Itinerar Biblic

Geneza 32:1-32 | Itinerar Biblic | Episodul 41

Sper să fiți bine, la reîntâlnirea cu acest program care sper să-și facă încet-încet loc în agenda zilnică a cât mai multora. Dincolo de cuvintele noastre, esențial este că aici vă întâlniți cu Scriptura, Cuvântul viu și puternic al lui Dumnezeu, care înțeles și aplicat prin puterea Duhului Sfânt, continuă să schimbe vieți fără limite de timp sau spațiu!
Am ajuns într-un nou punct culminant al Genezei. Capitolul 32 este punctul cel mai înalt din viaţa lui Iacov şi ar putea fi numit punctul de cotitură al vieţii lui. Și nu este vorba, în niciun caz, despre vreo convertire a lui Iacov. În ciuda oscilațiilor sale, era totuşi omul lui Dumnezeu. E un moment bun să ne reamintim reciproc să nu ne repezim să judecăm oamenii, spunând noi care cum e, punând etichete și dând sentințe. Sunt mulţi care nu arată a creştini, dar care în cel mai bun caz nu sunt deloc departe de Împărăția ui Dumnezeu... așa cum sunt și destui presupuși creștini, care numai așa nu trăiesc și se poartă! Nu o dată, aparențele ne-au înșelat! Doar Dumnezeu știe adevărul. La fel în ce-l privește și pe Iacov: nu prea se dovedea el a fi un om evlavios, dar Dumnezeu Se ocupa de el, i Se arăta, îi vorbea, avea un plan cu el – iar el a răspuns într-un anumit fel.
Nu știu cât de conștient era Iacov că era reprezentantul lui Dumnezeu în lume... oferise adesea o mărturie proastă, așa că lucrurile nu mai puteau continua în acest mod – deci Dumnezeu intervine pentru a schimba lucrurile. Și El nu Se joacă, atunci când are de-a face cu un om inclus în planul Său. Domnul ne disciplinează şi pe noi; de fapt: „Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte” (Evr. 12:6). Aceasta este metoda Lui, așa disciplinează El. Nici Lot nu părea a fi un copil al lui Dumnezeu, dar Petru spune despre el că „îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit” (2 Pet. 2:7-8). Însă eu pot să vă spun cu certitudine că Lot a fost trecut prin foc. El a scăpat de focul din Sodoma şi Gomora, dar Dumnezeu l-a supus focului încercărilor. Prin acelaşi tip de experienţă a trecut şi Iacov. El şi-a luat diploma la „colegiul loviturilor dure”, unde unchiul Laban era preşedinte şi decan! La absolvire, acest tânăr, Iacov, a ţinut un discurs lamentabil de şef de promoţie. I-au trebuit douăzeci de ani ca să-şi obţină diploma, şi cu siguranţă a muncit mult pentru ea. Laban a schimbat cerinţele de nenumărate ori. La fiecare doi ani, Iacov avea un contract nou cu unchiul Laban şi de fiecare dată acesta era în defavoarea lui Iacov. Aceasta a fost experienţa lui.
Ajungem acum la momentul în care Dumnezeu îl testează și-l instruiește direct, pentru că Iacov urma să-l reprezinte pe Dumnezeu. El îl va aborda în frontal, va trata direct cu el, aşa cum vom vedea în acest capitol 32. De la bun început, permiteți-mi să subintitulez acest capitol cu un alt verset din Scriptură: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin” (Isaia 40:29). Aceasta este experienţa lui Iacov.
Iacov şi-a văzut de drum; şi l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu. Când i-a văzut, Iacov a zis: „Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!” De aceea a pus locului aceluia numele Mahanaim. (Gen. 32:1-2)
Dumnezeu începe să intervină în mod direct în viaţa lui Iacov, pentru a-l aduce în poziţia din care el să aducă roade, să slujească în chip real şi să fie o mărturie pentru El.
