Listen on:
Episodes
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Cred/sper că sunteți bine, la reîntâlnirea cu Scriptura – care continuă să-și întoarcă filele spre folosul nostru, dezvăluindu-ne de fiecare dată alte și alte lucruri despre Autorul ei și al nostru. Biblia, cuvântul scris și revelația specială a lui Dumnezeu, ne este de folos în ambele sale secțiuni principale – Vechiul și Noul Testament. În ambele părți ni se dezvăluie caractere umane, și lipsurile lor – dar NT ne arată în plus harul prin care Dumnezeu umple/completează ce lipsește omului. Și VT și NT dau pe față inima omului, dar în mod special NT ne dezvăluie inima lui Dumnezeu și felul în care Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, răspunde, compensează, contracarează minusurile și nevoințele omenești.
Noul Testament, a cărui primă carte și Evanghelie tocmai am început-o, ne pune înainte: fapte (dintre cele mai minunate din istorie), idei (extrase din faptele relatate), adevăruri (desprinse din idei, și care fac bine oamenilor) și idealuri (între care mântuirea și viața veșnică, obținute prin Omul ideal Isus Hristos, reprezintă aportul fundamental al creștinismului în omenire.) E bine să nu uităm aceste nuanțe și această progresie, pe măsură ce înaintăm în descifrarea revelației nou-testamentare.
Sintetizând și mai mult această introducere concluzivă (sau concluzie introductivă) aș spune că ceea ce domină și caracterizează scrierile care alcătuiesc NT, și-n același timp le conferă coerență și unitate, este ideea de împlinire – NT este cartea împlinirilor. Ceremonialele neexplicate (sau insuficient înțelese), scopurile neatinse, căutările nefinalizate, profețiile neconcretizate se luminează și se finalizează în mod strălucit și unic în Isus Hristos – care este împlinirea ceremoniilor, împlinirea istoriei, împlinirea cercetărilor și a prorociilor din Vechiul Testament și ale lumii din ultimele două milenii! Datorită subiectului și personajului principal, NT este poate cea mai importantă carte scrisă vreodată! Pentru că obiectivul ei suprem este salvarea ființelor umane, și soluția pentru aceasta este credința în viața, învățătura, moartea, învierea, înălțarea, revenirea și domnia finală a lui Isus Hristos în Împărăția cerurilor, în noua creație perfectă, necoruptă și necoruptibilă de păcat.
Am mai spus, în mod justificat NT se deschide cu Evanghelia lui Isus Hristos, adică redarea vieții și învățăturii Mântuitorului văzute prin ochii a patru contemporani – Matei, Marcu, Luca și Ioan. Bine, nu e vorba de biografii în înțelesul clasic sau modern al cuvântului, ci de redări ale caracterului și lucrării Fiului Omului, dictate de Duhul Sfânt dar văzute prin prisma autorilor umani, și adresate unor audiențe diferite – și care împreună dau un portret coerent al personalității și activității Omului Isus Hristos.
Evanghelia după Matei (scrisă de un evreu, pentru evrei în special) debutează – firesc, astfel – cu genealogia Mântuitorului, pe linie paternă. Vreo 40 de nume (între care și patru femei) sunt legate între ele prin formula „a născut pe” – expresie care fiind preponderent aplicată unor bărbați aici, descumpănește – trebuie înțeleasă deci în sensul de „este părintele/tatăl (lui...)”. Tiparul acesta debutează în versetul 2, unde se spune că Avraam a născut pe Isaac; începând de acolo, apar o mulţime de „naşteri”... și se ajunge în versetul 16, care începe cu afirmaţia: „Iacov a născut pe Iosif”... și ne-am aştepta să continue în același mod, spunându-se că Iosif a născut pe Isus – dar aici lucrurile se schimbă! Textul spune: „Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Isus, care se cheamă Hristos.” În mod deliberat și evident, Matei clarifică faptul că Iosif NU este tatăl natural al lui Isus. El este bărbatul Mariei, și va fi cel în casa căruia va crește fiul lor Isus – dar nu este tatăl lui Isus!
În restul capitolului, Matei ne va oferi această explicaţie şi ne va arăta cum contribuie ea la caracterul de împlinire (a profeţiei Vechiului Testament) atribuit Noului Testament. Luca, și el autorul unei evanghelii (care-i poartă numele), a fost un doctor grec (deci bun cunoscător al obstreticii). Și el, alături de Matei (dar independent de acesta) afirmă că Domnul Isus s-a născut din fecioară. Iosif nu a fost tatăl Său, iar Maria nu i-a fost necredincioasă... deci Isus nu este un copil nelegitim.
Dragul meu, eu admit că există oameni care nu cred în Naşterea din Fecioară. Omul are dreptul să nu creadă, însă am aici două precizări bine definite. În primul rând, nu cred că un predicator ar trebui să nege naşterea din fecioară a lui Isus Hristos. Dacă o face, atunci ar fi mai bine să îşi găsească orice altă slujbă! De asemenea, obiectez și faţă de oricine afirmă că Biblia nu învaţă naşterea din fecioară a lui Hristos. Singurul Isus despre care avem dovezi istorice este Cel născut din fecioară! Dacă vrei să adopţi poziţia conform căreia El nu S-a născut din fecioară, pe ce te bazezi? Va trebui să prezinţi dovezi, care să fie în mod clar mai grele decât plăpânda raţiune a omului. Nu e foarte greu să fii într-un birou (eventual dintr-un seminar teologic) şi să scrii o teză despre imposibilitatea Naşterii din Fecioară. Poate vei scrie o carte convingătoare pe această temă, dar fără să ai vreun document care să-ți susţină ipoteza. Nu ai decât raţionalismul. Prin raţionament, poţi afirma: „Asta nu s-ar fi putut întâmpla.” Ei bine, cine eşti tu să spui că nu s-ar fi putut întâmpla? Cu zeci și sute de ani în urmă, omul afirma că este imposibil să ajungi pe Lună – dar s-a făcut și asta, folosind legile lui Dumnezeu. Dumnezeu este Creatorul legilor naturale și El poate fie să folosească acele legi, fie să le dea deoparte pentru a-Şi duce la îndeplinire scopurile Sale. Dovezile arată foarte clar că Isus Hristos s-a născut din fecioară.
În versetul 17 din Matei 1 găsim o afirmaţie care va explica ceva din genealogii.
Deci de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri de toate; de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri.
Matei grupează genealogia pentru a oferi o imagine de ansamblu a istoriei Vechiului Testament. O eră se întinde de la Avraam până la David, o alta de la David până la robia babiloniană, iar a treia de la robia babiloniană până la naşterea lui Isus Hristos. În mod evident, el a omis o serie de nume din genealogie pentru a avea paisprezece nume în fiecare perioadă. Întrebarea este: de ce a făcut el lucrul acesta? Poate și pentru că numărul paisprezece (de două ori şapte) conferă un sens la perfecțiunii, genealogiei respective.
După ce a arătat că Iosif nu este tatăl lui Isus, Matei ne va oferi o explicaţie. În Vechiul Testament, Dumnezeu prezisese deja o naştere supranaturală. Ieremia se adresează poporului Israel când spune: „Până când vei fi pribeagă, fiică rătăcită? Căci Domnul face un lucru nou pe pământ: femeia va peţi pe bărbat” (Ieremia 31:22). Aceasta nu este o naştere naturală, ci una supranaturală. Naşterea din fecioară a Domnului Isus este acel „lucru nou” pe care L-a făcut Dumnezeu, și reprezintă o împlinire a profeţiei lui Ieremia.
Dar să mergem mai departe cu studiul primei evanghelii din Noul Testament. Genealogia prezentată de Matei, care acoperă istoria Israelului de la formarea lui şi până la naşterea Domnului Isus, demonstrează că Dumnezeu a pregătit cu grijă fiecare detaliu pentru venirea în lume a Domnului Isus. Am observant că dragostea divină nu ţine cont de rasă sau clasă social, atunci când omul doreşte să intre într-o relaţie cu Creatorul lui. Toate astea: pentru că marea dorinţă a lui Dumnezeu este să-I primească la Sine pe toţi oamenii care acceptă mântuirea venită prin fiul său Domnul Isus Hristos.
Ne aplecăm acum asupra împrejurărilor miraculoase în care Domnul Isus a venit în această lume. Matei subliniază că spre deosebire de strămoşii lui umani, Domnul Isus a avut parte de o naştere cu totul special – începând chiar cu modul în care ea a fost anunţată, cu multe generaţii înainte ca să aibă loc. Matei este foarte atent să precizeze că tot ceea ce se întâmplă cu Domnul Isus este o împlinire a profeţiilor din vechime. Și nu doar anunţarea nașterii este o minune, ci și modul în care s-a petrecut.
Iar naşterea lui Isus Hristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi, înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. (Mat. 1:18)
„Iată ce s-a întâmplat la naşterea lui Isus Hristos”, ne spune Matei, cu alte cuvinte. Pe când Maria era logodită cu Iosif, înainte ca ei locuiască împreună – adică, înainte de căsătorie și de consumarea unirii lor – ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.
Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus de gând s-o lase pe ascuns. (Mat. 1:19)
Legea mozaică era foarte strictă în această privinţă. Ea afirma că o femeie care se făcea vinovată de infidelitate trebuia să fie omorâtă cu pietre – aceasta era cea mai aspră pedeapsă. Însă omul acesta, Iosif, era un om remarcabil. Noi îi acordăm Mariei o mare atenţie, şi pe bună dreptate. Protestanţii nu ar trebui să omită să îi acorde o importanţă deosebită Mariei, căci ea a fost într-adevăr o persoană remarcabilă. Amintiţi-vă că ea a fost cea pe care Dumnezeu a ales-o să fie mama Domnului nostru, iar Dumnezeu nu face greşeli! El a ales fata potrivită. Deşi toate acestea sunt adevărate, trebuie să ne amintim că Dumnezeu L-a ales şi pe Iosif. Dumnezeu nu a greşit nici în privinţa alegerii lui. Un om iute la mânie ar fi pus imediat ca ea să fie omorâtă cu pietre, sau ar fi făcut din ea un exemplu negativ, expunând-o oprobriului public. Iosif însă nu era genul acela de om, ci era un bărbat blând. El era îndrăgostit de ea şi nu dorea să o rănească în vreun fel, deşi simţea că ea îi fusese necredincioasă.
Dar, pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce S-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt.” (Mat. 1:20)
Pentru a preveni o situaţie tragică, îngerul i s-a arătat lui Iosif pentru a-i clarifica ceea ce se întâmpla de fapt. Și nu se rezumă la atât, ci indică și detalii gen numele copilului!
Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale. (Mat. 1:21)
Numele Isus vine din rădăcina care dă și numele Iosua, și înseamnă „Salvator, Mântuitor”. Pruncul se va numi Isus pentru că El va salva pe poporul Său de păcatele sale.
Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul care zice… (Mat. 1:22)
Matei, evanghelistul care scrie pentru poporul Israel, nu uită să precizeze rostul a ceea ce descrie: toate acestea s-au întâmplat pentru ca să se împlinească ceea ce prevestise Dumnezeu prin profeți. Matei face apel la poporul lui Israel să înţeleagă că Acesta care a venit este, în mod evident, împlinirea profeţiei Vechiului Testament.
S-a afirmat că există peste trei sute de profeţii referitoare la prima venire a lui Hristos, care s-au împlinit în mod literal. Nu ştiu exact câte dintre ele sunt în Matei, dar ştiu că Matei a citat din Vechiul Testament mai mult decât ceilalţi trei autori ai evangheliilor la un loc. Se pare că el consemnează evenimentele şi le pune în lumina profețiilor Vechiului Testament, nu pentru că încearcă în primul rând să prezinte o „viaţă a lui Hristos”, ci pentru că dovedeşte că aceasta este adevărata împlinire a profeţiilor vechi-testamentare referitoare la El. Și imediat în continuare prezintă profeţia făcută de Isaia în cartea sa, 7:14:
Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I vor pune numele „Emanuel” care tălmăcit înseamnă „Dumnezeu este cu noi”. (Mat. 1:23)
Vă rog să-mi permiteți să stăruim puţin în versetul acesta, pentru că este foarte important. Teologia liberală a negat naşterea din fecioară a lui Hristos, precum şi faptul că Biblia susține naşterea Sa din fecioară. Există chiar temerea că anumite traduceri moderne ale Bibliei au apărut tocmai pentru a susţine teze ale liberalilor – și una dintre doctrinele afectate este naşterea din fecioară. În Noul Testament în Versiunea Standard Revizuită, ediția 1946, Matei 1:23 sună în felul următor: „Toate acestea s-au întâmplat pentru a împlini ceea ce spusese Domnul prin profetul: «Iată fecioara va concepe şi va naşte un fiu, iar numele lui va fi Emanuel» (care înseamnă, Dumnezeu este cu noi).
În Vechiul Testament din Versiunea Standard Revizuită, ediția 1952, Isaia 7:14 sună în felul următor: „De aceea, Domnul însuşi vă va da un semn. Iată o femeie tânără va concepe şi va naşte un fiu şi îi va pune numele Emanuel.” Observaţi că în Isaia au înlocuit cuvântul fecioară cu „femeie tânără”, chiar dacă în Matei 1:23, care este o împlinire a lui Isaia 7:14, au folosit cuvântul fecioară!
Profeţia din Isaia 7:14 a fost dată ca un semn, însă, dragul meu, nu este deloc un semn ca o tânără femeie să conceapă şi să nască un fiu. Dacă acesta este un semn, el se întâmplă/împlinește de nenumărate ori pe zi, în jurul nostru! Așadar, Versiunea Standard Revizuită traduce termenul din ebraică pentru „fecioară! prin „femeie tânără”.
Nu pot să nu adaug ceva: în Isaia 7:14 în limba ebraică, cuvântul folosit pentru „fecioară” este almah. Traducătorii Versiunii Standard Revizuite au apelat la scrierile lui Gesenius, teolog și ebraist german, care a întocmit un lexicon ebraic exhaustiv. (Pot depune mărturie că este extenuant şi doar să răsfoiești acest lexicon!) Gesenius a recunoscut că traducerea obişnuită a cuvântului este „fecioară”, dar a afirmat că el poate fi înțeles și ca „femeie tânără.” Motivul pentru care el a făcut această afirmaţie este că el... respingea miraculosul! Astfel, această nouă traducere, şi altele care au urmat, au încercat să afirme că almah înseamnă „femeie tânără” şi nu „fecioară.”
Să ne întoarcem însă la Isaia 7 şi să studiem evenimentul consemnat acolo. Era pe vremea când Ahaz se afla pe tronul lui Iuda. El a fost unul dintre cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu, și este enumerat în șirul împăraţilor răi. Dumnezeu L-a trimis pe Isaia să îi ducă un mesaj, însă el nu a vrut să asculte, astfel că citim: „Domnul a vorbit din nou lui Ahaz şi i-a zis: «Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău; cere-l, fie în locurile de jos, fie în locurile de sus.» Ahaz a răspuns: «Nu vreau să cer nimic, ca să nu ispitesc pe Domnul.»” (Is. 7:10–12). Permiteți-mi să spun că aceasta era doar o pioşenie ipocrită din partea lui. Dumnezeu îi ceruse lui Isaia să se întâlnească cu Ahaz pe drum, pentru a-i transmite un mesaj din partea Lui și să-i spună că Dumnezeu îi va da biruinţă lui Ahaz. Cu toate acestea, Ahaz nu L-a crezut pe Dumnezeu, astfel că, pentru a-i încuraja credinţa, Isaia îi spune că Domnul vrea să îi dea un semn. În „pioşenia” lui, Ahaz spune: „Oh, nu vreau să cer un semn de la Domnul!” Isaia i-a răspuns: „Fie că vrei, fie că nu vrei, Dumnezeu îţi va da un semn. Semnul acesta nu este doar pentru tine, ci pentru întreaga casă a lui David.” Și semnul va fi acesta: „...Iată fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu şi îi va pune numele Emanuel” (Is. 7:14). În mod evident, dacă s-ar face referire aici la o femeie tânără, acesta n-ar fi deloc un semn pentru Ahaz sau pentru casa lui David sau pentru oricine altcineva; însă dacă o fecioară ar rămâne însărcinată şi ar naşte un fiu, acesta, dragul meu, este într-adevăr un semn! Şi exact despre asta este vorba aici.
Când în Vechiul Testament se foloseşte cuvântul almah, semnificaţia lui este aceea de „fecioară”. Rebeca a fost numită almah înainte căsătoria sa cu Isaac. Am întrebat un evreu, care este un creştin deosebit, precum şi un bun cunoscător al limbii ebraice, referitor la termenul almah. El a spus: „Priveşte lucrurile în felul acesta. Să presupunem că mergi în vizită la un prieten al tău care are trei fete, dintre care două sunt căsătorite, iar una este încă nemăritată. El ţi-ar spune: „Acestea două sunt fetele mele măritate, iar această tânără domnişoară este cea de-a treia fiică a mea.” Crezi că atunci când spune „tânără domnişoară”, el vrea să spună, de fapt, prostituată? Dacă ai insinua că fiica lui este orice altceva decât o fecioară, probabil că ți-ar trage un pumn zdravăn.” Să-mi fie îngăduit să spun, eu n-aş vrea să fiu în locul celor care neagă naşterea din fecioară a lui Isus Hristos atunci când vor ajunge în prezenţa Fiului lui Dumnezeu. Mă tem că în acel moment îşi vor dori să poată cumva să retracteze lucrurile pe care le-au spus.
Faptul că acest cuvânt, almah, înseamnă „fecioară” este dovedit și de Septuaginta. În timpul perioadei intertestamentale, 72 de învăţaţi evrei (şase din fiecare dintre cele 12 triburi) au lucrat în Alexandria, Egipt, la traducerea Vechiului Testament ebraic în limba greacă. Când au ajuns la acest „semn” din Isaia, cei 72 de bărbaţi au înţeles că el însemna „fecioară” şi l-au tradus în greacă prin cuvântul parthenos. Acelaşi cuvânt este folosit de Matei în evanghelia sa. Așadar, dragul meu, parthenos nu înseamnă „femeie tânără”, ci „fecioară.” De exemplu, Atena era zeiţa fecioară a grecilor, iar templul ei se numea Parthenon, pentru că parthenos înseamnă „fecioară.” Este limpede că Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, spune întocmai acest lucru.
Observaţi aici ceva minunat: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I vor pune numele «Emanuel», care tălmăcit înseamnă «Dumnezeu este cu noi».” La prima vedere, acest text are o problemă. Îmi puteţi spune unde a fost numit vreodată Isus, Emanuel? Nu, El este numit Isus pentru că acesta este numele Lui și a primit acest nume pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale. Hristos este titlul Său; iar Isus este numele Lui. Aici însă se spune că El va fi numit „Emanuel, care tălmăcit înseamnă Dumnezeu cu noi.”
Dragul meu, aici avem unul dintre cele mai minunate lucruri din Cuvântul lui Dumnezeu. Emanuel înseamnă „Dumnezeu cu noi.” El nu poate fi Emanuel, Dumnezeu cu noi, dacă nu se naşte din fecioară. Aceasta este singura cale! Şi observaţi, vă rog, că dacă nu este Emanuel, El nu poate fi Isus, Mântuitorul. Motivul pentru care îl numesc Isus, Mântuitorul, este că El este Dumnezeu cu noi. Acest adevăr, referitor la Cel care a coborât pe pământul acesta, este unul dintre cele mai minunate lucruri din Biblie.
„Dar pe Acela care a fost făcut «pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii», adică pe Isus, îl vedem «încununat cu slavă şi cinste» din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” (Evrei 2:9).
El trebuia să fie o jertfă care să poată să fie primită înaintea lui Dumnezeu. Eu n-aş putea să plătesc nici măcar pentru păcatele mele prin moartea mea, deci cum aş putea să mor pentru păcatele lumii?! El însă poate! De ce poate Isus să fie Mântuitor? Pentru că El este Emanuel, Dumnezeu cu noi. Cum a ajuns El să fie cu noi? Prin nașterea din fecioară. Și repet, i-au pus numele Isus. El nu a fost numit niciodată Emanuel, însă nu Îl poţi numi Isus dacă El nu este și Emanuel, Dumnezeu cu noi. El trebuie să fie Emanuel pentru a putea fi Mântuitorul lumii. Iată cât de importantă este naşterea din fecioară.
Poţi fi creştin şi să negi în acelaşi timp naşterea din fecioară? Ascultaţi-mă cu atenţie, vă rog: eu cred că este posibil să te numești creștin și să nu trăiești ca un creștin; poți apoi să-L primeşti pe Hristos ca Mântuitor fără să ştii multe despre El. Poţi chiar să nu ştii că Biblia relatează viaţa Lui. Însă după ce ai devenit copil al lui Dumnezeu, nu poți nega naşterea din fecioară a Domnului Isus! Nu este nevoie să știi despre ea pentru a fi mântuit, dar dacă eşti copil al lui Dumnezeu, nu poţi nega naşterea din fecioară a lui Isus Hristos.
Dragă prietene, dacă ţi se pare că sunt dogmatic, să știi că de data asta chiar vreau să fiu – pentru că, după părerea mea, acest subiect este de o importanţă capitală. Eu vreau un Mântuitor care poate să coboare până la mine și să-l mântuiască pe Vernon McGee. Dacă nu este decât un alt om, ca şi mine, atunci nu va putea să mă ajute foarte mult. Însă dacă El este Emanuel, Dumnezeu cu noi, născut din fecioară, atunci El este Mântuitorul meu. Este El şi Mântuitorul tău astăzi? El Și-a asumat umanitatea noastră în aşa fel încât să poată gusta moartea pentru noi, pentru ca El să poată muri în locul nostru pe cruce – și deci noi să fim aboslviți de păcatele noastre și de necesitatea de a plăti cu viața pentru ele! Primul capitol din Matei se încheie cu o precizare factuală, care ne spune ceva despre calitatea de ascultător și împlinitor al mesajului primit, asociată cu figura onorabilului Iosif.
Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; şi a luat la el pe nevastă-sa. Dar n-a cunoscut-o până ce ea a născut un fiu. Şi el i-a pus numele Isus. (Mat. 1:24-25)
În ecoul acestor cuvinte ne despărțim și noi... nu pentru mult timp însă, pentru că data viitoare vom lua notă de unul dintre cele mai mărețe evenimente: nașterea Domnului!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Fiți bineveniți și binecuvântați la reîntâlnirea cu programul acesta inspirat din Biblie și consacrat cunoașterii și înțelegerii ei. Suntem în prima parte a primei cărți (și evanghelii) din NT; Matei ne oferă în capitolul 2 o redare obiectivă a celor întâmplate la nașterea lui Isus, însă prin aceste evenimente ni se prezintă un adevăr extraordinar, pe care nu vrem să îl pierdem din vedere. Am mai spus că fiecare evanghelie a avut un anume public-țintă, iar Evanghelia după Matei a fost scrisă pentru poporul Israel, care era un popor religios. Dacă Noul Testament este o carte a împlinirilor, iar în Ev. după Matei apare de 9 ori o expresie care nu mai apare în niciuna din celelalte evanghelii („ca să se împlinească ce fusese vestit prin proroci”), nu e deloc surprinzător să constatăm că scopul acestui capitol este să arate cum s-au împlinit profeţiile vetero-testamentare la naşterea lui Isus. Sunt sigur că și în vremea aceea existau destui cărturari sinceri care se întrebau cum s-ar putea împlini aceste profeţii... pt că împlinirea lor părea dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Voi enumera câteva dintre ele aici, apoi vom vedea cum s-au împlinit la vremea naşterii lui Hristos: (1) El trebuia să se nască în Betleem (vezi Mica 5:2); (2) El trebuia să fie chemat din Egipt (vezi Osea 11:1); (3) În Rama trebuia să fie bocet (vezi Ieremia 31:15); şi (4) El trebuia să fie un vlăstar din rădăcinile lui Isai şi de aceea avea să se numească nazarinean (vezi Isaia 11:1). De vreme ce Hristos trebuia să se nască în Betleem, de ce să fie bocet în Rama care se află, la nord de Ierusalim, cam la aceeaşi distanţă ca Betleemul, care este la sud de Ierusalim? Iar El trebuia să fie numit nazaretean, deşi urma să se nască în Betleem şi să fie chemat din Egipt. Întrebarea este cum ar fi putut să se împlinească toate aceste profeţii într-un mic bebeluş? Și tocmai în Isus?! Ei bine, Matei ne arată cât de literal, cu câtă acurateţe şi cât de uşor s-au împlinit toate aceste profeţii, fără nicio denaturare a profeţiei sau a istoriei. Toate s-au întâmplat întocmai cum spusese Dumnezeu că se vor întâmpla.
Avem și noi astăzi profeţii care vorbesc despre a doua venire a lui Hristos și pe care ne este greu să le corelăm şi să vedem în cel fel s-ar putea împlini toate. Eu sunt de părere că ne apropiem de vremea împlinirii lor şi că totul se va desfăşura la fel de lin, normal și natural ca la nașterea Mântuitorului! Pentru noi, totul seamănă cu un puzzle gigantic, dificil, dar când vom ajunge în prezenţa Lui şi toate se vor fi împlinit, totul ne vă apărea la fel de natural și de limpede cum s-au împlinit profeţiile despre prima Lui venire. Fiecare piesă din puzzle se va potrivi la locul ei, şi ne vom întreba atunci cum de n-am înţeles acum totul?!
După ce s-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din răsărit la Ierusalim. (Mat. 2:1)
Ca orice relatare istorică, și episodul nașterii Domnului și-al vizitei magilor este plasat într-un context spațio-temporal. Evenimentul se desfășoară în zilele și pe domeniile împăratului Irod. Lucrul pe care cu siguranță Irod nu şi-l dorea (mai precis: nu-l tolera!) era concurenţa. De aceea, venirea magilor la Ierusalim l-a alarmat cu adevărat.
