Itinerar Biblic

Geneza 41:47-42:38 | Itinerar Biblic | Episodul 51

Bun găsit! Ne reîntâlnim sub același semn al prosperității pe care Dumnezeu îl promite cu precădere copiilor Săi – deși, nu uităm că El face să răsară soarele și să cadă ploaia deopotrivă și pe cei aleși și pe cei mai puțin buni... În așteptarea judecății celei după dreptate, harul domnește în continuare! Și de câtă vreme! Har fusese și înălțarea rapidă în autoritate a lui Iosif, care devine administratorul Egiptului, pentru cei 14 ani asupra cărora atenționase Dumnezeu prin interpretarea viselor lui faraon. Suntem în continuare în Gen. 41, citim vers. 47-48:
În timpul celor şapte ani de rod, pământul a dat bucate din belşug. Iosif a strâns toate bucatele din aceşti şapte ani de belşug în ţara Egiptului. A făcut provizii în cetăţi, punând în fiecare cetate bucatele de pe câmpul dimprejur. (Gen. 41:47-48)
Iosif îşi aplica deja strategia, astfel încât ulterior să distribuie cât mai uşor hrana: în modul cel mai practic, depozitează rodurile în cetăţile cele mai apropiate lanurilor, astfel încât transportul, repartizarea și împărţirea hranei să se poată face apoi cu uşurinţă.
Iosif a strâns grâu, ca nisipul mării, atât de mult că au încetat să-l mai măsoare, pentru că era fără măsură. (Gen. 41:49)
Egiptul era grânarul lumii. Și se pare că, datorită generozității lui Dumnezeu și sub conducerea lui Iosif, grânarul îşi dublase ori chiar triplase capacitatea!
Ultimele versete din cap. 41 ne prezintă alte câteva lucruri pe care se consideră necesar să le aflăm despre familia lui Iosif. (Gen. 41:50-52)
Înaintea anilor de foamete i s-au născut lui Iosif doi fii, pe care i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Iosif a pus întâiului născut numele Manase; „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.” Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim; „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.”
Aceşti fii s-au născut înaintea perioadei de foamete. Iosif l-a numit pe primul fiu Manase. Noi am putea foarte bine să-i spunem „Amnezie”, pentru că semnificaţia numelui este aceea că Dumnezeu l-a făcut pe Iosif să „uite”. Era atât de ocupat, că uitase de familia tatălui său... băiatul care suferea de dor după casa și familia lui se schimbase, și avea acum propria familie – un adevărat leac alinător pentru sufletul și memoria lui Iosif.
Am văzut la începutul acestui capitol că, după ce a fost scos din închisoare, Iosif şi-a schimbat hainele şi s-a bărbierit înainte de a se duce la faraon. Poate vi se pare că bărbieritul nu contează atât de mult (decât poate doar pentru compania Gillette!) Dar, pentru că evreii purtau barbă, atunci când ni se spune că Iosif s-a bărbierit şi şi-a schimbat hainele, mie mi se pare că se vorbeşte despre o înviere, ca și cum el şi-a lăsat în urmă viaţa cea veche şi a început una nouă. Din acel moment, el se îmbracă asemenea unui egiptean, vorbeşte ca un egiptean şi se poartă ca un egiptean. Iosif spune: „Dumnezeu m-a făcut să uit”, aşa că îi pune fiului său numele Manase (sau „Amnezie”, am spune noi)!
Cel de-al doilea fiu al său primește numele de Efraim, care înseamnă „rodnic”, aşa că pe acesta îl puteţi numi „Ambrozie”. Da, este o traducere liberă, dar dacă ne gândim bine, acesta era sensul numelor fiilor lui Iosif. Băieţii lui erau Amnezie şi Ambrozie. Ei erau meniți să stimuleze glorificarea lui Dumnezeu, care l-a făcut pe Iosif să uite de casa tatălui său şi să fie roditor/productiv în Egipt.
Cei şapte ani de belşug care au fost în ţara Egiptului au trecut. (Gen. 41:53)
Odată sfârșiți cei şapte ani de belşug, va începe foametea. În acest moment, Iosif are treizeci şi şapte de ani – un indiciu de ținut minte în economia capitolului următor.
Şi au început să vină cei şapte ani de foamete, aşa cum vestise Iosif. În toate ţările era foamete; dar în toată ţara Egiptului era pâine. Când a flămânzit, în sfârşit, toată ţara Egiptului, poporul a strigat la faraon să-i dea pâine. Faraon a spus tuturor egiptenilor: „Duceţi-vă la Iosif şi faceţi ce vă va spune el.” (Gen. 41:54-55)
Vă atrag atenţia asupra faptului că, în acel moment, Iosif era cel care avea pâinea, ceea ce reprezintă încă o analogie cu Domnul Isus, care a spus: „Eu sunt Pâinea Vieţii.”
Foametea bântuia în toată ţara. Iosif a deschis toate locurile cu provizii şi a vândut grâu egiptenilor. Foametea creştea din ce în ce mai mult în ţara Egiptului. Şi din toate ţările venea lumea în Egipt ca să cumpere grâu de la Iosif; căci în toate ţările era foamete mare. (Gen. 41:56-57)
Pe fondul foametei mondiale, încep acum să se desfăşoare incidentele dramatice din viaţa lui Iosif, iar noi începem să înțelegem modul în care Dumnezeu l-a folosit pe Iosif pentru menţinerea în viaţă a neamului său în timpul foametei, şi pentru aducerea lui Iacov şi a fiilor săi în Egipt. În temniţă fiind, Iosif nu putea vedea toate acestea, însă L-a crezut pe Dumnezeu. El s-a dovedit genul de om care, datorită credinţei sale, era mereu entuziast şi optimist. Tare mult mi-aş dori şi eu să am o credinţă atât de puternică încât, indiferent de ceea ce mi se întâmplă, indiferent de circumstanţele din viaţa mea, să pot să fiu senin și optimist. Mărturisesc că nu este nevoie de prea multă ploaie sau prea mulţi nori negri ca să devin mai întunecat decât ar trebui... și poate că și vouă vi se-ntâmplă!...
Iosif se află într-o poziţie unică, și aproape că putem ghici ce urmează să se întâmple. Pentru că foametea cuprinsese tot pământul, oameni de peste tot veneau să ia grâne din Egipt. Întrebarea următoare este: Ghici, cine stă să apară?!
Foametea obligă și famailia lui Iacov să ia măsuri; fiii sunt trimiși în Egipt, pentru a cumpăra de mâncare. Iacov îl păstrează cu sine pe Beniamin, pe care nu concepea să-l piardă, și-i trimis degrabă pe ceilalți zece în expediție de aprovizionare.
Când a auzit Iacov că este grâu în Egipt, a zis fiilor săi: „Pentru ce staţi şi vă uitaţi unii la alţii?” Şi a zis: „Iată, aud că este grâu în Egipt; coborâţi-vă şi cumpăraţi-ne grâu de acolo, ca să trăim şi să nu murim.” (Gen. 42:1-2)
Aici vedem ilustrată credinţa. Mulţi spun că pentru ei credinţa este un lucru atât de misterios, încât nu ştiu cum să creadă. Am vorbit cu o persoană care nu voia să creadă, iar argumentul lui era: „Păi, cum aş putea să cred?” Observaţi aici cum a crezut Iacov. El a auzit ceva: „Am auzit că este grâu în Egipt”. El a crezut acest lucru, a crezut că le va aduce viaţă, aşa că a acţionat în baza acestei convingeri: „Duceţi-vă şi cumpăraţi grâu de acolo ca să trăim şi să nu murim.” Asta înseamnă să ai o credinţă salvatoare. Sunt câte unii care întreabă: „Cum pot să cred în Isus?” Vi-l puteţi imagina pe Iacov stând în faţa fiilor săi şi zicând: „Am auzit că este porumb în Egipt, dar cum aş putea să cred acest lucru?” Credință înseamnă să acţionezi pe baza celor auzite. Biblia spune: „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit” (Fapte 16:31). Auzi ceva, şi crezi acel lucru! Aşa a făcut Iacov. Aşa a obţinut porumbul care a adus viaţă familiei sale, iar noi primim viaţa veşnică prin credinţa în Hristos.
Zece fraţi ai lui Iosif s-au coborât în Egipt ca să cumpere grâu. Iacov n-a trimis cu ei pe Beniamin, fratele lui Iosif, de teamă să nu i se întâmple vreo nenorocire. (Gen. 42:3-4)
Ce precaut devenise Iacov! Dacă li s-ar fi întâmplat o nenorocire celor zece fii, frații mai mari ai lui Beniamin, Iacov nu ar fi suferit la fel de mult ca în cazul în care l-ar fi pierdut pe Beniamin! Beniamin şi Iosif erau băieţii Rahelei, soţia pe care el o iubise foarte mult. Acum, Iacov îi trimite pe ceilalţi zece fii şi îl ține pe Beniamin cu el. Ajungem acum la un moment dramatic.
Fiii lui Israel au venit să cumpere şi ei grâu, împreună cu cei ce veneau pentru acelaşi lucru; căci în Canaan era foamete. Iosif era mai mare în ţară; el vindea grâu la tot poporul din ţară. Fraţii lui Iosif au venit şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. (Gen. 42:5-6)
Iosif parcă-i aştepta! Se gândise probabil că vor fi nevoiţi să vină. Până atunci, veniseră oameni din toate colţurile pământului, pentru că foametea era generală... Și într-o bună zi, îi zărește pe cei zece bărbaţi venind. Toţi se pleacă înaintea lui. Au venit şi s-au întins la pământ, au atins pământul cu fruntea în faţa lui Iosif. În aceste momente, asistăm la împlinirea literală a viselor lui Iosif. Vă amintiţi cum visase în tinereţe snopii aceia care se plecau toți înaintea snopului său? Acum se împlinește ce visase el: toţi fraţii săi mai mari se pleacă înaintea lui.
Iosif, cum a văzut pe fraţii săi, i-a cunoscut; dar s-a făcut că le este străin, le-a vorbit aspru şi le-a zis: „De unde veniţi?” Ei au răspuns: „Venim din ţara Canaan ca să cumpărăm merinde.” Iosif a cunoscut pe fraţii săi, dar ei nu l-au cunoscut. (Gen. 42:7-8)
Iosif i-a recunoscut pe fraţii săi, dar ei nu l-au recunoscut pe Iosif... lucru explicabil din câteva motive. În primul rând, ei credeau că el murise, deci nu îl căutau deloc. Ei nu se aşteptau să-l mai vadă vreodată, în schimb el se aştepta să-i revadă.
Apoi, trebuie să ne amintim că trecuseră mulţi ani. Iosif avea şaptesprezece ani când fusese vândut, iar el ajunsese la treizeci şi şapte plus câţi ani de foamete trecuseră... deci ei nu-l văzuseră de mai bine de douăzeci şi unu de ani. Așadar, înaintea fraților săi, Iosif era un guvernator aprig de aproape patruzeci de ani, cu îmbrăcăminte, accent și gesturi de egiptean get-beget.
Şi știţi de ce s-a purtat el aspru cu ei? Îi (și se!) testa. Vom vedea că îi va pune de mai multe ori la încercare în tot timpul acesta, prin întrebări pătrunzătoare/surprinzătoare.
Iosif şi-a adus aminte de visele pe care le visase cu privire la ei şi le-a zis: „Voi sunteţi iscoade; aţi venit numai ca să cercetaţi locurile slabe ale ţării.” Ei i-au răspuns: „Nu, domnul meu; robii tăi au venit să cumpere hrană. Noi toţi suntem fiii aceluiaşi om; suntem oameni de treabă, robii tăi nu sunt iscoade.” (Gen. 42:9-11)
Și credeţi-mă, Iosif nu se lasă, ci continuă:
El le-a zis: „Ba nu; aţi venit să cercetaţi locurile slabe ale ţării.” Ei au răspuns: „Noi, robii tăi, suntem doisprezece fraţi, fii ai aceluiaşi om, din ţara Canaan; şi iată, cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru, iar unul nu mai este în viaţă.” (Gen. 42:12-13)
Iosif încearcă să obţină cât mai multe informaţii despre familia sa, fără să-i lase să descopere cine este el. Apoi, Iosif îi acuză pe frații lui că sunt spioni. Iar ei, încep să-și pledeze cauza – mărturisesc că sunt doisprezece fraţi şi că unul a rămas acasă cu tatăl lor. Afirmația lor că „unul nu mai este în viaţă” dovedește faptul că ei erau convinşi că Iosif era mort, însă iată că el se afla chiar în faţa lor. Iosif însă nu slăbește acuzațiile:
Iosif le-a zis: „V-am spus că sunteţi iscoade. Iată cum veţi fi încercaţi: Pe viaţa lui faraon că nu veţi ieşi de aici până nu va veni fratele vostru cel tânăr! Trimiteţi pe unul din voi să aducă pe fratele vostru; iar voi, rămâneţi la opreală. Cuvintele voastre vor fi puse astfel la încercare şi voi şti dacă adevărul este cu voi sau nu; altfel, pe viaţa lui faraon că sunteţi nişte iscoade.” (Gen. 42:14-16)
Iosif încearcă să intre în legătură cu fratele său mai tânăr. Bărbaţii aceştia sunt fraţi vitregi cu el, dar Beniamin era fratele său bun, pe care tare mult dorea să-l revadă. Or, planul său tocmai asta avea în vedere – și aplică faza 1:
(Gen. 42:17) Şi i-a aruncat pe toţi, trei zile, în temniţă.
Trezindu-se în temniţă, într-o situație neclară și chiar periculoasă, fraţii săi probabil că se întrebau ce se va întâmpla în continuare.
A treia zi, Iosif le-a zis: „Faceţi lucrul acesta şi veţi trăi. Eu mă tem de Dumnezeu!” (Gen. 42:18)
Afirmaţia aceasta ar fi trebuit să le dea fraţilor săi o idee despre identitatea lui Iosif. El spune: „Eu mă tem de Dumnezeu”. Dar ei fie nu fuseseră atenți, fie nici prin cap nu le trecea că erau subiectul unui plan... Sau poate că mai erau şi alţi oameni în vremea aceea, în afară de Iacov şi familia lui, care Îl cunoşteau pe Dumnezeu, la care se ajungea prin jertfă. Ei bine, lucrurile astea nu le-au captat atenția sau interesul fraţilor lui Iosif. Dar măcar Iosif a putut fi o mărturie pentru Dumnezeu. De fapt, el nu pierdea niciun prilej să facă asta! Așadar Îi dă lui Dumnezeu slavă, recunoscând că El este Cel care îi călăuzeşte viaţa. Afirmaţia că se teme de Dumnezeu ar fi trebuit măcar să-i încurajeze pe fraţii săi să creadă că el se va purta corect cu ei... lucru confirmat de spusele lui Iosif din vers. 19-20:
„Dacă sunteţi oameni de treabă, să rămână unul din fraţii voştri închis în temniţa voastră; iar ceilalţi plecaţi, luaţi grâu ca să vă hrăniţi familiile şi aduceţi-mi pe fratele vostru cel tânăr, pentru ca vorbele voastre să fie puse astfel la încercare şi să scăpaţi de moarte.” Şi aşa au făcut.
Bărbaţii aceștia erau oameni în toată firea, unii dintre ei au peste cincizeci de ani, dar iată-i într-o situaţie foarte grea: au de-a face cu o autoritate și personalitate puternică, care afirmă că se teme de Dumnezeu, dar le e frică pentru că nu știu cum să se poarte și cum va reacționa el. Iosif afirmă că le supune afirmațiile la proba adevărului, dar în realitate tot ce făcea el era să-și deruleze planul prin care urmărea să li se reveleze, și să grăbească întâlnirea cu restul familiei sale.
Ei au zis atunci unul către altul: „Da; am fost vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga şi nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta.” (Gen. 42:21)
Ei vorbesc între ei în evreieşte şi nu știu că Iosif poate să-i înţeleagă. Iosif vorbise cu ei printr-un interpret, dar o făcuse pentru că pretindea că este egiptean. Frații lui îşi mărturisesc acum vinovăţia unii față de alții... Cum de simțiseră oare că ce li se întâmplă este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru felul în care se purtaseră cu Iosif?!
Ruben a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui. Ei nu ştiau că Iosif îi înţelegea, căci vorbea cu ei printr-un tălmaci. Iosif a plecat la o parte de la ei ca să plângă. În urmă s-a întors şi le-a vorbit; apoi a luat dintre ei pe Simeon şi a pus să-l lege cu lanţuri în faţa lor. (Gen. 42:22-24)
Fraţii lui Iosif regretă, se pare, cu adevărat. Iosif aude absolut totul şi este mişcat. Şi-ar dori să se ducă spre ei, să-i cuprindă în braţe şi să le spună: „Frații mei!” Nu îndrăzneşte încă s-o facă, pentru a nu „arde etapele” planului său. Acum, Iosif îi supune unui alt test, mai dur: trebuie să-l lase acolo pe unul dintre fraţi... şi Simeon este cel care rămâne. Iosif a fost atât de emoţionat de toate acestea, încât a trebuit să se retragă și să-și potolească tulburarea... după care se întoarce, ca să nu bată la ochi...
Nu ştiu de ce l-au ales pe Simeon... dar Iosif a fost de acord cu alegerea lor.
Iosif a poruncit să li se umple sacii cu grâu, să pună argintul fiecăruia în sacul lui şi să li se dea merinde pentru drum. Şi aşa s-a făcut. (Gen. 42:25)
Pur şi simplu nu putea să le ia banii. Aşa că, nu numai că le returnează prețul, dar le dă şi hrană pentru drumul spre casă.
Ei şi-au încărcat grâul pe măgari şi au plecat. Unul din ei şi-a deschis sacul ca să dea nutreţ măgarului în locul unde au mas peste noapte. A văzut argintul la gura sacului şi a zis fraţilor săi: „Argintul meu mi s-a dat înapoi şi iată-l în sacul meu.” Atunci li s-a tăiat inima; şi au zis unul altuia tremurând: „Ce ne-a făcut Dumnezeu?” (Gen. 42:26-28)
În mod obişnuit, ar fi fost o veste bună şi un lucru minunat să faceţi cumpărături pentru toată familia, să umpleţi câteva coşuri din acelea mari cu produse de tot felul și, ajunşi acasă, să descoperiţi că vi s-au returnat toţi banii cheltuiţi, nu? Ar fi o veste rea? V-aţi face griji dacă aţi şti că proprietarul v-a făcut cadou banii aceia? În condiţii normale, aceasta ar fi o veste bună care ne-ar face să ne simțim bine. Ei bine, pentru oamenii aceştia nu a fost la fel. Erau deja apăsaţi din cauza acelui guverantor egiptean care le îngreunase atât de mult situaţia. Ceea ce se întâmpla acum nu făcea decât să le sporească îngrijorarea.
Dacă vă-ntrebați: de ce nu s-au întors în Egipt imediat?, vă-ntreb și eu: voi ce-aţi fi făcut în aceleaşi condiţii? Cred că se temeau că o vor păţi dacă s-ar întoarce. Omul acela i-ar acuza că i-au furat banii, așa că nu-şi asumă niciun fel de riscuri, ci merg mai departe spre casă, gândindu-se că vor înapoia banii la întoarcere. (Gen. 42:29-36)
S-au întors la tatăl lor, Iacov, în ţara Canaan, şi i-au istorisit tot ce li se întâmplase. Ei au zis: „Omul acela, care este domnul ţării, ne-a vorbit aspru şi ne-a luat drept iscoade. Noi i-am spus: «Suntem oameni de treabă, nu suntem iscoade. Suntem doisprezece fraţi, fii ai tatălui nostru; unul nu mai este, şi cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru în ţara Canaan.» Şi omul acela, care este domnul ţării, ne-a zis: «Iată cum voi cunoaşte dacă sunteţi oameni de treabă. Lăsaţi la mine pe unul din fraţii voştri, luaţi merinde pentru familiile voastre, plecaţi şi aduceţi-mi pe fratele vostru cel tânăr. Voi şti astfel că nu sunteţi iscoade, ci sunteţi oameni de treabă; apoi vă voi da înapoi pe fratele vostru şi veţi putea să străbateţi ţara în voie.»“ Când şi-au golit sacii, iată că legătura cu argintul fiecăruia era în sacul lui. Ei şi tatăl lor au văzut legăturile cu argintul şi s-au temut. Tatăl lor, Iacov, le-a zis: „Voi mă lipsiţi de copii: Iosif nu mai este, Simeon nu mai este şi voiţi să luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc!”
Sărmanul Iacov! Nu mai este individul încrezut pe care l-am întâlnit cândva, și nici omul credinţei de mai târziu. El, totuși, creşte. Acum nu se mai laudă, ci este foarte pesimist, spunând: „Toate aceste lucruri sunt împotriva mea.” Fiul său, Iosif, nu ar fi spus aşa ceva, dar Iacov, da. Iosif ar fi spus ce va spune Pavel peste foarte mulţi ani: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, al celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Rom. 8:28) și „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” (Filipeni 1:6).
Ruben a zis tatălui său: „Să-mi omori pe amândoi fiii mei, dacă nu-ţi voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea şi ţi-l voi aduce înapoi.” Iacov a zis: „Fiul meu nu se poate coborî împreună cu voi; căci fratele lui a murit, şi el a rămas singur; dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire în călătoria pe care o faceţi, cu durere îmi veţi coborî perii mei cei albi în Locuinţa morţilor.” (Gen. 42:37-38)
Viaţa lui Iacov se învârtea în jurul vieţii lui Beniamin. Iosif fusese preferatul lui, pentru că era primul fiu pe care i-l născuse soţia sa iubită, Rahela. Dar Iosif nu mai era, ceea ce pentru el constituia o suferinţă profundă. Acum erau şanse să-l piardă şi pe celălalt fiu al Rahelei, ceea ce îl face să afirme că asta i-ar pricinui moartea. Și poate că aşa ar fi fost! Viaţa lui era legată extrem de strâns de viaţa lui Beniamin. Este fiul mâinii sale drepte. Este toiagul său de sprijin, și Iacov se bizuie pe el. Aşa fusese în anii din urmă, aşa că Iacov nu-l lasă să plece în Egipt. Și în tot acest timp, sărmanul Simeon tremură în temniţa din Egipt.
Tot ce vă pot dori, la finalul întâlnirii de azi, e ca viața fiecăruia dintre dvs să se învârtă doar în jurul Mântuitorului, și atunci sigur nimeni din jur nu va mai suferi! Pe curând!