Iacov a trimis înainte nişte soli la fratele său, Esau, în ţara Seir, în ţinutul lui Edom. El le-a dat porunca următoare: „Iată ce să spuneţi domnului meu Esau: «Aşa vorbeşte robul tău Iacov: 'Am locuit la Laban şi am rămas la el până acum; am boi, măgari, oi, robi şi roabe, şi trimit să dea de ştire lucrul acesta domnului meu, ca să capăt trecere înaintea ta.'»“ (Gen. 32:3-5)
Tipul acesta, Iacov, tot deştept se crede, nu-i aşa? Pur şi simplu nu poate să renunţe la stilul său, nici măcar după experienţa cu Laban. Întorcându-se spre casă, îşi aminteşte cum s-a despărțit ultima oară de Esau, cu douăzeci de ani în urmă. Pe atunci Esau avea numai ameninţări la adresa lui. Observaţi, vă rog, că acum Iacov îşi trimite slujitorii înainte şi îi învaţă ce să-i spună lui Esau: „Iată ce să spuneţi domnului meu, Esau”. Apoi, le spune să continue astfel: „Aşa vorbeşte robul tău Iacov”! Dar nu așa se comportase și vorbise Iacov înainte! El folosise manipularea pentru a obţine dreptul de întâi-născut, şi-i furase binecuvântarea. Fusese un ticălos, dar acum discursul lui era cu totul altul: „Domnul meu Esau... robul tău Iacov.” Probabil că învăţase câteva lucruri de la unchiul Laban...
Solii s-au întors înapoi la Iacov şi au zis: „Ne-am dus la fratele tău, Esau; şi el vine înaintea ta cu patru sute de oameni.” (Gen. 32:6)
Mesajul acesta mai degrabă l-a speriat pe bietul Iacov pentru că nu vestea nimic bun! Esau nu le arătase trimişilor lui Iacov ce intenţii avea. Bănuiesc că Iacov le-a pus la întoarcere solilor săi tot felul de întrebări, iscodindu-i pentru detalii: „V-ați dat seama, mai era supărat? Vreo urmă de înverşunare sau ură faţă de mine?” Şi presupun că ei îi vor fi spus: „Nu, părea bucuros să audă că te întorci, şi acum îţi iese el în întâmpinare!” Dar știrea aceasta nu părea o mângâiere pentru Iacov, pentru  că acest lucru putea să însemne și că Esau se bucură că are ocazia să se răzbune. Așa că bietul Iacov era mai mult decât abătut...
Iacov s-a înspăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza. A împărţit în două tabere oamenii pe care-i avea cu el, oile, boii şi cămilele şi a zis: „Dacă vine Esau împotriva uneia din tabere şi o bate, tabăra care va rămâne va putea să scape.” (Gen. 32:7-8)
Având în vedere că fratele său venea spre el, mirosind în asta un pericol, Iacov se dovedește încă o dată abil: împarte în două tot ce are, gândind că dacă Esau atacă una din tabere, cealaltă va scăpa. În plus, însă, de data aceasta Iacov apelează și la Dumnezeu:
Iacov a zis: „Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac! Tu, Doamne, care mi-ai zis: «Întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine!» Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia, pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, şi iată că acum fac două tabere.” (Gen. 32:9-10)
Omul acesta îşi înalţă acum glasul către Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul tatălui său, Isaac. Parcă începe să se vadă o mică schimbare de atitudine, nu? Este prima oară când îl auzim pe Iacov spunând: „Eu sunt prea mic pentru toată îndurările Tale”. El recunoaşte pentru prima dată că ar putea fi un păcătos înaintea lui Dumnezeu. Ştiţi că sunt mulţi „creştini” care nu recunosc că sunt păcătoşi? Ani de zile a venit cineva la mine, supărat peste măsură din cauză că eu îi arătam că este păcătos. El îmi spusese tot ce făcuse, susținând că era mântuit, aşa că nu mai era păcătos. Dar el era un om păcătos. Toţi suntem păcătoşi, mântuiţi prin har. Atâta vreme cât trăim în viaţa aceasta, avem firea noastră veche care nu poate să meargă în cer și să ştiţi că Dumnezeu nu o va lăsa să intre în cer. Nici el, nici tu, nici eu, nimeni nu poate să ajungă acolo, cu firea aceasta. Este motivul pentru care Dumnezeu ne face creații/zidiri noi; omul cel vechi nu are cum fi nici măcar reparat! Iacov începe să spună că nu merită îndurarea lui Dumnezeu. Când omul începe să se îndrepte spre Dumnezeu pe această bază, va descoperi că Dumnezeu va comunica într-adevăr cu el.
Iacov face această afirmaţie interesantă: „Căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, şi iată că acum fac două tabere”. Când trecuse Iordanul în sens invers, Iacov nu deținea nimic altceva decât un toiag. Acum, la întoarcere, are atâtea persoane şi bunuri cu el, încât poate face două tabere. În evoluția sa, Iacov vede mâna lui Dumnezeu!
Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau! Căci mă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească, pe mine, pe mame şi pe copii. Şi Tu ai zis: „Eu voi îngriji ca să-ţi meargă bine şi-ţi voi face sămânţa ca nisipul mării, care, de mult ce este, nu se poate număra.” (Gen. 32:11-12)
Iacov s-a rugat sincer înaintea lui Dumnezeu. Noaptea aceea a fost deosebit de grea pentru el (şi nu avea de unde să-și ia o aspirină pentru durerile de cap!)