„Iată că au venit trei magi din răsărit la Ierusalim.” Așa scrie în Biblia ta? Recunosc, aveți dreptate: eu am specificat numărul lor: trei. Dar, nu asta ni s-a tot spus și reiese cam de prin toate decorurile și ilustratele de Crăciun? Cred că foarte mulţi oameni ştiu mai multe lucruri despre Crăciun de pe felicitări decât din Biblie şi de aceea, au multe impresii greşite. Voi încerca însă să corectez câteva dintre ele în acest capitol.
În primul rând, cum bine-ați observat, relatarea biblică nu menționează numărul magilor; în niciuna din variantele și traducerile pe care le am eu la îndemână nu se precizează că au fost trei magi. Nu ştiu câţi au fost, dar mă îndoiesc că trei oameni l-ar fi tulburat pe Irod sau ar fi produs tulburare în Ierusalim! Trei sute de oameni, poate, l-ar fi putut tulbura. Dar cred și că agitația nu se datora atât numărului cât calității și motivației lor! Aceşti oameni veniți din Răsărit, în mod evident din zone diferite, erau înțelepți care se îndeletniceau cu observarea astrelor, și când au văzut noua stea apărută, şi-au dat de știre și și-au propus să vină împreună la Ierusalim. Repet, nu știm câți erau – și vă rog să nu spuneţi că eu am zis că ar fi fost mai degrabă trei sute; e doar o presupunere!
Deci, magii au ajuns la Ierusalim...
Şi au întrebat: Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă i-am văzut steaua în răsărit şi am venit să ne închinăm Lui. (Mat. 2:2)
Ei căutau un împărat, şi lucrul acesta n-avea cum să nu-l tulbure pe cel ce era pe atunci și acolo împărat – cruntul Irod. El află astfel despre semnul care apăruse și-i ghidase pe magi. În scenariile și poeziile de Crăciun, steaua aceasta este numită steaua răsăritului, şi există chiar și organizaţii cu acest nume. O doamnă din comitetul de conducere al unei asemenea organizații a fost membră a uneia din bisericile pe care le-am păstorit, şi s-a supărat când m-a auzit spunând că, de fapt, nu era o stea din răsărit. Dacă magii se aflau în răsărit, iar steaua ar fi fost la răsărit, ei ar fi ajuns în India sau în China. Steaua a fost însă în apus! Așadar, magii se aflau în răsărit, steaua era în apus, iar ei au urmat-o – da, venind din răsărit! Ei, nu steaua! Ei au călătorit spre vest, nu spre est. Întrebarea mea este mai degrabă: cum de au asociat ei acea stea cu un împărat, şi cum de au identificat-o cu poporul Israel? Tot ce ştiu este că în acea parte a Orientului, oamenii aveau o profeţie dată de Balaam, care este consemnată în Numeri 24:17 (amintiţi-vă că Balaam a făcut această profeţie cu referire la poporul lui Israel): „Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set.”
Aţi reținut că profeţia spune că o Stea va răsări din Iacov – adică, din poporul Israel și un toiag de cârmuire se va ridica din Israel. Steaua şi toiagul de cârmuire merg împreună. Acesta este singurul loc pe care îl cunosc în care cele două apar împreună într-o profeţie vechi-testamentară. Magii aceștia cunoșteau acea profeţie, astfel că ei au venit din Răsăritul mistic căutând un împărat.
Or, acest lucru devenind de notorietate, a stârnit o tulburare generalizată.
Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el. (Mat. 2:3)
Când de Ierusalim s-a apropiat o delegaţie impresionantă de personalități orientale, stârnită de o asemenea curiozitate și punând o asemenea întrebare, sigur că întreaga cetate a fost tulburată. Și însuși împăratul dorea să afle despre toate acestea. Irod cel Mare era un om crud, violent și superstiţios. Dacă faceți rost de un dicţionar biblic bun şi vă luați timp să citiți despre familia lui Irod, veți vedea că a fost un soi de familie mafiotă din primul secol, o adunătură de ticăloşi, de teapa unor alte familii rău-famate, gen Medici sau Borgia. Irod cel Mare era cel mai ticălos dintre ei. El era un edomit care îşi cumpărase poziţia de la autorităţile romane; așadar, el nu era israelit și era cât se poate de nerăbdător să afle despre acest Prunc evreu care părea să fie un posibil rival la tronul Iudeei.
A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să se nască Hristosul. (Mat. 2:4)
Irod nu a întrebat, ci a cerut. El a spus: „Ştiu că voi aveţi Scripturile şi că în ele există informaţii referitoare la un Mesia care trebuie să vină. Vreau să ştiu unde trebuie să se nască.” Și mi se pare uimitor că ei au știut ce să-i răspundă:
„În Betleemul din Iudeea”, i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin prorocul: «Şi tu Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului meu Israel.»” (Mat. 2:5–6)
Cărturarii chestionați n-au avut nevoie să-și cerceteze cărțile sau Scripturile pentru a da răspunsul, ei îl știau deja, și l-au dat pe loc, citând Mica 5:2. Ştiau destule despre venirea lui Mesia. Problema era că această cunoaştere a lor era mai degrabă rațională decât afectivă, era teoretică și nu vie, reală. Cu alte cuvinte, informația, prorocia aceasta nu avea o semnificaţie personală pentru ei. Ei ne arată că dintotdeauna au existat oameni care cunosc evenimente și texte din Biblie, au idee despre adevăruri reale, dar ele nu au nicio semnificaţie personală pentru ei. De vreme ce cărturarii cunoşteau Scripturile atât de bine, am fi fost tentaţi să ne-nchipuim că ei s-au dus la magi şi le-au spus: „Vrem și noi să mergem împreună cu voi! Şi noi îl căutăm pe Mesia!” Dar n-a fost deloc așa!
Mă întreb: oare câţi oameni aşteaptă cu adevărat astăzi venirea Domnului?! Vorbim despre ea şi petrecem mult timp studiind profeţiile. Însă ți-ar plăcea cu adevărat să Îl vezi venind chiar acum? Să presupunem că ar apărea astăzi, chiar acolo unde te afli şi în toiul activităților tale. Ar întrerupe El ceva? Oare îi vei spune: „Mi-ar plăcea să vii... altădată”?
După ce obţinut de la cărturari informaţiile dorite,
...Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase steaua. (Mat. 2:7)
Voi face acum o afirmaţie pe care voi încerca apoi să o dovedesc: steaua a apărut pe cerul nopţii cu ceva vreme înainte ca magii să ajungă în Ierusalim. Nu uitați că ei au călătorit pe cămile, nu cu avionul cu reacţie, iar o astfel de călătorie era lungă şi grea! Părerea mea este că magii nu au ajuns la Ierusalim mai devreme de cel puţin un an după apariţia stelei. Pentru ei nu era doar o celebrare de Crăciun. Străbătând kilometri lungi şi obositori, s-au agăţat de speranţa de a-L vedea şi de a-I aduce daruri. Observaţi că Irod a „aflat întocmai” vremea în care apăruse steaua și am să vă rog să țineţi minte lucrul acesta, pentru că va fi un factor important mai târziu în relatarea noastră.
Aşadar, Irod îi trimite pe magi la Betleem:
Apoi i-a trimis la Betleem şi le-a zis: „Duceţi-vă de cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc: şi, când îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui.” (Mat. 2:8)
Irod e viclean precum un şarpe bătrân. Să presupunem că ar fi spus: „Dacă s-a născut vreun rege pe aici pe undeva, mă voi descotorosi de el”, iar apoi şi-ar fi trimis soldaţii la Betleem. Vă asigur că, în felul acesta, nu ar fi găsit Pruncul niciodată, pentru că El ar fi fost ascuns. Ştia că cea mai bună şi mai inteligentă cale era să îi lase pe magi să meargă şi să găsească pruncul, apoi să se întoarcă şi să îi spună şi lui unde este. Irod le-a spus că vrea să meargă să I se închine şi el... însă, desigur, ceea ce dorea de fapt era să Îl ucidă.
După ce au ascultat pe împăratul, magii au plecat. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie. (Mat. 2:9–10)
Acum steaua apare din nou. Cred că magii au călătorit o bună bucată de vreme fără să vadă steaua. Lucrul acesta ar trebui să răspundă inepţiilor pe care le auzim astăzi referitoare la faptul că de fapt a fost o convergenţă a anumitor stele care a avut loc la un moment dat. Matei clarifică faptul că această stea era foarte neobişnuită; de fapt, era o stea supranaturală, miraculoasă şi nu trebuie să încercăm să găsim o explicaţie pentru ea. Sigur, se poate ca, aşa cum cred mulţi astronomi, să fi existat o mare mişcare în ceruri în vremea aceea. Când Dumnezeu a venit pe pământ, când S-a născut Mântuitorul – şi cerul şi pământul au reacţionat la venirea Lui în această lume, și cred că s-au petrecut tot felul de lucruri... de aceea, cred că magii chiar au văzut o stea supranaturală... care i-a condus până la locul unde Se afla Isus – care nu mai era un nou-născut. Citim (Mat. 2:11):
Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au închinat; apoi şi-au deschis vistieriile şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă.
Când au ajuns ei, Isus nu mai era în staulul din spatele hanului. Forfota care era în cetatea Betleemului la nașterea Sa încetase de mult, cu totul... Oamenii se întorseseră la casele lor, căci recensământul se terminase, însă Pruncul era fragil și nu puteau porni încă la drum cu El. Probabil că o astfel de călătorie i-ar fi pus viaţa în pericol... aşa că au rămas în Betleem şi s-au mutat într-o casă. Magii i-au găsit și au intrat – ne spune textul – într-o casă. Iar atrag atenția asupra felicitărilor de Crăciun, care îi arată pe magi venind la staul... ori, când au ajuns ei, Pruncul se afla într-o casă.
Vă rog să mai notaţi că atunci când au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, au căzut la pământ şi I s-au închinat Lui. Dacă a existat vreun moment în care Mariei ar fi trebuit să i se aducă închinare, acesta ar fi fost un asemenea moment. Dar ei nu s-au închinat Mariei, ci înţelepţii s-au închinat Pruncului, şi Lui I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă.
Este foarte interesant de studiat faptele referitoare la a doua Sa venire, aşa cum ne sunt consemnate în Isaia 60:6: „Vei fi acoperit de o mulţime de cămile, de dromaderi din Madian şi Efa; vor veni toţi din Seba aducând aur şi tămâie şi vor vesti laudele Domnului.” Ce dar lipseşte la cea de-a doua venire a Lui? Smirna! Nu Îi mai aduc smirnă, deoarece ea vorbeşte despre moartea Sa. Aurul vorbeşte despre naşterea Lui ca Rege, tămâia vorbeşte despre mireasma vieţii Lui, iar smirna vorbeşte despre moartea Lui. Toate acestea sunt exprimate în darurile care I-au fost aduse la prima Lui venire; observăm că la a doua Sa venire, nu I se va mai aduce smirnă. Când va veni din nou, Domnul nu va mai veni ca să moară pe o cruce pentru păcatele lumii, ci va veni ca Rege al regilor şi Domn al domnilor.
În urmă au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod, şi s-au întors în ţara lor pe un alt drum. (Mat. 2:12)
Magii crezuseră probabil că Irod era sincer şi că dorea să vină şi el şi să I se închine Pruncului. Irod însă ar fi ucis cu siguranță Pruncul, dacă un înger al Domnului nu i-ar fi avertizat pe magi să se întoarcă degrabă în ţara lor; așa că probabil au mers spre sud până la Hebron, apoi au traversat pe la sud de Marea Moartă şi au scăpat astfel cu totul de Irod.
După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif şi-i zice: „Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt şi rămâi acolo până îţi voi spune Eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare. (Mat. 2:13)
Îngerul Domnului i s-a arătat şi lui Iosif şi i-a spus că este vremea să scoată Pruncul din Betleem, pentru că Irod avea să încerce să Îl ucidă. Tatăl copilului ascultă...
Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui, noaptea şi a plecat în Egipt. Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin prorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.” (Mat. 2:14-15)
Acesta este un citat din Osea 11:1 și este o profeţie minunată, care are un fundament istoric. Din Egipt a fost chemat fiul, care era poporul; şi din Egipt a fost chemat Fiul, care era o Persoană, adică acest Prunc. Aşadar, Iosif a dus Pruncul şi pe mama lui în Egipt şi a stat acolo până când Dumnezeu L-a chemat să iasă din Egipt. Între timp, (Mat. 2:16)
...Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi.
Parte din ceea ce voi spune acum este doar o presupoziţie, iar o altă parte se bazează pe fapte întemeiate. Aşa cum am spus mai devreme, magii nu au ajuns în acelaşi timp cu păstorii la staul. Magii au venit mai târziu şi, conform versetului 11, familia se mutase deja într-o casă. Când Irod avusese discuţia acea secretă cu magii, el „a aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase steaua.” Presupun că magii au răspuns: „Păi, cam acum un an.” Dacă presupoziţia că magii veneau din toate colţurile Răsăritului şi că s-au întâlnit într-un loc anume din care şi-au început călătoria spre Ierusalim este corectă, atunci această călătorie ar fi luat foarte mult timp, pentru că pe vremea aceea călătoria se făcea cu ajutorul cămilelor şi nu cu avionul. Poate că a durat un an, sau poate mai mult, dar Irod a fost atât de înfuriat de faptul că magii nu s-au mai întors ca să îi spună despre Copil, încât - probabil ca să fie sigur că se încadrează în marja de timp - a spus: „Ei bine, dacă ei au spus că au văzut steaua cam acum un an, voi dubla perioada aceasta şi voi pune doi ani şi voi ucide toţi pruncii de doi ani şi mai mici!” Irod era cu adevărat nebun. În orice caz
Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin prorocul Ieremia, care zice: „Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.”(Mat. 2:17–18)
Aceasta este de asemenea o profeţie neobişnuită. Ieremia nu a afirmat că bocetul se va auzi în Betleem. Sunt convins că şi în Betleem a fost jale mare, însă Ieremia menţionează Rama, care era cam la aceeaşi distanţă înspre nord de Ierusalim ca şi Betleemul, care se afla la sud. Rama era locul de naştere al lui Ieremia. Îmi închipui că atunci când soldaţii au primit ordinul de a ucide copiii, căpitanul l-a întrebat pe Irod: „De unde doriţi să începem?” Şi cred că Irod i-a spus: „Trasează un cerc în jurul Ierusalimului cu raza până la Betleem în sud şi până la Rama în nord”, cu toate că Rama nu avea nimic de-a face cu evenimentele respective. Prin urmare, ne putem da seama că Irod a ucis foarte mulţi copii. Vă puteţi închipui bocetul care se auzea de la Betleem până la Rama, pe o rază de aproximativ 15-20 de kilometri în zona aceea? Cu siguranță, a fost un moment zguduitor în vieţile acelor oameni care şi-au pierdut copilaşii. Profeţia dată prin Ieremia s-a împlinit în mod literal.
După ce a murit Irod, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif, în Egipt. (Mat. 2:19)
Trebuie să atrag atenţia asupra acestui lucru. Ni se spune că îngerul Domnului i s-a arătat lui Iacov la Peniel (vezi Gen. 32), însă aici se vorbește despre un înger al Domnului. Îngerul Domnului din Geneza era Hristosul preîntrupat. Acum, Hristos întrupat se află în Egipt. Așadar Dumnezeu trimite un (alt) mesager la Iosif...
Şi-i zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi du-te în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului.” (Mat. 2:20)
Era foarte important ca Isus să iasă din ţara Egiptului şi să se întoarcă înapoi în Israel! Motivul cel mai important era că El Se născuse sub Lege, şi trebuia să trăiască sub Legea mozaică. El nu trebuie să crească fără Lege în Egipt, asemenea lui Moise şi copiilor lui Israel, pe vremea când se formau ca naţiune în Egipt.
Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în ţara lui Israel. Dar când a auzit că în Iudeea împărăţeşte Arhelau, în locul tatălui său Irod, s-a temut să se ducă acolo; şi, fiind înştiinţat de Dumnezeu în vis, a plecat în părţile Galileii. (Mat. 2:21–22)
Și acest Arhelau era din familia Irodienilor – deci un tiran violent!
A venit acolo şi a locuit într-o cetate numită Nazaret, ca să împlinească ce fusese vestit prin proroci: că El va fi chemat Nazarinean. (Mat. 2:23)
„El va fi chemat nazarinean.” Cuvântul ebraic pentru Nazaret era Netzer, care însemna „creangă” sau „lăstar”. Cetatea Nazaret purta acest nume din pricina lipsei sale de importanţă. Profeţiile din Isaia 11:1; Isaia 53:2-3 şi Psalmul 22:6 se referă la denumirea dată lui Hristos, aceea de Nazarinean. Însă Domnul Isus a primit acest nume nu doar pentru că era un vlăstar al lui Isai, ci și pentru că a crescut în cetatea Nazaret, fiind numit astfel nazarinean, ceea ce a împlinit profeţiile vechi-testamentare.
Am văzut așadar că profețiile despre care vorbeam la început s-au referit în principal la denumiri ce-au avut de-a face cu naşterea lui Hristos (născut în Betleem, chemat din Egipt, plângere şi bocet în Rama, şi va fi numit nazarinean), iar aceste profeții s-au împlinit într-un mod natural. El le-a împlinit pe toate, şi ceea ce părea a fi o serie de profeţii ciudate și fără sorți de concretizare – a devenit o realitate normală, și familiară azi multora.
Ne oprim aici... Vă doresc ca mântuirea pe care a adus-o și-a lucrat-o Isus, prin viața, moartea și învierea Sa, să fie pt cât mai mulți dintre dvs o realitate personală! Pe curând!
Idei principale Matei 2 – schiță
Împlinirea profețiilor referitoare la nașterea Mântuitorului
La Betleem (Mica 5:2)
Chemat din Egipt (Osea 11:1)
Jale în Rama (Ier. 31:15)
Va fi chemat/numit nazarinean (Ier. 11:1)
Vizita magilor
Astrologi/cititori în stele orientali
Au venit din răsărit, conduși de o stea care i-a condus spre apus!
Au ajuns după cel puțin un an după naștere
Nu au fost trei (darurile lor au fost trei sortimente: aur - regalitate, smirnă - moarte și tămâie – viață și închinare)
S-au întors acasă pe alt drum
Fuga în Egipt
Rama – cam la aceași distanță (cca 20 km) la N de Ierusalim precum era Betleem la S de Ierusalim
Irod ucide pruncii până la 2 ani, de la Betleem la Rama – ca să acopere zona și intervalul în care s-ar fi născut Isus!
La îndemnul îngerului Domnului
familia Domnului se refugiază în Egipt (până la moartea lui Irod)
familia Domnului se întoarce în Israel și se stabilește la Nazaret
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Episodul 0063 – Matei 3:1-17
Dragi prieteni, odată cu salutul cuvenit, sper să primiți și precizarea că, apropiindu-ne de Cuvântul lui Dumnezeu, avem nevoie și de o atitudine și condiție corespunzătoare, pentru a capta nu doar ceea ce ni se relatează, ci şi mesajul special pentru inima noastră. Să-L rugăm deci pe Dumnezeu să comunice cu noi prin Duhul lui cel Sfânt.
Suntem adesea ispitiţi să citim cuvântul lui Dumnezeu în mod superficial, limitându-ne să parcurgem – uneori chiar mecanic – textul… Este foarte adevărat: unele pasaje ne fascinează, conţin informaţii istorice, sau principii minunate, sau biografii ale unor personaje deosebite. Dar dincolo de toate acestea, Dumnezeu vrea să ajungă – dincolo de mintea noastră – la inima noastră.
Daţi-mi însă voie întâi ca – în special pentru cei ce n-au urmărit fiecare din episoadele precedente – să reamintesc unde am ajuns cu studiul nostru în secțiunea biblică pe care am început-o recent: Evanghelia după Matei, prima carte din Noul Testament. Am parcurs până acum genealogia şi naşterea Domnului Isus. Am văzut că venirea Domnului Isus în lume nu a fost întâmplătoare, ci a fost un plan a cărui împlinire a fost coordonată de Dumnezeu pas cu pas, pe parcursul câtorva mii de ani și de-a lungul și de-a latul unor ample arii geografice. Fiecare fază a acestui proiect soteriologic a fost minuţios pregătită și urmărită de Dumnezeu, cu un singur motiv: mântuirea noastră. Apoi, venirea lui Dumnezeu pe pământ în persoana Fiului Său, Isus Hristos – a însemnat o naştere miraculoasă şi unică, fiind în sine un semn pentru necredinţa acestei omeniri.
Iar acum vom avea de-a face cu un alt personaj însemnat din Noul Testament, care cu siguranţă că multora vă este cunoscut, sau măcar ați mai auzit de el: Ioan Botezătorul.
Să auzim deci cuvintele cu care începe acest capitol 3 din Evanghelia după Matei:
În zilele acelea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!” (Mat. 3:1–2)
Brusc și de nicăieri, apare în prim-plan o figură insolită, desigur nu unica de acest fel pe paginile Scripturii – Ioan Botezătorul. Dacă am avea la îndemână doar Evanghelia după Matei, ne-am putea întreba: „De unde-a mai apărut și acest Ioan Botezătorul?” – pentru că materialul literar datorat lui Matei nu ne dă nicio informaţie despre aceasta... E momentul să ne reamintim că în Cuvântul lui Dumnezeu ni se precizează la un moment dat că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură, deci fiecare verset, pasaj, text trebuie asociat în mod corespunzător cu altele similare sau care tratează același subiect, sau asemănătoare. În ce-l privește pe Ioan Botezătorul, lui Matei îi sar în ajutor atât evanghelistul Luca – care ni-l prezintă pe Ioan a fi ruda mai mare a lui Isus Hristos Însuși! – dar și prorocul Maleahi, care (3:1) face o precizare interesantă care i se aplică lui Ioan: „Iată, voi trimete pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea.” Ei bine, Ioan era mesagerul acesta despre care se vorbeşte cu sute de ani înainte.
Pe de altă parte, nu este întotdeauna nevoie să ştii mai multe despre un mesager. Atunci când îți apare la ușă un curier poștal, nu te-apuci să-l întrebi de unde se trage, al cui e și ce-a făcut în ultimii cinci ani... Chiar dacă ai fi interesat și de astfel de date, important pentru tine este în primul rând mesajul sau coletul pe care ți-l aduce! Aşa că plătești, îi mulţumeşti şi-l laşi să plece. Și cam atât cu mesagerul.
Ioan Botezătorul afirmase răspicat că el nu este decât trimisul, deschizătorul de drumuri... iar Matei clarifică şi el acest lucru. Prin urmare, el apare pe paginile Scripturii precum curierul la ușa ta, și-l vedem plimbându-se prin pustia Iudeii cu unicul mesaj: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Nu este un mesaj complicat, sofisticat, ci unul simplu și puternic, mesajul de care avea nevoie societatea de atunci… mesajul de care cred cu tărie că are nevoie şi astăzi omenirea!
Vă invit să privim mai îndeaproape la fiecare dintre cele trei segmente principale ale acestui mesaj atât de simplu și atât de dificil: (1) „Pocăiţi-vă”; (2) „Împărăţia cerurilor”; şi (3) „este aproape”... pentru că mi se par foarte importante.
„Pocăiţi-vă” este un imperativ adesea adresat poporului evreu, pentru a-i convinge să se întoarcă de la păcatele lor. În limba greacă termenul echivalent folosit pentru pocăinţă este metanoia care înseamnă „schimbarea minţii”, şi mai precis: în totalitate, cu 180 de grade. Mergi într-o anumită direcţie, te oprești, te întorci şi pornești într-o altă direcţie.
Cred că imperativul pocăinţei trebuie să vizeze în primul rând pe copiii lui Dumnezeu, poporul Lui. Ei sunt aceia care trebuie să fie sensibili la ceea ce Duhul Sfânt le comunică cu privire la starea lor, şi să facă acea întoarcere de care au nevoie.
Desigur, strâns legat de „pocăință” (metanoia) este termenul pentru „păcat”. Grecii îl foloseau în special la tragerea cu arcul la ţintă. Când arcașul nu nimerea ţinta, observatorul anunţa hamarto ceea ce însemna că greşise. Hamartia însemnă deci ratarea țintei! Mai clar: am fost făcuți pentru un scop, constituiți pentru o anume funcționalitate, și le ratăm! Atunci când păcătuim, înseamnă că ne abatem de la ţintă, nu ne împlinim menirea, scopul. În loc să ne îndreptăm către ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru noi, luăm un curs greșit sau comitem fapte care ne plasează pe o direcţie care ne duce la pierzare.
Înţelegeţi acum de ce este nevoie de metanoia? Trebuie să fim mereu atenţi la direcţia în care mergem, şi atunci când Duhul Sfânt semnalează abaterea noastră – să ne pocăim şi să ne întoarcem către Dumnezeul nostru. Dar oare doar credincioșii au nevoie de pocăință? Sau, dacă ei au nevoie de pocăință, ceilalți – necredincioșii, cei care nu sunt copii ai lui Dumnezeu – ce să mai zicem de ei?! Ei nu au nevoie de pocăinţă? Sigur că au! Dar mai este un aspect aici… un lucru pe care trebuie să-l facă mai întâi, şi anume: să creadă! Omul nemântuit trebuie să creadă în Domnul Isus Hristos. Acesta este şi mesajul pe care apostolul Pavel l-a dat temnicerului din Filipi. Citim în Faptele Apostolilor 16:31: „Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta.” Omul acela avea nevoie de pocăinţă, iar atunci când un om nemântuit crede în Isus, el se pocăieşte. Credinţă înseamnă să te întorci la Hristos, iar acest lucru presupune să te întorci de la ceva. Dacă nu te întorci de la ceva anume, atunci nu te întorci cu adevărat la Hristos! Prin urmare, pocăinţa este de fapt o parte a credinţei, dar mesajul principal care trebuie prezentat astăzi celor nemântuiţi este că ei trebuie să creadă în Domnul Isus Hristos. Lucrul cel mai important însă este că trebuie să te încrezi în Hristos ca Domn şi Mântuitor al tău, şi dacă te întorci la El cu adevărat, atunci te întorci de la altceva. Credinţa în Domnul Isus este cea care te aduce de la răzvrătire la pace și prietenie cu Dumnezeu. Mai mult, acesta este modul în care devenim copiii Lui. Aceasta este ceea ce doreşte Dumnezeu de la noi – să intre în relaţie cu noi, să ne fie Tată, să ne facă moștenitori ai bogățiilor și vieții veșnice.
