; dacă proclamăm și explicăm Cuvântul „dezlegăm pe pământ.” Niciun om şi nicio biserică specifică nu are cheile în detrimentul tuturor celorlalţi credincioşi. Astăzi noi avem responsabilitatea de a comunica Evanghelia pentru că ea este mijlocul prin care oamenii pot ajunge la mântuire. Aceasta este o revelaţie și o responsabilitate extraordinară. Cine este oare prea mic, prea mare sau suficient pentru aceste lucruri? Ce perspective mărețe avem, și ce răspundere! (Mat. 16:20)
Atuncia poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.
Domnul a dat această poruncă pentru că simpla cunoaştere a identităţii Lui nu te va mântui. Pentru a găsi mântuire trebuie să ştii cine este El, ce a făcut și ce face El încă, şi este necesar să-L primeşti prin credinţă.
Urmează un moment emoționant și important: pentru prima dată Domnul Isus îi anunţă pe ucenicii Săi de moartea şi învierea Sa. Asta se petrece cu aproximativ şase luni înainte de răstignirea propriu-zisă. De ce a aşteptat atât de mult înainte de a face un asemenea anunţ? În mod evident, ucenicii Lui nu fuseseră pregătiţi pentru așa ceva, și nici chiar în acest moment nu erau, judecând după reacţia lor. De aceea Isus va mai repeta de câteva ori faptul că mergea la Ierusalim pentru a muri (Matei 17:12; 17:22-23; 20:18-19;20:28). În ciuda acestei învăţături intense, dincolo de tristețea anunțului ucenicii nu au reuşit să-i înţeleagă semnificaţia decât după învierea Sa.
De atunci încolo, Isus a început să spunăucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învie. (Mat. 16:21)
Toate astea, Domnul Isus le-a făcut pentru tine şi pentru mine. Aceasta este Evanghelia: Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost îngropat şi a înviat. Trebuie să ştii cine este El și ce a făcut El pentru tine. Dacă ştii aceste două lucruri, şi dacă prin credinţă le accepţi şi te încrezi în ele, eşti mântuit. Lucrul acesta nu-i mai fusese descoperit înainte decât lui Nicodim, la începutul lucrării Domnului nostru (în Ioan 3:1-16).
Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” (Mat. 16:22)
În esenţă, Petru a spus: „Tu eşti Mesia; Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Nu trebuie, nu se poate să mergi la cruce!” După cum puteţi vedea, crucea nu îşi găsea nicidecum locul în gândirea ucenicilor, chiar dacă ei umblau îndeaproape cu Mântuitorul.
Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano: tueşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Mat. 16:23)
Negarea adevărurilor Evangheliei (adică a faptului că Isus a murit pe cruce pentru păcatele noastre, că a fost îngropat şi că a înviat din morţi) este o acţiune satanică, indiferent cine o face. Negarea acestor adevăruri de la vreun amvon este ceva satanic, care compromite și acel amvon și pe cel ce rostește acele lucruri. Moartea înlocuitoare a lui Hristos, proclamarea întregii Evanghelii a Domnului nostru, este singurul lucru care poate aduce mântuirea, prietene!
Mai târziu, Petru va scrie (1 Petru 2:24) următoarele: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” O, ce transformare a avut loc în gândirea lui Petru!
Dar până una-alta. Domnul nostru i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano.” Închipuiţi-vă lucrul acesta: Iată-l pe Petru, prin care Duhul lui Dumnezeu a putut să afirme că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi totuşi, în momentul următor, el s-a lăsat înşelat de Satan, și-a-ncercat să-I sugereze Învățătorului să nu consimtă la așa ceva – pentru că nu înțelesese că Domnul tocmai pentru aceasta venise!
AtunciIsus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. (Mat. 16:24)
Mulţi oameni interpretează astfel acest verset: „Să se lepede de o serie de luxuri aici pe pământ.” Ceea ce spune acest verset este: „Să se lepede de sine!” Deja ştiţi că cel mai greu este să te lepezi de tine însuţi. Mie mi-e greu să renunț la desert, așa că să mă lepăd de mine însumi este într-adevăr dificil! Să mă lepăd de mine însumi înseamnă să mă scot pe mine din imagine, să renunț a mă mai cultiva, a-mi da importanță, a mai avea atâta grijă de mine – și să-L pun pe Hristos în locul sinelui.
„Să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Noi nu trebuie să luăm crucea lui Hristos, ci crucea noastră. Există o cruce pentru tine şi una pentru mine – asta dacă îl vom urma pe El. Și atenție: cruce este ce suferi pentru El, nu din cauza propriei tale nesăbuințe!
Pentru că oricineva vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau cear da un om în schimb pentru sufletul său? Căci Fiulomului are să vină în slava Tatălui Său cuîngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. (Mat. 16:25–27)
Persoana care nu îşi va asuma riscurile legate de a deveni ucenic al Domnului Isus Hristos, care nu e gata să plătească prețul, îşi va pierde viaţa pentru veşnicie. La a doua venire a lui Hristos toate conturile vor fi reglate şi toţi îşi vor primi răsplata cuvenită.
„Adevărat vă spun căunii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa.” (Mat. 16:28)
Cu aceste cuvinte finale ale capitolului 16, încheiem și noi episodul de azi! Vă doresc tuturor să vedeți venirea Fiului omului, și să vă bucure întâlnirea cu Regele!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi prieteni, mă grăbesc să apreciez reîntâlnirea noastră, la baza căreia cred că stă dorința sinceră de a crește în cunoștință și credință sănătoasă – care încep cu o percepție corectă cu privire la persoana Domnului Isus. El este Fiul lui Dumnezeu, venit să ridice păcatul omenirii. El a murit şi a înviat ca noi să fim Biserica Sa, Mireasa Lui în veșnicie dar și responsabilă cu deschiderea Împărăţiei Cerurilor pentru cei pierduţi, aici pe pământ.
Repet: este important să avem o percepție corectă și complete în ce-L privește pe Mântuitorul. Lui Petru nu i-a plăcut ideea că Învățătorul avea să moară crucificat la Ierusalim, dar era singura cale ca noi să fim salvaţi. Sunt și azi mulţi cărora le este uşor să creadă în Isus ca Învățător sau taumaturg, dar nu ca Fiul lui Dumnezeu… Sau ca un reper moral și afectiv, un exemplu de bunătate și blândețe, un prieten apropiat – dar nu ca pe Cel venit să moară pentru păcatele noastre… nu ne este uşor să acceptăm că suntem păcătoşi. Și ne e greu, și nu vrem să acceptăm că suntem păcătoşi – pentru că administratorul principal al Păcatului, Satan, luptă să rămânem de partea lui. Atunci când acceptăm că Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre, acceptăm şi ca El să fie Domn în vieţile noastre. (Pentru că sunt de asemenea mulți care sunt de acord că Isus e Mântuitor, dar nu și Domn!) Domnia Lui înseamnă că nici noi, nici Satan, ci Domnul Isus e pe tronul vieții noastre, El care a biruit moartea prin înviere, El care este capul Bisericii, El care va veni să-şi ia această Biserică ca pe o mireasă. Ne rugăm poate: O Doamne vino mai curând! Dar acel moment este cunoscut doar de către Dumnezeu-Tatăl. Până atunci noi trebuie să căutăm fața Domnului, să ne sfințim și să ne onorăm mandatul de a proclama Evanghelia care deschide calea Împărăţiei pentru cei din jurul nostru. Studiul Cuvântului lui Dumnezeu face parte din cadrul acestei pregătiri active. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să ne dea înţelepciunea de care avem nevoie pentru a înţelege care este voia lui Dumnezeu cu privire la vieţile noastre.
Să ne întoarcem la Evanghelia după Matei, am ajuns la capitolul 17. În plan cronologic, mai erau cca 6 luni până la răstignirea Domnului Isus la Ierusalim. Ultimul verset din capitolul precedent 16 suna aşa: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa”. Domnul Isus anunţa un eveniment ce va arunca lumină asupra viitorului anticipat al Împărăţiei – este vorba despre schimbarea la faţă.
Evenimentul schimbării la față nu este întâmplător şi are o semnificaţie aparte în ceea ce priveşte speranţa noastră cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Isus a fost glorificat înaintea morţii şi învierii Sale – nu pentru El, ci pentru noi. Acolo pe munte, Domnul Isus a arătat ce se va întâmpla cu noi atunci când El va veni şi Împărăţia va fi instaurată. Să vedem ce spune Matei despre eveniment și despre reacţiile celor care au participat la el.
Prima parte a capitolului 17, care descrie schimbarea la faţă, este continuarea, explicația, aplicația ultimului verset din cap. 16 – deci câțiva ucenici (Petru, Iacov și Ioan) vor întrezări frânturi din gloria Fiului și Împărăției. Schimbarea la faţă este o imagine a Fiului omului când va veni în împărăţia Sa. Cineva ar putea spune: „Poţi fi sigur că Domnul Isus S-a referit la schimbarea Sa la faţă, care urma să se întâmple?” Ei bine, Simon Petru a fost unul dintre apostolii prezenţi la schimbarea la faţă, iar în a doua sa epistolă, el a scris despre aceea experienţă: „În adevăr, v-am făcut cunoscute puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.” (2 Petru 1:16-18). Când și cum s-a împlinit afirmaţia lui Isus pentru apostoli în ziua aceea? Când Domnul Isus Hristos a fost glorificat pe Muntele Schimbării la faţă, în prezenţa celor trei ucenici! Schimbarea la faţă a fost o imagine în miniatură a Împărăţiei, iar Simon Petru a confirmat acest lucru pentru noi.
Și celelalte Evanghelii sinoptice relatează schimbarea la faţă, dar nu și Evanghelia după Ioan. Aceasta mă conduce la o afirmaţie care poate vă va uimi. Schimbarea la faţă nu dovedeşte şi nici nu afirmă dumnezeirea lui Hristos. Evenimentul afirmă umanitatea lui Hristos. Evanghelia după Ioan accentuează dumnezeirea lui Hristos, acesta fiind poate un motiv pentru care omite relatarea despre schimbarea la faţă.
Schimbarea la faţă a Domnului Isus Hristos este, după înțeleg eu lucrurile, nu doar dovada umanităţii Sale, ci şi speranţa umanităţii. Omul pe care îl vedem glorificat aici, transfigurat, este tipul de persoană care vei deveni şi tu, prietene, într-o zi dacă eşti copilul lui Dumnezeu. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea aşa cum este.” Lucrurile astea le-a scris un alt martor al schimbării la față: Ioan despre care am pomenit, în prima sa epistolă, cap. 3, vers. 2. Perspectiva glorioasă de a fi asemenea lui Hristos stă înaintea fiecărui om.
Domnul Isus a fost glorificat înainte de moartea şi învierea Sa, și tocmai această imagine ne este prezentată aici. Veţi vedea că Evanghelia după Luca prezintă detalii pe care nici Matei, nici Marcu nu le includ, întrucât doctorul Luca este cel care afirmă răspicat și subliniază predilect umanitatea desăvârşită a lui Isus. Citim deocamdată (Mat. 17:1–2)
Dupăşase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte pe un munte înalt. El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele, şi hainele I s-au făcut albe ca lumina.
Din expresia „faţa lui a strălucit ca soarele”, eu înțeleg că Lumina strălucea mai degrabă din El și prin El, decât peste El, din exterior, asemenea unui reflector. M-aș gândi chiar – de ce nu? – că probabil Adam şi Eva erau îmbrăcaţi cu ceva de felul acesta în Grădina Edenului înainte de cădere. După ce au păcătuit, au descoperit că sunt goi. Se subînţelege că nu fuseseră goi înainte, ceea ce mă face să cred că erau îmbrăcaţi cu o lumină de felul acesta, care a dispărut, s-a stins, când a atins-o păcatul neascultării. În acest pasaj din Matei, este umanitatea lui Hristos cea care a fost transfigurată.
Cuvântul transfigurare este unul foarte interesant; este cuvântul metamorphosis, care înseamnă „schimbare a formei sau structurii.” Micuţa omidă pufoasă va deveni cândva un fluture minunat prin procesul de metamorfozare. Acest trup pe care îl avem astăzi, plin de neputinţă şi afectat de tot felul de boli, va fi schimbat într-o zi – şi chiar și cei ce vor fi în viaţă la venirea lui Hristos vor fi schimbaţi, transfiguraţi. Aceasta este șansa umanităţii, aceasta este speranţa... SIGURANȚA creștină!
Şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El. (Mat. 17:3)
Moise era reprezentantul Legii, iar Ilie reprezenta ceata proorocilor. Moise murise, dar mormântul nu-i era cunoscut; Ilie plecase din lumea aceasta într-un car de foc, răpit de/la Dumnezeu. Luca ne spune că tocmai aceștia doi erau cei ce discutau cu Mântuitorul despre moartea lui Isus în Ierusalim – „Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă şi vorbeau despre sfârşitul Lui pe care avea să-l aibă în Ierusalim” (Luca 9:30-31). Legea şi prorocii depuneau mărturie pentru moartea Domnului Isus Hristos.
Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” (Mat. 17:4)
Simon Petru făcea parte dintre cei care nu rezistă niciodată să tacă, atunci când au ocazia de a vorbi. De obicei se ridica în picioare pentru a spune ceva şi, adesea, era ceva greşit – asta până în ziua Cincizecimii. Și dacă orice ocazie banală era una prielnică pentru el, apoi aceasta era una extraordinară, unică! Dar aici Petru chiar că ar fi trebuit să tacă. Dumnezeu Însuşi îl va mustra, indirect, aşa cum vom vedea, pentru că bietul Simon încerca să îi pună pe Moise şi pe Ilie pe acelaşi nivel cu Domnul Isus. Luca oferă o explicaţie pentru indiscreţia lui Petru afirmând: „Nu ştia ce spune” (Luca 9:33). Şi există așa de mulţi oameni și astăzi care vorbesc fără să ştie ce spun! Petru a fost mustrat. Ar fi trebuit să tacă! Dar să nu-l condamnăm prea tare pe el, înainte să ne evaluăm fiecare pe sine!
Pe cândvorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acestaeste Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Mat. 17:5)
Aceasta este mărturia lui Dumnezeu Tatăl cu privire la Isus, Fiul. Isus este autoritatea supremă în materie de revelaţie. Ceea ce au avut de spus Moise, Ilie şi proorocii a fost extraordinar, dar autorul epistolei către Evrei a spus: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul...” (Evrei 1:1-2). Fiul este Cel care a venit pe pământ ca revelaţie supremă a lui Dumnezeu pentru oameni.
Luați aminte acum la afirmaţia simplă, profundă, vibrantă, marcantă – făcută de Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultaţi!” Aţi auzit vreodată o voce din ceruri care să vă laude şi să spună că Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în voi? Ei bine, nici mie nu mi-a spus asta vreodată! De fapt, El nu a spus niciodată nimănui acest lucru, decât Fiului Său! Domnul Isus Hristos este singurul care i-a fost vreodată plăcut lui Dumnezeu. Tu şi cu mine nu vom ajunge niciodată în prezenţa lui Dumnezeu dacă nu suntem în Hristos, prin credinţă. Când Îl primim pe Hristos ca Mântuitor al nostru suntem aşezaţi în comunitatea credincioşilor. Hristos este singurul în care Dumnezeu Și-a găsit plăcerea, iar noi suntem primiţi în Cel Preaiubit.
Cândau auzit, ucenicii au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare. Dar Isus S-a apropiat, S-aatins de ei şi le-a zis: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi!” Ei au ridicat ochii, şi n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur. (Mat. 17:6–8)
Vrei un motto bun pentru viaţa ta? Ei bine, plecând de la finalul vers. 8 (decât pe Isus singur), îţi sugerez această deviză... două cuvinte: DOAR ISUS. El este Cel care are toată autoritatea. Sper că îţi vei însemna aceste două cuvinte, doar Isus, în Biblia ta. Ele reprezintă un motto bun pentru fiecare dintre noi. Să ne ajute Domnul să devină realitate în viața noastră, și să nu fie doar o lozincă pe buze, la răstimpuri, în dezacord cu viața!
Pe când se coborau din munte, Isusle-a dat porunca următoare: „Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi.” (Mat. 17:9)
De ce să aştepte până la înviere pentru a vorbi despre experienţa aceasta, de ce nu chiar atunci? Un astfel de eveniment face parte din materialul cuprins în Evanghelie şi vorbeşte despre identitatea lui Isus. El este Mielul desăvârşit al lui Dumnezeu, El a fost încercat timp de trei ani, iar în acest moment El Se îndreaptă spre cruce, spre Golgota – unde va muri pentru păcatele lumii. Vedeţi, Dumnezeu avea nevoie de un Miel fără cusur, iar Domnul Isus Hristos a fost singurul care putea să moară în locul oamenilor, pentru că doar El era fără păcat. În umanitatea Lui desăvârşită, a fost Isus transfigurat; de aceea El este speranţa umanităţii! Speranţa umanităţii nu este ştiinţa sau educaţia, nu este noua moralitate, corectitudinea politică sau libertățile individuale. Toate astea ne dezamăgesc sistematic, în aceste zile. Ele crează monştri precum Frankenstein, şi-am dovedit în repetate rânduri că nu știm ce să facem cu ele, că nu le putem folosi doar pentru bine. Se spune că ce nu te omoară te face mai tare – eroare! Poluarea, industria alimentară și farmaceutică, suprapopularea, interesele politice, intoleranța etnică și religioasă – nu fac altceva decât să ne decimeze sistematic, și totul la adăpostul celor mai bune intenții și-al „principiilor”! Ştiinţa, tehnologia, medicina nu pot rezolva problema mântuirii. Crede-mă, prietene, speranţa acestei lumi este într-o Persoană pe nume Isus Hristos. Asigură-te că îl cunoşti pe El; Isus a fost, este și va fi singura ta speranţă!
Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oarede ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” (Mat. 17:10)
Se pare că apariția lui Ilie în vedenia ce se consumase fusese pusă de unii ucenici pe seama vreunui rol pe care prorocul l-ar fi jucat în legătură cu misiunea lui Isus. Dacă tot venise Ilie, ce-i mai împiedica să proclame deja venirea lui Mesia și-a Împărăției? Ca a multora dintre noi, dar și dintre învățații de-a lungul vremii, gândirea escatologică a ucenicilor era confuză! Fapt pentru care Învățătorul încearcă lămurire și simplificare:
Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşezedin nou toate lucrurile.” (Mat. 17:11)
Isus confirmă ceea ce era scris în profeţia lui Maleahi, dar continuă subliniind că realitatea era atât de diferită de așteptările lor!
„Darvă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” Ucenicii au înţeles atuncică le vorbise despre Ioan Botezătorul. (Mat. 17:12-13)
Această remarcă a ridicat în mințile multora întrebări cu privire la... Ioan Botezătorul. Fusese el, cu adevărat, Ilie? Am spus câteva lucruri și când am citit și comentat Matei 11. Ceea ce face Domnul nostru în acest capitol este să anticipeze că El va trebui să moară pe cruce pentru că Ioan Botezătorul nu a fost Ilie – iar Ilie trebuia să vină înainte ca Hristos să Se întoarcă pentru a-şi instaura Împărăţia. Domnul nostru spune că dacă poporul L-ar primi pe El ca Rege, Ioan ar fi Ilie. Nu mă întrebaţi cum este posibil lucrul acesta – eu vă spun doar ceea ce înțeleg că învaţă Scriptura.
Iar în propoziția „tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor” – Domnul Isus menționează aici încă o dată răstignirea Sa apropiată.
Și cu lucrurile astfel tranșate (dar oare și lămurite?), coborârea de pe munte îi pune încă o dată față în față cu realitatea necredinței și-a conflictului spiritual. În scena care urmează avem o situaţie a Împărăţiei cerurilor, aşa cum este ea în lume astăzi. Unde îşi găseşte Biserica locul în această imagine? La poalele muntelui, ceilalţi ucenici (aceia care nu fuseseră împreună cu Domnul pe Muntele Schimbării la faţă) erau într-o mare problemă.
Cândau ajuns la norod, a venit un om care a căzut în genunchi înaintea lui Isus şi I-a zis: „Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece.” (Mat. 17:14–16)
Acesta era probabil cazul cel mai grav care fusese supus atenţiei lui Isus. Era şi o situaţie tristă, pentru că ucenicii fuseseră lipsiţi de putere. Aceasta este imaginea Bisericii de astăzi într-o lume nebună și posedată de demoni. De ce este Biserica lipsită de putere în această lume? Pentru că nu are suficiente cunoştinţe de psihologie sau suficiente metode sau suficienţi bani? Ba bine că nu! Are toate aceste lucruri, dar nu ele sunt esențiale!
Acest om i-a spus lui Isus: „L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece.”
„O, neam necredincios şi pornit la rău!”, a răspuns Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine.” (Mat. 17:17)
Cred că aceste cuvinte („O, neam necredincios şi pornit la rău!” ) ar fi adresate și azi de către Domnul bisericii din zilele noastre... şi cred că le-am auzi și tu, și eu... Parcă ne dor aceste cuvinte! Închipuiți-vă cât L-au durut pe Domnul Isus, nevoit să le spună! „Aduceţi-l aici la Mine.” Isus, marele Doctor, îți spune: Prietene, adu la Mine problema ta!
Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. (Mat. 17:18)
Domnul i-a mustrat pe ucenicii Lui şi apoi a certat demonul. Probabil acesta fusese cel mai grav caz de posedare demonică de care Se ocupase Mântuitorul!
Atunci ucenicii au venit la Isus şi I-au zis deoparte: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?” „Din pricina puţinei voastre credinţe”, le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacăaţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici acolo», şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” (Mat. 17:19–20)
„Nimic nu v-ar fi cu neputinţă”- adică nimic din ce este după voia lui Dumnezeu! Dar bine, nu fusese voia lui Dumnezeu ca acest băiat să fie eliberat de posesiunea demonică? Și atunci, de ce nu putuseră ucenicii să-l elibereze? Pentru că nu aveau destulă credinţă!
„Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.” (Mat. 17:21)
Ei bine, se pare că tocmai acest verset, atât de citat de unii în ocazii speciale, nu apare în manuscrisele mai bune, în mărturiile timpurii, fiind preluat probabil din Marcu 9:29. Iar acum, încă o dată Isus le reaminteşte ucenicilor că are să moară, şi că va învia din morţi!
Pecând stăteau în Galileea, Isus le-a zis: „Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. Ei Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.” Ucenicii s-au întristat foarte mult. (Mat. 17:22–23)
Era a treia oară când El le pomenea ucenicilor Lui despre moartea şi învierea Sa. Prima dată le-a menţionat acest lucru în Cezarea lui Filip. Acum este în Galileea, pe drum spre Ierusalim, şi menţionează din nou aceleași aspecte. În mod normal, și de înțeles, ucenicii nu pot să se bucure auzind aceste lucruri! (Mat. 17:24)
Când au ajunsîn Capernaum, cei ce strângeau darea pentru templu au venit la Petru şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?”
„Birul” era impozitul colectat anual pentru sprijinirea Templului, în valoare de ½ siclu.
„Ba da”, a zis Petru. Şi, când a intrat în casă, Isus i-a luat-o înainte şi i-a zis: „Ce crezi, Simone? Împăraţii pământului de la cine iau dări sau biruri? De la fiii lor sau de la străini?” (Mat. 17:25)
„Isus i-a luat-o înainte” înseamnă și că Isus l-a întâmpinat, așa cum poate să însemne și că – auzind discuția sau știind chestiunea – Domnul n-a mai așteptat s-o ridice Petru.
Petru I-a răspuns: „De la străini.” Şi Isus i-a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiţi.” (Mat. 17:26)
Isus încearcă să îi arate lui Petru că tot aşa cum familia regală este scutită de plata taxelor, El, ca Fiu al lui Dumnezeu, nu ar trebui să fie obligat să plătească pentru susţinerea slujbelor de închinare de la Casea lui Dumnezeu.
Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura şi vei găsi în ea o rublă pe care ia-o şi dă-le-o lor, pentru Mine şi pentru tine.” (Mat. 17:27)
Metoda Lui de a obţine banii de impozit a fost cu siguranţă revoluționară! Acum Domnul nostru demonstrează că a recâştigat tot ceea ce odinioară pierduse Adam. Creaturile ascultau de El. Peştele a ascultat de porunca lui Isus... și la fel a ascultat și Petru, care probabil că se lupta – ca pescar vajnic – cu îndoiala că va prinde la comandă un pește-tezaur. Cred că Dumnezeu i-a dat lui Adam acelaşi fel de autoritate asupra întregii creaţii, dar el a pierdut-o la cădere. „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mări, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ” (Geneza 1:26).
În episodul schimbării la faţă – principal în acest capitol – vedem omul restaurat la scopul său iniţial, iar în episodul plătirii taxei vedem omul restaurat la capacitatea sa iniţială. Deci având aceste prerogative asigurate, ce ne-ar mai împiedica să ne asumăm identitatea și mandatul de copii ai lui Dumnezeu?! Vă rog, și vă doresc – să le exercitați din plin!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi ascultători, continuăm parcursul nostru înainte și în sus, pe urmele Mântuitorului. Sfânta Scriptură conține și ne oferă tot ce ne trebuie pentru a-L cunoaște mai bine și pt a ne pregăti să-mpărtășim cu El darul cel mai de preț: viața veșnică. Să nu minimalizăm însă nici darul cel mare al credinței – pt că vedem ce mulți sunt cei care nu pot sau nu vor să mai creadă adevărul scrierilor sfinte... Să nu uităm însă că și ucenicii au avut reacții dintre cele mai neașteptate când Domnul îi anunța despre iminența suferințelor, morții și învierii Lui. Ei nu puteau asocia așa ceva cu imaginea pe care o aveau despre Mesia – așteptat ca eliberator și restaurator al gloriei și prosperității pierdute ale lui Israel.