Iacov a petrecut noaptea în locul acela. A luat din ce mai avea cu el şi a pus deoparte, ca dar pentru fratele său, Esau: două sute de capre şi douăzeci de ţapi, două sute de oi şi douăzeci de berbeci, treizeci de cămile alăptătoare cu mânjii lor, patruzeci de vaci şi zece tauri, douăzeci de măgăriţe şi zece măgăruşi. Le-a dat robilor săi, turmă cu turmă, deosebit, şi a poruncit robilor săi: „Treceţi înaintea mea şi lăsaţi o depărtare între fiecare turmă.” (Gen. 32:13-16)
Aceasta este tactica lui Iacov: el trimite cu generozitate un dar foarte bogat pentru fratele său... Se gândea că la vederea acestuia, Esau va spune: „Ce este asta?” Iar slujitorii vor răspunde: „Îţi aducem un dar de la fratele tău, Iacov.” Esau urma să primească darul şi să meargă mai departe. După o distanţă oarecare îl întâmpina al doilea dar, o altă turmă la fel de mare. El avea să-i întrebe pe slujitori: „Unde vă duceţi?”, iar ei urmau să răspundă: „Mergem să ne întâlnim cu Esau, să-i dăm un dar de la fratele său, Iacov.” El avea să spună: „Eu sunt Esau!” Şi până ajungea, în cele din urmă, la fratele său, Esau avea să fie îmbunat.
Iacov se rugase Domnului şi-I amintise: „Tu mi-ai spus să mă întorc în ţara mea. Ai spus că mă vei proteja!” Însă parcă nu crede că Dumnezeu îl va apăra, pentru începe să facă aceste aranjamente, care numai credință nu arată! Mi-e teamă că şi noi suntem la fel de multe ori. Mulţi dintre noi mergem cu poverile noastre la Dumnezeu, în rugăciune. După ce ne rugăm, însă, ne punem fiecare povară înapoi pe umeri şi o luăm de la capăt cu ele, sau gândim și planuri B... pentru că nu Îl credem cu adevărat pe Dumnezeu, nu-i aşa? Nu avem încredere în El aşa cum ar trebui!
A dat celui dintâi porunca următoare: „Când te va întâlni fratele meu, Esau, şi te va întreba: «Al cui eşti? Unde te duci? Şi a cui este turma aceasta dinaintea ta?» Să răspunzi: «A robului tău Iacov; ea este un dar trimis domnului meu Esau; şi el însuşi vine în urma noastră.» A dat aceeaşi poruncă celui de al doilea, celui de al treilea şi tuturor celor ce mânau turmele: „Aşa să vorbiţi domnului meu Esau când îl veţi întâlni. Să spuneţi: «Iată, robul tău Iacov vine şi el după noi.»“ Căci îşi zicea el: „Îl voi potoli cu darul acesta, care merge înaintea mea; în urmă îl voi vedea faţă în faţă şi poate că mă va primi cu bunăvoinţă.” (Gen. 32:17-20)
Esau va fi întâmpinat de turmă după turmă, și-n cele din urmă se va liniști: acesta este planul lui Iacov.
Astfel darul a trecut înainte, iar el a rămas în tabără în noaptea aceea.Tot în noaptea aceea s-a sculat, a luat pe cele două neveste ale lui, pe cele două roabe şi pe cei unsprezece copii ai lui şi a trecut vadul Iabocului. I-a luat, i-a trecut pârâul şi a trecut tot ce avea. (Gen.32:21-23)
Aceasta este noaptea unei experienţe extraordinare în viaţa lui Iacov. Ţinutul pe unde a trecut el, pârâul Iaboc, este foarte arid. Când am fost acolo, m-am îndepărtat în mod deliberat de grup şi m-am plimbat pe un pod. Statele Unite au construit un drum foarte frumos în zona aceea pentru Regatul Haşemit al Iordaniei. Sunt câteva locuri în zonă pe care nu le-aţi putea vedea dacă nu ar exista un drum bun, pentru că este o zonă aridă, în pustietate. Am făcut fotografii cu oile care se adăpau în pârâul Iaboc. Trecerea aceea este într-o zonă foarte mohorâtă, între două dealuri, într-un ţinut arid, stâncos. În locul acesta a ajuns Iacov în noaptea aceea. Nu era deloc fericit, ci mai degrabă ros de îndoieli şi temeri. Roata părea să se întoarcă! Iacov se purtase rău cu Esau. Dumnezeu nu îi spusese niciodată să obţină dreptul de întâi-născut şi binecuvântarea aşa cum o făcuse. Dumnezeu i le-ar fi dat oricum. În noaptea aceea, Iacov a trimis tot ce avea de partea cealaltă a pârâului Iaboc, însă el rămâne de partea aceasta, astfel încât, dacă venea Esau, să-l omoare pe el, iar familia să fie cruţată. Aşadar, cum scrie în vers. 24:
Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. (Gen. 32:24)
Aş dori să fac câteva precizări înainte de a vorbi despre această confruntare. Am auzit spunându-se că Iacov a fost cel care s-a luptat acolo; de fapt, Iacov nu a vrut să se lupte cu nimeni. El îl avea în urmă pe Laban, care numai binele nu i-l voia, iar înaintea lui era fratele Esau. Iacov nu era un combatant pe măsura niciunuia dintre ei! Iată-l prins între ciocan şi nicovală, şi neştiind ce să facă și încotro să se îndrepte. Așa că numai de un al treilea adversar nu avea el nevoie în noaptea aceea!