Geneza 43:1-34 | Itinerar Biblic | Episodul 52

Sper că reîntâlnirea noastră să vă regăsească într-un moment tihnit și îndestulat. Să știți că dacă asta vi se pare puțin, este pentru că ne-am săturat de bine și uităm că mai-binele râvnit este dușmanul recunoștinței și-al binelui pe care l-am primit, nemeritat...
Într-o vreme și-o umanitate care sărbătoresc și onorează mâncarea și gătitul, mă gândesc: cât de recunoscători ar trebui să fim față de Dumnezeu: că a îngăduit să trăim aici, acum... că traversăm o vreme de libertate și belșug, că nu ducem lipsă de niciun produs de strictă necesitate, ba că avem poate mult mai mult decât atât!... Și-n același timp cât ar trebui să ne cerem iertare: că nu mulțumim îndeajuns pentru normal și suficient; că tot cerem și primim, și mai puțin dăruim; că nu ne gândim la cei mulți care n-au avut aceeași generoasă soartă, și gem sub povara lipsurilor, și-și privesc copiii sau pe cei dragi muribunzi, fără medicamente, poate chiar fără pâine, sufocați de sărăcie și de lipsă de perspective. Și în sec. XXI mai există așa ceva! Ca să nu mai vorbim de creștinii persecutați sau vânați pentru credința și valorile lor, pe alte meleaguri... În timp ce ne savurăm desertul, să ne gândim și să ne rugăm măcar – deși se poate face mult mai mult decât atât – pentru copiii subnutriți din Africa; pentru asiaticii ce-și potolesc foamea cu scoarța sau frunzele copacilor sau cu insecte; pentru diminuarea daunelor colaterale ce însoțesc deficitul de hrană pe glob: exploatare, violență, epidemii, corupție, războaie, mortalitate.
Am spus toate astea ca o contextualizare (și-o actualizare) a pasajului din Geneza în care suntem – pe fundal: o foamete mondială... Speranțele omenirii se legau de Egiptul în care Dumnezeu făcuse ca belșugul și surplusul din anii precedenți să fie chibzuit acumulate și administrate de un guvernator priceput, înțelept și temător de Dumnezeu – pe nume Iosif. Foametea severă și generalizată i-a silit și pe fiii lui Iacov să ia măsuri pentru salvarea propriilor familii. Așadar, ei vin în Egipt, angajează o primă achiziție de alimente, și primesc dispoziție se întoarcă în Egipt cu Beniamin. După o sfâșietoare muncă sufletească, Iacov va accepta, și fiii lui Iacov vor ajunge din nou față în faţă cu Iosif... care tot nu li se descoperă!
Acesta este, fără îndoială, capitolul cel mai dramatic din cartea Geneza. Nu ştiu să fie alt moment mai emoţionant decât acela în care Beniamin ajunge în faţa lui Iosif. Spun din nou că lucrul care îi aduce în Egipt este gravitatea foametei. Dacă ar mai fi slăbit foametea, cred că Simeon şi-ar fi petrecut restul zilelor în închisoarea din Egipt sau cel puţin până l-ar fi eliberat Iosif. Deci, din spate, Dumnezeu regiza cu autoritate și măreție, atent la familia lui Iacov! Acesta își dă din nou seama după o vreme că vor muri de foame cu toţii dacă fiii lui nu se vor duce din nou în Egipt să cumpere grâne.
Foametea bântuia greu în ţară. Când au isprăvit de mâncat grâul pe care-l aduseseră din Egipt, Iacov a zis fiilor săi: „Duceţi-vă iarăşi şi cumpăraţi-ne ceva merinde.” Iuda i-a răspuns: „Omul acela ne-a spus curat: «Să nu-mi mai vedeţi faţa, dacă fratele vostru nu va fi cu voi.» Dacă vrei deci să trimiţi pe fratele nostru cu noi, ne vom coborî şi-ţi vom cumpăra merinde. Dar dacă nu vrei să-l trimiţi, nu ne vom coborî, căci omul acela ne-a spus: «Să nu-mi mai vedeţi faţa, dacă fratele vostru nu va fi cu voi!»“ (Gen. 43:1-5)
De unde să știe Iuda că „omul acela” era chiar fratele lor Iosif?” Reprezentantul lui faraon le spusese foarte clar ce voia de la ei, şi ei ştiau că vorbise serios. Iuda îi spune tatălui său foarte răspicat: „Dacă mergem acolo, trebuie să-l avem pe Beniamin cu noi; n-are niciun rost să ne ducem dacă el nu este cu noi, pentru că omul acela nu ne va primi!”
Israel a zis atunci: „Pentru ce mi-aţi făcut un astfel de rău şi aţi spus omului aceluia că mai aveţi un frate?” Ei au răspuns: „Omul acela ne-a întrebat despre noi şi familia noastră şi a zis: «Mai trăieşte tatăl vostru? Mai aveţi vreun frate?» Şi noi am răspuns la întrebările acestea. Puteam noi să ştim că are să zică: «Aduceţi pe fratele vostru»?” (Gen. 43:6-7)
Bietul Iacov mi se pare chiar enervat. El le spune: „De ce v-aţi apucat, din capul locului, să-i spuneţi că mai aveţi un frate?” El nu-şi dădea seama că Iosif ştia deja acest lucru. Oricum, Iacov îşi doreşte ca fiii lui să-şi fi ţinut gura.
Iuda a zis tatălui său, Israel: „Trimite copilul cu mine, ca să ne sculăm şi să plecăm, şi vom trăi şi nu vom muri, noi, tu şi copiii noştri. Răspund eu pentru el; ai să-l ceri înapoi din mâna mea. Dacă nu-l voi aduce înapoi la tine şi dacă nu-l voi pune înaintea ta, vinovat să fiu faţă de tine pentru totdeauna.” (Gen. 43:8-9)
Fraţii  lui Iosif îi prezintă tatălui lor problema într-un mod foarte rezonabil. Ei îi spun că nu avuseseră intenţia să-i spună „omului aceluia” totul, dar el tot le punea întrebări... De unde să-și dea ei seama ce va decurge din asta? Doriseră doar să fie sinceri și să nu stârnească bănuieli inutile! Părea că Iosif avea de gând să obţină informaţii, şi oricum nu s-ar fi oprit până nu le obţinea, ştim bine acest lucru. Apoi, Iuda vine cu oferta de a fi el garanţia că Beniamin se va întoarce acasă.
Şi noi avem astăzi o garanţie, o siguranţă, care provine tot din seminţia lui Iuda. Domnul Isus a preluat rolul şi a devenit Păstorul meu, a luat locul meu şi pedeapsa mea asupra Lui. Eu nu am putut să ating standardul Său, nu m-am putut ridica la nivelul Său. Dar Domnul Isus S-a pus garanţie pentru mine și Și-a dat viaţa pentru mine. Ce imagine a lui Hristos avem aici!
Iuda mai adaugă, aproape mustrător la adresa părintelui său: (Gen. 43:10)
Căci dacă n-am mai fi zăbovit, de două ori ne-am fi întors până acum.
Desigur, afirmația e ușor emfatică, așa cum facem și noi adesea când vrem să subliniem prin exagerare câte ceva... Și argumentarea lui Iuda – dar mai degrabă gravitatea lipsei hranei – își vădește greutatea:
Israel, tatăl lor, le-a zis: „Fiindcă trebuie, faceţi aşa. Luaţi-vă în saci ceva din cele mai bune roade ale ţării, ca să duceţi un dar omului aceluia, şi anume: puţin leac alinător şi puţină miere, mirodenii, smirnă, fistic şi migdale.” (Gen. 43:11)
Observăm că ceea ce le lipsea era grâul, adică pâinea, care era esenţială pentru viaţă. Se pare că aveau miere, alune, fistic şi mirodenii, aşa că Iacov spune că ar trebui să-i ducă un dar omului aceluia. De fapt, prin acest dar, este ca şi cum el ar spune: „Haideți să încercăm să-l îmbunăm! Nu vă duceți cu mâna goală la un om așa puternic!”
Luaţi cu voi argint îndoit şi duceţi înapoi argintul pe care vi-l puseseră la gura sacilor: poate că a fost o greşeală. Luaţi şi pe fratele vostru, sculaţi-vă şi întoarceţi-vă la omul acela. Dumnezeul cel Atotputernic să vă facă să căpătaţi trecere înaintea omului aceluia şi să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt frate al vostru şi pe Beniamin! Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copiii mei, lipsit să fiu!” Au luat darul; au luat cu ei argint îndoit, precum şi pe Beniamin; s-au sculat, s-au coborât în Egipt şi s-au înfăţişat înaintea lui Iosif. (Gen. 43:12-15)
Aşadar, Iacov cedează şi îl lasă pe Beniamin să plece cu fraţii lui mai mari. Apoi, vine momentul dramatic în care ei se află din nou înaintea lui Iosif. Putem să ne imaginăm emoţia lui Iosif la vederea fratelui său bun Beniamin.
Cum a văzut Iosif pe Beniamin cu ei, a zis economului său: „Bagă pe oamenii aceştia în casă, taie vite şi găteşte; căci oamenii aceştia au să mănânce cu mine la amiază.” Omul acela a făcut ce-i poruncise Iosif şi a dus pe oamenii aceia în casa lui Iosif. (Gen. 43:16-17)
Este evident motivul pentru care Iosif a vrut să-i invite la masă la el acasă: dorea să stea de vorbă cu ei în liniştea propriei case.
Ei s-au temut când au văzut că-i bagă în casa lui Iosif şi au zis: „Ne bagă înăuntru din pricina argintului pus în sacii noştri data trecută; vor să se năpustească peste noi, ca să ne ia robi şi să pună mâna pe măgarii noştri.” (Gen. 43:18)
Tensiunea pe fundal pare în creștere, oamenii aceştia par chiar cuprinşi de panică... Nu-şi pot imagina că Iosif i-ar invita la masă din considerente de curtoazie. Se purtase atât de aspru cu ei în trecut, iar acum îi invită la masă! Avem şi aici un lucru cu care, în condiţii normale, oricine s-ar fi lăudat. Nu v-aţi lăuda dacă preşedintele ţării v-ar invita la masă într-unul din saloanele reşedinţei sale? Aţi gândi că este un privilegiu extraordinar. Şi totuşi, acest privilegiu nu le aduce nicio bucurie acestor fraţi. Ei ăși amintesc brusc și se simt vinovaţi în toate aceste evenimente pentru faptul că îl vânduseră cu atâta inconștiență și vrăjmășie pe fratele lor, cu peste două decenii în urmă... Era deci o rană nevindecată pe cugetul lor. Și astfel, vinovăţia preschimbă bucuria în nefericire. Cuprinşi de temeri, ei încep să-şi pună întrebări şi să facă speculaţii. Oare omul acesta unelteşte să-i ia ca sclavi din cauza banilor din saci? Vă amintiţi însă că ei nu ezitaseră să-l facă sclav pe Iosif atunci când îl vânduseră ismaeliţilor, care apoi l-au dus în sclavie în Egipt.
S-au apropiat de economul casei lui Iosif şi au intrat în vorbă cu el la uşa casei; şi au zis: „Domnule, noi ne-am mai coborât o dată aici, ca să cumpărăm merinde. Apoi, când am ajuns la locul unde trebuia să rămânem peste noapte, ne-am deschis sacii; şi iată că argintul fiecăruia era la gura sacului său, argintul nostru, după greutatea lui: şi l-am adus înapoi cu noi. Am adus şi alt argint, ca să cumpărăm merinde. Nu ştim cine a pus argintul în sacii noştri. (Gen. 43:19-22)
Ei încep să explice situația, să-şi ceară iertare, să-şi pledeze cauza, să se justifice înaintea acestui om care îi conduce la casa lui Iosif şi care era, evident, un oficial.
Economul a răspuns: „Fiţi pe pace! Nu vă temeţi de nimic. Dumnezeul vostru, Dumnezeul tatălui vostru, v-a pus pe ascuns o comoară în saci. Argintul vostru a trecut prin mâinile mele.” Şi le-a adus şi pe Simeon. (Gen. 43:23)
S-ar părea că omul acesta ajunsese să cunoască ceva despre Dumnezeul cel viu şi adevărat, probabil prin mărturia lui Iosif. Bănuiesc că Iosif i-a spus câteva lucruri despre ce se întâmpla. Când el a spus: „Banii voştri au trecut prin mâinile mele”, cred că ei s-au speriat şi mai mult.
Omul acesta i-a băgat în casa lui Iosif; le-a dat apă de şi-au spălat picioarele; a dat şi nutreţ măgarilor lor. (Gen. 43:24)
Aici apare din nou obiceiul spălării picioarelor. L-am întâlnit în viaţa lui Avraam şi apoi, din nou, în cetatea Sodomei. Se pare că era un obicei răspândit în vremea aceea.
Ei şi-au pregătit darul până la venirea lui Iosif, la amiază; căci aflaseră că au să mănânce la el. Când a ajuns Iosif acasă, i-au dat darul pe care i-l aduseseră şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. (Gen. 43:25-26)
Ne amintim că bătrânul Iacov le spusese fiilor săi să ducă un dar „omului”. Observaţi, vă rog, că ei „s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui” şi astfel vedem din nou că se împlinesc visele lui Iosif din copilărie.
El i-a întrebat de sănătate; şi a zis: „Bătrânul vostru tată, de care aţi vorbit, este sănătos? Mai trăieşte?” (Gen. 43:27)
Acesta este un moment dramatic. Probabil că Iosif stă, dacă nu pe un tron, măcar pe un fel de platformă înălţată, în timp ce fraţii lui se pleacă înaintea lui. Când ei se ridică din nou în picioare, el îi priveşte drept în ochi şi ei se uită la el. Iosif întreabă: „Se simte bine tatăl vostru, despre care mi-aţi vorbit? Mai trăieşte?” Pe Iosif îl interesează cu adevărat pentru că este şi tatăl lui.
Ei au răspuns: „Robul tău, tatăl nostru, este sănătos; trăieşte încă.” Şi s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la pământ. (Gen. 43:28)
Acum se pleacă din nou cu faţa la pământ. Mi-ar fi plăcut să am o fotografie cu această ipostază. Printre ei se afla de astă dată şi Beniamin, care se pleacă şi el înaintea lui Iosif.
Iosif a ridicat ochii; şi, aruncând o privire spre fratele său Beniamin, fiul mamei sale, a zis: „Acesta este fratele vostru cel tânăr despre care mi-aţi vorbit?” Şi a adăugat: „Dumnezeu să aibă milă de tine, fiule!” (Gen. 43:29)
Iosif se uită la fratele lui, Beniamin, „fiul mamei sale”. Ceilalţi sunt fraţii săi vitregi, dar băiatul acesta este fratele său bun, şi de mamă, nu numai de tată. El întreabă: „Este acesta fratele vostru mai tânăr, despre care mi-aţi vorbit?” Presupun că fraţii săi au încuviinţat din cap. Iosif i-a spus lui Beniamin: „Domnul să aibă milă de tine, fiule.” Într-un asemenea moment, nici măcar Iosif nu-și mai poate stăpâni emoţiile. (Gen. 43:30)
Iosif a isprăvit repede, căci i se rupea inima pentru fratele său şi simţea nevoia să plângă; a intrat degrabă într-o odaie şi a plâns acolo.
I se rupea inima după fratele său, adică era profund mişcat. Presupun că le va fi oferit fraţilor săi un argument de genul: „Scuzaţi-mă puțin, sunt chemat la telefon”, şi ieşise din încăpere cât s-a putut de repede, ca să nu i se vadă tulburarea... S-o fi dus apoi în apartamentul său şi a plâns. După atâţia ani, îl revedea în sfârșit pe Beniamin. Trecuseră douăzeci şi ceva de ani de când nu-l mai văzuse! Iosif avea aproape patruzeci de ani acum, iar Beniamin era doar un tânăr. Chiar dacă darul lacrimilor nu-i pentru oricine, da: și bărbații plâng!...
După ce s-a spălat pe faţă, a ieşit din odaie; şi, silindu-se să se stăpânească, a zis: „Aduceţi de mâncare!” (Gen. 43:31)
Încep să se adune elementele care prefigurează imaginea minunată care e pe punctul să se reveleze... ceva ce încă nu s-a împlinit, şi sper să puteţi înţelege acest lucru. Profetul Zaharia ne spune că Isus Hristos Se va face cunoscut fraţilor Săi într-o bună zi. Cândva, ei Îl vor întreba despre coasta străpunsă şi despre semnele cuielor din mâinile Sale, iar El le va spune în ziua aceea: „Pe acestea le-am primit în casa prietenilor Mei.” Atunci ei Îl vor recunoaşte şi vor plânge. El este Acela care le-a câştigat mântuirea. El este Acela care şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea lor. Aceasta se va întâmpla atunci când Domnul Isus Hristos va reveni pe pământ. El li Se va descoperi fraţilor Săi, poporul Israel. Va fi o rămăşiţă care Îl va cunoaşte. Mulţi dintre fraţii Săi nu au crezut în El la prima Lui venire... deci nu L-au recunoscut... dar atunci Îl vor cunoaşte!
Într-un mod similar, cu multă vreme înainte de acest tablou, într-o ipostază antică, fraţii lui Iosif fuseseră cei care îl dăduseră fără vreo tresărire sau remușcare să fie vândut ca sclav. Ei doriseră să scape de pacostea pe care o reprezenta el pentru ei, și crezuseră că gata – s-a rezolvat!... însă acum Iosif era pe cale să li se descopere. Ei nu bănuiau, dar el se pregătea... Într-o bună zi, Domnul nostru Isus Hristos va proceda exact la fel. Oamenilor nici nu le dă prin minte, dar El Se pregătește pentru acel moment glorios... care doar pentru prea puțini va fi o mare bucurie!
Încă un gând aici, în context, dar și ținând cont de accentele și evoluțiile social-politice, de azi și dintotdeauna: pentru că antisemitismul n-a dispărut niciodată, iar la răstimpuri se amplifică din nimic - dragi prieteni, fiţi atenţi şi feriţi-vă de antisemitism! Indiferent de cât de împietrit sau orbit este astăzi poporul Israel, indiferent care le este statutul sau implicarea în planul politicii regionale sau mondiale, indiferent în ce vi se pare că sunt amestecați, indiferent de ce fel de experiențe persoanle veți fi avut cu vreunii, chiar dacă nu vi se pare că sunt cei mai drăguți – în sensul de onorabili și amabili – oameni, evreii sunt totuşi fraţii Domnului nostru, neamul din care și prin care a apărut pe lume Mântuitorul Isus Hristos... şi va veni ziua în care El li Se va face cunoscut. Este o chestiune de familie... şi noi am face bine să lăsăm în pace familia aceasta! Niciun creştin autentic nu poate fi antisemit, rețineți asta! Fie și pt simplul fapt că Dumnezeu a promis că-i va binecuvânta pe cei ce-l vor binecuvânta, și-i va blestema pe cei ce-l vor blestema pe Israel!
După ce a revenit din apartamentul în care se dusese să dea frâu liber emoțiilor și să plângă în voie, Iosif – cu fața spălată și dreasă, pt a înlătura urmele lacrimilor – și-a invitat frații la masă:
Au adus de mâncare - lui Iosif deoparte, şi fraţilor lui deoparte; egiptenilor, care mâncau cu el, le-au adus, de asemenea, mâncare deoparte; căci egiptenii nu puteau să mănânce cu evreii, fiindcă lucrul acesta pentru ei este o urâciune. (Gen. 43:32)
Fraţii lui Iosif ar fi putut observa câteva lucruri la masa aceasta, dacă nu ar fi fost atât de înfricoşaţi. Primul este acela că Iosif nu se așezase la masă cu egiptenii. Egiptenii au mâncat singuri. Iosif era separat de ei. Fraţii lui ar fi putut crede că era aşa doar pentru că el era un conducător, persoana cea mai  importantă din locul acela.
Dar se mai întâmplă ceva...
Fraţii lui Iosif s-au aşezat la masă în faţa lui: de la întâiul născut, după dreptul lui de întâi născut, şi până la cel mai tânăr, aşezaţi după vârstă; şi se uitau unii la alţii cu mirare. (Gen. 43:33)
Iosif a aranjat locurile la masă şi l-a pus pe Ruben la locul potrivit, pe Beniamin la locul potrivit şi pe toţi ceilalţi fraţi în ordinea corectă, în conformitate cu vârsta fiecăruia. Ei s-au uitat uimiţi unul la altul, întrebându-se de unde ştia el lucrurile acelea.
Iosif a pus să le dea din bucatele care erau înaintea lui; iar Beniamin a căpătat de cinci ori mai mult decât ceilalţi. Şi au băut şi s-au înveselit împreună cu el. (Gen. 43:34)
Observaţi, vă rog, că Iosif i-a servit cu mâncare şi a stabilit porţiile pentru fiecare. Nici măcar acum Iosif nu se poate stăpâni să nu-şi arate afecţiunea faţă de fratele său Beniamin, aşa că lui îi dă o porţie de cinci ori mai mare. Să nu uităm că tânărul acela trecuse printr-o foamete şi aceasta era prima lui masă copioasă după multă vreme.
„Şi au băut şi s-au înveselit împreună cu el.” Acesta a fost un moment apoteotic! Ce zi minunată urmează însă, când Iosif se va lăsa cunoscut, într-un final, de fraţii săi!
O remarcă la final... Împărțirea textelor biblice pe capitole și versete este un demers târziu, procesul acesta urmărind delimitarea unor episoade sau afirmații, pentru fixarea și identificarea lor mai facilă... acesta este unul din cazurile în care mi s-a părut dintotdeauna că separația capitolelor este fie prea stângace: se termină capitolul 43 într-un moment aproape culminant; fie extrem de sofisticată și de profesionistă: de parcă autorul ar vrea să te determine să nu amâni, sau să nu uiți să citești și ce urmează... Sunt convins și că Moise, scriind după dictarea Duhului Sfânt și la rând, fără să aibă în vedere capitole și versete, nu la asta s-a gândit... dar și că – ajunși în acest punct al istorisiriii – vă dați seama că ne vom opri și noi, inclusiv din rațiuni de timp alocat fiecăruia din episoadele acestui program.
Sper că ați savurat și dvs. și meticulozitatea și sensibilitatea lui Iosif, și modul echilibrat (și loial adevărului) în care Moise – autorul acestei cărți – a redat tot acest episod dramatic... care-și va atinge apogeul însă în capitolele viitoare... La fel și noi: chiar dacă deznodământul vă este multora cunoscut, fideli textului biblic cu care ținem și noi pasul –în mod oficial de la noi îl veți afla... nu acum, ci cu proxima ocazie...
Oricum, prea multe scene până la capătul cărții Geneza nu mai sunt, de aceea suntem și mai siguri că vă veți face timp să fim împreună și-n următoarele câteva ediții, care vor finaliza parcursul nostru prin cartea începuturilor. Până data viitoare, fiți binecuvântați!

Geneza 44:1-45:11 | Itinerar Biblic | Episodul 53

Stimați ascultători, ne aflăm „pe ultima turnantă” a parcursului primei cărți a Bibliei – Geneza; suntem vă reamintesc în toiul unui episod care parcă nu se mai termină, care ne ține cu sufletul la gură preț de vreo patru capitole, și în care (parcă mai lent decât am dori, și cu un suspans savant dozat) ni se redă reîntâlnirea după mai bine de două decenii dintre Iosif și restul familiei sale. Iosif ajunsese un izbăvitor pentru mari mulțimi de oameni care veneau de pretutindeni să cumpere din Egipt hrana stocată înțelept în anii de belșug dinaintea foametei mondiale ce bântuia acum... și care afectase și Canaanul, deci și familia lui Iacov. Bătrânul pariarh își trimite fiii cei mari să se aprovizioneze... și – cum Iosif își recunoaște frații, dar ei nu – începe un joc de-a șoarecele și pisica, în care ai uneori senzația că Iosif se distrează jucându-le renghiuri și punându-le tot felul de condiții, cât să-i fiarbă puțin în suc propriu pe frații săi... dar având tot timpul în gând atât deconspirarea sa, la un moment dat, cât și chemarea întregii sale familii într-un colț mai ferit al Egiptului.
Ne stă înainte un alt capitol minunat şi dramatic - 44. Iosif tocmai stătuse la masă cu frații săi veniți cu toții de astă dată din Canaan (inclusiv Beniamin, ca să probeze chipurile veridicitatea declarațiilor anterioare ale fraților lui Iosif și față de care acesta – iarăși chipurile – avea rezerve). Odată lămurite lucrurile, vizitatorii recuperându-și onoarea pusă sub semnul întrebării, se pregăteau să plece acasă, cu al doilea transport de merinde pentru familia din Canaan. Însă Iosif își continuă regia și mai recurge la o stratagemă care să-i destabilizeze și să dea lovitura de grație fraţilor săi, care se și vedeau acasă cu proviziile de grâne. Iosif își testează fraţii pentru a-și da seama care este de fapt relaţia şi afecţiunea lor, atât față de tatăl lor cât şi faţă de Beniamin. Amintiţi-vă, vă rog, că pe Iosif îl vânduseră să fie sclav. Să se fi schimbat ei de atunci? Să fie oare în stare să-l abandoneze și pe Beniamin, doar ca să se salveze pe ei și pe cei de-acasă?!
Iosif simțea că are nevoie să obţină răspunsul la aceste întrebări înainte de a li se face cunoscut, iar testul pe care îl foloseşte îi va produce dovada absolută că – da, ei se schimbaseră, și că nu vor repeta cu Beniamin episodul pe care îl trăise Iosif din cauza lor.
Iuda se va arăta încă o dată acţionând ca purtător de cuvânt al grupului, şi-l vom vedea prezentat aici într-o imagine foarte frumoasă. El se arată dispus să ia locul lui Beniamin, doar ca să menajeze inima bătrânului său tată... şi felul elocvent în care îi ia apărarea lui Beniamin constituie unul dintre cele mai emoţionante pasaje din Biblie.
Așadar capitolul  debutează cu preparativele mai puțin cunoscute făcute de Iosif în perspectiva reîntoarcerii în Canaan a fraților săi.
Iosif a dat următoarea poruncă economului casei lui: „Umple cu merinde sacii oamenilor acestora, cât vor putea să ducă, şi pune argintul fiecăruia la gura sacului său. Să pui şi paharul meu, paharul de argint, la gura sacului celui mai tânăr, împreună cu argintul cuvenit pentru preţul grâului lui.” Economul a făcut cum îi poruncise Iosif. Dimineaţa, cum s-a crăpat de ziuă, au dat drumul oamenilor acestora împreună cu măgarii lor. Dar abia ieşiseră din cetate şi nu se depărtaseră deloc de ea, când Iosif a zis economului său: „Scoală-te, aleargă după oamenii aceia; şi, când îi vei ajunge, să le spui: «Pentru ce aţi răsplătit binele cu rău? De ce aţi furat paharul din care bea domnul meu şi de care se slujeşte pentru ghicit? Rău aţi făcut că v-aţi purtat astfel.»“ (Gen. 44:1-5)
Așadar, Iosif consimte să le permită să plece spre casă, așa că fraţii lui pornesc la drum, gândind că totul este în ordine. Ei nu ştiau nimic despre paharul din sacul lui Beniamin... ca și despre faptul că administratorul casei lui Iosif vine după ei, cu un scop foarte clar. Așa că, după ce apucă ei să parcurgă doar o mică bucată de drum, sunt ajunşi din urmă. O ceată întreagă în înconjoară şi sunt acuzaţi că au luat paharul lui Iosif.
Economul i-a ajuns şi le-a spus aceste cuvinte. (Gen. 44:6)
Observaţi, vă rog, că administratorul (sau contabilul) viceguvernatorului Egiptului afirmă că Iosif ar fi obișnuit să folosească paharul cu pricina în practicile sale de citire a viitorului... ne amintim că Iosif era, într-adevăr, profet şi putea să prezică viitorul. Ştim acest lucru, pentru că tălmăcise visele sale, pe ale brutarului şi paharnicului, precum şi visul faraonului. Poate că va fi folosit acest pahar în vreun fel – desigur, nu magic – sau poate că era și el o parte din recuzita folosită (și pretins indispensabilă). Trebuie să fim de acord că acest dar al profeţiei îi fusese dat lui Iosif de către Dumnezeu înainte de a exista revelaţia scrisă. Noi nu trebuie să ne uităm într-o ceaşcă, să citim în frunze de ceai sau să cercetăm horoscopul: toate astea sunt un nonsens absolut! Când oamenii apelează la astfel de lucruri, ei demonstrează starea spirituală săracă în care se află. Iosif avea un dar, însă acesta nu era legat de paharul acela. Darul lui venea de la Dumnezeu. Dar fie responsabilul respectiv nu știa asta, fie își juca și el rolul în piesa înscenată ad-hoc...
Trezindu-se din nou acuzați, frații lui Iacov au datoria să se apere încă o dată, și fac asta cu o enervare și vehemență abia mascate:
Ei i-au răspuns: „Domnule, pentru ce vorbeşti astfel? Să ferească Dumnezeu pe robii tăi să fi săvârşit o asemenea faptă! Iată, noi ţi-am adus din ţara Canaanului argintul pe care l-am găsit la gura sacilor noştri; cum am fi putut să furăm argint sau aur din casa domnului tău? Să moară acela dintre robii tăi la care se va găsi paharul, şi noi înşine să fim robi ai domnului nostru! (Gen. 44:7-9)
Iată cât de siguri erau că paharul acela nu se afla la niciunul dintre ei – ajung să jure!
Ca unul care știa cum stau lucrurile, pentru că – punând paharul în sacul lui Beniamin – nu făcuse altceva decât să îndeplinească dispozițiile lui Iosif, economul nu se lasă impresionat de cuvintele lor și face încă un pas:
El a zis: „Fie după cuvintele voastre! Acela la care se va găsi paharul să fie robul meu; iar voi veţi fi nevinovaţi.” Îndată şi-a coborât fiecare sacul la pământ. Fiecare şi-a deschis sacul. Economul i-a scotocit, începând cu cel mai în vârstă şi sfârşind cu cel mai tânăr; şi paharul a fost găsit în sacul lui Beniamin. Ei şi-au rupt hainele, şi-a încărcat fiecare măgarul şi s-au întors în cetate. (Gen. 44:10-13)
Ruperea hainelor era atât un gest de jale și de mare durere, cât și un gest de delimitare clară de o realitate sau un gest. Dar sfâșierea extremă, neputința și disperarea lor nu le întunecă mințile, ci parcă îi strânge mai mult și mai bine unii lângă alții – semn îmbucurător de schimbare interioară și mentală evidentă. Fără multe cuvinte, parcă într-un gând, fac cu toţii cale-ntoarsă – pentru că nu au de gând să se ducă acasă fără Beniamin, puteţi fi siguri de acest lucru.
Ajunși la palatul lui Iosif, frații lui se aruncă din nou cu faţa la pământ, de data această cu groază şi într-un mare chin sufletesc.
Iuda şi fraţii lui au ajuns la casa lui Iosif, pe când era el încă acolo, şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Iosif le-a zis: „Ce faptă aţi făcut? Nu ştiţi că un om ca mine are putere să ghicească?” (Gen. 44:14-15)
Iuda iese în faţă şi acum se văd și urme de noblețe în caracterul acestui om. Amintiţi-vă că Mântuitorul vine din seminţia lui Iuda. Omul acesta ține aici unul dintre cele mai frumoase discursuri consemnate vreodată. El mărturiseşte totul, recunoscând că din cauza păcatului lor au venit toate acestea asupra lor, într-un tăvălug interminabil.
Iuda a răspuns: „Ce să mai spunem domnului nostru? Cum să mai vorbim? Cum să ne mai îndreptăţim? Dumnezeu a dat pe faţă nelegiuirea robilor tăi. Iată-ne robi ai domnului nostru: noi şi acela la care s-a găsit paharul.” Dar Iosif a zis: „Să mă ferească Dumnezeu să fac aşa ceva! Omul la care s-a găsit paharul va fi robul meu; dar voi suiţi-vă înapoi în pace la tatăl vostru.” (Gen. 44:16-17)
Acum, Iosif vrea să le testeze dragostea pentru fratele lor. El afirmă că doar vinovatul – adică Beniamin – trebuie să rămână. În trecut, ei îl vânduseră pe Iosif ca sclav, deși era nevinovat, doar ca să scape de el... iar acum, când li se spune: „Lăsaţi-l pe cel vinovat aici, să fie sclavul meu! Restul, puteţi să vă întoarceţi acasă!” – iată ce răspunde Iuda:
Atunci Iuda s-a apropiat de Iosif şi a zis: „Te rog, domnul meu, dă voie robului tău să spună o vorbă domnului meu şi să nu te mânii pe robul tău! Căci tu eşti ca faraon.” (Gen. 44:18)
Vedeţi ce poziţie înaltă avea Iosif în Egipt! Și ce conștienți se dovedesc a fi evreii aceștia de proeminența celui cu care stăteau de vorbă... Iuda continuă, și-n următoarele 10-11 versete avem un rezumat al întregii istorii și-o argumentare a poziției lor:
Domnul meu a întrebat pe robii săi, zicând: „Mai trăieşte tatăl vostru şi mai aveţi vreun frate?” Noi am răspuns domnului meu: „Avem un tată bătrân şi un frate tânăr, copil făcut la bătrâneţea lui; băiatul acesta avea un frate care a murit şi care era de la aceeaşi mamă; el a rămas singur, şi tatăl lui îl iubeşte.” Tu ai spus robilor tăi: „Aduceţi-l la mine ca să-l văd cu ochii mei.” Noi am răspuns domnului meu: „Băiatul nu poate părăsi pe tatăl său; dacă-l va părăsi, tatăl său are să moară.” Tu ai spus robilor tăi: „Dacă nu se va coborî şi fratele vostru împreună cu voi, să nu-mi mai vedeţi faţa.” Când ne-am suit la tatăl meu, robul tău, i-am spus cuvintele domnului meu. Tatăl nostru a zis: „Duceţi-vă iarăşi să ne cumpăraţi ceva merinde.” Noi am răspuns: „Nu putem să ne ducem; dar dacă fratele nostru cel tânăr va fi cu noi, ne vom duce; căci nu putem vedea faţa omului aceluia decât dacă fratele nostru cel tânăr va fi cu noi.” Robul tău, tatăl nostru, ne-a zis: „Voi ştiţi că nevasta mea mi-a născut doi fii. Unul a ieşit de la mine şi cred că a fost sfâşiat negreşit de fiare, căci nu l-am mai văzut până astăzi. Dacă-mi mai luaţi şi pe acesta şi i se va întâmpla vreo nenorocire, cu durere îmi veţi coborî bătrâneţile în Locuinţa morţilor.” (Gen. 44:19-29)
Iuda povesteşte din nou aici ce s-a întâmplat, şi include și poziția și sentimentele tatălui lor. De fapt, tatăl fusese înşelat şi acum vede Iosif lucrul acesta. Acum află și el ce îi spuseseră fraţii lui tatălui lor cu atât de mulţi ani în urmă. Cred că este pentru prima dată când unul dintre ei spune atât de multe. Mai înainte spuseseră doar că el „nu mai este”, aceasta însemnând că era mort.
Mai vedem însă şi altceva aici. Iacov creşte în har, dar nu a ajuns încă la statura deplină. În loc să se încreadă în Domnul, el își leagă toate speranțele și sentimentele de acest băiat, de Beniamin. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva lui Beniamin, asta l-ar fi omorât: s-ar pogorî în mormânt plin de tristeţe!
Sunt creştini care demonstrează o credinţă minunată în Dumnezeu atunci când unul dintre cei dragi moare, în timp ce alţii pur şi simplu se prăbuşesc, când se întâmplă aşa ceva. Nu ştiu cât de mult vă iubiţi membrii familiei, dar dacă sunteţi copii ai lui Dumnezeu, ştiţi că vă veţi revedea cândva. Cine umblă prin credinţă, nu se va prăbuşi în astfel de momente. Prin urmare, putem să ne dăm seama că Iacov încă nu ajunsese la starea potrivită. Deşi creşte în har, tot nu are o încredere deplină în Dumnezeu.
Acum, dacă mă voi întoarce la robul tău, tatăl meu, fără să avem cu noi băiatul de sufletul căruia este nedezlipit sufletul lui, el are să moară când va vedea că băiatul nu este; şi robii tăi vor coborî cu durere în Locuinţa morţilor bătrâneţile robului tău, tatăl nostru. (Gen. 44:30-31)
Observăm preocuparea lui Iuda pentru bătrânul Iacov. Iuda este cum spuneam purtătorul de cuvânt al grupului, însă cred că oricare dintre ceilalţi fraţi ar fi făcut aceeaşi afirmaţie. Poate că vă încearcă o urmă de neîncredere – oare era reală această preocupare pentru soarta bătrânului Iacov, sau era mai degrabă spirit de conservare, ori vreuna din acele abordări evreiești menite să asigure ieșirea cu bine din asemenea „clinci”-uri?!
În loc de răspuns ferm, un îndemn: să nu ignorăm niciodată și să nu minimalizăm puterea de transformare pe care Dumnezeu o poate lucra în oricine dorește și se lasă astfel înnoit! Nu contează ce credem noi, suspiciunea sau naivitatea noastră – ambele posibile – ci contează că schimbarea (mai cu seamă în bine) este lege a vieții și condiție a progresului.     
Căci robul tău – continuă Iuda în vers. 32-34 – s-a pus chezaş pentru copil şi a zis tatălui meu: „Dacă nu-l voi aduce înapoi la tine, vinovat să fiu pentru totdeauna faţă de tatăl meu.” Îngăduie, dar, te rog, robului tău să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu fraţii săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine? Ah! să nu văd mâhnirea tatălui meu!” (Gen. 44:32-34)
Chiar dacă Iuda este purtătorul de cuvânt al grupului, el vorbește în nume propriu oferindu-se să rămână în locul lui Beniamin... şi cred că oricare dintre ceilalți frați s-ar fi oferit să facă la fel.
Concluzie: Iosif şi-a supus fraţii unui test, şi toţi au trecut testul. Ei se dovediseră dispuşi să ia locul lui Beniamin, numai să nu ajungă fratele lor mai mic sclav, îndoliind astfel inima bătrânului lor părinte.
Mai târziu, în istorie, avea să vină Unul din linia genealogică a lui Iuda, Leul din seminţia lui Iuda, care va purta pedeapsa pentru cel vinovat: „Dumnezeu Şi-a arătat dragostea pentru noi prin aceea că, pe când eram noi încă vinovaţi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 8:5). Spre deosebire de Simeon lăsat gaj până se vor întoarce frații din Canaan, spre deosebire de Iuda care se oferă să îl înlocuiască în temniță pe fratele lor cel mic, Hristos chiar a luat locul și a plătit în locul celor vinovaţi – păcătoșii care am fost (sau mai suntem) fiecare.
Chiar dacă se apropie de final, povestea continuă – și se va finaliza – în capitolul 45, în care Iosif se dezvăluie în faţa fraţilor săi şi se identifică cu ei.
Iosif nu s-a mai putut stăpâni înaintea tuturor celor ce-l înconjurau. Şi a strigat: „Scoateţi afară pe toată lumea.” Şi n-a mai rămas nimeni cu Iosif, când s-a făcut cunoscut fraţilor săi. A izbucnit într-un plâns aşa de tare că l-au auzit egiptenii şi casa lui faraon. (Gen. 45:1-2)
După ce eliberează încăperea, Iosif pur și simplu se lasă copleșit de emoție şi începe să plângă. Dacă ceva poate fi amuzant în situația dată, e faptul că nimeni, cu excepţia lui Iosif, nu înţelegea de ce acesta plânge atât de puternic. Nici fraţii lui, nici servitorii nu ştiau nici munca sufletului lui Iosif, nici cum stăteau lucrurile de fapt... Acum însă, nu mai era niciun motiv să se ascundă faţă de fraţii lui, întrucât îi testase, și se convinsese – erau aceiași, dar erau alții!
Vă mai spun încă o dată că vine ziua când Domnul Isus Hristos Se va face cunoscut fraţilor Săi, evreilor. Când a venit pentru prima oară, „a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11). Ba chiar L-au dat să fie răstignit. Dar când va veni a doua oară, El Se va face cunoscut acestor oameni: „Şi dacă-l va întreba cineva: «De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?», El va răspunde: «În casa celor ce mă iubeau le-am primit.»“ (Zaharia 13:6). Hristos Se va face cunoscut acestor oameni şi „în ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zaharia 13:1). Va fi o întrunire de familie între Domnul Isus şi fraţii Lui. Acest episod în care Iosif se revelează fraţilor săi putem spune că anticipează puţin acea zi minunată în care Hristos Se va revela.
Deci, ajuns la punctul cel mai înalt suportabil al emoțiilor, Iosif răbufneşte. În casa lui faraon se aud plânsete, dar nimeni nu înţelege ce se întâmplă! (Gen. 45:3)  
Iosif a zis fraţilor săi: „Eu sunt Iosif! Mai trăieşte tatăl meu?” Dar fraţii lui nu i-au putut răspunde, aşa de încremeniţi rămăseseră înaintea lui.
Nu știu la ce vă așteptați dvs – bucurie, chiote, lacrimi de fericire sau duioșie?! Nimic din toate acesta! Nici nu mai știi ce să crezi – parcă mai degrabă ar fi primit temnița, decât revelația aceasta! Fraţii lui Iosif au rămas înmărmuriţi, amuțiți chiar, văzându-l pe cel de care se debarasaseră cu atâta ușurință cu mulți ani în urmă. Dacă înainte le era frică, acum erau de-a dreptul îngroziţi. Trecuseră aproape douăzeci şi cinci de ani de când nu îl mai văzuseră, de când îl vânduseră ismaeliţilor... şi primul gând va fi fost probabil că el va vrea de-acum să se răzbune... dar sunt prea şocaţi ca să vorbească! (Gen. 45:4)
Iosif a zis fraţilor săi: „Apropiaţi-vă de mine.” Şi ei s-au apropiat. El a zis: „Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt.”
„Eu sunt fratele vostru.” Acesta este un moment dramatic. Vă puteţi imagina cum s-au simţit? Observaţi care este reacţia lui Iosif aici: el nu este furios, nu caută răzbunarea. Aceea ar fi fost reacţia normală, omenească. De ce nu caută să se răzbune? (Gen. 45:5)
„Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.”
Iosif putea vedea un scop în tot ce s-a întâmplat, putea vedea planul lui Dumnezeu şi că tot ce s-a întâmplat a fost cu voia Lui. El avea capacitatea să înţeleagă că Dumnezeu lucra în viaţa lui.
„Iată sunt doi ani de când bântuie foametea în ţară; şi încă cinci ani nu va fi nici arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui faraon, stăpân peste toată casa lui şi cârmuitorul întregii ţări a Egiptului.” (Gen. 45:6-8)
Oare dacă noi am putea vedea mâna lui Dumnezeu în vieţile noastre, am mai căuta să ne răzbunăm? Nu cred. Şi vedem că acest om din nou Îl laudă pe Dumnezeu. Iosif avea şaptesprezece ani când fusese adus în Egipt. La treizeci de ani se înfățișase înaintea lui faraon. Acum, trecuseră cei şapte ani de belşug şi doi ani de foamete. Deci Iosif este în vârstă de treizeci şi nouă de ani şi locuia în Egipt de douăzeci şi doi de ani. În toate aceste lucruri, însă, el vede mâna lui Dumnezeu. (Gen. 45:9-12)
„Grăbiţi-vă de vă suiţi la tatăl meu şi spuneţi-i: «Aşa a vorbit fiul tău Iosif: Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul; coboară-te la mine şi nu zăbovi! Vei locui în ţinutul Gosen şi vei fi lângă mine tu, fiii tăi şi fiii fiilor tăi, oile tale şi boii tăi şi tot ce este al tău. Acolo te voi hrăni, căci vor mai fi încă cinci ani de foamete; şi astfel nu vei pieri tu, casa ta şi tot ce este al tău.» Voi vedeţi cu ochii voştri, şi fratele meu Beniamin vede cu ochii lui, că eu însumi vă vorbesc!”
Iacov şi familia lui nu ar fi supravieţuit dacă ar fi rămas pe tărâmul Palestinei în perioada aceea. De aceea, Iosif vrea să îi aducă în ţinutul Gosen, care era cea mai bună zonă din Egipt. Este ţinutul în care Dumnezeu îi va ridica, formând o naţiune. Aici ei sunt izolaţi de restul lumii, iar vieţile fraţilor lui demonstrează că ei trebuiau scoşi din ţara Canaan. Cred că frații lui Iosif erau incapabili să-și revină, nu știau ce să creadă, dacă pot să se bucure... dar vorbele lui Iosif încet-încet îi readuc în simțiri – fratele lor nu doar că nu le purta ranchiună, ci le oferea șansa belșugului în acele momente de cumpănă!
Mulțumitori Domnului nostru (care de câte ori ne iese înainte, are cuvinte bune și soluții minunate pentru situațiile noastre), în ecoul cuvintelor incredibile ale lui Iosif, ne oprim azi aici, stimați ascultători. Să ne reîntâlnim sănătoși data viitoare – istoria continuă!