E clar că, asemenea multora din zilele noastre, nici ucenicii nu aveau o hartă corectă a valorilor: nu reuşiseră să înţeleagă importanța primordială a sufletului, nici prioritatea vieţii spirituale în raport cu viaţa biologică. Lucrurile care par esenţiale nu sunt la fel de importante pentru Dumnezeu. Libertate și pace socială, stabilitate politică, bunăstare economică, succes naţional sau internaţional, nu pot fi decât elemente secundare (pentru că sunt conjuncturale, efemere) atunci când le punem în balanță cu sufletul.
Deși Domnul Isus le tot repetă ce se va întâmpla, ei nu vor înţelege cu adevărat decât când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu va veni peste ei în ziua Cincizecimii. La fel, și pe noi tot Duhul Sfânt ne ajută să înţelegem lucrurile importante din viaţa noastră, și ne desluşește lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, lucruri care ţin de viaţa adevărată.
Continuăm călătoria împreună cu Domnul Isus către cruce. Abordăm imediat capitolul 18 din Evanghelia după Matei. De fapt următoarele câteva capitole din Matei vor relua unele aspecte obscure rămase după discuția despre Împărăţia Cerurilor, prin pildele din cap. 13 dar și prin creșterea opoziției și respingerii Regelui – în ciuda lucrării intense a Domnului Isus de propovăduire și vindecare. După cum începe capitolul 18, pare să fie strâns legat de precedentul – capitolul 17 încheindu-se (vă remaintesc) cu episodul straniu al desemnării lui Petru să plătească darea pt Templu cu banii găsiți în gura peștelui pe care urma să-l prindă!
În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus şi L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (Mat. 18:1)
Mă întreb dacă numai eu detectez aici o notă de ambiţie firească? Poate din cauză că sunt mai deprins să citesc printre rânduri... dar mi se pare că ucenicii discutaseră deja despre acest subiect, şi poate că doi sau trei dintre ei vor fi simţit că ar fi normal ca ei să fie consideraţi cei mai mari în Împărăţia Cerurilor. Astfel că Domnul (care le știa și gândurile și acțiunile chiar dacă nu era de față, și care oricum avea mereu reacția și răspunsul potrivite) a făcut ceva uimitor.
Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor. (Mat. 18:2)
Putem învăța de aici întâi că un copil (acel copilaş) a mers fără nicio ezitare la Domnul Isus – El l-a chemat, copilul a venit... În Marcu 10:14 Domnul a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi...” Problema nu era în a-i determina pe copilaşi să meargă la El, ci în a-i opri pe adulţi din încercarea lor de a-i împiedica pe micuţi să meargă la Domnul. La fel e și zi: adulții nu doar că nu se-nghesuie să vină la Domnul, dar îi opresc și pe alții s-o facă! E o imagine frumoasă aici: Domnul nostru ia acest copilaş şi îl pune în mijlocul lor.
Şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacănu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Mat. 18:3)
Acest verset a fost cu siguranţă abuzat şi înţeles greşit, dar amintiţi-vă, Domnul Isus vorbeşte despre convertire, şi nu despre revenire. Unii oameni cred că acest verset înseamnă că trebuie să te întorci înapoi în copilăria ta într-un fel oarecare sau că trebuie să devii infantil în acţiunile tale pentru a putea intra în Împărăţia Cerurilor. Domnul nu vorbeşte despre întoarcere la copilărie, ci despre intrarea într-o nouă viaţă. Astfel răspunde Domnul întrebării ucenicilor, distrăgându-le atenţia de la primele locuri din Împărăție, la chestiunea de importanţă esenţială, şi anume, de a fi mai întâi sigur de intrarea în acea Împărăţie.
Textul acesta este la fel de radical ca Ioan 3:3: „Drept răspuns Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Chestiunea de maximă importanță accentuată aici este naşterea din nou. Trebuie să fii asemenea unui copil, în sensul că trebuie să te naşti din nou. Când te naşti din nou, din punct de vedere spiritual ești un copil.
Din nefericire sunt mulţi oameni care nu-şi recunosc imaturitatea spirituală. Aţi fi surprinşi să știți ce mulți erau aşa-numiţii nou convertiţi care doreau să vină şi să îşi prezinte mărturia, pe când eram pastorul unei biserici mari (povestește John Vernon McGee). Îmi spuneam, și-atunci și-acum, că în esenţă este la fel ca în episodul acesta generat de întrebarea „cine avea să fie cel mai mare în Împărăţia Cerurilor?” Domnul nostru spune că dacă te-ai întors la Dumnezeu, trebuie să te gândeşti la vârsta ta spirituală – ești un copil din punct de vedere spiritual. Oare un copil ar trebui să se ridice şi să bâlbâie o mărturie imediat? Oare un copil ar trebui să deţină o slujbă în biserică? În enumerarea calificărilor pentru slujba de episcop, Pavel îi elimină pe cei noi: „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului” (1 Timotei 3:6). Cred că Domnul nostru spune ceva asemănător aici.
De aceea, oricinese va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. (Mat. 18:4)
Dacă accentuezi intrarea în Împărăţia Cerurilor, naşterea din nou, descoperi în consecință că smerenia trebuie să-i fie caracteristica naturală – cel care se comportă precum un copilaș ce-și știe locul și măsura, este cel mai mare în Împărăţie.
Şi oricineva primi un copilaş ca acesta în Numele Meu Mă primeşte pe Mine. Darpentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării. (Mat. 18:5–6)
Cuvântul a păcătui înseamnă „să faci să se poticnească”, adică, să conduci în păcat. Isus avertizează împotriva acestui fapt într-un limbaj dur! Eu cred că ceea ce face El în această secţiune este să transforme evanghelizarea copiilor într-un imperativ divin. El pune în topul priorităţii câştigarea copiilor la Hristos. Îi laud pe toţi cei care lucrează cu grupurile de copii astăzi. Nimic nu mi se pare mai important ca lucrul acesta!
Se spune că Dwight L. Moody, care se întorcea acasă într-o seară după o întâlnire, a fost întrebat dacă și câţi convertiţi au fost în seara aceea, iar el a răspuns: „Doi şi jumătate.” Cel ce l-a-ntrebat i-a răspuns: „Aha, deci doi adulţi şi un copil L-au primit pe Domnul!” La care Moody a replicat: „Nu, nu: doi copii şi un adult l-au primit pe Domnul.” Apoi a continuat: „Adultul era un om în vârstă care nu mai avea nici jumătate de viaţă înainte... El e jumătatea de convertit!” Deci, foarte importanți pentru Împărăție – sunt copilaşii!
Un pastor dintr-o biserică scoţiană şi-a dat demisia cu ani în urmă, şi când a făcut-o prezbiterii din biserică l-au întrebat de ce. „Ei bine,” a răspuns el, „în acest ultim an nu am avut decât un singur convertit, micuţul Bobby Moffat.” Dar Bobby Moffat a fost apoi omul care a deschis Africa pentru lucrarea misionară. Acela fusese de fapt anul cel mai bun al respectivului predicator! În aceste versete, Domnul pune un accent deosebit pe copii.
Iar în toiul acestei pledoarii, Domnul introduce niște avertismente teribile:
Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuride păcătuire; dar vaide omul acela prin care vine prilejul de păcătuire! Acum, dacămâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic. (Mat. 18:7–8)
Nu îmi pot închipui ceva mai dur decât asta!
Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii şi să fii aruncat în focul gheenei. Feriţi-vă să defăimaţi măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngeriilor în ceruri vădpururi faţa Tatălui Meu care este în ceruri. (Mat. 18:9–10)
Domnul nostru spune apăsat că trebuie să fim foarte atenți la modul cum ne raportăm și ne manifestăm față de oameni, și în special că nu avem voie să-i dispreţuim pe cei mici. Atunci când unul dintre aceştia moare, duhul lui merge imediat în prezenţa lui Dumnezeu. Dragul meu, toţi micuţii merg în cer. Dacă ai pierdut un copilaş, vei fi mângâiat să ştii lucrul acesta. Ei merg în cer, nu pentru că sunt nevinovaţi sau pentru că sunt ai tăi, ci merg în cer pentru că Isus a murit pentru ei. Despre asta vorbeşte Domnul nostru aici: „Nu-i faceţi să păcătuiască; nu-i dispreţuiţi. Lăsaţi-i să vină la Mine! Chiar dacă ei mor, duhurile lor vor ajunge chiar acolo în prezenţa Tatălui Meu.”
Mulţi părinţi îşi pun întrebări referitor la starea veşnică a micuţilor lor! Regele David – avem această relatare în 2 Samuel 12:15-23 – când fiul său născut din Batşeba s-a îmbolnăvit, el a făcut tot ce a putut pentru viaţa copilului: s-a rugat, a postit, a plâns culcat la pământ toată noaptea. Dar după ce copilul a murit, s-a ridicat, s-a îmbăiat, şi-a schimbat hainele şi a intrat în casa lui Dumnezeu şi s-a închinat. Slujitorii lui au fost miraţi de acţiunile lui, iar explicaţia lui David a fost cât se poate de logică: „Când trăia copilul, posteam şi plângeam, căci ziceam: «Cine ştie dacă nu Se va îndura Domnul de mine şi dacă nu va trăi copilul?» Acum, când a murit, pentru ce să mai postesc? Pot să-l întorc în viaţă? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine.” El avea încrederea că într-o zi va fi împreună cu copilul său și acesta este un adevăr preţios. Mulţi oameni și-au pierdut copilaşii; (şi eu am pierdut o fetiță, primul meu copil – mărturisește John Vernon McGee). Mai merg câteodată la mormântul ei, pentru că este tot ceea ce mai am de la ea. Dar într-o zi binecuvântată, voi fi în cer, şi îmi voi vedea fetița, căci ea este mântuită. Am doi copii – unul în cer şi unul aici pe pământ. Mărturisesc că m-am îngrijorat mai mult cu privire la cel de aici de pe pământ decât cu privire la cel din cer. Pentru că despre fetița mea, știu că e-n cer şi că-ntr-o zi voi merge să fiu acolo cu ea.
Este foarte important să observăm ce simţea Domnul nostru referitor la copii, îndeosebi în zilele noastre, când se comit atât de multe crime împotriva acestor micuţi. Te minunezi citind și auzind despre oameni – așa zis părinți! – și despre ce sunt în stare să le facă pruncilor și urmașilor lor... Sunt pur și simplu șocat să citesc despre asemenea abuzuri și atrocități! Unii oameni cred că nu există iad, dar vreau să vă spun, că și dacă nu ar exista iadul, ar trebui să se inventeze unul pentru astfel de oameni! Dar oameni buni, atenție: iadul există, iar Domnul nostru foloseşte cel mai dur limbaj cu putinţă atunci când ne avertizează referitor la păcătuirea împotriva copiilor.
Acum Domnul nostru ne prezintă prima din cele două pilde din acest capitol, pe care le plasează sub această concluzie pusă ca motto:
FiindcăFiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut. (Mat. 18:11)
Pilda din Matei 18 este diferită de pilda oii pierdute din Luca 15. Cheia pentru interpretarea acestei pilde este verbul să mântuiască. În Luca 15, accentul se pune pe găsirea celor pierduţi, iar în Matei 18 accentul se pune pe mântuirea celor pierduţi.
Cecredeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită? Şi, dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră. (Mat. 18:12–13)
Am impresia – judecând după cum încheie Domnul această pildă – că El continua să se gândească tot la cei mici...
Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi. (Mat. 18:14)
Domnul se va îngriji de copilași până când ei ajung la vârsta la care pot da socoteală, însă tu, ca părinte, ai responsabilitatea de a-i conduce la Hristos. Mă tem că sistemele noastre educaţionale ne folosesc copiii pe post de cobai pentru filosofiile umaniste. Tinerii plătesc un preţ teribil în învățământul contemporan, însă noi, dragul meu, avem o responsabilitate uriaşă înaintea lui Dumnezeu în privința acesta. Este de datoria ta de părinte și educator să ai grijă la ce este expus copilul tău, să fii alături de el, să-l lămurești, să-i prezinți alternativa biblică, să dovedești răbdare până va înțelege să se debaraseze de anturaj, pentru că are o forță nocivă de influență. Dacă vrei să-ți păstrezi/salvezi copilul, ține aproape, fă-ți partea: părinte înseamnă procreator, dar și educator, mentor, prieten!
Fidel stilului Său deconcertant, Domnul introduce atenționări privind relațiile:
Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, aicâştigat pe fratele tău. (Mat. 18:15)
Dacă ești conștient că fratele tău păcătuieşte împotriva ta, tu trebuie să mergi la el. Acest verset vorbeşte despre un păcat comis de către un credincios, iar obligaţia îi revine mai degrabă celui rănit să meargă la fratele său care a păcătuit împotriva lui, şi nu invers.
...dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbăsă fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgânşi ca un vameş. (Mat. 18:16–17)
Există unii oameni cărora le place să muşamalizeze şi să ascundă necazul, însă Domnul nu aşa ne învață să rezolvăm problema. Dacă între doi credincioşi apare o problemă, ea trebuie rezolvată într-o manieră amiabilă, paşnică şi liniştită. Dacă persoanele în cauză nu reuşesc să îşi rezolve problemele, trebuie să meargă în faţa unui grup, iar dacă grupul acela nu poate rezolva problemele, ultima instanţă este biserica, ca autoritate finală. În încheiere, Domnul afirmă referitor la acest subiect:
Adevărat vă spun că oriceveţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. (Mat. 18:18)
Deja am studiat conţinutul acestui verset în Matei 16:19, unde am văzut că dacă ţinem doar pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că „legăm pe pământ”; iar dacă dăm altora Cuvântul lui Dumnezeu, „dezlegăm pe pământ.”
Vămai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fidat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi înNumele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Mat. 18:19–20)
„Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare…” Oare El vrea să spună că dacă noi convenim cu privire la ceva, El ne va asculta? Da, dar observaţi că apare și o condiţie: „doi sau trei... adunaţi în Numele Meu.” Domnul va asculta orice cerere care este făcută în Numele lui Hristos; cu alte cuvinte, o cerere pe care Hristos Însuşi ar face-o, în conformitate cu gândirea, caracterul, comportamentul Mântuitorului! Am mai putea spune că a cere în Numele Lui înseamnă a cere după voia Lui.
„Unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” este cea mai simplă formă de conducere a bisericii. Dacă versetul 19 pune o nouă temelie pentru rugăciune, versetul 20 reprezintă o nouă temelie pentru biserica vizibilă. Biserica primară a început acolo, în și după Cincizecimea din Faptele Apostolilor 2:42, când „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.
În contextul acesta al legării și dezlegării, al rugăciunii și-al conviețuirii în armonie, ca răspuns la o divagație a lui Petru Domnul Isus ridică stacheta și-n ce privește iertarea:
Atunci Petru s-a apropiat de el şi i-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Pânăla şapte ori?” (Mat. 18:21)
Petru credea probabil că manifestă mărinimie, pentru că după învăţătura rabinilor, era suficient să ierţi de două sau de trei ori. Simon Petru era dispus să ierte de şapte ori, însă generozitatea lui Petru se dovedește zgârcită în comparaţie cu noua evaluare a lui Isus.
Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, cipână la şaptezeci de ori câte şapte.” (Mat. 18:22)
Asta înseamnă de 490 de ori! Până atunci lucrurile se vor fi rezolvat deja, cu siguranță, iar dacă nu, amândouă părţile vor fi ajuns la o vârstă atât de înaintată încât oricum nu ar mai conta prea mult! De 490 de ori înseamnă de fapt nu să numeri până la 500 de greșeli/iertări, ci să mergi până la capăt – asta subliniază Domnul nostru aici.
De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-lvândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.” (Mat. 18:23–26)
Cred că El afirmă că robul dorea să plătească înapoi în rate.
Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. (Mat. 18:27)
Cred că Domnul nostru foloseşte această ilustraţie ciudată pentru a-Și demonstra punctul de vedere. Suma de bani pe care acest rob o datora stăpânului său era de vreo 12 milioane de dolari, ceea ce înseamnă o sumă uriaşă de care să fii iertat!
Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator!” (Mat. 18:28)
„O sută de lei” înseamnă cca 17 dolari! Comparaţi suma aceasta cu 12 milioane!
Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: „Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.” Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?” Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşavă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său. (Mat. 18:29–35)
Această pildă a robului care a fost iertat, însă a refuzat să ierte pe altul, ilustrează principiul iertării. Acest pasaj prezintă un principiu nou, care nu este tocmai temeiul iertării pentru credincioşi, așa cum este el enunţat în Efeseni 4:32: „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Pentru că Dumnezeu ne-a iertat pe noi, și noi trebuie să ne iertăm unii pe alţii. Dacă Dumnezeu ne-ar ierta păcatele noastre în acelaşi fel în care noi iertăm pe alţii, niciunul dintre noi nu ar fi iertat. Dar după ce am devenit copii ai lui Dumnezeu, pentru că am fost iertaţi, și nu de frica pedepsei, trebuie să iertăm și noi la rândul nostru. Este principiul de bază al comportamentului creştin – în ecourile căruia punem punct întâlnirii de azi. Pe curând!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Suntem din nou împreună și ne grăbim să intrăm în ritmul pe care ni-l dictează deja dinamica acestui pasaj din Evanghelia lui Matei; după evenimentele din Galileea, Domnul Isus împreună cu ucenicii pleacă din nou în Iudeea pentru că planul divin se apropia de punctul culminant – răstignirea din Ierusalim. Există o determinare și-o călăuzire fermă în tot ceea ce face şi spune El – vizibile din chiar primul verset al capitolului 19
Dupăce a sfârşit Isus cuvântările acestea, a plecat din Galileea şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. (Mat. 19:1)
Observator atent și lapidar al cuvintelor și mișcărilor Mântuitorului, Matei se referă la cuvântările din Capernaum, din finalul cap. 17 și cuprinsul capitolului precedent, 18... după care Domnul și-ai Săi au coborât mult în sud, până la graniţa cu Iudeea... Mişcarea capătă profunzime și continuitate și în sens geografic: în Cezareea lui Filip, Isus anunţase că urmează să meargă la Ierusalim pentru a muri. Apoi, a coborât în Galileea şi a petrecut o perioadă de timp în zona aceea şi în jurul Mării Galileii. Reşedinţa sa era Capernaum şi a traversat chiar şi în Gadara. Acum Domnul se afla la graniţa cu Iudeea... unde ca de obicei
După El au mers multe gloate; şi acolo a vindecat pe cei bolnavi. (Mat. 19:2)
Nu obosesc să subliniez două cuvinte; găsite sub diverse forme, ele arată spre „mulţimi”, care capătă (celălalt cuvânt) „vindecare”. Nu e vorba doar despre câţiva oameni care au fost vindecaţi, ci despre mulţimi întregi. Pe măsură ce trece timpul sunt tot mai impresionat de lucrul acesta. Pe unde trecea, Domnul nostru elibera oamenii din lanțurile neputinței și durerii; cine dorea, putea fi vindecat. Și mulţi-mulți oameni au fost vindecați!
Acum, cazuistica se diversifică, pentru că vin iar la El așa-zișii lideri religioşi, cu o chestiune delicată – prilej cu care Isus afirmă din nou modelul și scopul lui Dumnezeu în ce privește căsătoria.
Fariseii au venit la El şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?” (Mat. 19:3)
Fariseii au venit să-L ispitească, să-L încerce (ca să-L prindă) pe Isus. Îl urmăreau, încercând să-L surprindă în opoziţie cu sistemul mozaic. Și vina cum cu o problemă care este la fel de dificilă astăzi, ca atunci. „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta [să divorţeze] pentru orice pricină?” Chestiunea aceasta este la fel de stringentă şi între creştinii de astăzi – dar asta nu pentru că s-ar fi modificat voia sau Cuvântul lui Dumnezeu!
Vreau să prefaţez această explicaţie spunând că Dumnezeu a acordat omenirii diverse privilegii, pentru binele și fericirea noastră. De exemplu, El a inițiat căsnicia pentru protecţia căminului. Căsnicia este ideea lui Dumnezeu spre sănătatea, stabilitatea și rodnicia familiei, fie ei oameni mântuiţi sau nemântuiţi. Un alt exemplu este pedeapsa capitală, pe care Dumnezeu a dat-o pentru apărarea unei naţiuni, pentru a proteja vieţile cetăţenilor ei. De asemenea, a stabilit legea zilei de odihnă, pentru protejarea omului. Dumnezeu a dat aceste legi pentru protecţia persoanei, a familiei şi a naţiunii. Ele au fost legi generale pe care Dumnezeu le-a dat întregii omeniri. De ce oare sunt ele atât de combătute astăzi?!
Revenim la chestiunea referitoare la căsătorie. Nu știm cât de problematică era în contextul poporului Israel, de aceea vom analiza mai degrabă prin prisma creștinismului contemporan întrebarea pusă lui Isus: „îi este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta...?”
Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit căZiditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. (Mat. 19:4)
Domnul Isus i-a dus înapoi până la începuturi, înapoi la idealul lui Dumnezeu pentru căsătorie. Legea mozaică permitea divorţul pentru o gamă întreagă de motive: „Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui.” (Deut. 24:1).
În ceea ce priveşte Legea mozaică, divorţul nu era la fel de rău cum era căsătoria cu un străin. De exemplu, dacă fiica preotului se căsătorea cu un străin, ea era exclusă din poporul Israel. Cu toate acestea, pe măsură trecerii timpului, practica a ajuns să eludeze Legea mozaică, divorţul fiind acordat pentru cele mai ridicole pretexte, cum ar fi mâncarea sau pâinea prea arse! Exista deci o dezbatere aprinsă referitoare la despărțire și-n acele zile
Şi a zis: „De aceeava lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vorfi un singur trup”? Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” (Mat. 19:5–6)
Divorţul nu exista în planul iniţial al lui Dumnezeu. De ce? Pentru că nici păcatul nu exista în planul iniţial al lui Dumnezeu, iar divorţul este întotdeauna rezultatul păcatului. Indiferent de ce aţi spune, undeva în relaţie există păcat, iar acesta cauzează divorţul. Aşadar, Domnul nostru i-a dus înapoi la proiectul iniţial al lui Dumnezeu.
„Pentruce, dar”, I-au zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire şi s-o lase?” (Mat. 19:7)
Ar trebui să citiţi Deuteronom 24:1-4, pentru a afla contextul întrebării lor. De ce îngăduise Moise divorţul?
Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa.” (Mat. 19:8)
Câtă deosebire între intenția și designul divin – care dăruiseră căsătoria ca forma cea mai satisfăcătoare și plăcută a relaţiei bărbat-femeie – și ce ajunsese ea să fie în timp, prin împietrirea inimilor oamenior, ale căror practici îl siliseră pe Moise să ia în calcul și varianta (rea, urâtă) despărțirii. Nu există nimic asemănător căsătoriei și, de fapt, căsătoria era menită să arate peste timp către relaţia dintre Hristos şi Biserică. Prin urmare, doar credincioşii pot cunoaște această relaţie înaltă şi sfântă. Totuși, când ei falimentează şi îşi face loc amărăciunea şi împietrirea inimii, căsătoria devine o făţărnicie fără substanţă, nefiind decât o caricatură a ceea ce desemnase Creatorul și-a ceea ce este relația Hristos-Biserică. Prietene, unii pășesc în căsnicie fie în iad, fie în rai – nu există un al treilea loc. Atunci când căsătoria este inițiată și realizată pe tărâmul și în locul greşit, ea este în pericol încă de la început. Chiar şi creştinii descoperă că mariajul devine o chestiune nesigură.
Dumnezeu a îngăduit divorţul din pricina împietririi inimii omeneşti. El este plin de milă faţă de noi, dar idealul Său nu a fost niciodată divorţul. Îmi dau seama că trăim într-o cultură foarte permisivă în acest domeniu. Există o mulţime de oameni divorţaţi care au Biblia în casă, care au citit-o, sau care ascultă acest program. Vreau să repet că întotdeauna contextul divorţului este păcatul. Sigur, în cele din urmă, toţi suntem păcătoşi. De vreme ce Dumnezeu îi poate ierta ucigaşi, El îi poate ierta şi pe cei divorţaţi. (Iar în acest sens, problema reală este nu atât divorțul, cât recăsătorirea! Dar Domnul n-o menționează în context, deci n-o pomenim nici noi). Dar adaugă altceva:
„Eu, însă, vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.” (Mat. 19:9)
Adulterul întrerupe relaţia de căsătorie şi oferă singurul motiv pentru divorţ. Poate că cineva îmi va spune: „Da, dar iată această biată creştină măritată cu un beţiv!” Sau poate că un creştin devotat este căsătorit cu o femeie neevlavioasă. Ce se întâmplă atunci? Ei bine, credincioşii se pot separa şi din alte motive, aceasta pare să fie ideea din 1 Corinteni 7, dar divorţul nu este îngăduit decât dintr-un singur motiv menționat de Domnul: adulterul.
Sigur, această regulă este aplicabilă doar credincioşilor; Dumnezeu nu reglementează vieţile necredincioşilor, ci mai întâi îi consideră responsabili faţă de mesajul crucii. Dumnezeu vrea ca necredinciosul să vină la Hristos. El este pierdut, indiferent dacă este căsătorit, divorţat sau celibatar. Starea lui civilă nu contează dacă nu îl acceptă pe Hristos. Lucrul important pe care creştinii trebuie să îl observe este că Dumnezeu oferă singurul motiv pentru divorţ, în cazul celor credincioşi: adulterul.
Să presupunem că avem un credincios, iar soţia lui a divorţat dintr-un anumit motiv. Ce se poate spune despre partea nevinovată? Ei bine, dacă a existat adulter, şi în cele mai multe cazuri aşa stau lucrurile, partea nevinovată se poate recăsători. Cred că acesta este raţionamentul în acest caz specific????
