Listen on:
Episodes
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi prieteni, ascultați un program care ne oferă ocazia să ne reîntâlnim regulat – și sper cu interes, nu în virtutea obișnuinței! Suntem recunoscători providenței divine, care ne păstrează sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, vreau să cred mereu deschis înaintea noastră, și mereu de folos ca să ne îndrepte mintea, inima și viața către lucrurile cu adevărat valoroase și perspectivele cu adevărat importante. Cred că suntem conştienţi că, atunci când ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu, avem nevoie de călăuzirea specială a Duhului Sfânt, pentru a înţelege atât ce ne relatează Scriptura, cât și mesajul real și personal pe care textul respectiv îl transmite inimii noastre. Să nu uităm deci niciodată să-L rugăm pe Dumnezeul nostru să comunice cu noi prin Cuvânt și prin Duhul Sfânt.
Poate că suntem uneori ispitiţi să citim cuvântul lui Dumnezeu în grabă sau superficial, limitându-ne la o simplă parcurgere a textului. E drept că multe pasaje sunt deosebite, cu informaţii istorice, cu principii minunate sau personaje exemplare în acțiune... Dar dincolo de toate acestea, Dumnezeu folosește toate astea pentru a ajunge nu numai la mintea noastră, ci şi la inima noastră. Așa spre pildă, multele pasaje și formulări absolut antologice din discursul magistral al Mântuitorului cunosct sub numele de Predica de pe munte, prin care am trecut în întâlnirile precedente, cred că v-au mers la suflet – rămâne să le vedem efectul și-n viață, pentru că altfel nu sunt decât literatură.
Cuvintele Domnului Isus au avut și au putere… evanghelistul Matei însuși încheie secţiunea în care a inclus Predica de pe munte – resp. cap. 5-7 – afirmând (Mat.7:28–29)
După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.
Isus Hristos a fost un învăţător care emana forță duhovnicească și autoritate; chiar dacă nu avea pregătire rabinică formală, prestanța, înțelepciunea, originalitatea, căldura discursului său (pe înțelesul, pe gustul și răspunzând nevoilor oamenilor simpli; însoțit nu doar de patos, ci și de semnele puterii și autorității Sale spirituale) L-au făcut iubit de audiență. El nu repeta ceva ce auzise și învățase pe dinafară. Cuvintele și învățăturile Lui veneau parcă din cer, iar semnele și minunile care le însoțeau desăvârșeau impresia puternică... care arunca în desuetitudine așa-zisele autorități dpirituale ale vremii și locului, respectiv cărturarii și fariseii, care excelau în formalism, teatralitate, autoîndreptățire, literă fără duh, liturghie dacă vreți în detrimentul vieții!
De aici și noi trebuie să învățăm că nu avem nimic care să merite să fie spus dacă nu derivă din autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, şi dacă nu comunicăm prin puterea Duhului lui Dumnezeu, care a insuflat și susține atât Cuvântul cât și poporul lui Dumnezeu. N-am nevoie – și nu cred că sunt prea mulți interesați – de vreunul care îmi înşiră tot felul de teorii, pe care el însuşi nu le-a încercat niciodată şi despre care nu ştie, de fapt, nimic. Cea mai importantă ștafetă pe care o avem de predat azi este Evanghelia, și mesajul ei de mântuire, pentru că știm că e valabil și eficient, pentru că a funcţionat și în cazul nostru. Şi l-am văzut la lucru în vieţile atâtor altora care au venit la Hristos, și au trecut de la moarte la viață – fiind făpturi realmente și în mod evident noi!
Așadar, am ajuns (într-o prezentare totuși sumară, sintetică, incompletă) la capătul acestui prime cuvântări de referință a Învățătorului Isus Hristos, de la debutul lucrării Sale mesianice. Predica de pe Munte este un pasaj glorios al Scripturii. Tratează-l cu atenție și responsabilitate, ci discernământ și ehilibru – nu-l ignora, nu-l venera! Dac-o vei citi corect, te va conduce la persoana lui Isus Hristos, Îi vei cunoaște și înțelege caracterul, lucrarea, moștenirea... îți vei înțelege chemarea și menirea... Îţi vei da seama desigur că nu vei reuşi să te ridici la nivelul preceptelor hristice, dar nu vei suspina abandonat în neputință și disperare! Îţi va arăta că eşti slab şi vinovat, te va face să plângi după milă... dar te va conduce la persoana Domnului Isus Hristos. Dacă-L vei primeşti pe Hristos ca Mântuitor, El îţi va da Duhul Sfânt, și astfel nu-ți vor lipsi nici dorința, nici călăuzirea, nici resursele de a viețui conform standardului înalt la care ne îmbie.
Am o propunere: acum, că am încheiat Predica de pe Munte, ce-ar fi să ne dăm un pas înapoi şi să avem o imagine de ansamblu a ei?! Pentru că probabil multe din ce-am spus la un moment dat pe parcursul celor trei capitole din Evanghelia lui Matei vor fi fost noi şi poate ciudate pentru unii oameni.
Foarte mulţi consideră că Predica de pe Munte prefigurează modul în care trebuie să arate și să trăiască credincioşii în societatea noastră contemporană, că ea este dată bisericii.
Dacă facem pasul înapoi despre care vorbeam, şi încercăm să privim panoramic Cuvântul lui Dumnezeu, ca întreg, vom observa că Dumnezeu a dat trei sisteme extraordinare prin care El conduce şi guvernează omenirea.
Primul este sistemul mozaic, adică Legea vechi-testamentară. După cum ştiţi, încă din prima carte a Bibliei – Geneza capitolul 7 – ni se relatează faptul că Dumnezeu a trebuit să distrugă întreaga rasă umană (cu excepţia unui om neprihănit şi a familiei lui), din cauza violenţei lor şi pentru că „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Deci nu a durat foarte mult, după alungarea din grădina Edenului din cauza neascultării primilor oameni, până când familia umană s-a depărtat cu totul de Dumnezeu – şi El a fost nevoit să-i judece. Dintre toți oamenii de pe pământ, El nu a putut salva decât familia lui Noe... şi din aceştia, Dumnezeu a început să urchestreze evenimente, oameni, lucruri și condiții pentru a ridica din această nouă populaţie un om care avea să devină strămoşul unui popor, rânduit/ales să fie o mărturie pentru Dumnezeu. De fapt, El avea să le dea o țară şi să-i facă o naţiune numeroasă și importantă, şi care să fie o binecuvântare pentru lume. Prin ei, Dumnezeu voia să atingă lumea și să elibereze/mântuiască omenirea. Prin Moise, El a scos la iveală sistemul mozaic, un sistem sacrificial grozav. Cartea Exod ne oferă detaliile acestui sistem (Legea poruncilor și rânduirile ei) şi ne dezvăluie faptul că în centrul lui era altarul arderii de tot, unde se aduceau jertfele. Altarul vorbeşte despre crucea Domnului Isus Hristos, condiția ispășirii și răscumpărării tuturor oamenilor – activate însă exclusiv prin pocăință și credință. Dumnezeu nu a iertat niciodată un păcat decât dacă se aducea o jertfă, dar Legea nu îl mântuia pe om! Ea doar îi dezvăluia omului faptul că este păcătos... și promitea o acoperire – neținere în seamă – a păcatelor în intervalul dintre jertfe. Acesta a devenit cu timpul mai degrabă un sistem de condamnare, și nu unul de mântuire. Prin urmare, în economia planului de mântuire al lui Dumnezeu, pe parcursul Vechiului Testament arderile de tot au avut menirea să arate spre (să anunțe) venirea unui Mântuitor, Mesia – nimeni altul decât Domnul Isus Hristos.
La însumarea condițiilor, la momentul optim (la „împlinirea vremii” cum scrie în Galateni 4:4), Isus a venit – născându-Se și trăind în condiții dintre cele mai umile, trăind intens și vestind Evanghelia, săvârșind minuni și pregătindu-Și câțiva discipoli, în ultimii trei ani și jumătate de viață... însă poporul Său L-a respins! – şi apoi S-a dăruit pe Sine Însuşi, pentru a împlini profeţiile Vechiului Testament.
Evanghelia după Matei Îl prezintă pe Isus ca Rege – un lucru important și greu, având în vedere că audiența principală au fost evreii, adică Israelul care aștepta un rege izbăvitor, care să le redea libertatea și măreția. Convingerea mea personală este că toată această evanghelie trebuie înţeleasă în lumina faptului că El este Regele. Aşa cum am mai arătat, în Evanghelia după Matei, El s-a născut ca Rege (chiar dacă în condiții precare și obscure), a trăit ca Rege, a murit ca Rege, a înviat din morţi ca Rege şi va veni din nou pe acest pământ ca Rege al regilor!
Unul dintre lucrurile pe care El le-a făcut pe când era aici pe pământ a fost să enunţe o lege, care era diferită de Legea lui Moise. Este aşa-numita Predică de pe Munte, relatată în Matei 5-7 – un fel de constituție, valabilă în forma de guvernământ care în Evanghelia după Matei și-n învățătura Mântuitorului transpare cu vigoare: Împărăția cerurilor. Extrase din această cuvântare se regăsesc şi în celelalte evanghelii, dar în Matei ea este prezentată cel mai pe larg și coerent. Cu toate acestea, cum am mai spus, cred că și în această formă putem vorbi tot de o ediţie restrânsă, iar dovada pentru aceasta este în faptul că El a luat numai două dintre poruncile Legii lui Moise şi le-a ridicat la un standard de interpretare mult mai înalt decât cel din Vechiul Testament. Chiar dacă formula „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime… dar Eu vă spun…” apare de șase ori doar în a doua jumătate a cap.5, Domnul a spus că numai și dacă te mânii pe fratele tău, te faci vinovat de crimă. Nu există nimic de felul acesta în Vechiul Testament. De asemenea, El a spus că şi doar dacă te uiţi cu poftă la o femeie, te faci vinovat de adulter. Iertați-mă, dar cred că aici se încadrează jumătate din rasa umană astăzi! Pentru că există puţini bărbaţi despre care să se poată spune că nu s-au făcut vinovaţi de călcarea acestei porunci!
Cu ceva timp în urmă, o tânără foarte frumoasă, care era o creştină de toată isprava și o excelentă învăţătoare la școala duminicală, mi-a spus că se întâlnise cu un bărbat, care, întâmplător, era (cică!) predicator. Ea mi-a spus: „M-am speriat când am văzut cum se uita la mine: mă dezbrăca din priviri, de parc-ar fi urmat să mă violeze!” Omul acela nu s-a mişcat din loc, doar o privea într-un anume fel pe femeia care se apropia... dar conform exigențelor Predicii de pe Munte, el se făcea vinovat de adulter. Chiar dacă nu săvârșise actul în sine, înaintea lui Dumnezeu era ca și cum l-ar fi făptuit!
Predica de pe Munte ridică așadar Legea la un nivel superior, suprem – aș zice... Poate că cineva se întreabă: „Nu aşa ar trebui să trăim noi astăzi?” Părerea mea – afirmă John Vernon McGee) este că această lege este pentru împărăţia care va veni pe pământ. În momentul acela, vom avea probabil la dispoziție o varianta integrală, completă a Predicii de pe Munte. Ea va fi legea împărăţiei pe care Hristos o va instaura atunci. Ea conţine principii măreţe pentru noi, dar noi am primit un alt sistem. Tu şi cu mine trăim în ceea ce se numeşte epoca harului sau epoca Duhului Sfânt, când Dumnezeu mântuieşte prin har, nu prin ţinerea unei legi, nu prin urmarea unor reglementări, mai mult sau mai puțin aspre. Noi nu suntem mântuiţi prin ceva ce facem ci prin ceva ce credem. Dragul meu, nici tu nu eşti creştin dacă nu crezi ceva – iar acel ceva este „că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi” (1 Cor. 15:3-4). Aceasta este Evanghelia; asta te mântuieşte.
După ce ai fost mântuit, Dumnezeu are pentru tine un mod de viaţă... şi acesta nu este bazat pe Legea lui Moise, nici pe Cele Zece Porunci. Oh, da, ştiu ce învaţă toate marile religii! Și eu am fost crescut şi educat într-una dintre ele. Catehismul Scurt, când vine vorba despre subiectul sfinţirii şi cum să trăim pentru Dumnezeu, aduce în discuţie Decalogul. Să presupunem că ţii toate Cele Zece Porunci (ceea ce, fie vorba-ntre noi, n-are cum să se-ntâmple!); ei bine, nici măcar acest lucru nu te poate mântui, pentru că ceea ce te mântuieşte este doar credinţa în Domnul Isus Hristos. Legea nu te poate mântui! Ea dă cunoștința păcatului și arată (conduce) înspre Hristos
Legea nu este nici un mod de viaţă; ea nu este modul de viaţă creştin. Dar poate că ar putea cineva să întrebe: „Asta înseamnă că o putem călca?” Desigur că afirmația mea de mai devreme nu îţi dă libertatea de a călca Legea, ci înseamnă doar că noi avem un mod de viaţă care este mult mai înalt decât cele Zece Porunci. „Dar”, ai putea argumenta, „tocmai ai spus că Predica de pe Munte ridică Legea la cel mai înalt nivel, prin urmare acesta trebuie să fie modul nostru de viaţă.” „Poate că da, dar nu este. Dacă nimeni nu poate împlini Legea, cum ai putea trăi atunci Predica de pe Munte?” Este o întrebare, nu?!
Și-ncă una: sunteţi gata pentru nişte afirmaţii oarecum șocante? Ei bine, iat-o pe prima: Predica de pe Munte a făcut mai mulţi ipocriţi în biserică decât orice altceva. V-am spus experiența mea cu bărbatul acela important și bogat, care era membru într-o biserică şi deţinea şi o funcţie pe acolo, dar care înjura ca un birjar (cum se spune) şi care îşi mai și închipuia că este creştin! Când am insistat puțin asupra Predicii de pe Munte, am descoperit că nu făcea altceva decât să voteze pentru ea; era de acord cu ea, însă nu o ţinea. Nu putea să-i împlinească prescripțiile. Nimeni nu poate trăi conform ei. Vedeţi voi, ea oferă o modalitate de a vedea lucrurile și de a trăi pe care foarte mulţi oameni şi-o asumă când inima lor nu este schimbată. Dar inima omului trebuie să fie schimbată întâi!
O altă afirmație, în urma evaluării învățăturii Domnului Isus din Predica de pe munte: liberalismul nu se găseşte doar în politică, ci și în teologie; liberalismul teologic a jucat şi el un rol important în evaluarea și abordarea învățăturii hristice. Adepții acestui liberalism vorbesc despre paternitatea lui Dumnezeu şi despre fraternitatea omului. Ei bine, Domnul Isus a contrazis teoria aceasta când le-a spus chiar conducătorilor religioşi din zilele Lui: „Voi aveţi de tată pe diavolul...” (Ioan 8:44). În mod evident, existau în acele vremuri oameni care nu puteau să-L numească, pe Dumnezeu, Tatăl lor. Paternitatea universală a lui Dumnezeu nu li se aplica... şi nu li se aplică nici azi. Chiar dacă din timpul celui de al Doilea Război Mondial, Statele Unite au încercat să se raporteze la lume într-un spirit de întrajutorare, nu-s puține popoarele care-i urăsc și azi pe americani – afirmă John vernon McGee... iar mulți alții ne invidiază, continuă domnia-sa. Am cheltuit miliarde de dolari pentru a cumpăra pacea, şi nu avem pace în lume astăzi. De ce? Pentru că nu poţi conduce lumea în baza Predicii de pe Munte. Au existat, nu doar în America, politicieni care au încercat să pună în aplicare aceste principii. Deci, nu sunt bune principiile respective? Bineînțeles că sunt bune, poate prea bune... dar altceva este greşit. Ce anume? Inima omului este greşită. Omul este problema.
Un ascultător al programului nostru de radio ne-a scris punând punctul pe i: „Pot să vă spun că eu nu am probleme; eu sunt problema!” Da, prieteni, aceasta este dificultatea majoră a lumii. Cele Zece Porunci nu conțin nimic greşit. Ele provin de la Dumnezeu și Îi dezvăluie gândirea și voia Sa. Predica de pe Munte e bună, e foarte bună, și revelează şi ea voia lui Dumnezeu. Cu siguranţă, nici una dintre acestea nu conține nimic greşit, însă omenirea are ceva ce este într-adevăr greşit. Învățăturile sunt desăvârșite, dar nu și persoanele vizate de poruncile respective!
Ascultaţi cuvintele Domnului Isus, care ne dezvăluie unde este problema; le citesc tot din Evanghelia după Matei (Mat. 15:18–20): „Dar ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om”.
Poţi avea o religie care presupune spălarea mâinilor şi a trupului şi poţi trece prin orice fel de ritual sau liturghie, dar inima este problema. Omul are probleme grave cu inima astăzi, iar joggingul nu-i este de niciun ajutor – pentru că noi nu vorbim de cord aici. Omul are nevoie de Isus, nu de jogging. Numai Domnul Isus Hristos poate schimba inima (felul de a înțelege, simți și decide) – printr-o minune cunoscută sub numele de „naştere din nou”. Aceasta trebuie să fie temelia creștinismului tău! Degeaba încerci să construiești, dacă n-ai temelie... degeaba încerci sfințirea, dacă-ți lipsește justificarea! Pentru amândouă aceste coordonate ale vieții creștine, ai nevoie de Isus Hristos! El i-a spus chiar şi unui fariseu drăguţ, respectabil, pe nume Nicodim, că trebuie să se nască din nou. Deşi expresia naştere din nou este folosită greşit şi abuzată în zilele noastre, acesta este un adevăr miraculos și esențial.
Dragul meu, dă-mi voie să-ţi spun că tu şi cu mine trebuie să ne naştem din nou, pentru că toți avem această natură veche. Când Domnul Isus a vorbit despre ceea ce iese din inimă, El nu vorbea despre inimă la modul general, ci vorbea în particulare despre inima fiecăruia – a mea şi a ta. Și în asta rezidă problema.
Apostolul Pavel a dus mai departe această discuţie, afirmând (Gal. 5:19–21): „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”.
Trăim în vremea eticii situaţionale. La putere este imoralitatea grosolană și în creștere constantă. Oamenii s-au descotorosit de aşa-numita etică iudeo-creştină, au aruncat-o în debaraua cu vechituri – şi fac ce le place. Urmăream recent un interviu cu un profesor universitar, care a fost întrebat: „Ce este corect în zilele noastre?” Răspunsul lui a fost - citez: „Orice este corect dacă te face să te simţi bine.” Conform acestei logici, dacă uciderea mamei şi a tatălui tău te-ar face să te simţi bine, asta este cât se poate de corect, nu?
Dumnezeu a dat cele Zece Porunci pentru a ţine în frâu firea noastră cea veche, însă ele nu au reușit să facă lucrul acesta, pentru că poporul căruia Dumnezeu îi dăduse Decalogul se depărtase foarte mult de El. Omul nu a putut să se ridice la standardul cerut de Cele Zece Porunci și Pavel denunţă în repetate rânduri lucrul acesta în epistolele sale.
Atunci, cum trebuie să trăiască omul? Nu prin eforturi proprii, pentru că nu va reuşi! Tot în Galateni 5 citim: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”. Nicio lege nu poate produce sau sancționa așa ceva! Pentru tine sau pentru mine nu este ceva natural să iubim – și nu mă refer aici la eros, ci la o preocupare reală faţă de alţii şi la o dragoste reală de Dumnezeu. Și asta nu vine în mod firesc. Exista cândva la modă un şlagăr intitulat „Fă ce-ți vine”. Ei bine, făcând automat doar ce-i vine, omul produce civilizaţia noastră contemporană, care, după cum vedem cu toții, este cât se poate de violentă și imorală. Mulți oameni serioşi aflați în poziții importante se întreabă deja care mai sunt șansele de supravieţuire a omenirii. Zic și eu: n-avem șanse, dacă nu există o restaurare a controlului asupra firii omului!
Am spus deja că nu poţi produce aceste roade minunate ale dragostei, bunătăţii, blândeţii etc. – prin eforturi personale. În Predica de pe Munte se spune: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul” (Mat. 5:5). Am primit o scrisoare de la un misionar din Etiopia care dovedeşte că cei blânzi NU moştenesc pământul acum. Cei blânzi VOR moşteni pământul – însă doar când va veni Regele, cel care a fost cel mai blând OM care a umblat vreodată pe acest pământ. El vine cu putere mare şi slavă şi El va elimina orice stricăciune de pe pământul acesta, instaurându-Și împărăţia.
Dar cum trebuie să trăim noi astăzi? Prin puterea Duhului, care produce în vieţile noastre: dragoste, bucurie, pace. Cum stai cu pacea în inima ta? Ai pace cu Dumnezeu? Dar cu oamenii? Doar Duhul lui Dumnezeu ţi-o poate da! La fel și bucuria.. ştii tu ce înseamnă să ai bucurie adevărată în Domnul? Şi cum rămâne cu blândeţea? Câtă vreme avem o inimă mândră, tu şi cu mine nu putem fi blânzi. Ne place ca oamenii să ne audă și să ne laude... Este firea veche care se manifestă în noi. Dar roada Duhului este blândeţea. În tot timpul lucrării mele, i-am cerut lui Dumnezeu să mă facă un om blând: „O, Dumnezeule, fă-mă un om blând! Dă-mi smerenie! Fă-mă creştinul care ar trebui să fiu!” Nu o pot face singur. Iar Dumnezeu vrea să facă asta în și pentru noi, prin Duhul Sfânt.
Dragul meu, acesta este un nou mod de viaţă. Nu este vorba despre sistemul mozaic, nici despre Predica de pe Munte, acesta este un sistem nou! Dumnezeu ne-a binecuvântat pe toţi cu binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti – El ne-a dat binecuvântări spirituale. Iar acum noi trebuie să umblăm prin această lume în blândeţe, cu smerenie în minte şi în inimă, prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Şi astăzi trebuie să fim umpluţi cu Duhul Sfânt care ne va da puterea să trăim pentru Dumnezeu. El va produce roduri în vieţile noastre. Ne va da puterea să-L slujim pe Dumnezeu. Acesta este planul înalt la care suntem chemaţi.
Speranţa mea este ca acum să vezi Predica de pe Munte în adevărata ei perspectivă.
Acum suntem gata să coborâm de pe munte, acolo unde El enunţă etica, şi unde Se confruntă cu problemele reale ale fiecăruia – ale ucenicilor ca și ale oponenților... Vom vedea că Mântuitorul a pregătit şi mijloacele, și dinamica prin care să pună în aplicare această lege – și nu doar atunci când va veni să domnească pe pământ!
Vom coborî și noi (sau vom urca?!) pe firul narațiunii evangheliei lui Matei, pe care o continuăm prin har și data viitoare. Deocamdată ne oprim și ne luăm rămas bun! Pe curând!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Convinși că bucuria reîntâlnirii se datorează prezenței lui Dumnezeu în și între noi, prin Cuvânt și prin Duhul sfânt, ne grăbim să le dăm atenție cu prioritate... și cu așteptarea de a produce în noi transformările și primenirea necesare. Pentru că, aşa cum am văzut şi până acum, Cuvântul lui Dumnezeu nu ne este dat pentru delectare estetică, psihologică, intelectuală... ci este o forță care ne influenţează în mod decisiv trăirea... așa cum Duhul este Însuși Dumnezeu în noi, activ și axat tot pe viața noastră – nu doar de aici de pe pământ, ci și în ce priveşte veşnicia.
Nu vom obosi să repetăm: este vital necesară cunoașterea Cuvântului ca să știm cum să trăim, așa cum este inutilă cunoașterea Cuvântului dacă nu afectează trăirea noastră! Teza aceasta s-a regăsit în cuvintele Mântuitorului, incluse în partea finală a predicii de pe Munte... Domnul Isus a fost foarte categoric în acest sens, atrăgând atenţia chiar și asupra celor ce vor încerca să înşele folosind cuvintele Lui. Întotdeauna vor exista indicii clare care atestă cine sunt cei care aparţin cu adevărat Împărăţiei Cerurilor. Iar între ele, două sunt determinante: rodul, ceea ce produce fiecare… şi temelia edificiului fiecăruia. Exemplul simplu și foarte sugestiv al celor două case supuse testului furtunii arată limpede care este soarta celor ce nu îşi aleg o temelie adecvată. Domnul Isus recomandă cu tărie stânca, și nu nisipul, ca fundament sigur pentru edificiul vieţilor noastre supuse intemperiilor inerente.
Vă reamintesc, data trecută am concluzionat Predica de pe Munte. Este universal acceptat faptul că nu există o etică mai înaltă decât Predica de pe Munte.
Vom înainta azi împreună și vom trece în capitolul 8 al Evangheliei după Matei, un capitol în care Domnul Isus demonstrează că are puterea aplicării Predicii de pe Munte pe care tocmai a încheiat-o. Este foarte adevărat că această predică, fără egal de altfel, ridică o întrebare: Care este posibilitatea ca cineva să trăiască după standardele etice prezentate de Domnul Isus ?