Geneza 45:9-46:34 | Itinerar Biblic | Episodul 54

Ce-ați zice daca v-aș spune că fiecare pas înainte este parte dintr-o călătorie care are ca punct terminus – Cerul? Și că acolo vom da toți ochii cu Tatăl nostru pe care unii abia așteaptă să-L vadă... iar alții – sunt fie terifiați, fie indiferenți! Ce triere va fi atunci și-acolo... care depinde de opțiunile și gesturile de-aici și-acum! Cea mai bună hotărâre pe care-o puteți lua: citiți și înțelegeți Biblia – pașaportul pentru veșnicie! Ne-ntoarcem în prima carte, Geneza, de finalul căreia ne apropiem; Iosif tocmai se descoperise fraților săi uluiți, și în loc de reglare de conturi, urmează scene și cuvinte emoționante. După ce subliniază rolul determinant al lui Dumnezeu în ceastă istorie captivantă, Iosif își continuă speech-ul:   
„Grăbiţi-vă de vă suiţi la tatăl meu şi spuneţi-i: «Aşa a vorbit fiul tău Iosif: Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul; coboară-te la mine şi nu zăbovi! Vei locui în ţinutul Gosen şi vei fi lângă mine tu, fiii tăi şi fiii fiilor tăi, oile tale şi boii tăi şi tot ce este al tău. Acolo te voi hrăni, căci vor mai fi încă cinci ani de foamete; şi astfel nu vei pieri tu, casa ta şi tot ce este al tău.» Voi vedeţi cu ochii voştri, şi fratele meu Beniamin vede cu ochii lui, că eu însumi vă vorbesc! Istorisiţi tatălui meu toată slava pe care o am în Egipt şi tot ce aţi văzut; şi aduceţi aici cât mai curând pe tatăl meu.” El s-a aruncat pe gâtul fratelui său Beniamin şi a plâns; şi Beniamin a plâns şi el pe gâtul lui. (Gen. 45:9-14)
O scenă emoţionantă între doi oameni remarcabili: Iosif şi Beniamin. Ceilalţi fraţi, inițial înmărmuriţi, încep să-şi revină în simţiri, şi chiar se întind la vorbă... Între timp, însă, vestea se răspândește cu iuțeala fulgerulu (Gen. 45:15-16)
A îmbrăţişat, de asemenea, pe toţi fraţii lui, plângând. După aceea, fraţii lui au stat de vorbă cu el. S-a răspândit vestea în casa lui faraon că au venit fraţii lui Iosif; lucrul acesta a plăcut lui faraon şi slujitorilor lui.
Era multă gălăgie în casa lui Iosif şi oamenii auzeau că se întâmplă ceva. Faraon probabil că, dorind să afle ce se întâmplă, va fi întrebat vreun servitor... care-i va fi răspuns: „Au venit unsprezece bărbaţi din Canaan, și se pare că sunt fraţii lui Iosif!” Acest lucru l-a bucurat pe faraon. De ce? Amintiţi-vă că e foarte probabil ca acest faraon să fi fost un rege hicsos şi, deci, făceau oarecum parte din spiţe de neam înrudite. El nu putea avea foarte mare încredere în egipteni, şi – fiind tare mulţumit de credincioşia lui Iosif – era încântat că vor veni mai mulţi oameni ca adjunctul său.
Faraon a zis lui Iosif: „Spune fraţilor tăi: «Iată ce să faceţi: Încărcaţi-vă dobitoacele şi plecaţi în ţara Canaanului; luaţi pe tatăl vostru şi familiile voastre şi veniţi la mine. Eu vă voi da ce este mai bun în ţara Egiptului şi veţi mânca grăsimea ţării.» Ai poruncă să le spui: «Aşa să faceţi! Luaţi-vă din ţara Egiptului care pentru pruncii voştri şi pentru nevestele voastre; aduceţi pe tatăl vostru şi veniţi.»“ (Gen. 45:17-19)
Observaţi, vă rog, că faraon trimite care. Roata era o invenţie importantă, însă oamenii din Canaan nu foloseau care, egiptenii fiind mai avansaţi decât ei.
„Să nu vă pară rău de ceea ce veţi lăsa; căci tot ce este mai bun în ţara Egiptului va fi pentru voi.” (Gen. 45:20)
Cu alte cuvinte, faraon spune: „Nu vă chinuiţi să aduceţi lucruri în plus, căci noi vă vom da tot ce veţi avea nevoie!” (Gen. 45:21-26)
Fiii lui Israel au făcut aşa. Iosif le-a dat care, după porunca lui faraon; le-a dat şi merinde pentru drum. Le-a dat la toţi haine de schimb, iar lui Beniamin i-a dat trei sute de sicli de argint şi cinci haine de schimb. Tatălui său i-a trimis zece măgari încărcaţi cu ce era mai bun în Egipt şi zece măgăriţe încărcate cu grâu, pâine şi merinde, pentru ca să aibă pe drum. Apoi a dat drumul fraţilor săi, care au plecat; şi le-a zis: „Să nu vă certaţi pe drum.” Ei au ieşit din Egipt şi au ajuns în ţara Canaanului, la tatăl lor, Iacov. Şi i-au spus: „Iosif tot mai trăieşte şi chiar el cârmuieşte toată ţara Egiptului.” Dar inima lui Iacov a rămas rece, pentru că nu-i credea.
Cum se spune: „E prea frumos ca să fie adevărat!” Iacov pur şi simplu nu putea să creadă că așa ceva ar fi fost posibil! Trecuseră atâția ani... Dar într-un final, bătrânul Iacov se lasă convins... şi chiar începe să arate puţin entuziasm! (Gen. 45:27)
Când i-au istorisit însă tot ce le spusese Iosif şi a văzut carele pe care le trimisese Iosif ca să-l ducă, duhul tatălui lor, Iacov, s-a înviorat. Şi Israel a zis: „Destul! Fiul meu Iosif tot mai trăieşte! Vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte.” (Gen. 45:28)
Ce întorsătură emoţionantă și în același timp radicală iau lucrurile! Perspectiva de a-l revedea pe Iosif a fost un factor decisiv pentru plecarea în Egipt. Însă credeţi că Iacov dorea să rămână în Egipt? Eu cred că el dorea mai degrabă să-i facă o vizită scurtă fiului său şi apoi să se întoarcă acasă, imediat ce foametea se va fi terminat. De unde să știe Iacov că nu se va mai întoarce în Canaan decât pentru propria sa înmormântare! (Pentru că deși a murit în Egipt, unde locuia tot clanul său, a fost înmormântat în ţara Canaan).
Deci, chiar și gândindu-se că nu va sta prea mult în Egipt, Iacov tot a ezitat mult şi a acceptat cu foarte mare reticenţă plecarea. Dumnezeu i-a spus lui Avraam să nu se ducă în Egipt şi Avraam a avut probleme după ce a fost acolo. Dumnezeu i-a spus acelaşi lucru şi lui Isaac… aşa că Iacov îpoate se va fi întrebat: Să mă duc în Egipt? Simțea că are nevoie de mai mult decât invitaţia fiului său – așteaptă parcă aprobarea lui Dumnezeu.
Israel a plecat cu tot ce avea. A ajuns la Beer-Şeba şi a adus jertfe Dumnezeului tatălui său, Isaac. (Gen. 46:1)
Vedem aici ceva extraordinar: el aduce jertfe Dumnezeului tatălui său, Isaac! Prima dată când plecase din ţara lui să se ducă la Haran, se oprise la un moment dat la Betel. L-a căutat el pe Dumnezeu acolo? Nu, credea că a fugit departe de El. Nu-L căuta deloc pe Dumnezeu, şi nici nu-şi dorea să se lase călăuzit de El. Ce diferenţă enormă între tânărul Iacov şi robul lui Avraam – Eliezer – care nu a făcut niciun pas fără să-L întrebe pe Dumnezeu! Iacov nu credea că are nevoie de Dumnezeu în viaţa lui, și i-a luat mult timp să înţeleagă că această viziune asupra vieţii nu era deloc cea mai bună!
Mulţi creştini din ziua de azi trăiesc toată săptămâna păstrându-L pe Dumnezeu în afara activităţilor lor. Iau deciziile singuri şi fac ce vor ei. Apoi, vin duminica la biserică şi par foarte religioşi, gata să împlinească voia Domnului – ei cred că voia Domnului pentru ei este doar să meargă la biserică şi, eventual, să ţină o lecţie de şcoală duminicală. Aceşti oameni îşi iau „la revedere” de la Dumnezeu duminică seara, iar în restul săptămânii El nu mai are loc în viaţa lor.
Iacov trăise cea mai mare parte a vieţii lui fără să-L caute pe Dumnezeu, însă acum, când trece pe la Beer-Şeba, el Îi aduce jertfe Dumnezeului tatălui său Isaac.
Iar Dumnezeu Se arată binevoitor față de el şi i Se descoperă.
Dumnezeu a vorbit lui Israel într-o vedenie, noaptea, şi a zis: „Iacove! Iacove!” Israel a răspuns: „Iată-mă!” Şi Dumnezeu a zis: „Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te cobori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare.” (Gen. 46:2-3)
Acum, Dumnezeu îi promite lui Iacov că-l va face un neam mare în Egipt, și probabil că vă întrebaţi dacă Dumnezeu a împlinit această promisiune; răspunsul îl găsim în următoarea carte din Biblie: „Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei.” (Exod 1:7). În Egipt se produce o explozie demografică printre israeliţi. Care este explicaţia acestui fapt? Dumnezeu Îşi îndeplineşte astfel promisiunea pe care i-o face aici lui Iacov: „Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te cobori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare.” Dumnezeu Şi-a ţinut această promisiune, făcând exact aşa cum a promis.
„Eu Însumi Mă voi coborî cu tine în Egipt şi Eu Însumi te voi scoate iarăşi de acolo; iar Iosif îţi va închide ochii.” Iacov a părăsit Beer-Şeba; şi fiii lui Israel au pus pe tatăl lor, Iacov, cu copilaşii şi nevestele lor, în carele pe care le trimisese faraon ca să-l ducă. (Gen. 46:4-5)
Vă amintiţi că faraon trimisese care din Egipt. Iacov își îmbarcă familia şi pornesc toţi la drum.
Viaţa lui Iacov poate fi împărţită în trei locaţii geografice: Haran, Canaan şi Egipt. Acestea nu sunt doar delimitări geografice, ci sunt legate şi de trei niveluri spirituale. Iacov a plecat de acasă doar cu un toiag în mână. Când a intrat în Haran el era omul lui Dumnezeu, dar trăia după legea firii. A ieşit în fugă din Haran, fugind de socrul lui şi fiindu-i teamă să dea ochii cu fratele lui, Esau. Apoi, în ţara Canaan el duce o luptă, dar este omul lui Dumnezeu care luptă prin propriile puteri. Acum, însă, Iacov merge în Egipt; el nu mai merge prin propriile puteri şi nu mai fuge, ci merge prin credinţă.
Cu toate că Iosif este personajul principal în această parte a cărţii Geneza, observaţi, vă rog, că există indicii aici despre viaţa spirituală sau viaţa de credinţă a lui Iacov. Iacov a devenit omul lui Dumnezeu, aşa cum dorea Dumnezeu să fie şi cum numai El poate să transforme un om!
Daţi-mi voie să vă repet: viaţa pe care a trăit-o Iacov în Haran este viaţa unui om al lui Dumnezeu care trăieşte după legea firii. În timpul petrecut în Canaan, el este un om al lui Dumnezeu care se luptă cu propriile puteri. Timpul petrecut în Egipt ne prezintă un om al lui Dumnezeu care umblă în credinţă.
Cred că acest lucru este valabil şi pentru mulţi dintre noi, astăzi... A fost o perioadă în viaţa noastră când am auzit Evanghelia, când am auzit Cuvântul Domnului şi ne-am întors la El. Apoi a urmat o perioadă de stres şi luptă cu noi înşine, când am crezut că putem să ne trăim viaţa prin propriile puteri. Probabil că această etapă a durat ani de zile. După care, de la un moment dat, într-adevăr am crescut spiritual, am crescut în cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos şi am început să umblăm în credinţă. (Gen. 46:6-7)
Şi-au luat şi turmele şi averile pe care le agonisiseră în ţara Canaanului. Şi Iacov s-a dus în Egipt cu toată familia lui. A luat cu el în Egipt pe fiii lui şi pe fiii fiilor lui, pe fiicele lui şi pe fiicele fiilor lui şi pe toată familia lui.
Din cauza foametei, Iacov a trebuit să ia cu el, copii, nepoţi și chiar şi turmele, întrucât nu ar fi supravieţuit acolo.
Următoarele versete (8-26 din Geneza 46) ne prezintă genealogia lui Iacov, foarte important – pentru că e linia genealogică ce va duce la Hristos; această descendență va fi urmărită în tot restul Bibliei.
Iată numele fiilor lui Israel care au venit în Egipt. Iacov şi fiii lui. Întâiul născut al lui Iacov: Ruben. Fiii lui Ruben: Enoh, Palu, Heţron şi Carmi. Fiii lui Simeon: Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin şi Ţohar, şi Saul, fiu dintr-o femeie canaanită. Fiii lui Levi: Gherşon, Chehat şi Merari. Fiii lui Iuda: Er, Onan, Şela, Pereţ şi Zarah, dar Er şi Onan au murit în ţara Canaanului. Fiii lui Pereţ au fost: Heţron şi Hamul. Fiii lui Isahar: Tola, Puva, Iov şi Şimron. Fiii lui Zabulon: Sered, Elon şi Iahleel. Aceştia sunt fiii pe care i-a născut lui Iacov Lea în Padan-Aram, împreună cu fiică-sa Dina. Fiii şi fiicele lui alcătuiau în totul treizeci şi trei de inşi. Fiii lui Gad: Ţifion, Haghi, Şuni, Eţbon, Eri, Arodi şi Areeli. Fiii lui Aşer: Imna, Işva, Işvi şi Beria, şi Serah, sora lor. Şi fiii lui Beria: Heber şi Malchiel. Aceştia sunt fiii Zilpei, pe care o dăduse Laban fetei sale Lea; pe aceştia i-a născut ea lui Iacov. În totul şaisprezece inşi. Fiii Rahelei, nevasta lui Iacov: Iosif şi Beniamin. Lui Iosif i s-au născut în ţara Egiptului: Manase şi Efraim, pe care i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Fiii lui Beniamin: Bela, Becher, Aşbel, Ghera, Naaman, Ehi, Roş, Mupim, Hupim şi Ard. Aceştia sunt fiii Rahelei, pe care i-a născut lui Iacov. În totul paisprezece inşi. Fiul lui Dan: Huşim. Fiii lui Neftali: Iahţeel, Guni, Ieţer şi Şilem. Aceştia sunt fiii Bilhei, pe care o dăduse Laban fetei sale Rahela; şi pe aceştia i-a născut ea lui Iacov. În totul şapte inşi. Sufletele care au venit cu Iacov în Egipt şi care ieşiseră din el, erau în totul şaizeci şi şase, fără să numărăm nevestele fiilor lui Iacov. (Gen. 46:8-26)
După ce ne sunt prezentați toţi descendenţii lui Iacov, aflăm și totalul familiei sale: şaizeci şi şase de bărbaţi erau în convoiul lui Iacov ieșit din Canaan în Egipt. Bineînţeles, Iosif şi familia lui era deja acolo.
Şi Iosif avea doi fii, care i se născuseră în Egipt. – Toate sufletele din familia lui Iacov, care au venit în Egipt, erau în număr de şaptezeci. (Gen. 46:27)
Sunt şaptezeci de bărbaţi în familia lui Iacov. Observaţi că sunt scrişi aici toţi fiii lui Iacov şi urmaşii lor. De ce ni se dau toate listele acestea de nume în Scriptură? Nu are Dumnezeu lucruri mai importante să ne transmită? Să nu uităm: pentru noi nu este nimic mai important decât Isus Hristos, şi aceasta este genealogia care duce la El. Vom găsi o parte din numele din această genealogie şi în primul capitol din Matei, la începutul Noului Testament. Vom mai găsi o parte din numele acestea şi în genealogia scrisă în capitolul trei din Luca, și aceste liste cu nume de persoane sunt importante tocmai din acest motiv.
Mai este şi un alt motiv şi acesta este cât se poate de personal. Aţi auzit de Cartea Vieţii Mielului? Întrebarea care se ridică este cea mai importantă: se găseşte şi numele tău scris acolo? Aşa cum ajungem să fim urmaşi ai lui Adam (cu toţii suntem urmaşi ai lui Adam prin naştere), ajungem să fim şi urmaşi ai lui Hristos (prin credință). Însă în Cartea Vieţii Mielului ajungem să fim scrişi printr-o naştere din nou, care vine după ce Îl primim pe Hristos ca Mântuitor personal. Când facem acest lucru, devenim copii ai lui Dumnezeu.
Poate vă întrebați dacă, sau cât sunteți de important, fiecare… Eu nu vă cunosc, și probabil că nu am să vă aud sau văd niciodată pe majoritatea… dar Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte, mai bine decât oricine altcineva, până acolo că ne ştie și numărul firelor de păr din cap. El ne cunoaşte şi ne iubeşte mai mult decât ne-a iubit vreodată mama fiecăruia din noi. Nu-mi închipui că vreo mamă a stat să numere firele de păr din capul copilului ei. Dumnezeu știe tot timpul și asta! El ne cunoaşte pe fiecare în mod personal.
În genealogia lui Iacov sunt o sumedenie de nume care mie nu-mi spun absolut nimic. Am văzut odată la ştiri o mulţime de tineri la un festival rock – o gloată de vreo două sute de mii de oameni murdari, plini de noroi… Prrivindu-i, m-am gândit: Dumnezeu îi cunoaşte pe fiecare dintre ei, și-i iubeşte pe fiecare. Ei nu se gândesc la El, dar fiecare este preţios în ochii lui Dumnezeu. Hristos a murit pentru fiecare dintre ei. Ne aflăm în mijlocul unei explozii demografice, sunt milioane de oameni în jurul nostru şi, totuşi, fiecare dintre noi este unic în ochii lui Dumnezeu. În genealogia lui Iacov sunt scrise nume de persoane pe care eu nu le cunosc și sincer, nici nu mă interesează să ştiu despre ei. Dar Dumnezeu este interesat de ei și i-a făcut plăcere să le scrie numele în această genealogie, pentru că ei erau ai Lui. Şi întreb din nou: mai important decât că exiști aici câteva zeci de ani, este răspunsul la întrebarea: este numele tău scris în Cartea veșnică a Vieţii Mielului?
În continuare vedem cum Iacov şi familia lui ajung în Egipt.
Iacov a trimis pe Iuda înainte la Iosif ca să-i dea de ştire să-i iasă înainte în Gosen. Şi au venit în ţinutul Gosen. Iosif şi-a pregătit carul şi s-a suit ca să se ducă în Gosen, în întâmpinarea tatălui său, Israel. Cum l-a văzut, s-a aruncat pe gâtul lui şi a plâns multă vreme pe gâtul lui. (Gen. 46:28-29)
Iosif s-a aruncat pe gâtul tatălui său, l-a îmbrăţişat şi a plâns acolo, iar Cuvântul Domnului ne spune că a făcut asta pentru multă vreme. Nu ştiu ce înseamnă „multă vreme”, dar cu siguranţă că a fost mult mai mult decât o îmbrățișare sau o strângere de mână formală… Era emoţie pură acolo, și profundă; antologică trebuie să fi fost întâlnirea aceea!
Israel a zis lui Iosif: „Acum pot să mor, fiindcă ţi-am văzut faţa, şi tu tot mai trăieşti.” (Gen. 46:30)
Mă gândesc: cât de bucuros trebuie să fi fost venerabilul patriarh! Sincer, cred că Iacov era un bătrân aproape de moarte, ce se resemnase în durere în ultimii douăzeci de ani… și probabil că făcuse cu greu această călătorie, și numai de dorul fiului său, iar Dumnezeu îl ţinuse cu bunăvoință în viaţă. Vom vedea că-i va fi dat să trăiască o vreme în Egipt. Israel şi Iosif petrec aceşti ultimi ani împreună. Acum Iacov este „omul lui Dumnezeu care trăieşte prin credinţă”, aşa că i se spune pe numele lui nou, Israel - ați observat cred că așa a început versetul 30… Iar mai departe Iosif dă instrucțiuni familiei sale regăsite:
Iosif a zis fraţilor săi şi familiei tatălui său: „Mă duc să înştiinţez pe faraon şi să-i spun: „Fraţii mei şi familia tatălui meu, care erau în ţara Canaan, au venit la mine. Oamenii aceştia sunt păstori, căci cresc vite; ei şi-au adus oile şi boii şi tot ce este al lor.” Şi, când vă va chema faraon şi vă va întreba: „Cu ce vă îndeletniciţi?”, voi să răspundeţi: „Robii tăi au crescut vite, din tinereţea noastră până acum, atât noi, cât şi părinţii noştri.” În felul acesta veţi locui în ţinutul Gosen, căci toţi păstorii sunt o urâciune pentru egipteni.” (Gen. 46:31-34)
Astfel de segregări și discriminări pe tema ocupațiilor predilecte ale populației au existat de-a lungul istoriei în multe zone din lume. Ele au avut și au de-a face în primul rând cu mândria omenească, apoi cu valori locale, și nu în ultimul rând cu puterea tradiției – de familie sau comunitară. Oriunde apar excese datorate unor asemenea supraevaluări de sine, combinată cu disprețul față de ceilalți – față de alteritate, cum se spune azi – apar drame sociale, dar este și împotriva voii Cretorului, care i-a făcut pe toți oamenii și le-a poruncit ca lege supremă cinstirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Prea multora, însă, propria religie, tradiție sau îndeletnicire le impune un exclusivism radical care ajunge până la violență. Să nu ne mire deci că în urmă cu cca 4000 de ani, egiptenilor nu doar că nu le păsa de păstori, ci îi disprețuiau și-i ocoleau.
Este interesant că în Cuvântul Domnului se spun atât de multe lucruri despre păstori – un termen pe care cred că majoritatea îl înțelegeți și chiar îl apreciați. Metafora păstorului este folosită pentru Domnul nostru. Astfel, El este Bunul Păstor, care îşi dă viaţa pentru oile Lui; este Marele Păstor, care veghează asupra oilor Lui astăzi și Marele Păstor care urmează să vină. El se numeşte pe Sine Păstorul.
Dar – deși El nu respinge pe nimeni – este respingător pentru lumea de astăzi… nu este aproape deloc acceptat astăzi. Eu vorbesc despre Isus Hristos cel adevărat. Da, teologia liberală ne prezintă un Isus pe care lumea Îl acceptă. Şi-au făcut un idol care nu arată ca Domnul Isus din Biblie. Cel despre care vorbesc oamenii nu s-a născut din fecioară, nu a înfăptuit niciodată minuni, nu a murit pentru păcatele omenirii şi nu a fost înviat din morţi. De fapt, Isus, așa cum este El prezentat de teologii liberali, nu a trăit niciodată. Nu există relatări despre un astfel de Isus. Singurul despre care avem mărturii a fost născut din fecioară, a făcut minuni, a murit pentru păcatele omenirii şi a înviat din morţi. El este Păstorul pe care lumea nu-L doreşte, pentru că El încă este un scandal pentru lumea de azi. Păstorii erau o urâciune pentru egipteni, iar Iosif le spune fraţilor lui să-i spună lui faraon că ei sunt păstori şi cresc vite. De fapt ei creşteau şi bovine, şi ovine. Vom vedea data viitoare că faraon le va da în stăpânire ţinutul Gosen şi îi va ruga să aibă grijă şi de oile lui, astfel că fiii lui Israel ajung păstorii Egiptului. Vă doresc tuturor să căpătați trecere în ce faceți, ca să puteți fi o mărturie pentru Dumnezeu și pentru Evanghelie!