Ucenicii Lui I-au zis: „Dacăastfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare.” (Mat. 19:10)
Ucenicii spun: „Ei bine, în cazul acesta, cred că cel mai bine e să rămâi necăsătorit.” Desigur, te-ai scuti de multe necazuri – acest lucru este indiscutabil.
El le-a răspuns: „Nutoţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat.” (Mat. 19:11)
Găsim aici un lucru atât de important, îndeosebi în zilele noastre. În versetul care urmează, Domnul nostru enunţă un principiu extraordinar. Chiar şi acum, Biserica Romano-Catolică se luptă cu această problemă.
„Fiindcă sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi famenide oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.” (Mat. 19:12)
„Sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor.” Există oameni, bărbaţi şi femei care nu au nevoie să se căsătorească. Se descurcă foarte bine singuri, dar așa ceva nu este pentru oricine.
„Şi sunt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni.” Unele biserici au stabilit regula celibatului – oamenii din anumite poziţii nu se pot căsători. Nu există prescripție biblică pentru aș ceva!
„Şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor.” Cunosc o persoană care a plecat pe câmpul de misiune şi, înainte de a pleca, am stat de vorbă cu ea. I-am spus: „Să ştii că şansele tale de a te mărita sunt nule acolo.” Ea mi-a spus: „M-am gândit la lucrul acesta şi sunt dispusă să fac un astfel de sacrificiu.” L-a făcut de bună voie.
Cineva ar putea spune: „Crezi că predicatorul ar trebui să se căsătorească? Sau crezi că preotul ar trebui să se căsătorească?” Vreau să vă spun că Dumnezeu enunţă aici un principiu, El spune că acest lucru depinde de persoana în cauză. Noi trebuie să luăm singuri această decizie, în funcție de planul Domnului pentru viața mea. Și iată ce urmează:
Atuncii-au adus nişte copilaşi, ca să-Și pună mâinile peste ei şi să se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Isus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este acelor ca ei.” După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo. (Mat. 19:13–15)
Acest pasaj reprezintă un fundament solid pentru a susține mântuirea copiilor care mor în pruncie. Este cunoscut faptul că, în general, copiii nu-l resping pe Isus Hristos, atunci când le este prezentat în mod biblic. Acesta este motivul cel mai de seamă pentru care ar trebui să le prezentăm mesajul Evangheliei. Cineva ar putea spune: „Stai puţin – atunci toţi pot fi mântuiţi dacă sunt câştigaţi în copilărie.” Nu, acest lucru nu este adevărat, pentru că ei ajung mai târziu la vârsta responsabilităţii. Motivul pentru care trebuie să încercăm să punem Evanghelia în inimile copiilor este ca atunci când ajung la vârsta responsabilităţii, ei să ia o decizie pentru Hristos. Este important să se continue o astfel de lucrare. Nu te baza pe faptul că fiul sau fiica ta a luat o decizie când avea doi, trei, patru, cinci, şase, şapte ani etc. Fiica mea a luat decizia de a-L primi pe Hristos la vârsta de şapte ani. De atunci, am întrebat-o de multe ori dacă s-a încrezut cu adevărat în Domnul ca Mântuitor. Într-o zi mi-a spus: „Tati, de ce mă întrebi mereu lucrul acesta?” I-am spus că doream să fiu sigur. De fapt, decizia va fi luată la vârsta responsabilităţii. Mă veţi întreba: „Care este acea vârstă?” Nu ştiu. Ştiu doar că este important să le dăm copiilor Evanghelia. În loc să stăm la colţul străzii şi să dezbatem probleme, asta sau altele, mai bine să le ducem Evanghelia şi să ne asigurăm că atunci când ajung la vârsta responsabilităţii, ei îşi vor asuma această decizie, făcând tot cea ce ne stă în putere ca ei să se încreadă în Hristos.
Este interesant că imediat după ce a vorbit despre chestiunea divorţului, Domnul nostru începe să discute despre copii. Copiii sunt cei mai importanţi în cazul unui divorţ. Într-o zi a venit la mine o femeie care îşi dorea divorţul pentru că nu îl mai iubea pe soţul ei. Mi-a spus: „Din cauza tuturor lucrurilor pe care le face, nu îl mai iubesc, şi v-am auzit spunând că dacă nu există dragoste, nu există relaţie. Aşa că vreau să divorţez.” Este adevărat că dacă nu există dragoste, nu există relaţie, iar acest lucru este tragic, dar acesta nu este un motiv pentru divorţ. I-am spus acestei femei: „Îmi spui că nu îţi iubeşti soţul, dar pe copiii tăi îi iubeşti?” Ea mi-a răspuns: „Desigur că îi iubesc, dar ce are asta a face?” Atunci i-am spus: „Totul! Trebuie să rămâi alături de el cât poţi de mult, dacă îți iubeşti copiii.” Prietene, faptul că Domnul nostru a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine” ar trebui să determine orice familie, îndeosebi o familie creştină, să depună toate eforturile pentru a-şi păstra căsnicia. Un mare procent de copii şi tineri care au probleme cu legea provin din cămine destrămate. Aţi fi surprinşi să aflaţi numărul de micuţi care s-au îndepărtat de Hristos din pricina divorţului părinţilor lor. Este foarte important că Isus leagă acest subiect al divorţului de dragostea şi preocuparea Lui pentru copilaşi. (Mat. 19:16–17)
Atuncis-a apropiat de Isus un om şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?” El i-a răspuns: „De ce mă întrebi: „Ce bine?” Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.”
Ne-ntâlnim acum cu unul dintre personajele binecunoscute ale NT: tânărul bogat. În pasajul paralel din evanghelia după Luca cap. 18, Îl numeşte pe Domnul „Bunule Învăţător”. E dispus să admită că El este bun, ceea ce, foarte probabil, duşmanii lui Isus nu ar fi fost dispuşi să facă. Aici în Matei tânărul pleacă de la premiza că pt a avea viață veșnică trebuie să faci un anume bine... La care Domnul îi răspunde: „Binele este Unul singur...” (adică, Dumnezeu) Deci îi spune de fapt: „Dacă tu vezi că Eu sunt bun, și fac binele, asta înseamnă că sunt Dumnezeu. Iar binele pe care trebuie să-l faci este să Îi aparții Lui!” Isus călăuzeşte gândirea tânărului, astfel încât să îl accepte ca autoritate pe Dumnezeu, și să-I împlinească poruncile!
„Care?”, I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: „Sănu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteştipe tatăl tău şi pe mama ta”; şi: „Săiubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Tânărul I-a zis: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?” (Mat. 19:18–20)
Tânărul acesta era îndrăzneț sau foarte sigur pe el afirmând că păzise acele porunci! Și cu toate acestea, recunoştea că ceva lipsea din viaţa lui. Poruncile amintite de Domnul nostru formează ultima parte a Decalogului și au de-a face cu relaţia omului cu semenii săi. (Primele patru dintre cele zece poruncii au de-a face cu relaţia omului cu Dumnezeu.) Interesant e că Domnul nu-l contrazice, nu-i demonstrează că nu are dreptate, nu-l mustră, ci direcţionează gândirea tânărului spre relaţia lui cu Dumnezeu.
„Dacă vrei să fii desăvârşit”, i-a zis Isus, „du-tede vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă.” (Mat. 19:21)
„Dacă vrei să fii desăvârşit”, adică complet. Dacă l-ar fi urmat pe Isus, tânărul acesta ar fi ajuns să vadă că nu îndeplinea cum se cuvine acele porunci, care au de-a face cu relaţia omului cu Dumnezeu. Domnul Isus se îndrepta spre cruce, și dacă acest om l-ar fi urmat pe Isus, ar fi ajuns la piciorul unei cruci. Vedem însă că ceva îl împiedica să meargă după Domnul, bogăţiile lui erau o piatră de poticnire.
Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuţii. (Mat. 19:22)
Posesiunile lui reprezentau motivul care l-a îndepărtat de Domnul Isus Hristos. În zilele noastre există multe alte lucruri care îi ţin pe oameni departe de Dumnezeu. Pentru tine şi pentru mine ar putea fi vorba de cu totul altceva. Bogăţiile reprezintă doar unul dintre motive, există o sumedenie de alte lucruri. Practic, și membralitatea într-o biserică îi poate ţine pe mulţi oameni departe de Hristos, gândindu-se că această apartenență le este de ajuns, și că nu sunt și nu vor fi confruntaţi cu păcatele lor. Se simt în siguranţă deoarece au trecut prin diverse ritualuri/procesiuni, au făcut o mărturisire, au îndeplinit niște cerințe... însă cu toate acestea sunt neconvertiţi la fel ca orice păgân de pe faţa pământului. Ai idee dacă există ceva care te separă pe tine de Hristos? Este vreun lucru în calea ta care te împiedică să mergi la/după El? Bogăţiile erau piedica ce stătea în calea tânărului acestuia.
Isus a zis ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că greuva intra un bogat în Împărăţia cerurilor.” (Mat. 19:23)
Acest lucru este adevărat şi în zilele noastre – nu mulţi bogaţi, nu mulţi nobili, nu mulţi dintre oamenii mari ai pământului sunt creştini gata să plătească prețul (nu în bani!)
„Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Mat. 19:24)
Mulţii oameni nu văd umorul pe care Domnul nostru îl folosea uneori, iar acest pasaj este un astfel de exemplu. Există unii oameni care oferă explicaţia ridicolă că în Ierusalim exista o poartă numită „Urechea Acului”, iar o cămilă trebuie să îngenuncheze pentru a trece prin ea, prin urmare, Domnul spunea că un om trebuie să se smerească pentru a intra în Împărăţia cerurilor. Însă această explicaţie nu surprinde deloc ideea la care face Domnul referire aici. Domnul nostru vorbeşte despre o cămilă adevărată şi despre o ureche a acului cât se poate de reală. Prietene, vreau să îţi pun o întrebare simplă: Poate o cămilă să treacă prin urechea unui ac? Cred că ştii care este răspunsul: nu se poate! Este imposibil aşa ceva. Dar ar fi posibil ca Dumnezeu să treacă o cămilă prin urechea unui ac? Ei bine, nu cu asta se ocupă Dumnezeu, dar o poate face. Şi doar Dumnezeu poate regenera un om. Asta vrea să spună Domnul aici. Este mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât pentru un bogat să coboare din aroganța și siguranța sa, să se smerească și să se lase condus/supus ca membru de rând al Împărăţiei lui Dumnezeu, care nu se uită la fața omului.
Mulţi oameni din zilele noastre cred că ei vor fi mântuiţi pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce au. Însă eşti cu adevărat mântuit atunci când descoperi că eşti un păcătos, un cerşetor în ochii lui Dumnezeu şi că nu ai nimic ce să îi oferi pentru mântuirea ta. Atâta timp cât o persoană simte că poate face ceva sau Îi poate plăti lui Dumnezeu pentru mântuire, omul acela nu poate fi mântuit, tot aşa cum nicio cămilă nu poate trece prin urechea unui ac.
Ucenicii, când au auzit lucrul acesta, au rămas uimiţi de tot şi au zis: „Cine poate, atunci, să fie mântuit?” (Mat. 19:25)
Rețineţi, vă rog, răspunsul Domnului Isus:
Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar laDumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Mat. 19:26)
Aceasta este explicaţia. Oricine ai fi, eşti candidat la mântuire dacă recunoşti că nu ai nimic ce să îi oferi lui Dumnezeu, ci vii la El ca un cerşetor cu mâinile goale. Când vii la El în felul acesta, El te poate mântui. La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă. Și vei descoperi că acesta este un adevăr care te va însoți în toată umblarea ta cu Dumnezeu!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi ascultători, vă salut cu prețuire, la reîntâlnirea noastră cu și în prezența Cuvântului lui Dumnezeu; sper că sunteți de acord că Scriptura ne aduce, de fiecare dată când o invocăm sau o deschidem, în prezenţa lui Dumnezeu. Sigur, Dumnezeu nu e de față doar dacă e și-o Biblie prin preajmă – aceasta e doar instrumentul suplimentar prin care Dumnezeu se adresează minții și inimii noastre... și care ne clarifică voia lui Dumnezeu, promisiunile pe care El ni le face, planul Său pentru salvarea omenirii. Și totul devenind mai clar în ce privește Persoana, manifestările, voia și planurile lui Dumnezeu, ne apropie de Însuși Dumnezeu – și cred că sunteți de acord că aceasta este cea mai mare binecuvântare și recompensă de care poate beneficia un om: relația cu Atotputernicul Creator și Suveran Sfânt și Veșnic, ce vrea să ne facă părtași atributelor și firii Sale perfecte!
Fiți convinși că nici de această dată Dumnezeu nu face excepţie, Duhul lui cel Sfânt fiind acela care fixează și evocă ceea Dumnezeu vrea să aflăm şi ceea ce inima și viața noastră au nevoie. În plus, același Duh Sfânt plantează, îngrijește și face să rodească în inima și viața noastră semințele credinței și-ale Cuvântului, asigurându-ne continuu accesul la tronul de unde este condusă creația... Poate fi ceva mai de dorit decât asta?