Pentru a răspunde la această întrebare, Matei prezintă o serie de miracole care vin să demonstreze că El, Fiul lui Dumnezeu, are capacitatea de a împlini ceea ce El tocmai propovăduise. Vom fi nu doar martori la demonstrarea capacităților Lui unice, ci și încurajați să constatăm ce Mântuitor avem, și cât de dispus și prompt este El să ne vină în ajutor și nouă, celor ce-I suntem apropiați prin credință, la distanță de două milenii de Omul Isus Hristos. Domnul Isus este în stare să ne înţeleagă cel mai bine, pentru că şi El a trecut prin ce trecem noi. De fapt, în ceea ce priveşte viaţa noastră spirituală nu putem face nimic fără El. Ioan în evanghelia Sa, în cap. 15 versetul 5, ne spune că despărţiţi de El nu putem face nimic. Ori, lucrul acesta este o realitate pe care ar trebuie să nu o scăpăm din vedere. Prin Duhul Sfânt, Domnul Isus împlineşte în și prin noi ceea ce noi nu am putea să facem.
Cred că aceasta ne aduce la o concluzie importantă: Matei nu încearcă să prezinte o biografie a Domnului Isus, nici să pună în ordine cronologică evenimentele care îl au în centru pe Domnul Isus. Mai de grabă, el ne prezintă o mişcare pe care Domnul Isus a iniţiat-o prin Predica de pe Munte. Scenariul nu este unul complicat: Regele urcă pe Munte, acolo prezintă proclamaţia Sa, legile Împărăţiei, iar acum coboară de pe munte şi-l vom vedea săvârșind (aproape „la foc automat”) o serie impresionantă de miracole, care – după magistralul discurs prezentat – atestă că puterea Lui se extinde dincolo de cuvintele pe care le spune. Îl vom urmări pe Domnul Isus în special lucrând și săvârșind minuni, în cele două capitole care urmează: 8 și 9, din evanghelia lui Matei.
Ceea ce impresionează la Matei este meticulozitatea cu care îşi organizează și rafinează materialul prezentat. El nu intenţionează să prezinte toate minunile în care a fost implicat Domnul Isus, ci doar câteva care conturează ceea ce şi-a propus el să prezinte.
Să mergem deci mai departe şi să vedem despre ce este vorba. Încă de la început, trebuie menţionat că Matei nu urmăreşte o ordine cronologică, ci una logică. Asta rezultă din seria de şase minuni relatate în capitolele care ne stau înainte:
Domnul nostru îl atinge pe lepros şi îl vindecă. Lepra era boala umană în cea mai rea formă a sa, în trecut cel puțin.
Vindecarea robului centurionului, mracol care se înfăptuieşte de la distanţă – Domnul nu are niciun contact cu sclavul respectiv.
Vindecarea soacrei lui Petru: El se atinge de ea.
Scoaterea demonilor: El se confruntă cu trimișii tărâmului supranatural al duhurilor, cărora le poruncește cu autoritate.
Potolirea furtunii demonstrează puterea Lui asupra forţelor și fenomenelor naturii.
Scoaterea demonilor din cei doi bărbaţi din ţinutul Gadarenilor, este un caz foarte dificil rezolvat atât în tărâmul lumii spiritelor, cât și în universul fizic.
Regele acţionează în toate aceste domenii diferite, iar Matei le redă într-o ordine mai degrabă logică, cum am spus; se poate observa clar dinamica propusă în relatarea lui Matei. Haideţi să ne îndreptăm acum înspre text. (Mat. 8:1)
Când a coborât Isus de pe munte, multe noroade au mers după El.
Nu putem trece ușor peste mențiunea că „multe noroade au mers după El.” Nu era vorba doar de câţiva oameni. Domnul Isus era în Capernaum, unde se stabilise și sunt sigur că următoarea minune a avut loc acolo. Desigur, asta ridică întrebarea referitoare la locul unde se afla când a rostit Predica de pe Munte. Am citit mai multe teorii legate de acest subiect, dar nu cred că este foarte necesar sau important pentru noi să cunoaştem locaţia. Ni se spune că atunci când a coborât de pe munte, mulţimi mari au mers după El. Cred că erau curioși și ei: cel care enunţase asemenea exigențe, asemenea porunci, asemenea învățături – era capabil să le și respecte? Mai mult: era în stare să acţioneze cu putere între oameni, și pentru oameni? Aceasta este întrebarea cu adevărat importantă!
În studenție, am avut un coleg de cameră care trecuse printr-un an greu. Era chipeș şi popular, însă îşi alesese greşit prietenii. În cele din urmă, problemele cu băutura l-au obligat să renunţe la lucrare. La festivitatea de absolvire, vorbitorul ne-a spus ce anume ar trebui să facem, ceea ce fac, de altfel, toţi vorbitorii la festivităţile de absolvire. Ceva mai târziu, colegul de care vă spuneam s-a aruncat pe pat descurajat şi mi-a spus: „Omule, nu mai am nevoie de nimeni care să îmi spună ce să fac. Am nevoie de cineva care să îmi spună cum s-o fac.” Trebuie să recunoaștem: asta este nevoia noastră a tuturor, nu-i aşa?
Deci, Regele proclamase constituţia, etica; va avea El şi puterea de a o împlini? Imediat vine prilejul să ne lămurim...
Şi un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi!” (Mat. 8:2)
Iată-L pe Domnul Isus coborând de pe înălţimi, până în abis. Lepra, care simbolizează și păcatul în Biblie, era considerată incurabilă; lepra era boala cea mai urâtă. Iar când acest lepros a venit la Isus, el nu l-a întrebat: „Vrei să mă curăţeşti?” sau „Poţi Tu să mă curăţeşti?” Leprosul acesta avea credinţă. El a recunoscut domnia lui Hristos şi pe această bază a zis: „Dacă vrei, poţi să mă vindeci.” Dragul meu, ceea ce cerem noi nu este întotdeauna voia lui Dumnezeu, însă dacă este în voia Lui, El poate împlini. Cel mai important este ca voia lui Dumnezeu să fie pusă pe primul loc. Poate că pentru tine este uşor, dar mie îmi este greu să pun voia lui Dumnezeu pe primul loc. „Doamne, vrei să faci lucrul acesta? Pentru că eu vreau să-l faci!” Dar leprosul a spus: „Ştiu că Tu poţi, dar vrei să o faci?” Adică, este asta după voia Ta? Și cum să nu fie vindecarea voia lui Dumnezeu? A Domnului Isus sigur a fost!
Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: „Da, vreau, fii curăţit!” Îndată a fost curăţată lepra lui. (Mat. 8:3)
Dacă tu ai fi atins... dacă eu aş fi atins un lepros, ce s-ar fi întâmplat? Aş fi putut să mă molipsesc şi eu, şi tot nu l-aş fi vindecat. Observaţi însă ce se întâmplă aici. În primul rând, Domnul l-a atins pe lepros.
Te-ai oprit vreodată să te gândeşti că omul acesta nu avea doar boala fizică a leprei, ci avea şi o problemă psihologică teribilă? Nu cunosc exact și sigur contextul acelui om, însă închipuiţi-vă ce se întâmplă cu asemenea nefericți... într-o zi observă o pată pe mâna lui. Poate că era la câmp şi ara... s-a întors acasă, i-a arătat soţiei... ea i-o fi pus o alifie pe pata aceea... În dimineaţa următoare, pata era tot acolo, tot roşie... iar el a mers tot la arat... Lucrurile vor fi continuat poate o săptămână-două, până când soţia lui s-a neliniştit și i-a sugerat să meargă la preot. Omul s-a conformat... și preotul l-a izolat pentru 14 zile. La sfârşitul acestei perioade, boala se răspândise, așa că preotul i-a confirmat că are lepră! Poate că omul va fi întrebat dacă se poate duce să-și anunțe familia, și să-și ia „la revedere” de la ei. Preotul însă a fost ferm: „Nu poţi merge nicăieri! Nu poţi să-ți mai îmbrăţişezi vreodată soţia, şi nici să-ţi mai iei copiii în braţe. Când cineva se apropie de tine, trebuie să strigi: «Necurat, necurat!»”
Și omul își va fi urmărit de la distanţă copiii crescând... Ei îi lăsau hrana într-un loc anume, iar el venea şi o lua după ce se retrăgeau. Nu avea voie să le stea în preajmă, necum să-i atingă! De fapt, nu avusese voie să mai atingă pe nimeni, şi nimeni nu putuse să-l mai atingă pe el – lepra fiind molipsitoare.
Apoi, într-o zi, în disperare de cauză, a venit la Învățătorul cel nou, şi i-a spus: „Doamne, dacă voieşti, poţi să mă cureţi!” Şi ce a făcut Domnul Isus? S-a atins de el. Vreau să vă spun că atingerea lui Isus trebuie că a fost unul dintre cele mai minunate lucruri care i s-au întâmplat vreodată omului aceluia, nu doar pentru că l-a curăţat de lepră, ci și pentru că l-a reintegrat umanităţii, familiei, poporului lui Dumnezeu.
Apoi Isus i-a zis: „Vezi să nu spui la nimeni; ci du-te de te arată preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.” (Mat. 8:4)
Din relatarea lui Marcu aflăm că omul acesta a fost atât de copleşit de bucurie – şi nu e de mirare! – încât a ieşit afară şi le-a spus ce i se întâmplase tuturor celor pe care i-a întâlnit. „Spunea în gura mare!” În consecinţă, mulţimile s-au adunat buluc în jurul Domnului nostru, iar El a fost obligat să nu mai intre în cetăţi, ci să rămână în locuri pustii.(Mat. 8:5)
Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga…
Sunt sigur că sutaşul auzise despre vindecarea leprosului. Omul acesta de oarecare vază nu era evreu, şi era căpitan peste şaizeci de sute (companii de câte o sută de oameni) din legiunea romană. Relatarea lui Luca ne spune că el construise o sinagogă pentru evrei. (Când am vizitat Israelul, am avut prilejul să vizitez ruinele acelei vechi sinagogi. Dacă mai există un loc în care să fi păşit Isus cu adevărat, atunci este acea veche sinagogă.) Ascultaţi acum cererea sutaşului:
…Şi zicea: „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuie cumplit.” (Mat. 8:6)
Robul omului acesta suferea de o boală gravă... Nu știu cât interes și câtă milă era în rugămintea sutașului, cert este că Domnul l-a auzit și i-a răspuns prompt
(Isus i-a zis:) „Am să vin să-l tămăduiesc.” „Doamne”, a răspuns sutaşul, „nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu sunt om sub stăpânire; am sub mine ostaşi, şi zic unuia: «Du-te!», şi se duce; altuia: «Vino!», şi vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!», şi-l face.” (Mat. 8:7–9)
Fiind militar, sutaşul știa ce-i aia autoritate... purta uniforma romană şi putea să-i spună unui soldat de sub comanda sa: „Fă cutare lucru!”, iar acela trebuia să se supună. De ce? Din pricina puterii, care înseamnă autoritate. Așa că, sutașul s-a uitat la Isus şi I-a spus: „Tu ai o putere de felul acesta!” El a recunoscut că Isus avea autoritate asupra bolii fizice. (Mat. 8:10)
Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat şi a zis celor ce veneau după El: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare.”
De două ori este consemnat în Scriptură că Domnul Isus Hristos s-a mirat: o dată din pricina necredinţei lui Israel, şi a doua oară la vederea credinţei acestui sutaş ne-evreu!
Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 8:11-12)
Este interesant că El a spus că mulţi vor veni de la „răsărit şi de la apus.” La vremea în care Domnul Isus a rostit aceste lucruri, strămoşii noștri erau și ei probabil și în est, și în vest... Domnul a dat asigurări că mesajul Evangheliei va ajunge şi la ei, astfel că prin credință și ei – chiar ne-evrei – să aibă parte de Împărăţia cerurilor. Ce promisiune!
Desigur, fiecare persoană trebuie să-şi manifeste în mod personal credinţa în Hristos. Nimeni nu va putea pretinde să fie mântuit pe baza membralității sale într-o biserică, pe baza tradiţiei familiale sau a faptului că părinţii lui sunt creştini.
Apoi a zis sutaşului: „Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta.” Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela. (Mat. 8:13)
Deşi robul suferind nu era în prezenţa Domnului Isus, credinţa sutaşului în Isus Hristos a făcut ca el să fie vindecat. Întâi deci, Isus s-a atins de un lepros şi acesta a fost vindecat. Acum, El îl vindecă de la distanţă pe robul acestui sutaş.
Apoi urmează cel de-al treilea miracol de vindecare.
Isus s-a dus apoi în casa lui Petru şi a văzut pe soacra acestuia zăcând în pat, prinsă de friguri. S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile; apoi ea s-a sculat şi a început să-I slujească. (Mat. 8:14–15)
Soacra lui Petru era bolnavă de friguri. Iar Domnul, probabil anunțat sau rugat de Simon, a venit la ei acasă, a atins-o şi a vindecat-o. Observaţi, vă rog, aceste trei tipuri de boli. Prima boală este lepra, care este incurabilă. Apoi, o altă afecţiune a fost paralizia, iar a treia este această boală infecțioasă febrilă și periculoasă, de care soacra lui Petru scapă...
Iar următoarea minune este una multiplă, și are loc după apusul soarelui:
Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii. (Mat. 8:16)
Vă atrag atenţia că au adus la el „mulţi” îndrăciţi. Nu sunt prezentate aici câteva cazuri izolate. De fapt, dacă analizaţi cu atenţie relatarea Evangheliei, veţi vedea că Matei afirmă cât se poate de clar că în ziua aceea au fost vindecaţi poate mii de oameni. Deci, erau mii de orbi care acum puteau vedea. Erau mii de şchiopi care mergeau normal. Erau mii de surzi care acum puteau auzi. Acesta este motivul pentru care duşmanii lui Isus nu au pus niciodată la îndoială faptul că El a înfăptuit minunile acelea. Mai degrabă, se întrebau cum le-a înfăptuit. Ca și cum ar fi auzit întrebarea nersotită, evanghelistul Matei avansează o explicație – Mat. 8:17:
…Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.”
Citatul este din cartea prorocului Isaia 53:4 – probabil unul dintre cele mai invocate de aşa-zişii vindecători prin credinţă. Ei afirmă că în ispăşirea realizată de Hristos există vindecare fizică şi utilizează intens acest verset pentru a-şi susţine poziţia și acțiunile.
Aș vrea să vă rog să deschidem la Isaia şi să ne uităm la acest verset, căci eu nu cred că el susține în vreun fel mişcarea modernă de vindecare. „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Is. 53:4-5). De ce anume suntem noi vindecaţi? Acest pasaj din Isaia afirmă clar că noi suntem vindecaţi de fărădelegile şi păcatele noastre. Poate că mă veți întreba: „Eşti sigur de asta?” Ştiu că despre asta vorbesc aceste versete, pentru că și Petru le citează într-un context similar: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1 Pet. 2:24). Vindecaţi de ce anume? De „păcate.” Petru spune foarte clar că el vorbeşte despre păcat.
„Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Is. 53:6). Nelegiuirea ta şi a mea a fost cea care a fost pusă asupra Lui. În mod evident, Isaia se referă la faptul că Hristos avea să rezolve problema fundamentală a păcatului. Să afirmi că în Ispăşire există vindecare pentru trup mi se pare „pe lângă subiect”. În Ispăşire este inclus şi un trup glorificat, dar eu încă nu l-am primit pe al meu. Tu îl ai pe al tău? De asemenea, în Ispăşire este inclus un pământ nou, de peste care este ridicat blestemul... or, este evident că încă nu îl avem. În ziua aceasta, când păcatul şi Satan încă domnesc, nu există eliberare de boală ca un imperativ al Ispăşirii. De ce l-a îndemnat Pavel pe Timotei să ia puţin vin pentru stomacul lui? De ce nu l-a îndemnat să fie vindecat prin Ispăşire? De ce nu i-a îndemnat Iacov pe sfinţi să ceară vindecarea obținută prin Ispăşire atunci când le-a spus să-i cheme pe prezbiteri pentru a se ruga și a-l unge cu untdelemn? (vezi Iacov 5:13-15). De ce nu a pretins Pavel vindecarea din Ispăşire, când a menţionat faptul că a primit un ţepuş în carne?
„Şi, ca să nu mă umflu în de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită»” (2 Cor. 12: 7-9, sublinierea îmi aparţine).
Există şi alte exemple relatate referitoare la acest subiect: Pavel, în Epistola către Filipeni, îl pomenește pe prietenul și tovarășul său de slujbă Epafrodit, care fusese bolnav (vezi Fil. 2:25-27), iar Pavel nu a folosit Ispăşirea pentru a pretinde vindecarea.
Dragul meu, trebuie să acceptăm faptul că nu întotdeauna este voia lui Dumnezeu să ofere vindecare. Cu toate acestea, uneori este voia lui Dumnezeu să vindece. În loc să mergi la un cort sau într-o sală unde se face reclamă la servicii de vindecare, de ce să nu mergi direct la Medicul cel Bun, Domnul Isus Hristos? Află dacă vindecarea face parte din planul Lui pentru tine! Eu cred în vindecarea divină, dar nu și în aşa-numiţii vindecători. În loc să merg la o persoană care pretinde că are putere aici pe pământ, prefer să îmi duc cazul înaintea Marelui Doctor şi să spun împreună cu leprosul: „Dacă voieşti, poţi să mă cureţi” (v. 2). Atunci, indiferent dacă suntem vindecaţi sau nu, El primeşte slava. Şi noi ne dorim ca El să fie proslăvit! Da, desigur, Dumnezeu poate vindeca, şi hotărât vindecă și astăzi, însă nu prin aşa-numiţii vindecători prin credinţă.
Isus a văzut multe noroade împrejurul Său şi a poruncit să treacă de cealaltă parte. (Mat. 8:18)
Observaţia aceasta îmi întărește părerea că Domnul a vindecat literalmente mii de oameni suferinzi şi nu doar acele cazuri distincte care au fost consemnate. Îmi aduc aminte că și Ioan a scris în Evanghelia sa: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui” (Ioan 20:30–31). Deci până la urmă, soluția e credința! Mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile Lui cele mari și multe – între care mântuirea prin credința în Isus Hristos! Pe curând!
Capitolul 8
TemA: Isus demonstrează că El are puterea de a pune în aplicare etica Predicii de pe Munte.
Introducere
isus vindecă un lepros
isus vindecă robul sutaşului
isus vindecă soacra lui petru şi pe alţi BOLNAVI
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi ascultători, suntem binecuvântați să avem la dispoziție Cuvântul lui Dumnezeu și exemplul unic, măreț al Mântuitorului Isus Hristos, fondatorul credinței creștine. Cu ochii și gândul la El, parcurgem la pas Scriptura, Cuvântul scris al lui Dumnezeu – dornici nu doar să-L cunoaștem și să-l înțelegem, ci să și știm (și să fim motivați) să-l trăim, să-l transpunem „în viul vieții”, cum se spune...
Suntem într-un pasaj din Noul Testament în care Îl vedem chiar pe Domnul nostru făcând asta. După ce a elaborat – poate în mai multe sesiuni și cu diverse prilejuri – învățăturile strânse de Matei în cap. 5-7 ale evangheliei sale, și cunoscute sub numele de Predica de pe Munte, Isus Hristos – odată pusă deci temelia teoretică, principială, doctrinară dacă vreți – le arată (ucenicilor și noroadelor) și cum se poate trăi la înălțimea și în conformitate cu această înaltă etică transmisă cu forța simplă, profundă și transformatoare a verbului Său.
Mi se pare absolut admirabil că învățătura Lui (chiar dacă era nouă, și aducând amendamente, de fapt ridicând o stacheta și așa înaltă – a Legii – cu toate astea deci învățătura Domnului era absorbită cu nesaț de asistență, asta și datorită patosului și înțelepciunii pe care le-o transmitea Isus, diferite de ceea ce le ofereau cărturarii lor. Și vestea despre El răspândindu-se fulgerător – pentru timpul acela – nu-i de mirare că mulțimile adunate să-L audă sporeau... Mă gândesc că învățătorii de azi sunt așa de dornici să aibă audiențe care să le suporte predicile sau mesajele alcătuite după toate regulile omileticii, și împănate cu principii și citate... pe când Domnul nostru, comunicând simplu și predicând practic, și fără să țintească popularitate și rating, le avea pe amândouă, cel puțin deocamdată.
Iar mulțimile mai aveau un motiv puternic să umble după Domnul: coborât la șes, printre ei, Mântuitorul împletea învățătura cu lucrări miraculoase, care vizau și rezolvau instantaneu probleme grave și nevoi vitale ale oamenilor. Chiar dacă nu avem puterea de a face minuni – deși nu trabuie decât să ne punem la dispoziția lui Dumnezeu, cu credință și-n curăție – și noi trebuie să adăugăm cuvintelor noastre gestul, lucrul... să unim cu credința – fapta... să fim harnici nu doar cu vorba, să arătăm că iubim cu fapta și cu adevărul – așa ne învață Dumnezeu în Cuvântul Lui. Și vrem să facem așa pentru că Acela după care suntem numiți așa a făcut!
Prima parte a cap. 8 din Ev. lui Matei ne arată începutul lucrării divine prin Isus Hristos, care – cum vedem în primele versete a vindecat fără să stea pe gânduri un lepros, apoi de la distanță pe robul unui sutaș, apoi pe soacra discipolului Său Petru... pentru ca într-un singur verset (16) să ni se redea amploarea și neoboseala Domnului în acest moment al vieții și lucrului Său: „prin cuvântul Lui, a scos din (îndrăciți) duhurile necurate și a tămăduit pe toți bolnavii”! Câți să fi fost? Zeci, sute, mii?! Oricâți ar fi fost, mai erau foarte mulți nevoiași...
Isus a văzut multe noroade împrejurul Său şi a poruncit să treacă de cealaltă parte. (Mat. 8:18)
Observaţia aceasta îmi întărește părerea că Domnul a vindecat literalmente mii de oameni suferinzi, și a scos demonii din mulții îndrăciți din zona Capernaumului... Înspre finalul evangheliei sale (20:30–31), Ioan consemna și el ceva similar: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui”. Deci până la urmă, soluția, dar și scopul, a fost și este credința!
Cred că oricât de obosit, Domnul nu voia neapărat să Se izoleze de mulțimea care-L asalta... mai degrabă, știa ce-L aștepta acolo unde se gândea să se ducă (vom vedea și noi imediat). Dacă aruncăm o privire pe o hartă a Palestinei antice, vedem Capernaumul așezat pe țărmul nord-estic al Mării Galileei, sau Lacul Tiberiadei, sau Ghenezaret, cum îl mai găsim în alte pasaje. Deci Domnul intenționa să ajungă – pe calea apei – și-n alte zone adiacente acestui lac. Și tocmai când se pregăteau să treacă de cealaltă parte, un om s-a apropiat de Isus. S-a dovedit a fi unul dintre cărturari, care i-a zis (Mat. 8:19)
...„Învăţătorule, vreau să te urmez oriunde vei merge.”
Acest „om al cărții” era probabil și el destul de tânăr, pentru că un vârstnic mai degrabă nu ar fi acţionat astfel. Încorporat până la identificare în norod, cărturarul nostru se frământase îndelung și parcă tot aștepta o confirmare pentru a-L urma sau nu pe Hristos. Nu ştia ce să facă. Dar când i-a văzut pe Isus şi ucenicii Lui îndreptându-se către barcă, înțelegând că se pregăteau să plece de acolo, a trebuit să se hotărască rapid. Aşa că a ieşit înaintea mulţimii, poate că s-a plecat înaintea Domnului şi I-a declarat: „Te voi urma oriunde vei merge!” În sfârșit părea că se hotărâse! Dar Domnul S-a uitat țintă la el şi i-a spus, sincer şi direct ca de obicei:
„Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” (Mat. 8:20)
De fapt, Domnul Isus nu voia să-i predea o lecție de zoologie sau vreo fabulă subtilă, ci îi spunea acestui tânăr: „Ai cântărit preţul?” Domnul nostru îl făcea conștient de lipsurile la care se expunea – pentru că era deja notorie sărăcia și detașarea Lui de cele pământești. Tânărul acela îşi deschisese inima, aşa că şi Domnul nostru Şi-a deschis inima față de el. Îmi închipui că Domnul i-a spus ceva de genul: „Să mă urmezi pe Mine te va costa. Când va fi să plecăm pe undeva, nu se va face nicio rezervare pe numele nostru la Hilton sau Holiday Inn, nici măcar nu vom fi poftiți în vreo cămăruță... pur şi simplu n-o să avem unde-nnopta! Păsările cerului au cuiburi, vulpile au vizuini în care se ascund, dar Fiul omului nu are unde să-Şi plece capul.” Sărăcia, smerenia, solitudinea repetată erau caracteristici ale stilului hristic de viață, care ar trebui să dea de gândit și creștinilor hedoniști ai acestui veac.
Nu ni se precizează explicit dacă tânărul L-a urmat pe Hristos, însă eu am avut dintotdeauna sentimentul că L-a urmat. Cred că atunci când barca s-a desprins de ţărm, acolo, în barcă, se afla și cărturarul acesta, care se lansa în aventura vieții sale. Sper să-l întâlnesc în cer!
Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: „Doamne, dă-mi voie să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” (Mat. 8:21)
Iată un alt potențial discipol, care luase o decizie pentru a-L urma pe Domnul, dar care avea o urgență familială: trebuia să-şi îngroape tatăl... Incidentul acesta a fost în mare măsură greşit înţeles. Am impresia că bătrânul tată tocmai murise, iar familia se pregătea să ţină serviciul de înmormântare. Așadar, Domnul nostru pare dur, atunci când răspunde:
„Vino după mine”, i-a răspuns Isus, „şi lasă morţii să-şi îngroape morţii!” (Mat. 8:22)
Oare ce-ncearcă Domnul să spună cu aceste cuvinte? Cum ar putea morţii să-şi îngroape morţii?