„Pocăiți-vă!” a fost deci începutul mesajului lui Ioan; Dumnezeu a trimis pe cineva care să ne ajute să intrăm în relaţie cu El: pe Isus Hristos! Și a trimis pe altcineva (Ioan Botezătorul) care să-L vestească pe Isus și urgența vitală de a-L primi pe Hristos și Evanghelia Lui!
Următoarea parte a mesajului lui vorbeşte despre “Împărăţia cerurilor”. Aceasta nu înseamnă altceva decât că cerurile vor avea autoritate asupra pământului. Iar Domnul Isus va fi Regele. Nu poate exista un regat fără un rege, așa cum nu putem numi rege pe cineva care nu are un domeniu de definiție a autorității sale, care n-are supuși – deci regat. Atunci când spunea că Împărăţia Cerurilor este aproape, Ioan Botezătorul anunța de fapt că Regele era deja acolo! Și pentru că un rege trebuie să aibă o împărăţie, ce intenţiona Ioan Botezătorul să se înțeleagă prin cuvintele acestea: „Împărăţia cerurilor este aproape” – era că această Împărăţie este prezentă prin Persoana Regelui.
Există o dimensiune în realitatea prezentă a Împărăţiei cerurilor? Da, există. Cei care Îl recunosc pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor sunt mutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Lui. Ei Îi aparţin Lui acum, și au o relaţie mult mai strânsă decât aceea dintre un supus şi regele său. Hristos este Mirele, iar credincioşii sunt mireasa Lui! Poate că te întrebi dacă nu suntem mai degrabă robii unui Împărat, de vreme ce trebuie să Îi împlinim poruncile. Însă repet: este vorba de mai mult decât atât. Noi trebuie să Îl ascultăm pentru că Îl iubim. Este o relaţie de dragoste: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15).
„Împărăţia cerurilor” înseamnă deci domnia cerurilor peste pământ. Pe de altă parte, însă, aceasta nu este o realitate vizibilă astăzi, Hristos nu domneşte peste lume în mod fizic. Cei care insistă asupra faptului că Împărăţia cerurilor a început deja și în sens primar, al unei domnii a Regelui peste lume, se bazează pe un raţionament greşit. Hristos nu domnește astăzi în lume, ci numai în inimile celor care L-au primit. Dar El va veni într-o zi să-Şi instaureze la propriu Împărăţia pe pământ. Și când o va face, El va zdrobi răzvrătirea!
Împărăţia cerurilor era aproape, sau chiar prezentă, în Persoana Regelui. Acela era singurul mod în care era prezentă atunci. Nu uitați: expresia „Împărăţia cerurilor” înseamnă domnia/autoritatea cerurilor asupra pământului.
Matei ne spune acum că ceea ce relatează el este, de fapt, împlinirea unei profeţii:
Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustiu: «Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările!»”(Mat. 3:3)
Profetul citat aici este Isaia, iar profeţia apare în Isaia 40:3.
„Un glas strigă în pustiu” – tot ceea ce Ioan Botezătorul a afirmat cu privire la sine, a fost că el era vocea care strigă în pustiu (în pustia Iudeei – chiar dacă unii cred că „în pustiu” ar însemna mai degrabă „în zadar”... Așa cum alții afirmă că fraza ar putea fi citită și: „Un glas strigă: în pustie pregătiți calea Domnului”... Dar oricât de diferite, astfel de abordări nu schimbă fundamental mesajul – al cărui scop era de a „pregăti calea Domnului.”
Ioan purta o haină de păr de cămilă, şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. (Mat. 3:4)
Ciudat om, nu-i aşa? Ioan avea o alură și-o dietă ciudată. Nu-mi place să spun asta, dar probabil că după aspectul lui, în zilele noastre Ioan ar fi considerat un homeless, un vagabond... Îmbrăcămintea sa era grosolană, din păr de cămilă, avea un brâu de piele în jurul coapselor, mâncarea lui era primitivă (dar naturală!): lăcuste şi miere! Ne închipuim că avea un păr mare și dezordonat, că arăta ca unul care poate nu se bărbierise niciodată, și sigur nu-i păsa de cum arată... ce mai, un om neobişnuit... dar un om care avea o misiune, de care se achita cu mare sârg! Și chiar dacă ne apare aici, în Noul Testament, în realitate el este un personaj al Vechiului Testament, care iese din paginile acestuia şi păşeşte în Noul Testament. El este un proroc „de graniță”, ultimul dintre profeţii vetero-testamentari.
Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă la el. (Mat. 3:5)
Rețineţi, vă rog, că mulţimile ieşeau la el, ca atrase de un magnet. Ioan nu era vreun superstar, nu era atractiv și nu proclama un mesaj plăcut auzului, nu închiriase vreun stadion, vreo sală mare sau o biserică, şi nu fusese invitat de niciun comitet de organizare. De fapt, el nici măcar nu a intrase în cetate; dacă doreai să îl auzi pe Ioan, te duceai tu acolo unde era el – în pustie... În mod evident, Duhul lui Dumnezeu era peste omul acesta.
Şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan. (Mat. 3:6)
Cu alte cuvinte, toate acestea evidenţiau o schimbare în viaţa acestor oameni. Însuşi faptul că se supuneau botezului lui Ioan era un indiciu al faptului că îşi părăseau vechiul mod de viaţă şi se întorceau la o viaţă nouă. Ce putere desfășura Dumnezeu prin Ioan!
Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră!” (Mat. 3:7–8)
Vă vine să credeţi cine vine la Ioan?! Observați, vă rog, cum îi salută el pe aceşti musafiri respectabili. Să presupunem că predicatorul tău s-ar ridica duminica următoare şi v-ar saluta cu: „Bună dimineața, generaţie de vipere”! Și-ar continua tot așa... Cred că s-ar strânge de urgență comitetul, și în consens cu congregația ar începe deja să caute un alt predicator! Ioan folosește un limbaj foarte dur aici. El se adresează respectabililor farisei şi saduchei, membrii celor mai proeminente grupări religioase din vremea aceea, şi le spune: „Trebuie să existe dovezi ale vieţii noi! Nu puteţi pur şi simplu să treceţi prin actul botezului. Trebuie să existe și roade pe măsură, în viaţa voastră.” Și continuă (Mat. 3:9)
Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.
Din această afirmaţie foarte importantă de aici, ne putem da seama de ce Ioan nu a câștigat totuși „premiul de popularitate” al Iudeei în anul acela.
Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc. (Mat. 3:10)
În Noul Testament se vorbeşte foarte mult despre rodire. Rodirea este rezultatul faptului că pomul este de soi ales, pentru că doar un pom roditor poate să aducă rod mult și bun. Aici Ioan vorbeşte despre o secure care a fost înfiptă la rădăcina pomului, din cauză că pomul nu aduce rod! Un măr rodește mere, un prun va rodi prune... Însă dacă un măr produce spini, nu mere, sau dă puține și stricate, înseamnă că trebuie tăiat. Rădăcina şi fructul merg împreună, pomul trebuie să aibă rădăcina potrivită pentru a putea face fructele potrivite. Exact asta le spune Ioan aici – și anume că pomii răi vor fi tăiaţi şi aruncaţi în foc.
Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. (Mat. 3:11)
Ioan spune: „Eu botez cu apă. Dar va veni Unul care vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” – acel „şi” din final durează deja de aproape 2000 de ani. Noi trăim în epoca Duhului Sfânt și Hristos Isus botează cu Duhul Sfânt în vremurile acestea. El va boteza cu foc atunci când va veni a doua oară, iar focul înseamnă judecată. Este o distincție foarte importantă!
Poate că cineva va spune: „Eu credeam că în Ziua Cincizecimii, credincioşii au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi cu foc, pentru că acolo se spune că limbi de foc s-au aşezat peste fiecare dintre ei!” Dragul meu, în cazul acesta ar trebui să citeşti din nou și mai atent Faptele Apostolilor 2:2-3, unde scrie așa: „Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei” (sublinierea îmi aparţine). Nu a fost vânt şi nu a fost foc; a fost venirea Duhului Sfânt, care a fost însă însoțită și anumite elemente ce puteau fi percepute prin intermediul simțurilor. De aceea, venirea Duhului Sfânt nu a reprezentat împlinirea botezului cu foc. Repet așadar, botezul cu foc va avea loc la a doua venire a lui Hristos. În epoca Duhului Sfânt, acesta se coboară peste toţi credincioşii. Locuirea, lucrarea și rodirea Duhului Sfânt îi individualizează, identifică și împuternicește pe credincioşi, astfel încât să devină parte a trupului lui Hristos. Acesta este unul dintre marile adevăruri din Cuvântul lui Dumnezeu.
Ioan continuă să vorbească despre a doua venire a lui Hristos și-n vers. 12:
Acela îşi are lopata în mână, Îşi va curăţa cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge. (Mat. 3:12)
Și pe când Ioan își exercita cu forță și autoritate misiunea profetică, fără oprire și fără cruțare, Își face apariția chiar cel despre care le vorbea! Isus Hristos – venit de departe ca pentru a certifica mesajul ce era vestit mulțimilor (Mat. 3:13-15):
Atunci a venit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Dar Ioan căuta să-L oprească. „Eu”, zicea el, „am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Atunci Ioan L-a lăsat.
O întrebare trebuie pusă: De ce a fost botezat Isus? Se pot da mai multe răspunsuri, însă motivul principal este afirmat chiar aici: „Căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Isus Se identifică pe Sine în întregime cu umanitatea păcătoasă. Isaia profeţise că El va fi numărat între cei fărădelege (vezi Is. 53:12). Iată aici un Rege care Se identifică pe Sine cu supuşii Săi! Botezul înseamnă identificare, şi cred că identificarea a fost scopul principal al botezului Domnului Isus. Repet, motivul pentru care Isus S-a botezat nu a fost pentru a ne da nouă un exemplu, un tipar pe care noi să îl imităm. Hristos era sfânt – El nu avea nevoie de pocăinţă. El a fost botezat pentru a se identifica pe deplin cu omenirea.
Există și un al doilea motiv pentru botezul lui Isus. Botezul cu apă simbolizează moartea. Moartea Lui a fost un botez. Vă amintiţi că El le-a spus lui Iacov şi lui Ioan, atunci când ei au cerut să fie aşezaţi la dreapta şi la stânga lui în Împărăţie: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Mat. 20:22). Așadar, moartea lui Hristos a fost un botez. El a intrat în moarte pentru tine şi pentru mine. Deci botezul Lui a anunțat viitoarea jertfă ispășitoare!
Există și un al treilea motiv pentru botezul lui Isus. În momentul acela, El a fost pus deoparte pentru slujba Lui de preot, iar Duhul Sfânt s-a coborât peste El pentru slujirea Lui preoţească. Tot ceea ce a făcut Isus, orice acţiune a Lui, a fost făcută prin puterea Duhului Sfânt: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). Peste El era păcat, iar nu în El! Este o distincție foarte importantă care trebuie făcută. Prin urmare, tu şi cu mine suntem mântuiţi prin identificarea cu El. Hristos S-a identificat cu noi prin botez, iar Petru spune că noi suntem mântuiţi prin botez (vezi 1 Pet. 3:21). În ce sens? Prin identificarea cu Domnul Isus. A fi mântuit înseamnă a fi în Hristos. Însă cum putem ajunge în Hristos? Prin botezul Duhului Sfânt. Cred în botezul cu apă pentru că prin el noi declarăm că suntem identificaţi cu Hristos. Domnul Isus a spus: „...pe cel ce vine la Mine, nu-L voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Trebuie să recunoaştem că avem nevoie să ne identificăm cu Hristos, iar acest lucru este realizat de către Duhul Sfânt. Botezul nostru cu apă este o mărturie a acestui fapt. La un moment dat, un bătrân marinar i-a spus unui marinar mai tânăr pe care încerca să îl determine să Îl primească pe Hristos şi să fie botezat: „Tinere, este datorie sau revoltă!” Când vii la Hristos, eşti botezat pentru că aceasta este o datorie, iar dacă refuzi să te botezi, aceasta înseamnă revoltă.
Acest subiect al botezului trebuie scos din tărâmul argumentării. Este mare nevoie este să ieşim şi să luăm atitudine pentru Hristos! Voi repeta versetul 15: „Drept răspuns, Isus i-a zis: «Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.» Atunci Ioan L-a lăsat”; cu alte cuvinte, Ioan L-a botezat. (Mat. 3:16–17)
De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care îmi găsesc plăcerea.”
Avem aici o manifestare a Trinităţii, este ceea ce se numește o teofanie, sau epifanie. Când Domnul Isus iese din apă, Duhul lui Dumnezeu coboară peste El în chip de porumbel, iar Tatăl vorbeşte din ceruri, declarând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care îmi găsesc plăcerea.” Acum Domnul Isus este identificat atât cu Dumnezeu, cât și confirmat ca autentic Rege al poporului Său. Și ce Rege măreț este El!
Vă doresc să fie și suveranul fiecăruia – veți constata singuri și repede de ce beneficii inestimabile și inexprimabile se bucură cei care-L au pe Isus Hristos ca Mântuitor și Domn!
Ne oprim aici, și ne despărțim... până data viitoare, când vom continua cu ajutorul lui Dumnezeu să citim și să ne înțelegem în ce privește Evanghelia după Matei!
Idei principale Matei 3 – schiță
TemA: Ioan Botezătorul, antemergătorul Regelui, anunţă împărăţia şi Îl botează pe Isus, Regele.
lucrarea lui ioan botezătorul (3:1-6)
fariseii şi saducheii (3:7-12)
Isus este botezat de către ioan (3:13-
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi ascultători, sper că sunteți bine și tot mai devotați scopului suprem care vreau să cred că este pt cât mai mulți mântuirea sufletului. Dar să nu uităm că dacă pentru noi este scop în sine, pt Dumnezeu este o componentă/consecință a ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la om – relaţie cu El. Prin pocăință și credință, omul capătă mântuirea care-l re-pune în relaţie cu Dumnezeu, o relaţie distrusă de păcat. Numai un om mântuit, şi numai prin credinţa în Domnul Isus poate omul intra în relaţie cu Dumnezeu. Despre asta este vorba în toată Biblia: cum să re-devenim copii ai lui Dumnezeu, cel mai înalt privilegiu posibil!
Domnul Isus a fost trimis în lume cu această misiune de refacere a relaţiei pierdute. Tot ce a făcut și afirmat El se înscrie în această misiune. În felul aceasta El a adus Împărăţia cerurilor aici pe pământ, și sfera ei se lărgește cu fiecare suflet ce se întoarce la Dumnezeu!
Am văzut data trecută modul profund dedicat în care Ioan Botezătorul şi-a îndeplinit misiunea de a pregăti calea pentru Domnul Isus. Nimic nu-l oprea sau abătea, nu era preocupat de imaginea lui, și-și considera lucrarea și mărturia net inferioare celei pe care o anunța: a Domnului Isus.
Ce bine-ar fi să fie un exemplu pentru toți, din acest punct de vedere! Să nu uităm și să nu obosim să fim preocupaţi să pregătim calea Domnului Nostru către sufletele oamenilor - prin atitudini, comportament, vorbe, fapte! Să nu ignorăm modul în care ne achităm de misiunea ce ne revine – este lucrarea lui Dumnezeu în și prin noi, nu a noastră! Este agenda Lui, nu a noastră! Exemplul lui Ioan trebuie să ne dea de gândit. Misiunea/lucrarea noastră trebuie să fie spre Gloria exclusive a numelui Domnului nostru!
Facem un pas înainte acum și deschidem la capitolul 4 al Evangheliei după Matei. Este un alt moment însemnat din viaţa şi lucrarea Domnului Isus – ispitirea Domnului Isus, care marchează practic validarea pentru startul lucrării Sale publice.
De fapt, ne stă înainte o fază a vieţii spirituale. Până când omul nu se dedică lui Dumnezeu identificându-se cu moartea Domnului Isus, nici nu simte ispita. Abia când este hotărât să schimbe direcţia, lucrurile se schimbă şi apare ispita. Cuvântul are dublu sens:
Incitare, tentația de a face ce nu trebuie. În acest sens, există în fiecare dintre noi ceva ce determină o cedare la rău. Asta n-a fost însă valabil în ce-l priveşte pe Domnul Isus. Evanghelistul Ioan reproduce cuvintele Domnului Isus, care spune: stăpînitorul lumii acesteia… n-are nimic în Mine; scriitorul epistolei către evrei notează şi el că Domnul Isus era sfînt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri. Deci Domnul Isus nu a cedat (ca noi) în faţa ispitelor.
Un al doilea sens al cuvântului „ispită” este acela de (punere la) încercare, sau test. Aşa cum scria şi Iacov, Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni ca să păcătuiască, dar El pune la încercare. Vă amintiți: Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam. Nu pentru că nu era mulţumit de el, sau pentru că nu-l iubea, ci dimpotrivă. Dumnezeu ne încearcă pentru a ne pune faţă în faţă cu noi înşine.
Însuși Omul Isus a fost încercat! Ar fi putut Domnul nostru să cadă biruit de ispită? Pot să spun cu toată convingerea NU! Dacă Domnul Isus ar fi cedat în faţa ispitei atunci nu ar mai fi fost Izbăvitorul nostru. Și vreau să accentuez că pentru Domnul Isus ispita a fost mult mai mare decât oricare alta experimentată vreodată de vreunul din noi. Dar veți spune: ok, pentru noi este un test, noi suntem într-un proces de formare şi din timp în timp este nevoie să ne evaluăm să vedem unde am ajuns… dar Domnul Isus? De ce a fost nevoie ca El să fie ispitit?
Atunci când se construiește un nou model de autoturism, acesta este îndelung testat pentru a i se dovedi rezistența. Tot așa, orice diamant autentic este testat pentru a se dovedi că nu este un fals. Într-o manieră asemănătoare, Domnul Isus Hristos a fost încercat pentru a demonstra că El era exact Cel care pretindea că este.
Permiteți-mi o ilustrație: provin dintr-o zonă de confluenţă a două râuri. Din timp în timp, aceste râuri creşteau peste măsură şi măturau podul care făcea legătura dintre localitatea mea şi celelalte. Până în momentul în care se construia alt pod, oamenii care plecau în sau veneau din zonele învecinate trebuiau să facă un ocol foarte mare. În cele din urmă, oficialităţile s-au gândit să facă un pod mai solid şi să pună astfel capăt acestei probleme. După consolidarea celor două maluri, după un lung proces de construcţie, podul a fost în sfârşit gata – dar darea lui în folosință întârzia! Lumea era deja intrigată. Într-una din zile, trei maşini de mare tonaj, încărcate la capacitate, au fost trimise pe pod. Curioșii s-au oprit să vadă despre ce este vorba. Unii începuseră să comenteze: „Abia l-au terminat, vor deja să-l strice?” La care unul din ingineri a dat o explicaţie: „Vrem doar să fim siguri că este rezistent!”
Acesta a fost scopul testării Domnului Isus – să fie clar pentru toți că El nu poate fi învins de ispite. De ceea ispita a fost mai mare pentru el. Cu cât un pod este mai mare, cu atât testarea va fi de mai mare anvergură! Hristos nu a cedat niciodată, deşi presiunea a crescut mereu. O altă trăsătură interesantă a ispitirii Domnului este contrastul cu ispitirea Evei din grădina Edenului. În timp ce Eva a fost ispitită în grădină, Hristos a fost ispitit în pustie: Mat. 4:1.
Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” (Mat. 4:2–3)
Eva a avut parte de acelaşi fel de ispită. Prima a fost de ordin fizic. Ea a văzut că pomul era bun de mâncat (vezi Gen. 3:6). Domnului Isus I s-a spus să schimbe pietrele în pâini. În prima sa epistolă, ap. Ioan numește o astfel de ispită „pofta firii pământeşti”.
Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: «Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.»” (Mat. 4:4)
Domnul a preluat acest citat din Deuteronom 8:3, text despre care sigur că-l considera Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Urmează apoi a doua ispitire:
Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina Templului și I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta, şi ei Te vor lua de mâini, Ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»” (Mat. 4:5–6)
Diavolul parafrazează aici Psalmul 91:11-12, deci nu citează corect. Aceasta e ispita de ordin spiritual. Prin comparație, Eva a văzut că fructul era „de dorit să deschidă cuiva mintea” (Gen. 3:6). Pentru creştin (cf. 1 Ioan 2:16), aceasta este „lăudăroşia vieţii”.
„De asemenea este scris,” a zis Isus: „«Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău.»” (Mat. 4:7)
Răspunsul Domnului preia un text din același Deuteronom 6:16.
Iar a treia ispită este de ordin psihologic.
Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.” (Mat. 4:8–9)
Satan I-a arătat împărăţiile lumii şi slava lor și aceasta este o ispită psihologică. Omul râvneşte puterea. Eva a fost supusă și ea aceleiaşi ispite: „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen. 3:5). Mulţi dintre noi se prăbuşesc în faţa acestei ispite. Observaţi însă răspunsul Domnului Isus: (Mat. 4:10)
„Pleacă, Satano” i-a răspuns Isus. „Căci este scris: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.»”
Domnul citează a treia oară din Deuteronom – versetele 6:13 şi 10:20. Să ne facem că nu observăm că Domnul nostru a răspuns de fiecare dată citând din Scriptură?! Nu e cu putință! Iar lucrul acesta trebuie să ne transmită un mesaj nouă tuturor.
De ce oare atât de mulţi dintre noi avem dificultăţi în ce privește trăirea vieții creştine autentice? Spun lucrul acesta cu toată blândeţea de care sunt în stare: pentru că ignorăm Cuvântul lui Dumnezeu. Observaţi că Domnul nostru a răspuns de fiecare dată cu Cuvântul lui Dumnezeu? Și El nu a scos Biblia din geantă, căutând tacticos un citat nimerit – Cuvântul Domnului locuia în mintea și inima Domnului Isus, de aceea i-a și venit instantaneu pe buze, la momentul testului! Cred că și azi, și pentru noi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, are un răspuns pentru fiecare din problemele noastre. Asta nu înseamnă că eu ştiu care este rezolvarea pentru problema ta. Nu înseamnă că psihologul (sau psihiatrul) tău ştie răspunsul la problema ta. Dumnezeu însă are soluția pentru problema ta, şi ea se găseşte în Biblie. Acesta este motivul pentru care ar trebui să căutăm să cunoaştem mai bine Cuvântul Lui.
Repet, Domnul Isus i-a răspuns lui Satan de fiecare dată din Cuvânt. El nu a spus: „Păi, Eu cred că...” sau „Mi se pare că există o cale mai bună de a face acest lucru.” El știa și stăpânea Cuvântul lui Dumnezeu, din care Și-a extras rapid răspunsul cel mai potrivit. Şi asta ar trebui să fie suficient pentru copilul lui Dumnezeu,.
Că tot veni vorba, se pare că și diavolul a considerat că răspunsurile erau bune, sau că a rămas fără replică, pentru că în versetul următor citim:
Atunci diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-I slujească. (Mat. 4:11)
În pasajul corespunzător din Evanghelia sa, Luca (4:13) ne spune că diavolul a plecat de la El pentru o vreme... probabil însă că a revenit curând... şi L-a tot ispitit toată viaţa Lui. Vom vedea în mod special atacul furibund al diavolului în grădina Ghetsimani, unde Isus a avut parte de suferinţe de nedescris.
Să facem acum o scurtă recapitulare a acestui episod din viaţa Domnului nostru şi să observăm câteva lucruri pe care le învăţăm de aici.
În primul rând, am văzut că Isus s-a născut Rege, a fost prezentat ca Rege, a fost botezat ca Rege, iar acum vedem că a fost încercat în calitatea Sa de Rege. Pe tot parcursul Evangheliei lui Matei se scoate în evidență faptul că Isus Hristos este Împărat.
Această ispitire a atestat o serie de lucruri, unul dintre ele fiind faptul că diavolul este o persoană. În această întâlnire a sa cu Isus, el este tratat ca persoană. Acesta ar trebui să fie un răspuns pentru oricine are dileme sau rețineri în legătură cu diavolul – pentru că mai sunt destui care continuă să nu creadă în existența/realitatea diavolului, pe care-l consideră mai degrabă o manifestare sau o influenţă.
De asemenea, observăm insinuarea foarte subtilă a diavolului. La început el spune: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini” (v. 3). Cu alte cuvinte, dovedeşte-o într-un mod care n-ar fi specific lui Dumnezeu. Bineînţeles, nu a existat nicio încercare de a-L ispiti pe Isus să comită o fărădelege. Pentru El, aceea nu ar fi fost o ispită reală pentru că Isus era structural înclinat să facă binele, nu răul. De vreme ce pâinea este suportul și simbolul vieţii, transformarea pietrelor în pâini ar fi fost un lucru foarte bun. Iar mai târziu în lucrarea Lui, El a hrănit mulţimile cu pâine. Însă răul inerent al ispitirii lui Satan a fost să Îl scoată pe Isus în afara voii lui Dumnezeu pentru viaţa Lui.
De asemenea, vedem că de fiecare dată când a fost ispitit, Domnul Isus i-a răspuns diavolului din Cuvântul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, El a folosit sabia Duhului (vezi Efes. 6:17) pentru a-i sta împotrivă duşmanului lui Dumnezeu şi al omului. De fiecare dată răspunsul Lui a fost: „Este scris…” O, dac-am fi și noi mai atenți, mai obișnuiți, mai antrenați în a mânui „sabia Duhului”! Ea este cea mai eficientă armă în aceste vremuri.
Un alt lucru interesant de observat este că Isus a citat din cartea Deuteronom.
Ați remarcat cred, că a doua ispitire a Domnului I-a pus înainte lui Isus posibilitatea de a deveni un lider religios printr-un miracol instant, mai degrabă decât să urmeze calea rânduită de Dumnezeu. Propunerea diavolului viza de fapt evitarea crucii de către Hristos. Mare parte din ceea ce se numeşte creştinism astăzi nu este este de fapt decât o formă sau alta (mai blândă) de „Diavol-ism” sau „Satan-ism”, câtă vreme lasă aproape cu totul pe dinafară Golgota, crucea. Diavolul Îi cere lui Isus să devină un mare lider printr-o minune.