Avem uneori senzația că noi facem o favoare lui Dumnezeu încercând să ne îndeletnicim cu cele sfinte, punându-ne probleme spirituale sau făcând fapte bune – lucruri pt care probabil așteptăm și recompense suplimentare, de amploare... când de fapt astea ar trebui să ne fie manifestările normale, căutarea lui Dumnezeu, accesul la El și umblarea cu El fiind răsplătirea supremă la care putem aspira! Pt că El ne face favoarea să ne ierte, să ne aștepte, să investească, să dăruiască – necurmat și abundent, și-n ciuda limitelor, greșelilor și sterilității noastre. El Însuși e răsplata noastră cea mai mare – când vom înțelege și ne va fi de ajuns asta, vom fi ce trebuie!
Vedeți, problema asta a recompenselor e de când lumea – și asemenea gânduri le-au trecut prin cap și ucenicilor. Finalul cap. 19 din ev. după Matei, de unde reluăm lectura și comentariile, ne pune înainte răspunsul Domnului Isus la o întrebare cât se poate de omenească, pusă la finalul episodului cu tânărul care avea inima lipită de bogățiile sale:
AtunciPetru a luat cuvântul şi I-a zis: „Iată că noiam lăsat tot şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Mat. 19:27)
Am spune că Simon Petru dă dovadă de materialism, de egoism sau infantilism... Era însă și el dintre evrei, asistase la episodul cu tânărul bogat, și cred că se face ecoul întrebărilor sau poate discuțiilor pe care le nutriseră în cercul intimilor Domnului, dar pe care încă nu îndrăzniseră să le pună în acest fel și până-n acest moment... Decât să ne dăm cu presupusul, mai bine să nu ne grăbim să judecăm, ci să reținem ce urmează:
Isus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţişedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Mat. 19:28)
Domnul nu l-a mustrat pe Petru, ci dimpotrivă, i-a spus că îl aşteaptă o mare răsplată. Tot aşa, cred că noi, creştinii de astăzi, ar trebui să lucrăm pentru o răsplată – care nu va fi nici limitată, nici temporară, nici posibil de obținut pe alte căi... Auziți despre ce e vorba:
Şi oricinea lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică. Darmulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi. (Mat. 19:29–30)
Există o răsplată pentru cei care au sacrificat ceva de dragul lui Isus, urmându-L. Mulţi sfinţi necunoscuţi, despre care lumea nu a auzit, vor primi un loc de cinste în prezenţa Lui, cândva... Cred că, în ziua aceea, mulţi lideri creştini extraordinari care au avut parte de aplauze în lumea aceasta vor fi ignoraţi, în timp ce mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu necunoscuţi de oameni vor fi grandios răsplătiţi. O atenționare și-o rectificare de natură să ne pună pe gânduri, să ne încurajeze, să ne repoziționeze în ce privește modul în care Îl urmăm, slujim, proclamă pe Domnul nostru, Evanghelia și Împărăția Lui!
Trecem acum în capitolul următor, 20… care practic continuă precizările Mântuitorului despre ce înseamnă ascultarea și slujirea din perspectiva lui Dumnezeu, și despre maniera absolut unică, neomenească a Stăpânului de a-Și motiva și recompensa lucrătorii. Pilda lucrătorilor viei, care urmează, este importantă pentru a înțelege modul în care Dumnezeu vede viaţa și lucrarea noastră, eforturile pe care le facem, şi dă explicații privind răsplata pe care El ne-o pregătește și criteriile după care ne-o acordă.
Per ansamblu, acest capitol finalizează o secţiune care a redat progresiv amploarea lucrării și învățăturilor hristice dinaintea fazei finale a vieții Sale terestre, care se va încheia peste puțină vreme la Golgota. Încă din acest capitol, tempo-ul relatării lui Matei creşte, iar Domnul se îndreaptă direct și lămurit către cruce. De asemenea, acest capitol contribuie la clarificarea altor lucruri referitoare la Împărăţia cerurilor.
Repet: capitolul debutează cu pilda lucrătorilor viei, în care este enunțat atât principiul, cât și criteriile răsplătirii. Poate vom fi, poate nu vom fi surprinși să aflăm că înaintea lui Dumnezeu credincioşia faţă de sarcina încredinţată reprezintă criteriul de bază al răsplătirii, și nu volumul de muncă depus sau natura poate spectaculoasă a lucrării.
Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie. (Mat. 20:1)
Cum am spus, această pildă continuă subiectul din capitolul anterior. Matei 19 se încheie cu vers. 30 unde scrie: „Darmulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi”, iar pasajul alocat acestei parabole din cap. 20 se încheie cu vers. 16, unde Domnul reformulează aceeași idee: „Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Aşadar, observați, vă rog, că atât la începutul, cât şi la sfârşitul pildei avem conceptul conform căruia cei de pe urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei de pe urmă! Poate că ne-am obișnuit cu această formulare, și nu ne mai surprinde, dar trebuie să recunoaștem că nu sună foarte normal... de fapt e chiar deconcertant, având în vedere că majoritatea ne dorim să fim primii, nu ultimii! Ei bine, acest gospodar din parabola noastră, (Mat. 20:2–5)
S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi vă voi da ce va fi cu dreptul.” Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel.
Deci, ca să fie clar pentru toți: omul nostru avea de lucru, și pentru că avea nevoie de muncitori, a ieșit la recrutare în câteva rânduri: dis-de-dimineață, poate însemna chiar ora 6 dimineața, apoi la ceasul al treilea – ora 9 dim. – apoi la „al şaselea” ceas – adică la amiază, ora 12, iar al „nouălea” ceas era ora trei după-amiaza. Dar se vede treaba că tot nu eru suficienți, astfel încât și aprope de sfârșitul zilei – pe la 5 după amiază – a mai dat o tură după forță de muncă... (Mat. 20:6–7)
Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă şi le-a zis: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?” Ei i-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.” „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi veţi primi ce va fi cu dreptul.”
Nu pot să nu mă gândesc cât de simple, inteligibile, naturale erau ilustrațiile pe care le folosea Domnul Isus... nimic forțat, nimic prețios, nimic livresc sau ambiguu în ele... Dar asta a fost doar prima parte... citim până la vers. 15 ce-i mai interesant, plus deznodământul pildei lucrătorilor viei:
Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: „Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.” Cei din ceasul al unsprezecelea au venit şi au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului şi ziceau: „Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei.” Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: „Prietene, ţie nu-ţi fac nicio nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu potsă fac ce vreau cu ce-i al meu? Orieste ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” (Mat. 20:8–15)
Aceasta parabolă magistrală a fost folosită pentru a ne transmite un adevăr important: răsplata primită nu este determinată nici de durata şi nici de importanţa slujirii tale. Mai degrabă, vei fi răsplătit pentru credincioşia ta faţă de sarcina pe care Dumnezeu ţi-a încredinţat-o, indiferent de amploarea sau durata sa, ori cât de semnificativă a părut!
Întotdeauna am crezut că într-o bună zi între cei răsplătiți de Domnul va fi și o doamnă drăguţă, care se poate să fi fost chiar membră a bisericii mele. Eu mă voi întoarce spre membrii echipei mele şi-i voi întreba: „O cunoaşteţi?” Răspunsul va fi: „N-am auzit niciodată de ea. N-a cântat în cor... n-a predat niciodată la o clasă de şcoală duminicală... Nu a fost preşedintele vreuneia dintre organizaţiile noastre!... Femeia aceasta nu știm să fi făcut vreodată ceva remarcabil... şi ia uite cum o răsplăteşte Domnul!” Probabil vom afla că femeia aceea era o văduvă și avea un fiu tânăr. Ea nu a vorbit niciodată în faţa a mii de oameni, ca unii predicatori sau evanghelişti, nu a dăruit sume impresionante, nu a scris cărți... ci doar şi-a crescut singurul băiat cu credincioşie, iar el a devenit misionar, proclamând Evanghelia în locuri dificile. Văduva aceea va fi fost credincioasă în sarcina pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o. Poate că cineva va protesta: „Cu siguranţă slujirea ei nu a fost așa de grea ca a mea!” Se prea poate să fie adevărat, însă pilda lucrătorilor viei tocmai ne-a-nvătat că Dumnezeu nu ne răsplătește după cantitatea de muncă depusă, ci după credincioşia faţă de slujba la care El te-a chemat. Dragul meu, poate că Dumnezeu nu te-a chemat să faci ceva măreţ pentru El, însă eşti tu credincios în ce ţi-a încredinţat El?
Tot aşa , cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (Matei 20:16)
Cum am spus, refrenul acesta străjuiește pilda lucrătorilor viei! În continuare, Domnul trece în starea de mișcare, dar nu-Și întrerupe propovăduirea și învățătura înțeleaptă:
Pe cândse suia Isus la Ierusalim, pe drum, a luat deoparte pe cei doisprezece ucenici şi le-a zis: (Mat. 20:17)
Mişcarea fizică dedusă implică și modificarea parametrilor geografici ai pasajului. Isus şi ucenicii Lui se deplasează înspre Ierusalim, unde Domnul urmează să moară pe cruce.
„Iatăcă ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-Lvor da în mâinile Neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească; dar a treia zi va învia.” (Mat. 20:18–19)
Domnul Isus nostru n-ar fi putut formula mai clar acest adevăr. Era a patra oară când le spunea ucenicilor – și chiar în detaliu de data aceasta – ce I se va întâmpla. Ei însă n-au reuşit să înţeleagă ce li se spunea, pentru că pur şi simplu așa ceva nu se potrivea cu gândurile și planurile lor. Dar noi, care citim lucrul acesta acum, știm clar ce urma să se întâmple, și că planul divin era ca Hristos să meargă la Ierusalim pentru a muri. Să ne gândim puţin la importanţa acestui adevăr: El S-a îndreptat hotărât și deliberat spre Golgota, să moară pentru tine şi pentru mine. Iată adevărul fundamental la care trebuie să medităm. Pare simplu, dar nu e! Ucenicii lui Isus pur şi simplu n-au putut crede așa ceva!
Și tocmai în momentul în care Isus făcea anunţul important al morţii ce Îl aştepta, mama lui Iacov şi Ioan vine la Isus pentru a-I cere... o favoare.
Atuncimama fiilorlui Zebedei s-a apropiat de Isus împreună cu fiii ei şi I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere. (Mat. 20:20)
Mulţi dintre noi I se închină cu aceeaşi motivaţie... câtă lipsă de sensibilitate!
El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Porunceşte”, I-a zis ea, „ca, în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadăunul la dreapta şi altul la stânga Ta.” (Mat. 20:21)
În orice altă ocazie şi în orice alt moment, această cerere ar fi fost ceva natural pentru o mamă care își dorea ce era mai bun pentru copiii ei. Însă, în cazul acesta, ea nu a simţit atmosfera şi nici nu a înţeles ce se întâmpla de fapt în momentul acela. Domnul îi va răspunde şi, citând Scriptura, voi lăsa deoparte o porţiune care nu se regăseşte în cele mai bune manuscrise de care dispunem astăzi.
Drept răspuns Isus a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharulpe care am să-l beau Eu...?” „Putem”, I-au zis ei. Şi El le-a răspuns: „Este adevăratcă veţi bea paharul Meu... dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea nu atârnă de Mine s-odau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” (Mat. 20:22–23)
Dacă citim aceste două versete, chiar și lăsând porţiunile respective deoparte, sensul devine limpede. Dragul meu, ai grijă să nu-ți scape înţelesul acestor cuvinte, pentru că el e de maximă importanță pentru creştinii de astăzi! Domnul nostru nu spune aici că nimeni nu va avea locurile de la dreapta sau de la stânga Sa. Ceea ce spune El este că nu va acorda în mod arbitrar acele locuri lui Iacov și lui Ioan, sau cuiva anume... Mai degrabă, acele locuri sunt pentru cei desemnați de Dumnezeu.
Observaţi cu atenţie: în cer se intră pe bază de pocăință și credință, și nu pe bază de cerere! Nu poți să faci nimic, nimic, pentru mântuire. Eşti mântuit prin credinţa în Hristos, prin harul Său minunat. Iar poziţia ta viitoare, răsplata ta din cer este determinată de ce și cum faci aici jos pe pământ. Acest lucru este foarte important, şi se pare că mulţi creştini au pierdut din vedere acest lucru. Pentru ce fel de loc te pregăteşti? Personal, nu am nicio ambiţie și nu aspir la locurile de la dreapta sau de la stânga lui Hristos – sunt sigur că pe acelea le-am pierdut deja! – dar lucrez pentru un loc, și noi toţi ar trebui să facem lucrul acesta. În Filipeni 3:14 Pavel a spus: „Alerg, dar, spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” Problema creştinilor de astăzi este că prea puţini mai încearcă să câştige ceva. Trebuie să recunoaştem că mântuirea este un dar fără plată, însă trebuie să intrăm în cursă pentru a primi o răsplată.