Dr. Adam Smith, care a fost o autoritate în studiul culturii Orientului Apropiat, a scris câteva cărţi folositoare despre acest subiect. El redă într-una din ele experiența sa când a dorit să angajeze un arab drept ghid. A explicat oamenilor din jur ce avea nevoie, unde voia să meargă, şi a fost îndrumat către un anume sat, unde locuia un tânăr despre care i s-a spus că ar fi fost un ghid excelent. Dr. Smith s-a dus în satul acela şi i-a cerut tânărului să-i fie ghid, dar i s-a spus: „Mai întâi trebuie să-mi îngrop tatăl.” Şi chiar acolo, în faţa colibei, stătea bătrânul domn, cât se poate de bine şi sănătos. Ceea ce dorea să spună tânărul arab era că el nu putea să plece, pentru că trebuia să se îngrijească de tatăl său până la moartea lui. Tatăl era responsabilitatea fiului.
Domnul Isus i-a spus de fapt tânărului care era pe cale să-L urmeze fie să lase pe altcineva să se îngrijească de tatăl său, fie să-l lase pe tatăl său să-şi poarte singur de grijă. Oricum, era vorba de oameni străini de evanghelie, morți deci în păcatele lor, chiar dacă fizic trăiau... Vedeți, în societatea occidentală tânărul se emancipează destul de repede. Deciziile majore cum ar fi şcoala, slujba, căsătoria, domiciliul aparţin tânărului în cele mai multe din cazuri, părintele fiind mai degrabă consultat – dacă! – în legătura cu acestea.
Nu este la fel în cazul familiei orientale. Cel puțin în trecut, mecanismele familiale erau ferme și inflexibile. Tatăl era cel care hotăra viitorul copilului său. Şcoală, serviciu, soţie, toate erau hotărâte de părinți. La vârsta adecvată, tânărul va exercita autoritatea în propria familie, dar rămânea supus autorităţii tatălui până la moartea acestuia.
Ori într-o problemă legată de asocierea cu un lider care nu avea prea mari perspective să devină popular, precum Isus, decizia nu putea nicicum să aparţină unui tânăr aventuros. Sau, dac-ar fi făcut-o, risca să fie renegat de tatăl lui. Chiar unii dintre ucenici la un moment dat au fost nevoiţi să ia o asemenea decizie. Ascultaţi numai ce spun ei Domnului Isus: „Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” şi ascultaţi răspunsul Domnului Isus: Ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa vecinică.
Tradiţia este adesea o piedică pentru mulţi în ceea ce ar însemna o relaţie dinamică, vie, reală cu Dumnezeu. Cei mai mulţi rămân cantonaţi în nişte obiceiuri ce nu ajută prea mult. Chiar dacă încălcarea tradiţiei în Israel era și mai este o faptă groaznică care atrăgea consecinţe din cele mai dure, Domnul Isus afirmă aici că tradiţia trebuie lăsată să-şi vadă de ale sale. El era un lider a cărui autoritate venea să aducă viaţă, şi nu o osificare a unor obiceiuri vechi.
Dragii mei, chiar dacă lumea de astăzi s-a schimbat foarte mult, omenirea – doar foarte puțin! Când este vorba despre decizii atât de importante cum este aceea de a-L pe urma pe Domnul Isus, de a accepta dragostea Lui salvatoare, reacţiile noastre nu sunt mult diferite de ale celor doi prezentaţi aici.
Fie că este teama pentru popularitatea noastră care ar putea scădea, fie că este teama că ne vom pierde confortul, sau prietenii, sau avantajele – de multe ori ceva ne împiedică să facem acel mare pas al schimbării, prin credință, de care avem nevoie nu numai pentru viaţa de aici ci şi pentru cea viitoare. A-L urma pe Domnul Isus presupune, pe lângă pierderile posibile, câştigarea a ceva infinit mai valoros și mai durabil!
De caeea, Domnul Isus nu menajează. Răspunsurile Lui sunt clare, şi corecte.Vi se pare că a fost crud, când a răspuns în felul acesta? Mie nu mi se pare! Sunt mai degrabă convins că Hristos L-a adus deliberat pe acel tânăr în punctul în care trebuia să ia o decizie. Trebuie să recunoaştem că nici noi nu ne-am fi aşteptat la un asemenea răspuns, dar trebuie să înţelegem că Domnul Isus nu avea nevoie de ucenici nehotărâți, nici exaltaţi sau iubitori de aventură, ci oameni cu inimă dedicată şi sinceră care îl urmează dincolo de interese. Dorința Lui e aceeași azi! Așa că dacă vrei să fii un ucenic autentic și devotat, evaluează-te, și decide în consecință.
Isus s-a suit într-o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El. (Mat. 8:23)
Și iat-ne pe punctul de a fi martorii încă unei minuni săvârșite într-un răstimp atât de scurt. Ar fi cam a cincea doar în acest capitol 8. Și de data asta nu are nimic de-a face cu vindecarea sau eliberarea trupului sau minții omenești, ci este o intervenție măreață care-i dovedește autoritatea asupra naturii. Ni se revelează puterea de Creator a Domnului Isus asupra creației; mă gândesc că şi Adam trebuie să fi avut o autoritate asemănătoare, înainte de a-şi pierde autoritatea de a stăpâni asupra naturii, din cauza păcatului nevegherii și neascultării. Iată acum, în Domnul Isus, al doilea Adam, manifestarea acestei stăpâniri.
Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. (Mat. 8:24)
Poate că ne imaginăm că această așa-zisă Mare a Galileii este asemenea mărilor capricioase pe care le mai ştim, suprafeţe vaste și periculoase de ape adânci… dar nu este deloc aşa! Marea Galileii este mai mult ca un lac, ori pe un lac furtuna nici nu apare din senin, nici nu poate fi prea mare... dacă nu se amestecă în mod deliberat vreo forță natural. Nu este doar părerea mea că de fapt Diavolul a stârnit această furtună. Am văzut în relatarea ispitirii lui Isus că Diavolul s-a retras și L-a lăsat, pentru puţină vreme – se pare, iată, că nu pentru mult timp! Cred că această furtună era o încercare a lui Satan de a-L deturna, compromite sau anihila pe Domnul Isus.
...Care, vă rog să observaţi, dormea! Eu socotesc tabloul acesta drept una dintre cele mai umane ipostaze în care Matei Îl prezintă și surprinde pe Domnul Isus. Mântuitorul era atât de obosit, încât adormise... și faptul că tocmai atunci s-a stârnit furtuna aceea mă face să cred că era mâna lui Satan. Acest lucru ne mai dezvăluie ceva: Domnul a putut (nu nepăsător, ci liniștit și încrezător) să doarmă în timpul furtunii, eu însă nu pot. Eu sunt tare îngrijorat atunci când este furtună, şi la fel erau şi ucenicii... care (Mat. 8:25)
Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au deşteptat, strigând: „Doamne, scapă-ne, că pierim!”
E curios că niște pescari cu experiență, care nu erau probabil la prima furtună, și care știau zona, apelează la intervenția unuia care nu era tocmai cel mai încercat navigator! Sau poate tocmai pentru că ce traversau acum era ceva ce nu mai pățiseră, și erau speriați... Asta nu mai era deja o chestiune de competență ori de îndemânare, ci de credință! Și am fi tentați să exclamăm: Ce puţină credinţă aveau! Dar noi cum procedăm când ne temem? Suntem cumva mai calmi, mai încrezători, mai senini?!
Iată însă cum a reacționat Învățătorul:
El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Apoi S-a sculat, a certat vânturile şi marea, şi s-a făcut o linişte mare. (Mat. 8:26)
Nu se arată deloc a fi tocmai trezit din somn, Domnul! Calm și ferm, face exact ce trebuie – după ce-i mustră pe ucenici pentru lipsa lor de credinţă, apoi a mustrat vântul şi marea. Cuvântul pe care îl foloseşte Luca pentru „a mustra” este a certa. El controlează valurile, tot aşa cum noi punem o botniţă unui câine. Iar valurile s-au liniştit pe loc!
Deşi este adevărat că aceşti bărbaţi au dat dovadă de o credinţă mică de data aceasta, a venit o zi în care furtunile persecuţiei s-au năpustit peste vieţile lor fragile şi nu am găsit nicio relatare despre vreunul dintre ei care să fi spus: „Nu-ţi pasă că pierim?” Mai degrabă, citim în Faptele Apostolilor 4:29 că ei au spus: „Şi acum, Doamne, uită-te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala.” Asta era important pentru ei! O, cât de multă nevoie avem în vremurile acestea de curajul acela şi de convingerea pe care o aveau creștinii din Biserica primară!
Observaţi, vă rog, impresia profundă pe care minunea potolirii furtunii a avut-o asupra ucenicilor Lui!
Oamenii aceia se mirau şi ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi marea?” (Mat. 8:27)
Cel care a putut să prezinte acea nouă etică fulminantă din Predica de pe munte, este Cel care are și putere asupra creației! El este Domnul acestui univers. Nu numai bolile şi demonii i se supun, ci însăși natura, chiar și dezlănțuită...
A şasea minune din această înșiruire de miracole este la fel de uimitoare! Nu vom intra în amănunte, ea are de-a face cu scoaterea demonilor – Domnul Isus dovedindu-se autoritar din nou și-n lumea și-n lupta spirituală, nevăzută și dură... Iată împrejurarea:
Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. (Mat. 8:28)
Ajunseseră deci în Gadara, ținut care și-a păstrat această denumire până în zilele noaste. Oamenii care locuiau acolo erau din tribul lui Gad. În Vechiul Testament, când ţara a fost împărţită între triburile lui Israel, tribul lui Gad a rămas de cealaltă parte a râului Iordan. Ce s-a întâmplat cu ei în timp? Sub influența mediului și-a societății înconjurătoare, s-au apucat de afaceri cu... porci, ceea ce, ca evrei, nu ar fi trebuit să facă. Dar, dacă nu-L asculţi pe Domnul o dată, următorul pas de neascultare nu mai este la fel de dificil, și nu întârzie. Astfel, nu va trece mult timp până când vei ieşi cu totul din calea şi din voia Lui.
Așa că nu-i de mirare că, atunci când Isus a intrat în zona aceea, a fost întâmpinat de doi oameni posedaţi de demoni, cu siguranță foarte periculoşi. (Mat. 8:29)
Şi, iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?”
Minunea aceasta deschide un tărâm fabulos, despre care, din păcate, ştim atât de puţine astăzi. Este greu pentru noi să înţelegem importanţa acestei minuni din cauză că știm atât de puține lucruri despre lumea demonilor. Personal, eu cred că minunile în care sunt implicaţi demonii sunt cele mai mari minuni făcute de Hristos, și cele care-i atestă cel mai deplin autoritatea. (Mat. 8:30–31)
Departe de ei era o turmă mare de porci care păşteau. Dracii rugau pe Isus şi ziceau: „Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci!”
Nu înțeleg de ce, demonii aceștia – dovedind o suspectă predilecție pentru lumea fizică - doresc să rămână în realitatea materială, și se mulțumesc și cu o turmă de porci. Este interesant de observat că demonii nu vor să fie închişi. Ei știau ceva despre închiderea altor demoni, îngerii căzuţi, aşa cum sunt numiţi în Epistola lui Iuda. Parcă aceşti demoni doreau să găsească un loc în lumea aceasta în care să stea.
„Duceţi-vă”, le-a zis El. Ei au ieşit şi au intrat în porci. Şi deodată toată turma s-a repezit de pe râpă în mare, şi a pierit în ape. (Mat. 8:32)
S-ar putea înțelege că până și turma de porci a preferat mai degrabă să moară decât să fie posedată de demoni (deși cred că această sinucidere colectivă a fost tocmai rezultatul influenței demonice!) În ceea ce-i privește pe oameni, oamenii se lasă mult mai ușor influențați sau posedaţi de demoni astăzi. Biblia redă multe manifestări ale supranaturalului în timpul lui Moise, în timpul lui Ilie, în timpul Domnului Isus... Și se pare că în zilele noastre manifestările demonice sunt tot mai virulente și nerușinate, vedem dovezi cu duiumul peste tot în jurul nostru. Multe cazuri sunt greu de identificat, şi întotdeauna există pericolul de a exagera atunci când spunem: „Cred că cutare şi cutare este posedat de demoni.” Trebuie să fim foarte atenţi când facem lucrul acesta, pentru că am putea declanșa o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Dar problema este reală și gravă, trebuie să fim conștienți de asta!
Când eram la facultate, am încercat la un moment dat să mă specializez în psihopatologie. Cunoşteam pe atunci un om care lucra în acest domeniu; era medic creştin şi mi-a spus că era convins că unele dintre cazurile cu care lucra erau din domeniul supranaturalului, adică erau cazuri de posedare demonică. (Mat. 8:33–34)
Porcarii au fugit şi s-au dus în cetate de au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus; şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ţinutul lor.
Nu-i aşa că aceasta este o situație tragică? Oamenii aceștia – deși nu-și revendică porcii înghițiți de ape – nu știu cum să scape de Domnul Isus, pe care-l invită cu aprindere să-i lase în pace, să plece de la ei! Din nefericire, asta nu este specific doar gadarenilor. Și astăzi există mulţi oameni care preferă „porcii” sau posesiunile lor (chiar și demonice!) în detrimentul Domnului Isus Hristos. Gândiți-vă chiar acum: ce alegeți? Pe curând!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Stimați ascultători, vă reamintesc că în episoadele precedente am fost martorii minunilor prin care Isus Hristos a demonstrat – de la bun-începutul lucrării Sale – că este Regele care are și autoritatea și puterea de a pune în aplicare etica enunţată de El. Capitolul care ne stă înainte continuă în aceeaşi notă. Puterea și autoritatea Domnului Isus sunt cele manifestate şi în prima carte a Bibliei - Geneza, la crearea acestui univers. De aceea nimeni nu I se poate opune. Este aceeaşi putere care a fost prezentă la crearea omului, atunci când omului i s-a dat chipul şi asemănare Făcătorului său, de aceea nicio boală nu poate să-I reziste. Este aceeaşi putere care aduce răscumpărarea sufletului, de aceea niciun spirit nu I se poate împotrivi.
Până în ziua când Domnul Isus va institui complet şi definitiv Împărăţia Cerurilor, noi pribegim pe un tărâm străin şi ostil – căutând să respectăm însă Carta Împărăției. Ceea ce ne aduce mângâierea este că Domnul Isus este cu noi. El ne însoţeşte pretutindeni. Iar puterea Lui, grija Lui faţă de oameni ne dau încredere în El. Să-L însoţim deci și noi pe Domnul nostru în cap. 9 al evangheliei după Matei, care începe cu plecarea Sa din ținutul gadarenilor, care-L respinseseră, pentru a Se întoarce la Capernaum. (Mat. 9:1-2)
Isus S-a suit în corabie, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi iată că I-au adus un slăbănog care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa şi a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”
Nicio clipă pierdută! – pare a fi deviza Domnului. În relatarea sa paralelă, Marcu oferă detaliile întâmplării: omul acesta este coborât prin acoperişul unei case, iar Isus îl vindecă şi-i iartă păcatele. Vindecarea bolilor şi iertarea păcatelor sunt înrudite. (Mat. 9:3)
Şi iată că unii din cărturari au zis în ei înşişi: „Omul acesta huleşte!”
Cărturarii considerau că Domnul nu îl poate face pe slăbănog să meargă, dar mai înainte și mai degrabă: că nu avea autoritatea de a administra iertarea păcatelor; însă El, care le cunoștea gândurile şi răutatea din inima lor, i-a întrebat: (Mat. 9:4-5)
Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: „Iertate îţi sunt păcatele”, sau a zice: „Scoală-te şi umblă?”
Ei nu au vrut să-I răspundă la întrebare, însă dacă ar fi răspuns, ar fi fost nevoiţi să spună: „Pentru noi, şi una şi alta sunt la fel de grele.” Dar nici Domnul nu Se aștepta la vreun răspuns la întrebarea Sa mai degrabă retorică, așa încât continuă:
Dar ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, „Scoală-te”, a zis El slăbănogului, „ridică-ţi patul şi du-te acasă.” Slăbănogul s-a sculat şi s-a dus acasă. Când au văzut noroadele lucrul acesta, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, care a dat oamenilor o astfel de putere. (Mat. 9:6–8)
Când omul acela debil, infirm, paralizat s-a ridicat şi a plecat pe picioarele sale, s-a confirmat că Isus, care putea să-l facă să meargă, era Cel care putea să-i ierte și păcatele! Dragul meu, nimeni altcineva nu poate ierta păcatele – doar Domnul Isus poate face asta. Şi pentru că noi nu putem ierta păcatele, nu putem nici să facem pe cineva să umble. Satan este un înşelător, de aceea trebuie să cercetăm aşa-numitele vindecări despre care auzim astăzi. Pe de altă parte, desigur că puterea Domnului este aceeași și azi, deci să nu stăm în calea a ceea ce face Dumnezeu şi să ne asigurăm că El este Cel care primeşte slava!
De acolo, Isus a mers mai departe şi a văzut pe un om, numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după mine.” Omul acela s-a sculat şi a mers după el. (Mat. 9:9)
Matei trece cu modestie peste chemarea lui la ucenicie, menţionând-o doar în acest verset. Luca ne spune că Matei a dat un mare banchet în onoarea lui Isus (vezi Luca 5:27-29). În mod evident, incidentul care urmează a avut loc în timpul acelei mese. Matei şi-a invitat mulţi dintre prietenii săi vameşi la cină, pentru că dorea ca şi ei să îl cunoască pe Domnul Isus Hristos.
Pe când şedea Isus la masă, în casă, iată că au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi şi au şezut la masă cu El şi cu ucenicii Lui. Fariseii au văzut lucrul acesta şi au zis ucenicilor Lui: „Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” (Mat. 9:10–11)
Fariseii credeau că nu este bine să stai la masă cu vameşii şi cu păcătoşii. Știu că mulţi dintre sfinţii de astăzi au aceeaşi concepţie. Însă nu este nicio problemă să inviţi păcătoşi la masă, pentru că ei sunt cei care au nevoie să fie atinşi de Hristos, iar noi trebuie să intrăm în contact cu păcătoşii, cu scopul de a-i aduce la Domnul.
Isus i-a auzit şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi.” (Mat. 9:12)
Isus este Medicul cel Bun, care a venit să vindece omenirea de boala sa cea mai gravă, care este păcatul. Adevărul acesta trebuie spus multora dintre grupurile noastre de creştini care îşi organizează banchetele lor şi întâlnirile de „părtăşie” şi nu îi invită acolo și pe cei nemântuiţi. Dacă cei nemântuiţi vin, majoritatea creştinilor îi exclud oricum. Vreau să vă spun că eu cred că unele dintre aceste aşa-numite „grupuri creştine” de astăzi sunt păcătoase prin însăşi existenţa lor, precum şi prin modul în care se întâlnesc sau trăiesc.
Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi. (Mat. 9:13)
Matei este din nou direct, citând din Osea 6:6 din Vechiul Testament.
Când Isus a spus: „Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”, El ar fi putut să-i includă şi pe farisei, căci şi ei erau păcătoşi. De fapt, noi toţi suntem incluşi: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23).
Atunci ucenicii lui Ioan au venit la Isus şi I-au zis: „De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?” (Mat. 9:14)
Atât Mântuitorul Isus Hristos, cât și ucenicii Săi, erau în centrul atenției și sub tirul criticilor – atât din partea oponenților tradișionali, cât și din direcții... neașteptate, am zice. Și ucenicii lui Ioan Botezătorul Îl observau pe Domnul Isus. Unii dintre ei deveniseră ucenicii lui Isus, cum este cazul lui Andrei şi al lui Filip. Ei umblau acum cu Mântuitorul, iar omologii lor din ceata lui Ioan le-au spus: „Observăm niște diferențe între felurile noastre de a mărturisi și lucra... de exemplu: noi postim, iar voi nu... am vrea să ne lămurim...”
Ioan, aşa cum am arătat mai devreme, era un profet vechi-testamentar. El a făcut trecerea din Vechiul în Noul Testament pentru a-L anunța și pregăti pe Mesia. Maleahi, ultimul profet inserat în Vechiul Testament, prezisese faptul că un mesager avea să vină să pregătească calea Domnului Isus Hristos. Ioan a spus: „Eu nu fac altceva ecât să pregătesc calea pentru Domnul. El va ajunge în curând.” Şi a venit într-adevăr aşa cum anunțase Ioan.
Acum, Domnul Isus este gata să enunţe un principiu măreţ şi să reveleze faptul că urmează să se schimbe vremea și legământul.
Isus le-a răspuns: „Se pot jeli nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti.” (Mat. 9:15)
Deşi pentru credincioşii de astăzi postul are o valoare reală, nu ni s-a poruncit cât și când să postim. Postul trebuie făcut în umilință, cu maximă reverență înaintea lui Dumnezeu pentru că avem nevoie de mila şi de ajutorul Lui. Acesta este conceptul din spatele postului.
Ascultaţi acum cum explică Domnul schimbarea de la Legea Vechiului Testament la harul Noului Testament.
„Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche; pentru că şi-ar lua umplutura din haină, şi ruptura ar fi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi, şi se păstrează amândouă.” (Mat. 9:16–17)
Domnul nostru spune următorul lucru: vechiul legământ, vechea dispensaţie a legii, este la sfârşit, iar El nu a venit să o înlocuiască sau să continue în acea dispensaţie. De fapt, El venise pentru a oferi o îmbrăcăminte nouă, iar acea nouă îmbrăcăminte era haina neprihănirii, pe care El o oferă celor care nu fac nimic altceva decât să se încreadă în El.
„Burdufurile” erau recipientele în care se ţinea vinul în vremea aceea și erau confecționate din piei de animale. Vă puteţi da seama că atunci când vinul nou se punea în burdufuri noi, acestea se dilatau. Un burduf vechi, însă, atinsese punctul maxim al dilatării; dacă era umplut cu vin nou, în mod normal, s-ar fi spart, iar vinul s-ar fi pierdut.
Domnul nostru spune următoarele: „Nu am venit să pun petice noi la o haină veche. Am venit pentru a vă oferi o altă îmbrăcăminte nouă, ceva pe de-a-ntregul nou!” Asta era ceva foarte radical. Ioan a rezumat acest concept în evanghelia sa, când a spus: „Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17).
Aproape că nu ne mai miră următoarele acte miraculoase săvârșite de Domnul Isus; a opta şi-a noua minune putem spune că sunt legate una de cealaltă. Ambele sunt minuni de vindecare, și se împletesc într-o scenă extraordinară.
Pe când le spunea Isus aceste vorbe, iată că a venit unul din fruntaşii sinagogii, I s-a închinat şi I-a zis: „Fiica mea adineauri a murit; dar vino de pune-Ţi mâinile peste ea, şi va învia.” (Mat. 9:18)
În pasajul corespondent din evanghelia sa, Luca ne spune că acest conducător a venit la Isus a fost pentru a-I cere să o vindece pe fiica lui: „Iair... s-a aruncat la picioarele lui Isus şi L-a rugat să vină până la el acasă; pentru că avea o singură copilă, de vreo doisprezece ani, care trăgea să moară...” (Luca 8:41-42). Probabil că în timp ce tatăl ei aştepta să vorbească cu Isus, un slujitor venise şi-i spusese că fetiţa murise.
Isus S-a sculat şi a plecat după el împreună cu ucenicii Lui. (Mat. 9:19)
Când Isus şi ucenicii Lui s-au ridicat pentru a merge acasă la Iair, mulţimea omniprezentă asaltează și înglobează din nou mica ceată a Mântuitorului.
Şi, iată, o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge, a venit pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei Lui. (Mat. 9:20)
N-ai cum să nu observi cât de frapant este acest pasaj! Fetiţa lui Iair avea 12 ani, iar această femeie suferea de 12 ani de o scurgere de sânge. 12 ani de lumină se sfârșeau în viaţa acestei copile, şi 12 ani de întuneric erau la final, lăsând lumina să pătrundă în viaţa acestei femei. Acesta este contrastul dintre lumină şi întuneric.
Observaţi, vă rog, ce a făcut femeia în versetul anterior: nu Isus S-a atins de ea, aşa cum procedase de atâtea ori, în cazul altor minuni, ci ea s-a atins de El. Totuşi, nu metoda a fost cea care i-a adus vindecare, ci credinţa ei.
Căci îşi zicea ea: „Numai să mă pot atinge de haina Lui, şi mă voi tămădui.” Isus s-a întors, a văzut-o şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a tămăduit.” Şi s-a tămăduit femeia chiar în ceasul acela. (Mat. 9:21–22)
Din nou Luca e mai generos cu detaliile despre această minune, consemnând reacţia Domnului nostru la atingerea femeii, precum şi reacţia ei. Oricum, ceea ce conteaz[ e c[ pe drum spre casa lui Iair atingerea de Domnul Isus o vindecă pe aceast femeie disperată.
Când a ajuns Isus în casa fruntaşului sinagogii şi când a văzut pe cei ce cântau din fluier şi gloata bocind, le-a zis: „Daţi-vă la o parte; căci fetiţa n-a murit, ci doarme!” Ei îşi băteau joc de El. (Mat. 9:23–24)
Acasă la Iair, oamenii jeleau deja moartea copilei. Domnul le-a curmat ocetul, afirmând că fetiţa dormea doar şi nu era moartă, iar ei au trecut de la plâns la râs, batjocorindu-L. Nimeni de-acolo nu credea că Isus putea să învieze morţii, dar El a continuat imperturbabil să-și vadă de ale Sale.