Geneza 47:1-31 | Itinerar Biblic | Episodul 55

Salut și eu prietenii statornici care sunteți – nu neapărat ai mei, ci ai Cărții și autorului de care ne ocupăm în acest program! Cuvântul lui Dumnezeu ni se va deschide și azi, și ne bucurăm să-i fim mijlocitori, și către dvs., și – prin dvs. – spre mulți alții. Nu uitați că dincolo de orice mesaj comunicat verbal, e f posibil ca trăirea și caracterul dvs. să fie singura Biblie pe care s-ar putea s-o citească vreodată cineva de lângă tine. Iar rostul ns nu e să arătăm spre noi, nu să ne etalăm, ci să-i facem pe oameni curioși să-L cunoască personal pe cel ce ne-a schimbat și pe noi! Așa să ne ajute Dumnezeu!
Suntem bucuroși să vă mijlocim și azi accesul la Biblie, din care parcurgem ultima parte a primei sale diviziuni – Geneza. Așa cum noi suntem pe punctul să devenim prieteni datorită mijlocirii Duhului și Cuvântului lui Dumnezeu, la fel sunteți fiecare chemat să vă faceți datoria de a da mai departe ștafeta mesajului biblic... pt că el trebuie să fie cunoscut, pt ca tot mai mulți oameni să-și întâlnească Mântuitorul, pt a obține viața veșnică!
În capitolele precedente am însoțit familia lui Iacov în Egipt; am fost martori la reîntâlnirea lor după mai bine de două decenii cu Iosif, devenit mâna dreaptă a lui Faraon. Iosif i-a aşezat în ţinutul Gosen din considerente strategice: și pentru că era, de fapt, zona cea mai bogată din ţară, dar și pt a-i izola de de restul egiptenilor, care-i desconsiderau din principiu pe păstori, așa cums e declaraseră frații lui Iosif, la sugestia înțeleaptă a acestuia.
Așadar Gosen va fi pentru destul timp a doua casă pt familia lui Iacov. După moartea lui Iosif, ei vor ajunge să fie sclavi în Egipt, dar Dumnezeu va fi cu ei în tot acest timp. Vor ajunge o naţiune mare şi Dumnezeu îi va scoate de acolo, sub conducerea lui Moise.
Repet: Biblia nu ne precizează că Dumnezeu i S-ar fi arătat lui Iosif, şi totuşi vedem cum Dumnezeu lucrează în viaţa lui. Este clar pentru noi astăzi că Iosif a fost trimis înainte pentru a pregăti calea, astfel ca familia lui Iacov să supravieţuiască în Egipt.
Capitolul 47 care ne stă înainte redă – vă veți convinge – parcă cea mai bună parte a vieţii lui Iacov de până acum. Vă mai amintiți cred că el nu ne apăruse într-o lumină favorabilă prima dată când am citit despre el în Scriptură. De fapt, nu-l vedem ca fiind un om al credinţei până la această călătorie în Egipt. Acest capitol ne prezintă însă acest aspect, mai bine ca oricare altul.
Vă amintesc contextul general – omenirea se confrunta cu o foamete de proporții, care devenea din ce în ce mai acută pe măsură ce se apropia finalul perioadei hotărâte de Dumnezeu. Ca semn al bunăvoinței sale suverane, cu toate că întreaga lume trece prin aceste greutăţi, doar Canaanul şi Egiptul ne sunt prezentate aici, pentru că acestea sunt zonele geografice relevante pentru istoria ce ne este prezentată, și pentru că în ele – spre deosebire de celelate locuri – lipsurile erau mai mici.
Deci odată potolite emoțiile revederii, odată reintrați în normal – prin reconectare – un lucru pe care Iosif nu uită și nu ezită să-l facă este să-și anunțe superiorul de situația ivită. (Gen. 47:1)
Iosif s-a dus să înştiinţeze pe faraon şi i-a spus: „Fraţii mei şi tatăl meu au sosit din ţara Canaan, cu oile şi boii şi cu tot avutul lor; şi sunt în ţinutul Gosen.”
Iosif se duce la faraon să i-i prezinte pe fraţii şi pe tatăl lui. El îi aşezase în ţinutul Gosen înainte să îi ceară lui faraon un ţinut pentru ei, și putem să observăm astfel care sunt și autoritatea, dar și strategia lui. Dacă ei se aflau deja acolo, faraon ar fi trebuit să fie dispus/înclinat să îngăduie ca ei să se stabilească în ţinutul respectiv. La urma urmei, ei aproape că se instalaseră acolo, și-ncepuseră să-și desfacă deja bagajele, așa că era mult mai simplu să-i lase acolo unde erau deja... (adică în cel mai mănos ținut!)
A luat pe cinci din fraţii lui şi i-a adus înaintea lui faraon. Faraon a întrebat pe fraţii lui Iosif: „Cu ce vă îndeletniciţi?” Ei au răspuns lui faraon: „Robii tăi sunt păstori, cum erau şi părinţii noştri.” (Gen. 47:2-3)
Am văzut şi mai înainte că păstorii nu erau bine văzuţi în vremea aceea. Egiptenii nici nu voiau să audă de păstori şi nici nu le păsa de păstorit. Aşadar, era un motiv bun de separare de cultura egipteană, și o ocazie pentru copiii lui Israel să facă ceva ce egiptenii nu doreau să facă.
Şi au mai zis lui faraon: „Noi am venit ca să locuim o vreme aici în ţară, pentru că nu mai este păşune pentru oile robilor tăi şi este o mare foamete în ţara Canaanului; îngăduie, dar, robilor tăi să locuiască în ţinutul Gosen.” Faraon a zis lui Iosif: „Tatăl tău şi fraţii tăi au venit la tine. Ţara Egiptului este deschisă înaintea ta; aşază pe tatăl tău şi pe fraţii tăi în cea mai bună parte a ţării. Să locuiască în ţinutul Gosen; şi dacă găseşti printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.” (Gen. 47:4-6)
De vreme ce egiptenii nu se ocupau cu păstoritul, faraon avea nevoie de cineva care să se îngrijească de turmele sale – așa că și cu acest gând interesat în minte, suveranul aprobă și întărește așezarea evreilor în Gosen.
Apoi, Iosif i-l prezintă lui faraon pe tatăl său. Avem aici o scenă deosebită, în care Iacov ne apare în (poate) cea mai luminoasă ipostază de până acum, de când am început să studiem despre el.
Iosif a adus pe tatăl său, Iacov, şi l-a înfăţişat înaintea lui faraon. Şi Iacov a binecuvântat pe faraon. (Gen. 47:7)
Observaţi, vă rog, că acum Iacov îl binecuvântează pe faraon. El este acum vrednic de numele pe care îl poartă și este o mărturie pentru Dumnezeu. Aproape întotdeauna cel mai sărac este binecuvântat de cel mai bogat; cel mai mare în ani sau rang îi binecuvântează pe ceilalți... aici însă, Iacov îl binecuvântează pe faraon în calitate de martor al Singurului Dumnezeu adevărat. Faraon nu se sustrage, dar continuarea sa este una măruntă, mundană, meschină... și parcă timorată:
Faraon a întrebat pe Iacov: „Care este numărul zilelor anilor vieţii tale?” (Gen. 47:8)
Dacă în acest moment Iacov ar fi trăit încă după vechea fire de care a fost condus la început, ar fi spus: „Faraon, am o sută treizeci de ani şi dă-mi voie să-ţi spun cum m-am descurcat în viaţă. Vreau să-ţi povestesc cum l-am păcălit pe fratele meu când eram mai tânăr, şi cum m-am îmbogăţit de pe urma socrului meu prin dibăcia şi inteligenţa mea.” Putea să înceapă să se laude cu familia lui: „Am doisprezece fii...” Ar fi putut să povestească mult şi bine... însă Iacov este un alt om acum, este schimbat. Ascultaţi ce spune:
Iacov a răspuns lui faraon: „Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în timpul călătoriei lor.” (Gen. 47:9)
Dacă aflăm astfel că este în vârstă de o sută treizeci de ani când ajunge în Egipt şi va avea o sută patruzeci şi şapte de ani când va muri, prin urmare Iacov staționează ultimii săi şaptesprezece ani de viață în Egipt. Îmi închipui că simțea că se apropie de pragul morţii – aproape că era cu un picior în groapă, cum s-ar spune – atunci când a venit în Egipt, însă bucuria reîntâlnirii cu Iosif, bucuria că l-a găsit sănătos, îi va prelungi, iată, viaţa cu încă şaptesprezece ani.
Repet: întâlnirea lui Iacov cu faraon putea fi o bună ocazie în care s-ar fi putut mândri, dar observaţi cât de mult s-a schimbat omul acesta. Deși are o sută treizeci de ani, Iacov spune că nu se poate lăuda cu viaţa lui. „Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele” – ce tristă concluzie de viață! el nu se laudă că l-a înşelat pe tatăl său, ci din contră, spune că nu se poate ridica la înălţimea părinţilor săi. „(Zilele vieţii mele) n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în timpul călătoriei lor.” Spuneți dvs.: nu este acesta un om schimbat? Pentru că nu seamănă cu Iacov pe care-l știam până acum. El Îl laudă acum pe Dumnezeu pentru viaţa lui şi nu se mândreşte cu realizările sale. Ba încă și comportamentul său față de faraon denotă respect și bunăvoință: (Gen. 47:10)
Iacov a binecuvântat iarăşi pe faraon şi a plecat dinaintea lui faraon.
Parc-aș spune că Iacov ajunsese ce/unde/cum trebuie. Are ocazia să-l impresioneze pe faraon și să se fălească înaintea acestuia cu viaţa lui, însă nu face asta. Altcineva în locul lui s-ar fi putut gândi: Faraon este un conducător foarte mare, dar trebuie să știe că nici eu nu eram oricine în ţara Canaan! Iacov însă nu se laudă – el este doar un păcătos salvat prin harul Domnului!
În ziua de astăzi auzim mulţi creştini care se laudă cu aspecte ce țin de performanțele și viața lor. Uneori chiar în cercul nostru de prieteni tindem să-i apreciem pe oameni pentru realizările lor. Vorbim despre ei şi îi lăudăm, spunem cât de pricepuţi sunt... Dacă am fi cu toţii sinceri, am recunoaşte că nu suntem decât o adunătură de păcătoşi şi că nu ne putem lăuda cu nimic decât cu faptul că avem un Mântuitor nemaipomenit care ne-a arătat îngăduinţă şi răbdare în toţi anii vieţii noastre. El este singurul cu care ne putem lăuda!
Nici cu faptul că suntem mai buni decât părinţii noştri nu ne putem mândri. Un prieten de-al meu, care acum este profesor la un seminar, mi-a spus că îi este ruşine că este fiul tatălui său. Când ne-am înscris la liceu, tatăl lui a venit acolo să pună o vorbă bună, pentru că era predicator, profesor de teologie. Prietenul meu spunea că era atât de ruşinat de tatăl lui, că nu putea să meargă la conferinţele la care participa acesta și se prefăcea că este bolnav pentru a nu fi nevoit să meargă. El spunea: „Îmi este atât de ruşine de el, că nu vreau să fiu cunoscut drept fiul lui!” Prietenul meu a petrecut cei patru ani în acel liceu, după care a intrat în lumea afacerilor pentru câţiva ani. Apoi a spus: „Am avut o perioadă grea, dar mi-am schimbat atitudinea faţă de tatăl meu. Credeam că este destul de prost, dar apoi mi-am dat seama că de fapt el, în tot timpul acesta, a sprijinit familia şi a fost un profesor de teologie foarte bun. După ce am întâmpinat dificultăţi în lumea afacerilor, m-am întors acasă şi am fost uimit să văd cât de mult s-a schimbat tatăl meu! Nu cunosc pe nimeni care să fi învăţat atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt, cât a învăţat tatăl meu în aceşti câţiva ani în care am fost plecat de acasă!” Acest tânăr a ajuns la concluzia că tatăl său era mai deştept decât l-a crezut. Oare nu este adevărat acest lucru pentru mulţi dintre noi? Pentru Iacov, însă, nu este aşa. El îşi asumă o poziţie smerită, pentru că este un om schimbat acum.
Iosif a aşezat pe tatăl său şi pe fraţii săi şi le-a dat o moşie în ţara Egiptului, în cea mai bună parte a ţării, în ţinutul lui Ramses, cum poruncise faraon. Iosif a hrănit cu pâine pe tatăl său, pe fraţii săi şi pe toată familia tatălui său, după numărul copiilor. Nu mai era pâine în toată ţara, căci foametea era foarte mare; ţara Egiptului şi ţara Canaanului tânjeau din pricina foametei. (Gen. 47:11-13)
Ţinutul lui Ramses era, de fapt, ţinutul Gosen. Motivul pentru care ne sunt menţionate apoi doar Egiptul şi Canaanul este pentru că aceste două zone geografice sunt relevante pentru istoria relatată aici, care s-a concentrat pe evenimente petrecute în această arie geografică. Dacă Iacov ar fi rămas cu familia în Canaan, ar fi pierit cu toţii. Grâul din Egipt fusese strâns şi depozitat în grânare, iar foametea afecta tot continentul african – pentru că Nilul nu mai inunda terenul, lucru care afectase recolta.
Iosif a strâns tot argintul care se găsea în ţara Egiptului şi în ţara Canaanului, în schimbul grâului pe care-l cumpărau oamenii, şi astfel a făcut ca tot argintul acesta să intre în casa lui faraon. (Gen. 47:14)
Apare menționat aici un aspect pentru care Iosif a fost criticat. Oamenii sunt de părere că Iosif a profitat de sărăcia egiptenilor şi a cumpărat ţara. Cu alte cuvinte, a pus ipotecă pe teren şi în urma sărăciei a cumpărat toată ţara. Eu zic însă că aceste critici aduse lui Iosif nu sunt drepte. În primul rând, el este reprezentantul lui faraon, așa că nimic din acest teren nu este pentru el. Iosif nu face eforturi pentru a se îmbogăţi și în niciun caz nu era un escroc. El nu a obţinut niciun folos personal de pe urma foametei.
Mi-aduc aminte de o situaţie similară ivită în Statele Unite, pe fondul cerinţelor uriaşe de uraniu din timpul războiului. Au fost persoane care au descoperit că există zăcăminte importante de uraniu pe proprietățile lor – în special terenuri din Arizona – şi le-au fost cumpărate pământurile cu sume uriaşe. Putem spune că aceşti oameni au profitat de guvern? Nu cred. Acolo a fost aplicată legea cererii şi a ofertei.
Cred că acelaşi principiu se aplicase şi în Egipt. Iosif a cumpărat ţara pentru faraon, iar el le-a oferit oamenilor condiţiile necesare pentru a supravieţui, furnizându-le alimente. Afirm că Iosif s-a menţinut în limitele impuse de legea cererii şi a ofertei, și că n-a impus nimic arbitrar, n-a făcut abuzuri, nu a manipulat și nu a tras foloase necuvenite.
Când s-a sfârşit argintul din ţara Egiptului şi din ţara Canaanului, toţi egiptenii au venit la Iosif şi au zis: „Dă-ne pâine! Pentru ce să murim în faţa ta? Căci argint nu mai avem.” Iosif a zis: „Daţi vitele voastre şi vă voi da pâine în schimbul vitelor voastre, dacă nu mai aveţi argint.” Şi-au adus vitele la Iosif, şi Iosif le-a dat pâine în schimbul cailor, în schimbul turmelor de oi şi de boi şi în schimbul măgarilor. Le-a dat astfel pâine în anul acela în schimbul tuturor turmelor lor.
După ce a trecut anul acela, au venit la Iosif în anul următor şi i-au zis: „Nu putem să ascundem domnului nostru faptul că argintul s-a sfârşit, şi turmele de vite au trecut în stăpânirea domnului nostru; nu mai rămân înaintea domnului nostru decât trupurile şi pământurile noastre. Pentru ce să murim sub ochii tăi, noi şi pământurile noastre? Cumpără-ne, împreună cu pământurile noastre, în schimbul pâinii şi vom fi ai domnului nostru, noi şi pământurile noastre. Dă-ne sămânţă să semănăm, ca să trăim şi să nu murim şi să nu ne rămână pământurile pustii.” Iosif a cumpărat pentru faraon toate pământurile Egiptului; căci egiptenii şi-au vândut fiecare ogorul, pentru că îi silea foametea. Şi ţara a ajuns în stăpânirea lui faraon. (Gen. 47:15-20)
Nu există nicio urmă de îndoială că foametea era extrem de gravă. (Geneza 47:21-22)
Cât despre popor, l-a mutat în cetăţi, de la o margine a hotarelor Egiptului până la cealaltă. Numai pământurile preoţilor nu le-a cumpărat, pentru că era o lege a lui Faraon, dată în folosul preoţilor, care trăiau din venitul pe care li-l dădea Faraon: de aceea ei nu şi-au vândut pământurile.
Se pare că a existat atunci o migraţie spre zonele urbane, pentru că oamenii căutau să fie cât mai aproape de centrele de distribuire a hranei. Vă amintiţi că Iosif construise aceste centre încă de la început în cetăţile de prin tot Egiptul, iar acum el aduce oamenii aproape de grânarele în care era depozitată mâncarea.
Iosif a zis poporului: „V-am cumpărat azi cu pământurile voastre, pentru faraon; iată, vă dau sămânţă ca să puteţi semăna pământul. La vremea roadelor, veţi da a cincea parte lui faraon; iar celelalte patru părţi vă vor rămâne vouă, ca să semănaţi ogoarele şi să vă hrăniţi împreună cu copiii voştri şi cu cei ce sunt în casele voastre.” (Gen. 47:23-24)
Iosif ştie că foametea se va termina anul următor, aşa că le spune oamenilor să semene grâu.
Ei au zis: „Tu ne-ai scăpat viaţa! Să căpătăm trecere înaintea domnului nostru şi vom fi robi ai lui faraon.” Iosif a făcut din aceasta o lege, care a rămas în picioare până în ziua de azi, şi după care, a cincea parte din venitul pământurilor Egiptului este a lui faraon; numai pământurile preoţilor nu sunt ale lui faraon. (Gen. 47:25-26)
Sigur că, deși prins până peste cap în treburile complicate ale regatului nord-african, Iosif nu-și neglijează familia – se îngrijește ca frații săi să fie asigurați, și nu uită de bătrânețile tot mai apăsătoare ale tatălui său, căruia îi promite repatrierea postumă:
Israel a locuit în ţara Egiptului, în ţinutul Gosen. Ei s-au înstărit, au crescut şi s-au înmulţit foarte mult. Iacov a trăit şaptesprezece ani în ţara Egiptului; şi zilele anilor vieţii lui Iacov au fost de o sută patruzeci şi şapte de ani. Când s-a apropiat Israel de clipa morţii, a chemat pe fiul său Iosif şi i-a zis: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, pune, rogu-te, mâna sub coapsa mea şi poartă-te cu bunătate şi credincioşie faţă de mine: să nu mă îngropi în Egipt. Ci când mă voi culca lângă părinţii mei, să mă scoţi afară din Egipt şi să mă îngropi în mormântul lor.” Iosif a răspuns: „Voi face după cuvântul tău.” Iacov a zis: „Jură-mi.” şi Iosif i-a jurat. Apoi Israel s-a plecat cu faţa pe căpătâiul patului. (Gen. 47:27-31)
Cred că sunt mai mulţi factori care l-au determinat pe Iacov să ceară să fie înmormântat în Canaan. În primul rând, el are acum o sută patruzeci şi şapte de ani şi a început să se teamă de perspectiva tot mai verosimilă de a muri în Egipt. În al doilea rând, este vorba despre succesul lui Iosif în ceea ce priveşte administrarea ţării – felul în care a reuşit să cumpere toată ţara pentru faraon – care îl determină să creadă că familia lui se va acomoda în Egipt, şi s-ar putea să nu mai vrea să se întoarcă în Canaan. Cu siguranţă că atunci când se gândea la vârsta lui îşi spunea că va muri în curând.
În această cerere trebuie să observăm încrederea lui Iacov în legământul pe care îl făcuse Dumnezeu cu părinţii lui. Trebuie să reţinem acest aspect, pentru că va fi menţionat de mai multe ori în Biblie. Speranţa Vechiului Testament este una ce ţine de pământ. Avraam a crezut că va fi înviat în ţara aceea şi a vrut să fie îngropat acolo. Isaac a crezut la fel. Acum, Iacov manifestă aceeaşi credinţă. Observaţi că, în Vechiul Testament, speranţa oamenilor nu este aceea că vor fi înviaţi şi că vor intr în alte dimensiuni și-n altă creație – acesta fiind legământul cel veşnic făcut de Dumnezeu cu biserica Lui.
În Vechiul Testament, speranţa este legată de Împărăţia Unsului Mesia, care va fi instaurată pe acest pământ. Când se va întâmpla acest lucru, se va împlini marea speranţă a Israelului şi oamenii aceştia vor fi înviaţi pentru a locui în această Împărăţie. Primii o mie de ani vor fi o perioadă de încercări, iar după aceasta va urma Împărăţia veşnică. Acesta este motivul pentru care Iacov nu vrea să fie îngropat în Egipt. Dacă nu ar fi avut credinţă, dacă nu ar fi avut încredere în promisiunea Domnului, atunci de ce ar mai fi contat unde ar fi fost îngropat?
Pentru credinciosul de astăzi nu are nici cea mai mică importanţă unde este îngropat... Pentru că atunci când va avea loc Răpirea, trupurile noastre vor învia, indiferent unde ne vom afla, şi se vor uni cu sufletele noastre – desigur, asta pentru cei care au murit sau vor fi murit până în momentul Răpirii. Cei care vor fi în viaţă în acel moment, vor fi transformaţi, vor fi luaţi de pe pământ şi se vor întâlni cu Domnul pe norii cerului. Așadar, nu va conta dacă suntem înmormântaţi în Israel, în Egipt, în Canada, în Timbuctoo sau în România. Cei ce vor trăi „în Hristos” şi cei ce vor fi murit „în Hristos” vor fi înălţaţi de pretutindeni. Nu va conta unde ne aflăm. Nu va fi nevoie să mergem doar într-o anume zonă, sau să fim pe o anume pistă de decolare – pentru că speranţa noastră este una cerească. Repet: Speranţa Vechiului Testament este una pământească, iar faptul că Iacov vrea să fie îngropat în Canaan este o dovadă a credinţei lui în Înviere. El crede că va fi înviat din morţi în Ţara Promisă. Iacov a devenit acum un om plin de credinţă. Dar tot pe credință se bazează și încrederea cerească a Bisericii, din care prin pocăință poate face parte oricine!  

Geneza 48:1-22 | Itinerar Biblic | Episodul 56

Odată cu salutul meu, primiți și prețuirea cuvenită credincioșiei – sunt convins că veți culege curând rodurile perseverenței cu care vă împrospătați rezervele spirituale și prin intermediul acestui program, care vă pune în legătura cu cel mai sigur izvor de spiritualitate: Biblia. Ne apropiem de finalul primei secțiuni a călătoriei pe care ne-am (și v-am) propus-o prin conținutul acestui atractiv și fundamental manual de viață care este Sfânta Scriptură. Autorul ei de drept (Dumnezeu) nu doar că va continua să vă țină treze atenția și interesul pentru voia și planul Său, dar vă va aloca și dozele adecvate de vitalitate și longevitate, pentru ca să ducem la bun sfârșit ceea ce am început cu 11 săptămâni în urmă: citirea comentată a Bibliei, întru înțelegerea și asimilarea ei. Mai avem deci trei capitole peste care să privim, din cartea Geneza – și cred că veți fi dintre cei ce sunt de acord cu afirmațiile de bun simț a doi mari eroi biblici și regi evrei: David și Solomon, tată și fiu, personaje dar și autori de scrieri incluse în canonul Scripturii; mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui (Solomon) și că (omul lui Dumnezeu) tot ce începe duce la bun sfârșit (David)
Fie dar ca și ultimele episoade, alocate acestor capitole finale din Geneza, să ne încurajeze și să ne consolideze – atât credința, cât și determinarea de a continua până la capătul Bibliei... și al vieții!
Am ajuns așadar la capitolul 48, care ni-l înfățișează pe Iacov într-o fază finală a vieții sale, ajuns în momentul tradișional al binecuvântarii date celor doi fii ai lui Iosif. Tabloul acesta este sintetic și fidel redat și în Evrei 11:21, unde citim: „Prin credinţă Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său.”
Găsim, în acest antepenultim capitol din Geneza, noi dovezi ale creşterii spirituale din viaţa lui Iacov. El străbătuse o cale foarte lungă a vieții, și se vădea un mare progres al omului Iacov, față de cel din vremea tinereţii sale. Parcă am spune că este păcat că aceste trăsături apărute spre sfârşitul vieţii nu au fost prezente și în anii de început ai lui Iacov, dar ne dăm seama (pe de altă parte) că: așa ceva este aproape imposibil; că același lucru este valabil în cazul majorității oamenilor; și-n plus, este minunat să observăm că viaţa spirituală implică o creştere şi o dezvoltare. Nu este o unică experienţă senzaţională, care să aibă loc într-un moment sau loc anume – şi atât, ci este descrisă în Scriptură ca fiind o umblare în Duhul, un urcuș, o acumulare. În tinereţe, firea lui veche, naturală, deţinea un loc mult prea proeminent în viaţa lui Iacov, iar firea lui cea nouă nu se face evidentă decât în anii bătrâneţii.
Mi-aduc aminte că la un moment dat un el și-o ea, un cuplu tânăr și arătos, a ieșit în faţă la finalul unui serviciu religios; i-am întrebat de ce au făcut acest lucru, iar ei mi-au răspuns că voiau tot ce avea Dumnezeu pentru ei. Am aflat ulterior că ei veneau în faţă în fiecare duminică, crezând că vor avea o experienţă senzaţională, de moment, care să-i transforme brusc în creştini maturi. Câtă naivitate! Nici nu știi pe de altă parte cât de bine sau de dorit ar fi asta! Scriptura ne spune că noi trebuie să „creştem în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Pet. 3:18).
Uitându-ne bine la viaţa lui Iacov, vedem cât a trebuit să aşteptăm să se dezvolte roada Duhului, dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru posibilitatea creşterii în viaţa noastră şi pentru răbdarea Lui care o îngăduie! De asemenea, Îi putem mulţumi pentru că El nu intervine brusc şi nu încearcă să forţeze creşterea, aşa cum am face noi. Dumnezeu S-a purtat cu răbdare cu Iacov... şi va avea aceeaşi răbdare şi faţă de fiecare dintre noi!
Nici la venirea sa în Egipt Iosif nu deborda de vitalitate (avea 130 de ani!), și să ținem cont că mai trecuseră destui ani de-atunci... deci bătrânețea devenea tot mai grea și evidentă. Și nici starea de sănătate nu mai era optimă... așa că Iosif trebuie să țină cont de toate astea, de vreme ce își asumase întreținerea familiei sale în Gosenul egiptean.
După aceea, au venit şi au spus lui Iosif: „Tatăl tău este bolnav.” Şi Iosif a luat cu el pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim. Au dat de ştire lui Iacov şi i-au spus: „Iată că fiul tău Iosif vine la tine.” Şi Israel şi-a adunat puterile şi s-a aşezat pe pat. Iacov a zis lui Iosif: „Dumnezeul cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în ţara Canaan, şi m-a binecuvântat.” (Gen. 48:1-3)
Vă puteţi imagina emoţia care umple inima acestui bătrân? Vine la el Iosif, fiul lui preferat, împreună cu cei doi băieţi ai săi. Multă vreme Iacov nici măcar în vis nu și-ar mai fi închipuit că îl va putea revedea pe Iosif vreodată, pentru că îl credea mort. Şi totuşi, iată că acum îl regăsise pe Iosif – înălţat în această dregătorie importantă în Egipt, şi poate să înțeleagă cum lucrase Dumnezeu în toate etapele vieţii acestuia. Nu se gândise că-și va mai vedea fiul, or iată-l pe punctul de a-și binecuvânta nepoții din fiul respectiv!
La acest moment, Iacov petrecuse deja şaptesprezece ani în Egipt. Este bătrân şi este pe moarte, dar îşi adună puterile pentru a sta pe marginea patului său. Observaţi, vă rog, că Iacov își amintește de vremea în care Dumnezeu îi apăruse la Luz şi îi spune lui Iosif: „Dumnezeul cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în ţara Canaan, şi m-a binecuvântat.” Iacov avusese de străbătut o cale lungă până aici...
Vedem aici credinţa lui Iacov. Acum el se încrede în Dumnezeu, nu se mai laudă cu ce face sau a făcut el. În tinereţe, credea despre sine că este deştept, că poate obţine orice vrea şi că poate utiliza orice metode pentru a-şi atinge scopurile. Acum însă, privind în urmă la viaţa sa, îşi aminteşte cum i-a apărut Dumnezeu la Betel, atât la plecarea din Canaan, cât şi la întoarcere. El spune: „Dumnezeu mi-a apărut acolo şi m-a binecuvântat...”.
Ce mare lucru să-I acorzi prioritar și natural cinste și recunoștință Dumnezeului care nu doar că i Se arătase, ci îl și călăuzise și protejase, ca să nu mai vorbim de credincioșia cu care și-a împlinit promisiunile făcute... de care își amintește și Iacov, în aceste momente:
El mi-a zis: „Te voi face să creşti, te voi înmulţi şi voi face din tine o ceată de popoare; voi da ţara aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna.” (Gen. 48:4)
Vă invit să nu treceți ușor peste făgăduința lui Dumnezeu pe care o menţionează Iacov, o promisiune care străbate Vechiul şi Noul Testament. Dumnezeu a făcut această promisiune patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov. Legământul are trei puncte specifice: (1) naţiunea, (2) ţara şi (3) binecuvântarea, dar cele două lucruri importante pentru Iacov aici sunt acestea: (1) „te voi face să creşti, te voi înmulţi şi voi face din tine o ceată de popoare”; (2) „voi da ţara aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna”.
Partea a treia a legământului este importantă pentru noi azi: „în tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului”.
Noi putem să citim Biblia astăzi pentru că Dumnezeu a împlinit două treimi din această promisiune pe care a rostit-o ca legământ cu mii de ani în urmă. O treime din ea nu s-a împlinit încă. Evreii nu au încă toată ţara lor în stăpânire. Da, au o parte, dar și aceasta este un motiv de dispută. Când vor avea ţara din mâna lui Dumnezeu, vor trăi acolo în pace. Fiecare om va sta sub viţa sau sub smochinul său, vor deţine proprietăţi şi nu vor plăti taxe. Sună de parcă ar fi... Împărăţia de o mie de ani, nu-i aşa? De fapt, chiar despre aceasta este vorba.
Continuă discursul de benedicție al patriarhului Iacov:
Acum, cei doi fii, care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon. Dar copiii pe care i-ai născut după ei vor fi ai tăi; ei vor purta numele fraţilor lor în partea lor de moştenire. (Gen. 48:5-6)
Aceşti doi fii ai lui Iosif, nepoţii lui Iacov, vor deveni seminţii separate. Unii s-au grăbit să tragă concluzia că există treisprezece seminţii ale lui Israel, de vreme ce sunt doisprezece fii, iar cei doi fii ai lui Iosif devin fiecare câte o seminţie... iar în poporul Israel nu a existat o seminţie a lui Iosif, dar au existat seminţiile lui Efraim şi Manase, iar aceasta înseamnă treisprezece seminţii conform matematicii obişnuite. Şi totuşi, Biblia numără douăsprezece seminţii – din cauză că seminţia lui Levi nu era luată în considerare la numărătoare. Ei au devenit seminţia preoţească şi nu le-a fost dat niciun teritoriu, nu deţineau pământ, ci erau împrăştiaţi ca preoţi printre celelalte seminţii, aşa că nu erau consideraţi o seminţie. Poate că veţi gândi că acesta este un mod eronat de a număra, dar aşa face Cuvântul lui Dumnezeu numărătoarea. Aşa a vrut Dumnezeu să fie şi aşa a făcut El să fie.
La momentul acesta emoționant din cap. 48, Efraim şi Manase au mai mult de şaptesprezece ani, pentru că se născuseră înainte de venirea lui Iacov în Egipt... iar acum, sunt pe cale ca fiecare dintre ei să fie confirmat ca o seminţie de sine stătătoare.
În acest monolog al lui Iacov (dintre versetele 3 și 7 din Geneza 48), și care nu este decât cea dintâi luare a sa de cuvânt din acest capitol, firul evocator al gândurilor nu avea cum să n-o atingă și pe Rahela, iubita lui soţie.
La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine, în ţara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; şi am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem. (Gen. 48:7)
Parcă ne tresaltă inima ori de câte ori auzim pomenindu-se această referință geografică devenită de notorietate mondială. Colindul „O, Betleem, oraş micuţ” ne duce cu gândul, pe noi cei de astăzi, la naşterea Domnului Isus; însă dacă l-ar putea auzi Iacov, s-ar gândi în primul rând la moartea preafrumoasei şi preaiubitei lui Rahela. Acum, Iacov se află pe patul de moarte şi se gândeşte la locul în care a îngropat-o, pentru că inima lui încă suferea din cauza pierderii ei.
Israel s-a uitat la fiii lui Iosif şi a zis: „Cine sunt aceştia?” Iosif a răspuns tatălui său: „Sunt fiii mei, pe care mi i-a dat Dumnezeu aici.” Israel a zis: „Apropie-i, te rog, de mine ca să-i binecuvântez.” (Gen. 48:8-9)
Aţi observat că atât Isaac, cât şi Iacov au avut probleme cu vederea la bătrâneţe? Unii spun că o cauză ar fi... strălucirea soarelui, în zonă. Chiar şi astăzi sunt multe cazuri de boli de ochi în ţările din Orientul Mijlociu. Când am fost în ţările arabe, am observat că mulţi oameni în vârstă păreau să aibă probleme cu deplasarea din loc în loc; nu erau orbi, dar sigur nu vedeau bine. Așadar, observăm aici că Iacov nu i-a recunoscut pe băieţi. Dar când aude despre cine e vorba, știe ce are de făcut – urmează binecuvântarea... în care, deși fără să mai aibă acuitate sau dexteritate, înțelepciunea și sensibilitatea duhovnicească îi dictează comportamentul și gesticulația.
Ochii lui Israel erau îngreuiaţi de bătrâneţe, aşa că nu mai putea să vadă. Iosif i-a apropiat de el; şi Israel i-a sărutat şi i-a îmbrăţişat. (Gen. 48:10)
Mă gândesc – cunoscând comportamentele adolescenților, mai cu seamă dacă-s băieți – că Manase și Efraim vor fi fost un pic stânjeniţi de efuziunile de afecţiune a bunicului lor față de ei.
Israel a zis lui Iosif: „Nu credeam că am să-ţi mai văd faţa, şi iată că Dumnezeu m-a făcut să-ţi văd şi sămânţa.” Iosif i-a dat la o parte de lângă genunchii tatălui său şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. (Gen. 48:11-12)
S-ar părea că cei doi băieţi au încercat să se depărteze de bunicul lor când acesta şi-a revărsat afecţiunea asupra lor.
Apoi Iosif i-a luat pe amândoi, pe Efraim cu mâna dreaptă, la stânga lui Israel, şi pe Manase cu mâna stângă, la dreapta lui Israel, şi i-a adus aproape de el. (Gen. 48:13)
Toată lumea de față știa ce urma să se întâmple: Iosif îi adusese pe băieţi la bunicul lor, pentru ca Iacov să le acorde binecuvântarea... moment în legătură cu care se pare că existau chiar cutume sau prescripții privind procedura în cauză – mai precis: cel care va sta înaintea lui Israel la dreapta sa va fi cel care va avea prioritate.
Israel şi-a întins mâna dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, care era cel mai tânăr, iar mâna stângă a pus-o pe capul lui Manase; înadins şi-a încrucişat mâinile astfel, căci Manase era cel dintâi născut. (Gen. 48:14)
Așadar, dispoziția divină comunicată prin Iacov sfida ordinea nașterii – în virtutea căreia și binecuvântărișe difereau. Deși Manase fusese întâiul născut, voia lui Dumnezeu este ca Efraim să fie un lider mai important decât Manase. Mai târziu, vom vedea că seminţia lui Manase a mărşăluit sub steagul seminţiei lui Efraim în pustie, aşa cum este descris în Numeri. Iosua provenea din seminţia lui Efraim, şi nu este singurul personaj biblic important din această seminție. Au mai fost şi alţi bărbaţi de seamă din aceeaşi seminţie... care a devenit o seminţie proeminentă în Israel, nu este nicio îndoială în această privinţă.
Observaţi deci ce se întâmplă aici... Deşi Iacov nu mai vedea bine, şi-a dat totuși seama ce făcea Iosif. Iosif îl împingea pe fiul mai mare spre poziţia de la mâna dreaptă, cea avantajoasă, prioritară... iar pe fiul mai mic spre mâna stângă. Ce a făcut Iacov? A schimbat poziţia mâinilor. Le-a încrucişat şi a pus mâna dreaptă pe fiul mai tânăr – deci mâna cu binecuvântarea, peste celălalt fiu decât întâiul-născut.
De ce oare a făcut Iacov acest lucru? Nu încape îndoială că avea o afecţiune caldă pentru amândoi băieţii, doar erau copiii fiului său favorit, Iosif. El îi dă însă cu bună ştiinţă binecuvântarea celui mai tânăr! – şi cred că motivul cel mai limpede e că așa îi poruncise Dumnezeu! Nu cred că era de joacă, și la latitudinea oricui, să binecuvânteze oricum pe oricine... Desigur se poate invoca și argumentul istoric, conform căruia Iacov însuşi, fiind cel mai tânăr dintre fraţi, primise (e drept: fraudulos) binecuvântarea în detrimentul celui cu adevărat îndreptățit... aşa că acum el transmite binecuvântarea asupra celui mai tânăr.
Observăm aici un principiu interesant, care străbate Scriptura... De exemplu, când a fost ales David, acesta era cel mai tânăr dintre fiii lui Isai. De ce l-a ales Dumnezeu pe el? Pentru că a vrut să ilustreze un adevăr spiritual important. Lui Dumnezeu nu I se poate impune dreptul de întâi-născut, atribuit exclusiv prin naşterea naturală. Nu va accepta niciodată pe cineva doar pe acest temei, ci este nevoie și de un lăuntru corespunzător, de o naştere din nou. Prin urmare, Dumnezeu nu ia în seamă obiceiurile noastre. Noi suntem tentați să decretăm automat: e băiatul cel mai mare, atunci el trebuie să deţină drepturile și responsabilitatea în familie. Ei bine, fiul cel mai mare nu este totdeauna persoana pe care o alege Dumnezeu, adică Dumnezeu nu alege omul firesc, și nu alege pe nimeni pentru abilităţile sale naturale. Acum, nu vreau să fiu înţeles greşit: Dumnezeu poate folosi talentul (doar El îl atribuie, nu?), dar acesta trebuie să-I fie dedicat Lui. Dacă ar fi fost nevoie doar de talent în ce privește trezirea spirituală, am fi avut demult trezire în țara noastră, nu credeți?! Avem talent (inclusiv creştin!) peste tot, dar nu avem trezire spirituală. De ce? Pentru că talentul nu-I este dedicat lui Dumnezeu. Vă spun, dragii mei, că, pentru a fi folosit de El, trebuie să-I fie predat Lui. Deci naturalul, firescul, prea-omenescul nu-s de ajuns, adesea, și sigur nu-L pot forța pe Dumnezeu!
Bătrânul Iacov şi-a încrucişat mâinile şi le-a pus pe capetele nepoţilor săi, astfel încât să-i dea celui mai mic binecuvântarea. Cel mai curios este că a făcut gestul acesta cu mult înainte să-i binecuvânteze, pentru că vedem că primul gând și cuvânt sunt înspre Iosif:
A binecuvântat pe Iosif şi a zis: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta...” (Gen. 48:15)
„Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta...” Prin această formulare, izvorâtă din inima sa plină, Iacov atinge noi înălţimi spirituale... înspre care ăși trage și fiul și nepoții... citim în continuare:   
Îngerul care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceştia! Ei să poarte numele meu şi numele părinţilor mei, Avraam şi Isaac, şi să se înmulţească foarte mult în mijlocul ţării! (Gen. 48:16)
Îngerul care m-a izbăvit de orice rău să-i binecuvânteze pe băieţii aceştia! El nu are cu ce se lăuda, cu excepţia unui Eliberator și Răscumpărător desăvârșit și îndelung răbdător! Istoria ulterioară va arăta că într-adevăr, urmașii săi s-au înmulţit „foarte mult în mijlocul ţării”, aşa cum a spus el.
Lui Iosif nu i-a venit bine când a văzut că tatăl său îşi pune mâna dreaptă pe capul lui Efraim; de aceea a apucat mâna tatălui său, ca s-o ia de pe capul lui Efraim şi s-o îndrepte pe al lui Manase. Şi Iosif a zis tatălui său: „Nu aşa, tată, căci acela este cel întâi născut; pune-ţi mâna dreaptă pe capul lui. (Gen. 48:17-18)
Cred că Iosif începuse să se gândească la bătrânețea tatălui său ca la cauza pentru care Iacov nu mai acționează conform regulilor. Observaţi însă care este reacţia bătrânului:
Tatăl său n-a vrut, ci a zis: „Ştiu, fiule, ştiu; şi el va ajunge un popor, şi el va fi mare; dar fratele lui cel mai mic va fi mai mare decât el; şi sămânţa lui va ajunge o ceată de neamuri.” (Gen. 48:19)
Poate că am zice că sunt de așteptat împotrivirea și încăpățânarea, de la un bătrân aproape decrepit... Dar aici Iacov își argumentează limpede gestul. „Sămânţa lui va deveni o mulţime de popoare” – este important să reţinem acest lucru. Iosif ar face bine să accepte acest lucru, pentru că nici el nu este cel mai mare. El se numără printre cei mai tineri, or binecuvântarea este dată fiilor lui. Oricum, esențial este să recunoaștem mandatul de oracol al lui Dumnezeu pe care-l joacă Iacov în scena de față – de care pe moment pare că niciunul din maturii de față nu sunt realmente conștienți, și nu-l invocă...
Bătrânul binecuvântător pare decis să ducă scena la bun sfârșit, cu orice risc și cu orice preț. De aceea, cu demnitate, se apropie de final și concluzionează:
El i-a binecuvântat în ziua aceea şi a zis: „Numele tău îl vor întrebuinţa israeliţii când vor binecuvânta, zicând: „Dumnezeu să Se poarte cu tine cum S-a purtat cu Efraim şi cu Manase!” Şi a pus astfel pe Efraim înaintea lui Manase. Israel a zis lui Iosif: „Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi şi vă va aduce înapoi în ţara părinţilor voştri.” (Gen. 48:20-21)
Nu putem să nu observăm – menționez din nou – credinţa lui Iacov în Dumnezeu... dar și luciditatea referitoare la iminența sfârșitului său, dar și la reparația postumă pe care trebuie s-o efectueze:
„Îţi dau mai mult decât fraţilor tăi, o parte pe care am luat-o din mâna amoriţilor cu sabia mea şi cu arcul meu.” (Gen. 48:22)
Aceasta voia să însemne că Iosif, prin cei doi fii ai săi, va avea o moştenire mai mare decât fraţii săi. Pare să fie vorba de un dar personal pe care Iacov i-l face lui Iosif (vezi Ioan 4:5). Iosif a fost îngropat pe o culme în apropiere de Sihar (apropo de Ioan 4). Darul acesta a vrut să fie o compensație (sau completare) a realității că cele două seminţii provenite din Iosif aveau nevoie de un teritoriu mai mare. Este vorba despre o bucată de teren pe care Iacov o cumpărase iniţial de la amoriţi, apoi ei au luat-o înapoi prin forţă... dar Iacov nu s-a lăsat cu una-cu două, le-a întors complimentul şi a recucerit-o prin forţă. Aceasta fost tot timpul o zonă de conflict și tensiune, și aici vrea Israelul modern să construiască, în controversata Cisiordania.
Am ajuns la finalul ediției de azi a programului... care s-a ocupat de un capitol al binecuvântării; nu-i ultimul, de aceea, vă doresc – până data viitoare – numai binecuvântări!