E mare și astăzi pericolul de a fi deturnați de făcătorii de minuni. Chiar acum, o sumedenie de oameni îi urmează pe acești aşa-numiţi „vindecători”. Chiar nu înțeleg de ce atât de mulţi oameni merg după acest soi de lucruri, când o minimă cercetare ar dovedi că nu li oferă minuni reale, deşi se face apel acolo la multă emoţie, şi chiar trivialităţi. Eram într-o biserică din sudul Californiei și am făcut o ofertă de 100 de dolari oricui vine şi demonstrează că a fost cu adevărat vindecat de către un astfel de vindecător. Sincer, am fost uimit că doar două-trei persoane au venit (deși nu au adus dovezi incontestabile în sensul celor afirmate!). Dar oamenii erau sinceri, și erau convinși că fuseseră vindecaţi. Ei considerau că eu mă aflam în extrema stângă, pentru că nu credeam că vindecarea lor era reală – şi chiar nu credeam. Însă, nu mă înţelegeţi greşit: eu cred în vindecarea miraculoasă – dar doar atunci când apelezi direct la Medicul cel Mare! Când suferi de o boală gravă, nu te duci la un medic rezident sau la un vraci, te duci la un specialist în domeniul respectiv. Eu m-am dus cu cazul meu în faţa Celui mai bun Doctor – și pot să Îl recomand. Cred că dacă apelezi direct la el poți obține izbăvirea. Niciun om nu poate face minuni. Nici măcar Domnul Isus nu a vrut să devină un conducător religios în felul în care voia diavolul să o facă, iar acest lucru este foarte interesant.
Observăm apoi că Diavolul s-a întors şi a citat şi el Scriptura, spunând: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră” (Mat 4:6). Diavolul s-a priceput destul de bine să citeze Scriptura, însă nu a făcut-o într-un mod corect. Satana a lăsat deoparte o frază foarte importantă din pasajul pe care l-a citat din Psalmul 91. El a omis cuvintele: „să te păzească în toate căile tale” (Ps. 91:11). Aceasta este partea importantă a versetului. Shakespeare a afirmat că diavolul poate să citeze Scriptura pentru scopurile lui; în realitate însă, diavolul poate să citeze greşit Scriptura pentru scopurile sale. Ne amintim că și când a înșelat-o pe Eva el a citat trunchiat și a răstălmăcit cuvintele lui Dumnezeu. Iar aici, Satan încerca să-L determine pe Domnul Isus să ignore calea lui Dumnezeu. Dragul meu, nu este întotdeauna voia lui Dumnezeu să înfăptuiască în viaţa ta sau în viaţa mea ceva miraculos. Există o idee care circulă în societatea noastră contemporană: că putem să Îl forţăm pe Dumnezeu să facă ceva, că El este un fel de slujbaş sau că, într-o măsură mai mică sau mai mare, El lucrează pentru tine – mai rămâne să spunem că este sub comanda ta și-i gata să facă tot ce-ţi doreşti! Să nu uităm că Dumnezeu este suveran... noi suntem creatura – El este Creatorul! Noi trebuie să cedăm în faţa voii lui Dumnezeu. Poate că uneori acest lucru nu este plăcut, însă voia lui Dumnezeu – nu voia ta sau a mea – e cea mai importantă!
Un alt aspect legat de ispitire – faptul că diavolul i-a oferit Domnului împărăţiile acestei lumi – ridică o întrebare reală: poate diavolul să ofere împărăţiile acestei lumi? Gândiţi-vă încă o dată la lucrul acesta înainte de a încerca să răspundeţi. Vă dau aici răspunsul meu, şi m-am gândit mult la lucrul acesta. Isus nu i-a spus: „Nu poţi să-mi oferi împărăţiile lumii, pentru că nu îţi aparţin ţie ca să le poţi da.” Presupun că diavolul cunoștea ce deținea, și ce putea face cu ele – deci că le putea oferi cuiva... și faptul acesta ne oferă o perspectivă diferită asupra necazurilor cu care ne confruntăm astăzi în lume. Diavolul este în spatele lor! Unii creştini au tendinţa de a lupta împotriva diverselor rele din lume, fără să îşi dea seama că în spatele lor se află Satan şi că în spatele confuziei şi tulburării din lume stă tot Satan. Să ne amintim cine este duşmanul nostru real! Este vorba despre un duşman spiritual. El vrea să devină Dumnezeu. Amintiţi-vă ce i-a spus lui Isus: „Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie, dacă te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie”! Dar iarăși să nu uităm: nici măcar stăpânul acestei lumi nu face mai mult decât îi îngăduie Dumnezeu!
Am văzut deci că, după cea de-a treia ispită, diavolul a plecat de la Domnul Isus pentru o vreme, și știm prea bine că nu L-a lăsat în pace pentru totdeauna... Mântuitorul profită de retragerea Satanei și se avântă în lucrarea publică, pe care o începe la Capernaum
Când a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galileea. A părăsit Nazaretul şi a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali. (Mat. 4:12–13)
Isus s-a retras din zona Ierusalimului, pentru că Irod îl prinsese şi îl aruncase în temniţă pe Ioan. Acum Domnul Isus Se mută de la sud la nord, adică din Nazaret, cetatea Sa, la Capernaum. În relatarea lui, Matei nu ne prezintă detaliile acestei mutări și acesta este un exemplu al faptului că cele patru relatări din evanghelii nu încearcă să se susțină, ci să se completeze. Evangheliile nu sunt copii la indigo. Încercarea de a armoniza evangheliile este o mare greşeală. Am scris o broşură intitulată De ce patru Evanghelii?, în care încerc să arăt că fiecare dintre ele este scrisă cu un scop bine definit. Niciuna dintre ele nu este menită să fie o biografie completă a Domnului Isus și, oricum, nimeni nu ar putea să scrie o astfel de biografie. Fiecare carte îşi prezintă materialul cu scopul de a atinge un anumit public-țintă. Matei a scris pentru a atinge elementul religios şi îndeosebi poporul Israel. De aceea, evanghelia lui Matei a fost scrisă în ebraică – lucru susținut de Papias şi Eusebiu, părinţi ai bisericii, precum și de alţii din perioada aceea.
Deşi Matei nu ne oferă detalii despre mutarea în Capernaum, aflăm din alte Evanghelii că Isus fusese respins în cetatea Sa de baștină. El Își stabilește acum sediul la Capernaum şi acolo rămâne, după cum ne putem da seama, până în ceasul în care a mers la Ierusalim, pentru ultima dată, pentru a fi răstignit.
Matei consideră că motivul pentru care El Și-a mutat sediul din Nazaret la Capernaum este că în tot ceea ce a făcut, Domnul Isus acţiona pentru împlinirea profeţiilor Vechiului Testament. Ceilalţi evanghelişti nu ne spun lucrul acesta, însă Matei îl consemnează clar:
Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea Neamurilor, norodul acesta, care zăcea în întuneric a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii a răsărit lumina.” (Mat. 4:14–16)
Găsim această profeţie în Isaia (9:1-2 şi 42:6-7). Nu voi da acum detalii despre Galileea neamurilor, însă dacă vreţi să faceţi o muncă de cercetare, veţi descoperi că vă este de mare folos să ştiţi câte ceva despre zona respectivă din vremea Domnului Isus. Nu uitați că El Și-a petrecut şi copilăria acolo. Acesta era numit un teritoriu al neamurilor pentru că foarte mulţi cetățeni migraseră din Imperiul Roman înspre zona aceea. În jurul Mării Galileei era o zonă (am zice azi:) turistică, și în consecință și o zonă foarte depravată... Locuitorii de pe-acolo erau departe de Dumnezeu. Și deodată, lumina Domnului Isus a strălucit printre ei, şi însăşi prezenţa Lui acolo i-a responsabilizat. Ei au fost martori la multe dintre minunile Lui, însă răspunsul lor a fost foarte slab. Mai târziu, în Matei 11:20-24, Domnul pronunţă o judecată asupra lor când spune: „Vai de tine, Horazine!”
Aici, în Capernaum, Domnul a continuat din punctul unde se oprise Ioan (Mat. 4:17)
De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!”
Mesajul lui Isus era: „Renunțați la păcat, veniţi la Mine, Împărăţia cerurilor este aproape!” Sigur, aceasta era aproape în persoana Regelui, căci nu ar fi putut fi Împărăţia cerurilor aici fără El. Aşa cum am mai spus, împărăţia cerurilor înseamnă domnia cerurilor peste pământ. Aceasta va instaura Domnul Isus pe pământ într-o zi, când Terra va deveni „raiul” pentru Israel, un popor pământesc, iar ei vor intra în veşnicie chiar aici, jos. Biserica are o speranţă cerească, dar și speranţa pământească este de asemenea minunată, şi aceasta este speranţa vechi-testamentară.
Ne oprim aici acum, în ecoul binefăcător al acestor doruri și speranțe! Pe curând!
TemA: Ispitirea lui Isus în pustie; începutul lucrării Lui publice în Capernaum.
ispita întreită a lui Isus (4:1-11)
ispita –
tentatia de a face ce nu e bine/legal
punere la incercare
fizic (4:2-3//Gen. 3:6), pofta firii pământești Deut. 8:3
spiritual (4:5-6 // Gen. 3:6), lăudăroșia vieții, deut. 6:16
psihologic (4:8-9 // Gen. 3:5), pofta ochilor, deut. 6
Isus îşi începe lucrarea publică la capernaum (4:12-17)
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Dragi ascultători, ne bucurăm că genericul programului nostru vă găsește dispuși pt. încă 20 de minute de concentrare asupra subiectului principal al creștinismului: Isus Hristos, eroul principal al Evangheliei; vă reamintim că parcursul nostru ne-a adus în prima carte a Noului Testament: Evanghelia după Matei, mai precis în preajma momentului în care Mântuitorul începe să-Și adune ucenicii... Aș spune că și programul acesta ne aduce împreună, cam cum a făcut și Isus cu discipolii Săi în jurul Lui. Doar câteva chestiuni de reîncadrare în context vă rog să-mi permiteți să vă amintesc:
Ioan Botezătorul susținea campanii puternice de propovăduire și botez al pocăinței, în pustia Iudeei... fapt pt care Irod, puternicul momentului și zonei, pornește o campanie de descurajare a acestei mișcări care tulbura poporul ce-i locuia țara. În consecință, Isus Se retrage din zona Ierusalimului şi se îndreaptă spre nord, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali. Chiar dacă Matei nu ne dă prea multe detalii cu privire la mutarea Domnului Isus din Nazaret, locul copilăriei sale, din celelalte Evanghelii aflăm că fusese respins ca profet în ținutul în care crescuse… De aceea, Mântuitorul Se stabilește în Capernaum, care devine un fel de centru de comandă al Domnului Isus, până în faza finală a lucrării Sale. Dar până și acest lucru a avut loc „ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia” (4:14)! Este uimitor ce modificări poate face Duhul lui Dumnezeu… nici măcar apropiații Domnului nu vor înţelege întotdeauna ce și de ce făcea Domnul Isus… și abia când Duhul Sfânt, pe care-L promisese Fiul lui Dumnezeu, va veni peste ei, vor înțelege și vor capta perspectiva corectă. La fel s-a petrecut şi cu Matei. La fel trebuie să se petreacă şi cu noi. Nu putem fără Duhul Sfânt. Înţelegerea cuvântului Său nu este posibilă altfel.
Odată ajuns în Capernaum, Domnul Isus face două lucruri: 1. continuă ceea ce începuse Ioan – propovăduirea Evangheliei, bazată pe mesajul pocăinței în vederea Împărăției cerurilor… și 2. începe să aducă alături de Sine discipoli: (Mat. 4:18–19)
Pe când trecea pe lângă Marea Galileii, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru, şi pe fratele său Andrei, care aruncaseră o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.”
În Evanghelii, Domnul îi cheamă cel puţin de trei ori pe aceşti doi bărbaţi... sau poate că e mai corect să spunem că între Hristos şi aceşti bărbaţi au avut loc și întâlniri privilegiate, particulare. Prima a avut loc în Ierusalim şi este consemnată în Ioan 1:35-42. A doua întâlnire a lor a avut loc la Marea Galileei şi se pare că este cea relatată aici. Ei Îl mai văzuseră şi înainte, dar atunci El nu îi chemase să-L urmeze. Îi aflăm apoi (în Marcu şi Luca) pe cei doi revenind la pescuitul lor... de unde Domnul îi recheamă, de astă dată spre a fi ucenici și apostoli, adică pescari de oameni.
Uimitor este că Mântuitorul a luat pe lângă Sine oameni de felul acesta. Și asta ne încurajează pe toți – de vreme ce El a chemat preponderent oameni simpli și imperfecţi, înseamnă că vrea și poate să mă folosească şi pe mine, şi pe tine... Nu trebuie să fim super-sfinţi pentru a fi chemați, iubiți și folosiţi de El. Indiferent de ocupația ta, El te poate folosi. Indiferent care este talentul tău, dacă i-L predai Lui, El îl poate valorifica. Mi-aduc aminte de o doamnă din biserica mea, care avea gura absolut lipită atunci când venea vorba de mărturisirea lui Hristos, dar știa să facă nişte prăjituri extraordinare! Ea deplângea incapacitatea ei de a-L mărturisi pe Hristos, iar într-o zi i-am spus: „Te-ai gândit vreodată că poate Domnul te vrea în familia bisericii pentru a face prăjituri?” Asta poate părea ridicol, însă nu este așa. Este important ca noi să ne dăruim Lui, iar sub călăuzirea Lui, El nu ne va lăsa să facem toți acelaşi lucru, pentru că El ne dă daruri diferite. Trupul lui Hristos are multe mădulare în el, şi fiecare are de îndeplinit o funcţie diferită. (Mat. 4:20–22)
Îndată ei au lăsat mrejele şi au mers după El. De-acolo a mers mai departe şi a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacov, fiul lui Zebedei şi pe Ioan, fratele lui, care erau într-o corabie cu tatăl lor, Zebedei, şi îşi cârpeau mrejele. El i-a chemat. Şi îndată, ei au lăsat corabia şi pe tatăl lor şi au mers după El.
Și aceşti bărbaţi sunt deosebit de interesanţi, şi vom ajunge să-i cunoaştem mai bine pe măsură ce înaintăm, mai ales observându-i și în celelalte relatări ale evangheliei.
Amintiţi-vă că Isus este acum în partea de nord a Israelului, unde... ce făcea:
Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. (Mat. 4:23)
Deci Domnul Isus participa la strângerile și învățătura evreilor, care se faceau în sinagogile lor, şi că El predica Evanghelia Împărăţiei – adică faptul ca Împărăţia cerurilor era aproape, în persoana Regelui, pe care erau chemați să-L recunoască și să-L accepte... De asemenea, El le vindeca bolile fizice. În zilele acelea, Isus a vindecat mulțimi de oameni, și Matei este cel care ne spune cu precădere aceste lucruri. Dacă citim cu atenţie textul, vom descoperi că nu sunt cazuri izolate, ci mii de oameni au fost vindecaţi. Acesta este motivul pentru care duşmanii lui Isus nu I-au pus niciodată la îndoială minunile – erau mult prea multe, înfăptuite în văzul tuturor. Asta apropo și de așa-zişii vindecători, care pretind că au redat multora sănătatea, dar nu vedem aceste pretinse minuni umblând printre noi!
I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la el pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca. După El au mers multe noroade din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. (Mat. 4:24-25)
Norod înseamnă mult popor... Multe noroade înseamnă și mai multe grupuri de oameni... iar Decapole era un district format din zece cetăţi din partea de nord-est a Galileei, la est de Iordan. De asemenea, oamenii se suiau de la Ierusalim şi din Iudeea, partea cea mai de sud a Palestinei, şi de dincolo de Iordan, ceea ce înseamnă că parcurgeau o distanţă considerabilă, având în vedere că Isus slujea acum în nordul Palestinei.
Repet ce-am mai spus: evangheliile nu sunt biografii exacte și complete, iar Matei nu încearcă să ne prezinte o relatare cronologică a vieţii lui Hristos. În scrierea sa – inspirat de Duhul lui Dumnezeu – Matei Îl prezintă pe Isus ca Rege, şi urmează o anumită dinamică în aducerea Regelui şi a pretenţiilor Lui la cunoştinţa poporului Israel. Dacă ratăm această progresie, pierdem în bună măsură din vedere scopul acestei evanghelii.
Odată precizat cadrul în care Se stabilește și lucrează Domnul Isus Hristos, ni se supune atenției și învățătura Sa, care a fost senină, înțeleaptă și revoluționară, fapt pentru care a străbătut veacurile ajungând și la noi. Cea mai remarcabilă mostră de profunzime a gândirii și învățăturii hristice rămâne așa numita Predică de pe munte – o cuvântare sau un set de discursuri aduse împreună, de o profunzime și accesibilitate uluitoare.
Deşi vom studia separat fiecare pasaj din Predica de pe Munte, o vom analiza mai întâi ca întreg. Domnul Isus a prezentat patru discursuri majore. Matei consemnează trei dintre ele: (1) Predica de pe Munte, capitolele 5-7; (2) Pildele Misterelor, capitolul 13; şi (3) Cuvântarea de pe Muntele Măslinilor, capitolele 24-25. Predica de pe Munte, care ne stă înainte, este proclamaţia Regelui. Pildele misterelor prezintă direcţia în care se va îndrepta împărăţia cerurilor după respingerea lui Hristos, iar discursul de pe Muntele Măslinilor este escatologic și profetic, privind spre viitor. Evangheliile mai cuprind alte asemenea mesaje (de exemplu cel din Evanghelia lui Ioan, care tratează adevăruri şi relaţii noi din perspectiva morţii, învierii, înălţării şi mijlocirii lui Hristos). Dar noi, creștinii, avem – sper! – o afinitate (și, presupun: respect) de netăgăduit față de tot ce ține de învățătura Domnului nostru!
Deşi Predica de pe Munte se găseşte în Matei 5–7, pasaje similare se găsesc şi în alte evanghelii. Este puţin probabil ca Domnul nostru să fi rostit aceste învățături o singură dată. Aşa cum ştiţi, El a repetat multe dintre adevărurile pe care le-a prezentat, şi probabil că a prezentat acest mesaj, pe care noi îl numim Predica de pe Munte, în mai multe rânduri. Luca relatează doar parte din ea şi menţionează faptul că Domnul nostru s-a coborât şi a stat în câmpie (sau podiș), ceea ce ar arăta clar că a fost vorba despre o altă ocazie. Eu cred că relatarea lui Matei este probabil doar o parte din Predica de pe Munte. Cred că Domnul nostru a spus mult mai multe decât avem noi aici. Totuşi, aceste lucruri au fost consemnate și sunt esențiale pentru învăţătura şi înţelegerea noastră astăzi.
Aş vrea să spun două lucruri ca introducere la această secţiune. Primul este că extrema dreaptă şi extrema stângă nu se limitează doar la spectrul politic; constat că şi în teologie există extreme! Acest lucru se vede limpede și în abordarea și interpretarea Predicii de pe Munte. Teologia liberală se află în extrema stângă. Ea consideră Predica de pe Munte ca fiind Evanghelia, Vestea Bună. Chiar dacă nu afirmă acest lucru, se poartă ca şi cum aceasta ar fi singura parte importantă a Scripturii.
Am cunoscut odată un predicator foarte liberal, care a devenit ulterior un lider foarte faimos al aripii liberale. Într-o zi, mi-a spus că el nu avea nevoie din Biblie decât de Predica de pe Munte. A mers chiar până acolo încât a afirmat că de fapt nu are nevoie decât de Regula de Aur (consemnată în Matei 7:12: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.”) Să afirmi că aceasta este singura parte din Scriptură de care ai nevoie, poate suna bine, însă nu este altceva decât o aiureală pioasă, sau o reducție periculoasă... Iar întrebarea nu este dacă simţi că Predica de pe Munte este suficientă, sau dacă este religia ta, ci: O trăieşti tu? Acesta este lucrul cel mai important, şi vom avea mai multe de spus pe această temă mai încolo.
Cei care reduc mesajul creştin la Predica de pe Munte reprezintă o parte foarte mare a liberalismului din zilele noastre. Vă rog însă să observaţi că nu întregul conţinut al Evangheliei creştine se regăseşte în Predica de pe Munte. De exemplu, nu există absolut nicio menţionare a morţii şi învierii lui Hristos. Şi totuşi, Pavel le-a spus corintenilor: „v-am predicat Evanghelia...” (Ce este Evanghelia? Predica de pe Munte? Nu. Pavel a spus foarte clar că Evanghelia înseamnă... auziți:) „... că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15:1, 3-4, sublinierea îmi aparţine). Dragul meu, acesta este mesajul fundamental al Evangheliei... și nu este în Predica de pe Munte... şi poate că de aceea multora le place să pretindă că ea reprezintă religia lor. Predicarea acestei doctrine a făcut mai mulţi ipocriţi în biserică decât orice altceva. Nu este nimic altceva decât demagogie să afirmi: „Mie mi-ajunge Predica de pe Munte.” Dacă un om este sincer şi va citi Predica de pe Munte, va şti că nu trăieşte în conformitate cu ea.
Dragul meu, dacă Predica de pe Munte reprezintă standardul lui Dumnezeu (şi aşa este), iar tu nu te ridici la nivelul acestui standard, ce te vei face? Ai tu un Mântuitor care să îţi poată arăta milă? Îl cunoşti tu pe Cel care se poate apleca spre tine în har şi să te mântuiască atunci când îţi pui credinţa în El?
Să reduci mesajul creştin la Predica de pe Munte înseamnă simplificare, ceea ce Scripturile nu îngăduie sub nicio formă. Este, repet, perspectiva extremei stângi.
Există şi o perspectivă a extremei drepte, care tratează Predica de pe Munte de parc-ar fi ciuma bubonică. Această perspectivă este cunoscută sub denumirea de hiper-dispensaţionalism, iar adepții ei afirmă că nu au nimic de-a face cu Predica de pe munte, care de fapt este greşită din punct de vedere etic, și că n-o putem folosi deloc. De fapt, unul dintre ei mi-a spus că nici Rugăciunea Domnească nu are o semnificaţie relevantă pentru noi, cei de astăzi. Și pentru că-l știam un om important, şi destul de influent, m-am simțit obligat să gândesc și să susțin o serie de predici despre Predica de pe Munte. De fapt, am scris chiar o carte intitulată Să ne rugăm, care vorbește despre Rugăciunea Domnească. „Tatăl nostru” este importantă și pentru noi astăzi, deşi nu ni se adresează nouă în mod direct. Extrema dreaptă însă vrea să o elimine complet.
Realitatea este că în Predica de pe Munte nu există Evanghelie, şi, de fapt, este cât se poate de tragic să o dai omului nenăscut din nou drept standard comportamental şi să îi spui că dacă încearcă să se ridice la standardele ei, este creştin.
Predica de pe Munte este Legea ridicată la cel mai înalt grad. Omul nu a putut ţine Legea în Vechiul Testament; aşadar, cum ar putea să ţină, prin puterea lui, învăţătura din Predica de pe Munte, care este mai exigentă?! Vom vedea la momentul respectiv că față de prescripțiile Legii, amendamentele Domnului ridică, iar nu coboară, stacheta!
Apoi, este la fel de adevărat că Predica de pe Munte nu vorbește despre trăirea creștină practică. Ea prezintă partea etică, fără a fi însă foarte generoasă cu dinamica vieții creștine. Viaţa trăită prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte în creştin nu se află printre învățăturile din Predica de pe Munte. Apostolul Pavel spunea de exemplu (Rom. 8:3–4): „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului”. Nu găseşti această învăţătură în Predica de pe Munte, care nu menționează lucrarea Duhului Sfânt. Cu toate acestea, acel discurs conţine standarde şi practici etice înalte, care nu sunt contrare trăirii creştine; de fapt, ea exprimă gândirea lui Hristos care trebuie să fie şi gândirea creştinului. Studierea şi învăţarea principiilor măreţe expuse aici este de mare folos pentru creştin, însă el nu poate să le împlinească doar prin puterea sa, ci trebuie să caute puterea în altă parte. Ceea ce avem în Predica de pe Munte este un bec electric minunat, dar nu ne oferă și generatorul care produce curentul ce va aprinde lumina. Şi lumina este cea care este cu adevărat importantă, nu becul.
Scopul principal al Predicii de pe Munte este să pună înaintea oamenilor principiile Împărăţiei. În evanghelia lui Matei se vorbește despre Regele care a venit să Se prezinte. Ioan Botezătorul a fost înainte-mergătorul Său, iar Regele şi-a chemat niște ucenici care să Îl urmeze. Acum El enunţă legea împărăţiei. Acesta este declaraţia Regelui şi platforma Prinţului Păcii. Şi aceasta este lege! Ea va fi constituția acestei lumi în perioada Mileniului şi atunci va ajunge la împlinirea deplină. Hristos în persoană va domni pe pământ şi va pune în aplicare fiecare cuvânt din această lege. Predica de pe Munte va triumfa în cele din urmă, atunci când va veni Cel care are dreptul de a conduce. De aceea, pentru mine este de neconceput ca o persoană care Îl recunoaşte astăzi ca Domn să dispreţuiască şi să respingă acest document. Creştinul care Îl numeşte Domn pe Isus Hristos, va încerca să facă ceea ce porunceşte El, însă nu Îl poate asculta pe Hristos decât prin puterea Duhului Sfânt. Este mai mult decât zadarnic să încerci să impui cu forţa Predica de pe Munte într-o lume a îndoielii şi a rebeliunii. Doar Evanghelia harului lui Dumnezeu îi poate face pe oameni ascultători faţă de Hristos, iar ea le-a fost dată pentru a-i aduce pe oameni la ascultarea de Dumnezeu.