Dar, după ce a fost scoasă gloata afară, Isus a intrat înăuntru, a luat pe fetiţă de mână, şi fetiţa s-a sculat. (Mat. 9:25)
Acesta este primul caz de înviere din morţi prezentat în Evanghelii. Sunt consemnate trei evenimente importante de înviere a morţilor. Și cu această ocazie, tot Luca oferă mai multe detalii decât Matei, redând cuvintele pe care Domnul Isus le-a rostit: „Fetiţo, scoală-te!” Metoda folosită de Isus la învierea morţilor a fost întotdeauna aceeaşi: El s-a adresat direct persoanei.
Bineînțeles că, după vindecarea femeii cu scurgerea de sânge şi învierea fiicei lui Iair din morţi, faima lui Isus s-a răspândit pretutindeni.
Şi s-a dus vestea despre această minune în tot ţinutul acela. (Mat. 9:26)
A zecea minune îi are ca beneficiari pe doi orbi, care-L urmăreau pe Isus.
Când a plecat de acolo, s-au luat după Isus doi orbi care strigau şi ziceau: „Ai milă de noi, Fiul lui David!” (Mat. 9:27)
Observaţi, vă rog, că cei doi orbi I s-au adresat Domnului Isus numindu-L „Fiul lui David.” Acest lucru este important în această evanghelie, care Îl prezintă pe Domnul ca Rege.
După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: „ Credeţi că pot face lucrul acesta?” „Da, Doamne,” I-au răspuns ei. Atunci S-a atins de ochii lor şi a zis: „Facă-vi-se după credinţa voastră!” Şi li s-au deschis ochii. Isus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: „Vedeţi să nu ştie nimeni!” (Mat. 9:28–30)
Acesta este un alt caz remarcabil în care Domnul le porunceşte oamenilor să nu spună nimănui ce li s-a întâmplat. (El mai spusese acelaşi lucru și leprosului vindecat.) Există câteva motive pentru care Domnul solicită asta, iar în pasajul nostru descoperim unul din ele. Răspândirea știrilor despre minunile Lui făcea ca mulţimile să-L copleşească şi să devină o piedică în lucrarea Lui. (Mat. 9:31)
Dar ei, cum au ieşit afară, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela.
E de înțeles bucuria nestăvilită a celor doi oameni, cărora le-a fost redată vederea! Și-mi place că Matei spune că nu faptul că ei văd din nou a fost subiectul rumorii, ci „vestea despre El”! Aceasta este Evaghelia: vestea bună despre Domnul Isus, cu tot ce derivă – din ea, și din El!
A unsprezecea minune, vindecarea unui demonizat, este al treilea dintre cazurile de posedare demonică rezolvate, cuprinse în capitolele 8 şi 9 din Matei.
Pe când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Isus un mut îndrăcit. După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit. Şi noroadele, mirate, ziceau: „Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!” (Mat. 9:32–33)
Sigur că succesul Domnului și reacția maselor nu puteau fi pe placul fariseilor: (Mat. 9:34)
Dar Fariseii ziceau: „Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!”
Vedeți? Văzând că nu puteau contesta vindecările miraculoase – faptul că Domnul i-a făcut pe muţi să vorbească, pe orbi să vadă şi pe şchiopi să umble – ei schimbă tactica și-L acuză că făcea toate acele lucruri cu puterea lui Satan.
Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă care era în norod. (Mat. 9:35)
„Evanghelia Împărăţiei” nu este evanghelia harului lui Dumnezeu. Prin asta nu se înţelege că există două evanghelii. Există o singură Evanghelie, dar care are mai multe faţete. Evanghelia Împărăţiei însemna anunţarea faptului că Împărăţia cerurilor era aproape. Ea implică pregătire pentru venirea Regelui și necesită o stare a inimii care să-L accepte şi să-L urmeze pe Regele – care atunci se îndrepta... spre cruce!
Prin sintagma „vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă care era în norod”, Matei reconfirmă ideea mulțimii de vindecări săvârșite de Domnul în ziua aceea. Acesta este motivul pentru care duşmanii Lui nu au pus niciodată la îndoială faptul că El a înfăptuit acele minuni – era mult prea evident!
Vreau să spun din nou că în zilele noastre foarte mulţi oameni sunt entuziasmați de cei care pretind că au darul vindecării. Aşa cum am mai spus, nu o dată am fost gata să ofer un premiu în bani oricui ar fi putut dovedi faptul că a fost vindecat de un aşa-numit vindecător prin credinţă. N-ai crede că din sutele de astfel de vindecări, declarate în timpul unei întâlniri extraordinare de vindecare, să nu existe măcar un caz care să fie autentic. Sincer, mă aşteptam să apară cineva care să probeze că experimentat măcar o vindecare de ordin psihologic – dar nimeni nu s-a-ncumetat!
Am discutat și cu liderul unei anumite grupări creștine, care oferise și el 1.000 de dolari oricui putea dovedi faptul că a fost vindecat de către un vindecător al credinţei. Omul mi-a spus despre câteva procese care îi fuseseră intentate de către cei care încercaseră să obţină banii, dar era incontestabil că nimeni nu putuse vreodată să meargă dovedească înaintea Curții că fusese vindecat de către un vindecător al credinţei.
În antiteză, mii de oameni au fost vindecaţi de Domnul nostru cât a fost pe pământ. Domnul Isus Hristos este Marele Doctor, şi eu cred – ştiu chiar – că El poate vindeca și astăzi la fel de bine ca ieri. Am mare încredere în El. Dați-mi voie să clarific un lucru: ar trebui să căutăm oricând să obținem cel mai bun ajutor medical posibil, însă trebuie să recunoaştem că și doctorii sunt limitaţi. Domnul Isus, în schimb, nu este limitat. Putem avea încredere că El ne va trata în conformitate cu voia Lui desăvârşită şi Lui trebuie să-I recunoaștem meritul și să-I dăm slavă pentru orice se va întâmpla.
Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor. (Mat. 9:36)
Nota de compasiune care încheie aceste capitol este uimitoare, nu-i aşa? Oameni importanți ai lui Dumnezeu au fost păstori. Moise, David au fost păstori înainte de a conduce poporul lui Dumnezeu. Domnul Isus Însuși Se recomandă ca Păstorul cel bun. Când ne rugăm ca Domnul să scoată lucrători la secerişul Său, să ne rugăm ca El să le dea o inimă de păstor! Rugaţi-vă ca Domnul să vă dea o inimă plină de compasiune pentru cei pierduţi!
Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui!” (Mat. 9:37–38)
După ce săvârșise toate acele miracole în ochii lor, după ce le spusese atâtea lucruri fundamentale, acum El Își trimite ucenicii în lucrare. Dragul meu, când te rogi pentru ceva, întotdeauna este bine să fii dispus să faci tu însuţi lucrul acela! Când Domnul nostru le-a cerut ucenicilor să se roage pentru lucrători, El i-a trimis la seceriş tocmai pe oamenii cărora le ceruse să se roage pentru asta. Este foarte interesant lucrul acesta! Un episcop bătrân din biserica metodistă din Georgia a spus cu mulţi ani în urmă: „Dacă un om se roagă pentru o recoltă de porumb, Domnul se aşteaptă ca el să spună: Amin! cu sapa în mână.” Întotdeauna am fost de părere că nu ar trebui să te rogi pentru ceva anume dacă nu eşti gata să faci tu însuţi acel lucru. În ecoul acestei învățături din exemplul Mântuitorului, punem punct întâlnirii de azi. Până data viitoare, fiți binecuvântați de Domnul Isus! Pe curând!
Isus se întoarce la capernaum
Isus îl cheamă pe matei
pilda hainei vechi şi a burdufurilor vechi
Isus vindecă o femeie şi înviază un copil din morţi
Isus deschide ochii a doi orbi
Isus vindecă un mut şi un posedat de demoni
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi prieteni, călăuziți și inspirați de Duhul lui Dumnezeu, vreau să cred (căci nimeni nu poate spune „Isus Hristos este Domnul” decât prin Duhul Sfânt, nu?), continuăm să pășim prin Cuvânt pe urmele Mântuitorului și Domnului nostru. Suntem în Evanghelia lui Matei, care ni-L prezintă pe Isus Hristos ca promotor și ctitor al Împărăției Cerurilor, eforturile Sale de așezare a bazelor teoretice îmbinându-se cu lucrarea practică și neobosită în folosul direct al umanității în care se mișca.
Pentru că El nu a omis nimic din ceea ce defineşte personalitatea noastră, ca urmași ai Lui și noi suntem datori să avem în vedere fiecare domeniu al trăirii, lucrării și mărturiei noastre. Din cauză că noi tratăm viaţa într-un fel fragmentar, trunchiat, compartimentat, despărțind-o în sacru și profan, în teoretic și practic, în natural și spiritual, fizic-psihic și sufletesc etc. – de aceea avem așa de adesea de-a face cu tot felul de crize şi tensiuni interioare. E semn clar că nu putem și nu vrem să operăm cu integralități, cu absoluturi, și-I lăsăm lui Dumnezeu cel mult o parte din fiinţele noastre, rezervându-ne controlul asupra restului.
Prin lucrarea pe care a făcut-o, Domnul Isus ne-a arătat că aşa ceva nu ne este de nici un folos. Atunci când umbla printre oameni, El nu a făcut numai vindecări, nici nu a petrecut tot timpul învăţând, nici doar înfierând moravurile și practicile păcătoase ale unui popor care se credea foarte religios – ci a făcut tot ce a fost nevoie pentru a aduce oamenii la acea completitudine pe care omul a avut-o la momentul creaţiei.
Când o anumită latură a personalităţii nu este dezvoltată în mod normal, tratăm (sau suntem tratați) ca o persoană cu handicap, şi nu ezităm s-o internăm în locuri speciale pentru recuperare. Tragic este că lucrul acesta are în vedere cel mai adesea disfuncţionalități intelectuale, fizice, comportamentale sau anti-sociale. Dar nu facem nimic când este vorba de sufletul nostru.
Domnul Isus a sesizat tocmai acest lucru, atunci când ne-a numit „oi fără păstor”. Dar El nu doar că a sesizat o lacună, o nevoie, nu doar că a observat cu detaşare un simptom sau un fenomen, ci a și trecut la acţiune, a întreprins ceva pentru rezolvarea gravelor probleme.
Capitolul precedent, 9, și episodul trecut s-au terminat în momentul în care Mântuitorul îi îndemna pe ucenici să se roage ca Dumnezeu să scoată lucrători pentru păstorirea acestei turme, secerători care să nu lase holdele coapte neculese. Observaţi că Domnul Isus nu se referă aici la guvernanţi, sau la forţe armate. Acestea îşi au rolul lor, dar aici este vorba că fiecare dintre noi trebuie să-și înţeleagă menirea și misiunea.
În capitolul 10 al Evangheliei după Matei, în care intrăm acum, continuă mişcarea pe care am sesizat-o și semnalat-o deja: după ce Domnul Isus a prezentat etica înaltă și aparent inaccesibilă, care caracterizează Împărăția cerurilor pe cale de a lua cu asalt pământul, El a coborât de pe munte și a-nceput să-Și certifice puterea prin seria de miracole descrise în capitolele 8 și 9. Am spus să-Și certifice și nu să-Și etaleze sau să facă impresie cu autoritatea și forța pe care I le dădeau sfințenia Sa și legătura neîntreruptă cu Dumnezeu. Și nu putea fi exhibiționist pentru simplul motiv că a fost întruchiparea smereniei autentice și a ascultării desăvârșite față de Tatăl ceresc!
Îl urmărim așadar continuând să impregneze umanitatea cu principiile și dovezile de putere ale Împărăției al cărei Rege era – prin trimiterea ucenicilor Săi la propovăduirea cu putere și minuni a Evangheliei Împărăției în poporul ales, Israel.
Să reținem o nuanță importantă: aceşti bărbați trebuiau să poarte torța, să ducă ștafeta mai departe – nu ca înainte-mergători, ci ca urmaşi. Domnul nostru le dăduse și puterea de a face minuni și asta era recomandarea care-i însoțea! (Nu știu dacă ați remarcat: despre Ioan Botezătorul nu ni se spune că ar fi făcut vreodată vreo minune!) Și observaţi, vă rog, că titlul lor s-a schimbat din ucenic (învăţăcel) în apostol (trimis).
Începem să parcurgem capitolul 10 din Matei, nu înainte de a vă atrage atenția asupra grupusculelor și sectelor care se legitimează prin acest text, arogându-și autoritate pentru vreo învățătură, practică sau lucrare anume. Instrucţiunile pentru creştini, însă, nu se găsesc în acest capitol. Trebuie să analizăm învăţătura de aici în lumina împrejurărilor şi a condiţiilor în care a fost prezentată şi ar trebui să putem să o interpretăm corect.
Așadar capitolul 10 debutează cu chemarea și trimiterea discipolilor Domnului:
Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă. (Mat. 10:1)
Puterea pe care El le-a dat-o a fost recomandarea lor înaintea poporului Israel. Profeţii Vechiului Testament afirmaseră că acesta era semnul lui Mesia, iar când El le-a dat această putere, ei n-au mai fost ucenici, ci apostoli, trimiși împuterniciți.
Iată numele celor doisprezece apostoli: cel dintâi, Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu; Simon, Canaanitul, şi Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Isus. (Mat. 10:2–4)
Ca un lider responsabil și grijuliu ce era, Domnul Isus nu-și lansează echipajul „la apă” fără să le clarifice celor doisprezece mesajul şi metoda de lucru:
Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Mat. 10:5–6)
Dacă vei lua instrucţiunile din acest capitol și le vei pune pe frontispiciul lucrării tale personale, să știi că va trebui să te limitezi la poporul Israel, pentru că în cazul acesta, lucrarea era destinată „oilor pierdute ale casei lui Israel.” În mod evident, aceste versete nu conţin trimiterea adresată credincioșilor Bisericii Sale, pe care o găsim explicit în Faptele Apostolilor 1:8: „şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” Remarcați, vă rog, că noi trebuie să includem Samaria şi marginile pământului, adică teritoriile păgânilor, ne-evreilor... în timp ce Isus le-a spus celor doisprezece în acest capitol 10 din Matei să nu intre în Samaria şi să nu meargă pe calea neamurilor, ci doar la „oile pierdute ale casei lui Israel.”
Iar mesajul apostolic trebuia să fie acesta: (Mat. 10:7)
Şi pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: „Împărăţia cerurilor este aproape!”
Cum putea să fie Împărăția aceea atât de „aproape”? Păi, era aproape în persoana Regelui, pentru că El era în mijlocul lor!
De multe ori, trecerea dintre secole sau milenii a stârnit o emoție deosebită pe meridiane și paralele, o așteptare a ceva manifestându-se cu acuitate... așa spre pildă, la sfârşitul epocii victoriene, a existat un sentiment de optimism în aşa-numita lume creştină. Toate denominaţiunile majore din vremea aceea s-au angajat în efortul herculean de a „zidi împărăţia cerurilor” aici pe acest pământ. Fiecare grup credea că ei aveau un contract cu Dumnezeu să îndeplinească acest scop. Desigur, Biserica nu a fost niciodată chemată să zidească Împărăţia. Domnul Isus Hristos Însuşi va instaura Împărăţia Sa, când Se va întoarce pe pământ. Biserica este un trup chemat din lume pentru a predica Evanghelia lui Hristos și pentru a-L arăta întregii lume. Treburile Împărăţiei nu sunt treaba noastră... dar noi trebuie să ne pregătim și să fim gata pentru Împărăția care stă să vină!
De fapt, Împărăţia cerurilor este în noi atunci când Îl primim pe Hristos. Asta a precizat El în celelate evanghelii, când proclamă că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru... și în mijlocul nostru!
Nu putem să nu observăm că Domnul îi trimite pe cei doisprezece cu același mandat și aceleaşi „recomandări” pe care le exercita și El Însuşi:
Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţaţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi. (Mat. 10:8)
Insist asupra faptului că, dacă faci unul dintre lucrurile de mai sus, ar trebui să poţi să le faci pe toate patru. Observaţi că şi învierea din morţi este inclusă! În mod evident, acest lucru se aplica vremurilor şi împrejurărilor în care au fost date.
Este interesant de observat că oamenii din zilele noastre care consideră versetul 8 ca fiind trimiterea dată lor, ignoră următoarele două versete – cel puţin eu nu i-am auzit niciodată folosindu-le... Dar toate acestea vin împreună, într-un singur ambalaj!
Să nu luaţi nici aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre. nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana lui. (Mat. 10:9-10)
Cu vreme în urmă am avut ocazia și impulsul să sugerez unui aşa-zis vindecător prin credinţă să meargă la spitale, unde este cu adevărat nevoie de el. E trist să observăm că astfel de oameni merg de regulă doar în locurile în care se practică și colecta!
E clar că trebuie să menținem aceste versete în contextul lor corect. Acestea au fost instrucţiuni temporare din timpul lucrării pământești de trei ani a Domnului nostru. La sfârşitul lucrării Sale, a venit o zi în care El a oferit altfel de instrucţiuni, diferite, apostolilor Săi: (Luca 22:35–36) „Apoi le-a mai zis: «Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?» «De nimic», I-au răspuns ei. Şi El le-a zis: «Acum dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia; cine are o traistă, de asemenea, s-o ia; şi cine n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie.»”.
Iar apostolul Pavel a scris: „Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (vers. 14 din 1 Cor. 9, capitol în care apostolul tratează pe larg statutul și drepturile predicatorului). În zilele noastre, cu siguranţă Dumnezeu Se aşteaptă ca noi să sprijinim lucrările creştine. O faci și tu?
Singura mea sugestie este că, dacă vrei să-ţi însuşeşti versetul din Matei 10:8, ar fi bine să te asiguri că citești şi următoarele două versete, pentru că merg împreună... Nu vreau să fiu dur, dar este important să interpretezi un verset în contextul său.
Ne uităm în continuare la alte instrucţiuni pe care Domnul Isus Hristos le dă celor doisprezece ucenici, înainte de a-i trimite:
În orice cetate sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca. (Mat. 10:11)
Sunt aproape sigur că nici această învăţătură nu este pentru zilele noastre. Cel mai bun loc pentru un predicator (invitat, vizitator sau itinerant) este un motel sau un hotel, în loc să fie o povară suplimentară pentru comunitatea la care vine, care sunt atât de ocupaţi. Poate că în unele case mai există vreo „cameră a profetului” (după modelul familiei din Sunem care păstra o odaie doar pentru profetul Elisei – 2 Împărați 4)... ştiu și eu câteva asemenea locuri încântătoare și înviorătoare. Dar nu cred că, în zilele noastre, Domnul ar vrea ca noi să mergem într-un oraş şi să întrebăm: „Cine este vrednic în acest oraş, cine este acel creştin extraordinar?” și apoi să mergem şi să batem la uşa lui. spunând: „Iată, am venit!” Repet, să observăm că Domnul Isus le dă oamenilor Săi instrucţiuni specifice acelui timp și acelor locuri, pentru împrejurările de atunci și pentru acea perioadă de trei ani. Să nu omitem niciodată să interpretăm aceste lucruri în contextul corect!
La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; și, dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar, dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. (Mat. 10:12–13)
Cuvântul casă se referă, desigur, și la clădire, dar mai cu seamă la familia sau oamenii care trăiesc în ea. Pentru că o casă goală n-are nevoie de pace!
Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre. (Mat. 10:14)
Iarăși, nu este aceasta și este trimiterea noastră, astăzi... Nu aceasta trebuie să fie atitudinea misionarilor din zilele noastre. Vă asigur că, de câte ori am călătorit în diverse alte locuri, pentru diverse întâlniri, evenimente sau treburi, n-am ieșit niciodată vociferând la marginea orașului să-mi scutur praful de pe picioare. Nu spun că nu mi-a venit s-o fac... dar n-am făcut-o niciodată! Cred că a fost o instrucţiune dată acelor bărbaţi, pentru atunci!
Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei, decât pentru cetatea aceea. (Mat. 10:15)
Dacă numele celor două cetăți nimicite de mânia divină sunt binecunoscute azi în toată lumea, vă dați seama ce înseamnă ele în mentalul evreiesc! Invocarea lor înfioară și azi... iar în capitolul următor din Matei, tot din gura Domnului vom afla ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla și cu alte câteva cetăţi judecate pentru necredință și împotrivire.
Deși plecau în necunoscut, iată la ce trebuiau să se aştepte cei doisprezece:
Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii. (Mat. 10:16)
Domnul le dă acum discipolilor Săi câteva indicii extraordinare în legătură cu specificul misiunii lor, ca martori ai Lui. Acestea sunt principii bune pentru orice vreme, deci și pentru zilele noastre. Copilul lui Dumnezeu este străin și călător prin această lume, în care trebuie să fie înţelept ca un şarpe şi nevinovat ca un porumbel. Este periculos să fii doar una sau alta... Am cunoscut oameni care sunt înţelepţi ca şerpii – isteţi – dar nu sunt nevinovaţi ca porumbeii. Știu pe alții care sunt înțelepți ca porumbeii – adică creduli; sunt nevinovaţi, dar nu sunt și înţelepţi ca şerpii. Un şarpe este periculos, iar un porumbel este în pericol, de aceea trebuie să îmbinăm cele două calităţi: conștienți că suntem mereu în pericol, să avem îndrăzneala de a răscoli lumea – cum s-a spus mai târziu despre apostoli (F.Ap. 17:6)
Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor. (Mat. 10:17)
Niciodată nu am fost bătut într-o sinagogă, dar am fost atacat verbal în unele dintre bisericile noastre. Ca să nu mai vorbesc de altercațiile dintre aderenții diverselor ramuri religioase, inclusiv creștine – ce imagine tristă!
Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. (Mat. 10:18)
În zilele acelea, aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat celor care erau ai Domnului. De asemenea, ele s-au întâmplat ulterior multora din biserică... și se întâmplă și azi! Rugați-vă și pentru frații noștri condamnați pe nedrept! (Mat. 10:19–20)
Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.
Vor fi fiind mereu câte unii surprinși de arestările sau interogatoriile abuzive la care sunt supuși, și care deci n-au avut când să-şi pregătească depoziția... fiin ocupați cu lucrarea pe care îi trimisese Domnul s-o facă. Ucenicii trimişi de Domnul nu erau pregătiți deloc şi, dacă aşezăm aceste versete în contextul respectiv, nu vom avea nicio dificultate cu ele.
Din păcate, însă, există mulţi oameni care-și zic nu creștini, ci învățători! – și care-și aplică lor înşişi aceste versete, în sensul că nu-și pregătesc mesajele pe care le susțin! Am avut în seminar un coleg – povestește John Vernon McGee – cam ciudat în multe privinţe, și care era convins că trebuie să fie gata să predice fără nicio pregătire. Împreună cu un prieten de-al meu ne-am hotărât într-o seară să mergem să-l ascultăm predicând și a fost foarte evident că nu îşi pregătise deloc mesajul. Pe drumul de întoarcere, prietenul meu, care era şi mai direct decât mine, l-a întrebat: „Ţi-ai pregătit mesajul din seara asta?” „Sigur că nu!” „Bine, dar cum l-ai primit?” „Duhul lui Dumnezeu mi l-a dat.” Prietenul meu i-a spus însă: „Nu cred că ar trebui să-L învinovăţeşti pe Duhul Sfânt pentru mesajul acesta!”
Cu mulţi ani în urmă, un alt prieten de-al meu se afla în Temple, Texas, şi a trebuit să schimbe trenurile acolo într-o duminică dimineaţa. Aşteptându-şi legătura, se plimba cu notiţele de la predică în mână, căci în dimineaţa aceea trebuia să predice. Purta o tunică lungă, iar un alt om, care purta și el o tunică lungă, s-a apropiat de el. Omul l-a întrebat: „Sunteţi predicator?” „Da.” „Ce faceţi aici?” „Îmi revizuiesc notiţele pentru predica din această dimineaţă.” „Vreţi să spuneţi că vă pregătiţi predicile?” „Da, dumneavoastră nu?” „Niciodată! Eu mă ridic pur şi simplu şi las Duhul Sfânt să vorbească prin mine.” „Dar dacă vă ridicaţi şi Duhul Sfânt nu vă dă un mesaj imediat? Atunci ce faceţi?” „Oh,” răspunse omul, „improvizez până când o face!”
Din păcate, mai există și-n zilele noastre destui predicatori care doar improvizează, şi folosesc drept scuză această învăţătură pe care Domnul nostru le-a dat-o apostolilor Lui. Aceasta este o gravă greşeală de interpretare a Scripturii! Dacă punem aceste versete înapoi în contextul lor, atunci semnificaţia este cât se poate de limpede.
Domnul Isus continuă să-și avertizeze trimișii: (Mat. 10:21)
Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî.
Venirea lui Hristos în lume a divizat oamenii. Când o persoană dintr-o familie Îl primeşte pe Hristos, iar un alt membru al familiei nu o face, acolo apare o divizare. Câte familii atsfel fracturate nu există azi în lume! Câtă durere pentru frații și surorile noastre, ce tragedii în familiile în care parteneri, copii sau părinți nu doar că se împotrivesc Evangheliei, dar chiar recurg la abuzuri și violență împotriva credincioșilor din familie. Pavel a formulat bine acest lucru în 1 Corinteni 1:18: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” Biserica, credincioșii trebuie să fie atenți cu cei ce suferă în felul acesta!
Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. (Mat. 10:22)
Acest verset se referă la faptul că Domnul va putea să-i păstreze pe cei care sunt ai Lui în timpul celor trei ani ai lucrării Sale pământești. În mod similar, Matei 24:13 înseamnă că Domnul va putea să-i păstreze pe cei ce sunt ai Lui în timpul Necazului celui Mare, aşa cum vom vedea când vom ajunge la capitolul 24.