Geneza 49:1-28 | Itinerar Biblic | Episodul 57

Recunoscători lui Dumnezeu care Se ocupă de fiecare din noi, ne reîntâlnim în aceste clipe cu încă un fragment din cuvântul Său scris – Biblia – pe care (în acest program) ne-am propus s-o lecturăm și să învățăm s-o înțelegem.
Suntem foarte aproape de finalul cărții Geneza... știu, nu putem spune că-i gata decât când chiar am făcut-o, pt că multe se pot întâmpla... Facem deocamdată pen-ultimul pas, care ne plasează într-un nou pasaj antologic, penultimul capitol... unul remarcabil, având în vedere că este prezentată scena ultimelor clipe ale patriarhului biblic Iacov, aflat pe patul de moarte. De fapt, și în capitolul precedent (48) tot pe patul de moarte era, dar reușise să-i binecuvânteze pe fiii lui Iosif (chiar dacă într-un mod imprevizibil, atribuindu-i lui Efraim binecuvântarea pe care toți credeau c-o va rosti în dreptul întâiului-născut Manase).
Personal, și mai remarcabil mi se pare să constat că bătrânul patriarh își folosește ultimele clipe și resurse nu văicărindu-se îngrozit, nu rectificându-și la nesfârșit testamentul, nu regizându-și funeraliile, ci pentru a binecuvânta... sau mai bine zis pentru a-și continua predicțiile și benedicțiile în dreptul fiecăruia dintre fiii săi.
Vă reamintesc, tocmai se consumase episodul înfierii prin binecuvântare a nepoților Efraim și Manase, fiii lui Iosif, pe care-i binecuvântează în această ordine, care nu era și ordinea nașterii lor... ceea ce-l descumpănește și pe Iosif! După această întâlnire, intră în scenă şi restul fiilor lui Iacov... putem spune deci că – neobișnuit, când e vorba despre o familie numeroasă – în ultimele sale clipe Iacov îi are în jur pe toţi fiii săi. Și vom vedea că el are câte un mesaj (ca de rămas-bun, dar de fapt profetic) pentru fiecare dintre ei. Iacov își va începe discursul cu cel mai mare dintre fiii săi, şi va parcurge toată lista de urmași.
Ceea ce spune un om pe patul său de moarte este important – pentru că, în general, atunci oamenii spun adevărul, se confesează, se împacă ori se explică, pe lângă că sunt mai ascultați, și-n general sunt evocați preponderent în funcție de ce fac sau spun pe patul de moarte. În cazul lui Iacov, mesajul său final este unul dramatic, pentru că este de natură profetică și ne dezvăluie ce se va întâmpla cu fiecare din cei doisprezece fii ai săi, când aceștia vor deveni seminţii, iar tatăl lor nu va mai fi... Ceea ce atunci era profetic va deveni, în perspectivă și în cea mai mare parte, fapt istoric.
Aceasta este ultima ocazie în care putem observa dovada credinţei în viaţa lui Iacov. El le vorbea acestor doisprezece băieţi, care urmau să devină cele douăsprezece seminţii ale poporului Israel, care vor locui și stăpâni ţara Canaan. Amintiţi-vă că, pe atunci, în țara aceea legea o făceau canaaniţii, în vreme ce familia lui Iacov trăia într-o situaţie și-n condiții mai mult decât favorabile în Egipt. Să luăm notă deci de binecuvântările și profețiile făcute de muribundul Iacov fiilor săi:
Iacov a chemat pe fiii săi şi a zis: „Strângeţi-vă şi vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni.” (Gen. 49:1)
Vom constata pe parcurs că există anumite expresii pe care Biblia le foloseşte des, sen că sunt importante, sau desemnează realități semnificative. Una dintre aceste formulări este: „vremurile care vor veni” (în engleză, „zilele din urmă”). Zilele din urmă ale poporului Israel vor fi diferite de zilele din urmă ale Bisericii. Cu cât vom distinge nuanțele și vom înainta în text, ne vom da seama că trebuie să facem distincție între dispensaţii. Iacov vorbeşte acum despre zilele din urmă ale poporului Israel şi ce se va întâmpla atunci cu cele douăsprezece seminţii care aveau să se dezvolte din fiii săi şi să formeze poporul evreu.
Un prieten de la seminar (un tânăr foarte inteligent care a studiat foarte mult) şi-a scris teza pe tema profeţiilor referitoare la cei doisprezece fii ai lui Iacov şi la seminţiile care au provenit din ele. Îmi plăcea să vorbesc cu el, pentru că venea mereu cu ceva nou. Atunci am început să apreciez împlinirea minunată a acestor profeţii făcute seminţiilor, în special cele ale lui Moise din Deuteronom 33.
Mulţi oameni vorbesc despre faptul că anumite prorociri referitoare la poporul Israel au fost deja împlinite – şi acest lucru este adevărat. Dar putem să aprofundăm şi mai mult prin împărţirea lui Israel în douăsprezece seminţii şi să recunoaştem faptul că Dumnezeu a avut ceva clar de spus pentru fiecare dintre acestea. Nu numai că au fost împlinite profeţiile lui Dumnezeu cu privire la Israel ca întreg, dar s-au împlinit şi profeţii referitoare la fiecare seminţie, ceea ce este un lucru într-adevăr remarcabil. Pe măsură ce vom înainta în textul acestui capitol, vom lua notă de profeţii legate de ce se va întâmpla cu fiecare seminţie în „zilele din urmă”. În timp ce unele s-au împlinit deja, altele îşi aşteaptă încă împlinirea. Sigur că nu vom menționa decât câteva dintre punctele principale, dar dacă doriţi un studiu mai aprofundat, vă recomand două dintre lucrările trecute și-n bibliografia acestui comentariu: Paradise to Prison, Studies in Genesis de David şi The Genesis Record de Morris.
Strângeţi-vă şi ascultaţi, fii ai lui Iacov! Ascultaţi pe tatăl vostru, Israel! (Gen. 49:2)
Iată-l pe acest bătrân stând în pat, în capul oaselor. Am văzut picturi cu el întins în pat, arătând de parcă nu ar fi putut să-şi ridice capul. Dar nu este adevărat! Se rezema de toiagul lui, aşa cum aflăm din Evrei 11:21. La drept vorbind, bătrânul Iacov fusese pe fugă mare parte din viaţa lui, aşa că voia să continue să fie în mişcare. Moartea este stânjenitoare. Vine la momentul cel mai nepotrivit, când noi vrem să mai facem ceva aici, sau pur și simplu să mergem mai departe... (Am făcut programări și sunt angrenat în proiecte pe doi ani; desigur că nu ştiu dacă le voi putea onora sau nu, însă le accept cu mențiunea: „dacă Domnul îmi va da viaţă”.) Cred că Iacov descoperise că nu mai putea și nu mai voia să trăiască. Poate că ar fi fost înclinat să meargă mai departe, dar nu mai putea. În multe privinţe, Iacov fusese un om remarcabil... chiar dacă nu i se întâmplaseră numai lucruri bune și frumoase – vers. 3-4 includ așa ceva, în mesajul către fiul cel mai vârstnic:
Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârga tăriei mele, întâiul în vrednicie şi întâiul în putere, năvalnic ca apele – tu nu vei mai avea întâietatea! Căci te-ai suit în patul tatălui tău, mi-ai spurcat patul, suindu-te în el. (Gen. 49:3-4)
Deși trăia în alt colț de lume și-n alte vremuri, omul acesta – patriarhul Iacov – recunoştea importanţa eredităţii, subiect de actualitate și-n zilele noastre. Noi zicem azi: „La aşa tată, aşa fiu”. Iacov recunoaşte acest lucru şi vede că băiatul său, Ruben, seamănă mult cu el. „Alunecos ca apa” ar fi o expresie care să-l descrie cel mai bine pe Iacov în zilele tinereţii sale; acelaşi lucru putea fi adevărat şi cu privire la fiul său cel mai mare. „Tu nu vei mai avea întâietatea (tu nu vei excela, conform traducerii engleze)”. Şi Ruben nu a câştigat niciodată vreun premiu întâi. O fi ieșit de câteva ori pe locul doi şi altele asemenea, dar nu a fost niciodată pe primul loc.
Și astăzi sunt destui oameni la fel. Sunt mulţumiţi de ce fac şi nu doresc să exceleze. Am un prieten predicator, un om extraordinar... Ar fi putut fi un scriitor remarcabil, dar nu a dorit acest lucru. Dacă a scris în viața lui două-trei texte scurte. Ar fi putut fi un grozav învăţător al Bibliei – dar nu a vrut nici asta... A făcut doar  ce a vrut. S-a mulţumit doar cu premii mărunte, dar nu a câştigat niciodată premiul întâi.
Incidentul cu Ruben la care se referă aici Iacov este unul foarte neplăcut. Nu m-am oprit asupra lui când am parcurs cartea pentru că nu am crezut că am un motiv întemeiat s-o fac. Literatura contemporană, piesele de teatru, filmele şi televiziunea ne oferă destule aspecte ușurele din promiscuitatea lumii, așa că suntem sătui de aşa ceva. Dumnezeu nu doreşte ca noi să acordăm atâta atenție păcatelor și slăbiciunilor omului. Să nu le ocolim – desigur, dar nici să nu răsucim cuțitul în rană. „...tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8). Dumnezeu dă pe față păcatele omeneşti pentru ca noi să putem avea o imagine corectă a rasei umane.  
Următorii doi fraţi sunt luaţi împreună. Ei erau fraţi şi de mamă, şi de tată, fiind copiii Leei... de aceea poate erau nedespărțiți! (Gen. 49:5)
Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie.
Vă amintiţi cum s-au dus la Sihem şi i-au ucis pe locuitorii cetăţii, când unul din aceștia o necinstise pe sora lor Dina. Ei s-au răzbunat pe toată cetatea! Sigur că nu ar fi trebuit să procedeze astfel, şi Iacov pare că nu poate uita asta – și le-o impută încă o dată:
Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor! Căci, în mânia lor, au ucis oameni, şi, în răutatea lor, au tăiat vinele taurilor. Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, şi furia lor, căci a fost prea sălbatică! Îi voi împărţi în Iacov şi-i voi risipi în Israel. (Gen. 49:6-7)
În Levi vedem manifestarea harului lui Dumnezeu. Este adevărat că ei erau răspândiţi prin tot Israelul, dar asta pentru că erau seminţia preoţească. Doar harul lui Dumnezeu putea să ia o persoană ca Levi şi să facă din el capul seminţiei preoţeşti! Și tot harul lui Dumnezeu este cel care ne transformă pe noi, păcătoşii, într-o împărăţie de preoţi, dragi prieteni. Toţi credincioşii sunt preoţi azi, și printre ei se numără foști beţivi sau criminali, și prostituate convertite. Am cunoscut destule astfel de persoane prin bisericile în care am slujit. Cum au devenit ei preoţi în împărăţia lui Dumnezeu? La fel cum am devenit şi noi: prin harul minunat al lui Dumnezeu. „...nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:18-19). Mai departe, în 1 Petru 2:5 citim: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” . Despre cine este vorba aici? Despre cei care au fost răscumpăraţi prin sângele scump al lui Hristos!
Ruben şi-a pierdut întâietatea, nu mai este pe primul loc, dar nici Simeon ori Levi nu-s! Regele nu va veni prin niciunul dintre aceste seminţii. Mai este însă un fiu, următorul, care tot un păcătos a fost, și vom vedea ce a făcut harul lui Dumnezeu și pentru el:
Iudo, tu vei primi laudele fraţilor tăi; mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi. Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta. (Gen. 49:8)
De ce se vor închina ceilalți „până la pământ” înaintea sa? Pentru că prin linia genealogică a lui Iuda a venit Domnul Isus Hristos, şi înaintea Lui se vor închina toţi! (Gen. 49:9)
Iuda este un pui de leu. Tu te-ai întors de la măcel, fiule! Iuda îşi pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică: cine-l va scula?
       Iar acum urmează una dintre cele mai remarcabile profeţii din Scriptură (Gen. 49:10):
Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele.
Şilo este conducătorul. Cum spuneam, aceasta este cea mai remarcabilă profeţie din Cuvântul lui Dumnezeu. Ni s-a spus deja (Gen. 3:15) că va fi o sămânţă a femeii și aceea a fost prima profeţie despre Hristos: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”. „Sămânţa” femeii va fi Acela care va zdrobi capul şarpelui. El va obţine victoria. Această primă profeţie din Geneza, despre „Sămânţa” aceea, i-a fost reiterată lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, iar acum îi este confirmată şi lui Iuda, căci din linia lui genealogică va veni. De asemenea, cuvântul şilo înseamnă „odihnă şi linişte”. Hristos este Acela care va aduce odihnă. Amintiţi-vă că, pe când Domnul Isus trăia pe pământ, S-a întors de la cei ce-L respingeau şi a spus poporului: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Acesta este Şilo – Şilo venise!
Hristos nu este numai Şilo, ci este şi cel care va ţine sceptrul. Sceptrul acestui univers va fi în mâinile Sale străpunse de cuie. În ultima parte a versetului 24 a acestui capitol, citim că de la Dumnezeu va veni Păstorul, Stânca lui Israel. Deci acest Şilo este şi păstor, şi stâncă. Când vom ajunge la Numeri 24:17, vom vedea că este profeţită o Stea. Haideți să ne gândim la tot ce înseamnă venirea lui Hristos: El este Sămânţa promisă femeii şi patriarhilor, El este Cel care aduce odihnă, El este Regele care ţine sceptrul. El este Păstorul care Şi-a dat viaţa, şi este mai marele păstorilor care va veni într-o zi. El este Piatra pe care au lepădat-o zidarii și care acum a devenit piatra din capul unghiului. El este Steaua, Luceafărul strălucitor de dimineaţă pentru Biserica Sa. Aceasta este linia care a mers de la Adam la Set (după uciderea lui Abel); de la Set a continuat prin Noe, Sem şi apoi Avraam, Isaac şi Iacov, iar acum a ajuns la Iuda. Nu uitați: Dumnezeu acţionează după un tipar şi un program, și este foarte important să reținem și să observăm acest lucru.
Binecuvântarea și prorocia pentru Iuda și sămânța sa capătă dimensiuni ample și preferențiale, pentru c-o observăm continuată și-n următoarele două versete:
El îşi leagă măgarul de viţă şi, de cel mai bun butuc de viţă, mânzul măgăriţei lui; îşi spală haina în vin, şi mantaua în sângele strugurilor. Are ochii roşii de vin şi dinţii albi de lapte. (Gen. 49:11-12)
Despre cine este vorba? Este Hristos care a intrat în Ierusalim călare pe o măgăriţă, venind ca Mesia, Regele, Mântuitorul. „Îşi spală haina în vin” se referă la propriul Său sânge. Iar când va veni din nou, hainele lui Hristos vor fi roşii. Se pune întrebarea: „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?” (Isaia 63:2). Atunci nu va mai fi sângele lui, ci sângele duşmanilor Lui. Aici se prezice a doua venire a lui Hristos, când El va reveni pentru judecată.
Profeţia dată lui Iuda este una dintre cele mai impresionante profeţii din Scriptură, iar în contextul cap. 49, ocupă cele mai multe versete, dimpreună cu bincuvântarea pentru Iosif (ambele, câte cinci versete alocate!). Deocamdată, Iacov îl menționează pe
Zabulon (care) va locui pe ţărmul mărilor, lângă limanul corăbiilor, şi hotarul lui se va întinde înspre Sidon. (Gen. 49:13)
Zabulon era seminţia care locuia de-a lungul coastei, în partea de nord a ţării.
Isahar este un măgar osos care se culcă în grajduri. Vede că locul unde se odihneşte este plăcut şi că ţinutul lui este măreţ; îşi pleacă umărul sub povară şi se supune birului. (Gen. 49:14-15)
Isahar era localizat tot în partea de nord a ţării. Urmașii săi sunt cei care au făcut mare parte din munca de constituire a coloanei vertebrale a naţiunii. Ei erau lucrătorii şi aceasta este ideea aici. Auzim vorbindu-se astăzi despre majoritatea tăcută, adică oamenii obişnuiţi, ca mine, ca voi – cei care în mod normal nu prea vorbim sau suntem văzuți la televizor. Cei ieşiţi din comun, ciudaţii, originalii, starurile sau politicienii, sunt cei care acaparează prim-planul, şi-i considerăm grozavi. Unii încearcă să ne convingă că persoanele de acest gen sunt importante, dar nu ei sunt coloana vertebrală a naţiunii. Seminţiile mărunte, precum Zabulon şi Isahar, pe care avem tendinţa de a-i trece cu vederea, sunt cu adevărat osatura care a susţinut poporul Israel atunci când s-au stabilit în Ţara Promisă.
Dan va judeca pe poporul său, ca una din seminţiile lui Israel. Dan va fi un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare, muşcând călcâiele calului, făcând să cadă călăreţul pe spate. În ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne! (Gen. 49:16-18)
Dan va avea nevoie de mântuirea Domnului, pentru că va fi una dintre seminţiile care va conduce răzvrătirea... vom vedea asta și pe măsură ce vom avansa în studiul Scripturii.
Peste Gad vor da iureş cete înarmate, dar şi el va da iureş peste ele şi le va urmări. (Gen. 49:19)
Aceasta era o altă seminţie stabilită în partea de nord a ţării. De fapt, Dan era cel mai la nord, astfel încât atunci când voia să se menționeze întinderea ţării, se spunea „de la Dan la Beerşeba”.
Aşer dă o hrană minunată; el va da bucate alese împăraţilor. Neftali este o cerboaică slobodă: rosteşte cuvinte frumoase. (Gen. 49:20-21)
Cred că v-am mai spus, un coleg de la seminar şi-a scris lucrarea de licenţă pe tema împlinirii profeţiilor referitoare la cei doisprezece fii ai lui Iacov; cred că o astfel de cercetare poate aduce multe satisfacţii spirituale. În restul Bibliei, fiecare persoană despre care citim provine din una dintre seminţiile lui Israel.
Ultimii doi menționați în binecuvântarea lui Iacov sunt fiii Rahelei:
Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalţă deasupra zidului. (Gen. 49:22)
Iosif plecase din ţara Canaan şi ajunsese în Egipt, unde a fost un martor pentru Dumnezeu. Mai târziu, fiii săi, Efraim şi Manase, vor fi aşezaţi în teritoriul care ulterior va deveni Samaria. În vremea lui Hristos, acesta va fi numit teritoriu al neamurilor, al neevreilor. Era un loc foarte bun pentru mărturie, şi Evanghelia chiar a ajuns în zona aceea; Însuşi Domnul Isus a slujit acolo: de ex., în capitolul 4 din Evanghelia după Ioan avem consemnată mărturia Lui pentru poporul samaritean, care a început cu femeia de la fântână.
Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare, şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov: şi a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel. Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care te va ajuta; aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările apelor de jos, cu binecuvântările ţâţelor şi ale pântecelui mamei. (Gen. 49:23-25)
Cele două seminţii care au provenit din Iosif, Efraim şi Manase, au devenit foarte importante, ajungând să ocupe locuri de frunte, într-o asemenea măsură încât prin ele a venit împărţirea naţiunii, a împărăţiei - atât de puternice și importante deveniseră!
Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările părinţilor mei şi se înalţă până în creştetul dealurilor veşnice: ele să vină peste capul lui Iosif, peste creştetul capului domnului fraţilor săi! (Gen. 49:26)
Observăm aici că Iacov încearcă să-l lege pe Iosif, precum şi cele două seminţii care se vor forma în urma lui, de Dumnezeul lui Israel, Creatorul, Răscumpărătorul. De ce? Aceste seminţii, în special Efraim, au condus Israelul spre idolatrie. Ieroboam, care a condus răzvrătirea şi a aşezat cei doi viţei de aur la graniţele Israelului, se trăgea din seminţia lui Efraim. Aici, pe patul de moartea, Iacov anticipează această rătăcire și parcăîi cheamă înapoi, înapoi la Dumnezeul părinţilor săi.
Beniamin este un lup care sfâşie; dimineaţa mănâncă prada, iar seara împarte prada răpită. (Gen. 49:27)
Neobișnuită, această profeţie referitoare la Beniamin, care era asociat cu Iuda într-o asemenea măsură, încât au fost împreună și când a fost vorba despre dezbinarea împărăţiei. Seminţia lui Beniamin a fost singura care a rămas cu casa lui David. (Geneza 49:28)
Aceştia sunt toţi cei ce alcătuiesc cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi acestea sunt lucrurile pe care li le-a spus tatăl lor când i-a binecuvântat. I-a binecuvântat pe fiecare cu o binecuvântare deosebită.
Ce vă putem lăsa și noi deosebit la finalul acestui episod decât binecuvântarea Tatălui ceresc?! El să ne facă favoarea să ne reîntâlnim data viitoare, pt ultimul capitol din Geneza.