Predica de pe Munte trebuie predicată pentru a aduce convingere în inimile oamenilor. Acest document îi face pe oameni conştienţi de păcatul lor şi le descoperă faptul că niciunul nu este neprihănit şi că toţi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Creştinul poate analiza principiile formulate în Predica de pe Munte și în lumina altor versete din Scriptură, căpătând astfel o perspectivă mai largă şi o mai bună înţelegere a gândirii lui Hristos. De exemplu, doar aici putem găsi definiţia lui Hristos pentru crimă şi adulter. Hristos a luat cele două porunci („Să nu ucizi” şi „Să nu preacurveşti” – Exod 20:13-14) şi le-a ridicat la puterea „n”! Dar doar acestea două sunt ridicate la un standard mai înalt? Răspunsul pare evident: acestea sunt cele menționate în Matei. Se pare că El a ridicat sau ar putea ridica fiecare dintre porunci la un standard mult mai înalt. Dacă despre Legea mozaică se putea spune: „pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit după faptele Legii” (Gal. 2:16), atunci ar fi de zece ori mai greu ca omul să fie justificat prin Predica de pe Munte.
Încearcă să îţi analizezi viaţa în lumina acestor două porunci: „Să nu ucizi” şi „Să nu preacurveşti.” Voi folosi o scurtă povestire pentru a vă ilustra ce vreau să spun. Incidentul acesta a avut loc în anii de început ai slujirii mele, când eram mult mai tăios decât acum. Unul dintre prezbiterii bisericii în care slujeam m-a invitat să vorbesc la un prânz al Camerei de Comerţ. Prezbiterul acesta era un creștin de calitate, în plus era vice-preşedinte al unei bănci din oraş, membru al Camerei de Comerţ şi când mi-a cerut să aduc un scurt mesaj mi-a spus: „Nu vei avea decât câteva minute, dar vreau să le prezinţi acestor oameni de afaceri Evanghelia.” Am ajuns cu câteva minute mai devreme, şi deja erau acolo câţiva oameni. M-am apropiat de masa vorbitorilor, şi acolo se afla un bărbat care a dat mâna cu mine şi a început să înjure ca un birjar. Niciodată nu am văzut un om atât de prezentabil, atât de bine îmbrăcat și vorbind atât de urât ca omul acesta. În cele din urmă m-a întrebat: „Tu în ce branşă eşti?” I-am spus că sunt predicator, iar el a încercat „s-o dreagă” (cum se spune), și-a cerut scuze pentru limbaj... dar nu trebuia să-şi ceară scuze faţă de mine, ci avea nevoie să-şi ceară iertare de la Dumnezeu, căci Dumnezeu îl auzise – și i-am şi spus lucrul acesta. Apoi mi-a spus că deţinea o funcţie într-o anumită biserică liberală şi s-a lăudat, spunând: „Predica de pe Munte este religia mea.”
„Serios?” l-am întrebat eu. „Dă-mi voie să-ţi strâng mâna. Te felicit, ai o religie minunată! Apropo, cum te descurci?”
„Ce vrei să spui?”
„Ai spus că Predica de pe Munte este religia ta. Trăieşti după ea?”
„Păi, încerc!”
„Asta nu e destul. Domnul spune că eşti binecuvântat dacă faci acele lucruri, nu dacă votezi pentru ele. Tu respecți acele învățături?”
„Cred că da.”
„Te superi dacă facem un test?”
„Nu.”
„Predica de pe Munte spune că dacă te mânii pe fratele tău, te faci vinovat de crimă. Ţii această învăţătură?”
„Păi, e destul de greu, dar nu cred că m-am mâniat vreodată suficient de mult ca să ucid pe cineva.”
Apoi, i-am citat învăţătura Domnului Isus despre adulter: „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (v. 28) şi l-am întrebat: „Pe aceasta o ţii?”
„Oh, cred că la asta aş pica!”
„Sunt convins că există multe alte lucruri în Predica de pe Munte la care ai pica. Din câte se pare, nu prea trăieşti după religia ta. Dacă aş fi în locul tău, mi-aş schimba religia cu una care chiar funcţionează.”
În concluzie, aș spune doar atât: ce mulți sunt cei ca omul acela! Cu multă pioşenie afirmă că Predica de pe Munte este religia lor, însă ceea ce vor să spună prin asta este că ei cred că aceasta este o învățătură bună şi înălţătoare, care sună bine... dar care nu îi afectează absolut deloc. Mai târziu am aflat că omul cu care vorbeam avea două soţii – una acasă şi una la birou.
Dragul meu, dacă Predica de pe Munte este religia ta, atunci asigură-te că trăieşti în conformitate cu ea. Este plină de legi, însă dacă priveşti cu sinceritate la Predica de pe Munte, ea te va îndrepta către un Mântuitor care a murit pentru tine la cruce. Predica de pe Munte ne pune în față principii extraordinare şi ţeluri înalte; noi trebuie să le cunoaştem, însă ele nu fac altceva decât să ne arate cât de departe suntem de ţintă.
Suntem la finalul acestui episod, ne oprim aici și cu introducerea la discursul din Matei 5-7, în care vom intra cu ajutorul Domnului data viitoare. Până atunci, fiți binecuvântați!
Capitolul 4: 18-25
Capitolul 5
Temă: Începutul aşa-numitei Predici de pe Munte, care se ocupă de relaţia supuşilor Împărăţiei cu ei înşişi şi cu legea.
Introducere la predica de pe munte
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Stimați ascultători, suntem pe punctul de a aborda astăzi unul dintre marile texte ale omenirii și ale creștinismului – și acest lucru îmi dă o emoție suplimentară, pentru că nu te poți apropia oricum de un asemenea „monument” care a transformat milioane de destine și a marcat și mai multe vieți. Pentru că așa-numita „Predică de pe Munte” a Domnului Isus Hristos poate fi denigrată, adulată, minimalizată, răstălmăcită, supralicitată, deturnată etc. – dar nicidecum ignorată! Și ea chiar stârnește o gamă largă de reacții, de la aplauze furibunde și aprecieri emoționate, până la delimitări și acuzații vehemente... de la oameni care nu concep viața fără călăuzirea acestui pasaj antologic, până la alții care-l taxează drept depășit și nerelevant pt vremea noastră... Între aceste extreme, tronsonul cel mai populat și periculos este al celor care afirmă cu multă pioşenie că Predica de pe Munte este temelia religiei lor, asta neînsemnând însă altceva decât că o consideră o învățătură bună şi înălţătoare, dar care în realitate nu le afectează deloc viața... Fapt pentru care trăiesc precar, duplicitar și falimentar!
Repet ce am mai spus (adresându-mă fiecăruia... ca să mă aud și eu): dragă prietene, dacă Predica de pe Munte sintetizează religia ta, atunci asigură-te că trăieşti în acord cu ea! Este plină de prescripții și precizări, însă – dacă o priveşti cu sinceritate – Predica de pe Munte te va îndrepta către un Mântuitor care a murit pentru tine la cruce. Predica de pe Munte ne pune în față principii extraordinare şi ţeluri înalte; noi trebuie să le cunoaştem, dar atenție: ele nu vor face altceva decât să ne arate cât de departe suntem de ţintă! Fapt pt care trebuie să rescriem coordonatele cursului nostru, și să ne reconfigurăm traiectoria – altfel vom ajunge în cu totul altă parte decât ne-am propus... și va fi jale!
Vă reamintesc, în evanghelia după Matei – pe care o parcurgem în această perioadă – Predica de pe munte ocupă trei capitole: 5-7. Sunt convins că ea este în realitate doar o sinteză a mesajului lui Hristos. Îmi permit să vă aduc la cunoștință cum am împărţit-o eu... am considerat-o un discurs cu aplicație în sferele relațiilor, și anume:
Supuşii Împărăţiei în relaţie cu ei înşişi. (Matei 5:1–16)
Supuşii Împărăţiei în relaţie cu Legea. (Matei 5:17–48)
Supuşii Împărăţiei în raport cu Dumnezeu. (Matei 6)
Relaţia dintre copiii Regelui. (Matei 7)
Prima parte din pasajul intitulat Predica de pe Munte îl reprezintă câteva versete subintitulate Fericirile (sau Binecuvântarile). Este important de observat că ele descriu starea în care se află supuşii Împărăţiei, nu ceea ce trebuie să facă aceştia. În aceste douăsprezece versete, Domnul nostru a folosit cuvântul ferice de nouă ori. De altfel, și cartea Psalmilor începe cu acelaşi cuvânt: „Ferice de omul...” (Ps. 1:1). Asta este în antiteză cu blestemele legii mozaice. Poate vă amintiţi că lui Iosua i s-a spus că, după ce poporul Israel va trece Iordanul, de pe Muntele Garizim trebuiau să se rostească binecuvântările asupra poporului, iar blestemele trebuiau rostite de pe Muntele Ebal. Blestemele depăşeau cu mult binecuvântările de pe Muntele Garizim, deoarece doar Hristos poate să aducă acele binecuvântări. Deci tipul de persoane vizate de aceste fraze idealizante care formează Fericirile sunt supuşii Împărăţiei (adică cei care primesc dreptul să se numească așa, și să locuiască Împărăția) – iar binecuvântarea promisă le va fi livrată de Însuși Împăratul.
De la bun început, din chiar primul verset al cap. 5, înțelegem de ce acest discurs este numit Predica de pe Munte. În primul rând, ar trebui să observăm faptul că Domnul nu a rostit aceste învățături în faţa mulţimilor, ci înaintea ucenicilor Săi.
Când a văzut Isus noroadele, s-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel… (Mat. 5:1–2)
E importantă și această nuanță: chiar dacă Hristos nu a rostit Predica de pe Munte în folosul direct și-n auzul mulţimilor, El le-a prezentat-o ucenicilor pentru că a văzut mulţimile şi nevoia lor. Prin urmare, ea a fost rostită indirect pentru mulţimi, avându-le în vedere – sau și mai corect: instruindu-i pe ucenici să fie și să facă ce trebuie pentru a împlini nevoi ale oamenilor.
În zilele noastre, chiar dacă nu-și dau seama sau nu doresc, oamenii au nevoie în primul rând să vină la Hristos. Deşi Împărăţia este momentan în aşteptare, ea se află în acel loc în care sămânţa a fost semănată, iar sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Treaba noastră în lume nu este neapărat fericirea ei sau a noastră, ci să semănăm sămânţa, şi va veni în curând și ziua când Hristos Îşi va instaura împărăţia pe acest pământ.
Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! (Mat. 5:3)
Acest verset nu îţi spune cum să devii sărac în duh, ci spune doar: „Ferice de cei săraci în duh.” În zilele noastre, doar păcătosul mântuit îşi poate cunoaşte sărăcia duhului – care înseamnă absența mândriei, asumarea propriei nimicnicii, încredere totală nu în sine, în ce putem, spunem sau facem – ci în Dumnezeu, către care privim cu supunere și dependență. Ce să spunem despre cei pe care Predica de pe Munte, în loc să-i facă pe oameni să aibă un duh smerit, îi face să se laude, asemenea celor despre care vă spuneam că declară cu emfază că această cuvântare a Mântuitorului este religia lor! Asta e doar o păcăleală – de sine, și a celor care-i cred! Viața, trăirea smerită și evlavioasă, în dependență de Dumnezeu certifică locul pe care-l are cu adevărat Predica de pe munte și aceste fericiri în sistemul tău de valori și încredințări! Dacă nu trăiești ce spui, ești aramă sunătoare și chimval zăngănitor! A nu trăi așa, înseamnă a fi ipocrit... și sunt așa de mulți azi!
Chiar de curând m-am întâlnit cu un afacerist foarte bogat, care mi-a spus: „Mergeam și eu la biserică asemenea atâtor altor ipocriţi, şi eram de fapt unul dintre ei, vorbind despre respectarea Predicii de pe Munte. Dar într-o zi, mi-am dat seama că sunt un păcătos pierdut, aflat pe calea către iad. M-am întors la Hristos şi El m-a mântuit!”. Prietene, ai grijă! Doar Duhul lui Dumnezeu îţi poate descoperi vinovăția și mândria, și poate asigura lepădarea de sine și smerenia senină a duhului tău. Mai spun o dată: în Predica de pe Munte, Domnul Isus nu le spunea ucenicilor Săi cum să devină cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor. Ei deja erau cetăţeni ai Împărăţiei. Noi, creştinii de azi, suntem de fapt, foarte săraci în duh, suntem faliţi din punct de vedere spiritual, dar avem de dat ceva ce este mai valoros decât argintul şi aurul. Pavel a exprimat lucrul acesta astfel: „Ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (2 Cor. 6:10). „Ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi” se referă la bogăţiile spirituale care se află la dispoziţia tuturor celor care Îi aparţin lui Hristos.
Următoarea fericire este (Mat. 5:4):
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Este interesant de observat că aceleaşi gânduri exprimate în Fericiri pot fi întâlnite şi în alte părţi în Scriptură. Despre cei săraci în duh se vorbeşte în Ţefania 3:12, iar Mica este un exemplu al celor care plâng şi sunt mângâiaţi (vezi cap. 7). Cred că Domnul Isus avea înaintea ochilor multă suferință, nefericire, mândrie și neputință – dacă atunci când deschide gura adresează de la bun început aceste cuvinte, spre mângâiere și încurajare și nicidecum spre blazare și resemnare. De reflectat aici și la locul, importanța, greutatea lacrimilor în procesul devenirii noastre. Iar a-ți plânge păcatele și a-ți deplânge păcătoșenia, constituie primul pas spre pocăință și mântuire – care este suprema răsplătire a omului!
Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! (Matei 5:5)
Ce concept, ce principiu – azi parcă mai inactual decât oricând: bândețea! David afirmase ceva similar cu o mie de ani înainte – în Psalmul 37:11: Cei blânzi moştenesc ţara şi au belşug de pace. Oricine poate vedea însă că cei blânzi nu stăpânesc și nu-s aparent mai scutiți de probleme ca alții, în zilele noastre... Aparent deci această a treia fericire din Predica de pe Munte nu pare că e valabilă, nu se prea aplică... Cu toate acestea, atunci când Hristos va domni, cei blânzi vor moşteni pământul.
Blând nu înseamnă moale, inofensiv, sensibil și amabil... ci mai degrabă putere ținută în frâu, renunțare, răbdare, bunăvoință... Cum devii blând? Domnul nostru a fost blând şi smerit, de aceea va moşteni toate lucrurile; noi suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi co-moştenitori cu Isus Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu ne precizează că Duhul produce dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, facere de bine, bunătate, credinţă, răbdare şi blândeţe. Doar Duhul lui Dumnezeu poate să te frângă şi să te facă blând. Dacă prin eforturile tale ai putea să produci blândeţe în tine, ai fi mândru de tine, nu-i aşa? Şi astfel s-a zis cu blândeţea ta, și n-ai mai fi nici sărac în duh! Blândeţea nu este produsă prin eforturi proprii, ci prin efortul Duhului. Doar Duhul Sfânt poate produce blândeţe în inima unui creştin predat Domnului. Creştinul care a învăţat secretul producerii roadelor Duhului Sfânt poate deschide aici la Fericiri şi să citească: „Ferice de cei blânzi: căci ei vor moşteni pământul” şi să vadă că răsplătirea celor blânzi ține încă de viitor. Pavel i-a întrebat pe credincioşii din Corint: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?...” (1 Cor. 6:2).
Fericirile ne prezintă niște ţeluri, pe care un copil al lui Dumnezeu doreşte să le realizeze în viaţa lui, însă pe care nu le poate atinge singur. Poate aţi auzit de predicatorul care pregătise un mesaj intitulat: „Ce este blândeţea şi cum am dobândit-o.” El spunea că încă nu prezentase mesajul, dar că imediat ce avea să strângă o audienţă suficient de mare, îl va prezenta! Părerea mea este că acel om şi-a pierdut blândeţea de multă vreme. Blândeţea nu poate fi decât o roadă a Duhului Sfânt!
Apoi, în versetul şase ni se spune (Mat. 5:6):
Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
Credinciosul este dornic de curățenie, și în căutarea stării corecte înaintea lui Dumnezeu. Asta se obține prin ajutorul Duhului Sfânt în lupta continuă cu păcatul. Dar ce se poate spune despre omul firesc? Este el însetat şi înfometat după neprihănire? Cei pe care-i știu eu sigur nu sunt! „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2:14). Omul firesc este în antiteză cu omul duhovnicesc, care descoperă că Hristos este neprihănirea lui: „Isus... a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30).
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! (Mat. 5:7)
Această fericire este atât de greşit înţeleasă în zilele noastre, pentru că ea condiţionează obţinerea milei de mila pe care o arătăm noi altora. Nu aceasta este condiţia în baza căreia avem noi parte de milă: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5, sublinierea îmi aparţine). Noi nu trebuie să manifestăm milă pentru a avea parte de milă, ci pentru că am avut parte de milă: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi L-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Pet. 2:9-10). Mila înseamnă compasiune+acțiune, și să nu uităm că Domnul așteaptă și voiește milă, iar nu jertfă, pentru că mila biruiește judecata!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! (Mat. 5:8)
Niciun om sincer nu poate spune că inima lui este curată. Cum poate inima omului, care este deznădăjduit de rea, să fie curăţată? Cuvântul și Domnul Isus ne spun că din inima omului ies cele mai teribile lucruri, și că răutățile omenirii arată starea de inimă a omenirii. De aceea Dumnezeu cere inima omului, spre a o curăța și locui! Suntem curăţaţi prin spălarea naşterii din nou. Doar sângele lui Hristos ne poate curăţa de orice păcat (vezi 1 Ioan 1:7). Domnul Isus a spus (Ioan 15:3): „Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus”. Observați ce răsplată supremă primesc cei cu inima curată: intimitate cu Dumnezeu, care-Și va descoperi fața înaintea celor cu adevărat curați! (Mat. 5:9)
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Pacea cere sacrificii și eforturi – iar omul credincios care are parte de pacea cu Dumnezeu și de pacea lui Dumnezeu, a căpătat slujba împăcării omului cu Dumnezeu, și-a oamenilor între ei. Puteţi să-mi spuneţi numele unui om împăciuitor? Nu există nimeni astăzi care să poată face pace. Doar Hristos este marele Făcător de pace. El a făcut pace prin sângele Lui între un Dumnezeu neprihănit şi un păcătos vinovat: „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5:1). El este pacea noastră, care aduce și păstrează pacea reală (Ef. 2:14-).
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! (Mat. 5:10)
Aplicaţia acestei fericiri în zilele noastre şi pentru rămăşiţa lui Israel în timpul Necazului celui mare este uşor de observat. Dar oare se poate aplica ea Împărăţiei care va fi instaurată? Sunt destule voci care afirmă că destule versete din Scriptură ne învață că „împărăţia de o mie de ani ar fi un timp de testare, și că izbucnirea războiului de la sfârşitul Mileniului arată că răul va exista și în timpul Mileniului” (vezi Apoc. 20:7-9). Nu cred că trebuie să fie preocuparea noastră principală, ci mai degrabă să mijlocim și să fim ajutor și mângîiere pentru cei ce suferă persecuție pentru că doresc și practică neprihănirea!
Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. (Mat. 5:13–14)
Poporul lui Dumnezeu din orice epocă şi zonă este atât sare, cât şi lumină în lume. Scoţienii traduc termenul „gust” din acest verset prin cuvântul mai expresiv aromă, care mie îmi place mult mai mult: „Dacă sarea şi-a pierdut aroma…” Problema în zilele noastre este că cei mai mulţi membri ai bisericilor şi-au pierdut nu doar aroma, ci şi vlaga. Sunt tot mai puţini creştinii care sunt sare. Sarea nu doar îngreunează procesul de fermentare şi altele asemenea lui, ci chiar le împiedică. Noi trebuie să fim sarea pământului şi să influenţăm lumea în bine.
Creştinii sunt şi lumina lumii. Cu siguranţă în Împărăţie credincioşii vor fi lumina lumii și acesta este un principiu extraordinar pentru noi. Dar noi trebuie să fim o lumină acum și aici, în vecinătatea noastră şi oriunde mergem. Sigur, nu avem lumină în noi înşine – suntem mai degrabă precum planetele, care doar reflectă lumina stelelor; Cuvântul lui Dumnezeu și Domnul Isus sunt Lumina. A fi lumină înseamnă să-L imiți pe Domnul în trăire și să transmiți, într-un fel sau altul, Cuvântul lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că trebuie să citezi Scriptura tot timpul, ci înseamnă că trebuie să împărtăşeşti lumina pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. Este foarte uşor să clădeşti o relaţie cu o persoană şi apoi, discret şi cu amabilitate să îi prezinţi o carte, un program de radio unde se vorbește din Scriptură, Evanghelia, sau o biserică... În multe feluri poţi fi azi lumină în lume! (Mat. 5:16)
Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.
Există oameni cu convingeri liberale care cred că Predica de pe Munte este mai degrabă antropocentrică (adică centrată pe om), decât teocentrică (adică centrată pe Dumnezeu). (Aceştia sunt termenii folosiţi de ei.) În mod evident însă, Predica de pe Munte nu este antropocentrică sau centrată pe om, ci este teocentrică. Oare versetul acesta spune: „Tot aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre bună şi să vă laude și să vă gratuleze pe voi, să vă bată pe umăr şi să vă dea o medalie de aur şi o cupă a dragostei?” Nu! Acest verset spune că noi trebuie să facem ca lumina noastră să strălucească în această lume, pentru ca astfel să Îi aducem slavă Tatălui nostru care este în ceruri! Predica de pe Munte este centrată pe Dumnezeu... și asta e valabil și acum și aici, dar și-n faza următoare a istoriei – când Împărăţia va fi instaurată aici pe pământ, tot ceea ce se va face şi se va spune va fi centrat tot pe Dumnezeu. Şi în vremea noastră, în această lume pierdută în care trăim noi astăzi, principala noastră motivaţie ar trebui să fie să Îi aducem slavă lui Dumnezeu, și să fim catalizatori ai laudei și glorificării Lui. Fiecare creştin ar trebui să ia foarte serios în considerare acest aspect. Scopul şi ţelul vieţilor noastre trebuie să fie acela de a-L proslăvi pe Dumnezeul nostru.
Așadar, în prima parte a acestui capitol 5 al Ev. după Matei, începutul Predicii de pe munte se adresează cetățenilor Împărăţiei cerurilor – care este în ei și-n mijlocul lor, aici și acum, ca o pregustare a Împărăției viitoare – supușii Împărăției așadar în relaţie cu ei înşişi (Matei 5:1–16). Partea a doua a capitolului 5, până la sfârșit, îi privește pe aceiași (supuşii Împărăţiei) în relaţie cu Legea. Nu vă speriați, nu vom intra în detalii mozaice, ci vom rămâne axați pe desprinderea adevărurilor hristice utile credinciosului de azi.
Să nu credeţi că am venit să stric legea sau prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. (Mat. 5:17)
Amintiţi-vă, vă rog, că legea ceremonială era parte a legii lui Moise. Hristos a fost jertfa pentru păcatele lumii, Mielul jertfit înainte de întemeierea lumii. Hristos nu a venit pentru a distruge legea, ci pentru a o împlini. El a împlinit-o şi a respectat-o în tot timpul vieţii Sale pământeşti. El a putut să atingă standardul care a fost pus înaintea omului, iar acum El poate să ne atribuie (mie, şi ţie, şi oricărui credincios) neprihănirea Sa. Standardele lui Dumnezeu nu s-au schimbat, așadar e clar că noi nu le putem îndeplini prin propriile noastre puteri. Avem mare nevoie de ajutor, avem mare nevoie de milă, avem mare nevoie de un Mântuitor – şi atunci când venim la Hristos, primim milă!
Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. (Mat. 5:18)
Sper că nu veţi interpreta greşit ceea ce spun în această secţiune pe care noi o intitulăm Predica de pe Munte. Nu spun că noi avem libertatea de a călca legea lui Moise. Realitatea este că Legea a rămas încă standardul cerut de Dumnezeu, însă ea îmi arată că nu mă pot ridica la nivelul standardului Său. Și această constatare nu mă abandonează neajutorat, ci mă conduce la crucea lui Hristos. Singurul mod în care eu pot împlini Legea este prin acceptarea Celui care a putut să o împlinească – Isus Hristos!
Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. (Mat. 5:19)
Nu poţi încălca poruncile lui Dumnezeu şi să scapi nepedepsit, și nici nu le poţi respecta prin puterile tale. Singura șansă ca să le poţi respecta este să vii la Isus Hristos şi să primeşti mântuire, putere şi tărie. Poruncile nu sunt o cale de mântuire, ci un mijloc pentru a-ţi arăta calea spre mântuire, prin acceptarea lucrării lui Isus Hristos. (Mat. 5:20)
Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
Este foarte important să înţelegi ce vrea să spună Domnul Isus aici: după Lege, fariseii aveau un nivel înalt de neprihănire, însă acesta nu era de ajuns. Cum am putea noi să depăşim neprihănirea lor? Prin eforturile noastre este imposibil. Și nici ajutorul omenesc nu ne este de ajuns! Așadar, avem nevoie de Dumnezeu care în Hristos a făcut lucrul acesta pentru noi. Către El ne îndreptăm cu credință, Lui Îi mulțumim, de El depindem – Lui vă las.
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Folosind terminologia Mântuitorului din debutul Predicii de pe munte – de care ne ocupăm – spunem și noi: Binecuvântați sunt cei ce caută să obțină prin orice mijloace înțelepciunea care duce la mântuire și-i păstrează pe calea sfințeniei! La reîntâlnirea noastră, vă invităm să ne apropiem – cu sfială și cu încântare – de Cuvântul lui Dumnezeu și de cuvintele Domnului Isus.
Discursul acesta hristic conținut de Ev. Lui Matei în cap. 5-7 este unul dintre cele mai greșit înțelese și puțin aplicate pasaje biblice. De multe ori utilizatorii, cititorii iau un verset de ici-de colo de pe parcursul acestei cuvântări și-o folosesc după cum le pică bine, fără a ține prea mult cont de contextul și semnificația din original. Spuneam că o posibilă grilă de analizare și înțelegere a Predicii de pe munte – care îi are în vedere pe supușii Împărăției, cetățenii peste care domnește Regele Isus – evidențiază relaționarea acestora: cu ei înşişi (Matei 5:1–16), cu Legea (Matei 5:17–48), cu Dumnezeu (Matei 6) și unii cu alții (Matei 7). Sau, dacă o vreți mai simplu, primele 16 versete schițează portretul adevăratului creștin, iar restul Predicii – comportamentul care derivă din acest caracter.