Cei zece, cândau auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi. (Mat. 20:24)
Ştiţi de ce s-au mâniat cei zece? Pentru că şi ei îşi doreau locurile de la dreapta şi de la stânga lui Hristos, și pentru că aceștia le-o luaseră înainte cu solicitarea!
Isus i-a chemat şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Întrevoi să nu fie aşa. Ci oricareva vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şioricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob.” (Mat. 20:25–27)
Această este o nouă abordare a slujirii, care ar trebui să fie foarte limpede în mintea tuturor celor implicați în lucrarea creştină. Dragul meu, dacă vei cânta pentru Domnul, te rog, nu încerca să calci peste toţi ceilalţi solişti. Dacă vrei să fii predicator al Evangheliei, nu încerca să dai deoparte vreun alt slujitor. Dacă vrei să fii vreun responsabil, poate chiar lider al bisericii, nu o face în detrimentul altcuiva. Domnul nostru afirmă foarte clar că, dacă vrei să fii mare şi dacă vrei să-L slujești, trebuie să îţi asumi cea mai de jos poziţie.
Acum, când Isus şi ucenicii Lui sunt foarte aproape de cetatea Ierusalimului, El le spune pentru a cincea oare despre apropiata Sa moarte.
„Pentrucă nici Fiulomului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentrumulţi.” (Mat. 20:28)
Acesta este un verset uimitor şi orice creştin ar trebui să îl memoreze, ca să îi fie la îndemână atunci când se iveşte ocazia să depună mărturie. Astfel, vom putea spune de ce a venit Isus Hristos în lume şi care a fost misiunea Lui... pentru că în prezent, încă există multă indiferență, și destulă confuzie în legătură cu acest subiect.
Cândau ieşit din Ierihon, o mare gloată a mers după Isus. (Mat. 20:29)
Isus şi ucenicii Lui se îndreaptă dinspre Ierihon spre Ierusalim, adică în sens invers faţă de omul din parbola biunului samaritean (Luca 10) care coborând de la Ierusalim la Ierihon a căzut între tâlhari. Domnul merge în sus de la Ierihon la Ierusalim ca să moară alături de tâlhari. Drumul lui Hristos este diferit, un drum pe care tu şi cu mine nu putem merge niciodată. Nu putem decât să venim la El cu credinţă, ştiind că El a murit în locul nostru. Și nu uita: cu Domnul urci spre Ierusalim – spre suferință și spre răsplătire!
Ca o paranteză, unii oameni cred că dacă Domnul Isus nu s-a apărat în timpul procesului Său, El nu a făcut acest lucru niciodată și, prin urmare, creştinii ar trebui să îi urmeze exemplul. Însă, în alte ocazii Domnul s-a apărat. Când a mers la Ierusalim să moară, nu a făcut aceasta deoarece El pentru aceasta venise, și pentru că o făcea în locul meu, care sunt vinovat. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul nu Și-a deschis gura în momentul acela. Era ceasul când purta păcatul meu și al tău, ceasul pentru care venise!
Şi doiorbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Isus şi au început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” (Mat. 20:30)
Îmi plac aceşti doi oameni – nimeni nu i-a putut face să tacă!
Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” (Mat. 20:31)
Observaţi și că ei I s-au adresat corect – „Doamne, Fiul lui David.” Ei I-au recunoscut descendența și autoritatea. La fel și femeia siro-feniciană, Îl numise la început „fiul lui David”, dar Domnul i-a reamintit că ea nu putea emite niciun fel de pretenţie și nu-L putea invoca în felul acesta. Oamenii despre care e vorba în aceste versete erau însă evrei, şi puteau să se apropie de Isus în calitatea Sa de „Fiu al lui David”.
Isus S-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?”„Doamne”, I-au zis ei, „să ni se deschidă ochii!” (Mat. 20:32–33)
Problema acestor oameni părea evidentă, de ce i-o mai fi întrebat Domnul ce poate face pentru ei? Prietene, când vii la Domnul Isus Hristos trebuie să-I spui clar care este nevoia ta. Nu pentru că El n-o știe, ci pentru ca tu s-o știi! Dacă vii la El pentru mântuire este necesar să-I spui că eşti un păcătos şi că ai nevoie de salvarea Lui. Dacă nu faci așa, nu vei fi mântuit. Aceasta este ofensa crucii. Toţi ar vrea să vină la cruce, dacă ar putea să îşi aducă şi mireasma propriei lor neprihăniri şi a faptelor bune. Dar tu şi cu mine nu avem nimic bun, absolut deloc și nimic de adus Domnului! A îndulci caracterul omenesc cu pregătire, psihologie şi educaţie, este echivalent cu încercarea de a elimina mirosul unui maldăr de gunoi de grajd turnând peste el o sticluță de Chanel! Trebuie să venim la El ca păcătoşi şi să Îl primim pe Isus ca Mântuitor. Orbii aceştia au venit la Domnul Isus cu nevoia lor: „Doamne, să ni se deschidă ochii”! Spune-I-o și tu la fel de clar, disperat și încrezător!
Lui Isus I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor, şi îndată orbii şi-au căpătat vederea, şi au mers după El. (Mat. 20:34)
Domnul nostru i-a vindecat, iar ei L-au urmat. Amintiţi-vă încotro se îndrepta – era pe drumul spre cruce. Lasă-te și tu vindecat de El, ia-ți crucea – și urmează-L până la capăt!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi ascultători, ne reîntâlnim pe teritoriul Evangheliei, în prima secțiune din NT. După cum cred că știți, partea a doua a Sfintei Scripturi ne dezvoltă o schimbare majoră de paradigmă: extinderea planului de mântuire și-a sintagmei de popor ales – de la evrei către Biserică, pri includerea ne-evreilor între cei numiți poporul lui Dumnezeu, și aceasta doar prin pocăință și credință – pe baza morții ispășitoare și învierii triumfale lui isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ că mijlocitor prin propria jertfă a noului, supremului legământ între Dumnezeu și oameni. Toată povestea exemplară a vieții, învățăturii și lucrării lui Isus Hristos are ca scop și finalitate jertfa Lui: patimile și moartea Lui constituie punctul culminant al Evangheliei, în fiecare dintre cele patru variante cuprinse în NT.
Suntem și noi pe punctul de a intra împreună în partea finală – ultima pătrime – a evangheliei lui Matei, care din acest capitol 21 la startul căruia ne aflăm se va concentra pe evenimentele din ultima săptămână de viață a Mântuitorului care-L va trece prin chinuri greu imaginabile, batjocuri și suferințe crude și nedrepte, dar care va avea ca punct culminant nu moartea, ci Învierea Domnului Isus, punctul cel mai înalt al lucrării divine de mântuire și temelia indestructibilă a creștinismului.
Deci putem afirma că toată această amplă mișcare hristică, urmărită de Matei în toate fazele sale, se apropie de apogeu – Domnul Isus Se întoarce în Ierusalimul ce se știa de la bun început că-I va găzdui execuția, și de data vine într-un nou rol. Până acum intrase în cetate mai dergabă incognito, în „vizite de lucru” am putea spune... dar acum El îşi va prezenta și va primi un soi de recunoaștere a autorității Sale de Rege al unei Împărății veșnice, în care Ierusalimul va juca un rol de seamă – chiar dacă nu în forma din sec. I. Vom fi martorii acțiunilor energice și ai ultimelor cuvântări curajoase ale Domnului Isus... care, de exemplu, va proceda încă o dată la o curăţare a Templului, o debarasare de adaosurile desacralizatoare care banalizau și ridiculizau statura și prestanța spirituală a locului de închinare – faptul în sine putând fi privit ca o infatuare de prim rang, dacă Isus Hristos nu ar fi fost Cel ce pretindea a fi. Apoi Domnul blestemă smochinul, ceea ce-ar fi rămas poate doar o acţiune simbolică dacă blestemul nu s-ar fi și materializat, apoi răspunde provocării conducătorilor religioşi şi îi acuză de faptul că ei complotează moartea Sa.
Veţi observa tonul ferm, decisiv şi deliberat atât al metodei, cât și al gesturilor și cuvintelor Domnului Isus. El este Cel care inițiază și dictează ritmul acțiunilor acum, și-i va determina pe toți ceilalți să fie doar niște executanți ai deciziilor și mișcărilor pe care le inițiază Mântuitorul. El deține controlul deplin al întregii situaţii și parcă niciodată nu are o atitudine mai regală decât acum când se apropie de cruce.
Repet: motivul pentru care Domnul Isus intră și rămâne în Ierusalim (pe timpul zilei, pentru că noaptea Se retrăgea totuși afară din cetate), şi care este evenimentul care va încheia această Săptămână a patimilor, numită şi Săptămâna Mare, este răstignirea. Jertfa de pe Golgota este evenimentul central, nu doar pentru atunci și-acolo, ci este evenimentul care a schimbat istoria întregii omeniri pentru toate veacurile şi pentru veşnicie. De aceea, acest eveniment trebuie să rămână mereu viu în mintea tuturor celor ce-și zic creștini.
Spre deosebire de Ioan, care ne spune și ce s-a întâmplat „cu șase zile înainte de Paști” (adică în Sabatul premergător, adică sâmbăta dinaintea a ceea ce în popor se numește Floriile, sărbătoarea intrării lui Isus în Ierusalim) Matei începe descrierea evenimentelor acestei săptămâni cu redarea unor mișcări pregătitoare ce țin de intimitatea grupului ucenicilor (Mat. 21:1–3)
Cânds-au apropiat de Ierusalim şi au ajuns la Betfaghe, înspre muntelemăslinilor, Isus a trimis doi ucenici și le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea; dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine. Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are trebuinţă de ei. Şi îndată îi va trimite.”
Nu văd niciun motiv pentru care acest incident ar putea fi considerat miraculos, deşi mulţi oameni îl consideră o minune. Cred că aceasta este o situaţie normală, naturală. Probabil că ultima dată când Domnul nostru fusese în Ierusalim aranjase cu nişte prieteni să folosească aceste animale de povară, data viitoare când avea să vină în cetate. Poate că le dezvăluise ce urma să facă, iar ei fuseseră de acord să pună la dispoziția Domnului aceste animale, la sărbătoarea Paştelui. Cred că Isus le va fi spus și că va trimite pe doi dintre ucenicii Săi să ia animalele, indicându-le un soi de parolă ce avea să fie folosită, săre recunoaștere: „Domnul are trebuinţă de ele.” Consider că această întâmplare este și mai extraordinară dacă o privim astfel, ca pe o mostră de prevedere plină de răbdare a Domnului Isus în vederea ultimei turnante a lucrării Sale mântuitoare.
Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Spuneţifiicei Sionului: „Iată, Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe!” (Mat. 21:4–5)
Avem aici parafraza prescurtată a unui citat din Zaharia 9:9 – „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, mânzul unei măgăriţe.”
În citatul din Matei există câteva omisiuni importante care vor fi descoperite printr-o comparaţie atentă. „Saltă de veselie, fiica Sionului, strigă de bucurie fiica Ierusalimului” este omis. De ce? Pentru că Domnul nostru nu vine în Ierusalim pentru un timp de bucurie. Asta va avea loc la a doua Sa venire! De asemenea, se omit cuvintele „El este neprihănit şi biruitor” – aceste cuvinte se referă la victoria care va fi împlinită la a doua Sa venire. Concluzia pe care trebuie să o tragem de aici este că la a doua venire a Domnului va exista o intrare triumfală – și de aceea am rețineri în a numi „triumfală” intrarea aceasta a Domnului în Ierusalim.
Uceniciis-au dus şi au făcut cum le poruncise Isus. Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-aupus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra. (Matei 21:6-7)
Impresionant mi se pare însă faptul că fiecare detaliu a fost trecut în planul lui Dumnezeu. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Ar mai fi de remarcat ceva care ne arată că Domnul Isus comunică prin acest act ceva.
Sunteți de acord cred că există destule alte forme de comunicare, pe lângă cea verbală. Mai cu seamă în orient, se foloseau anumite obiecte, gesture, acţiuni pentru a comunica anumite lucruri. Vom vedea la timpul potrivit acţiunile anumitor profeţi prin care aceștia făceau cunoscută voia lui Dumnezeu. Ei bine, și Domnul Isus comunica acum ceva...
Până acum le vorbise în diferite feluri, atât prin vorbire directă, cât şi prin pilde, ca să nu mai spun de semen, minuni, vindecări, exorcizări. Acum alege această cale: pe spinarea unui măgăruș, ca să afirme încă o dată cine este El, care este misiunea Lui.