Există însă o mângâiere generală, pentru cei ce vor răbda până la sfârșit nedreptatea, persecuția, violența din pricina Numelui Domnului! Există mântuirea, și există o generoasă răsplătire finală din pareta Celui ce „va șterge orice lacrimă din ochii lor”! (Mat. 10:23)
Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.
Domnul spune: „Nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel” – nu ale lumii – „până va veni Fiul omului”, ceea ce înseamnă: până când El Se va manifesta înaintea poporului. Pentru noi este greu de conceput că Domnul nostru a acoperit întreg poporul Israel. Şi a existat un dezacord real în popor cu privire la El. Când El i-a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Mat. 16:13), ei i-au dat mai multe răspunsuri. Fiecare avea o altă părere cu privire la El. Până în zilele noastre, El a rămas încă cea mai controversată Persoană care a trăit în lumea aceasta. Ce har să-L cunoaștem! Ce har să fim iubiți de El! Ce har să-L urmăm și să-L slujim! Bucurați-vă! Atât pentru azi, continuăm data viitoare!
Capitolul 10
Tema: Isus îi trimite pe cei 12 apostoli să meargă la poporul Israel şi să le predice Evanghelia Împărăţiei.
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi prieteni, ne-ntâlnim pe unde radio cu Evanghelia, fascinați de personalitatea Celui care a generat-o: Mântuitorul Isus Hristos. El, Cuvântul întrupat, Dumnezeu desăvârșit și cu totul Om, a ales să iasă din sfera sfințeniei și perfecțiunii și să Se autolimiteze, intrând în coordonatele efemerului și mortalității... din dragoste, din ascultare, din smerenie, acestea fiind doar câteva dintre componentele HAR-ului, cuvânt care definește epoca în care încă suntem. Hristos a venit să plătească în Sine, total prețul sfințeniei, iubirii și dreptății lui Dumnezeu, pe care le-a împăcat în Golgota și-n Înviere, cu rezultatul imediat și fantastic numit MÂNTUIRE – accesibilă prin pocăință și credință. De la Hristos încoace, lumea nu mai este doar colțul tensionat din univers în care oamenii se luptă între ei și cu Creatorul... venirea Domnului Isus în lume a adus şi confruntarea directă a răului cu binele, și a păcatului cu neprihănirea, dar și soluția de împăcare: nu a păcatului cu sfințenia, ci a omului cu Dumnezeu. În centrul acestei lupte pe viață și pe moarte este individul, pândit și înșelat de Satan, și având la dispoziție izbăvirea prin actul credință, care-l plasează de partea câștigătoare… Războiul a fost câștigat o dată pentru totdeauna, oricâte lupte s-ar mai duce până la instaurarea noii creații. Teribila confruntare dintre lumină și întuneric, dintre bunătate și răutate, dintre dragoste și și ură, dintre Dumnezeu și Satan ne antrenează și ne angrenează – suntem miza și terenul de bătălie... pare a fi război de exterminare... da, poate fi exterminare – dacă alegi neglijent, greșit (plăcerile de o clipă ale păcatului); dar poate fi biruința veșniciei tale, dacă alegi înțelept partea de care să lupți! Domnul Isus vrea să ne facă conştienţi de cât de serioasă este această problemă. Esențială în acest șir de bătălii este decizia pe care trebuie s-o iei, s-o ia oricine, fiecare... Pentru că e atât de importantă, generează mereu împotrivire și conflict.
Vă reamintim, suntem în cap. 10 al evangheliei scrise de Matei (sub insuflarea Duhului Sfânt) – capitol în care putem spune (încercând să fim conciși) că Mântuitorul îi responsabilizează și-i mandatează pe fiecare din cei 12 ucenici să meargă la poporul Israel şi să le predice Evanghelia Împărăţiei – în felul acesta ei devenind apostoli (trimiși). După trecerea în revistă a principiilor și manierei de desfășurare a misiunii trasate ucenicilor, după ce-i avertizează în legătură cu felul în care vor fi primiți și tratați de oameni (pentru că, nu-i așa? E valabil oricând și peste tot că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!), Domnul și Învățătorul la duce la cunoștință câteva din consecinţele imediate și deloc plăcute ale misiunii lor, dar le oferă și câteva instrucțiuni și principii generale de viaţă și atitudine, pe fondul acestor împotriviri.
Înainte de a continua parcurgerea textului (de la vers. 24, unde ne-am oprit data trecută), reamintim în context că de la nașterea Sa numele Domnului Isus a stârnit împotrivire; că de la primele Sale apariții și semne a stârnit scandal și tulburare, pentru că destabiliza formalismul religiozității instituționalizate; că atât chemarea cât și trimiterea Sa au fost nu la succes facil și huzur – fie el și spiritual; și că – de la început până azi – cei care-I calcă pe urme, cei ce se revendică din platforma Sa de gândire și faptă îi vor împărtăși opoziția și soarta. E bine s-o mai spunem o dată, să fie clar pentru toată lumea!
Deci suntem în miezul unui discurs de învestitură și motivare a ucenicilor, după ce Învățătorul îi trecuse prin fazele pregătirii lor teoretice și practice. Domnul Isus le dă trimișilor Săi indicații, orientări și atenționări, învăţături care sunt de fapt nșste principii extraordinare, şi care cu siguranţă își pot găsi și azi aplicabilitatea în vieţile noastre, deşi ele i-au vizat cu precădere pe cei doisprezece...
În această secțiune care urmează – de la vers. 24 până la finalul cap. 10 – Domnul Isus va schița poziția, protecția, privilegiile, promisiunea și practica slujitorilor Săi. Întâi și-ntâi, lor li se/ni se reamintește că
Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. (Mat. 10:24)
Trebuie să ţinem minte că noi Îl reprezentăm pe Domnul Isus Hristos şi El trebuie să fie pe primul loc. Dacă nu Îl punem pe El pe primul loc, dacă nu continuîm să învățăm mereu de la El, vom avea probleme! Dar ce vrea să spună Mântuitorul aici, în contextul atenționărilor privind reacția oamenilor la Evanghelie și la propovăduitorii ei, este să nu ne așteptăm să fim mai bine văzuți sau primiți decât a fost Domnul Isus Însuși. Și dacă asta tinde să ne facă să devenim mai circumspecți față de misiune, în pasajul următor (25-31) Domnul avertizează împotriva fricii de oameni...
Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui? (Mat. 10:25)
Nu te îngrijora de ce vor spune oamenii despre tine, dacă eşti credincios Domnului. Oamenii nu au spus lucruri plăcute nici despre El; dacă Domnul Isus Însuşi a avut parte de rele tratamente, ucenicii Lui nu se pot aştepta la mai bine. Dacă oamenii L-au gratulat pe Învățătorul și Domnul Hristos cu blasfemii, la fel se va întâmpla și cu cei ce-L reprezintă. Beelzebul (domnul muștelor) era divinitatea filisteană asociată cu idolatria satanică. A fi discipol înseamnă nu doar să împarți laurii cu Învățătorul, ci în primul rând să-I împărtășești respingerea și persecuția – acestea fiind cel mai bun revelator și cea mai bună școală a credinței și credincioșiei.
Aşa că, să nu vă temeţi de ei. Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut. (Mat. 10:26)
Dragul meu, viaţa ta va fi examinată pe toate părţile într-o zi, şi a mea la fel. Judecata supremă a lui Dumnezeu îi va răzbuna într-o zi pe credincioşi şi se va ocupa și de persecutori; aşa că ar fi bine ca viața ta să fie la fel de frumoasă în interior, ca și în exterior. Până una alta, însă, viața ta este deja examinată – de cei din jurul tău... și bine-ar fi să fie examinată și de tine însuți, astfel încât cugetul tău, luminat de Duhul Sfânt, să nu găsească nicio pricină de întristare sau rușinare, înaintea lui Dumnezeu și-a oamenilor. Iar dacă examinarea acestora îți va provoca suferință din cauza numelui Domnului, socotește-te privilegiat! Sigur nu ni se recomandă să urmărim martirajul, dar e înțelept să fim totdeauna gata să răspundem de nădejdea și credința noastră, până la ultima consecință!
Ce vă spun Eu la întuneric voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche să propovăduiţi de pe acoperişul caselor. (Mat. 10:27)
Întotdeauna mi-am închipuit că radioul este modalitatea cea mai bună de a propovădui de pe acoperişul caselor. Dacă pui o antenă pe acoperişul casei tale, poţi prinde chiar şi cele mai îndepărtate staţii de radio. Asta este o modalitate eficientă prin care putem efectiv predica de pe acoperişurile caselor în zilele noastre.
În plus, acest verset anunță că circumstanțele se pot schimba, atitudinea față de învățătura lui Hristos poate fi diferită de la un loc la altul, de la un secol la altul – datoria credinciosului este ca – indiferent cum a primit mesajul – el să-i fie dedicat și credincios, atât asumării și integrării lui în viața de fiecare zi, cât și propovăduirii curajoase, indiferent de cât de opresiv sau permisiv este contextul imediat.
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. (Mat. 10:28)
Aici nu este vorba de Satana, pentru că el nu are puterea să piardă și sufletul și trupul în iad... Ci Dumnezeu este Cel care are această putere și autoritate, cu alte cuvinte: temeţi-vă de Dumnezeu. Mi-aduc aminte acum că pe piatra funerară a lui John Knox (teologul și reformatorul scoțian din sec. al XVI-lea) stă scris: „Aici odihnește unul care s-a temut atât de tare de Dumnezeu, că nu a putut să se mai teamă de oameni!” O butadă care se pare că făcea carieră în epocă, de vreme ce și despre Cromwell se spune că – întrebat fiind cum de era atât de curajos – a răspuns: „Pur și simplu am învăţat că atunci când te temi de Dumnezeu, nu trebuie să te mai temi de niciun om.”
Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. (Mat. 10:29)
Oricât de prozaic sau neutru ar părea, e necesar să ne reamintim că Domnul se îngrijeşte chiar și de cele mai banale păsări! Mi-aduc aminte că eram într-o zi într-un hotel din estul țării, şi uitându-mă într-o doară pe fereastră am văzut sute de vrăbii în jurul unei fântâni. M-am gândit atunci: „Nici măcar una din aceste păsări nu-i este indiferentă sau necunoscută Domnului meu!” Cât de binefăcător este să-ţi aminteşti că lucrul acesta este cu atât mai valabil în ce te privește, care ești mult mai de preț și de folos decât orice vrabie... și care sunteți în chip desăvârșit cunoscuți de Creatorul și Răscumpărătorul vostru!
Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii. (Mat. 10:30-31)
Te mai îndoiești de dragostea lui Dumnezeu?! El te iubeşte chiar mai mult decât părinții tăi! Ți-a numărat vreodată mama ta firele de păr din cap? Dumnezeu ți le știe și pe acestea... și nu doar la-nceputul, și la sfîrșitul vieții, ci și-n toiul vieții – atunci când omul are maximum de podoabă capilară! Dar aici exprimarea este mai degrabă hiperbolică, vrând să sugereze implicarea și cunoașterea desăvârșite ale Tatălui ceresc în ceea ce te privește!
Și mai gândeşte-te puțin și la faptul că Dumnezeu știe unde este orice vrabie, în orice moment... Deci, dragul meu, El ştie și unde eşti tu! Nu vei ajunge niciodată într-un loc în care El să nu ştie unde te afli.
Cred că ai sesizat că de trei ori Domnul le-a spus ucenicilor și trimișilor Săi să nu se teamă: în primul rând (vv. 26-27) să nu se teamă că împotrivitorii vor învinge. Cauza și mesajul creștinilor (Evanghelia Împărăției) vor deveni de notorietate. Apoi (v. 28) să nu se teamă de furia ucigașă a oamenilor... Moartea nu este tragedia supremă pentru credincioși, ci mai degrabă înseamnă a fi cu Hristos, o izbăvire de păcat, pofte și pătimiri. Deci nu de oameni trebuie să se teamă creștinul, ci de Cel ce are autoritatea supremă – Dumnezeu. Nu moartea fizică, ci moartea spirituală este pierderea ireparabilă și catastrofală, căci veșnică! Iar în al treilea rând, în vers. 31, să nu vă temeți că în vreo împrejurare sau nevoie Tatăl vostru v-ar putea lăsa singuri, El – care știe cel mai bine ce aveți nevoie cu adevărat!
Când te temi doar de Dumnezeu, nu doar că toate celelalte temeri vor dispărea, dar și nevoile tale vor fi împlinite – preaiubiților Lui El le dă pâinea ca în somn, spune psalmistul – pentru că Dumnezeu te știe cel mai bine și El este cel ce te-ngrijește și te protejează cel mai bine!
De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. (Mat. 10:32–33)
Aceste cuvinte ale Domnului Isus subliniază importanța mărturisirii deschise a Domnului Isus și-a Evangheliei. Asta se aplică și slujitorilor, dar și acelora la care ajunge Cuvântul și mântuirea prin aceștia. Mărturisirea nu mântuiește, dar este rezultatul direct și natural al întoarcerii la Dumnezeu, și poate sluji la mântuirea altora. Să nu uităm că nimeni nu-L poate proclama pe Isus Hristos ca Domn decât prin Duhul Sfânt – care locuiește în cel ce se deschide pt Domnul Isus. Este absolut natural, normal și necesar, deci, ca dacă L-am primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal, să și recunoaştem lucrul acesta public, ori de câte ori este nevoie. Prin urmare, afirmaţia din versetul 33 urmează la fel de logic cum ziua urmează nopţii. Acest verset îmi atrage atenţia să îmi doresc să-L mărturisesc şi să fiu atent și credincios/curajos să nu mă lepăd de El niciodată – dacă-mi cunosc interesul veșnic! Sigur, nu vom fi nici ridicoli sau neatenți, mai cu seamă în momentele în care nu va trebui să arunc mărgăritarele Evangheliei înaintea porcilor; adică, există momente în care nu Îl onorăm prin folosirea Numelui Lui în anumite cercuri, unde proclamarea n-ar fi nici remarcată, nici apreciată. Dar, categoric, niciodată nu ne vom... și nu Îl vom lepăda!
Pasajul următor (vv. 34-39) arată clar că Evanghelia este și trasează o linie de demarcație între oameni. Isus Hristos este Prințul păcii, iar Evanghelia Sa este mesajul păcii – cu Dumnezeu și cu oamenii. Dar când oamenii Îl mărturisesc și-L proclamă pe Hristos, mai degrabă își fac dușmani și stârnesc conflicte (pentru că mintea majorității oamenilor este menținută captivă în întuneric de Domnul puterii văzduhului și marele inamic al Domnului Isus, care este Satana). Hristos strânge laolaltă, dar și separă, așa că de multe ori chiar și cele mai importante legături de familie sau de prietenie devin anacronice. Creștinii nu pot sluji – lui Hristos și lumii – fără să-și ducă crucea; asta înseamnă a fi răstignit față de sine, și a purta ocara lui Hristos.
Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. (Mat. 10:34)
Acesta este un verset care dă mari bătăi de cap pacifiştilor. Însă, până când orice nelegiuire nu va fi suprimată şi stârpită, Persoana lui Hristos va stârni întotdeauna duşmănia lui Satan și-a slujitorilor lui (duhuri sau oameni) – şi o bătălie va sta să izbucnească...
Mi-aș dori așa de mult ca măcar ecoul acestui verset să ajungă și la Organizaţia Naţiunilor Unite astăzi, ca și în gândirea unor predicatori liberali. Hristos nu a venit să aducă pacea la prima Lui venire. Păcatul este încă în lume; şi, atâta timp cât va rămâne pe pământ, Dumnezeu spune că nu va exista pace pentru cei răi.
Cert este că pacea lui Hristos nu este adusă în termenii doriți de omenire, și nu înseamnă neapărat absența războiului, deși Hristos a fost cea mai pacifistă persoană posibilă. El a adus sabia Cuvântului Său, dar și sâmburele de conflict al exclusivismului Său în ce privește mântuirea; or, faptul că „nimeni nu vine la Dumnezeu decât prin El” nu e bine primit de mulți fundamentaliști cu alte încredințări sau orientări! (Mat. 10:35–36)
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.
Cât de adevărat și cât de trist este că Evanghelia păcii și-a prințului păcii a ajuns casus beli (cauză de conflict) în multe relații și case, începând cu nucleul intim al familiei: părinți, copii, frați – dezbinați de atitudinea față de evanghelie... pentru că nu poate exista compromis cu păcatul pentru cei ce-l urmează pe Hristos, și nu poate exista despărțire de plăcerile vieții pentru cei ce se închină sieși sau oricui altcuiva... Iar cele două tendințe nu se ignoră, ci se ciocnesc. Pavel a amplificat adevărul acestui verset când a spus: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:18). Familii și chiar popoare întregi au fost divizate ca reacție la predicarea Evangheliei. Există o legătură indestructibilă între creștin și Hristos, așa cum există și o unitate a credincioşilor, şi tocmai acestea produc o despărțire de lumea nemântuită.
Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. (Mat. 10:37)
Nicio legătură familială nu trebuie să-l rețină pe credincios de la deplina loialitate pe care i-o datorează Domnului. Urmarea lui Hristos are un preț; nu de puține ori însă el este greu de plătit, și implică multă durere sufletească. Un asemenea preț îl reprezintă adesea neînțelegerea, neacceptarea, tensiunile, înstrăinarea din propria familie. Această formă de ostilitate poate fi adesea cruntă și greu de suportat. Și iarăși spun: e bine s-o știi de la bun început! Dacă nu ești gata să suporți consecințele urmării lui Hristos, nu poţi vorbi despre dedicare. Personal, nu mă laud că sunt un creştin dedicat, pentru că îmi dau seama că sunt încă din clasa lui Simon Petru... Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că El este credincios!... și trag nădejde să pot promova în clasa apostolului Petru care a scris mai târziu epistolele acelea atât de înțelepte și profunde! Asta este minunea, aici e răbdarea și credința sfinților!
Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. (Mat. 10:38)
Mult mai periculoasă decât familia, în a-i refuza întâietatea lui Hristos în inima noastră, poate fi iubirea propriei vieți. Crucea era un mod cumplit de execuție... dar nu doar atât: aici, înseamnă o renunțare totală la propria voință, înseamnă abandonare totală în mâna Domnului, astfel încât nici moartea să nu fie în stare să ne despartă de Mântuitorul. Repet, nu tuturor ucenicilor li se cere să-și dea viața pentru Hristos, dar toți sunt chemați să-și desconsidere viața în comparație cu iubirea pentru Domnul! Îmi doresc să-L fi putut auzi pe Domnul folosind expresia aceasta: „nu este vrednic de Mine.” Mulţi dintre noi nu avem această vrednicie, iar asta poate însemna că El nu ne va folosi, pentru că nu Îi suntem cu adevărat dedicaţi. Dar, slavă lui Dumnezeu, El nu ne va arunca peste bord!
Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga. (Mat. 10:39)
Domnul pune în antiteză viaţa pe care o avem în trup pe pământ cu darul vieţii veşnice care vine prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Au fost destule cazuri – și mai sunt și azi, în multe colțuri ale lumii, acolo unde creștinismul coabitează cu religii mult mai intransigente și fundamentaliste – când persoane care au venit la Hristos au fost ucise pentru aceasta. Sigur că o invitație la așa ceva nu sună prea îmbietor, dar trebuie să ne asumăm această posibilitate – deopotrivă cu asigurarea Domnului că cel care îşi pierde viaţa fizică pentru Hristos va primi viaţa veşnică ce îl va duce în prezenţa lui Hristos: „Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă, la Domnul” (2 Cor. 5:8). Pe de altă parte, ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?
Versetele de încheiere – 40-42 – subliniază importanța și prețuirea slujitorului lui Hristos, ca reprezentant al lui Hristos. A-l respinge pe reprezentant înseamnă a-l respinge pe cel reprezentat, așa cum a permite sau nu ambasadorului unei țări să-și exercite mandatul spune ceva despre atitudinea față de țara sau regimul respectiv. Deci a-l respinge pe slujitor înseamnă a-L respinge pe Hristos – cum afirmă și ap. Pavel în 2 Cor. 5:20: „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Să nu uităm și să ne bucurăm că-L reprezentăm pe Împăratul împăraților, și că El ne este alături când Îl slujim!
Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui proroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit. Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata. (Mat. 10:40–42)
În Ioan 15, Domnul Isus detaliază în paralel cu această secţiune, când spune că lumea L-a urât şi că îi va urî pe cei care Îi aparţin Lui. Noi nu ar trebui să fim mai populari în faţa lumii decât este Isus Hristos. Măsura loialităţii şi a credincioşiei noastre faţă de El este dată de răsplata profetului şi a omului neprihănit. Dacă Îl aperi pe Domnul Isus ca profet, vei primi răsplata unui profet. Dacă Îl primeşti doar ca pe un om neprihănit, vei primi răsplata unui om neprihănit. Dar dacă Îl recunoşti ca Domn şi Mântuitor, vei primi o răsplată deplină! Domnul nostru afirmă foarte clar că răsplătirile vor fi acordate în funcţie de credincioşia manifestată în relație și-n lucrare.
Cu ochii ațintiți la răsplătire – între care cea mai de preț este că vom fi ca (și cu) Domnul nostru – încheiem episodul de azi, mulțumesc pt atenție, să ne reîntâlnim sănătoși!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi prieteni, să ne fie de bine reîntâlnirea noastră care denotă interes față de modelul de învățătură și conduită lăsat de Domnul Isus pe paginile Evangheliei. Sper că nouă nu ne este așa de greu – precum evreilor cărora li s-a adresat inițial – să înțelegem că nu putem obține iertarea, mântuirea și viața veșnică, nu putem ajunge la Dumnezeu decât prin persoana lui Isus Hristos; nu tradiţia, nici obiceiurile, nici încredințările sau moștenirea de familie, prin nimic de felul acesta nu obținem acces în Împărăţia Cerurilor, ci doar prin credinţa în El, Regele Împărăţiei. Iar credinţa aceasta este bazată nu pe o religiozitate anchilozată în tradiţii şi obiceiuri, ci pe o relaţie corectă cu Dumnezeul nostru.
Mişcarea iniţiată de Domnul Isus Hristos este bazată tocmai pe prezentarea acestei relaţii. După ce-a enunţat etica Împărăţiei, după ce și-a dovedit autoritatea și ascendentul prin miracolele săvârșite, a urmat apoi trimiterea ucenicilor… la un popor care îl aştepta pe Mesia. Vor accepta ei că acesta venise? Suntem acum în capitolul 11 al Evangheliei după Matei în care este descrisă continuarea misiunii Sale şi lucrările deosebite pe care le face El. Capitolul reprezintă un punct de cotitură în lucrarea Domnului Isus. Mandatul pe care îl dăduse ucenicilor viza poporul evreu. Abia în ultimele versete vom identifica un ton nou – universal valabil – bazat pe mesajul chemării oamenilor pocăinţă în prezenţa Regelui.
După ce a isprăvit de dat învăţături la cei doisprezece ucenici ai Săi, Isus a plecat de acolo, ca să înveţe pe oameni şi să propovăduiască în cetăţile lor. (Mat. 11:1)
După ce Și-a trimis ucenicii, Domnul Isus merge și El în lucrare. Era esențial să ducă oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, și la fel de important este lucrul acesta şi în zilele noastre.
Ioan a auzit dintemniţă despre lucrările lui Hristos şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi… (Mat. 11:2)
Poate vă amintiți că în cap. 4 Matei relatează încarcerarea lui Ioan Botezătorul; deci acesta era de ceva timp în închisoare, însă iată că era ţinut la curent cu mişcările Domnului Isus. Ucenicii lui Ioan erau cu ochii pe Domnul Isus, şi-i dădeau informații lui Ioan despre ce spunea și făcea Mântuitorul. Într-un fel, dacă Isus chiar era Mesia cel așteptat și care pretindea că este, Ioan se aştepta cred ca uşa temniței să se deschidă, pentru că Împărăția cerurilor anunțată de Isus era iminentă, și promitea o cu totul altă viață!
„Tu eşti Acelacare are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Mat. 11:3)
Întrebarea lui Ioan este una logică. Are toate motivele să creadă că Regele Şi-a asumat de acum puterea și este cu siguranţă nedumerit de faptul că Domnul se mişcă atât de încet către tron. Observaţi, vă rog, reacția Domnului:
Drept răspuns, Isus le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbiiîşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie şi săracilorli se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fiun prilej de poticnire.” (Mat. 11:4–6)
Răspunsul lui Isus este remarcabil nu doar pentru că redă sintetic lucrarea Domnului de vindecare și proclamare, ci și pentru că formularea mesajului către Ioan are în vedere confirmarea manifestărilor mesianice prorocite în Vechiul Testament. Dacă vreți, regăsim în cuvintele Mântuitorului ecouri din Isaia 35:4-6: „Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El însuşi va veni şi vă va mântui.» Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb, şi limba mutului va cânta de bucurie; căci în pustiu vor ţâşni ape, şi în pustietate pâraie.”
Sigur, nu ţâşniseră literalmente ape în pustie şi nici izvoare în deşert când, la venirea lui Isus Hristos, pentru că El nu Şi-a instaurat Împărăţia când a venit prima dată. Dar Isus era Regele şi îndeplinea toate condițiile pentru a fi Mesia – asta este tot ceea ce spune. Ioan avea să recunoască aceste calificări ale Domnului Isus, și să le onoreze în consecință, după cum vom observa când vom ajunge în alte evanghelii nou-testamentare.