Data trecută am trecut peste fericirile cuprinse în primele versete, și ne-am reamintit caracterul de sare și lumină al creștinului – acestea ducându-ne la concluzia că adevărata neprihănire este interioară... dar și păcatul este tot o noțiune interioară și particulară! După ce stabilește deci semnificația adevăratei neprihăniri, Domnul explică și semnificația păcatului. Iar tema întregii cuvântări ar putea fi desprinsă – în contextul celor trei capitole – din pasajul 5:17-20: adevărata neprihănire, vizavi de neprihănirea cărturarilor și fariseilor (aceștia fiind cei considerați de popor drept modele și învățători în cele spirituale! Mântuitorul însă le-a observat și dat pe față superficialitatea, viclenia și formalismul – fapt pt care ei L-au urât sistematic. (Mat. 5:20)
Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
Este foarte important să înţelegi ce vrea să spună Domnul Isus aici. Fariseii aveau un nivel înalt de pregătire într-ale legii, pe care ei îl considerau neprihănire, însă asta nu era de ajuns. Cum am putea noi să depăşim neprihănirea lor? Prin eforturile noastre este imposibil. Așadar, avem nevoie ca Hristos să facă acest lucru pentru noi.Hristos declarase ferm că nu a venit să abroge Legea, ci s-o împlinească – și se va vedea că Mântuitorul a împlinit întru totul legea în viața, ca și în moartea și învierea Sa! Cu toate că Duhul Sfânt nu apare în Predica de pe munte, e clar că nu putem practica învățătura lui Isus fără Duhul Sfânt (citiți pentru asta primele versete din Romani 8). Deci nu poţi călca poruncile şi să scapi apoi nepedepsit,și nici nu le poţi respecta prin puterile tale. Singura șansă este să vii la Isus Hristos pentru mântuire, putere şi tărie. Poruncile nu sunt o cale de mântuire, ci un mijloc pentru a-ţi arăta calea spre mântuire, prin acceptarea lucrării lui Isus Hristos.
În continuare în cap. 5, de la vers. 21, Isus Se ocupă de câteva dintre păcatele des întâlnite și periculoase, și ne spune și cum să le confruntăm.
Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii: şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. (Mat. 5:21–22)
Aceasta este o afirmaţie extraordinară! Ea înseamnă că dacă te mânii pe fratele tău, eşti un ucigaş! Pretinzi că ţii legea lui Moise? Nu poţi încălca legea şi să scapi. Legea spunea: „Să nu ucizi!”, dar Isus agravează porunca, spunând: „Să nici nu te mânii măcar!” Mânia este asemenea uciderii – care te va aduce mai devreme sau mai târziu înaintea instanțelor... atât omenească, dar și divină! Nu există scăpare dacă te lauzi că Predica de pe Munte este religia ta, iar apoi o încalci în cele mai mici aspecte. Dragul meu, atât tu cât şi eu avem nevoie de un Mântuitor care a împlinit Legea în mod desăvârşit şi care ne poate oferi nouă neprihănirea Lui; și avem nevoie de iertarea pe care a câștigat-o jertfa Lui în folosul nostru!
Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum, ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ. (Mat. 5:23-26)
Domnul Isus face apel la bunul simț și la cugetul celui implicat într-o asemenea împrejurare; nu lăsa mândria sau insensibilitatea să-ți cauzeze necazuri! Nu aștepa ca fratele sau sora să se înfurie și să facă primii pași într-o direcție care nu anunță nimic bun pt tine! Fă tu primul pas, și fă-l repede... chiar cu prețul neîndeplinirii unui ritual! Căci ce valoare poate avea înaintea lui Dumnezeu bifarea unei tradiții sau obligații spirituale, dacă pe fond există resentiment și neiertare?! Observaţi, vă rog, că Isus spune: „Adevărat îţi spun.” El așază astfel învăţătura Lui mai presus de cea a lui Moise și se pune pe Sine în poziţia Dătătorului legii, precum şi a Celui care interpretează legea.
Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. (Mat. 5:27–28)
Timp de mulţi ani, am afirmat public faptul că nimeni altcineva decât Domnul Isus nu a împlinit vreodată Legea. Într-o duminică dimineaţa, după ce repetasem apăsat această afirmaţie, un bărbat voinic cu faţa roşie a venit la mine la sfîrșit și mi-a spus: „Spui mereu că nimeni nu ţine Legea. Vreau să ştii că eu ţin Legea!” Omul era cunoscut ca membru al unei secte, deşi participa și la slujbele bisericii unde slujeam eu... Pentru că tot ținea sus și tare că ţine Legea, i-am spus: „Bine, hai să vedem!” şi i-am arătat versetul 22 care vorbeşte despre faptul că ura este totuna cu uciderea. A declarat ritos că ţine și această învăţătură (deşi eu nu cred că era adevărat!) I-am arătat apoi versetul 28 şi i-am spus: „Aici se spune că şi numai dacă te uiţi la o femeie şi o pofteşti, ai preacurvit. Acum, uită-te în ochii mei şi spune-mi că nu ai făcut asta niciodată.” Avea faţa roşie încă de la început, însă ar fi trebuit să-l vedeţi atunci – se înroşise ca un rac! A șuierat un epitet printre dinţi, s-a răsucit pe călcâie... şi dus a fost! Vreau să-ți spun că, dacă eşti sincer, nu poți pretinde că ţii Legea! Adu-ţi aminte că erau zece porunci. Deşi Matei le menţionează doar pe acestea două, amintite şi de Hristos aici, eu cred că El le-a ridicat pe toate zece la cel mai înalt grad.
O spun mereu: Predica de pe Munte îmi arată că am păcătuit şi că trebuie să vin la El pentru a primi milă şi ajutor. Să afirmi că trăieşti după Predica de pe Munte, în timp ce o încalci mereu, înseamnă să afirmi că Legea nu este importantă.
În următoarele versete, Domnul aplică soluții deconcertante unor situații în care este afectată relația omului cu Legea - (Mat. 5:29–30)
Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.
Această recomandare cu aspect de poruncă este mai mult decât aspră, este foarte dură, subliniindu-se astfel încă o dată faptul că nu te poţi ridica la nivelul standardului lui Dumnezeu, și deci ai nevoie de ajutor divin. Nu te păcăli singur pretinzând că ţii Legea, căci nu eşti decât un ipocrit dacă tot continui să faci asta. În cercurile noastre, avem tendinţa de a ne bate pe spate sau pe umăr, de a ne face complimente unul altuia şi de a ne gratula cu felicitări sau merite pentru ceea ce facem... când, în realitate nu suntem decât o ceată de păcătoşi murdari, care nu avem nicio șansă de a intra în cer pe baza a ce facem sau suntem! Predica de pe Munte trebui să te conducă la crucea lui Hristos, unde să strigi după milă. Dacă faci asta, onorezi Legea, dragul meu! Dacă nu, te plâng! Nu încerca să mă păcăleşti că ţii Legea! Ştiu că nu o faci – pentru că mă cunosc pe mine!
S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta să-i dea o carte de despărţire.” Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte. (Mat. 5:31–32)
Aici Domnul se ocupă de o altă latură sensibilă a relațiilor interumane – căsătoria și relația dintre parteneri... sau ce se întâmplă când această relație nu mai funcționează, ori e pe punctul să cedeze! Domnul trasează clar cadrul în care rezistă discuția despre divorţ. Dacă o persoană divorţează dintr-un motiv care nu este prezentat în Scriptură, omul acela este un preacurvar. Lucrul acesta este în întregime ignorat astăzi în mediile creştine. Şi totuşi, aceasta este (și va fi) Legea în timpul împărăţiei, pentru că vor fi bărbaţi şi femei care vor dori să îşi părăsească partenerii și în perioada aceea. Când vom ajunge la capitolul 19 ne vom ocupa mai în detaliu de problema divorţului.
Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.” Dar eu vă spun: să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. (Mat. 5:33–35)
Domnul Isus afirmă că noi trebuie să fim genul de persoane care nu sunt nevoite să jure. Îmi aduc aminte că, în copilărie, tatăl meu putea merge la bancă şi să împrumute bani, iar după câteva zile se întorcea pentru a semna contractul. Sau putea suna la bancă, iar cei de acolo îi puneau în cont o anumită sumă de bani. Însă, vă rog să mă credeţi că lucrurile stau altfel în ziua de azi. De ce? Pentru că astăzi există mult mai mulţi oameni în care nu poţi avea încredere. Domnul spune că, indiferent de împrejurări, un copil al lui Dumnezeu, trebuie să fie demn de încredere. Domnul spune:
Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău. (Mat. 5:36-37)
Experții în legea iudaică aveau multe modalități de a evita/ocoli legea și de a rupe legămintele – astfel ca promisiunile cuiva să nu mai însemne mare lucru. Aici, Domnul ne sfătuiește pur și simplu să practicăm și să spunem întotdeauna adevărul, și să nu ne simțim obligați – pt că nu suntem recunoscuți ca fideli adevărului – să ne împodobim afirmațiile cu jurăminte. Dacă ești integru, oamenii vor crede ce spui, fără să fie nevoie să te juri sau să-ți dai cuvântul! (Dacă o faci, practic recunoști că de obicei nu ești crezut)! În continuare (Mat. 5:38-39) Domnul se referă la o altă extremă relațională: răzbunarea!
Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. (Mat. 5:38-39)
Practic, legislația vetero-testamentară se va schimba atunci când Hristos va domni în împărăţia Sa (inclusiv așa numita „lege a talionului„ menționată aici, preluată din cărțile lui Moise Exodul, Leviticul și Deuteronomul).
Trăieşti tu în felul acesta sau opui rezistență în fața răului? Avem de învățat un principiu de aici, însă noi trăim într-o vreme în care omul înarmat îşi păzeşte casa. Iar Pavel a putut să spună: „Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui” (2 Tim. 4:14). Asta, după ce scrisese repetat și apăsat (între altele, în finalul cap. 12 din epistola către Romani): „Nu vă răzbunați singuri... lăsați să Se răzbune mânia lui Dumnezeu... nu te lăsa biruit de rău ci biruiește răul prin bine.”
Trăind după principiile Împărăției, împuternicit de Duhul Sfânt vei putea să întorci celălalt obraz. Asta îmi aduce aminte de irlandezul pe care cineva l-a lovit peste obraz şi l-a doborât la pământ. Irlandezul s-a ridicat şi a întors şi celălalt obraz. Individul l-a doborât din nou la pământ. De data asta, irlandezul s-a ridicat şi l-a bătut măr pe omul acela. Unul care observase toată scena l-a întrebat: „De ce ai făcut asta?” „Păi,” i-a răspuns irlandezul, „Domnul a spus să întorc şi celălalt obraz şi am făcut-o, dar nu mi-a mai spus și ce să fac după aceea... așa că...” (Mat. 5:40–42)
Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.
Dacă ştii un bancher care spune că trăieşte după Predica de pe Munte, arată-i acest verset şi-o să vezi cât de bine te vei înțelege cu el! Haideţi să nu mai fim ipocriţi şi să acceptăm că aceasta este legea împărăţiei. Când Domnul meu va fi pe tron aici pe acest pământ, oamenii vor putea trăi aşa. În zilele noastre, nu putem trăi în conformitate cu legea aceasta. Cu mulţi ani în urmă, arhiepiscopul Irlandei a spus că este imposibil să conduci afacerile naţiunii britanice pe baza Predicii de pe Munte. Mă bucur să onstat că măcar în această privință gândim la fel cu privire la Predica de pe Munte. Deşi conţine principii măreţe pentru creştinul din zilele noastre, Predica de pe Munte nu poate fi aplicată cu adevărat decât atunci când Hristos este pe tron. Cred că lucrul acesta este cât se poate de evident.
În societatea noastră contemporană, multe dintre bisericile bogate afirmă că respectă Predica de pe Munte. Aceasta este ceea ce adunarea primeşte ca hrană constantă duminica dimineaţa, însă dacă te duci la bogaţii din acea biserică şi încerci să obţii ceva de la ei, te asigur că nu vei ajunge prea departe. Duminica ei aud: „Celui ce-ţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.” Sună extraordinar! Ei cred că Predica de pe Munte este un text extraordinar, însă luni dimineaţa se întorc la afacerile lor încheiate cu sânge rece şi cu banii pe masă. Acesta este, desigur, felul în care funcționează lumea afacerilor din zilele noastre.
Cu toate acestea, în versetele citate mai sus există un principiu măreţ pentru noi şi nu ar trebui să îl pierdem din vedere. Cu siguranţă, noi trebuie să-i ajutăm pe cei aflați în nevoi și există foarte multe fapte creştineşti extraordinare pe care le pot înfăptui credincioşii. De-a lungul istoriei, predicarea Evangheliei a fost urmată adesea de înființarea unor spitale, orfelinate, precum şi de alte acţiuni de caritate (pe care Biblia le numeşte fapte de dragoste). Nu cunosc niciun loc de pe pământ în care acestea să fi precedat Evanghelia, ci întotdeauna i-au urmat. În viaţa unui credincios ar trebui să existe roadele faptelor bune.
Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc... (Mat. 5:43–44)
Insist asupra faptului că această regulă este pentru împărăţie. Domnul Isus a ridicat legea lui Moise la cel mai înalt grad. El spune că în împărăţie trebuie să ne iubim duşmanii şi nu să îi urâm. Isus a cerut poporului Său mai degrabă să sufere, decât să-i facă pe alții să sufere! În plus, creștinii se pot sacrifica și pot suferi pentru Domnul și pentru mărturia Lui și-a lor, dar nu le pot pretinde și altora să facă același lucru!
Credincioșii adevărați din zilele noastre operează în baza unui alt principiu. Nouă ni se porunceşte să-i iubim pe toţi credincioşii şi să ne exprimăm dragostea faţă de duşmanii noştri prezentându-le mesajul harului salvator al lui Dumnezeu, care poate să îi ducă şi pe ei în cer. (Matei 5:45-47)
...ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?
Legea nu poruncește nicăieri oamenilor să-și urască semenii. Isus ne sfătuiește să ne rugăm pentru ei și să le facem bine, așa cum Tatăl ceresc ne face nouă. Dacă ne tratăm dușmanii așa cum ne tratează și ei pe noi, nu suntem cu nimic mai buni... Așa cum pe de altă parte nu ar trebui să ne mulțumim cu minimul necesar pe care îl face orice așa-zis creștin; în încheierea acestui capitol, Domnul nostru spune că noi trebuie să fim pur și simplu desăvârşiţi.
Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. (Mat. 5:48)
Dar este posibil așa ceva? Cum este posibil ca tu şi cu mine să fim desăvârşiţi?
Ei bine, noi suntem acceptaţi în Hristos, Cel preaiubit. Or, nu mai există nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos, iar noi ajungem în Hristos prin credinţa în El. Singura modalitate prin care noi putem ajunge desăvârşiţi este prin credinţa noastră în Hristos – Hristos ne oferă neprihănirea Lui, iar apoi începe procesul lent de sfinţire, prin care Dumnezeu începe să ne transforme după chipul Fiului Său. Cuvântul desăvârșire are de-a face cu maturizarea caracterului nostru, conform modelului Domnului Isus, reluat și îmbogățit/actualizat și-n alte scrieri nou-testamentare (îndeosebi 2 Petru 1 și Galateni 5).
Desigur, acesta ar trebui să fie ţelul fiecărui creştin, și nu uitați că încercarea de a ajunge la desăvârşire prin eforturile noastre personale este absolut zadarnică. Crezi că poţi să mergi la Dumnezeu şi să-I spui: „Uite ce am realizat eu; uite cât de minunat sunt!”, încercând să obţii astfel toată slava pentru tine şi să-L obligi pe Dumnezeu să te mântuiască pe această bază?
Dragul meu, nu vei putea face nimic de felul acesta, pentru că tu şi cu mine nu suntem desăvârşiţi. Cred că vă amintiți acel cântecel, care spune:
Micuţul Jack Homer
Stătea într-un colţ
Şi mânca plăcinta de Crăciun.
Şi-a băgat degetul
Şi a scos o prună,
Zicându-şi: „Ce băiat cuminte sunt!”
Vedem foarte multă religiozitate de felul acesta astăzi. Oameni mărunţi stau împreună, îşi bagă degetul, scot o prună din plăcintă şi spun: „Ce băiat cuminte sunt! Și cred că mai merit o bucată de plăcintă!” Dragul meu, după standardul lui Dumnezeu, tu şi cu mine nu suntem buni! Avem nevoie, așadar, de un Mântuitor.
Aşa cum am văzut, în acest capitol Regele vorbeşte despre neprihănirea pe care supuşii Săi trebuie să o aibă, iar această neprihănire trebuie să o depăşească pe cea a cărturarilor şi a fariseilor. Ei aveau o neprihănire religioasă. De exemplu, Nicodim era un om extraordinar şi era religios. Nu vei putea găsi multe motive să-l critici. Însă Domnul nostru I-a spus: „Trebuie să te naşti din nou” (vezi Ioan 3:1-8). Noi trebuie să avem o neprihănire superioară celei a cărturarilor şi a fariseilor, iar aceasta nu se poate obţine decât prin credinţa în Hristos.
Acestea fiind zise, am ajuns la capătul episodului de azi al parcursului nostru prin Scriptură; am trecut peste capitolul cinci din Ev. După Matei, prima parte a Predicii de pe munte... vă așteptăm data viitoare, pentru că mai avem multe de învățat! Pe curând, deci!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Bun găsit! Mă gândesc cum trece pt dvs. – cât de greu sau cât de repede – timpul dintre două întâlniri succesive pe care ni le prilejuiește derularea acestui program; poate fi și acesta un indiciu despre cât de captivați ați ajuns să fiți (sau nu) de deslușirea sensurilor pasajelor biblice cunoscute sau controversate pe care le întâlnim în derularea parcursului nostru. Sper să ne putem concentra bine și cu folos și astăzi, și-n perioada următoare, cu atât mai mult cu cât ne ocupăm de una dintre cele mai cunoscute cuvântări hristice: Predica de pe munte, inclusă de evanghelistul Matei în cap. 5, 6 și 7 ale scrierii sale.
Capitolul 6 tratează partea exterioară a religiei. Am văzut în capitolul 5 că Regele vorbeşte despre neprihănirea pe care trebuie să o aibă (de care să fie umpluți/animați) supuşii Lui. Neprihănirea credincioșilor trebuie să depăşească neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, și se poate obţine doar prin credinţa în Hristos. În capitolul 6 al evangheliei sale, Matei redă cuvintele Domnului Isus referitoare la neprihănirea pe care trebuie să o practice supuşii împărăţiei. Desigur, motivaţia este foarte importantă atunci când vine vorba despre ceea ce faci pentru Dumnezeu. Nicio terţă parte nu poate interveni în această relaţie directă dintre sufletul omului şi Dumnezeu.
Lucrurile menţionate în acest capitol sunt aspecte foarte practice: milostenia, rugăciunea, postul, banii, reacția la provocările și problemele vieții de fiecare zi, pregătirea viitorului tău. Le vom aborda pe fiecare, încercând și câteva cuvinte și gânduri la temă...
Ţineţi minte, vă rog, că toate acestea au de-a face cu partea exterioară a religiei sau cu ostentaţia în ceea ce priveşte religia. În primul rând, Domnul nostru vorbeşte despre milostenie.
Luaţi seama să nu vă îndeplini neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. (Mat. 6:1)
Deşi Domnul Isus îşi îndreaptă remarcile către supuşii Împărăţiei cerurilor, care este o Împărăție viitoare, şi noi cei de azi și de aici trebuie să învățăm un principiu extraordinar din cuvintele rostite aici de Domnul Isus:
Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. (Mat. 6:2)
Nu vi se pare că Mântuitorul face aceste afirmaţii cu o ironie destul de evidentă?! Credeţi-mă, Hristos ştia cum să folosească sabia sarcasmului! Când fariseii doreau să dea ceva săracilor, obiceiul lor era să-i cheme pe cei săraci şi nevoiaşi la un colţ aglomerat al unei străzi din Ierusalim şi sunau din trâmbiţă. Deşi scopul de bază era justificat (de a-i chema pe cei săraci şi nevoiaşi să-şi primească darurile), cu ocazia aceasta se făcea și o propagandă destul de sonoră a binefacerilor făptuite sau intenționate... era un fel de a-i anunţa pe alţii despre faptele lor bune.
Observați aici vreo asemănare cu felul în care fac milostenie unii creştini din zilele noastre? Domnul nostru a spus despre farisei, care în felul acesta își practicau milostivirea, că şi-au primit răsplata. Care este răsplata lor? Păi să-ncercăm să ne dăm seama ce anume urmăreau ei. Isus are îndrăzneala să spună lucrurilor pe nume, afirmând că săvârșeau aceste acte de milostenie cu scopul nemărturisit de a primi slava de la oameni. Sunau din trâmbiţă şi toţi se îmbulzeau să vadă cu câtă generozitate dăruiesc ei – și aceasta le era răsplata... Dărnicia lor nu avea loc între ei şi Dumnezeu!
Tu, cu ce motivaţie dăruieşti? Să nu scapi din vedere că există mai multe metode de a dărui. Cu câţiva ani în urmă mi s-a cerut să fac o colectă la o organizaţie. Mi s-a spus să fiu ferm şi să dau tuturor ocazia să se ridice în picioare şi să anunţe suma pe care o vor dărui. De exemplu, am fost instruit să spun: „Câţi vor da 100 de dolari?” Am întrebat: „Dar de ce ai vrea să faci o colectă în felul acesta?” Mi s-a spus că printre participanţi erau oameni despre care se știa că în mod obișnuit dăruiau doar un dolar, dar care vor da cât li se sugerează (explicit sau implicit!) – așa că întrebarea „Câţi vor da 100 de dolari?” era cât se poate de motivată și justificată. Vreau să vă spun că în felul acesta, el „suna din trâmbiţă”, iar după ce am ajuns să-l cunosc pe omul acela, am descoperit că într-adevăr acesta era felul lui de a dărui.
Există alţi oameni care dau sume mari de bani, însă vor să ţi-i dea în mod personal. În biserica mea era un bărbat care întotdeauna îmi dădea un cec înainte de a mă urca la amvon. El credea că acest lucru mă va emoţiona suficient de mult, încât să îl menţionez în predică. Într-o zi, un prieten de-al lui a venit la mine şi mi-a spus: „Cutare este tulburat.” A continuat, explicându-mi că eu nu i-am mulţumit prietenului său pentru cecul generos pe care mi-l dăduse duminica trecută. „Aşa este,” i-am spus, şi i-am spus şi motivul pentru care nu o făcusem. „Prietenul tău este un om bogat, iar cecul pe care mi l-a dat, în comparaţie cu ceea ce are el, nu era atât de mult. Tot duminica trecută, și un alt frate – care avea o slujbă umilă – îmi dăduse și el un plic... cu mențiunea expresă de a nu-l deschide decât după slujbă, și de a nu menționa, niciodată și nimănui, nimic despre el. Când am deschis plicul lui, în el erau de vreo două ori mai mulţi bani decât ce dăruise bogatul. Dacă ar fi fost să mulţumesc cuiva, ar fi trebuit să-i mulţumesc poştaşului – dar el nu voia ca eu să fac asta.”
Dragă prietene, vreau să știi (și spun apăsat) că dărnicia este între tine şi Dumnezeu şi imediat ce implici o a treia parte, să nu te mai aștepți la răsplată în cer. De fapt, în altă parte Mântuitorul spune să nu dăruim cu gând să primim ceva în schimb (fie și doar recunoștință sau apreciere) Atenție, deci!
Astăzi există foarte multă dărnicie creştină care, de fapt, nu mai este dărnicie. De exemplu, facultatea pe care am absolvit-o eu juca o carte periculoasă – cea a vanității. Când eram în şcoală, s-a întocmit un proiect arhitectural impresionant pentru construirea unui turn deasupra unei clădiri vechi. S-a anunţat că turnul avea să poarte numele donatorului! Cel puţin 6 oameni s-au înscris în această cursă... bineînțeles unul a câștigat, iar astăzi construcția respectivă se numeşte „Turnul cutare”, în cinstea acelui domn. Numele lui este gravat în piatră, și asta înseamnă că trâmbiţa aceea... sună mereu! Mulţi oameni dăruiesc în felul acesta. Mă tem că acest soi de dărnicie nu are nicio trecere înaintea lui Dumnezeu!
Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. (Mat. 6:3–4)
Cu alte cuvinte: Nu duce o mână la buzunar în timp ce pe cealaltă o ridici cât e de lungă, ca să vadă oamenii cine și cât a dat! Dimpotrivă, Domnul nostru spune ca, mai bine, când bagi mâna în buzunar pentru a scoate ceva să dăruieşti, să o faci cu atâta discreţie încât cealaltă mână să nici nu ştie ce faci! Cred că este și un pic de satiră în spusele Domnlui, la adresa celor ce fac din dărnicie prilej de hrănire a ego-ului.
Oare ți dintre noi trăim și dăruim în conformitate cu Predica de pe Munte? Din câte văd și aud eu, procentul nu e foarte ridicat!