S-a afirmat că Domnul nostru îşi arăta smerenia călărind acest măgăruş. Acest lucru nu este cu totul corect. Măgăruşul avea o anumită simbolistică în societatea acelor zile. El nu era animalul desconsiderat din societatea occidentală. Nici măcar nu era un animal de rând, animalul de povară folosit de cei săraci. Cei săraci nu aveau nici măcar acest măgar de povară. Dacă privim în istoria poporului evreu, vedem că mânzul măgăriței era folosit de nobili sau regi. În Scriptură, îi întâlnim pe Avraam, David, Ahitofel, Balaam, Saul, toţi călărind pe măgari. De fapt, măgăruşul era vehicolul regilor, sau oamenilor de vază pe timp de pace. Nu era un simbol al umilinţei, ci unul al păcii. Calul era folosit pe timp de război, iar măgăruşul pe timp de pace. Când Isus a intrat în Ierusalim călărind pe acest animal de pace, El se prezenta ca Rege și în ciuda faptul că făcea asta, profetul spune că El era smerit. Deci Domnul Isus venea ca un Domn al Păcii. Acesta era mesajul pe care îl aducea El. Ei aşteptau un războinic, un eliberator, iar El venea ca prinţ al păcii. Este foarte important să observăm lucrul acesta.
Chiar dacă nu toți înțelegeau ce trebuie, intrarea Domnului Isus în Ierusalim se transformă subit în manifestare populară. Nu era prima oară când venea în Ierusalim, dar niciodată apariția Sa nu fusese atât de observabilă și de aclamată. (Mat. 21:8–9)
Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţiităiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum. Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântateste Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!”
Este posibil ca înainte El să nu mai fi venit niciodată în Ierusalim pe drumul acesta – vom vedea poate mai clar acest lucru când vom ajunge în Evanghelia după Ioan. Se pare că, de obicei, El intra prin Poarta Oilor, într-un mod cât se poate de nebăgat în seamă, poarta prin care erau aduse animalele pentru jertfe. Dar nu de data aceasta! Acum El intră călare, ca un Rege, iar cei care sunt cu El îl recunosc ca Rege. Au ocazia de a-L primi sau respinge.
Cânda intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare, şi fiecare zicea: „Cine este Acesta?” „Este Isus, Proroculdin Nazaretul Galileii”, răspundeau noroadele. (Mat. 21:10–11)
Domnul nostru obligă Ierusalimul să analizeze încă o dată – pentru ultima oară! – afirmațiile și pretenţiile Sale. Dar degeaba! Oricum, Mântuitorul deplânsese înainte de intrarea a în cetate insensibilitatea Ierusalimului la momentul cercetării sale... clar este că nimeni nu înțelegea rostul venirii Sale, și rațiunea și deznodământul episodului ce se consuma... Poate că unii se aşteptau ca Isus să înceapă acum o insurecţie care să scuture jugul roman şi să aducă eliberare. O, da! Domnul Isus aducea eliberare, dar una mult mai importantă decât cea de sub puterea romană.
Cineva spunea că nu este o temniţă mai grea decât temniţa sufletului. Nimic nu se poate compara cu ea. Din această închisoare venise Domnul Isus să aducă eliberarea. El venise să scoată mizeria din sufletul oamenilor… și la asta continua să Se gândească, și către asta continua să arate și când face următorul gest, prin care scoate stricăciunea umană şi din templul lui Dumnezeu… gest care poate părea teatral – dar care era spontan, și generat de iritarea Fiului lui Dumnezeu la vederea stării deplorabile în care ajunsese locașul central de închinare al lui Israel:
Isus a intratîn Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilorde bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei și le-a zis: „Este scris: „CasaMea se va chema o casă de rugăciune.” Darvoi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” (Mat. 21:12–13)
Acesta este un limbaj foarte dur, nu-i aşa? Dar realitatea cred că era și mai revoltătoare. Dacă vă întrebaţi ce căutau acei comercianți – vânzători de porumbei, de animale, schimbători de bani etc. – în curtea Templului, ei bine nu este foarte greu de explicat.
La acea dată, poporul evreu era încă sub incidenţa exclusivă a legii Mozaice; o parte însemnată a acesteia este legată de jertfe. Erau acolo date prevederi legate de forma, conținutul și detaliile sacrificiilor ce trebuiau aduse, modul în care se aduceau ele, condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească animalele – tot ce era legat de jertfe.
Printre prevederile exprese ale legii era cea legată de calitatea animalelor aduse ca jertfă. Ele trebuia să fie fără cusur. Pe de altă parte erau mulţi cei care doreau să aducă o jertfă la templu şi veneau de la mari distanţe aducând cu ei animalul pentru jertfă. Însă odată ajunşi la templu, aici erau întâmpinaţi de cei care controlau calitatea animalului. De fiecare dată se găsea câte un cusur care zădărnicea efortul celui care l-a adus până acolo.
Însă… se găseau soluţii! Dacă respectivul era de accord, putea să vândă animalul respectiv pentru hrană. Cu bani primiţi, putea să cumpere un altul de la vânzătorii acreditaţi pe lângă templu. Numai că era o problemă. În curtea templului nu se permiteau bani care aveau pe ei chipul cezarului. Aceasta contravenea unei alte prevederi legale referitoare la chipul cioplit. Dar şi pentru aceasta se găsea o soluţie. Exista o monedă a templului. Aşa se justifică prezenţa schimbătorilor de bani acolo.
După cum se poate vedea religia oferea bune oportunităţi de afaceri. Pentru mulţi chiar, ea nu mai însemna decât atât!
Dragii mei dacă suntem ispitiţi să îi condamnăm, trebuie să fim atenţi şi să ne examinăm cu atenţie pe noi înşine. Adesea, religia devine pentru unii o afacere. Nu se sfiiesc să facă comerţ chiar cu Dumnezeu. Am cunoscut persoane care încercau să cumpere binecuvântări de la Dumnezeu. „Doamne, spuneau ei, dacă mă ajuţi de această dată, eu o să fac cutare şi cutare lucru!” Dragi prieteni acesta este un târg. Este o afacere. Dumnezeu nu face aşa ceva. El nu face afaceri cu noi. El oferă tot ce are de oferit din dragoste şi nu ca afacere. Deci să nu-I promitem ce oricum Îi aparține, sau ce oricum n-avem de gând sau nu putem să împlinim/dăruim! Mai degrabă atragem mânia lui Dumnezeu, în felul acesta!
Nu este deci de mirare că Domnul Isus Se înfurie. Cât de departe erau oamenii aceștia de ceea ce le spusese Dumnezeu. Cât de departe ajunseseră faţă de ceea ce intenţionase Dumnezeu pentru ei. Și cât de orbiți erau mulți, crezând că fac bine ce făceau, dar fiind atât de departe de voia lui Dumnezeu!
Atitudinea lor mă face să mă întreb, Cum suntem noi? Oare ce-ar face Domnul Isus dacă ar pătrunde în templul sufletului nostru? Ar lua oare biciul? Mă tem că multe lucruri murdare și nepotrivite ar avea de scos de-acolo! Oricât ar fi de neplăcută această realitate, s-o confruntăm acum, cât se mai poate face ceva înspre/pentru curățare!
Însă observaţi ce ne spune Matei imediat după acest incident: după ce Domnul a curăţat Templul, au continuat ca până acum să vină mulți neputincioși la El pentru a fi ajutaţi:
Nişte orbi şi şchiopi au venit la El în Templu, şi El i-a vindecat. (Mat. 21:14)
Dar preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea, şi pe copii strigând în Templu şi zicând: „Osana, Fiul lui David!”, s-au umplut de mânie. (Mat. 21:14-15)
Oamenilor aceștia – așa zis lideri religioși – oricum nu le plăcea de Domnul sau ce făcea El – le-a displăcut deci și că alte mulţimi de oameni fuseseră vindecaţi în preajma Templului, dar și că pruncii și mulțimile strigau „Mântuiește-ne, Fiul lui David!”... și pentru că oricum lucrurile se coceau în vederea crucificării, și-au mai exprimat o dată nemulțumirea
Şi I-au zis: „Auzi ce zic aceştia?” „Da”, le-a răspuns Isus. „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: „Tu ai scos laude dingura pruncilor şi din gura celor ce sug”?” Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate şi S-a îndreptat spre Betaniaşi a mas acolo. (Mat. 21:16–17)
Acum vreau să vă atrag atenţia la câteva fapte referitoare la această aşa-numită intrare triumfală. În primul rând, cum am spus, nu cred că „triumfală” este adjectivul potrivit pentru acest eveniment deoarece, aşa cum am văzut, doar anumite părţi ale profeţiei lui Zaharia (invocată de Însuși Domnul!) s-au împlinit în legătură cu această intrare a lui Isus în cetatea Ierusalimului, pentru ca aici să se împlinească ce va justifica apoi apelarea Sa cu supranumele de Mântuitorul. Practic, acum și aici El Se înfățișa pentru ultima oară în mod public și-n stare de libertate. Dacă analizezi relatările celor patru Evanghelii împreună, ele prezintă o imagine complexă. O concluzie care mie mi se pare evidentă – scrie John Vernon McGee – este că Domnul a intrat în cetate în trei rânduri diferite.
Prima dată a fost sâmbăta, într-o zi de Sabat. În ziua aceea nu erau prezenți schimbătorii de bani și comercianții, așa că El S-a uitat în jur şi a plecat: „Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece” (Marcu 11:11). Am putea spune că această intrare a avut-o în ipostaza Sa de Preot.
A doua zi când a intrat în Ierusalim a fost duminică, prima zi după sabat (ceea ce este pentru noi acum prima zi a săptămânii). Schimbătorii de bani erau acolo, iar El a curăţat Templul (vv.12-13), și despre asta mărturisesc și ceilalți autori de evanghelii. În această zi, Isus a intrat ca Rege.
A treia oară când a intrat în Ierusalim era luni, a doua zi după sabat (sau a doua zi a săptămânii, pentru noi azi). În acel moment, El a plâns pentru Ierusalim, apoi a intrat în Templu, şi a învăţat şi a vindecat (vezi Luca 19:41-44; 47-48). În ziua aceasta putem spune că a intrat ca Profet.
Comparând cele trei relatări ale evangheliștilor sinoptici (Matei, Marcu şi Luca) devine evident faptul că ele descriu trei intrări diferite şi cred că Domnul nostru a intrat în Ierusalim în trei zile consecutive şi în trei roluri consecutive – ca Preot, ca Rege şi ca Profet. Și se pare că la sfârșitul fiecărei zile El Se retrăgea în Betania. Din precauție, ca să nu se precipite lucrurile înainte de vreme, se pare că Domnul Isus nu a petrecut nicio noapte în cetate până la arestarea Sa.
Și apropo de adjectivul față de care am spus că am rețineri: amintiţi-vă că aşa-numita „intrare triumfală” s-a sfârşit... pe cruce. Dar El va veni a doua oară, și-atunci chiar că în mod triumfător. Autorul epistolei către Evrei formulează lucrul acesta într-un mod minunat: „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă (Evrei 9:8). În Zaharia 14:4 ni se spune că atunci când El va veni din nou pe pământul acesta, picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor – acolo va atinge El pământul! Apoi, când va intra în Ierusalim, aceasta va fi o intrare triumfală! Deci nu pot numi aceste trei intrări în Ierusalim despre care-am vorbit mai devreme ca fiind „triumfale”, din cauză că Mântuitorul era pe drum spre crucea pe care va muri pentru păcatul tău şi al meu! Și nu putem numi triumf ovațiile câtorva zeci de sărmani, săraci și bolnavi – entuziaști, poate sinceri dar clar confuzi, și care vor fi cam aceiași care peste câteva zile vor striga la fel de triumfal: „La moarte cu El! Răstigniți-L!”
„Şi, lăsându-i” indică faptul că El n-a mai socotit potrivit să îi combată sau să le mai predice conducătorilor religioşi, care nu urmăreau decât să-L prindă cu vorba, să-I reproșeze vorbe și fapte, sau să_ ceară socoteală... Un fel de-a spune: „i-a lăsat vorbind singuri”... „A ieşit din cetate şi S-a îndreptat spre Betania.” Aşa cum am arătat, Domnul nostru nu şi-a petrecut noaptea în Ierusalim până în noaptea arestării Sale.
Dar în ziua următoare, și-n fiecare din zilele următoare, Domnul Isus revine în cetate... ca și cum „o căuta cu lumânarea” – cum ar spune românul... Dar Isus Hristos fiind Dumnezeu și în acord cu Dumnezeirea știa că se apropie clipa, și că nu mai erau multe ore până când va trece prin chinuri grele – sufletești, fizice, psihice... care nu se vor sfârși decât după sfîșietorul „S-a isprăvit!” Lucrurile nu trebuiau nici precipitate, nici tergiversate... Nu mai era mult, dar mai trebuiau să se petreacă niște lucruri, să se mai spună niște cuvinte, de care vom lua și noi act în următoarele întâlniri.
Era Dumnezeu în controlul Domnului Isus, și-n controlul lucrurilor, de o manieră pe care noi n-o putem nici bănui, nici pricepe... Așa este El și astăzi în controlul a tot ce ni se pertece, și care cu nimic nu-i în afara controlului suveran al lui Dumnezeu. Să nu uităm și să nu obosim să ne rugăm să fim în toate de acord cu voia Sa, și nimic să nu se interpună între noi și El. Voia Ta, nu voia mea să se facă Doamne-n viața mea!
Vă las cu bine, să ne întâlnim sănătoși data viitoare!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.