Geneza 49:29-50:26 | Itinerar Biblic Episodul 58

Dacă sunteți pe recepție în acest moment, e semn că harul lui Dumnezeu ne îngăduie să ducem la bun sfârșit lectura comentată a primei cărți a Bibliei – Geneza. Pe parcursul celor peste 50 de episoade am aflat destule evenimente și împrejurări, și am cunoscut destule personaje exemplare (în bine și-n rău) care au configurat făgașul pe care a luat-o omenirea, odată părăsit parcursul pe care Creatorul i-l desemnase.
Vă reamintesc sintetic: după cele patru momente determinante ale protoistoriei – Creația, Căderea, Potopul și Turnul Babel (descrise în primele 11 capitole), capitolele de la 12 până la 50 se ocupă preponderent de patru personaje, primii patriarhi biblici: Avraam, Isaac, Iacov și Iosif, ale căror vieți afectează (și se intersectează cu) o sumedenie de alte personaje din antichitatea orientală, și din ale căror caracter și comportament am avut și noi de tras destule învățăminte (cred că sunteți de acord cu asta!)
Înainte de a trece și peste ultimul capitol, să nu uităm că data trecută nu am terminat de parcurs cap. 49 – unul (spuneam) remarcabil, pentru că este o pagină de profetologie în contextul unei cărți eminamente istorice, precum Geneza; prin gura lui Iacov, Dumnezeu anunță cursul pe care îl va urma (soarta de care va avea parte) fiecare din cei 12 fii ai lui Iacov, și sămânța lor după ei, de-a lungul veacurilor. În ultimele clipe ale unei vieți de aproape un secol și jumătate aproape, Iacov punctează câte un aspect specific, deosebit, personal (care pentru unii a fost binecuvântare, iar pentru alții – avertismente, chiar!).
...După care... (și reluăm acum lectura textului biblic din punctul în care ne despărțiserăm la finalul ediției precedente: citim în ultima parte a cap. 49 din Geneza, de la vers. 29, cuvintele finale ale lui Iacov):
Apoi le-a dat porunca următoare: „Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei, în peştera care este în ogorul hetitului Efron, în peştera din ogorul Macpela, care este faţă în faţă cu Mamre, în ţara Canaan. Acesta este ogorul pe care l-a cumpărat Avraam de la hetitul Efron, ca moşie de înmormântare. Acolo au îngropat pe Avraam şi pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac şi pe Rebeca, nevasta lui; şi acolo am îngropat eu pe Lea. Ogorul şi peştera care se află acolo au fost cumpărate de la fiii lui Het.” (Gen. 49:29-32)
Înțelegem din formularea lui Iacov că pentru el moartea nu însemna sfârşitul tuturor lucrurilor, anihilarea... El urma să fie împreună cu înaintașii din poporul său, și voia ca trupul să-i fie îngropat în peştera pe care o cumpărase Avraam – vrând astfel să se asigure că va rămâne în ţara aceea - până în ziua în care va fi înviat, pentru a trăi în aceeaşi ţară!
Se mai poate constata cât de avizat era omul acesta în ce privește istoria familiei sale; e greu de crezut că la momentul acela avea la îndemână vreo istorie scrisă; desigur că toate acele informații erau stocate în inima și mintea sa, erau arhiva sa de viață... pe care tot continuă s-o acceseze (admirabilă și memoria lucidă a acestui bărbat de 147 de ani!). Precizările acestea riguroase legate de locul de îngropare sunt legate nu neapărat de preferințe subiective sau afective, ci de încredințări teologice (dacă le putem spune așa!). Ideea nu era atât c-ar fi vrut să fie îngropat lângă Lea (să nu uităm că, la urma urmei, Rahela fusese soţia pe care o iubise cel mai mult), ci Iacov afirmă răspicat că voia să fie îngropat în locul din care avea convingerea că urma să fie înviat din morţi, astfel încât să fie acolo unde trebuia să fie, când Dumnezeu îşi va împlini promisiunea făcută poporului Israel.
Și parcă ușurat că reușise să facă și ultimele precizări, Iacov... se sfârșește odată cu textul cap. 49 – vers. 33:
Când a isprăvit Iacov de dat porunci fiilor săi, şi-a tras picioarele în pat, şi-a dat duhul şi a fost adăugat la poporul său. (Gen. 49:33)
Doar câteva considerații concluzive îngăduiți-mi, vă rog, referitoare la tatăl lui Iosif. Este de remarcat că – deși textul ne spune că „și-a tras picioarele în pat” – Iacov a rămas cu picioarele pe pământ până la sfârşit. Începutul său în viaţă fusese cel al unui om tributar firii pământeşti. El apucase călcâiul fratelui său la naştere, de aceea i s-a spus Iacov – „înşelătorul”. Trăise destul în conformitate cu numele și renumele de „înșelător”, care fusese o caracteristică a sa cât se poate de evidentă. Se ţinuse bine de tot ce putea acumula, şi încercase mereu să fie primul. Pornise de pe o poziţie privilegiată, şi căutase să obţină tot ce-şi dorise ori credea că i se cuvine, prin orice metodă. În tinereţe, umblase pe propriile picioare, bazându-se pe abilităţile şi puterea sa. Se încrezuse în deşteptăciunea şi ingeniozitatea sa, și uzase de ele de câte ori fusese cazul. Crezuse că poate să-şi poarte singur de grijă, şi că nu era nevoie să-L „deranjeze” prea mult pe Dumnezeu. Se bazase numai pe sine, fusese încrezut, căutând să se impună, și manifestându-se înfumurat, agresiv, dispreţuitor şi mârşav. În consecință, și-ntr-un târziu, la Peniel Dumnezeu l-a ologit.
A fost nevoie ca Dumnezeu să-l „frângă” pentru ca să-l poată atrage la El. După aceea, Iacov a trecut prin viaţă şchiopătând, la propriu, pentru a ajunge să umble drept - spiritual. A trebuit să meargă în trei picioare, folosindu-se de vreun toiag sau baston, pentru că nu mai putea să meargă singur și normal. (Asta ar trebui să ne dea și nouă de gândit, și poate fi un răspuns atunci când unii dintre noi suntem loviți sau deposedați de ceva prețios – poate că Domnul vrea să ne convingă să ne schimbăm starea lăuntrică, și raportul cu El!)
L-am văzut apoi, înainte de moartea sa, stând pe pat și sprijinit într-un toiag... spunând ultimele cuvinte în așteptarea ceasului de care era conștient că sosise. Fapt pentru care, cu ultimele puteri și gesturi, îşi trage picioarele în pat, lasă bastonul şi se întinde să moară. Asistăm la stingerea vieții terestre a celui ce fusese Iacov. Parcursese un drum lung: 147 de ani plini... Iar acum, își dă duhul (îmi place această expresie biblică, mult mai potrivită decât „moare”!), și-o face liniștit, privind înainte prin credinţă spre ziua în care va fi înviat din morţi în ţară, după cum promisese Dumnezeu.
„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ” (Evrei 11:13). Și încă o dată ni se aduce aminte că sfârșitul tuturor ființelor este inevitabil moartea, care înseamnă de fapt o mutare dintr-un sistem tridimesional într-un altul, superior și indescriptibil – și că pregătirea pentru această trecere este foarte importantă, și se cere atent pregătită... Nu mă refer aici la serviciul de înmormântare ori la așa-numitul „loc de veci” – ci la destinația următoare, la starea de la urmă a sufletului, care este direct legată de dimensiunea eternității. E bine să fim atenți la cum ne petrecem viața pe pământ: fără să uităm că ea e limitată și perfectibilă, să nu uităm că ne este dată pentru a ne decide destinul veșnic; să prindem deci clipa și să-nțelegem rostul existenței pământești, să luăm degrabă (acum!) decizia – pentru că... ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul? Răspunsul corect la această întrebare retorică este: recunoaște suveranitatea lui Dumnezeu și importanța capitală a jertfei și învierii Fiului Său – crede și încrede-te în El, lasă-te schimbat de El, și vei fi ca El și cu El în eternitate!
Ultima filă din Geneza, CAPITOLUL 50, este un text aparent morbid și preponderent funerar – pentru că descrie în principal înmormântarea lui Iacov în Canaan dar şi moartea şi înmormântarea lui Iosif în Egipt. Aşadar, ultimul capitol din Geneza ne apare a fi îmbibat de tristeţe. Am atras deja atenţia asupra accentului care se pune pe tema morţii în cartea Geneza. Dumnezeu i-a spus lui Adam: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Gen. 2:17). Apostolul Pavel va scrie, mult mai târziu: „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5:12). În cartea Geneza sunt multe exemple de păcat, deci realitatea morţii este omniprezentă – având în vedere că plata păcatului este moartea (conform adevărului exprimat mult mai târziu de același Pavel). Geneza începe cu Dumnezeu şi cu omul în grădina Eden şi se încheie în faţa unui sicriu în Egipt. Geneza descrie intrarea păcatului în lume, dar şi credincioşia lui Dumnezeu în oferta perseverentă făcută omului, căruia i se pune la îndemână posibilitatea de a trăi... veșnic. Biblia ne face clar că veșnicia se obține prin raportarea corectă la Dumnezeu în timpul vieții acesteia – care (chiar dacă durează aproape o mie de ani, ca în cazul lui Metusala!) tot prin moartea fizică se sfârșește! De aceea, evitați moartea spirituală!
Și dacă ultimul verset din capitolul precedent l-a avut ca subiect pe Iacov, primul verset din ultimul capitol (50) al Genezei îl scoate în relief pe Iosif.
Iosif s-a aruncat pe faţa tatălui său, l-a plâns şi l-a sărutat. (Gen. 50:1)
Era cât se poate de firesc ca Iosif să fie îndurerat, pentru că-l iubise pe (și fusese mult-iubit de) tatăl său.
A poruncit doctorilor, care erau în slujba lui, să îmbălsămeze pe tatăl său; şi doctorii au îmbălsămat pe Israel. (Gen. 50:2)
Ştim că egiptenii erau experţi în acest domeniu. Am auzit cu toţii de mumiile din Egipt. Ei aveau o metodă de a conserva trupul, pe care noi nu am reuşit să o descoperim astăzi. Aşadar, Iosif cheamă doctorii să-l îmbălsămeze pe tatăl lui. Acum, desigur că nu e nimic de râs la o înmormântare, dar nu pot să nu zâmbesc, gândindu-mă cum aceşti oameni l-au mumificat pe bătrânul Iacov... ba chiar sunt de părere că mumia lui e posibil să fie azi pe undeva prin Hebron.
Amintiţi-vă că el ceruse să fie luat şi îngropat în peştera Macpela, pentru că speranţa lui era una pământească. Când va fi înviat din morţi, va fi acolo în ţară, împreună cu poporul Israel. Speranţa credinciosului de astăzi, speranţa celui care este membru al trupului bisericii Domnului Isus Hristos, este că va fi luat în văzduh cu Domnul şi va fi dus într-un loc numit Noul Ierusalim. Sunt două speranţe diferite şi fiecare-n felul ei este glorioasă.
Patruzeci de zile au trecut astfel şi au fost întrebuinţate cu îmbălsămarea lui. Şi egiptenii l-au plâns şaptezeci de zile. (Gen. 50:3)
Le-au trebuit egiptenilor patruzeci de zile pentru a-l îmbălsăma. Evident că erau implicate mai multe procese, plus că ei aveau de gând să facă o treabă temeinică, în semn de prețuire. Această operație meticuloasă relevă și care era credința egiptenilor despre tărâmul morții și cei ce-o iau într-acolo. Observăm, de asemenea, și faptul că egiptenii l-au plâns (70 de zile, după cele 40 necesare îmbălsămării)... și nu cred că era vorba despre jelitul profesional (bocitoare etc.). Mă gândesc că Iacov devenise un adevărat sfânt în ţara Egiptului şi probabil că era și mai respectat în calitate de tată al lui Iosif. Iosif era eliberatorul, dar cred că tatăl lui, Iacov, la momentul acela era cu adevărat un sfânt al lui Dumnezeu.
După ce au trecut zilele de jale, Iosif a vorbit oamenilor din casa lui faraon şi le-a zis: „Dacă am căpătat trecere înaintea voastră, spuneţi, vă rog, lui faraon ce vă spun eu. Tatăl meu m-a pus să jur, zicând: «Iată, în curând eu am să mor! Să mă îngropi în mormântul pe care mi l-am săpat în ţara Canaan.» Aş vrea, dar, să mă sui acolo ca să îngrop pe tatăl meu; şi după aceea mă voi întoarce.” Faraon a răspuns: „Suie-te şi îngroapă pe tatăl tău, după jurământul pe care te-a pus să-l faci.” Iosif s-a suit ca să îngroape pe tatăl său. Împreună cu el s-au suit toţi slujitorii lui faraon, bătrânii casei lui, toţi bătrânii ţării Egiptului. (Gen. 50:4-7)
Putem vedea că acest om fusese foarte respectat, iubit şi onorat în Egipt. Iar când au purces spre Canaan, aceea a fost, probabil, cea mai lungă procesiune funerară văzută în lumea din vremea aceea. Cortegiul funerar a călătorit din Egipt până la Hebron, în Canaan.
Toată casa lui Iosif, fraţii săi şi casa tatălui său; n-au lăsat în ţinutul Gosen decât pruncii, oile şi boii. (Gen. 50:8)
Sigur că ne-am putea întreba dacă Faraon ceruse ca ei să-i lase în Egipt pe copiii mici şi turmele, pentru a avea garanția întoarcerii lor... pt că faraonul nu voia să-l piardă pe Iosif, de care încă mai avea mare nevoie... Dar o explicație plauzibilă ar fi și lungimea și caracterul călătoriei, la care n-au vrut să expună ce aveau mai fragil și prețios (copiii și turmele)
Împreună cu Iosif mai erau care şi călăreţi, aşa că alaiul era foarte mare. Când au ajuns la aria lui Atad, care este dincolo de Iordan, au făcut plângere mare şi jalnică; şi Iosif a ţinut în cinstea tatălui său un bocet de şapte zile. Locuitorii ţării, canaaniţii, au fost martori la bocetul acesta din aria lui Atad şi au zis: „Iată un mare bocet printre egipteni!” De aceea s-a dat acestei arii numele Abel-Miţraima; ea este dincolo de Iordan. Astfel au împlinit fiii lui Iacov poruncile tatălui lor. L-au dus în ţara Canaan şi l-au îngropat în peştera din ogorul Macpela, pe care-l cumpărase Avraam de la hetitul Efron ca moşie de înmormântare şi care este faţă în faţă cu Mamre. (Gen. 50:9-13)
Dacă v-a trecut prin minte sau v-ați întrebat de ce Iacov nu a fost înmormântat cu Rahela în Betleem (care era la mai puțin de 35 km mai la nord), cred că motivul este enunţat aici. Avraam cumpărase peştera și ogorul Macpela ca spațiu în primul rând funerar, în vederea unui soi de cimitir de familie, şi Iacov dorea să fie înmormântat alături de părinţii săi în locul acela – și pentru că fusese cumpărat și plătit special în acest sens, dar și (repet) pentru a se asigura că rămâne în ţara promisă... Așa că decisese să fie înmormântat cu ceilalţi patriarhi, cu care împărășea aceeaşi speranţă a învierii.
Iosif, după ce a îngropat pe tatăl său, s-a întors în Egipt, împreună cu fraţii săi şi cu toţi cei ce se suiseră cu el, ca să îngroape pe tatăl său. Când au văzut fraţii lui Iosif că tatăl lor a murit, au zis: „Dacă va prinde Iosif ură pe noi şi ne va întoarce tot răul pe care i l-am făcut?” Şi au trimis să spună lui Iosif: „Tatăl tău a dat porunca aceasta înainte de moarte: «Aşa să vorbiţi lui Iosif: 'Oh! iartă nelegiuirea fraţilor tăi şi păcatul lor, căci ţi-au făcut rău!'» Iartă acum păcatul robilor Dumnezeului tatălui tău!” Iosif a plâns când a auzit cuvintele acestea. (Gen. 50:14-17)
Este evident că fraţii lui Iacov nu se obișnuiseră cu gândul că erau întru totul la mâna lui Iosif... și nici nu erau confortabili cu promisiunea de absolvire și uitare pe care fratele lor le-o făcusese... și probabil că se duseseră la Iacov înainte de moartea acestuia şi îşi exprimaseră temerile cu privire la ce s-ar putea întâmpla cu ei, după ce el nu va mai fi. Se temeau în continuare că Iosif s-ar putea întoarce împotriva lor, odată ce tatăl lor nu ar mai fi printre ei. Aşa că ei afirmă că Iacov le încredinţase un mesaj pe care ei să i-l spună lui Iosif, Iacov fiind de altfel sigur că Iosif nu-i va persecuta şi nu va încerca să se răzbune pe ei. Când fraţii ajung să-i spună lui Iosif acest lucru, el izbucneşte în lacrimi la auzul lor, iar frații lui se pocăiesc de păcatul lor.
Fraţii lui au venit şi s-au aruncat ei înşişi cu faţa la pământ înaintea lui şi i-au zis: „Suntem robii tăi.” (Gen. 50:18)
Vedeţi, aşadar, că profeţia aceasta legată de închinarea lor în faţa lui nu doar că s-a împlinit, ci s-a concretizat de mai multe ori. (Gen. 50:19)
Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?”
Fapt remarcabil și de reținut (și chiar de exemplu de urmat): Iosif Îi dădea slavă lui Dumnezeu de fiecare dată!
...După care urmează un verset minunat din Scriptură: (Gen. 50:20)
Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr.
Dumnezeu are întotdeauna un scop mai mare, și are în vedere o perioadă de timp mult mai îndepărtată decât suntem noi în stare să întrevedem. Trebuie să-mi mărturisesc și eu limitele jenante, când este vorba despre așa ceva – pentru că nu pot să văd mai departe de vârful nasului, când vine necazul peste mine şi întreb: „De ce îngăduie Dumnezeu să mi se întâmple acest lucru?” Trebuie să ne amintim că Dumnezeu are întotdeauna în vedere un scop mai măreț și mai bun. El nu va lăsa să ni se întâmple nimic fără să vizeze împlinirea unui scop sau obiectiv pozitiv, benefic în viaţa noastră.
Și ce e și mai dumnezeiesc: El, și doar El poate folosi și întoarce spre bine până și ce Satan sau cei răi plănuiseră împotriva copiilor lui Dumnezeu. Și doar un om nou, un caracter remaniat după voia lui Dumnezeu, poate avea o asemenea atitudine față de cei ce i-au dorit răul, cum o are Iosif față de frații săi... Citim în continuare (Gen. 50:21-23):
„Fiţi, dar, fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri.” Şi i-a mângâiat şi le-a îmbărbătat inimile. Iosif a locuit în Egipt, el şi casa tatălui său; şi a trăit o sută zece ani. Iosif a văzut pe fiii lui Efraim până la al treilea neam; şi fiii lui Machir, fiul lui Manase, s-au născut pe genunchii lui.
Înţelegem de aici că Iosif a ajuns la un moment dat să fie și stră-străbunic – ceea ce denotă longevitate și binecuvântare. Dar nici măcar neprihăniții nu sunt eterni pe acest pământ, în condiția sa de acum... În ultimele trei versete ale ultimului capitol, 50, al Genezei, citim despre moartea şi înmormântarea lui Iosif în Egipt – de la vers. 24:
Iosif a zis fraţilor săi: „Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.” Iosif a pus pe fiii lui Israel să jure, zicând: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi şi oasele mele de aici.” Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat şi l-au pus într-un sicriu în Egipt. (Gen. 50:24-26)
Și aşa se încheie cartea Geneza... începută cu descrierea modului în care Dumnezeu a creat cerul şi pământul, şi încheiată cu imaginea unui sicriu în Egipt. Ce se întâmplase între aceste două borne cu neamul omenesc? Păi, din nefericire un lucru este evident și determinant: prin neatenția și neascultarea primilor oameni, păcatul a pătruns în opera lui Dumnezeu și a marcat pregnant existența omenirii și-a creației.
De ce nu a fost luat și Iosif (precum tatăl său Iacov) şi dus pentru a fi înmormântat în Canaan atunci? Cred că este evident faptul că Iosif era un erou în Egipt şi nu i s-ar fi permis familiei lui să mute trupul lui din Egipt la acel moment. Cred că el ajunsese probabil să fie venerat de egipteni... care probabil că i-au ridicat şi un monument pe mormânt.
În acord cu planul lui Dumnezeu, și mai mult ca sigur în cunoștință de el, Iosif le spusese celor din familia sa: „Când vă întoarceţi în Canaan, să nu-mi lăsaţi oasele aici!” Vedem şi la Iosif aceeaşi speranţă pe care am văzut-o la Iacov: încrederea că Dumnezeu le va da ţara Canaan în stăpânire veşnică. Ei voiau să fie înviaţi din morţi în propria ţară. Iosif credea că Dumnezeu va învia poporul Său pământesc pentru a moşteni ţara făgăduinţei.
Cartea Evrei menţionează acest lucru ca fiind actul de credinţă cel mai important al lui Iosif: „Prin credinţă a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârşitul, de ieşirea fiilor lui Israel din Egipt şi a dat porunci cu privire la oasele sale” (Evrei 11:22). Iar în capitolul 13 din cartea Exod vom vedea în ce mod minunat l-a onorat Dumnezeu pe Iosif şi cum a răspuns la rugăciunea sa. Vom citi explicit acolo că Moise şi copiii lui Israel au luat oasele lui Iosif cu ei când au părăsit Egiptul. Dar – cum se spune – partea cea mai bună a viitorului e că vine treptat, cu fiecare zi... deci până vom ajunge în parcursul nostru la Exod 13, rămânem sensibili la ce are să ne spună Dumnezeu astăzi, sau mâine... Sper să ne reîntâlnim cu bine data viitoare, când vom aborda o altă carte a Scripturii – și anume prima din... Noul Testament! Până atunci, fiți binecuvântați!
În limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea „Bereșit” – primul cuvânt din debutul ei: „La început”. Titlul din limba română provine de la traducerea lui „Bereșit“ în limba latină („genesis”), care înseamnă „început“, „origine“. Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informații cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea în care deschidem ochii prin nașterea biologică. Cartea Genezei conține informații despre „începuturile“ multor lucruri din lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi“ este făcută concentric, începând cu informații cosmice despre realitatea creației și apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale ființei umane: Cine sunt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut și care este rațiunea existenței mele?
În lumina destinului nostru veșnic, Biblia, și implicit cartea Genezei, este singura narațiune istorică care poate influența soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărți de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferința noastră absolută și de neînlăturat. În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa și să refacă echilibrul dreptății. Dumnezeu a ales însă să nu ne distrugă veșnic; pedepsele Lui sunt limitate în măsură și educative în scop. Hotărârea lui Dumnezeu de a restrânge „dimensiunile“ pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte“ pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei (vezi Anexa: „Legămintele divine“). Primele 4 legăminte din această serie de 8 sunt redate în cuprinsul cărții Geneza.
Așezată la începutul celor 66 de cărți ale Bibliei, Geneza este și începutul „revelației de Sine“ a lui Dumnezeu, a descoperirii ființei Lui către făptura creată. Această descoperire treptată este progresivă în esență și culminează în Christos, Dumnezeu adevărat făcut trup și coborât printre oameni (Ioan 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).
Cunoașterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele“ cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume, deoarece orice cuvânt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile ființei Sale și în posibilitățile Lui de manifestare. Totuși, cartea Geneza ne pune la dispoziție primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova și Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită și desăvârșită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelației lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum și cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea Înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (Gen.15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14), El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).  Elohim este o formă de plural care denumește un aspect caracteristic al ființei divine: Dumnezeu întreit în ființă (Gen. 1:26), dar unic în natură și persoană (Deut. 6:4). Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfășoară ceva din caracterul infinit al prezenței și posibilităților divine: „Eu sunt Cel ce sunt“ (Exod 3:11-15), Cel dintotdeauna.
După ce s-a ocupat cu evenimentele principale din protoistoria omenirii, Geneza trece la personajele principale din protoistoria poporului evreu. Ceea ce este șocant în narațiunea biblică nu este că evreii au avut o credință în Dumnezeu, ci cu totul altceva. Toate popoarele antice și-au avut dumnezeul lor. În antichitate n-a existat nici un popor ateu! Pentru că fiecare popor și-a avut dumnezeul sau dumnezeii lui, conflictele dintre popoare erau văzute și ca înfruntări între diferiți zei sau dumnezei.
Ceea ce a fost unic și șocant la evrei a fost că ei au susținut că Dumnezeul lor este Creatorul întregului univers și, mai ales, că acest Creator al întregului univers a ales să fie Dumnezeul lor. Acesta este motivul pentru care Geneza ne prezintă mai întâi pe Creatorul universului în primele 11 capitole și în capitolul 12 ne prezintă alegerea lui Avraam. Aceasta este un „scandal al particularității“. O asemenea pretenție produce un statut de „excepționalism al evreilor“. Toate popoarele au fost șocate de astfel de pretenții „absurde“. Dacă însă relatarea Bibliei din capitolul 12 al Genezei este adevărată, atunci Biblia este o carte al cărui conținut ne interesează și pe noi. Vă amintiți că am spus că dacă Biblia ar fi început cu cartea Exodul, reacția noastră ar fi putut fi: „Nu mă interesează o carte despre religia unui anumit popor, religia evreilor. Eu nu sunt evreu!“ Ceea ce ni se spune însă în capitolul 12 al Genezei este că Dumnezeu l-a ales pe Avraam pentru noi, pentru ca prin această alegere să ne poată binecuvânta pe toți oamenii, din toate neamurile omenirii.
 
Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ este de o importanță covârșitoare. Această afirmație limitează rătăcirile imaginației noastre care-L caută pe Dumnezeu în forme aberante și arbitrare.
„La început Dumnezeu …“ – neagă totodată și Ateismul și Politeismul. Între vidul nimicului și confuzia mulțimii de dumnezei, Geneza ni-L așează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul și scopul tuturor lucrurilor.
„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă Fatalismul cu învățătura lui bazată pe hazard.
„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă și Evoluționismul haotic, mașinist și impersonal.
„La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ – neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu este totuna cu creaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzând că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvârşit al tuturor celor create.
Citate din cartea Genezei apar de 60 de ori în conținutul Noului Testament. Toate versetele primelor șase capitole apar în Noul Testament. Asta înseamnă că germenii tuturor revelațiilor dumnezeiești sunt plantați aici și că cine vrea să înțeleagă pe deplin această revelație trebuie să înceapă cu această carte.
Pe lângă caracterul de revelație din secțiunea de la început, Geneza este și o carte cu caracter istoric. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii“. De fapt am putea împărți întreaga Biblie în două secțiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului (Geneza cap 1:1 până la Geneza 3:24) și evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 până la sfârșitul Bibliei). În cea de a doua secțiune istorică sunt redate evenimentele din planul de „mântuire“ a ființei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întâmple pentru salvarea omului de la pierzarea veșnică.
Sunt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producție (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societății umane (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spațiului înconjurător și încă o alta a abilității omului de a-și explica lumea și rațiunea ei de existență (filosofie). Biblia este o carte de istorie doar în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veșnică produsă de neascultarea din grădina Edenului. În lumina destinului nostru veșnic, Biblia, și implicit cartea Genezei, este singura narațiune istorică care poate influența soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărți de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferința noastră absolută și de neînlăturat. În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa și să refacă echilibrul dreptății. Dumnezeu a ales însă să nu ne distrugă veșnic; pedepsele Lui sunt limitate în măsură și educative în scop. Hotărârea lui Dumnezeu de a restrânge „dimensiunile“ pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte“ pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei (vezi Anexa: „Legămintele divine“). Primele 4 legăminte din această serie de 8 sunt redate în cuprinsul cărții Geneza.
Așezată la începutul celor 66 de cărți ale Bibliei, Geneza este și începutul „revelației de Sine“ a lui Dumnezeu, a descoperirii ființei Lui către făptura creată. Această descoperire treptată este progresivă în esență și culminează în Christos, Dumnezeu adevărat făcut trup și coborât printre oameni (Ioan 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).
Cunoașterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele“ cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume, deoarece orice cuvânt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile ființei Sale și în posibilitățile Lui de manifestare. Totuși, cartea Geneza ne pune la dispoziție primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova și Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită și desăvârșită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelației lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum și cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea Înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (Gen.15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14), El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).  Elohim este o formă de plural care denumește un aspect caracteristic al ființei divine: Dumnezeu întreit în ființă (Gen. 1:26), dar unic în natură și persoană (Deut. 6:4). Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfășoară ceva din caracterul infinit al prezenței și posibilităților divine: „Eu sunt Cel ce sunt“ (Exod 3:11-15), Cel dintotdeauna.
După ce s-a ocupat cu evenimentele principale din protoistoria omenirii, Geneza trece la personajele principale din protoistoria poporului evreu. Ceea ce este șocant în narațiunea biblică nu este că evreii au avut o credință în Dumnezeu, ci cu totul altceva. Toate popoarele antice și-au avut dumnezeul lor. În antichitate n-a existat nici un popor ateu! Pentru că fiecare popor și-a avut dumnezeul sau dumnezeii lui, conflictele dintre popoare erau văzute și ca înfruntări între diferiți zei sau dumnezei.
Ceea ce a fost unic și șocant la evrei a fost că ei au susținut că Dumnezeul lor este Creatorul întregului univers și, mai ales, că acest Creator al întregului univers a ales să fie Dumnezeul lor. Acesta este motivul pentru care Geneza ne prezintă mai întâi pe Creatorul universului în primele 11 capitole și în capitolul 12 ne prezintă alegerea lui Avraam. Aceasta este un „scandal al particularității“. O asemenea pretenție produce un statut de „excepționalism al evreilor“. Toate popoarele au fost șocate de astfel de pretenții „absurde“. Dacă însă relatarea Bibliei din capitolul 12 al Genezei este adevărată, atunci Biblia este o carte al cărui conținut ne interesează și pe noi. Vă amintiți că am spus că dacă Biblia ar fi început cu cartea Exodul, reacția noastră ar fi putut fi: „Nu mă interesează o carte despre religia unui anumit popor, religia evreilor. Eu nu sunt evreu!“ Ceea ce ni se spune însă în capitolul 12 al Genezei este că Dumnezeu l-a ales pe Avraam pentru noi, pentru ca prin această alegere să ne poată binecuvânta pe toți oamenii, din toate neamurile omenirii.
„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe ceice te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Gen. 12:1-3).
„Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“ este un nume compus care-L identifică pe Dumnezeu în relația Lui cu Geneza și cu începuturile poporului evreu. Ea este echivalentă cu ideea de „Dumnezeul Genezei“, „Dumnezeul începuturilor noastre“, „Dumnezeul care ne-a ales pentru Sine“. Acest apelativ pentru Dumnezeu apare de foarte multe ori în textul Bibliei, mai ales în clipe definitorii de criză sau subliniere a planului mesianic (Gen. 31:53; 32:9; 50:24; Exod 3:6, 15-16; 4:5; Deut. 9:5; Mat. 22:32; Marcu 12:26; Fapte 3:13: 7:32).
De la capitolul doisprezece până la capitolul 50, Geneza se ocupă cu viața acestor trei patriarhi ai poporului evreu.
Cartea Geneza se termină cu moartea lui Iosif și cu familia lui rămasă în Egipt. Cortina cade și nu mai aflăm nimic despre perioada de patru sute de ani scursă între cartea Geneza și cartea Exodul. Când cortina se ridică iar, aflăm că familia lui Avraam a ajuns un popor mare care număra sute de mii de suflete.
Dacă existența evreilor în Egipt ar fi singurul motiv pentru care se insistă atât de mult asupra vieții lui Iosif, este foarte greu să explicăm atenția cu care ne sunt redate așa de multe amănunte despre viața lui. Sunt aproape la fel de multe capitole despre Iosif câte sunt și despre Avraam. Isaac și Iacov nu sunt prezentați nici pe departe așa de amănunțit.
Cum trebuie să studiem viața lui Iosif?
Există patru nivele diferite la care poate fi studiată viața lui Iosif.
Primul nivel este nivelul social. Istoria acestui personaj este o dramă cu personaje foarte bine conturate, cu întâmplări spectaculoase și cu coincidențe spectaculoase. Pildele morale sunt foarte evident scoase la iveală. Întreaga viața  a lui Iosif poate fi redusă la două capitole: prima jumătate „coborâre“ și cealaltă jumătate „ascensiune“. Iosif a coborât de pe poziția de favorit privilegiat din casa tatălui său până la poziția de rob în închisoarea lui Faraon, iar apoi a urcat de la starea unui pușcăriaș uitat în temniță, până la poziția a doua din ierarhia Egiptului, supus doar lui Faraon, dar domnind peste toți ceilalți din țară. O astfel de evoluție oferă subiectul unei istorii foarte atrăgătoare pentru noi. Elementele ei sunt și ele menite să ne țină interesul treaz. Viața lui Iosif este centrată în jurul unor vise. Mai întâi au fost visele lui, care l-au arătat ca pe un adolescent lipsit de tact. Iosif s-a lăudat cu ele înaintea fraților săi și i-a făcut să-l urască. Apoi sunt visele pe care le-au avut în închisoare cei doi slujitori ai lui Faraon pitarul și paharnicul. Iar în final sunt visele extraordinare pe care le-a avut Faraon însuși și prin care Dumnezeu l-a propulsat pe Iosif la cârma Egiptului, pentru că numai el le-a putut da tălmăcirea corectă. Viața personală a lui Iosif poate fi studiată doar ca o întâmplare romantică și chiar a și fost ecranizată doar pentru aceasta. Titlul muzicalului este „Iosif și haina lui cea pestriță“.
Cel de al doilea nivel la care putem parcurge istoria vieții lui Iosif este cel al providenței divine. Partea aceasta a Genezei poate fi interpretată din punctul lui Dumnezeu de vedere.
De ce ne dă Dumnezeu mai multe amănunte din viața lui Iosif decât din viața oricărui alt personaj din Geneza?
Așa cum am văzut deja, cartea Geneza are o structură interesantă. Ea privește ca din spațiul cosmic peste istoria creației (aproximativ 3% din carte), zboară pe deasupra celor o mie de ani de la Adam la Avraam (aproximativ 15% din carte – coborând puțin ca să ne arate ce s-a petrecut pe vremea lui Noe), parcurge ca un helicopter peste viețile lui Avraam (21%), Isaac (8%) și Iacov (23%) zăbovind doar pe ici, pe colo. Cu Iosif, Geneza coboară cu picioarele pe pământ și străbate drumul alături de el în aproximativ 30% din conținutul cărții.
Dumnezeu este întotdeauna ordonat și această proporție a așezării trebuie să ne atragă imediat atenția. Dumnezeu a ales să ne spună câteva lucruri deosebite prin viața acestui personaj. Viața lui Iosif este o demonstrție a providenței în viața oamenilor.
Călătorind alături de Iosif dăm peste scene surprinzătoare, unele chiar tulburătoare.
Ordinea nașterii lui Iosif în șirul patriarhal a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 30:22–24).
Asta înseamnă că necazurile Rahelei cu infertilitatea au fost și ele parte din acest plan (Geneza 30:1–2).
Faptul că Iacov a iubit-o mai mult pe Rahela și a arătat favoritism pentru Iosif, fiul ei, au fost și ele tot parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 29:30, 37:3).
Visele profetice ale lui Iosif au fost (evident) parte din plan (Geneza 37:5–11).
Gelozia fraților lui a fost și ea parte din plan (Geneza 37:8).
Răutatea fraților lui Iosif, gelozia lor, ura și dorința lor de a-l ucide, ca și partea jucată de Iuda au fost și ele parte din plan (Geneza 37:18–28, 50:20).
Cei douăzeci de ani în care frații lui Iosif l-au mințit pe tatăl lor Iacov a fost și ea parte din planul divin.
Existența cruntului comerț cu sclavi a făcut parte din plan (Geneza 37:26–27).
Faptul că Potifar s-a dus să cumpere sclavi și chiar poziția lui în Egipt a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 37:36).
Darul extraordinar de administrator al lui Iosif a fost prevăzut în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:2–4).
Trecerea pe care a avut-o Iosif în fața lui Potifar a fost o lucrare a lui Dumnezeu (Geneza 39:4–6).
Înclinarea păcătoasă a soției lui Potifar a făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 39:8–12, Romans 1:24).
Minciuna soției lui Potifar a fost în planul lui Dumnezeu  (Geneza 39:14–18).
Nedreptatea pe care i-a făcut-o Potifar lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:19–20).
Pușcăria în care a fost întemnițat Iosif – exact aceea unde vor fi duși și pitarul și paharnicul lui faraon, a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:20).
Trecerea pe care a avut-o Iosif înaintea mai marelui peste întemnițați a fost în planul divin (Geneza 39:21–23).
Uneltirea de la curtea lui faraon a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:1–3).
Promovarea lui Iosif ca administrator al temniței a fost și ea în planul divin (Geneza 40:4).
Visele pe care le-au avut pitarul și paharnicul au fost și ele (evident) plănuite de Dumnezeu (Geneza 40:5).
Compasiunea arătată de Iosif celor doi întemnițați a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:6–7).
Încrederea pe care au avut-o cei doi ca să-și spună visele lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:8–20).
Tălmăcirea primită de Iosif pentru visele celor doi a venit tot din planul lui Dumnezeu (Geneza 40:12–13, 18–19).
Sistemul judiciar al lui faraon care l-a condamnat pe pitar, dar la eliberat pe paharnic a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:20–22).
Faptul că paharnicul a uitat promisiunea făcută lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:23–42:1).
Noaptea în care faraon a avut visele care l-au tulburat a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:1–7).
Nepriceperea sfetnicilor lui faraon să tălmăcească visele a făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:8).
Faptul că paharnicul și-a adus aminte de Iosif și că a avut curajul să-i amintească lui faraon de întâmplarea nefericită a fost în planul divin (Geneza 41:9–13).
Faptul că faraon a fost suficient de disperat ca să asculte tălmăcirea unui întemnițat evreu a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:14–15).
Tălmăcirea primită de Iosif pentru visele lui faraon a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:25–36).
Încrederea lui faraon că tălmăcirea se va împlini întocmai a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:37–40).
Faptul că Iosif a primit-o de nevastă pe Asnat (o egipteancă) a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:45).
Cei doi fii ai lui Iosif, Efraim și Manase au fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:50–52, 48:5).
Complexitatea fenomenelor climatice care au făcut să fie șapte ani de belșug urmați de șapte ani de lipsuri, cu toate bucuriile și suferințele cauzate de aceștia peste toți oamenii din vremea aceea, plus îmbogățirea nemăsurată a lui faraon, au fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:53–57; 47:13–26).
Teribila foamete care a venit peste familia lui Iacov ca să-l determine să-și trimită fiii la cumpărături în Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 42:1–2).
Călătoria reușită pe care au avut-o frații lui Iosif în Egipt și faptul că fratele lor, Beniamin a rămas acasă cu Iacov au fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 42:3–4).
Faptul că frații au trebuit să se închine în fața lui Iosif (o realitate care i-a indignat altă dată) a fost și el o împlinire a planului lui Dumnezeu (Geneza 42:6).
Smecheria cu care Iosif i-a încercat pe frații săi a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 42:9–44:34).
Faptul că toți au fost aruncați în temniță pentru trei zile (Geneza 41:17) și că Simeon a fost ales să rămână zălog în Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu.
Refuzul lui Iacov de a-l lăsa pe Beniamin să meargă în Egipt și faptul că aceasta a făcut ca Simeon să guste din amarul detenției a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 42:38).
Agonia foametei care l-a înduplecat până la urmă pe Iacov să-l trimită pe Beniamin în Egipt, pe răspunderea personală a lui Iuda a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 43:8–14).
Succesul strategiei lui Iosif care a ascuns potirul în sacul lui Beniamin și agonia fraților lui care nu l-au recunoscut nici după ce au fost confruntați iar cu el a fost parte din planul lui Dumnezeu  (Geneza 43:15–44:17).
Faptul că tocmai Iuda, care a avut ideea să-l vândă pe Iosif, a avut acum ideea de a se oferi ca rob în locul lui Beniamin, din dragoste pentru tatăl lor Iacov au fost și ele parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 44:18–34).
Scena în care Iosif s-a făcut cunoscut fraților săi a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 45:1–14).
Surpriza pe care i-au produs-o fiii săi lui Iacov, dezamăgirea că l-au mințit timp de 22 de ani despre moartea lui Iosif și vestea că Iosif, cel crezut mort, a ajuns mare în Egipt au făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 45:25–28).
Faptul că Iacov a acceptat să meargă la belșugul din Egipt pe socoteala celui crezut mort a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 46:2–4).
Așezarea familiei mesianice a lui Avraam în Egipt pentru un timp de 430 de ani în care au gustat și ei suferințele robiei a împlinit și ea planul despre care îi vorbise Dumnezeu lui Avraam (Genesis 15:13–14), a fost și ea parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 46:5–47:12).
Parcurgând alături de Iosif peripețiile vieții lui este echivalent cu citirea unei scrisori de dragoste pe care ne-o scrie Dumnezeu fiecăruia. În ea, Dumnezeu ne asigură că va fi cu noi oriunde și că va face ca toate evenimentele din jurul nostru să împlinească planul desăvârșit pe care-L are pentru fiecare din noi.
Deși nu vorbește direct cu Iosif, Dumnezeu este direct implicat în tot ceea ce i se întâmplă. El este în spatele cortinei, aranjând totul și toate ca să ducă la împlinirea perfectă a scopului și a planurilor Sale. Visele pe care le întâlnim în text sunt ca îndrumări date de un „regizor“ nevăzut. Oamenii primesc în somn mult mai ușor îndrumări din partea lui Dumnezeu. Visele ne tulbură și nu ne lasă să ne continuăm viața la fel ca mai-nainte. Providența divină este inversul a ceea ce lumea numește „noroc“. Oamenii sunt conduși de un Dumnezeu care intervine în viața lor, nu de o șansă oarbă și impersonal-arbitrară. Iosif este un exemplu de încredere personală în intervențiile lui Dumnezeu, care „anulează“ intențiile noastre și face ca evenimentele să se desfășoare după planul Lui desăvârșit:
„Iosif le-a zis: ,,Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceeace se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr“ (Gen. 50:19-20).
Iosif n-a înțeles de ce i se întâmplă lucrurile rele, dar a pătruns providența divină după aceea. Versetul cheie al întregii situații este în capitolul 47. După ce i-a iertat pe frații lui și li s-a descoperit, Iosif i-a făcut părtași acestei înțelegeri superioare a istoriei:
„Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimes Dumnezeu înaintea voastră. Iată sunt doi ani de când bântuie foametea în ţară; şi încă cinci ani, nu va fi nici arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimes înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară, şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimes aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregei ţări a Egiptului“ (Gen. 45:4-8).
Ei crezuseră că pot scăpa de Iosif vânzându-l unei caravane de negustori și mințindu-l pe Iacov, tatăl lor, prin haina lui Iosif mânjită în sângele unui țap (Gen. 37:31-32). Fapta lor a fost teribilă și Iosif nu va minimaliza gravitatea ei. Totuși, dincolo de ceea ce se vede, Dumnezeu este marele erou al istoriei, mișcând-o tot așa cum mâna nevăzută face să se miște mănușa pe care o poartă. Așa cum spunea cineva, „Dumnezeu s-a îmbrăcat cu istoria ca și cu o haină“. El îngăduie lucrurilor să „se întâmple“. El nu forțează pe nimeni. Fiind însă Dumnezeu, El poate folosi toată aceasă „libertate“ a noastră ca să-Și ducă la îndeplinire planurile Lui.
Dumnezeu i-a vrut pe evrei în Egipt pentru o vreme. De ce? Răspunsul uimitor îl aflăm într-o convorbire dintre Dumnezeu și Avraam. El ne descoperă ceva din economia „dreptății“ cu care ne cântărește Dumnezeu faptele și ne administrează pedepsele:
„Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi deacolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţă fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful“ (Gen. 15:13-16).
Dumnezeu a trebuit să aștepte ca amoriții să atingă culmea decadenței prin care și-au pierdut dreptul nu numai la țară, ci și la viață. Dumnezeu s-a limitat pe Sine pentru ca dreptatea Sa să poată fi satisfăcută. Când păcatul ajunge însă o anumită limită, acțiunile lui Dumnezeu în istorie sunt rapide și necruțătoare. Dumnezeu nu procedează arbitrar în istorie, alungând popoare pentru a le face loc altora. El este un Dumnezeu moral. Arheologia a scos la iveală faptul că locuitorii Canaanului ajunseseră plini de tot felul de boli venerice și degenerative. Dumnezeu a așteptat până ce „nelegiuirea Amoriților și-a atins vârful“. Țara a fost spurcată și Dumnezeu a adus din Egipt poporul Lui ca să o curățească. Orice plângere care susține că Dumnezeu i-a nedreptățit pe canaaniți ca să le facă bine evreilor este neînțeleaptă și lispită de cunoștință. Dumnezeu a aplicat același standard și copiilor săi evrei:
„Luaţi seama ca nu cumva să vă verse şi pe voi ţara din gura ei, dacă o spurcaţi, cum a vărsat pe neamurile cari erau în ea înaintea voastră“  … „Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele, şi să le împliniţi, pentru ca ţara în care vă duc să vă aşez, să nu vă verse din gura ei. Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor, pe cari le voi izgoni dinaintea voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri, şi Mi-este scârbă de ele“ (Lev. 18:28; 20:22-23).
„Fiul omului, cei din casa lui Israel, când locuiau în ţara lor, au spurcat-o prin purtarea lor şi prin faptele lor; aşa că purtarea lor a fost înaintea Mea ca spurcăciunea unei femei în timpul necurăţiei ei. Atunci Mi-am vărsat urgia peste ei, din pricina sângelui pe care-l vărsaseră în ţară, şi din pricina idolilor cu cari o spurcaseră. I-am risipit printre neamuri, şi au fost împrăştiaţi în felurite ţări; i-am judecat după purtarea şi faptele lor rele“ (Ezec. 36:17-19).
Vorbele spuse de Dumnezeu lui Avraam în Geneza 15 ne mai dezvăluie însă încă un lucru: Dumnezeu a vrut ]nadins ca poporul Său să ajungă ]n robiei. El a vrut ca să devină „Salvatorul lor“ care să-i strămute în Canaan și să-i facă să trăiască din recunoștință față de El ca popor ales. Israel trebuie să ajungă pentru toate Neamurile un model demn de urmat în neprihănire și în binecuvântare.
Al treilea nivel la care putem studia viața lui Iosif este acela al importanței caracterului. Omul acesta a fost un personaj unic în felul lui. Nu găsim nicăieri spus ceva rău despre el. Biblia este o carte cinstită și ne-a spus o sumedenie de lucruri despre slăbiciunile și păcatele lui Avraam, Isaac și Iacov, dar nu găsim în ea nimic rău spus despre Iosif! Singurul lucru negativ a fost acea lipsă de tact cu care și-a împărtășit visele cu frații săi.
Frumusețea caracterului lui Iosif se vede din lipsa lui de cârtire și din felul în care acceptă coborârea nefericită și nedreaptă până la poziția de osândit nevinovat în temniță. Chiar și acolo, departe de cei din neamul lui și neștiut de nimeni, el continuă să-și păstreze teama și respectul față de Dumnezeu, împreună cu încrederea deplină în înțelepciunea planurilor Lui. Iosif nu s-a „supărat“ pe Dumnezeu. Când nevasta lui Potifar i-a propus să trăiască în păcat, Iosif i-a răspuns: „Cum aș putea eu să fac un rău așa de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen. 38:9). Sfințenia purității lui Iosif este scoasă în relief prin compararea faptelor lui cu faptele celorlalți frații ai lui. Cred că acesta este motivul pentru care, din senin, în capitolul 38 al Genezei, ni se povestește dezgustătoarele fapte ale lui Iuda, fratele lui Iosif, care păcătuiește cu nora lui, crezând că este o simplă prostituată! Cât de departe era acest Iuda de curăția feciorelnică a lui Iosif în casa lui Potifar!
Când este în închisoare printre oameni răi, Iosif rămâne un om bun, preocupat prioritar cu soarta celor din jurul lui. Pasajul care scoate cel mai bine în evidență acest lucru este acela care ne spune că Iosif a observat că doi întemnițați „aveau fața posomorâtă“ (Gen. 40:6-7). Trebuie să fii un om tare bun ca să-ți pese că doi pușcăriași sunt triști și să te oferi să-i scoți din această stare!
Iosif a fost un om de caracter și pe drumul ascensiunii lui la putere. Nu știu care este o încercare mai grea pentru caracterul cuiva: umilirea sau înălțarea lui? Probabil că cea din urmă. Iosif nu și-a folosit puterea pentru a se răzbuna sau pentru a-și pedepsi dușmanii. Nu găsim că ar fi cerut rejudecarea procesului cu nevasta lui Potifar!
Iosif s-a purtat frumos cu frații săi. Nu le-a luat bani pentru grâne. Nu i-a pedepsit pentru răutatea lor, ci i-a invitat pe toți, împreună cu bătrânul său tată, Iacov, să vină și să aibe parte de binecuvântările lui din Egipt. A vorbit cu Faraon pentru ei și i-a așezat în cea mai mănoasă parte din delta Nilului, Gosen. Iosif s-a îngrijit de toate problemele lor.
Iosif este un om de mare integritate, unul din foarte puținii din Biblie. Cu siguranță, Iosif n-a fost perfect, dar Duhul Sfânt a vrut ca numai părțile lui bune să fie păstrate pe paginile Scripturii. Oare de ce? Există o singură astfel de persoană în Vechiul Testament și una singură în Noul Testament.
Al patrulea patriarh – nivelul mesianic
Dacă punem laolaltă cele trei nivele la care putem studia viața lui Iosif, nivelul uman, nivelul providențial și nivelul studiului de caracter, obținem elementele care alcătuiesc imaginea Domnului Isus în Noul Testament. În planul imediat al acțiunii, viața lui Iosif este un răspuns dat pornirilor dezordonate din viața lui Iacov. Acesta este motivul pentru care ni se dă biografia acestui al patrulea patriarh. Viața lui Iosif este o parte integrantă din viața lui Iacov:
,,Iată istoria lui Iacov: Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, …“ (Gen. 37:2).
Iosif a fost ceea ce noi numim un „tip“ profetic, o anunțare profetică a Persoanei și programului mesianic. Ca și Iosif, Domnul Isus va fi lepădat de frații Lui, va coborî până la chip de rob, făcându-Se asemenea noastră, „va fi dat la moarte și încă moarte de cruce“, pentru „salvarea“ fraților Lui și a tuturor oamenilor, și va fi ridicat apoi la dreapta Tatălui, de unde va guverna spre binecuvântarea tuturor celor din familia Sa. Acesta este cel de al patrulea nivel la care putem studia viața lui Iosif. Tot ceea ce i s-a întâmplat lui a fost o paralelă cu ceea ce I s-a întâmplat Domnului Isus în Noul Testament. Simetriile sunt impresionante. Până și faptul că numele celui ce a venit cu ideea să-i vândă pe amândoi a fost … Iuda. Acest nivel de studiu ne convinge că Dumnezeu a știut de la început ce va face prin Fiul Său și a strecurat în istorie „mici anunțuri“ despre aceasta. Putem trece prin Vechiul Testament și să descoperim o sumedenie de astfel de „tipuri“. Există chiar și cărți care au făcut aceasta. De fapt, Domnul Isus le-a deschis ucenicilor mintea „ca să priceapă Scripturile“ și le-a arătat ce a fost despre El „în fiecare carte a Bibliei“. Iosif este o anunțare profetică a Domnului Isus, iată de ce îi este rezervată o porțiune așa de mare în Geneza.Avraam, Isaac și Iacov sunt exemple ale credinței pe care trebuie să o avem noi. Iosif este un model al răspunsului pe care îl are Dumnezeu pentru toți cei credincioși. De îndată ce înțelegi lucrul acesta, poți să recitești cartea Geneza și să descoperi o mulțime de astfel de exemple. Iată numai câteva dintre ele:
Toate genealogiile din Geneza sunt de fapt genealogii ale Domnului Isus Christos. Dacă vei citi capitolul întâi din Evanghelia lui Matei și capitolul trei din Evanghelia lui Luca vei descoperi că ele conțin nu mai puțin de 33 de personaje din Geneza. El se coboară direct din această linie a neprihănirii din Set. Copilul Mariei este în această linie și, dacă tu îi aparții lui Christos, linia asta genealogică este și linia ta. Iată de ce te interesează și te fascinează această carte. Daci ai credință devii un „copil al lui Avraam“, părtași la familia aceasta străveche. Dacă ești „în Christos“ ai moștenit această istorie și te-ai făcut una cu ea. Așa că nu mai citești despre istoria „lor“, ci despre istoria „noastră“.
Domnul Isus este preînchipuit în foarte multe personaje din Geneza. Să-l luăm exemplu pe Isaac. Să ne întoarcem la scena în care Dumnezeu îi spune lui Avraam să-l ducă pe un munte înalt și acolo să-l jertfească „pe fiul său, pe singurul său fiu, pe care-l iubește“ (Gen. 22:1-3). Pe același munte a ajuns să fie răstignit Domnul Isus Christos, pe Golgota. Interesant este că Dumnezeu îl numește pe Isaac în acest context „singurul tău fiu“, măcar că Dumnezeu știa și nu uitase de Ismael. Expresia se suprapune perfect peste Ioan 3:16, unde Domnul Isus este numit așa:„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică“.Dumnezeu l-a oprit pe Avraam la momentul jertfei și i-a indicat un animal care să-l înlocuiască pe fiul său ca jertfă. Nu întâmplător, acest animal „încurcat cu coarnele într-un tufiș“, a fost un berbece cu capul în spinii deșertului. Imaginea este a unuia care purta o cunună de spini …
„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ va spune peste veacuri Ioan Botezătorul. Imaginea cu mielul nu este cea mai fericită. Jertfa trebuia să aibe cel puțin un an. Era deci un berbec care crescuse deja coarne. Așa ni-L prezintă și cartea Apocalipsei. Avea coarne (Apoc. 5:6).
Numele sub care s-a prezentat Dumnezeu cu acea ocazie lui Avraam a fost „Iehova Iire“, Dumnezeul care poartă de grijă. La Golgota, Dumnezeu s-a ținut de această promisiune prin jertfirea Fiului Său, prins cu capul în spini, și cam pe la vârsta de treizeci de ani. Simbolismul este mult prea clar pentru ca să-l putem trece cu vederea.
Un alt exemplu de „tip“ profetic este acel personaj misterios, în același timp preot și rege peste Salem (Ierusalim), care i-a ieșit înainte lui Avraam după victoria lui asupra împăraților Canaanului. Melhisedec a primit zeciuială de la Avraam și l-a binecuvântat (Gen. 14:17-20). Acest preot-rege a venit la Avraam cu „pâine și vin“, împlinind un tipar mesianic, așa cum suntem lămuriți în epistola către Evrei (Evrei 5:6-10; 7:1-8:6).
Ne putem gândi și la scara văzută de Iacov între pământ și cer pe care suiau și coborau îngerii. Secole mai târziu, când Natanaael se mira că Domnul Isus îl cunoștea mai înainte de a se întâlni cu el, Domnul Isus i-a spus:„Pentru că ţi-am spus că te-am văzut subt smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.“ Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului“ (Ioan 1:50-51).
Domnul Isus îi spune lui Natanael că El este scara aceea care mijlocea urcarea și coborârea îngerilor pe pământ. Câți dintre noi am văzut în scara lui Iacov un „tip“ mesianic? Nu mulți, dar Domnul Isus a văzut.
Să ne întoarcem și mai mult, la capitolul 3 din Geneza, și să recitim promisiunea solemnă făcută de Dumnezeu șarpelui:„Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul“ (Gen. 3:14-15).
„Sămânța“ amintită acolo este de genul masculin și a fost o metaforă pentru înfruntarea dintre Domnul Isus și Satan, menționând rana pe care I-o va face Satan la cruce și totala zdrobire pe care i-o va cauza Domnul Isus prin înviere.
Să ne întoarcem și mai mult și să înțelegem că primul Adam a fost umbra Celui de al doilea, Isus Chrisos, așa cum ni se tălmăcește în capitolul 5 din epistola lui Pavel către Romani:
„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…  Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Christos! …Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa vecinică, prin Isus Christos, Domnul nostru“ (Rom. 5:12-21).
Amândoi reprezentanți ai rasei umane au fost într-o grădină. Primul Adam a ruinat-o când a făcut cum a vrut el, nu cum i-a spus Dumnezeu, în timp ce al doilea Adam a restaurat-o când a spus: „Totuși facă-se voia Ta, nu a Mea“.Amândoi au fost fiecare capul unei rase umane. Primul Adam a fost primul „Homo Sapiens“; Domnul Isus a fost Cel dintâi reprezentant al lui „Homo Novus“. Fiecare ne naștem „Homo Sapiens“, dar prin credință și naștere din nou poți intra în„Homo Novum“, oameni înoiți care vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
Dacă ne-am întoarce la primele afirmații de pe paginile Genezei, Domnul Isus este și acolo. Deși nu ni se spune deslușit în Geneza, ucenicii Lui au fost convinși că prin El au fost făcute toate lucrurile. Ioan ne spune că „nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El“ (Ioan 1:3).
Ioan, care și-a scris evanghelia pe când era în Efes, Îl numește pe Domnul Isus, „Cuvântul“ (în greacă „Logosul“). Pe vremea aceea, acest termen însemna cu mult mai mult decât o simplă vorbă. Cinci sute de ani înainte de Ioan, în Efes a trăit probabil cel dintâi dintre oamenii de știință, Heraclitus din Efes. El și-a îndemnat ucenicii să observe cu atenție fenomenele naturii, ființele și animalele ca să vadă care este cauza pentru care se întâmplă un lucru. În limba folosită atunci de greci, această „cauză“ a lucrurilor, acest principiu de manifestare, se numea „logos“. El a devenit rădăcina fiecărei ramuri a științei. „… -ologie“ înseamnă „cauza sau principiul care le pune în mișcare“. Biologie este știința care ne spune de ce se manifestă materia vie așa cum se manifestă. Psihologie, zoologie, sociologie, meteorologie și toate celelalte sunt derivate din această terminologie. Fiecare ramură a științei caută un răspuns la un fragment de realitate, dar nimeni nu se mai preocupă astăzi să afle un răspuns la realitatea totală în care ne mișcăm. Acest răspuns este Domnul Isus Christos, „Logosul“ întregului univers. Cel prin care au fost făcute toate, prin care există toate și pentru care sunt toate. Glorie veșnică să-I fie Numelui Lui binecuvântat.
Iosif a murit în Egipt, dar le-a poruncit celor din familia lui să nu-i lase oasele acolo, ci să le strămute în Canaan când Dumnezeu îi va duce iar acolo și să le îngroape în peștera în care erau mormintele părinților săi, Avraam și Sara (Gen. 50:22-26). Au trebuit să mai treacă încă 400 de ani până când Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca să-i scoată pe evrei din Egipt, iar apoi încă patruzeci de ani de rătăciri prin pustie. Cineva a cărat oasele lui Iosif în tot timpul acela. Era vremea în care toate speranțele de viitor ale evreilor era depozitate într-un mormânt. Spre el au călătorit oasele lui Iosif, dincolo de el călătorim și noi astăzi.

Matei Introducere | Itinerar Biblic | Episodul 59

Pentru că ni s-a dat șansa reîntâlnirii, Îi mulțumim lui Dumnezeu, și vă asigurăm de prețuirea ns., stimați ascultători... sperăm ca interesul arătat acestui program să rodească în beneficiul dvs. veșnic.
Continuăm să parcurgem Cuvântul lui Dumnezeu. Din cele 66 de părți/cărți ale sale, suntem pe punctul să ne lansăm în... a 2-a, nu în ordinea inserării lor în sumarul biblic, ci conform unui algoritm simplu (asumat întru mai ușoara acomodare și asimilare de către dvs. a textului  și semnificațiilor sale elementare și esențiale): mai precis, vă propunem o alternanță a cărților celor două mari diviziuni biblice. După cum știți, partea 1 a Sfintei Scripturi, Vechiul Testament, are conform canonului 39 de cărți, iar partea a 2-a, Noul Testament – 27. Ei bine, în acest program ne-am propus să vă prezentăm alternativ cărți din aceste două secțiuni constitutive ale Sfintei Scripturi. Deci, după prima carte a VT, ne mutăm interesul în NT, la prima sa diviziune, care deloc întâmplător este una dintre cele patru Evanghelii – varianta scrisă de Matei. De fapt, toate cele patru evanghelii sunt plasate la începutul NT... În mod absolut justificat, înțelegem noi: pentru că Noul Legământ a fost evidențiat și încheiat (de Dumnezeu, cu omenirea) în baza jertfei și învierii Fiului Său întrupat. „Evanghelie” înseamnă „veste bună” – și anume: există iertare, scăpare, speranță pentru fiecare om, prin pocăință și credință în Mântuitorul Isus Hristos! Cuvântul/Logosul întrupat, Fiul lui Dumnezeu a coborât pe pământ să dea vieții noastre un model și-un sens, și să moară – ca plată a tuturor păcatelor, și spre răscumpărarea tuturor celor care acceptă nu doar istoricitatea lui Isus Hristos, ci și învățătura Sa revoluționară și urmarea/imitarea modelului Său, care transformă. Fiecare din cele patru evanghelii (atribuite lui Matei, Marcu, Luca și Ioan) prezintă viața, învățătura, moartea și învierea lui Isus Hristos, ajutându-ne să-L cunoaștem și să-L înțelegem, și trasându-ne coordonatele necesare asemănării treptate și tot mai pronunțate cu El. De aceea cele patru Evanghelii sunt plasate la începutul Noului Legământ – pentru că sunt fundamentale!
Prima carte a Noului Testament este Evanghelia după Matei, care nu este cea dintâi întocmită/scrisă, dar este una dintre cele două cele mai ample scrieri nou-testamentare (alături de Faptele Apostolilor). Sigur, cele 28 de capitole ale sale nu înseamnă foarte mult în comparație cu diviziunile de mari dimensiuni ale Scripturii (de 50 sau chiar peste 60 de capitole, în Vechiul Testament), însă este o carte foarte importantă. De fapt, Geneza (pe care am finalizat-o data trecută, și care are – amintiți-vă! – 50 de capitole) şi Evanghelia scrisă de Matei sunt două cărţi de căpătâi, foarte importante, cu un rol deosebit în Sfânta Scriptură. Nu degeaba ele deschid Vechiul și respectiv Noul Testament!
Ca să ne facilităm înțelegerea, cred că este util să-ncercăm să construim un pod peste timp, mai precis peste istoria dintre Vechiul şi Noul Testament. Este aproape esenţial să cunoaştem câte ceva despre această perioadă de aproximativ 400 de ani.
Secvența istorică pe care o avem în vedere se întinde din zilele dregătorului Neemia şi-ale profetului Maleahi până la naşterea Mântuitorului Isus Hristos în Betleem. După ce Maleahi şi-a rostit prorocia, cerul parc-a amuțit! Dumnezeu nu a mai comunicat nimic care să fie inclus în Cuvântul său scris, pentru aproape 400 de ani. Nu ştim de ce a procedat El aşa. Dar sigur asta nu înseamnă că Dumnezeu s-a retras în cerurile Sale uitând cu totul de omenire. Este vorba numai de o tăcere a lui Dumnezeu. Adică vreme de vreo patru veacuri El nu s-a mai adresat omenirii aşa cum o făcuse până atunci, prin intermediul proorocilor. Apoi, într-o zi, îngerul lui Dumnezeu a intervenit în timpul de rugăciune al unui preot pe nume Zaharia, pe când slujea în altarul Templului din Ierusalim. Îngerul i-a adus anunţul naşterii lui Ioan Botezătorul – care a fost înainte-mergătorul Domnului Isus. Mai târziu, vom vedea cât de proeminent este Ioan Botezătorul în Evanghelia după Matei.
În același interval de 400 de ani dintre Vechiul și Noul Testament, s-au petrecut destule evenimente importante, chiar dacă, în ceea ce priveşte Scriptura, această perioadă a fost una aparent neproductivă. În istoria popoarelor la care ne vom referi, aceste patru secole constituie o perioadă palpitantă şi captivantă, iar în destule privinţe – chiar tragică. Regatul lui Iuda cunoscuse o transformare radicală: apăruseră o nouă cultură, instituţii diferite, grupări şi forme de organizare necunoscute, multe dintre ele remarcate și în NT.
Și istoria lumii a făcut paşi uriaşi în intervalul de timp dintre Vechiul şi Noul Testament. La încheierea Vechiului Testament, Imperiul Medo-persan era puterea dominantă. De asemenea, Egiptul era încă o putere ce trebuia luată în seamă în lumea politică. În timpul intervalului dintre cele două testamente, ambele au părăsit scena în ceea ce priveşte importanţa lor ca naţiuni. Puterea lumii s-a mutat din Răsărit în Apus, din Orient în Occident, din Asia în Europa, şi din Imperiul Medo-Persan în Grecia.
La începutul Noului Testament, rolul de conducător (aproape) mondial era deținut de o nouă super-putere: Roma, adică Imperiul Roman. Permiteți-mi să vă reamintesc câteva repere istorice, importante pentru că ne oferă o privire de ansamblu asupra acestei extraordinare perioade de tranziţie. (Ținând cont că istoricii nu concordă întotdeauna când e vorba de date istorice, vă rog să le consideraţi pe următoarele ca fiind aproximative.)
480 î.Hr. - Xerxes, Persanul, îi învinge pe greci la Termopile... dar este învins în bătălia de la Salamina de o alianță de polis-uri (orașe-state) din Grecia. (De fapt, a fost înfrânt de o furtună!) A fost ultima încercare a Răsăritului de a domina lumea.
333 î.Hr. - Din Apus a venit „ţapul” pe care l-a văzut Daniel. E vorba de Alexandru cel Mare, sau Alexandru Macedon, ţapul cu cornul cel mare. El a condus forţele unite ale Greciei în biruinţa de la Issos împotriva persanilor.
332 î.Hr. - Alexandru cel Mare vizitează Ierusalimul. I s-a arătat profeţia lui Daniel care vorbea despre el; ca urmare, Ierusalimul e una dintre puţinele cetăţi cruţate vreodată de el, mai mult: le-a permis evreilor să continue să-și practice cultul.
323 î.Hr. - Alexandru moare în Persia. Se pare că intenţiona să îşi mute tronul imperiului acolo. Apoi, Imperiul care cuprindea şi Apusul şi Răsăritul a fost împărţit între cei patru generali ai lui.
320 î.Hr. - Iudeea a fost anexată Egiptului de către Ptolemeu Soter.
312 î.Hr. - Seleucus a fondat dinastia și împărăţia Seleucizilor, care este Siria. El a încercat să cucerească Iudeea, care a devenit astfel teren de confruntare între Egipt şi Siria. Această ţărişoară a devenit un stat-tampon.
203 î.Hr. - Antioh cel Mare cucerește Ierusalimul, iar Iudeea trece sub influenţa Siriei.
170 î.Hr. - Antiohus Epifanus recucerește Ierusalimul şi desacralizează Templul. El a fost menţionat în Daniel ca fiind „cornul cel mic” (Daniel 8:9). De asemenea, a fost numit „Nero al istoriei iudeilor.”
166 î.Hr. - Matatia, preotul din Iudeea, a stârnit o revoltă împotriva Siriei. Începe perioada Macabeilor. Probabil poporul lui Israel nu a avut niciodată de suferit mai mult decât în această perioadă şi niciodată nu au dat dovadă de mai mult eroism. Iuda Macabeul, al cărui nume înseamnă „ciocanul”, a fost conducătorul care a organizat revolta.
63 î.Hr. - Pompei, conducătorul romanul, cucerește Ierusalimul, Israel trece sub conducerea noii puteri mondiale. La momentul naşterii lui Isus şi de-a lungul perioadei Noului Testament, poporul s-a aflat sub guvernare romană.
40 î.Hr. - Senatul Roman l-a numit rege al Iudeii pe Irod – unul dintre cei mai cruzi tirani care-a trăit vreodată. Se spune că nu exista familie sau om care să-l întreacă în răutate. De altfel, familia irodienilor ar fi echivalentul, la nivelul sec. I î.Hr., al unor grupări precum Cosa nostra, Yakuza ori cartelurile columbiene sau mexicane.
37 î.Hr. - Irod cucerește Ierusalimul şi-l asasinează pe Antigon, ultimul rege-preot Macabeu.
31 î.Hr. - Cezar Augustus devine Împăratul Romei.
19 î.Hr. - A început construcţia templului lui Irod. La momentul naşterii Domnului nostru, construcţia nu era finalizată, continuând și-n primii ani ai sec. I d.Hr.
4 î.Hr. - Isus Hristos Se naște Betleem (Iudeea).
Cum am spus, datorită experienţelor traversate în perioada intertestamentară, în viaţa naţiunii iudaice s-au produs schimbări radicale. În veacurile de tăcere divină, țara cunoscuse succesiv dominația siriană, asiriană, babiloniană, egipteană, grecească, romană. Religia evreilor devenise mai instituționalizată, și se chema iudaism. În efortul de reintrare în grațiile lui Yahweh și de redobândire a unui sens al sfințeniei, evreii se întorseseră de la idolatrie înspre fanatism religios. Legea devenise noul lor idol. Limba aramaică era comună în utilizarea cotidiană, deşi ebraica clasică mai era folosită în sinagogi. Chiar sinagoga, apărută în timpul captivității babiloniene, este menționată abia ulterior (în Noul Testament), ea devenind centrul vieţii cultice, în Iudeea şi oriunde în lume unde ajungeau evreii – scopul ei de căpătâi fiind studiul și instruirea în textul Scripturii (Tanach-ului). În stat, sub autoritatea politică a Romei, luase ființă un corp de autoritate iudaică numit Sinedriu/Sanhedrin. De asemenea, în viața social-culturală și religioasă se instalaseră o serie de grupuri specializate cu rol distinct, menţionate în Noul Testament, despre care nu ni se spune nimic în Vechiul Testament. Iată-le pe cele principale:
FARISEII – erau gruparea politico-religioasă dominantă. Ei apărau mentalul și comportamentul tradițional de influenţele străine. Erau legalişti stricţi care credeau în Vechiul Testament, și se bazau pe o interpretare alegorică a Legii. Dincolo de textul scris, ei au adăugat în timp o sumedenie de rânduieli care au format tradiția religioasă a lui Israel. Fariseii aveau o politică naţionalistă şi doreau să restaureze împărăţia lui David. Din punct de vedere teologic, astăzi i-am numi fundamentalişti, iar din punct de vedere politic ar fi plasaţi în extrema dreaptă.
SADUCHEII – își trăgeau numele de la Țadoc, care fusese mare-preot pe vremea lui David și Solomon. Saducheii erau partida celor bogaţi care doreau să se elibereze de tradiţie. Saducheii susțineau interpretarea strict literală a Legii, erau liberali în ceea ce priveşte teologia lor şi respingeau supranaturalul. Astfel, ei erau opusul fariseilor. Saducheii se înrudeau îndeaproape cu epicurianismul grecilor a căror filosofie era „să mâncăm, să bem şi să ne veselim, căci mâine vom muri.” Sesizați vreo asemănare cu vremea noastră? Cred că e interesant de remarcat că familiile bogate din aproape orice țară sunt liberale; da, sunt dispuşi să-şi împartă firimiturile de la masa bogatului, dar sigur nu şi bogăţia. Se prea poate ca imaginea noastră despre saduchei să fie una greşită. De fapt, ei încercau să obţină „viaţa bună”. Ei credeau că îşi pot înfrânge poftele trupeşti satisfăcându-le. În zilele noastre, foarte mulţi oameni adoptă aceeaşi filozofie, însă aceasta nu a funcţionat în trecut şi nu va funcţiona nici astăzi.
CĂRTURARII — Cărturarii erau o grupare de interpreţi profesionişti ai Legii, care îşi aveau originea în zilele lui Ezra. Ei au fost printre cele mai ne-atractive personaje ale NT, fiind cei care despicau firul în patru, mai preocupaţi de litera Legii decât de spiritul ei. Când bătrânul Irod i-a chemat pe cărturari şi i-a întrebat unde urma să se nască Isus, ei ştiau că era vorba despre Betleem. Ai fi crezut că se vor alătura şi ei caravanei magilor pentru a merge la Betleem să vadă pruncul... dar n-au fost interesaţi! De altfel, împreună cu fariseii, ei au fost printre cei mai înverșunați oponenți ai Mântuitorului.
Doar din această informație, putem trage o concluzie valabilă și azi: este foarte periculos să îţi doreşti doar informaţie şi cunoştinţe din Biblie, și să nu-ți propui să le și aplici, fără să devină parte componentă a vieţii tale. Prin studiu – absolut necesar de altfel – putem doar să învăţăm principalele adevăruri ale Scripturii şi adevărul teologic pe care îl conţine; asta însă nu duce niciun folos spiritual, dacă nu-i permitem Cuvântului lui Dumnezeu să ia în stăpânire inimile noastre. Cărturarii făceau parte din această categorie. În zilele noastre, oamenii cu inimile cele mai împietrite pe care-i știu sunt fundamentaliştii. Ei sunt gata să distrugă pe oricine, pentru a-şi apăra un punct oarecare de vedere. Deci, e important să cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu – aceasta este o realizare lăudabilă – dar trebuie să îl şi punem în aplicare în vieţile noastre, şi să îl transmitem mai departe altora.
IRODIENII — erau un partid din zilele lui Isus și-i putem numi oportunişti politici. Mai degrabă un soi de poliție neoficială a Templului, ei căutau să îl menţină pe Irod pe tron, pentru că doreau să aibă şi ei parte de putere.
Perioada intertestamentară a fost și una de intensă activitate literară, în ciuda faptului că nu a existat revelaţie din partea lui Dumnezeu. Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în Alexandria, în Egipt, în perioada dintre 285 – 247 î. Hr., de un grup format din câte şase învățați din fiecare din cele 12 triburi; de aici şi numele dat traducerii: Septuaginta, care înseamnă „şaptezeci”. Această traducere a fost folosită de ap. Pavel, şi se pare că Însuși Domnul nostru a citat din ea.
Și cărţile apocrife ale Vechiului Testament au fost scrise în această perioadă. Este vorba despre 14 cărţi în legătură cu care nu a existat consens în ce privește caracterul lor divin inspirat. Două dintre cărţi au fost clasificate ca pseudoepigrafe: Psaltirea lui Solomon şi Cartea lui Enoh. Ele poarte numele a două personaje din Vechiul Testament, dar nu există nicio dovadă că aceşti doi bărbaţi au fost autorii lor.
Deşi perioadă dintre Testamente a fost marcată de absența oricăror înregistrări ale oracolelor divine, este evident că Dumnezeu pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul iudeu, civilizaţia greacă, Imperiul Roman, mulţimile efervescente ale Orientului pregăteau (și erau toate pregătite pentru) venirea unui Mântuitor, astfel că au asigurat cadrul denumit de Pavel în Galateni 4:4 „împlinirea vremii”.
Într-un fel, putem spune că cele patru Evanghelii (adică Evanghelia, prin fiecare din cei patru autori inspirați) se adresează celor patru grupuri majore de oameni din lume, în vremea aceea.
Evanghelia după Matei a fost scrisă poporului Israel, redactată inițial întâi în ebraică, şi a fost destinată îndeosebi omului religios al vremii respective.
Evanghelia după Marcu a fost destinată romanilor, educați în spiritul acțiunii, al primatului legii şi ordinii, singurele care puteau asigura guvernarea Imperiului. Lumea avea nevoie să audă despre Cel care apăra legea şi ordinea, dar care oferea şi iertarea de păcate şi harul şi mila lui Dumnezeu. Isus era Domnul pe care Marcu îl prezintă romanilor.
Evanghelia după Luca a fost scrisă grecilor, gânditorilor.
Evanghelia după Ioan a fost scrisă direct credincioşilor, dar indirect pentru Răsărit unde trăiau milioane de oameni prinşi în religiile misterelor şi care strigau după eliberare în ziua aceea. Chiar şi astăzi se aude un strigăt în lumea care are nevoie de un Eliberator. Dintotdeauna au existat oameni religioși, cu aplecare spre cele spirituale. Orice și oriunde-ar căuta, omul religios are nevoie însă de libertate, nu de lege; de Hristos, nu de o religie. Omul are nevoie de un Mântuitor care poate să-l salveze. Gânditorul are nevoie de Cel care îi poate împlini atât nevoile mentale, cât şi pe cele spirituale. Omul sigur de sine are nevoie de simțul realității, de convingerea că nu-și este suficient, că nu e singur și că nu se poate izbăvi de unul singur. Omul nenorocit are nevoie ca există un Mângâietor, și un Mântuitor care poate nu doar să-l salveze, ci să-l și restaureze, ca să trăiască pentru Dumnezeu.
Evanghelia după Matei a fost scrisă de către un fost vameş peste care Domnul Isus Și-a pus mâna într-un mod foarte special (vezi Matei 9:9) și care a devenit un urmaş, un ucenic destoinic al Domnului Isus. Istoricul Papias confirmă afirmaţiile lui Eusebiu, la fel ca şi alţi părinţi ai bisericii, că această evanghelie fost scrisă la început de către Matei în limba ebraică pentru poporul Israel, un popor religios.
Nu avem timp pentru (și oricum nu ați reține) toate detaliile legate de context, dar Dumnezeu pregătise această naţiune, și lumea întreagă, pentru venirea lui Hristos în lume. Isus a venit din acest popor, aşa cum Domnul însuşi a spus: „Mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:22). Un mare istoric german a afirmat că Dumnezeu, așa cum a pregătit venirea Mântuitorului din Israel, i-a pregătit și pe păgâni pentru mântuire, din cauză că erau pierduţi şi aveau nevoie de ea... și nicicum altfel n-o puteau obține!
Remarcabila scriere a lui Matei este o parte esențială a Bibliei deoarece ea priveşte înapoi înspre Vechiul Testament şi adună de acolo mai multe profeţii decât orice altă carte. Într-un fel, e normal să fie așa, de vreme ce a fost scrisă iniţial pentru Iudei. Dar apoi, ea pătrunde în temeinicia și importanța Noului Legământ mai adânc decât oricare dintre celelalte Evanghelii. De exemplu, niciun alt evanghelist nu menţionează Biserica pe nume, dar Matei o face. El este cel care relatează cuvântul Domnului nostru: „...pe această piatră voi zidi Biserica Mea...” (Matei 16:18). Chiar şi Renan, gânditorul sceptic francez, a afirmat despre această carte că ea este „cea mai importantă carte a creştinismului, cea mai importantă carte scrisă vreodată.” O remarcabilă afirmaţie, având în vedere de la cine vine! Matei, un vameș convertit, a fost alegerea Duhului Sfânt pentru autorul acestei Evanghelii adresate în principal poporului Israel.
Evanghelia după Matei ne prezintă programul și planul lui Dumnezeu. „Împărăţia cerurilor” este o expresie specifică acestei Evanghelii și apare de 32 de ori în cuprinsul cărții. (Cuvântul împărăţie apare de 50 de ori.) O înţelegere corectă a expresiei „Împărăţia cerurilor” este esenţială pentru orice interpretare, a acestei Evanghelii şi a Bibliei. Vreau să fac această afirmaţie, în mod categoric şi dogmatic: Împărăţia şi Biserica nu sunt unul şi acelaşi lucru, nu sunt termeni sinonimi. Deşi Biserica este în Împărăţie, există o diferenţiere majoră între ele. De exemplu, Bucureștii sunt în Muntenia, dar Muntenia nu înseamnă doar București! Întrebați-i pe cei din Ploiești, Pitești, Călărași sau Alexandria! Apoi Muntenia nu înseamnă România, deși este parte din România! Tot aşa, Biserica este în Împărăţie, dar Împărăţia cerurilor, simplu spus, este mai mult decât atât: reprezintă domnia cerurilor peste pământ. Biserica este în această Împărăţie. Ştiu că teologii au înceţoşat deja atmosfera şi, cu siguranţă, au complicat foarte mult această chestiune. Dar oamenii simpli, ca mine și ca tine, au nevoie de explicaţii simple; aşadar, eu zic: Împărăţia cerurilor reprezintă domnia celor cerești peste cele pământești. Iudeii cărora le era adresată această Evanghelie înţelegeau termenul ca fiind suma tuturor profeţiilor Vechiului Testament referitoare la venirea unui Rege din cer pentru a-şi instaura Împărăţia pe pământul acesta, cu standardele cerului. Termenul nu era nou pentru ei (vezi Daniel 2:44; 7:14,27).
Împărăţia cerurilor reprezintă deci tema acestei Evanghelii, iar Cel care va instaura această Împărăţie pe pământ este Domnul Isus. Împărăţia fiind de importanţă covârşitoare, Evanghelia după Matei conţine trei discursuri majore referitoare la Împărăţie:
Predica de pe Munte – constituie constituția Împărăţiei. Personal, consider că aceste trei capitole – 5-7 – conțin doar o parte din ce va fi pus în aplicare în perioada aceea.
Pildele Împărăţiei – cuprinse în Matei 13, arată spre Împărăţie. Domnul Isus afirmă că Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un semănător, cu o sămânţă de muştar ș.a.m.d.
Predica de pe Muntele Măslinilor – un pasaj care priveşte înainte înspre instaurarea Împărăţiei aici pe acest pământ.
Vom vedea că sintagma „Împărăţia cerurilor” este una progresivă în Evanghelia după Matei. Este foarte important să înţelegem lucrul acesta. În Evanghelia după Matei există o mişcare, iar dacă o pierdem din vedere, nu am înţeles Evanghelia. Este ca şi cum ai pierde din vedere ieșirea de pe autostradă. Dacă o ratezi dai de necaz. Așadar, dacă pierdem din vedere acest progres din cadrul Evangheliei, vom pierde ceva foarte important.
Evanghelia după Matei, asemenea cărții Geneza, este o carte-cheie a Bibliei, şi este neapărat necesar să fii suficient de familiarizat cu ele pentru a înțelege și aplica Biblia!
Or, dacă Dumnezeu ne-a purtat prin Geneza, credem că ne va călăuzi și prin Evanghelia lui Matei, în al cărei text vom intra data viitoare. Cu bine, și pe curând!