Deocamdată (ca pentru a nu fi greșit înțeles: El nu-l admonestase pe Ioan, ci-i răspunsese cu o confirmare clară, printr-un mesaj dublu mesianizat, chiar dacă într-o formă succintă și aparent aspră!), în următoarele versete, Domnul Isus îl recomandă și-l plasează pe Ioan în lumina corectă și obiectivă, în cazul în care s-ar fi găsit cineva să-l critice.
Pe cândse duceau ei, Isus a început să vorbească noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestieclătinată de vânt? (Mat. 11:7)
Ioan nu era trestia clătinată de vânt, ci mai degrabă vântul care clătina trestiile! În zilele noastre, amvonul a devenit foarte slab pentru că el este supus practic celui care stă în bancă şi căruia nu-i place predicatorul. Sau, mesajul este croit în aşa fel încât să se potrivească unui anumit grup din biserică. Prea adesea, amvonul este ca o trestie clătinată de vânt. Slavă Domnului, Ioan Botezătorul era un vânt care clătina trestiile!
Domnul nostru continuă să-l laude pe Ioan Botezătorul:
Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor. Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şimai mult decât un proroc. (Mat. 11:8-9)
Dacă vă aduceți aminte, vestimentația și meniul lui Ioan numai ale unui aristocrat sclivisit nu erau! Ioan Botezătorul era un om aspru! El a fost un profet, adică un om care nu caută neapărat să fie pe placul mulțimilor, și a fost mai mult decât un profet.
Căci el este acela despre care s-a scris: „Iată, trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu care Îţi va pregăti calea înaintea Ta”. (Mat. 11:10)
Domnul afirmă foarte clar că Ioan este împlinirea lui Maleahi 3:1, unde se spune: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului pe care-L doriţi; iată că vine – zice Domnul oştirilor.” Ioan a fost mesagerul acela; Ioan a fost ales special pentru a-L prezenta pe Mesia lui Israel. (Vă rog să aruncați o privire și în Ioan 1:21-23.)
Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el. (Mat. 11:11)
Uneori ne place să tranșăm lucrurile în termeni de: cine a fost mai mare – Avraam, Moise sau David? Isus afirmă – pentru cine pune problema așa – că Ioan este mai mare decât oricine din trecut. Nimeni nu l-a întrecut pe Ioan Botezătorul.
„Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.” Când a venit Domnul Isus, El a început prin a chema un grup de oameni care sunt chiar mai mari decât Ioan Botezătorul. Cum se poate să fie mai mari ca el? Ioan fiind ultimul mare profet, în temenii VT-ari, iar Împărăția cerurilor fiind specifică noului legământ, și de o calitate nouă și superioară datorită Domnului Isus Hristos – cel mai mic din împărăția NT-ară este socotit mai mare decât cei din vechime pentru că cei ai Împărăției sunt în Hristos şi sunt îmbrăcaţi cu neprihănirea Lui!
Dinzilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. (Mat. 11:12)
Acesta este un verset greu de interpretat pentru că „năvala” menţionată poate fi atât interioară, cât şi exterioară. Forţele răului din afara Împărăţiei caută să o distrugă, este adevărat (gândiți-vă că Ioan era unul din cei ce sufereau din această pricină). Dar, de asemenea, cei care sunt dedicaţi cu toată inima aleargă spre ea; adică au o dorinţă aprinsă să intre în Împărăție. Există o notă de stringenţă, de urgență şi disperare... Deja am văzut că un tânăr a alergat la picioarele lui Isus şi i-a spus: „Învăţătorule, vreau să te urmez oriunde vei merge” (vezi Matei 8:19). Există aceste două aspecte. Cercetătorii și exegeții nu au ajuns la consens, deci nici eu nu pot spune cu exactitate le ce se referea Isus. Poate că la ambele aspecte. (Mat. 11:13–15)
Căci până la Ioan au prorocit toţiProrocii şi Legea. Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Iliecare trebuia să vină. Cineare urechi de auzit să audă.
Ioan Botezătorul a împlinit prezicerea unui mesager care avea să vină, aşa cum este ea consemnată în Maleahi 3:1. Dar se ridică următoarea întrebare: „Dacă Israel L-ar fi acceptat pe Hristos la prima lui venire, şi-ar fi instaurat El Împărăţia imediat, iar Ioan Botezătorul ar fi fost Ilie?” Răspunsul este da. Vei spune: „Bine, dar cum se poate asta?” Am un răspuns pentru tine: Nu ştiu. Ştiu că asta este ceea ce a zis Isus şi El poate face lucruri pe care eu nu le pot explica. De fapt, Isus face o mulţime de lucruri pe care eu nu le pot gândi sau explica; pur şi simplu le accept.
Următoarele două versete compun una dintre acele pilde ale Domnului încărcate de sarcasm şi ironie. Domnul nu a spus această pildă pentru a răni sau pentru a ofensa pe cineva, ci pentru a ilustra un adevăr măreţ.
Cucine voi asemăna neamul acesta de oameni? Seamănă cu nişte copilaşi care şed în pieţe şi strigă la tovarăşii lor: „V-am cântat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale, şi nu v-aţi tânguit.” (Mat. 11:16–17)
Avem aici imaginea unui grup de copii care se joacă pe stradă. Un grup spune: „Hai să ne jucăm... de-a înmormântarea!” Se joacă ei o vreme de-a înmormântarea, dar se plictisesc repede, aşa că unul spune: „Hai să ne jucăm de-a nunta!” Dar se plictisesc repede şi de jocul acesta. Trec dintr-o extremă în alta. Sunt copii răsfăţaţi și mofturoși, care ca să facă notă discordantă nu se bucură când se joacă de-a nunta și nu plâng când li se cântă de jale. Generaţia căreia i se adresa Isus era aşa, şi la fel este şi generaţia noastră.
Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi ei zic: „Are drac!” (Mat. 11:18)
Ioan – despre care știm că era atât de auster în comportament – era sever nu doar cu sine, ci și cu audiența și apropiații lui, așa că oamenii nu se simţeau confortabil în preajma sa, ba chiar nu se dădeau în lături să-l vorbească de rău, pentru că ar fi fost urâcios. Pe de altă parte însă, (Mat. 11:19)
A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: „Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prietenal vameşilor şi al păcătoşilor!” Totuşi, Înţelepciunea a fost îndreptăţită din lucrările ei.
Isus era prietenos. Ce părere aveţi despre El? Ce părere aveau contemporanii și concetățenii Săi? „O, e un păcătos! Se simte bine printre vameși și prostituate... stă cu ei la masă, cred că-i și place să mănânce și să bea!” Nu le plăcea de Ioan, dar nu le plăcea nici de Isus.
Știți și dvs. f. bine că există oameni cărora pur şi simplu nu poţi să le intri în graţii, orice-ai face... așa încât, cred că mai bine-ar fi dacă nu te-ai gândi prea mult la ei. Nu le place un predicator pentru că vorbește prea monoton. Următorul predicator nu le place pentru că este foarte demonstrativ, strigă şi loveşte în amvon. Altul este prea profund şi nu folosește cuvinte simple... altul este prea simplu – aşa că nici de acesta nu le place. Bine, există atâția oameni cărora nimeni nu le poate face pe plac (şi, cu siguranţă, acest lucru era valabil şi în vremea Domnului Isus), dar de ce trebuie să existe și-n poporul Domnului așa ceva?!
Versetul care conchide pasajul cunoaște o variație în pasajul similar din Luca (7:35): înțelepciunea a fost îndreptățită (sau: găsită dreaptă) – din lucrările ei (Matei), de copiii ei (Luca). Cele două forme nu sunt însă prea diferite, accentele fiind puse pe partea practică (acțiunile – Matei) sau pe stilul de viață/învățătura celor doi reprezentanți/copii ai Înțelepciunii divine în context, Ioan Botezătorul și respectiv Isus Hristos.
Ajungem acum la o schimbare majoră. Amintiţi-vă, vă rog, că Isus este Regele. El Şi-a enunţat etica, şi-a prezentat trăsăturile mesianice prin înfăptuirea minunilor, a predicat Evanghelia spunând că Împărăţia cerurilor este aproape, și-a trimis emisarii și S-a și prezentat pe Sine însuşi – dar, cu toate acestea, poporul Său L-a respins, repetat... Respingerea lor Îl întristează și-L determină pe Hristos să ia decizia de a-i respinge şi El, la rândul Său. Isus este Regele, iar Regele are întotdeauna ultimul cuvânt. (Mat. 11:20–21)
AtunciIsus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră. „Vai de tine, Horazine!”, a zis El. „Vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit cusac şi cenuşă.”
Horazin şi Betsaida erau cetăţi din partea de nord, lângă Capernaum, unde se stabilise Domnul. El făcuse multe minuni în zona aceasta, însă oamenii L-au respins, iar acum Isus emite o judecată împotriva lor. Tirul și Sidonul, cetăți feniciene importante pe malul Mediteranei, în nord-vest, erau frecvent denunțate de proroci ca urâte de Dumnezeu din cauza închinării lor la Baali. Până și ele se presupune că sa-r fi pocăit dacă ar fi beneficiat de o mărturie atât de puternică a puterii lui Dumnezeu, precum cea manifestată în cetățile evreiești mai înainte menționate!
De aceea, vă spun că, în ziua judecăţii, vafi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. (Mat. 11:22)
Lumina dă naştere la responsabilitate. Domnul nu avusese niciodată o lucrare în Tir şi Sidon, şi nici nu se stabilise acolo. Dar El a petrecut foarte mult timp în zona Horazinului şi Betsaidei, de aceea îi consideră pe oamenii de acolo responsabili pentru lumina pe care El le-a dat-o. Concepţia mea este că vor exista şi nivele diferite de pedeapsă, după cum există nivele diferite de răsplată la momentul judecăţii lui Dumnezeu. Chiar şi în zilele noastre există mulţi oameni care au avut destule și clare ocazii de a-L primi pe Hristos, dar I-au întors spatele. Fără să intru în detalii, vreau să spun următorul lucru: Nu ştiu ce va face Dumnezeu cu persoana aceea de pe vreo insuliţă din Pacificul de Sud, care nu a auzit niciodată Evanghelia şi care se pleacă şi se închină unui chip cioplit. Ştiu însă ce va face Dumnezeu omului care vine şi se aşază în biserică duminică de duminică şi aude Evanghelia şi, totuși, nu face nimic, nu ia nicio decizie în legătură cu aceasta, nu se lasă schimbat...
Acum Domnul vorbeşte despre Capernaum, cetatea în care se aşezase (Mat. 11:23)
Şi tu, Capernaume, vei fi înălţatoare până la cer? Vei fi coborât până la Locuinţa morţilor; căci, dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi.
Ce privilegiu avuseseră ei ca Domnul Isus să se fi stabilit în cetatea lor! Dar ei L-au respins. Domnul Isus spune că dacă cetatea rea a Sodomei ar fi fost martoră la minunile pe care El le-a făcut în Capernaum, s-ar fi întors de la răutatea lor şi nu ar mai fi meritat judecata care a căzut peste ei.
De aceea, vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentruţinutul Sodomei decât pentru tine. (Mat. 11:24)
Acesta este un limbaj cât se poate de dur. Amintiţi-vă că a fost rostit de buzele blânde ale lui Isus. Aici El vorbeşte ca Judecător şi Rege. Cel mai dur limbaj ar trebui să ne facă să ne ridicăm în picioare şi să ascultăm. Aş vrea mai degrabă să fiu un hotentot în jungla întunecată, fără să fi auzit Evanghelia, decât să fiu un om cu o funcţie într-una din bisericile noastre moderne, să am Biblia, dar să nu-L fi primit niciodată ca Mântuitor pe Hristos.
Deşi Sodoma şi Gomora au fost locuri în care se manifestase deja judecata teribilă a mâniei lui Dumnezeu, pentru ele va fi mai uşor în ziua judecăţii decât pentru cetăţile care au auzit mesajul lui Isus şi L-au respins.
Învremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că aiascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şile-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (Mat. 11:25–26)
Expresia „Doamne al cerului” ne duce înapoi în Geneza 14:19, unde Dumnezeu este numit în felul acesta. Isus este Domnul cerului şi al pământului. Mulţi oameni înţelepţi nu au învăţat niciodată acest adevăr, dar mulţi copilaşi îl înţeleg. Dr. Harry Ironside a spus cu mulţi ani în urmă: „Puneţi întotdeauna prăjiturile pe raftul de jos să poate ajunge copiii le ele.” Dacă predici în aşa fel încât copiii să înţeleagă ce spui, poţi fi aproape sigur că şi cei mai bătrâni vor înţelege – dar uneori copiii înţeleg ceea ce adulţii nu reuşesc să înţeleagă.
Înțelesul direct și principal al rugăciunii Domnului este lauda la adresa Domnului pentru oamenii simpli care primesc Evanghelia pe care liderii și reprezentanții acestora o resping, pentru că nu vor s-o înțeleagă! Decizia aceasta a Domnului este greu de înțeles, dar trebuie acceptată!
Toatelucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şinimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.(Mat. 11:27)
Aceste versete sunt un alt fel de a spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6)... și aduc o schimbare clară în mesajul Domnului Isus. Până în acest punct, Domnul predicase: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape.” El Își prezentase „scrisorile de acreditare” şi mandatul, dar fusese respins ca Mesia. Aceste cetăţi care au fost menţionate I-au întors spatele, şi la fel făcuse şi Ierusalimul. Acum Domnul întoarce spatele poporului Israel, şi nu le mai prezintă Împărăţia. El se află pe drum către cruce, iar invitaţia Lui se adresează tuturor oamenilor, pentru care va muri... Ascultaţi ce spune:
Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.Luaţi jugul Meu asupra voastră şiînvăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smeritcu inima; şiveţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căcijugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară. (Mat. 11:28–30)
Acest limbaj este parcă în antiteză cu ceea ce am avut până acum în acest capitol. Este chiar un mesaj nou din partea lui Isus. El se întoarce de la popor ca întreg, către persoană; de la evrei către toate neamurile; chemarea Lui nu mai este un anunţ naţional referitor la o împărăţie, ci o invitaţie personală și universală la „odihna” mântuirii.
Când El vorbeşte despre a fi „împovărat”, se referă la povara păcatului. Aceeaşi expresie este folosită de Isaia, precum şi de psalmist în Vechiul Testament: „Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele...” (Is. 1:4). „Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine” (Ps. 38:4). Dragul meu, păcatul este prea greu ca să-l poţi purta – vei face hernie dacă vei încerca să duci singur povara păcatului tău! Singurul loc din lume unde îţi poţi lăsa jos povara aceea este la crucea lui Hristos. El a purtat-o în locul tău şi El te invită să vii şi să-i aduci Lui povara păcatului tău. El poate să te ierte pentru că, la cruce, El a purtat povara păcatului tău.
„Vă voi da odihnă” înseamnă literalmente: „Eu vă voi odihni”, se referă la mântuirea păcătosului prin Isus Hristos. „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” se referă la sfinţirea practică a credinciosului. Există o odihnă pe care o dă Isus – odihna răscumpărării, așa cum există şi o odihnă pe care o experimentează credinciosul – prin dedicarea şi consacrarea faţă de Hristos. Nu trebuie să te îngrijorezi cu privire la recunoaşterea sau poziţia ta, dacă îi eşti dedicat lui Hristos. El te va aşeza exact acolo unde te vrea El, dacă eşti în jugul Lui – și u-ți va fi niciodată greu, pt că sarcina Lui este ușoară... când o porți cu și pentru El! Vă doresc asta din plin și tuturor! Pe curând!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi ascultători, deodată cu salutul și gândul de bine pt fiecare, vă rog să-mi îngăduiți să fac și câteva scurte considerații recapitulative de ansamblu asupra textului pe care-l parcurgem în această perioadă: Evanghelia după Matei. Sigur că nu am cum să știu care a fost intenția și abordarea de fond a evanghelistului, dar ce nu trebuie să uităm este că el a scris nu atât ce a vrut, cât ce i s-a insuflat. Apoi, repet că – din ce ne-am putut da seama – această primă formă nou-testamentară a Evangheliei nu este o biografie a lui Isus Hristos, ci este prezentarea lui în calitate de Mesia, regele Împărăţiei Cerurilor. De asemenea, evenimentele sunt prezentate mai degrabă logic, decât cronologic, fiind probabil selectate sau redate acele evenimente care contribuie la formarea imaginii lui Mesia.
Dacă pierdem din vedere aceste lucruri, va fi mult mai dificil să înţelegem ceea ce încearcă evanghelistul să ne comunice. În acest context, Matei îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind Regele. Să nu uităm, naşterea lui a fost anunţată și remarcată precum naşterea unui rege. Magii vin şi i se închină ca „împăratului de curând născut al iudeilor”!
Apoi, începe definirea și proclamarea Împărăției pe care o (va) conduce acest Împărat. Începută de Ioan Botezătorul, continuată de Domnul Isus Însuşi, propovăduirea Împărăţiei cerurilor este încredințată ucenicilor, după ce Învățătorul Isus Hristos le detaliase statutul etic al Împărăţiei – pe al cărei fundal se distinge clar, imperativul unei relaţii cu Dumnezeu, vital pentru cetăţenii Împărăţiei.
După toate astea, Domnul Isus începe o campanie prin care demonstrează că are și autoritatea, și puterea unui Rege. Prin vindecări, prin alungarea duhurilor, prin învierea morţilor, Domnul arată că el este Mesia, cel aşteptat.
Cu toate astea, mesajul propovăduit și dublat cu semne și minuni de Isus Hristos – întâmpină destulă rezistență, motiv pentru care El pronunţă judecata în ceea ce priveşte oraşele Israelului. Apoi începe un conflict deschis între Domnul şi liderii religioşi ai lui Israel, în mod particular fariseii. La început, fuseseră neutri, aproape prietenoşi cu Domnul, pentru ca apoi să se lanseze în campanii menite să-l discrediteze pe Domnul Isus în faţa oamenilor. Cauza: invidia, spiritul de concurență, intoleranța fundamentalistă datorate practicării unor precepte rigide, fără viață și forță, fără impact și fără roduri.
De la aparența de bunăvoință la opoziția fățișă – pe care o vom remarca imediat și din ce în ce mai acut – nu este decât un pas, pe care fariseii nu se sfiesc, ci se grăbesc să-l facă. De astă data, pretextul este atitudinea față de una dintre sărbătorile evreiești majore: Sabatul, ziua de odihnă. Vom constata persistența legalistă cu care ei pun această problemă a Sabatului, în cel puțin două rânduri: întâi afară, pe câmp, şi apoi din nou în sinagogă. De altfel, tema acestui capitol 12 al Evangheliei după Matei poate fi redată sintetic în formula: Conflictul şi despărțirea definitivă dintre Isus și conducătorii religioşi.
În vremea aceea, Isus treceaprin lanurile de grâu într-o zi de sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce. (Mat. 12:1)
Înainte de a intra în discuția despre Sabat (care nu s-a-nchis nici în zilele noastre!), vă rog să nu treceți ușor peste motivul pentru care ucenicii au smuls şi au mâncat spice. De ce au făcut asta? Simplu: le era foame. De ce le era foame? Pentru că-L urmau pe Isus. Vă amintiţi că Domnul îi spusese tânărului care dorea să-L urmeze: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde să-şi plece capul” (Mat. 8:20). Acum, ucenicilor le era foame. Aceasta este o altă situație care amintește de sărăcia, de traiul la limita subzistenței pe care-L ducea Domnul nostru, precum și cei ce-L urmau... și vom vedea în continuare că El vine în apărarea ucenicilor Săi.
Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.” (Mat. 12:2)
Problema nu era că luau boabe din ogorul cuiva, ci simplul fapt de a culege era una din cele 39 de restricții asociate Sabatului (excepțiile fiind interesul liturgic (slujba la Templu adică) și punerea în pericol a vieții. Mai târziu, poate și sub influența creștinismului, Gemara – partea a doua a Talmudului – a ajuns să permită culesul câtorva boabe, cu mâna și nu cu vreo unealtă, și doar în scop de consum imediat, deci pentru întreținerea/protecția vieții. Dar asta va fi o decizie mult mai târzie!) Practic – cred că sunteți de acord cu mine – aici Fariseii nu-L informează pe Domnul despre ce fac ucenicii Lui, ci-L trag la răspundere: „De ce îngădui Tu lucrul acesta? De ce nu iei atitudine, văzând că Sabatul nu este respectat?”
Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit cea făcut David, când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?” (Mat. 12:3)
Perfect în acord cu spiritul rabinic, Domnul Isus le răspunde cu o întrebare – metodă folosită ulterior în repetate rânduri... Iar incidentul la care face referire este preluat din 1 Samuel 21:1-6. Era pe vremea când David, hăituit de către regele în exercițiu Saul, ajunge la Nob și consumă pâinea sfințită, singura pe care preotul Ahimelec o avea la îndemână pentru niște fugari obosiți și nemâncați. Tot aşa, Domnul Isus era acum respins ca Rege, deoarece revendicarea titlului de Mesia nu-I fusese acceptată. La fel ca David, chiar dacă asta însemna încălcarea Legii lui Moise, și Hristos îngrijeşte de oamenii Lui, fără să le impună respectarea scrupuloasă a zilei Sabatului. (Mat. 12:4–5)
Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinilepentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, cinumai preoţilor? Sau n-aţi citit în Legecă, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu, şi totuşi sunt nevinovaţi?
A doua aluzie a Domnului, după incidentul cu David, era preluată din Pentateuh: în sens strict formal, preoţii lucrau în ziua de Sabat, deci încălcau Legea. În realitate, ei erau desigur fără vină, pentru că Legea care stabilise Sabatul stabilise și că preoții erau cei ce slujeau la Templu cu această ocazie. Deci Într-un fel Templul era superior Sabatului! (Ceea ce nu înţelegeau fariseii aceştia era că Dumnezeu este mult mai preocupat de oameni decât sistemele oamenilor, și decât de sistemele oamenilor!). De aceea Domnul Isus Se simte dator să fie tranșant și-i uimește prin continuarea:
Dar Eu vă spun că aici este Unulmai mare decât Templul. (Mat. 12:6)
Aici Domnul pretinde că El este superior Templului, care era punctul central al închinării evreiești. Din punctul de vedere al fariseilor, Isus Se făcea astfel grav și dublu vinovat: nu doar că încălcase Sabatul, dar rostise şi o blasfemie! Dar așa cum autoritatea prescripțiilor liturgice, legile privitoare la (slujba de la) Templu, îi apărau pe preoți de vinovăția de a călca legea Sabatului, la fel autoritatea Domnului Isus îi protejează de vinovăție pe ucenicii/urmașii Săi (cu atât mai mult cu cât Creatorul este infinit mai important decât orice creație, fie și Templul!).
Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milăvoiesc, iar nu jertfe!”, n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi. (Mat. 12:7)
Domnul Isus continuă să-i mustre pe Farisei pentru eșecul lor în a prinde spiritul Scripturii (deși se cramponau de litera ei!) Citatul „Milă voiesc, iar nu jertfe” este din Osea 6:6, și-i viza pe cei ce se bazau superficial și ipocrit pe ritual în sine, și nu pe semnificație. Astfel, acuzatorii devin acuzați, iar acuzații sunt declarați nevinovați – Domnul nostru apărîndu-și oamenii Săi, care nu au încălcat ziua Sabatului – pur și simplu pentru că...
Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului. (Mat. 12:8)
În felul acesta, Domnul Isus subminează cea mai sacră ceremonie a evreilor! În ochii fariseilor, El nu putea fi mai blasfemiator decât atât! – și cu siguranţă această afirmație a provocat și a instalat amărăciunea şi ura lor față de El.
Trebuie precizat și că expresia Fiul omului îl vizează pe fiul lui David, Isus Mesia, în toate cele trei evanghelii sinoptice (Matei, Marcu și Luca. Ele sunt numite „sinoptice” (din gr. synopsis - συν, „împreună”, and όψις, „a vedea”: acțiunea de a vedea lucrurile puse împreună) pentru că au planuri, conținut, ordine asemănătoare, ceea ce le face susceptibile să fie privite în paralel, pentru a se vedea asemănările și deosebirile dintre ele.) Cu alte cuvinte nu Sabatul Îl limitează pe Fiul omului, ci Acesta poate transcende sau reinterpreta legea Sabatului în funcție de obiectivele planului divin.
Discuția de pe ogor pare că se prelungește în sinagogă, unde continuă dezbaterea pe tema Sabatului. (Luca însă – 6:6-11 – sugerează că incidentul următor ar fi avut loc în alt Sabat)
Isusa plecat de acolo şi a intrat în sinagogă. Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să poată învinui pe Isus, L-au întrebat: „Este îngăduita vindeca în zilele de Sabat?” (Mat. 12:9-10)
De data aceasta, controversa se mută de pe interpretarea Scripturii pe lucrarea și atitudinea lui Isus (care va afirma inechivoc în vers. 12: este perfect justificat și legal să faci un bine în ziua de Sabat!) S-a sugerat întrebarea: nu cumva omul cu mâna uscată fusese pus în mod deliberat acolo de către farisei pentru a-L prinde pe Isus în capcană? Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci:
Ei admiteau că Domnul Isus are puterea să vindece bolnavi.De fapt, oponenții Domnului Isus nu au pus niciodată la îndoială capacitatea lui de a face minuni. Existau prea multe dovezi evidente! Ei negau autoritatea în numele cărora erau făcute aceste minuni!