Un alt acte exterior al neprihănirii, după milostenie, este rugăciunea... Învățătura Domnului nu putea ocoli un domeniu și-o manifestare creștină atât de importantă, care suscită permanent îmbunătățire, fapt pt care ne prezintă în cele ce urmează semnele rugăciunii autentice
Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. (Mat. 6:5)
„Să nu fiți ca făţarnici” – Domnul nostru folosea un limbaj dur, nu-i aşa?... care „și-au luat răsplata.” Ei se rugau ostentativ, ca să fie văzuţi și eventual apreciați de trecători. Poate că un om merge purtând un şal de rugăciune, ceea ce anunţă faptul că se roagă. Isus a spus că atunci când un om se roagă în felul acesta, el şi-a luat răsplata. El primeşte ceea ce doreşte – adică: este văzut de oameni, dar rugăciunea lui are șanse mici să treacă dincolo de grinzile clădirii! Și continuă Domnul (Mat. 6:6):
...tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
Conceptul pe care îl analizăm aici este de-a dreptul revoluţionar. Aţi observat poate că Domnul tocmai a folosit – cu referire la Dumnezeu – termenul Tatăl. Domnul nostru vorbeşte aici cu și despre cetăţenii Împărăţiei. Cum poți să devii un copil al lui Dumnezeu în zilele noastre? Ioan 1:12 ne oferă răspunsul: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce [nu fac nici mai mult nici mai puţin decât] cred în Numele Lui, le-a dat dreptul [autoritatea] să se facă copii ai lui Dumnezeu”. Domnul nostru chiar i-a spus lui Nicodim: „Trebuie să te naşti din nou” (vezi Ioan 3:3) – până atunci (sau: altfel), nu îl poţi numi pe Dumnezeu: Tatăl tău. În Vechiul Testament nu întâlnim niciodată termenul Tată folosit cu referire la relația dintre Dumnezeu și om. Poporul Israel ca întreg era numit de Dumnezeu fiul Meu: „Israel este fiul Meu...” (Exod 4:22), dar cu excepția Domnului Isus nicio persoană nu a mai fost astfel apelată. Deci, Domnul Isus vorbeşte aici despre o nouă relaţie, sau despre o relție în alți termeni.
Referitor la subiectul rugăciunii, ni se spune că ea trebuie să fie simplă, sinceră și secretă. Mulţi sfinţi anonimi, necunoscuţi, ai lui Dumnezeu (dar cunoscuți de Dumnezeu!) vor fi descoperiţi în faţa scaunului de judecată al lui Hristos ca fiind adevăraţi oameni ai rugăciunii.
Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe vor fi ascultaţi. (Mat. 6:7)
Într-o zi am auzit un om rugându-se şi şi-a repetat cel puţin de 10 ori cererea. Domnul Isus spune că dacă Îi cerem ceva Tatălui o dată, El ne aude. Capitolul perseverență (stăruință) include altceva decât repetarea la rând, interminabil, a unor formule/șabloane sau cereri!
Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi. (Mat. 6:8)
Rugăciunea trebuie să fie așadar marcată în principal de sinceritate şi simplitate:
Sinceritate – Matei 6:6. Intră şi închide uşa – rugăciunea ta este între tine şi Dumnezeu.
Simplitate – Matei 6:7. Nu folosi repetiţia zadarnică. Treci direct la chestiunea concretă şi spune-i Domnului ce ai pe inimă: „Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi” (v. 8). Chiar dacă El ştie deja ce avem noi nevoie, El vrea să mergem la El şi să-I cerem lucrul acela, pentru că astfel conștientizăm și verbalizăm incapacitatea noastră și nevoia de El!
Apoi, Domnul Isus ne oferă un model de rugăciune: „Iată cum trebuie să vă rugaţi…”
Înainte de a privi la aşa-numita Rugăciune Domnească, vreau să vă spun eu nu o folosesc niciodată în serviciul public de închinare. Nu cred că mulţimea adunată la rugăciune duminica dimineaţa ar trebui să se ridice şi să se roage: „Dă-ne nouă astăzi pâinea noastră cea de toate zilele”, când acasă îi aşteaptă friptura în cuptor, pentru că ei deja au hrana necesară. Aceasta este o rugăciune cu foarte multă semnificaţie pentru cei care sunt flămânzi, de aceea cred că o adunare de duminica dimineaţa de oameni bine-hrăniți nu ar trebui să rostească această rugăciune, căci pentru ei nu e decât o formă fără fond!
Cu toate acestea, „Tatăl nostru” este un model minunat de rugăciune personală pentru credincioşi, indiferent de starea materială în care se află aceștia.
Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău.” (Mat. 6:9)
Observaţi, vă rog, că această aşa-numită Rugăciune Domnească nu putea fi rugăciunea Domnului Isus. El nu s-ar fi putut ruga pentru Sine, în nume propriu, această rugăciune. El nu ni s-ar fi putut alătura nouă spunând:
„Tatăl nostru”, pentru că relaţia dintre Tatăl şi Fiul este o relaţie divină. Este o poziţie, nu o naştere. Eu devin copil al lui Dumnezeu doar prin credinţa în Hristos; de aceea, Hristos nu mi se poate alătura spunând: „Tatăl nostru.”
„Care eşti în ceruri.” Dumnezeu nu este un prizonier în universul acesta; El este dincolo şi deasupra lui. El este în spaţiul aerian, este în spaţiul interstelar, însă este foarte îndepărtat de universul Său astăzi... El este mai mult decât creaţia! El este Cel care stă pe tronul universului, şi El îl ţine în control!
„Sfinţească-se numele Tău”, tradus mai corect ar suna: „Fie ca numele Tău să fie sfinţit.” Numele lui Dumnezeu Îl reprezintă pe Dumnezeu, și tot ceea ce este El! În ce fel am putea noi să sfinţim numele lui Dumnezeu? Convingerea mea este că noi trebuie să sfinţim numele lui Dumnezeu în inimile noastre... și prin vieţile noastre. Când Avraam a intrat în Canaan, vreun trecător canaanit trebuie să fi observat că aveau un nou vecin, căci a văzut altarul lui Avraam. Oriunde mergea Avraam, el construia un altar închinat lui Dumnezeu. Când Avraam a început să facă afaceri cu canaaniţii, ei au descoperit că el era onest. Au observat că tot ceea ce spunea Avraam îi făcea să aibă încredere în el. În cele din urmă, au ajuns la concluzia că Dumnezeul căruia i se închina Avraam era un Dumnezeu sfânt, iar constatarea lui Abimelec s-a transformat într-un compliment la adresa lui Avraam: „Dumnezeu este cu tine în tot ce faci” (Gen. 21:22). Apoi, fiii lui Het au ajuns să-i spună: „Tu eşti ca un domnitor al lui Dumnezeu în mijlocul nostru...” (Gen. 23:6). Întreaga viaţă a lui Avraam a demonstrat reverenţa pe care el o simţea pentru Dumnezeu. Cu siguranţă numele lui Dumnezeu a fost binecuvântat, onorat, sfinţit în Canaan datorită lui Avraam.
Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. (Mat. 6:10)
„Vie împărăţia Ta” – este vorba de Împărăţia despre care vorbeşte Matei de-a lungul întregii sale Evanghelii, Împărăţia pe care Hristos o va instaura pe acest pământ. Această invocare (Să vină Împărăția Ta!) este o cerere pe care se cuvine să ne-o însușim și s-o repetăm cu dor și credință fiecare dintre noi!.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. (Mat. 6:11)
Aşa cum am spus și știți, Tatăl nostru este un model de rugăciune pentru noi. Aş vrea să analizăm puțin această cerere minunată; este atât de simplă şi totuşi, ar trebui să izvorască cu mare entuziasm din inimile noastre. Ea vorbeşte despre totala noastră dependenţă de Dumnezeu. Nevoile noastre trupeşti, necesităţile noastre fizice, toate sunt împlinite de El în fiecare zi. „Dă-ne nouă... pâinea noastră cea de toate zilele” – pe timpul peregrinării prin pustiu, pe drumul îndelungat spre Țara Promisă, poporul Israel aduna mana doar pentru o zi, având interdicție fermă să adune ceva pentru ziua următoare (cu excepția zilei dinaintea Sabatului). Deci nu le era îngăduit să-și faă niciun fel de provizii. Această rugăciune ne învață să depindem de Domnul pentru „mana de fiecare zi” – formula consacrată de Domnul Isus fiind: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi.” Acest lucru îi arată omului că el trăieşte de pe o zi pe alta. Îi arată că până şi necesităţile sale trupeşti, nevoile sale de bază sunt împlinite de Dumnezeu. Și apropo de nevoi de bază, în versetul imediat următor (Mat. 6:12) este accentuată marea nevoie afectivă a iertării – acordate și primite – fixată în formula:
Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Acesta este un alt lucru pentru care Domnul nostru Isus nu Se putea ruga în nume propriu, pentru că El nu era fără vină, nu avea de ce păcat să fie absolvit! Acesta este așadar un alt argument care ne dă voie să considerăm că ceea ce știam drept Rugăciunea Domnească, adică rugăciunea Domnului Isus, este mai degrabă „rugăciunea ucenicului”!
Dacă stau bine să mă gândesc, „Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri” este legalism, nu har. (Sau poate că exprimarea/traducerea mai corectă a părții a doua a versetului ar fi: pentru că și noi iertăm... sau în măsura în care și noi iertăm...) De aceea Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru un alt verset din Scriptură, complementar: Efeseni 4:32: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Astăzi Dumnezeu ne iartă în baza a ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu pe baza sau in măsura iertării acordate de noi – ca și cum iertarea pe care o oferim altora ar putea influența mântuirea noastră! Atunci când ne iartă, Dumnezeu are în vedere răscumpărarea realizată de El. Cred că fraza „Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”, nu se referă la mântuirea noastră. Aici El le vorbeşte celor care sunt deja mântuiţi, cei care deja au natura lui Dumnezeu în ei. El nu aşteaptă ca tu să ierţi, ca să te ierte și El. Nu așa rezolvă Dumnezeu problema păcatului. El L-a dat pe unicul Lui Fiu să moară, şi aceasta este sursa iertării lui Dumnezeu!
În unele biserici din zilele noastre, în care există religie, liturghie şi ritual, toate fiind doar formale, se foloseşte expresia „iartă-ne datoriile noastre” în timp ce alţii spun: „iartă-ne greşelile noastre.” Două fetiţe discutau despre felul în care Rugăciunea Domnească era repetată în bisericile lor. Una a spus: „Noi avem greşeli în biserica noastră,” în timp ce cealaltă a spus: „Ei bine, în biserica noastră noi avem datorii.” (Probabil că amândouă aveau dreptate în ceea ce priveşte bisericile din zilele noastre – au atât datorii, cât şi greşeli.) Aşadar, care expresie este corectă? Nu este nimic dificil aici, de vreme ce amândouă aceste cuvinte se referă la acelaşi lucru, iar acel lucru este păcat.
Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. (Mat. 6:13)
„Nu ne duce pe noi în ispită.” - este o formulă care a stârnit comentarii, și care ne poate duce pe o pistă greşită, pentru că Iacov spune că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni – și așa este! O traducere mai bună ar fi: „Nu ne lăsa în ispită.” Asta nu înseamnă să ne ferească de ea, ci atunci când suntem ispitiţi, să nu ne lase acolo (dar oare ar face-o El?!)
„Izbăveşte-ne de rău”: și mai corect este „de cel rău”. Izbăveşte-ne de Diavolul! Satan este o realitate îngrozitoare în zilele noastre. Lumea tot încearcă să se convingă că nu există, sau încearcă să scape de el. Oamenii au râs de Martin Luther când a aruncat în el cu o călimară de cerneală. Am avut parte de curând, însă, de o schimbare de paradigmă: orice om care ia poziție sau atitudine pentru Dumnezeu ajunge să se confrunte cu realitatea îngrozitoare a lui Satan. În orice biserică ne-am afla, devenim conştienţi de prezenţa lui Satan; avem însă aici această cerere: „Izbăveşte-ne de cel rău.”
Vreau să spun că aceasta este o rugăciune minunată, pe care un proaspăt convertit o poate rosti în intimitate când învaţă să se roage. Mama mea nu a fost mântuită decât la bătrâneţe. Nu ştia cum să se roage, de aceea repeta Rugăciunea aceasta. În cele din urmă a trecut de nivelul acesta şi a putut să îşi rostească propriile rugăciuni.
Când îi învăţăm pe copiii noştri să se roage, noi începem cu „Înger, îngeraşul meu.” Apoi, într-o zi, micuţul adaugă: „Doamne, binecuvântează-i pe mama şi pe tata!” Acesta este un moment emoţionant pentru noi, pentru că ei încep să se roage singuri. Iar Domnul nostru ne-a dat aşa-numita Rugăciune Domnească drept model. Este o rugăciune aproape ideală, glorioasă şi ne arată ce anume ar trebui să includem în rugăciunile noastre, și-n ce proporții. Sigur că nu recomandăm simpla ei repetare impersonală și mecanică. El vrea ca noi să învăţăm să ne rugăm cu propriile noastre cuvinte atunci când vorbim cu El... în care să Îl lăudăm și să-I mulțumim lui Dumnezeu, în care să ne cerem iertare și să cerem înțelepciune, putere, călăuzire... în care să venim înaintea Creatorului cu cererile și nevoile noastre concrete, având în vedere nu doar viața aceasta, ci în perspectiva celei viitoare și veșnice! Și tote astea – scurt, concis, concret, simplu, senin, cu credință, în Numele Domnului Isus, prin puterea Duhului Sfânt. Vă doresc ca așa să fie viața dvs de rugăciune, astfel ca relația personală cu Dumnezeu să vă sporească neîncetat!
Capitolul 6
TemA: Motivele interioare care guvernează actele exterioare de neprihănire cum ar fi milostenia, rugăciunea, postul şi strângerea comorilor; supuşii Împărăţiei cerurilor în relaţie cu Dumnezeu.
motivul şi metoda pentru facerea milosteniei (6:1-4)
semnele rugăciunii autentice (6.5-
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Este doar îndurarea lui Dumnezeu că ne reîntâlnim fie și pe calea undelor pentru a ne apleca împreună asupra aceluiași text biblic. Nu știu cât este har necondiționat și cât este răspuns la rugăciuni – asta apropo și de modelul de rugăciune pe care ni-l pune înainte Domnul Isus în evanghelia lui Matei, în care suntem... și de îndemnul la perseverență în rugăciune simplă, sinceră, concretă și fără ostentație, pe care ni-l lasă Mântuitorul. Aşa cum a spus El (chiar înainte de Rugăciunea Domnească, în versetele 7 și 8 din Matei 6), rugăciunea nu trebuie făcută de faţadă, sau mecanic, sau cu o mulțime de cuvinte – oratorie multă, adică... Rugăciunea este un dialog intim bazat pe o relaţie între fiecare şi Dumnezeu, şi cea mai eficientă rugăciune este atunci când îți verși focul inimii în camera ta, adică într-un loc în care eşti mai degrabă singur. Pe mine nu mă încântă prea mult întâlnirile publice de rugăciune de azi, afirmă John Vernon McGee, din cauză că le lipsește focul – ba chiar uneori constat că cel mai formal dintre programele bisericii este chiar întâlnirea de rugăciune. Ca pastor, McGee obişnuia să îndemne oamenii să vină la întâlnirile de rugăciune, însă curând și-a dat seama că dacă sunt cincizeci de sfinţi adormiţi care se roagă, nu este nicio îmbunătăţire să ai 100 de sfinţi morţi care se roagă, pentru că tot o întâlnire de rugăciune moartă rămâne. Așa că i-a îndemnat să ia în serios și să-și disciplineze în primul rând rugăciunea în intimitate, întâlnirea personală și dialogul cald, calm și sincer (dar plin de reverență și încredere) al fiecărui suflet cu Dumnezeu. Iar rugăciunea fierbinte în intimitate va aduce căldura Duhului și-n întâlnirile publice de rugăciune! Doamne, pogoară și păstrează duh puternic de rugăciune în credincioși și-n adunările lor!
În continuarea discursului Său, după modelul de rugăciune cunoscut drept „Tatăl nostru”, Mântuitorul evidențiază o condiție de maximă importanță, pusă ca exigență înaintea credincioșilor, și trebuie să observăm că ea apare în contextul rugăciunii – și anume iertarea.
Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.
Aceste versete (14-15 din Matei 6) tind parcă să reconfirme și să accentueze seriozitatea și importanța celor exprimate în rugăciunea Tatăl nostru (în vers. 12 - „și ne iartă greșelile noastre după cum și noi iertăm...”). Scopul este de a induce în mintea și inima celui care se roagă a importanței iertării, care – practicată individual și natural – se va răsfrânge și la nivelul comunității ucenicilor/credincioșilor. Chiar dacă în înțelesul direct, pare că Mântuitorul leagă iertarea noastră de iertarea pe care o acordăm – în realitate, harul fiind ceea ne mântuiește – precizările acestea (reluate și mai târziu în evanghelie, cap. 18, și regăsite și în textul paralel al lui Marcu) ne conving de importanța iertării ca factor de liniștire a inimii și de asigurare a unui dialog cu Domnul – nestingherit și fără piedici – dar și a unor relații pe orizontală conduse de îndurare și milă. Dacă noi refuzăm să iertăm, este ca și cum am declara că am uitat sau nu mai prețuim faptul că am fost iertați! Când îmi dau seama cât m-a și mi-a iertat și iartă Domnul meu, aș fi cel mai ingrat să nu fac tot ce ține de mine să iert și eu oricât m-ar costa! Sigur nu putem ierta cu aceeași calitate și intensitate precum ni s-a iertat, dar ne bizuim pe puterea crucii și-a sângelui ca să iubim și să iertăm în stilul/după modelul îndurării divine și hristice!
Se mai pot spune multe aici, dar vreau măcar să rămânem cu strictul necesar despre caracteristicile, condițiile și puterea rugăciunii autentice.
Apoi, Domnul trece mai departe la subiectul postului.
Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. (Mat. 6:16)
Sub legământul mozaic, postul era exclusiv asociat cu atitudinea specifică Zilei Ispășirii (Yom Kippur); ulterior, în exilurile repetate, au apărut posturi comemorative care s-au impus ca tradiționale: Pe lângă acestea, atât VT cât și NT menționează posturi individuale sau colective, cu o varietate de scopuri – cel principal fiind să exprime umilire, pocăință, sau susținând anumite cereri speciale și intense. Chiar dacă ajunsese la un moment dat o practică formală și aproape ipocrită printre unii evrei – fapt pt care Dumnezeu îi mustră – postul are valoare pentru creştinii din zilele noastre, sunt convins de asta, însă doar dacă este făcut în particular, pe cât posibil în taină, cu respectarea recomandărilor divine (a nu se uita magistralul pasaj din Isaia cap. 58). El trebuie să fie o chestiune personală între fiecare şi Dumnezeu. Îmi place și că Domnul Isus nu-l impune, nu-i conferă un caracter de rigurozitate, nu-i stabilește frecvența (ba chiar la un moment dat scuză pe ucenicii Săi acuzați că nu postesc, spunând că erau ca niște nuntași ce-și aveau încă mirele cu ei!); Mântuitorul subliniază însă valoarea postului, îl recomandă, și oferă un model de atitudine și comportament pe timpul derulării sale:
Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. (Mat. 6:17–18)
Și-n această manifestare creștină ar mai fi multe de precizat, dar înainte de orice ține de semne, practici sau tehnici exterioare, vizibile, esențială este înțelegerea atitudinii, semnificației și-a cerințelor interioare, spirituale... adică exact ceea ce trasează Mântuitorul aici în câteva propoziții. Este așadar incontestabil că viața creștină include postul ca importantă disciplină spirituală.
Cred că ați observat, Domnul duce peste tot în Predica de pe munte o luptă cu formalismul, cu ostentația, cu etalarea afectată, demonstrativă, cu exhibiționismul – pentru că-i avea constant înaintea ochilor pe farisei și pe cărturari: infatuați, urmărind mai mult să se dea în spectacol, performanți în teatralitatea lor găunoasă, în gestica fals pioasă – și care aveau atâta influență în mase! Învățătura lui Isus, în special în ce privește instruirea ucenicilor Săi, avea însă în vedere nu atât evidențierea carențelor liderilor religioși, cât corecta educare și descurajarea discipolilor Săi și-a mulțimilor în a imita practicile acelor lideri!
Domnul se întoarce apoi către un alt subiect, mult mai pragmatic, și la fel de sensibil și controversat – materialismul financiar, atitudinea față de bani şi semnificaţia adevăratelor bogăţii. Din ce-am observat, oamenilor nu prea le place când un predicator vorbeşte despre asta. Dar Isus Hristos era mult mai mult decât orice propovăduitor conjunctural, era Dumnezeul care pune în lumină și-n ordine tot ce-i obscur sau haotic. Citesc cuvintele Lui din Mat. 6 de la vers. 19:
Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. (Mat. 6:19–21)
Foarte mulţi oameni cred că banii nu trebuie amestecați cu cele spirituale, și că nu pot fi folosiţi în mod spiritual – asta însemnând deci că atunci când vorbeşti despre bani, vorbeşti despre ceva ce nu are decât un aspect material. Cu toate acestea, Domnul nostru spune că noi trebuie să ne strângem comori – în cer! Cum putem face asta? Ei bine, domeniul de definiție și de aplicație al acestei recomandări cu valoare de poruncă este nu dor spiritual, comorile despre care e vorba nu-s doar dintre cele i-materiale, ne-financiare... și iată la ce mă refer: în loc să îţi pui banii într-o bancă din Elveţia, ori din Dubai, investește-i în veșnicie, deci în cer – dăruind pentru lucrarea Domnului aici jos! Asigură-te însă că sunt pentru lucrarea Domnului. E bine să fii atent, convins și liniștit atunci când dăruiești, deci e bine să cercetezi lucrarea sau persoana pentru care dăruieşti. Asigură-te că dăruieşti pentru o lucrare (sau o persoană implicată într-o lucrare) prin care sunt strânse (și îţi vei strânge) o comoară în cer. Dacă banii sunt folosiţi pentru propovăduirea Evangheliei şi pentru a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu, ei devin depozit în cer – aşa ne adunăm o comoară în cer.
Poate că spui: „Dar nu așa, și nu de aceea vreau eu să dăruiesc din banii mei.” Însă ar trebui să ai și acest motiv, fie și doar pentru că Domnul nostru a spus: „Strângeţi-vă comori în cer.” Acesta este un motiv lăudabil pentru dărnicie. Şi El ne și explică de ce e bine să faci asta: „Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” Dacă îţi strângi suficiente comori în cer, cu siguranţă te vei gândi mult la cer, însă dacă ai comoara la bancă, te vei gândi la bancă. Întotdeauna există pericolul de a te închina lui mamona, duhul hrăpăreț și nesătul al lumii, şi nu lui Dumnezeu.
Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar, dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta! (Matei 6:22-23)
Datorită informațiilor care parvin prin ochi poate trupul să se orienteze. Majoritatea activităților omului normal se pot desfășura corespunzător câtă vreme ochii funcționează bine. Interpretarea spirituală nu ridică probleme: atitudinea față de bani, discernământul și prioritizarea corectă a valorilor, reprezintă o problemă de bună vedere, o chestiune nu doar de privire, ci și de înțelegere – de inimă deci, ca sediu al rațiunii și-al pasiunii, așa cum era la evrei. Cel ce încearcă să se concentreze și pe cele de sus, și pe cele de jos (și pe Dumnezeu și pe mamona) nu are nici vedere, nici orientare, nici viziune sănătoase – deci, nici un sfârșit fericit! Iar cel care este egoist și incapabil să vadă altceva decât interesele și plăcerile sale, este orb moral și spiritual. Mintea și inima pot fi pline de lumină (și deci utile în orientare și decizii) dacă alegi să le hrănești cu lucruri care zidesc și te înalță spiritual; așa cum împărtășindu-te și hrănindu-te doar cu efemer și întuneric, cu lucrurile care se tem de lumină, ajungi fără să-ți dai seama dominat și animat de efemer și malefic.
Cele două domenii fiind diametral opuse, nu-i loc de împăcare și compromis între ele. Această idee este întărită și prin ceea ce urmează să fie rostit în versetul imediat următor – 24 – în care Domnul punctează un alt principiu fundamental al existenței și-al manifestării omenescului din noi – dedicarea, fidelitatea (ca opus al oscilației și loialității împărțite); citim în vers. 24:
Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. (Matei 6:24)
Oricât de simplu și de clar ar părea, din păcate sunt destui și-n zilele noastre cu gura plină de lozinci evlavioase, dar cu inima sau mintea la posesiuni și cum să și le sporească! Lor, dar și nouă, Domnul Isus ne spune: „Dincolo de a alege între două comori, sau două vederi/viziuni, problema reală este alegerea între doi stăpâni! Vă înșelați, dacă vă-nchipuiți că puteți sluji și lui Dumnezeu și lui mamona! Să nu credeți că în voi Duhul Sfânt și duhul lumii pot coabita!” Dacă Satan se mulțumește cu loialități împărțite, Dumnezeu dorește exclusivitate – pe El fie Îl asculți total, fie deloc! El îi iubește și-i sprijină pe cei a căror inimă este întreagă a Lui! Alege deci azi cui vrei să slujești!
Capitolul 6 din Matei se încheie cu ceea ce Domnul nostru spune despre alte lucruri materiale. El ne spune că nu trebuie să ne gândim mult sau negativ, cu grijă excesivă și teamă, la nevoile noastre materiale. Pentru că ele ne pot îngrijora peste măsură, Domnul ne spune:
(De aceea vă spun:) Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul, mai mult decât îmbrăcămintea? (Matei 6:24-25)
Ideea aici este următoarea: de vreme ce Dumnezeu ne-a dat ființa și viața, bineînțeles mai prețioase decât hrana și îmbrăcămintea – oare nu ni le va El și pe acestea din urmă?! Sigur că omul se orientează după simțuri, și instinctul său de conservare îl determină să se focalizeze pe lucrurile materiale care-i condiționează existența, și eventual nivelul de trai... şi tocmai pentru că tendința omului este să le dea așa de multă atenție și importanță, care-l expune unor zbateri, frământări, tensiuni și consumuri ne-necesare, Domnul amintește că asemenea abordări trădează credință slabă sau lipsă! Pentru a ilustra pe înțelesul tuturor care ar trebui să fie relaţia creştinului cu „cele materiale”... Domnul Isus recurge, ca pentru a ne da de rușine, la exemple din lumea animală și vegetală:
Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? (Mat. 6:26)
A te îngrijora pentru merinde înseamnă să arăți că n-ai învățat nimic de la cele ce te înconjoară! Ordinea creației denotă în detaliu puterea și providența lui Dumnezeu. El susține și îngrijește cu bunătate tot ce aduce la viață. Iar ideea aici nu este că ucenicii (oamenii) nu trebuie să lucreze! Păsările nu pot semăna, nici secera și nu pot strânge nimic în grânare, dar asta nu înseamnă că nu fac nimic! Dar ele nu se frământă! (Noi însă o facem!) Deși noi putem să semănăm, să secerăm şi să culegem recolta, s-o facem cu aceeaşi atitudine de deplină liniște și necondiționată încredere, precum păsările. Noi Îl numim pe Dumnezeu „Tată”, nu păsările! Prin comportament, pasărea arată că depinde de Dumnezeu iar El îi poartă de grijă, şi tot aşa trebuie să ne încredem şi noi: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” Asta nu înseamnă că noi nu trebuie să ne folosim raţiunea, pentru că Dumnezeu ne-a dat-o! Odată, un credincios m-a întrebat: „Crezi că un creştin ar trebui să-şi facă asigurare?” Răspunsul meu a fost „Da!” Nu cred că asigurarea înseamnă neîncredere în Domnul, ci mai degrabă este un mijloc pe care îl avem la dispoziție de a ne linişti mintea, de a nu ne mai expune îngrijorărilor privind aspectelor mai greu controlabile ale vieții personale sau familiale.
Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? (Matei 6:27)
Este important ca noi să nu trecem prin viaţă făcând ca lucrurile materiale să devină o povară pentru noi! Îngrijorarea nu rezolvă problema, îngrijorarea n-a fost niciodată sursă de dezvoltare, îngrijorarea nu ne zidește – ci dimpotrivă! Viața noastră nu stă în puterile noastre, ci este dincolo de toate în mâna Celui ce ne-a dat-o și ne-a ținut-o până acum! Să ne încredem în El!
Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes. (Mat. 6:28)
După ce ni s-a spus că mâncarea, băutura, cele de strictă trebuință fiziologică nu trebuie să ne obsedeze, în versetul 28 pe care tocmai l-am citat Domnul ne întreabă: „De ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte?” Gândiţi-vă la timpul pierdut atât de bărbaţi cât şi de femei pentru achiziționarea hainelor. Şi aproape oricine a avut la un moment dat ocazia să spun: „Nu pot merge în seara asta, nu am costumul sau rochia potrivită.” „Uitaţi-vă însă la crinii de pe câmp” – zice Învățătorul Isus – „ei nu pot nici să toarcă, nici să ţeasă, şi totuşi, Dumnezeu îngrijeşte de ei!” Desigur, un creştin ar trebui să se îmbrace cât de bine poate. A te îmbrăca neglijent, a acţiona neatent și îngrijit nu înseamnă să Îl onorezi pe Dumnezeu, iar Domnul nostru ne-a atras atenţia asupra frumuseţii florilor.
Totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. (Mat. 6:29)
Eu cred că El vrea ca noi să fim cât mai atractivi, cât mai frumoşi – ca să Îi slujim de mărturie Lui, nu ca să ne fălim noi, sau să ne credem cine știe cine... Poate că unii dintre noi nu avem o bază prea bună de pornire (nici pe dinafară, nici pe dinăuntru, poate...) dar, pe de o parte asta e doar părerea naostră (care păcătuiește prin nemulțumire față de Creator! Deci noi știm mai bine cum trebuia să fim!!!) iar pe de altă parte, să ne împiedice nimic să facem ce putem mai bine cu ceea ce avem... și să lăsăm pacea și bunătatea Lui să ne umple, și să lucreze și-n ceilalți.
Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? (Mat. 6:30)
Desigur, interogația aceasta este retorică – preocuparea lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai mult decât evidentă, și nu vizează doar lucrurile de care suntem noi conștienți, ci trece mult dincolo de ele! Merindele, hainele, locuințele noastre sunt și ele sub controlul grijuliu al Creatorului și Tatălui nostru. Noi trebuie doar să fim mulțumiți și mulțumitori cu timpul, locul, modul în care El ni le oferă! Rădăcina îngrijorării este necredința!... Și deși, precum ucenicii, și noi o manifestăm de multe ori în multe feluri, să nu ne facem că nu observăm delicatețea mustrării Domnului – față de ei și față de noi: „puțin-credincioșilor”, înseamnă „cu credință mică”; trebuie să recunoaștem că așa suntem, și să nu ne mulțumim să rămânem așa!
Continuând să abordeze subiectul îngrijorării, Domnul Isus îl prelungește cu imperativul mărturiei; noi suntem datori să avem altă atitudine și altă abordare decât oamenii care nu-L au ca Tată pe Dumnezeu (ei sunt creați, dar nu înfiați de Dumnezeu, prin pocăință și credință!)
Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. (Matei 6:31-32)
Domnul știe cât de sensibili suntem noi la cerințele trupești, și cât de repede uităm ce ni se spune, încât se simte dator să repete avertismentele și recomandările: nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de îngrijorare cu privire la lucrurile cu care-și bat capul ceilalți oameni, care n-au nădejde și n-au Tată... și nu lucrurile materiale ar trebui să fie ţelul vieţii noastre! Prin astfel de manifestări, nu-L reprezentăm cu cinste pe Dumnezeu în lume! Cu alte cuvinte: îngrijorarea dăunează grav mărturiei!
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. (Mat. 6:33–34)
Capitolul 6 se încheie cu una dintre cele mai cunoscute porunci hristice, care pune în evidență atât alternativa existențială „Împărăția lui Dumnezeu/împărăția lumii acesteia”, cât și superioritatea abordării creștine, și schimbarea de paradigmă și de mentalitate prin care poate fi apropriată – domesticirea minții și-a inimii. Ocupându-ne mintea și gândirea cu adevăratele valori, priorități și scopuri, vom primi și ce ne dorim alături de ce ne trebuie, și cele trebuincioase pe lângă cele vitale! Să observăm că Domnul nu ne spune: „Nu vă gândiţi la ziua de mâine”, ci „Nu vă îngrijoraţi” cu privire la ea. Sunt destule de făcut, de înfruntat, de rezolvat – azi! De ce să ne încărcăm și să ne împovărăm cu grija zilei de mâine?! Dacă Dumnezeu Se îngrijeşte de flori şi de păsări, El Se va îngriji și de noi. Dar lucrul cel mai important este să Îl punem pe El pe primul loc în viaţa noastră! Așa cum cerem pâinea doar pentru azi, să ne și concentrăm doar pe provocările zilei de azi – Domnul nostru e stăpân și peste „mâine”! Și-apoi, cum spunea cineva, „Astăzi nu este decât ziua de mâine de care ne-am îngrijorat ieri!” Cât de adevărat este lucrul acesta pentru mulţi dintre noi!
Așadar, la Domnul este scăparea – deci, „aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi!” (1 Petru 5:7)
Sper să păstrați în inima și-n mintea dvs. acest îndemn și acest verset, nu doar până mâine, când sper să ne reauzim – pentru a continua să privim în acest sipet cu prețioase comori duhovnicești, care este „Predica de pe munte”! Pe curând deci!
Monday Jun 17, 2024
Monday Jun 17, 2024
Cred că sunteți dintre cei perseverenți și care știu că de cele mai multe ori se verifică zicala biblică „mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui”. Deci dorința de a înainta prin Scriptură până la capătul acestui parcurs comentat al ei este ceea ce vă reconectează cu realizatorii și ceilalți ascultători ai programului nostru; în plus, capitolul 7 din ev. după Matei (unde tocmai am ajuns) înseamnă ultima treime a memorabilei cuvântări de pe munte a Mântuitorului, primul Său discurs amplu și unul dintre cele mai influente din istorie.
Ne stă înainte așadar un pasaj în care vom putea constata că Mântuitorul abordează (în principal și generic) relațiile dintre fiii Împărăției, dar și avertizează împotriva înșelătoriei și contrafacerilor.
Deocamdată, primele versete din cap. 7 ne pun înainte un paradox... În primul rând, suntem sfătuiți, atenționați că nu e deloc corect, recomandat, productiv să ne erijăm în judecători (și, o! cât de perfid este pericolul acesta, și ce lesne-i cedăm!). Deci ne spune Domnul:
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura. (Mat. 7:1–2)
Aceste versete chiar au fost greşit înţelese. A judeca înseamnă „a evalua, a-și face o părere, a distinge, a examina, a fi în litigiu, a decide”, dar poate însemna şi „a condamna.” Semnificaţia acestor versete nu este că unui copil al lui Dumnezeu îi este interzis să-i analizeze pe alţii, să gândească în sens de evaluare, ci înseamnă că noi nu trebuie să condamnăm la repezeală motivele interioare sau manifestările exterioare ale altora. Nu ştim sau nu înţelegem de ce fratele sau sora noastră în Hristos face un anumit lucru. Noi vedem doar acţiunile exterioare. Dumnezeu nu ne interzice să judecăm acţiunile rele sau greşite, după cum vom vedea. Ideea este că, dacă eşti intransigent, fără empatie și înțelegere, fără să-ți faci prea multe scrupule atunci când îi judeci pe alţii, vei fi etichetat și cunoscut drept un tip dur, care-i analizează și-i condamnă fără menajamente pe ceilalţi. Cunosc persoane de acest tip, şi sunt convins că fiecare cunoaşteţi. Poate că ţi s-a și spus: „Nu pune la inimă, el sau ea nu are niciodată vreun cuvânt bun de spus!” Vedeţi voi, acel om este judecat după cum (sau: pentru că!) judecă. Asta spune Domnul nostru în versetele acestea. Ca să nu mai spun că judecata de la care nimeni nu se va putea eschiva – judecata viitoare, divină – va fi potrivită cu măsura de har (sau de intransigență, neînduplecare) manifestată față de semenul de lângă tine. Deci nu fii grabnic sau necruțător în a da verdicte! Mai cu seamă că e foarte posibil să nu fii nici tu mai bun decât cel pe care-l judeci! Și chiar în această idee continuă Mântuitorul: (Mat. 7:3)
De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?
Domnul Isus nu se dă în lături de la o exagerare, pentru a sublinia importanța deosebită a atenționării Sale: compară o așchie, un pai, o mică fărâmă de rumeguş (din ochiul fratelui tău, cel pe care-l judeci – adica mica lui greșală) cu buşteanul de stejar din ochiul tău (marele, intransigentul procuror!)... „buşteanul” fiind dacă nu cine știe ce fărădelegi ascunse, cu siguranță că duhul de critică şi de judecată, cel puțin... Dacă răutatea, prejudecata, resentimentul (și absența propriei pocăințe) îţi blochează vederea, nu eşti în poziţia de a judeca păcatul (nu atât de grav, dacă se poate spune așa, al) altei persoane. (Mat. 7:4–5)
Sau, cum poţi zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă în al tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.
La această chestiune sensibilă a judecăţii aspre a celorlalți trebuie, cu certitudine, să fim foarte atenţi. Deşi Domnul Isus ne învață foarte clar că nu trebuie să-i condamnăm cu asprime (sau chiar să ne răzbunăm) pe alții, sau să judecăm în ei ceea ce acceptăm la alții sau în noi, El a spus şi că îi vom cunoaşte pe oameni după roadele lor. Venerabilul Dr. James McGinley a formulat acest lucru într-o manieră unică: „Eu nu sunt judecător, ci sunt inspector de roade.” Şi putem să spunem destul de ușor dacă un creştin produce sau nu rod. Vom tăia un măr pentru un măr stricat? Poate acesta să anuleze o recoltă-ntreagă de fructe bune?! Sigur este însă că un adevărat creștin manifestă un duh de iertare, de bunăvoință și de răbdare.
Iar dacă în primele 5 versete ale cap. 7 suntem îndemnați să nu ne grăbim să-i condamnăm cu asprime pe semeni, în vers. 6 Domnul Isus ne aruncă de-a dreptul în mijlocul unei dileme – pentru că porunceşte să îi judecăm pe alţii! Cum? Ia auziți:
Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă. (Mat. 7:6)
Trebuie să decidem cine sunt câinii şi cine sunt porcii, nu-i aşa? Sigur, Domnul nu vorbeşte aici despre patrupede... ci la oamenii care au comportamente care pot fi asimilate sau atribuite pomenitelor necuvântătoare. Ni se spune să nu dăm lucrurile sfinte câinilor şi să nu aruncăm mărgăritarele înaintea porcilor; prin urmare, ca să ne fie clar cine este și cine nu este în cauză, trebuie să emitem o judecată. Și nu e nicio insultă aici – Domnul doar semnalează pericolul real al terfelirii și desensibilizării celor ce se opun și resping Evanghelia... dar și imperativul discernământului, și inutilitatea insistenței, din partea agenților Evangheliei (pusă în rândul lucrurilor sfinte și-al nestematelor!)
Sunt locuri deci, și momente în care nu merită, nu e cazul să rosteşti un cuvânt. Aveam un prieten, care lucra în justiție – un bețiv înrăit... care a fost convertit în mod minunat, și apoi a ales să fie un slujitor al lui Dumnezeu. Colegii lui ştiau cât de mult obişnuia să bea. Apoi au auzit că „a devenit religios”, cum spuneau ei. Într-o zi, omul acesta şi-a ocupat locul între legiuitori... colegii lui l-au cercetat cu privirea, și într-un târziu unul din ei s-a ridicat și s-a adresat preşedintelui Curții, spunând: „Înaintez o moţiune și cer să audiem... o predică din partea diaconului X!” Toţi au râs, dar prietenul meu „a fost pe fază”: s-a ridicat în picioare şi a spus: „Îmi pare rău, nu am nimic de spus. Domnul meu mi-a spus să nu îmi arunc mărgăritarele înaintea porcilor.” Apoi s-a aşezat, şi nimeni nu l-a mai ridiculizat vreodată, de atunci!
Un inspector de poliţie îmi spunea despre anumite apartamente locuite doar de homosexuali. El mi-a spus: „Oamenii aceștia știu că sunt creştin, iar când sunt aduşi la secţie, îmi spun: «Zi-ne o predică!» Dar eu niciodată nu îmi arunc mărgăritarele înaintea porcilor.” S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Cred că te gândeşti că sunt cam dur, dar am fost poliţist în zona aceea şi am lucrat ani de zile printre oamenii aceştia, și-i cunosc!”
Da, admitem că în jurul nostru sunt destui care au comportamente nedemne, josnice; ce trebuie să facem noi? Isus ne spune întâi că trebuie să nu judecăm, iar apoi ne spune că trebuie să judecăm... Calea de ieșire din dilemă poartă numele unei discipline spirituale pe care destui au numit-o „respirația sufletului” credinciosului: rugăciunea... și ne este indicată în versetele imediat următoare (7:7-8):
Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide.
Cea mai mare problemă cu care se confruntă un copil al lui Dumnezeu este cum să se raporteze la oamenii acestei lumi. În fiecare zi trecem pe lângă prinţi şi cerşetori, domni şi ticăloşi, credincioşi adevăraţi şi falşi. Unii oameni au nevoie de prietenia şi de ajutorul nostru, dar și noi avem nevoie de ei, şi ar trebui să îi atragem către inimile noastre. Alţii sunt nişte ticăloşi, care ne vor terfeli și ne vor compromite dacă nu ne îndepărtăm de ei. Cum putem face diferenţa? A cere, a căuta şi a bate se referă în mod clar la această problemă. Aceste versete pot fi folosite şi pentru alte împrejurări, dar în primul rând ele se referă la această situaţie.
În timpul celor peste 20 de ani cât am fost pastor în Los Angeles (povestește John Vernon McGee), am întâlnit oameni din toate categoriile sociale. Făceam 30 de minute cu maşina de acasă până la biserică, şi în tot acel timp vorbeam cu Domnul și-L rugam să-mi dea înțelepciune, ca să știu cum să vorbesc și cum să mă port cu oamenii cu care voi interacționa în orele următoare, cu mulți dintre ei pentru prima oară! Unii chiar aveau nevoie de ajutorul meu, dar alţii doar încercau să mă tragă pe sfoară. Aţi fi surprinşi să aflaţi de câte ori am fost păcălit de oameni. Ași remarcat (și nu v-a surprins?) că Petru, în biserica primară, a ştiut că Anania şi Safira minţeau (Faptele Apostolilor 5:1-11)? Eu niciodată nu pot să-mi dau seama când cineva minte. Sunt obișnuit să consider oamenii a fi de bună credință... nu știu dacă se numește naivitate asta, dar parcă n-aș vreau să fiu nici excesiv de precaut, de calculat... Aproape că-mi vine să zic că nu am discernământul spiritual pe care îl aveau cei din biserica primară. Cred că acesta este un dar pe care doar anumiţi oameni îl au astăzi, şi este important ca această problemă a discernământului să fie abordată cu rugăciune – adică să cerem Domnului cu stăruință deosebirea duhurilor.
Și pentru că e clar că problema nu e dintre cele simple, în următoarele versete Domnul Isus ne asigură că Dumnezeu vrea să ne vină în ajutor în această chestiune:
Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer? (Mat. 7:9–11)
Cu alte cuvinte: cereți cu stăruință, bateți/ciocăniți insistent, căutați fără odihnă – pentru că aveți un Tată în cer care este mai bun decât orice tată pământesc! Persistenței și sincerității, Dumnezeul impsibilului răspunde cu mult mai mare generozitate și spontaneitate decât cel mai iubitor părinte de pe pământ! Conform economiei și constituției Împărăției lui Dumnezeu, nu poți fi harnic și perseverent într-o autentică viață de rugăciune, și să fii lipsit (sau să ajungi sărac) în ce lucrurile spirituale! Iar lucrurile bune la care se face referire în vers. 11 sunt echivalate de Luca (în pasajul similar din evanghelia sa, cap. 11 vers. 13) nu cu bunuri materile (oricât de necesare), sau răspunsuri/soluții în urma rugăciunilor/nevoilor – ci chiar cu Duhul Sfânt!
Acum apare aşa-numita Regulă de Aur:
Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii. (Mat. 7:12)
Prin urmare, când vei cunoaşte pe cineva nou, cum te vei purta cu persoana aceea? Nu ştii, căci nu trebuie să judeci, însă eu cred că ar fi bine să ştii dacă este un câine, porc, șarpe sau porumbel (ca să rămân în terminologia zoologică folosită de Domnul Isus). Trebuie să te fereşti de oamenii falşi de astăzi. Așadar, ce avem de făcut? Roagă-te pentru asta: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.” Acesta este principiul în baza căruia operăm. Regula de Aur este legată de ceea ce o precede, adică ea este dată în contextul rugăciunii. Toate vin împreună într-un singur ambalaj. Nu spune că trăiești după Regula de Aur, ci înţelege ceea ce spune Domnul. Doar dacă „cerem, căutăm şi batem” putem să trăim în lumina Regulii de Aur.
Pe de altă parte, oricât de sintetic și rotund a enunțat Domnul Isus Regula de Aur, trebuie să știți că nu El a inventat-o. Hillel, un învățător evreu, răspunsese unui ne-evreu, cu o ocazie: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face! În asta se cuprinde toată Legea, restul e comentariu! Du-te și fă și tu la fel!” Aportul Domnului Isus este că a întors în pozitiv principiul. Și-ar trebui să învățăm și noi să facem altora exact ce ne-ar plăcea să ne facă ei nouă, și asta nu doar ca să ne fie (să ni se facă) bine, ci pentru că știm că asta face plăcere lui Dumnezeu și-i satisface exigențele dragostei, dreptății și iertării Lui! Am putea spune că în această regulă se cuprind Legea și prorocii în aceeași măsură în care Împărăția cerurilor este împlinirea celor anunțate în Lege și proroci!
Iar ceea ce urmează, ca o primă concluzie a pasajului, conține și o chemare la decizie și dedicare! (Mat. 7:13–14)
Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.
Imaginea oferită aici nu este cea a unei alegeri între o cale largă, luminată, cu multă distracţie, şi o alee îngustă, întunecată şi neprimitoare. De fapt, Domnul Isus Hristos ne prezintă aproximativ imaginea unei pâlnii. Dacă intri în pâlnie prin capătul larg, acesta se îngustează mereu până când ajungi la moarte, distrugere şi iad. Dar poţi intra în pâlnie şi pe partea îngustă. Acolo se află Hristos – El este Calea, Adevărul şi Viaţa. El spune: „Am venit pentru ca oile mele să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10). Şi cu cât mai mult umbli în El, cu atât mai largă sau mai accesibilă/acceptabilă îți pare calea. Amintiţi-vă că în profeţia lui Ezechiel era un râu care curgea din tronul lui Dumnezeu, care începea ca un pârâiaş şi se lărgea până când ajungea un fluviu. Aceasta este imaginea vieţii unui copil al lui Dumnezeu – în fiecare zi devine mai bună, mai bogată... Despre asta vorbeşte Domnul nostru aici.
Păziţi-vă de prorocii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. (Mat. 7:15–20)
Israel a fost sistematic avertizat de Yahweh (direct, sau prin proroci) cu privire la falșii profeţii; similar, biserica este avertizată cu privire la învăţătorii mincinoși, falşi... amândouă aceste clase de oameni se deghizează, ca niște lupi îmbrăcaţi în haine de oi: „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare veşnică” (2 Petru 2:1). Noi trebuie să-i recunoaştem după roadele lor și asta trebuie să căutăm în vieţile lor.
Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. (Mat. 7:21)
Poţi alerga în stânga şi în dreapta, lăudându-te că trăieşti după Regula de Aur, dar ideea este aceasta: faci tu voia Tatălui din ceruri? Dacă faci voia Lui, vei veni la Hristos şi vei recunoaşte că ai nevoie de un Mântuitor.
Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Mat. 7:22–23)
În mod evident aceste versete nu se referă la credincioşii de astăzi. Orice credincios, viu sau mort, va fi răpit pentru a se întâlni cu Domnul în văzduh. Niciunul dintre ei nu-L va auzi pe Domnul spunând: „Depărtează-te de la Mine!” Acest pasaj se referă îndeosebi la perioada Necazului celui mare şi la mia de ani. Acesta este locul care sugerează că Predica de pe Munte va avea o semnificaţie deosebită pentru rămăşiţă în timpul Necazului celui Mare.
De asemenea, există aici un avertisment necesar pentru membrii declaraţi ai bisericii – de fapt, pentru toţi credincioşii. Oamenii vorbesc cu entuziasm despre anumiţi făcători de minuni din zilele noastre, şi îmi spun: „Poţi să îţi dai seama că Dumnezeu este cu ei.” În lumina acestor versete, putem fi siguri de lucrul acesta? Numele lui Hristos este pe buzele multor oameni care sunt conducători ai diferitelor secte şi religii. Și vedem că înaintea judecății și-a Judecătorului, ei vor fi chiar uimiți – pentru că au crezut că au făcut ce trebuia! Deci rezultă că e posibil să ne înșelăm, dacă nu ne evaluăm și nu ne verificăm rodurile și trăirea, vorbele, faptele și relațiile... Simpla folosire a numelui lui Hristos, citarea sau invocarea mecanică şi detașată a Cuvântului lui Dumnezeu nu sunt o garanție a mântuirii! La revenirea Domnului, mulți creștini harnici cu buzele vor descoperi cu stupefacție că nu au fost mântuiți, că nu au trăit ce și cum trebuia... pentru că fundamentală este – dincolo de afirmarea și declaraţia exterioară – relaţia interioară, vie cu Mântuitorul răstignit și viu!
Testul autentic al credincioșiei este necazul, furtuna, problemele... care vor pune la încercare și vor atesta nu atât clădirea, partea văzută – care poate fi aceeași – ci trăinicia temeliei, calitatea fundaţiei pe care s-a zidit viața respectivului credincios. În următoarele patru versete ni se prezintă o alternativă, ci singurele două variante posibile – evidente la momentul încercării:
De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. (Mat. 7:24–25)
Dacă ai venit la Hristos, dacă El este temelia vieții tale, ești un adevărat credincios, care se bazează nu pe crez, nu pe fapte, nu pe forme și teorii; cine rămâne statornic în mijlocul încercării arată că este bazat, zidit pe Stânca Hristos; ascultarea și iubirea de Hristos înseamnă împlinirea poruncilor și prescripțiilor cuvintelor Sale: „Căci nimeni nu pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:11). Dacă te bizui pe Hristos, te pți odihni și poţi zidi pe temelia aceea. Fă loc și dă frâiele Duhului Sfânt, dăruiește-I-te – și vei avea viaţa pe care Biblia o aseamănă cu aurul, argintul şi pietrele preţioase.
Dar, atenție: mai există și un alt mod de a trăi/zidi:
Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare. (Mat. 7:26–27)
Ce este acel nisip? Este bunătate omenească şi efort omenesc. Este vechea slăbiciune a firii pământeşti. Dragul meu, dă-mi voie să-ţi spun că ai nevoie de ceva mai bun decât are de oferit firea pământească.
Deci care-i diferența dintre cei doi constructori? Ambii aud, dar numai unul practică, trăiește ce i s-a spus. „Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți”, adaugă Mântuitorul în Ioan 13.
După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor. (Mat. 7:28–29)
Domnul nostru era tipul de învăţător cu autoritate; nu Își repeta mecanic mesajul, ci-l adapta nevoilor imediate ale audienței, la care adăuga patosul și înțelepciunea Duhului. Să recunoaştem că nu avem nimic vrednic de spus, în absența călăuzirii și autorității Cuvântului lui Dumnezeu. Nu vreau să aud sau să fiu unul care înşiră la teorii neverificate, şi despre care nu ştie, de fapt, nimic. Evanghelia este mesajul nostru, mesajul mântuirii care știm că funcţionează, pentru că a funcţionat și în cazul nostru. Şi l-am văzut la lucru în vieţile altora care au venit la Hristos.
Dragul meu, Predica de pe Munte este un pasaj glorios al Scripturii. Nu îl ocoli. Dacă Îl primeşti pe Hristos ca Mântuitor, vei primi și puterea de a trăi la acest standard înalt!
Capitolul 7
TemA: Relaţia fiului Regelui cu alţi copii ai Regelui întreţinută prin rugăciune; avertismente finale referitoare la cele două căi, profeţii falşi, credinţa falsă şi cele două temelii.
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.