Matei 1:1-16 | Itinerar Biblic | Episodul 60

Stimați prieteni, bun găsit. Sper ca mutarea interesului nostru către Noul Testament – a cărui primă secțiune îi începem azi lectura comentată – să vă resusciteze atenția și interesul, care se vor concentra în perioada următoare pe evenimente și expresii asociate persoanei istorice a Mântuitorului. Evanghelia după Matei este – repet – una dintre cărțile fundamentale al Bibliei, de aceea certitudinii că-i veți acorda importanța cuvenită alătur și convingerea că veți savura și textul și gândurile pe care nu încetează să le suscite tot ce ține de fascinanta personalitate și moștenire a lui Isus Hristos.   
În cele ce urmează voi face o prezentare generală a capitolelor din această carte. Obişnuiam să le spun studenţilor mei în trecut: „Dacă nu puteţi dormi noaptea, nu vă pierdeți timpul numărând în gând persoane, evenimente, sau posibilități; mai bine, treceţi în revistă mai întâi Geneza, apoi Evanghelia după Matei... Luaţi-le capitol cu capitol: capitolul 1 – despre ce este? Capitolul 2 – despre ce este? Dar și mai bine: stați de vorbă cu Autorul lor, și-al vostru! Cea mai bună cale de a-L cunoaște mai bine este să vă gândiți la Cuvântul Lui și să stați de vorbă cu El!” Și dacă-mi permiteți să spun și mai mult: consider că este mai important să ne vorbească El nouă, decât să îi vorbim noi Lui. Nu ştiu dacă eu am foarte multe să-I spun, dar El cu siguranţă are multe să-mi spună! Vă sugerez deci să rețineți cât mai mult din conținutul capitolelor Evangheliei scrise de Matei, ca să nu pierdeţi progresia revelației de Sine a Mântuitorului, din conținutul lor. Dincolo de orice alte lecții pe care ni le poate oferi, scopul principal al scrierii lui Matei este să arate evenimentele majore din viaţa Domnului Isus, evenimente ce reprezintă împlinirea profeţiilor Vechiului Testament.
În ceea ce priveşte organizarea materialului, această evanghelie mi se pare superioară celorlalte, prin structura pe care o are. Materialul cuprinde cinci mari discursuri prin care se realizează o alternare între cele trei mari secţiuni care cuprind învăţături ale Domnului Isus şi importante secţiuni narative. Secţiunile care cuprind învăţăturile Domnului Isus  se termină de obicei cu o formulă similară: „Când a sfârşit Isus de spus aceste cuvinte”.  Cineva a sugerat că această formulă structurală a fost inspirată de cele cinci cărţi ale Legii. Nu mi se pare exclusă, dar nici foarte probabilă această abordare! Ceea ce nu trebuie să pierdem niciun moment din vedere sunt caracterul și învățătura Domnului Isus. El ocupă poziţia principală și prioritară a cărţii (ca de altfel și-n celelalte evanghelii și/sau secțiuni ale NT!). Acţiunile și cuvintele Lui, caracterul și conduita, moartea şi învierea Lui sunt toate mesaje prin care Dumnezeu ne transmite mereu același unic adevăr esențial – cum ne putem împăca cu El prin jertfa Domnului Isus.   
O posibilă împărţire a Evangheliei după Matei, chiar dacă oarecum diferită precum cea care urmează, vă poate ajuta să aveţi o privire de ansamblu. Repet: este important să cunoaşteţi Evanghelia după Matei pentru a putea înţelege și mai bine întreaga Scriptură!
1.Persoana Regelui (Capitolele 1–2)
2.Pregătirea Regelui (Capitolele 2–4:16)
3.Propovăduirea Regelui (Capitolele 4:17–9:35)
4.Programul Regelui (Capitolele 9:36–16:20)
5.Patimile Regelui (Capitolele 16:21–27:66)
6.Puterea Regelui (Capitolul 28)
Genealogia care deschide Evanghelia după Matei şi Noul Testament este în multe privinţe unul dintre cele mai importante documente din Scriptură. Întreaga Biblie depinde de acurateţea sa. Veţi observa că are trei părţi:
Genealogia de la Avraam la David (primele 6 versete).
Genealogia de la Solomon la robia babiloniană (v. 7–11).
Genealogia de la robia babiloniană până la Iosif, tâmplarul (v. 12–17).
Dacă n-ați uitat, când studiam Geneza am făcut mențiunea că este o carte despre familii. Genealogiile sunt foarte importante, şi iată că le găsim şi aici, la începutul Noului Testament. Acum, desigur, poate că la o primă vedere lucrul acesta pare mai degrabă plictisitor. Dai cuiva un Nou Testament, deschide la început – și iată că este întâmpinat de o înșiruire de nume care poate nu-i spun nimic... există temerea că respectivul cititor nu va ajunge prea departe. Un prieten de-al meu, capelan, mi-a spus că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a oferit mii de Nou Testamente soldaţilor înrolaţi. I-a văzut pe oameni deschizând Noul Testament în paturile lor, citeau un minut sau două la începutul Evangheliei după Matei, începeau genealogia şi ajungeau la concluzia că... nu-i pentru ei! Nu-i pot învinovăţi! Ceea ce vreau să subliniez este că ar trebui să dăm dovadă de puţină înţelepciune atunci când oferim cărţi oamenilor. Omul obişnuit ar trebui să înceapă cu oricare dintre celelalte Evanghelii, mai degrabă decât cu Evanghelia după Matei... Dar lucrul acesta nu reduce din importanţa acestei genealogii! Noul Testament este clădit pe acurateţea acestei genealogii, deoarece din ea rezultă că Domnul Isus Hristos este din linia lui Avraam şi din linia lui David. Amândouă descendenţele sunt foarte importante. Linia lui Avraam îl plasează în cadrul poporului evreu, iar linia lui David îl aşază... pe tron – El este parte din această descendenţă regală.
Genealogiile erau și sunt foarte importante pentru poporul Israel, din ele rezultând dacă o persoană putea emite pretenţii legitime de apartenenţă la o anumită linie de descendență. De exemplu, atunci când Israel s-a întors din robie, găsim scris în cartea Ezra: „Şi-au căutat însemnarea în cărţile spiţelor de neam, dar n-au găsit-o. De aceea, au fost îndepărtaţi de la preoţie” (Ezra 2:62). Pe vremea lui Ezra era posibil să verifici registrul tribului lui Levi şi să îi îndepărtezi pe cei care emiteau pretenţii false.
Aceste genealogii erau ţinute de către autorităţi şi erau accesibile publicului. Cred că erau ţinute în Templu, deoarece Israelul era o teocraţie, iar „biserica” şi statul erau de fapt una. Deci și această genealogie era la îndemâna publicului şi ar fi putut fi copiată din dosarele publice până când templul a fost distrus în anul 70 d. Hr. Duşmanii lui Isus ar fi putut să verifice această listă, şi probabil că au şi făcut-o. Interesant şi important este că, deși ei au contestat orice mişcare a Domnului Isus, oferind o altă explicaţie chiar şi pentru înviere, niciodată nu i-au pus la îndoială genealogia. Motivul trebuie că are de-a face cu faptul că vor fi verificat genealogia Mântuitorului şi se confirmase că era corectă.
Acest lucru este de importanţă maximă, deoarece Îl pune pe Isus într-o poziţie unică. Vă aduceţi aminte că El a afirmat (vezi Ioan 10:1-2) că adevăratul păstor intră pe uşă, dar hoţul şi tâlharul intră pe altă parte în staul. „Staulul” cu pricina este poporul Israel. El nu a intrat în staul sărind gardul din spate şi nu a intrat pe vreo alee lăturalnică. El S-a născut în linia genealogică a lui David şi în linia lui Avraam. Asta este ceea ce ne pune Matei. El este împlinirea tuturor lucrurilor menţionate în Vechiul Testament. Prin urmare, duşmanii lui Hristos nu au putut niciodată să Îl conteste în ceea ce priveşte genealogia Sa. Au fost nevoiţi să caute alte motive de contestare a Lui... şi, desigur, au găsit.
Pe când eram adolescent și am început să fiu interesat de Biblie, am participat la o conferinţă de vară unde Domnul a vorbit inimii mele. Inima mi-a fost atinsă de cuvintele instructorului nostru în timp ce acesta ne învăţa Cuvântul lui Dumnezeu. Într-o dimineaţă, el a întrebat: „Câţi dintre voi aţi citit întreaga Biblie?” Câteva mâini s-au ridicat... „Câți ați citit-o într-un an?” Din cei vreo 300 de tineri de acolo, nimeni n-a ridicat mâna (și-a întrebat de vreo trei-patru ori!) În cele din urmă, un tânăr din spate şi-a ridicat timid mâna şi a spus: „Ei bine, eu am citit-o, dar nu am citit decât părţile care erau interesante. N-am citit genealogiile!” Toţi au râs, chiar şi învăţătorul, şi a recunoscut că nici el nu le citise. În momentul acela mi-am dat seama că dacă Duhul lui Dumnezeu a folosit atât de multă cerneală pentru a ni le oferi, ele trebuie să aibă o semnificaţie pentru noi. De aceea vă supun atenţiei această genealogie din debutul Evangheliei lui Matei: pentru că ea este foarte importantă. Este „spița de neam” a Domnului Isus pe linia lui Iosif, tatăl lui Isus. Vom vedea la momentul respectiv că evanghelistul Luca ne oferă o altă genealogie, urmând linia Mariei.
Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. (Mat. 1:1)
„Cartea neamului” este o expresie neobişnuită pentru Matei. Este o expresie unică şi nu o veţi întâlni nicăieri altundeva în Noul Testament. Dacă mergeţi înapoi prin Vechiul Testament, prin Maleahi, Zaharia şi Hagai... până la Geneza – veţi ajunge la concluzia că nu se găseşte nicăieri altundeva în Biblie, decât aici în Matei. Dar, când ajungeţi la al cincilea capitol din Geneza (Geneza 5:1), găsiţi: „Iată cartea neamurilor lui Adam...”. Aproape aceeaşi expresie! Există două cărţi: cartea neamurilor lui Adam şi cartea neamului lui Isus Hristos. Cum aţi intrat în familia lui Adam? Prin naştere. Nu aţi făcut nimic... nici n-ați fi putut face ceva! Dar aceasta este modalitatea prin care noi am intrat în familia lui Adam: prin naştere. Totuși, în Adam, toţi mor (Romani 5:12); cartea lui Adam este una a morţii.
Avem însă cealaltă carte, cartea neamului lui Isus Hristos. Cum intraţi în acest neam? Printr-o naştere, naşterea din nou. Domnul Isus afirmă că trebuie să ne naştem din nou pentru a vedea împărăţia lui Dumnezeu (vezi Ioan 3:3). În felul acesta suntem scrişi în Cartea Vieţii Mielului, şi ajungem acolo punându-ne credinţa în Hristos. Toţi suntem trecuţi în prima carte, cea a neamurilor lui Adam. Sper că şi tu, prietene, eşti trecut în Cartea Vieţii Mielului.
Matei afirmă că Isus este „fiul lui David, fiul lui Avraam.” Oare Matei nu ştia că Avraam a trăit înaintea lui David? Sigur că ştia, pentru că el clarifică lucrul acesta în continuarea genealogiei. Şi atunci de ce a formulat astfel lucrurile? El îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind Mesia, Regele, Cel care va instaura Împărăţia cerurilor pe pământ, iar acest aspect este mai important. El trebuia să fie din linia lui David ca împlinitor al profeţiilor pe care Dumnezeu i le-a făcut lui David. El este fiul lui David.
El este şi fiul lui Avraam, iar acest lucru este foarte important pentru că Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta...” (Geneza 22:18). Iar în Galateni 3:16, Pavel explică cine este acea „sămânţă”: „Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui.” Nu zice „seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „şi seminţei tale”, adică Hristos.” Prin urmare, în mod clar Isus Hristos este Fiul lui Avraam.
Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui; Iuda a născut pe Fares şi Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadab; Aminadab a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Boaz, din Rahab; Boaz a născut pe Obed, din Rut; Obed a născut pe Iese; Iese a născut pe împăratul David. Împăratul David a născut pe Solomon, din văduva lui Urie. (Mat. 1:2–6)
O analiză atentă a genealogiei care urmează este un demers nu doar interesant, ci și emoţionant. Patru nume ies în evidenţă, și este uimitor faptul că le găsim incluse în genealogia lui Hristos – pentru că sunt nume de ne-evrei; și pentru că sunt nume de femei.
În mod obişnuit, numele femeilor nu apăreau în genealogiile evreieşti. Bine, acelaşi lucru este cvasi-cunoscut și practicat și azi în contextul căsătoriei, numele pe care îl ia cuplul fiind de regulă numele bărbatului. În consecință, linia ei genealogică se sfârşeşte, pe când a lui merge mai departe. Aşa procedăm noi astăzi, şi aşa procedau şi ei atunci.
De-a lungul anilor am întâlnit cupluri în care fata avea un nume de familie decent sau drăguţ, gen Tudor, Barbu sau Nicolescu... şi dorea (sau era de acord) să şi-l schimbe cu un altul gen Guzgan, Poalelungi sau Drăcea... și nu le rostesc pe cele mai amuzante, și mă opresc, pentru că nu vreau să se creadă că persiflez sau discriminez. Sigur, au fost și destui care au ales înțelept și au convenit pentru numele mai decorativ, chiar dacă era al fetei – ceea ce este perfect legal. Obiceiul nostru însă este să se ia numele bărbatului şi, astfel, genealogia care este prezentată și perpetuată este cea a bărbatului.
În zilele lui Isus era într-adevăr neobişnuit să întâlneşti un nume de femeie într-o genealogie, iar aici avem patru nume feminine. Și, chiar mai mult, nu este vorba doar despre patru femei, ci despre patru femei ne-evreice. După cum ştiţi, Legea stipula ca în poporul lui Dumnezeu să nu existe căsătorii mixte, mai cu seamă cu parteneri dintre păgâni. Dumnezeu îi spune chiar şi lui Avraam să trimită pe cineva în țara și familia sa pentru a găsi o mireasă pentru fiul său Isaac, și la fel a procedat și Isaac cu fiul său Iacov. Planul lui Dumnezeu era ca religia celor care făceau parte din linia genealogică ce va ajunge până la Domnul Isus Hristos să fie monoteismul. Şi totuşi, în genealogia Domnului Isus apar numele a patru femei ne-evreice – două canaanite, o moabită și-o hitită! Nu poți să nu te-ntrebi: „Cum au ajuns ele în genealogia lui Hristos?”
Tamar este prima dintre ele, menţionată în versetul trei. Găsim povestea ei în Geneza 38, care este unul dintre cele mai neplăcute și apăsătoare capitole din Biblie. Tamar a fost trecută în genealogia Domnului Isus, deși era o femeie păcătoasă.
Rahab (sau Rahav) este următoarea, menţionată în versetul cinci din Matei 1. Nici ea nu era un personaj foarte atrăgător; găsim povestea ei în Iosua capitolul doi... dar devine o altă persoană după ce a ajuns să Îl cunoască pe Dumnezeul viu şi adevărat – Evrei 11:31: „Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă”. Ea a ajuns în genealogia lui Hristos pentru simplul motiv că a crezut. Observaţi, vă rog, progresia: ea ne apare ca păcătoasă, iar apoi întinde mâna credinţei.
Următoarea este Rut, o moabită – menţionată în versetul cinci. Ea este o persoană fermecătoare şi nu găsim nimic greşit la ea. În vremea sa, însă, exista Legea – care o excludea, pentru că spunea că un moabit sau un amonit nu va intra în adunarea Domnului (vezi Deuteronom 23:3). Deşi Legea o ţinea afară, a existat un om pe nume Boaz care a venit pe câmpul lui şi a văzut-o într-o zi. A fost dragoste la prima vedere.
Poate nu ştiaţi că eu cred în dragoste la prima vedere – afirmă John Vernon McGee... care a cerut-o în căsătorie pe soţia sa la a doua întâlnire (şi adăuga domnia sa: „singurul motiv pentru care nu am cerut-o la prima întâlnire a fost că nu doream să se creadă despre mine că mă grăbesc! Dar să nu mă înţelegeţi greşit – am aşteptat un an înainte de a ne căsători, pentru a fi siguri!”) Cred că este înţelept să procedezi aşa. Boaz a iubit-o pe Rut la prima vedere şi i-a arătat har, punându-şi mantia în jurul ei şi aducând-o pe ea, dintre ne-evrei, în adunarea lui Israel. Ea a întrebat: „Cum am căpătat eu trecere înaintea ta... ?” (Rut 2:10). Noi îi putem pune aceeaşi întrebare lui Dumnezeu cu privire la harul Lui faţă de noi. Din nou, observaţi progresia: venim ca păcătoşi... întindem mâna credinţei... iar El, prin harul Lui minunat, ne mântuieşte!
Al patrulea personaj nu este menţionat pe nume, ci cu expresia „văduva lui Urie” (v. 6). Numele Batșebei nu este menţionat aici pentru că nu a fost păcatul ei, ci al lui David... şi el a trebuit să plătească de fapt pentru păcat. Şi a plătit scump! Ea a fost introdusă în genealogia lui Hristos pentru că Dumnezeu nu renunță la copiii Lui care păcătuiesc. O oaie poate ieşi din staul şi să devină o oaie pierdută, dar avem un Păstor care merge după oile pierdute şi care întotdeauna le aduce înapoi în staul. El l-a adus pe David înapoi. Aşadar, în această genealogie avem întreaga istorie a mântuirii.
Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Ezechia; Ezechia a născut pe Manase… (Mat. 1:7–10)
Există şi alte lucruri interesante referitoare la această genealogie. Dacă o veţi compara de exemplu cu genealogia din 1 Cronici 3 (anumite nume sunt scrise diferit), veţi descoperi că în versetul opt din Matei, numele lui Ahazia, Ioas şi Amaţia nu sunt menţionate. Asta ilustrează faptul că genealogiile sunt citate pentru a ne oferi o perspectivă referitoare la anumite linii de descendenţi şi că nu toate persoanele sunt menţionate cu necesitate în toate genealogiile Bibliei. Cred că trebuie să ţinem cont de lucrul acesta în cazul genealogiilor care ne sunt prezentate în Geneza înainte de Potop. Acestea nu sunt cu necesitate genealogii complete, ci ne sunt prezentate pentru a scoate ceva anume în evidență. Personal, cred că omul a existat pe acest pământ mai mult timp decât în datările sugerate pe marginea unor ediţii ale Bibliei în limba engleză. Țineți minte, vă rog, că aceste date sunt nu sunt parte integrantă a Bibliei și nu sunt cu necesitate necesare sau exacte!
...Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia şi fraţii lui, pe vremea strămutării în Babilon. (Mat. 1:10–11)
În versetul 11 vedem că Matei îl omite pe Ioiachim, dar îl include pe Iehonia. Iehonia merită atenţia noastră specială pentru că Dumnezeu a spus că nimeni din sămânţa lui nu va sta pe tron: „Pe viaţa mea zice Domnul, că, şi chiar dacă Conia [numele lui este Ieconia, dar Dumnezeu a luat prefixul Ie din numele lui pentru că acesta este prefixul pentru Iehova, iar omul acesta a fost un rege rău], fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, te-aş scoate şi de acolo... Aşa vorbeşte Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci niciunul din urmaşii lui nu va izbuti să şadă pe scaunul de domnie al lui David, şi să domnească peste Iuda»” (Ier. 22:24, 30). Din pricina păcatului acestui om, Ieconia, nimeni dintre urmaşii lui nu ar fi putut să stea pe tronul lui David. Vedeţi, Iosif este în această linie genealogică, dar Iosif nu este tatăl natural al lui Isus. Socotesc că acesta este unul dintre cele mai remarcabile lucruri din Scriptură, iar Matei încearcă să ni-l clarifice. Iosif i-a conferit lui Isus dreptul, titlul legal la tronul lui David – pentru că Iosif a fost soţul Mariei, care a fost cea care l-a născut pe Isus. Isus Hristos nu este sămânţa lui Iosif, şi nu este nici sămânţa lui Ieconia. Dar atât Iosif, cât şi Maria trebuiau să fie din linia genealogică a lui David, şi au fost – deşi două linii diferite din doi fii ai lui David. Când vom ajunge în Evanghelia după Luca, vom descoperi că linia Mariei se trage din David prin fiul său Natan. Linia lui Iosif trece prin descendența regală, prin Solomon. De aceea, atât Iosif, cât şi Maria au fost nevoiţi să meargă la Betleem pentru a se supune recensământului, pentru că amândoi erau din linia lui David. Vedeţi cât de interesante, fascinante şi importante sunt aceste genealogii; cred că merită din plin să le studiem. Iată cum continuă cea de față...
După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; (Mat. 1:12-15)
Genealogia se încheie cu acest verset:
Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Isus, care se cheamă Hristos. (Mat. 1:16)
Observăm că în felul acesta se întrerupe tiparul care a început în versetul 2, unde se spune că Avraam a născut pe Isaac. Începând de acolo, apar o mulţime de „naşteri”, iar versetul 16 începe cu afirmaţia: „Iacov a născut pe Iosif.” Prin urmare, ne-am aştepta să se continue în același mod, spunându-se că Iosif a născut pe Isus, dar lucrurile stau altfel. În realitate textul spune: „Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care s-a născut Isus, care se cheamă Hristos.” În mod evident, Matei clarifică faptul că Iosif nu este tatăl lui Isus. Deşi este bărbatul Mariei, el nu este tatăl lui Isus.
Care este explicaţia acestui fapt? Ei bine, Matei ne-o va oferi în restul capitolului, şi ne va arăta cum ea împlineşte profeţia Vechiului Testament... de fapt, împlinirea este accentul și aportul major al NT în contextul Scripturii, firul roșu care definește și particularizează restul scrierilor NT-are.
Vom continua așadar să analizăm din această perspectivă restul istorisirilor evanghelice... deocamdată ne oprim aici, și până data viitoare, vă dorim sănătate și pace!