O a doua ipoteză era că ei ştiau deja că atunci când o persoană neajutorată era în preajma Lui, Domnul era plin de milă şi făcea tot ce putea ca s-o ajute, indiferent de zi!
Deci şi într-un caz şi în celălalt ei admiteau două lucruri pozitive cu privire la persoana Mântuitorului. Dar nu puteau admite sfidarea tradiţiei lor religioase, de către El!
Dragi prieteni, să ne gândim puțin… Nu cumva am putea avea și noi percepţii pozitive în ceea ce priveşte anumite persoane, dar să nu vrem să le arătăm dragoste şi acceptare, pentru că nu se încadrează în schema încredințărilor sau tradiţiilor noastre?!
Dacă stăm să ne gândim, modul în care se purta Domnul Isus faţă de ceea ce era cunoscut ca religia vremii, nu era dintre cele mai facile sau obişnuite. El nu avea o locuinţă. Umbla de colo-colo, împreună cu un grup de oameni care lăsaseră totul ca să-L urmeze, și care erau poate mai zdrenţăroşi şi mai neîngrijiți decât Isus… Cu ei mai umblau şi nişte femei, care nu erau soţii ale niciunuia dintre ei. Probabil că, azi, aceștia ar lucra duminica dacă ar fi nevoie, şi-ar petrece mare parte a timpului cu alcoolici sau drogaţi… Probabil, nu i-ar aprecia prea mult pe cei care fac rugăciuni lungi în biserici, sau care predică fără patos de la amvoane… Nu-I așa că n-am fi foarte încântați dacă asemenea oameni ar veni în bisericile noastre? Pentru că şi noi ne-am format niște tipare, din care foarte greu ieşim!
Nu mă-nţelegeţi greşit. Tiparele, modelele nu sunt neapărat un lucru rău în sine… Mai cu seamă că cele mai multe dintre acţiunile noastre care apoi intră în această categorie izvorăsc din dorinţe bune, sincere. Inima ne-a îndemnat să facem ceva din dragoste… să nu facem compromisuri… și am arătat-o, cum am putut noi mai bine, prin exemplul personal. Şi am fost îngăduitori în acelaşi timp, atenți cu cei ce doreau să meargă „pe cale”… Dar încet-încet s-au instalat conformismul, comoditatea, apatia... Am început să credem că sistemul funcţionează de la sine. Principiile noastre cele atât de clare le-am afirmat o dată pentru toată lumea, şi-apoi fiecare a trebuit să se conformeze. Cine poate, foarte bine, cine nu, să facă bine să-şi revizuiască atitudinea! Noi suntem aici să veghem ca nu cumva calea Domnului să cunoască vreun prejudiciu! Și așa, ne-am îndepărtat de modelul milei și grijii!
Aceasta se întâmplă, dragii mei când îngăduim, intenționat sau din neatenție, ca nişte principii sau legi, indiferent cât de bune sunt sau par ele, să locuiască în inima noastră.
Domnul Isus a venit cu principii… înalte!... dar şi cu o inimă plină de dragoste, arătând compasiune şi înţelegere pentru cei care doreau să Îl urmeze cu inimă curată. Chiar şi pentru cei care L-au respins – a plâns! Pe Domnul Isus nu l-au speriat intrigile şi comploturile fariseilor. Iar în acest caz, chiar ei devin victimele propriilor uneltiri. (Mat. 12:11)
El le-a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie, şi-icade într-o groapă, în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară?”
Domnul Isus nu aplică o tactică sofisticată pentru a demonstra greşeala pe care o comitea sistemul lor. El aduce mereu lucrurile în sfera practicului, a situaţiei cotidiene, şi cere fiecăruia să se plaseze el însuşi în situaţie. (Cred că și noi am beneficia foarte mult din citirea Scripturii, dacă ne-am plasa şi pe noi de fiecare dată în situaţia pe care o descrie au ne-o oferă Scriptura. Fie ca spectator la ceea ce face Dumnezeu, fie ca persoană de la care se aşteaptă o decizie sau o atitudine, este important să personalizăm ceea ce citim!)
Domnul Isus le cere fariseilor să personalizeze principiul la care se refereau ei. În felul acesta ei vor ajunge să vadă mai bine realitatea… și cine știe? Poate chiar să devină mai îngăduitori. Tocmai de aceea a fost și este atât de bun sfatul Domnului Isus, atunci și-acum! Fariseii au fost somați să se pună în locul acelei persoane care constată în ziua de Sabat că a pierdut o oaie… şi pare-se că n-au avut nevoie de foarte mult timp pentru deliberare. Repede au ajuns la concluzia că dacă o oaie din turma lor s-ar pierde, bineănțeles că ar pleca în căutarea ei, şi ar scoate-o din groapa în care-ar găsi-o…
…Și tocmai aici vrea Domnul Isus să-i aducă: să constate unde-i adusese un sistem din care scoseseră iubirea, mila, grija față de cei lipsiți sau suferinzi… Erau marionetele unui sistem rigid, insensibil şi excesiv raţionalizat, până la irațional! Valorile se modificaseră dramatic, şi viaţa unui om ajunsese să fie pusă pe același cântar cu a unui animal.
Dragii mei, la fel se petrece cu fiecare dintre noi când înlocuim experienţa umblării zilnice, părtăşia intimă cu Dumnezeu, dragostea noastră inclusiv față de semeni, cu nişte simple obiceiuri, din care nu vrem (sau nu putem!) să ieşim adesea.
Întrebarea lor referitoare la legitimitatea vindecării în ziua Sabatului era menită să-L prindă în capcană. Dar de fapt, Isus a fost cel care i-a prins în capcană pe duşmanii Lui. Pentru că, dacă fariseii erau de acord cu faptul că o oaie ar trebui salvată în ziua de Sabat – de fapt, Legea lui Moise chiar prevedea excepţii pentru lucrul acesta – continuare nu putea fi decât... retorică:
Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat. (Mat. 12:12)
Aceasta este întrebarea dificilă la care se căuta un răspuns: ar trebui să facă bine în ziua Sabatului? Fără să țină cont de răspunsul lor, și ca să-și întărească afirmația pe care tocmai o făcuse (Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat), Domnul face pasul următor:
Atunci a zis omului aceluia: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. (Mat. 12:13)
Isus l-a vindecat pe omul acela în ziua Sabatului. Minunea aceata n-are de-a face cu credința omului aceluia, pentru că în centrul atenției erau fariseii, sau mai bine zis înverșunarea lor religioasă și legalismul anti-hristic. Oare chiar a încălcat Domnul Legea? Ce răspuns dai tu la această întrebare? Părerea mea este că El nu a făcut nimic ilegal sau imoral!
Oricum ar fi, este clar că acest eveniment putem spune că marchează ruptura definitivă dintre conducătorii religioşi şi Isus. Aceste este momentul în care ei au luat decizia de a-L distruge.
Fariseiiau ieşit afară şi s-au sfătuit cum să omoare pe Isus. (Mat. 12:14)
Până în acest moment, fariseii fuseseră amabili, pentru că doreau să se asocieze cu popularitatea Lui şi să meargă cu El. Domnul însă a refuzat să meargă alături de ei, astfel că fariseii au devenit duşmanii Lui. Ruptura are loc din pricina chestiunii referitoare la ziua Sabatului, iar conflictul iese la iveală. De aici înainte, aceşti copoi ai urii încep să-L urmărească şi nu se dau bătuţi până când nu-L vor elimina – deși nu era deloc în firea lucrurilor și-n practica acestei grupări și-n accepțiunea învățăturilor lor să urmărească executarea vreunui confrate evreu. Cu prilejul acestei controverse pe tema Sabatului și-a pretențiilor mesianice ale lui Isus, se înfiripă ideea complotului privind omorârea Domnului – și nu pe motive doctrinare, ci având în vedere autoritatea și popularitatea în creștere ale Mântuitorului; de fapt, poate că L-ar fi arestat chiar atunci, sau mult mai devreme, pe deoparte complotul era în fașă, iar pe de alta – se temeau suficient de mult de reacţia mulţimilor, care-L plăceau și-L urmau îndeaproape pe Domnul.
Dar Isus, ca Unul care ştia lucrul acesta, aplecat de acolo. DupăEl au mers multe noroade. El a tămăduit pe toţi bolnavii și le-a poruncitcu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut. (Mat. 12:15-16)
Din aceste versete rezidă contrastul dintre ura fariseilor pentru Isus și mila activă și plină de bunăvoință vindecătoare a Domnului Isus. Pe de altă parte, această confruntare cu fariseii pare că L-a determinat pe Isus să se retragă pentru moment, pentru că încă nu sosise ceasul Său. Ei nu se vor atinge de El până la momentul hotărât. Este interesant de observat în acest verset faptul că Isus nu a vindecat doar pe câţiva din mulţime, ci i-a vindecat pe toţi, iar noi nu putem nici măcar să ne închipuim impactul pe care l-a avut acest lucru. A fost ceva de-a dreptul uluitor, astfel că oamenii au fost nevoiţi fie să-L accepte, fie să-L respingă; era imposibil să rămâi neutru!
El este la fel de controversat şi astăzi. Duşmanul încă Îl urmăreşte. Acum, piese de teatru şi cărţi murdare Îl blasfemiază, iar tu eşti fie prietenul Lui, fie duşmanul Lui. În consecință, El va fi ori Mântuitorul tău, ori Judecătorul tău. Nu poţi scăpa de Isus Hristos – nici aici pe pământ, dar mai cu seamă în veșnicie!
Domnul nu a venit pe pământ ca taumaturg, adică unul care săvârșește miracole, ci a venit pentru a-Și revendica titlul de Mesia. Când a fost respins, Și-a continuat drumul către cruce pentru a deveni Mântuitorul lumii. Minunile Lui au determinat mulţimile să se înghesuie în jurul Său, astfel că nu a mai putut să-Și facă lucrarea aşa cum dorea.
Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „IatăRobul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, încare sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata. El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe. Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata.” (Mat. 12:17–20)
Domnul Isus nu o dată S-a restras, când opoziția față de Sine tindea să îmbrace hainele violenței și să grăbească deznodământul – dar asta doar până când a sosit ceasul hotărât. Practica aceasta stabilea și-un soi de model de reacție și de mișcare pentru ucenici, atunci când se vor confrunta și ei cu opoziție. Comportamentul Domnului la confruntarea cu presiunile și adversitățile premature nu era decât un fel de a colabora la împlinirea Scripturii – în felul și la momentul hotărât de Dumnezeu, nu altădată, nu altfel...
Matei pare să știe că Isus Mesia trebuie înțeles ca împlinirea profețiilor despre Robul care suferă, pe care-l evidențiază citatul amplu din Isaia (42:1-4). El „Nu va frânge o trestie ruptă” – nu, în schimb va lega „trestia” care-I va permite să facă asta. „Nici nu va stinge un fitil care fumegă” – nu, însă dacă acela va continua să-L respingă, fitilul care fumegă se va aprinde, devenind... focul judecăţii. Domnul nu-l va stinge, pentru că omul are voinţă liberă.
Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui. (Mat. 12:21)
În zilele noastre, dragul meu, există o mişcare clară, nu doar către împlinirea profeţiei în general, ci către împlinirea profeţiei referitoare la neamuri. Acestea vor fi mântuite. Faptul că poporul Său L-a respins pe Hristos a dus la oferta Sa plină de har pentru neamuri. În cartea Faptele Apostolilor citim că El l-a însărcinat pe Pavel să fie misionar printre Neamuri: „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţi” (Fapte 26:18).
Mă rog să fiți fiecare din cei ce nu doar nădăjduiesc în El, ci iubesc revenirea Lui și-o grăbesc – vestind Evanghelia cât mai multora. Ne oprim aici, dar continuăm data viitoare!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Bine v-am găsit, și mă rog că și minutele petrecute împreună azi având Scriptura deschisă, și reflectând la Cel mai de seamă personaj al ei – Isus Hristos – să vă fie de un real folos. Pentru că dacă vom tot continua să ne gândim doar la noi și la semenii noștri, mă tem că vom claca repede... Sunt dezarmante atât incapacitatea noastră de a ne ridica din sterilitatea și răutățile proprii, cât și ingratitudinea și egoismul majorității umanității înconjurătoare – și din nefericire, peisajul ne absoarbe și pe noi... De aceea avem tot mai des nevoie de o schimbare de peisaj, iar Mântuitorul reprezintă tocmai pata necesară de lumină, culoare și speranță pentru orizontul nostru închis și cenușiu.
Nu știu dacă trebuie să ne surprindă că nici El (total lipsit de păcat, și nepreocupat decât de binele semenilor, sub orice formă) nici măcar El nu este receptat corect, deci unanim apreciat și acceptat! În vremea Sa, după cum citim în textul biblic, dar și azi – lumea era împărțită în ce-L privește: autoritatea, curajul, puterea Lui în cuvânt și-n faptă nu puteau trece neobservate de mulțimile nevoiașe care-L urmau, și pentru că-și vedeau o parte din lipsuri și probleme compensate și rezolvate în chip miraculos; dar popularitatea Domnului Isus nu putea să lase indiferent nici establishment-ul politic și religios local, care-l urmărea, îl defăima și-I căuta nod în papură, urmărind de fapt înlăturarea lui Isus – Unul care nu doar că le fura audiența și popularitatea, dar și propovăduia în răspăr cu Legea și tradițiile iudaice. Din perspectiva lor, la fel de reproșabile erau miracolele făptuite de Domnul cu cea mai deplină naturalețe și seninătate, fără emfază și cu discernământ, urmărind nu doar vindecarea trupului, ci mai cu seamă iertarea păcatelor – despre care toți învățătorii locului și timpului o atribuiau exclusiv lui Iahweh! Lucru corect de altfel, dar incomplet, de vreme ce ei nu-L considerau pe Isus – Dumnezeu!
Iar când Domnul cuplează o minune cu – după aprecierea lor – o sfidare, vindecând omul cu mâna uscată în plin serviciu de Sabat, făcând practic de rușine și fățărnicia, și lipsa de milă și de înțelepciune ale fariseilor, aceștia Îl trec pe „lista neagră”; în Evanghelia lui Matei, aici în cap. 12, unde suntem, în vers. 14 este scris pt prima dată explicit despre intenția fariseilor de a-l înlătura cu orice preț, prin orice mijloc, pe Isus.
Dacă până în acest moment, fariseii fuseseră cât de cât reținuți, din diverse considerente, consecvența în lucrare și propovăduire a Lui Isus, curajul Lui și popularitatea Lui îi determină să se coalizeze împotriva-I. Prcatic, invocata de ei nerespectare a Sabatului prin vindecarea omului cu mâna usactă a fost pretextul oficializării conflictului. Fariseii nu se vor lăsa până nu-L vor extermina.
Dar nu degeaba Isus era Fiul lui Dumnezeu – nu doar că avea putere și autoritate asupra păcatului, bolilor și demonilor, dar le știa și gândurile și inimile oamenilor, fie ei căutători sinceri ai neprihănirii, fie ispititori, fie inamici de-a dreptul... De aceea, El pleacă din zona aceea, continuând imperturbabil să facă ce știa mai bine și pentru ce venise de fapt: vindecarea bolnavilor, iertarea păcatelor și propovăduirea Evangheliei Împărăției.
Deci nu e atât o retragere a Mântuitorului, cât mai degrabă o mutare – pentru că Lui Îi era clar că nu-I sosise încă vremea! Amploarea lucrării Sale neobosite fost de-a dreptul uluitoare, astfel că oamenii erau nevoiţi fie să-L accepte, fie să-L respingă; era imposibil să rămâi neutru!
Cum am mai spus, cum vă dați și dvs. seama – El e la fel de controversat şi blamat și astăzi. Duşmanii Îl denigrează și-L blasfemiază în fel și chip, atribuindu-I cele mai infame gânduri, intenții, fapte – rodul unor imaginații bolnave și atrofiate de Satan. Ca întotdeauna, și azi orice om este fie prietenul Lui (și-n consecință, El Îi va fi Mântuitor), fie duşmanul Lui (căruia Domnul Îi va fi Judecător!). De El nu poţi face abstracție, nu poți scăpa – Isus Hristos este același ieri, azi și în veci!
Da, El a făptuit multe și felurite minuni, dar nu acesta a fost scopul Lui principal; El a venit să moară pentru păcatele omenirii, să fie adevăratul Mesia – eliberatorul nu de opresiuni politice sau militare, ci din tirania fatală a păcatului și-a morții! Când a tămăduit, exorcizat, propovăduit – El mergea spre cruce! Când a fost respins, nu S-a dat înapoi, Și-a continuat drumul către împlinirea menirii de a fi Mântuitorul lumii.
Matei ne arată că a înțeles că Isus Mesia era împlinirea profețiilor despre Robul care suferă, pe care-l evidențiază printr-un citat amplu din Isaia (42:1-4). El „Nu va frânge o trestie ruptă” „Nu va stinge un fitil care fumegă” Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui. – cum se încheie pasajul în care ne-am oprit data trecută (Mat. 12:21)
Până în zilele noastre, când continuă, s-a conturat și s-a dezvoltat o mişcare clară, nu doar către împlinirea profeţiei în general, ci către împlinirea profeţiei referitoare la neamuri. Și acestea vor putea fi mântuite. Faptul că poporul evreu, neamul în care S-a întrupat, L-a respins pe Hristos – a dus la oferta Sa plină de har pentru neamuri. Primii apostoli majori (Petru și Pavel), atât în cartea Faptele Apostolilor cât și în epistolele lor, reiterează decizia lui Dumnezeu de a Se întoarce către ne-evrei, prin faptul că Și-a împuternicit trimișii (începând de-atunci, de la cincizecime, până în zilele noastre) să le deschidă ochii și inima oamenilor de orice neam, de orice limbă, ca „să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa (în Isus), iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţi” (Fapte 26:18).
Mă bucur că Evanghelia a ajuns și până la noi, și că ne-a câștigat și pe noi... iar prin dvs., încă mai este har și îndurare ca să ajungă și la alții – aceasta este ștafeta mântuirii, așa lucrează harul mântuitor al lui Dumnezeu... care încă nu și-a închis porțile!
Sub aceste auspicii înviorătoare, tot mai conștienți de mandatul și resursele noastre, vă propun să ne-ntoarcem la textul din Matei 12, de unde citim un nou pasaj îmbibat de puterea și autoritatea Mântuitorului – pentru început, vers. 22-23:
AtunciI-au adus un îndrăcit orb şi mut; şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea. Toate noroadele, mirate, ziceau: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?” (Mat. 12:22–23)
Poate că n-ați reținut sau am citit prea repede: persoana aceasta era cât se poate de privată de manifestarea normalității umane (triplu afectată!) Cel mai probabil posesiunea demonică îl făcuse pe bietul om incapabil să vadă și să vorbească; dar întreita suferință nu-i dă suplimentar de furcă Domnului, care are aceeași putere împotriva a oricărei maladii, de orice natură sau intensitate. Este de remarcat relatarea foarte succintă a vindecării, de parc-ar fi ceva banal, și mai degrabă introducerea pentru ceea ce urmează.
Nu putem trece ușor nici peste reacția asistenței: „Acesta este Mesia al nostru. El vorbește și face minuni întocmai cum ne-au anunțat profeții noștri!” Și putem spune că acest miracol săvârșit sub ochii lor fusese într-adevăr uimitor, și că îndeosebi vindecările și exorcizările erau cele care-i convinseseră pe oameni că El era Fiul lui David, Mesia. Însă ce părere aveau fariseii, care abia ce luaseră decizia că omul acesta trebuie înfundat, redus la tăcere?
Cândau auzit fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!” (Mat. 12:24)
În primul rând, este clară instalarea lor în cârtire și ostilitate împotriva Domnului Isus. Dar cel mai grav și important este că avem aici de-a face cu problema păcatului de neiertat, hula împotriva Duhului Sfânt (cum vom vedea imediat) păcatul care duce la moarte (cum îl numește Iacov). Dar fiți atenți la text în continuare, vă rog:
Isus, care le cunoşteagândurile, le-a zis: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită; şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri.” (Mat. 12:25–27)
Pentru că era Dumnezeu, Isus le cunoștea gândurile; și pentru că le știa, putea să le răspundă pe măsură – nu doar „evreiește” (prin alte întrebări), ci și cu greutatea argumentelor și-a mustrării. Pentru că Fariseii nu ar fi afirmat niciodată că oamenii lor ar scoate demonii prin puterea lui Beelzebul.
Dar, dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţialui Dumnezeu a venit peste voi. (Mat. 12:28)
Se pare că alternativa ne-ar sugera că logica binară acționează și în lumea spirituală – dar doar Dumnezeu decide și acționează, și nici alternativa Sa (domnul vrăjmaș al acestei lumi, Satan) nu are mai multă putere/autoritate decât i se acordă. Deci, fiind în contradicție totală cu Satan, Domnul Isus este Dumnezeu, și deci puterea Lui este divină, deci atingerea și vindecările Sale sunt ale degetului vindecător al lui Dumnezeu. „Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” se referă la prezenţa efectivă, nemijlocită a lui Mesia. Cu alte cuvinte, Hristos spune: „Sunt aici! Puterea Mea de a scoate demoni este semnul Meu mesianic.”
Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jefui casa. Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine risipeşte. De aceea vă spun: oricepăcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; darhula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbiîmpotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor. (Mat. 12:29–32)
Ca orice oracol venind dinspre Mântuitorul Isus Hristos, și acest scurt discurs este extrem de profund și autoritar – și-n același timp direct, simplu, penetrant! Iertarea de păcate, vindecarea sufletului și trupului sunt lucrarea magnifică, binevoitoare și plină de bucurie a Dumnezeului Triunic în folosul fiecăruia care crede și dorește! Nu există niciun păcat comis ieri pe care Domnul să nu-l poată ierta astăzi, pentru că El a murit pentru toate păcatele. Duhul Sfânt a venit în lume pentru a adeveri mântuirea adusă de Hristos în inimile oamenilor. Însă, dragul meu, dacă te împotriveşti lucrării Duhului lui Dumnezeu atunci când El îţi vorbeşte, bineînţeles că nu mai există iertare. Nu mai există iertare pentru că nu doar că ai respins mântuirea oferită ție prin Duhul Sfânt, dar ești sceptic față de însăși existența și manifestările trecute și prezente ale dumnezeirii. Ai nevoie de poocăință și credință, or acestea sunt darul și lucrarea regeneratoare ale Duhului Sfânt.
În Marcu 3, Domnul extinde discuția despre păcatul de neiertat, spunând că acesta înseamnă și să-i atribui diavolului lucrarea Duhului Sfânt, spunând că Hristos a făcut aceste minuni prin puterea lui Beelzebul, când, de fapt, El le făcuse prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Cum vedem și-n pasajul din Matei 12, unde suntem, Fariseii respingeau mărturia și lucrarea vindecătoare și mântuitoare ale Domnului Isus, prin Duhul Sfânt.
Majoritatea teologilor afirmă cu îndreptățire că în zilele noastre acest păcat (hula împotriva Duhului Sfânt) nu mai poate fi comis, pentru că Isus nu mai este pe pământ. Nu există niciun păcat pe care să-l poţi comite azi și pentru care să nu existe iertare, dacă te pocăiești. Desigur, dacă te împotriveşti Duhului Sfânt, nu mai există iertare, pentru că El aduce iertarea. Este ca omul care află că suferă de o boală gravă, și deși doctorul îi spune că există remediu pentru boala lui, omul nostru refuză remediul şi moare, nu din cauza bolii, ci pentru că a refuzat remediul. Remediul pentru boala păcatului (și moartea veșnică pe care o aduce) este pocăința și credința în Fiul lui Dumnezeu, și este Duhul Sfânt cel care aplică remediul; dar dacă te împotriveşti Duhului Sfânt, nu mai exisă niciun remediu pentru boala ta. Aceasta este singura modalitate prin care poți înfăptui un păcat de neiertat astăzi.
Și, ca pentru a extinde discuția – abordând-o din alt unghi – Domnul introduce chestiunea rodirii, a manifestărilor vizibile, direct dependente de natura ființei: care iarăși poate fi sau firea pământească, moștenită prin naștere și coruptă de păcat, sau făptura cea nouă în baza pocăinței, credinței, regenerării și sfințirii lucrate de Duhul Sfânt.
Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după rodul lui. (Matei 12:33)
Acum Domnul spune:
Puide năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căcidin prisosul inimii vorbeşte gura. (Mat. 12:34)
Hm, câtă îndrăzneală! „Pui de năpârci” – vă amintiţi că şi Ioan Botezătorul i-a numit la fel pe farisei?!
Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. (Mat. 12:35)
„Ce este în fântâna inimii omului, aceea va ieşi prin găleata gurii lui” a spus cineva. Această denunţare usturătoare a liderilor religioşi de către Isus denotă că și El i-a respins pe ei, nu doar ei pe El. Au comis ei păcatul de neiertat? Cel puţin, despărțirea de aceşti duşmani este finală, iar rana nu va fi vindecată.
Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit. (Mat. 12:36-37)
„Cuvânt nefolositor” înseamnă nu doar blasfemie, ci și exprimare neglijentă, cuvinte spuse doar ca să nu fie tăcere. „Osânda” este din cauză că vorba, ceea ce spui reflectă ceea ce se află în inima ta. Pentru că nu există om care să fie curat sau nevinovat în aceste privințe, scăparea/salvarea noastră stă doar în pocăința pentru ce-a fost, veghere asupra a ceea ce spunem, și rugăciunea de-a primi de la Domnul puterea de-a pune frâu limbii!
Atunciunii din cărturari şi din farisei au luat cuvântul şi I-au zis: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la tine!” (Mat. 12:38)
Cărturarii şi fariseii încearcă acum o altă abordare subtilă, vrând să dea impresia că sunt gata să-L recunoască, dacă le va da un semn. Ei însă nu aveau deloc intenţia de a crede semnul pe care l-ar primi, ci voiau doar să-L prindă pe Domnul Isus în capcană. Observaţi, vă rog, replica Domnului:
Drept răspuns, El le-a zis: „Un neam viclean şi preacurvarcere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului. (Mat. 12:39-40)
Domnul a refuzat categoric să le dea un semn şi i-a îndreptat înapoi către două evenimente din Vechiul Testament. Primul este istoria semnificativă a profetului Iona. Faptul că a fost înghițit de o balenă, dar mai cu seamă că a fost vărsat înapoi pe pământ după trei zile, când Dumnezeu L-a scos din întunericul morţii la lumină şi la viaţă – ei bine, această experienţă a lui Iona a fost un arhetip al morții şi învierii lui Isus Hristos.
Bărbaţiidin Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-lvor osândi, pentru căei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona. (Mat. 12:41)
Convins de această izbăvire, Iona consimte să-și facă datoria de profet, și drept rezultat locuitorii din Ninive au primit mesajul lui Dumnezeu şi s-au pocăit. Faptele lui Israel, ca popor, îi pun într-o poziţie mult mai periculoasă, pentru că ei nu L-au primit pe Mesia şi nu s-au pocăit atunci când au auzit mesajul Lui.
Incursiunea sui-generis a Domnului Isus prin istoria pilduitoare a poporului continuă cu referirea la gloriosul rege Solomon:
Împărăteasade la miazăzi se va scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l va osândi, pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decât Solomon. (Mat. 12:42)
Fiind Fiul li Dumnezeu, Isus era mai mare decât Iona şi decât Solomon. Împărăteasa din Seba, și alții ca ea, auziseră despre Solomon şi veniseră de la mari depărtări pentru a se convinge și a-i omagia înțelepciunea și opulența... iar în mijlocul poporului și-al liderilor săi era Domnul Isus Hristos, venit El din ceruri la ei, dar ei nu voiau să se întoarcă la El!
Apoi, Isus oferă o pildă și mai uimitoare și profundă (Mat. 12:43-44):
Duhulnecurat, când a ieşit dintr-un om, umblăprin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită.”
Cu alte cuvinte, îmbunătățirea nu este de niciun folos. Dragul meu, poţi să renunţi să mai faci o sumedenie de lucruri, însă asta nu te va face creştin. Dacă toţi oamenii din lume ar înceta să mai păcătuiască chiar acum, nu ar fi mai mulţi creştini în minutul următor sau în ziua următoare, pentru că doar renunţarea la păcat nu te face creştin. Nu de îmbunătățire avem noi nevoie.
Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şistarea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean. (Mat. 12:45)
Noi ne confruntăm cu exact aceeaşi situaţie astăzi. Oamenii cei mai împietriţi din lume sunt membrii nemântuiţi din biserici, pentru că ei îşi închipuie că sunt în regulă. Ei au trecut prin reformarea sinelui – astfel că acum sunt goi, măturaţi şi împodobiţi. Sunt ca o casă goală şi tot ce trebuie să facă duhurile rele este să se mute acolo. Ei sunt ai diavolului, deși nu sunt conștienți asta. Reformarea prin propriile puteri este parțială și temporară, și înseamnă finalmente moarte şi distrugere. Regenerarea înseamnă viaţă şi libertate.
Pare în firea lucrurilor ca acest capitol care a provocat uimire progresivă să se încheie la fel de non-conformist. În mijlocul unor oameni cu o puternică apartenență și conștiință de familie, trib și neam, Mântuitorul – fiul al poporului evreu – afirmă inechivoc că există o relaţie care este mai puternică decât cea dintre mamă şi fiu şi chiar decât între fraţii de sânge! Aceasta este relaţia cu Dumnezeu prin Isus Hristos, prin credinţa în El.
Pe când vorbea încă Isus noroadelor, iatăcă mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El. Atunci cineva I-a zis: „Iată, mama Ta şi fraţiiTăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine.”Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?” Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei!” (Mat. 12:46–49)
Domnul spune aici că cea mai puternică relaţie din zilele noastre este relaţia dintre Hristos şi un credincios. Dragul meu, dacă eşti copil al lui Dumnezeu şi ai în familie membri nemântuiţi, eşti mai apropiat de Isus Hristos decât de rudele tale, chiar şi decât mama ta, care te-a născut. Eşti mai îndeaproape înrudit cu alţi credincioşi decât de membrii nemântuiţi ai familiei tale. Asta este ceva de-a dreptul uimitor! Domnul vorbeşte aici despre o nouă relaţie.
Căci oricineface voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă. (Mat. 12:50)
Şi care este voia Tatălui? Ca tu să Îl asculţi pe Domnul Isus Hristos, să-L primeşti şi să crezi în El. Fă lucrul acesta acum, ca să fii de azi și-n veșnicie – parte din familia Domnului Isus! Iar celor ce prin pocăință și credință sunteți deja, vă doresc să vă comportați ca atare!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Suntem recunoscători și bucuroși să putem înainta în parcurgerea Cuvântului lui Dumnezeu – o îndeletnicire de o deosebită valoare și importanță pentru cei ce-și cunosc interesul veșnic. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru investiția Lui răbdătoare și consistentă, și vă mulțumim și dvs. pentru că răspundeți cu atenție și interes acestei revărsări de bunătate și har.
Continuă să răsfoim împreună Evanghelia după Matei, ne apropiem de jumătatea acestei importante scrieri nou-testamentare – ne stă înainte capitolul 13, pe care – date fiind conținutul și importanța sa – îl vom parcurge pe parcursul a trei episoade, fără a avea pretenția că facem altceva decât o introducere și-o încurajare spre aprofundare personală.
Aşa cum am spus, Evanghelia după Matei este probabil evanghelia-cheie a Bibliei, ea fiind uşa batantă dintre Vechiul Testament şi Noul Testament; iar capitolul 13 poate fi considerat drept o cheie a Evangheliei după Matei. Astfel, ce vom citi aici este de o importanță vitală și ne va oferi o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă Împărăţia cerurilor decât orice alt loc din evanghelie, și nu numai...! Noi numim această secțiune Discursul Pildelor Împărăţiei şi este unul dintre cele trei discursuri majore din Evanghelia după Matei.
Predica de pe Munte priveşte înspre trecut. Este legea pentru ţară, dar și un soi de proclamație/constituție pentru noua Împărăție.
Discursul Pildelor Împărăţiei revelează condiţia Împărăţiei cerurilor în lume în timpul vremurilor prezente.
Discursul de pe Muntele Măslinilor priveşte spre viitor, la întoarcerea Regelui şi la lucrurile care vor veni.
Aopi, trebuie spus că dintre discursurile majore, semnificative ale Domnului Isus din evanghelia lui Matei, cel redat în cap. 13 este singurul adresat preponderent mulțimii noroadelor (deși sunt incluse în el și digresiunile explicative oferite exclusiv ucenicilor).
Dacă în cap. 11-12 am observat accentuarea divizării oamenilor în ce privește atitudinea față de Domnul Isus – contrastul dintre adevărații ucenici și toți ceilalți – această segregare se regăsește și-n ilustrațiile care fac subiectul cap. 13.
Nu putem să nu facem observația că cititorii NT sunt beneficiarii redării și interpretării tuturor pildelor în cauză – pt că dacă pilda semănătorului și a neghinei au fost rostite în public, de interpretarea lor beneficiază doar ucenicii; iar alte pilde sunt spuse doar ucenicilor – mulțimile amorfe sau apatice fiind astfel delimitate de ucenici.
Divizarea și contrastul sunt evidente și-n conținutul acestor pilde; ele sunt „ale Împărăției”, dar tema lor este de fapt reacția oamenilor față de Evanghelia Împărăției, decelată și ea în alb și negru, favorabil și ostil, bun și rău, entuziasm și apatie...
Pildele Împărăţiei cerurilor redate în cap. 13 din Matei arată direcţia Împărăţiei după respingerea ei de către Israel, până când Regele Se va întoarce pentru a-Şi instaura Împărăţia cerurilor pe pământ.
Vreau să vă reamintesc faptul că Domnul nostru l-a urmat pe Ioan Botezătorul în predicare, mesajul fundamental al amândurora fiind identic: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape!” (Mat. 4:17). Domnul a enunţat codul fundamental de funcționare a acelei Împărăţii, Predica de pe Munte, apoi El a demonstrat că are puterea și autoritatea de a susține conformarea la principiile înalte stabilite, după care Şi-a trimis ucenicii cu un mesaj – care însă a fost tratat cu ostilitate, mai exact Israel şi-a respins Regele. De aceea, Domnul nostru emite o judecată împotriva cetăţilor în care Îşi făcuse lucrările minunate şi împotriva liderilor religioşi ai vremii. Când I-au cerut un semn, El le-a spus că nu vor primi un alt semn decât acela al lui Iona. Semnul lui Iona era unul al învierii, iar acel semn urma să fie împlinit în Hristos curând după aceea. În cele din urmă, El a emis o invitaţie foarte personală: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (literal, „vă voi odihni”, Mat. 11:28).
Acum se ridică întrebarea: Ce se va întâmpla cu Împărăţia cerurilor? Este evident că El nu o va instaura pe pământ la prima Sa venire. Așadar, ce se va întâmpla cu Împărăţia cerurilor în intervalul dintre suferinţa şi gloria lui Hristos? În Discursul Pildelor Împărăţiei, Domnul nostru ne prezintă condiţiile Împărăţiei cerurilor pe pământ în această perioadă, folosind şapte (iar unii spus chiar opt!) pilde.
Acestea sunt numite Pilde ale Împărăţiei, parabole care vorbesc despre tainele Împărăției, pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu un mister este ascuns sau ţinut secret până la un moment dat, iar apoi este dezvăluit. Biserica este un mister (conform acestei definiţii), pentru că ea nu a fost un subiect al revelaţiei în Vechiul Testament. Ea a fost revelată după moartea şi învierea lui Hristos. De fapt, Biserica nu ar fi putut exista fără moartea şi învierea lui Hristos. În Efeseni 5:25 este scris: „Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.”
Este important să observăm că Împărăţia cerurilor nu este sinonimă cu Biserica, așa cum nici Biserica nu este sinonimă cu Împărăţia cerurilor.
După cum am spus, pildele Împărăţiei revelează ce se va întâmpla între momentul respingerii lui Hristos şi momentul în care El Se va întoarce pe acest pământ ca Rege. Pentru că, sintetic și convingător, prin aceste pilde Domnul nostru acoperă întreaga perioadă dintre respingerea Lui de către Israel şi întoarcerea Sa pe pământ pentru a-Și instaura împărăţia, de aceea mulți, între care mă număr și eu, le consideră a fi foarte importante.
La începutul acestui capitol, se spun și putem observa câteva chestiuni interesante:
În aceeaşi zi, Isus a ieşit din casă şi şedealângă mare. O mulţime de noroade s-austrâns la El, aşa că a trebuit să Sesuie să şadă într-o corabie; iar tot norodul stătea pe ţărm. (Mat. 13:1–2)
Ideea de „casă” slujește aici (și-n vers. 36) și pentru delimitarea adresabilității Domnului, marcând distincția dintre învățătura rostită în public (care urmează) și cea adresată cercului restrâns de ucenici. Poate fi vorba și de o simbolistică folosită aici – „casa” amintind de casa lui Israel... „Şi şedea lângă mare” – da, este vorba despre una din întinderile de apă în arealul cărora Mântuitorul și-a desfășurat lucrarea publică... dar „marea” este și o reprezentare a naţiunilor de ne-evrei (simbolism folosit şi în alte locuri din Scriptură). Domnul nostru părăseşte poporul lui Israel şi se întoarce către lume. Acum, El vorbeşte despre ceea ce se va întâmpla în lume până când El Se va întoarce ca Rege.
Acest act denotă o schimbare în metoda Sa. Mari mulţimi se adunau pentru a-L auzi, și de data asta El Se urcă într-o corabie şi începe să li se adreseze celor de pe mal.
Deşi Domnul nostru prezintă mai multe pilde în acest capitol, vom constata că El tălmăcește doar două dintre ele: pilda semănătorului şi pilda neghinei. Interpretarea Sa este un ghid care ne ajută să înțelegem și simbolismul din celelalte pilde. De exemplu, în prima pildă pe care o va spune, a semănătorului, păsările îl reprezintă pe Satan, iar dacă într-o altă pildă El foloseşte păsările, putem fi aproape siguri că ele nu reprezintă ceva bun. Trebuie să fim consecvenţi faţă de interpretarea Domnului nostru, mai cu seamă dacă El nu face precizări cu privire la interpretare.
Și dacă tot am folosit de atâtea ori cuvântul pildă, îngăduiți-mi și o lămurire: pilda (sau parabola) este o povestire alegorică folosită pentru a reda o învățătură, un principiu. A fost și este cu precădere folosită pentru a înlesni receptarea unui mesaj important de către un public simplu, neobișnuit cu abstractul. Deși par facile, parabolele au totuși un caracter „enigmatic” necesitând interpretare pentru a fi corect înțelese. Pilda/parabola îndeamnă spiritul uman la reflecție, și are calitatea de a capta personalitatea audienței, antrenându-i imaginația, intuiția sau chiar creativitatea. Parabola nu-și propune cultivarea esteticului sau erudiției, dar cel ce spune parobole, în cazul de față Mântuitorul, trebuie să dețină arta de a povesti. Avantajul vorbirii în imagini, în parabole, constă nu numai în aceea că adresându-se în primul rând imaginației reține imediat atenția ascultătorului și-i dezvoltă inteligența, ci și în faptul că favorizează întelegerea spirituală.
Ne-ntoarcem în Matei 13 și afirmăm că prima dintre Pildele Împărăţiei, Pilda semănătorului, poate fi considerată fundamentul tuturor celorlalte.
El le-a vorbit despre multe lucruri în pilde şi le-a zis: „Iată, semănătorul a ieşit să semene…” (Mat. 13:3)
Titlul pildei poate induce în eroare, pentru că nu semănătorul se află în centrul atenției sale, ci mai degrabă interacțiunea seminței cu diversele tipuri de sol/teren constituie subiectul principal al parabolei. Vom afla imediat și interpretarea Domnului nostru, care va identifica semănătorul ca fiind Fiul omului, și că sămânţa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.
Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altăparte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci, şi altul treizeci. (Mat. 13:4–8)
Semănarea seminţei era o imagine obişnuită în Palestina. Oamenii desțeleneau terenul cu un plug rudimentar, dar uneori nu făceau nici măcar lucrul acesta. Apoi, semănătorul ieşea şi arunca seminţe pe pământ. Chiar şi astăzi oamenii care împrăștie sămânța, care seamănă grâu, porumb, orz, secară și toate celelalte constituie o imagine comună primăvara; desigur, noi folosim utilaje pentru a semăna sămânţa, dar în zilele Domnului Isus sămânţa era semănată cu mâna.
Aşa cum am menţionat deja, semănătorul Îl reprezintă pe El, după cum vom vedea și din pilda grâului şi a neghinei (v. 37). Domnul Isus este Cel care seamănă sămânţa, şi cred că această imagine ilustrează lucrarea Lui făcută în lume până în zilele noastre. El a fost Regele, dar la răstimpuri Şi-a pus deoparte haina regească făcând lucrarea unui fermier, semănând sămânţa... chiar şi astăzi. Cu toate acestea, El este Rege!
Sămânţa, aflăm din versetul 19, reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, iar câmpul simbolizează lumea (ne-o spune explicația pildei neghinei, în vers. 38). Observaţi că este vorba despre lume, nu despre biserică. Vorbim despre o situaţie a lumii. Cred că imaginea arată în felul următor: avem biserica în lume, iar în afara Bisericii, dar în lume, sunt mulţimi de oameni care nu L-au primit pe Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este dat tuturor – unul îl acceptă, celălalt nu. Treaba noastră este să semănăm sămânţa, deşi nu toţi o vor primi.
Domnul Isus conduce acest program măreţ de semănare a seminţei. El mi-a dat mie un mic colţ în care să lucrez, şi treaba mea este să semăn sămânţa. Vreau să fiu cât se poate de clar aici: aceasta este ziua în care trebuie semănată sămânţa. Nu vreau să despic firul în patru, dar nu „recolta” este ceea ce are loc acum. Poate că cineva mă va întreba: „Nu a spus Hristos, «Rugaţi dar pe Domnul secerişului…?»” Ba da, dar hai să ne uităm din nou la textul acela: „Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Săi: «Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui»” (Mat. 9:36-38).
Acest pasaj apare chiar înainte ca Domnul să-Și trimită apostolii la oile pierdute ale casei lui Israel. Epoca Legii se apropia de sfârşit. Vremea recoltei vine după ce sămânţa a fost semănată. Timp de aproximativ o mie cinci sute de ani, sub Lege, sămânţa fusese semănată. Apoi a venit vremea recoltei, şi o nouă epocă lua fiinţă. La încheierea unei epoci există o recoltă, iar la începutul altei epoci se face semănarea seminţei. Vreau însă să accentuez faptul că recolta de la sfârşitul unei epoci este judecata și vom vedea lucrul acesta în unele dintre pildele care urmează.
Însă noi trăim acum zilele când trebuie să semănăm sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu. Mă bucur atunci când primesc reacții de la câte cineva care a ascultat învăţătura Cuvântului transmisă prin programele de radio. Unii oameni ascultă destul de multă vreme, până când, în cele din urmă, sămânţa germinează şi aduce rod. Treaba mea este să semăn sămânţa cât timp sunt în lume... şi aceasta este şi treaba ta, dragul meu!
Să ne-aducem aminte ce s-a-ntâmplat cu sămânţa! Ei bine, aceasta a căzut pe pământ, în condiții și tipuri de sol diferite, iar trei sferturi din seminţe nu rodesc, ci se irosesc. Nu era nimic în neregulă cu sămânţa – pământul era problema. Poţi contesta ideea de alegere cât vrei, dar în această pildă este evident liberul-arbitru. Starea solului este foarte importantă în ceea ce priveşte sămânţa.
Ascultaţi dar ce înseamnă pilda semănătorului. (Matei 13:18)
Vă invit acum să ascultăm cum interpretază Domnul ce se întâmplă cu sămânța căzută pe fiecare din aceste patru feluri de sol. În versetul 4, El spusese că o parte din sămânţă semănată a căzut lângă drum, iar păsările au venit şi au mâncat-o. În versetul 19, El le explică ucenicilor Săi semnificaţia imaginii:
Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum. (Mat. 13:19)
Păsările îl reprezintă pe cel rău: Diavolul ia sămânţa semănată lângă drum. Acest lucru ar trebui să-l facă pe fiecare membru al bisericii să-şi cerceteze inima. Dragul meu, acest lucru nu trebuie să te chinui să-l aplici altor oameni, aplică-ţi-l ţie! Cineva a scris o poezie foarte ingenioasă, care spune:
Când vei ajunge-n ceruri,
Vei fi șocat probabil
Văzând acolo pe mulți la care nu te așteptai!
Să nu fii prea surprins,
Şi nici măcar să-ţi pese,
Gândește doar că poate – la rândul lor –
Și ei vor fi şocaţi văzându-te pe tine acolo!
Se pare că pământul de lângă drum îi reprezintă pe membrii bisericilor, creştinii formali, cu numele. Ei au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, dar atât – n-au făcut niciun pas spre ascultarea credinţei. Cuvântul n-a găsit credinţă – sau dacă va fi fost puțină, a fost o credinţă formală, intelectuală, care doar i-a făcut să dea din cap a aprobare. Cu alte cuvinte, pentru oamenii de acest fel, creştinismul este ceva colateral. Apartenenţa la biserică e la fel ca apartenenţa la orice alt club, poate chiar lojă... Aceşti oameni sunt îngheţaţi și îi întâlnim în bisericile noastre, iar cei ce nu mai vin, nu doar că s-au depărtat de biserică, ci cred că au fost integrați în diverse alte culte şi secte.
Al doilea grup este reprezentat de pământul stâncos.
Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cubucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, seleapădă îndată de el. (Mat. 13:20–21)
Aceşti oameni, pământul stâncos, sunt opusul primului grup. Dacă în ce-i privește pe ascultătorii din grupul precedent, închipuiți prin sămânța căzută lângă drum, diavolul a fost cel care a furat (ciugulit, consumat) Cuvântul din ei, în acest al doilea grup firea pământească este vinovată de irosire. Inițial, oamenii aceștia nu doar că n-au rămas impasibili, îngheţaţi, ci parc-ar fi fost plasați într-un cuptor – calzi, emoţionali, vărsând lacrimi, au primit cu bucurie și au fost foarte mişcaţi. Aceştia sunt creştinii pe care eu îi numesc Alka-Seltzer. Au foarte multă efervescenţă în ei și fac la fel de multă agitaţie în timpul serviciului ca o rachetă pe platforma de lansare, dar niciodată nu ajung pe orbită. Au un zel şi o energie deosebite, îndeosebi în timpul întâlnirilor speciale, dar sunt asemenea unor lumânări, care după încheierea întâlnirii arată cât se poate de consumate.
Cu mulţi ani în urmă, mă aflam în tren, în partea de la urmă... Mă uitam pe geam, și am văzut o bucată mare de hârtie – pe care probabil că o aruncase cineva pe calea ferată – cum, la trecerea în viteză a trenului nostru, se zbătea în aer zburând nehotărâtă în toate direcţiile... Imediat după ce trenul a trecut, hârtia a căzut până la urmă îanpoi pe terasament şi a rămas acolo, până am pierdut-o din vedere... Și m-am gândit atunci: „Exact aşa sunt mulţi aşa-numiţi creştini. Când participă serviciul divin, se entuziasmează foarte tare, dar nu au o relaţie reală cu Hristos. Este vorba aici doar despre o exaltare emoţională. Uneori nici nu-i nevoie de un necaz sau de vreo prigonire... Dar cu-atât mai mult când vin acestea, lepădarea e certă!” Oamenii aceștia materialiști, impulsivi, nestatornici sunt ca pământul stâncos pe care nu „prinde” decât o idee de rădăcină.
A treia categorie de oameni veniți în contact cu Evanghelia se comportă ca solul năpădit cu spini: (Mat. 13:22)
Sămânţacăzută întrespini este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt, şi ajunge neroditor.
În cazul acestor oameni, lumea este cea care împinge Cuvântul lui Dumnezeu afară din ei. Diavolul i-a prins pe cei care erau pământul de la marginea drumului... natura umană, firea pământească păcătoasă s-a ocupat de cei care sunt pământ stâncos... iar lumea înăbuşe Cuvântul pentru această clasă de ascultători. Intervin grijile lumii... Ce vor zice ceilalți? Cum mă mai descurc dacă nu voi mai putea să...?! În unele cazuri este vorba despre sărăcie, alteori este vorba despre înşelăciunea bogăţiilor. Este interesant faptul că oamenii care se găsesc la extremele spectrului social – sărăcie extremă sau prosperitate extremă – sunt oamenii cel mai greu de cucerit pentru Hristos, pentru că ei văd totul în termeni de câștig sau pierdere. Am văzut foarte mulţi oameni care au lăsat ca perspectivele, modele, anturajele, preocupările lumii să scoată afară Cuvântul lui Dumnezeu.
Dragii mei, aceste trei tipuri de pământ nu reprezintă trei feluri de credincioşi – ei nu sunt deloc credincioşi! Ei au auzit Cuvântul şi doar au declarat că l-au primit. Prietene, ar fi bine ca fiecare dintre noi să ne cercetăm pe noi înşine să vedem dacă avem o credinţă reală sau nu.
Slavă lui Dumnezeu pentru acea parte din sămânţă care a căzut pe pământ bun, și oricât ar părea de clar și simplu, Domnul nostru găsește de cuviință să interpreteze și această imagine, a patra categorie, singura pozitivă și productivă:
Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce rod: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci. (Mat. 13:23)
Aceştia sunt ascultătorii care primesc Cuvântul şi îl înţeleg. Unii dintre ei pare că nu aduc prea mult rod – doar de treizeci de ori, dar alții aduc de o sută de ori! Oricum, aprecierea rodniciei (mai cu seamă a altora) nu e treaba noastră, ci a Stăpânului! Sigur că e de datoria naostră să fim cât mai rodnici și spornici, dar pe de altă parte să nu ne lăsăm robiți de activism și de cantitate!
Cuvântul trebuie înţeles. Famenul etiopian, vă amintiţi, citea Cuvântul, dar nu îl înţelegea – deşi dorea să îl înţeleagă. Aşa că Duhul Sfânt l-a dus pe Filip acolo, l-a scos înaintea etiopianului, şi practic acesta a obținut biletul spre cer. I-a explicat că Cel care a fost dus ca un miel la tăiere era Domnul Isus Hristos, că El a fost rănit pentru păcatele noastre şi lovit pentru fărădelegile noastre. Etiopianul a crezut şi L-a primit. Filip a semănat Cuvântul Evangheliei! Acesta este un exemplu care atestă maniera de lucru în Împărăţie: Semănătorul, Domnul Isus Hristos, seamănă Cuvântul lui Dumnezeu în lume, iar Duhul Sfânt îl aplică inimilor celor care doresc să creadă. Lucrați ca Ei, lucrați cu Ei! Pe curând!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.