Acum câţiva ani revista Time a publicat un articol despre un clasament, alcătuit pe baza voturilor cititorilor, al celor mai buni luptători. Autorul articolului remarca faptul că  nu-i fusese atribuit niciun vot celui mai mare luptător din toate timpurile, Iacov. Şi ce să vezi? Cineva a trimis o scrisoare revistei, cerând informaţii despre acest luptător Iacov. Autorul scrisorii nu auzise niciodată nimic despre el, prin urmare este evident că nu citise niciodată Biblia. Haideți să lămurim lucrurile de la bun început: Iacov n-a fost niciodată un luptător. În noaptea aceea era singur pentru că aşa dorise el să fie, şi nu căuta să se lupte cu nimeni. Întrebarea care se pune aici este: Cine este cel care s-a luptat cu Iacov în noaptea aceea?
Au fost avansate multe speculaţii pe tema aceasta, dar eu cred că doar o interpretare este valabilă: Hristos cel întrupat. Putem găsi o dovadă în acest sens în scrierile profetului Osea: „Lui Efraim îi place vântul şi aleargă după vântul de răsărit; zilnic măreşte minciuna şi înşelătoria; face legământ cu Asiria şi duc untdelemn în Egipt. Domnul este în ceartă şi cu Iuda şi va pedepsi pe Iacov după purtarea lui: îi va răsplăti după faptele lui. Încă din pântecele mamei a apucat Iacov pe fratele său de călcâi; şi, în puterea lui, s-a luptat cu Dumnezeu. S-a luptat cu îngerul şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el. Iacov l-a întâlnit la Betel, şi acolo ne-a vorbit Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul oştirilor; numele Lui este Domnul.” (Osea 12:1-5). Nu cred deci că a fost altcineva decât Hristos de dinainte de întrupare cel care s-a luptat cu Iacov în noaptea aceea. Gen. 32:25:
Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov pe când se lupta cu el.
Iacov nu era vreo forță a naturii, dar nu avea de gând să se lase uşor – nu era genul. A continuat să opună rezistență cu forța disperării, așa că într-un final, Cel care s-a luptat cu Iacov l-a lovit la încheietura coapsei. Gen. 32:26:
Omul acela a zis: „Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile.” Dar Iacov a răspuns: „Nu Te voi lasă să pleci până nu mă vei binecuvânta.”
Ce se întâmpla de fapt? Iacov nu se lupta cu adevărat, doar se ţinea de Cel care se lupta cu el. Astfel, Iacov a descoperit că nu ajungi nicăieri dacă te tot lupţi şi I te împotriveşti lui Dumnezeu. Singura cale prin care poți ajunge oriunde este să te supui lui Dumnezeu şi să te ţii bine de El. Avraam învăţase acest lucru – el L-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i-a fost socotit ca neprihănire. Avraam (sau Iacov??????????) ajunsese la capătul puterilor şi s-a ţinut strâns de Dumnezeu. Când ajungi într-o astfel de situaţie, te încrezi complet în El, iar când eşti dispus să te ţii strâns de El, Dumnezeu este gata să te ajute.
Omul acela i-a zis: „Cum îţi este numele?” „Iacov”, a răspuns el. Apoi a zis: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor.” (Gen. 32:27-28)
El nu mai este Iacov – cel care uzurpă, cel care manipulează, înșelătorul – ci Israel, cel care „i luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi a fost biruitor.” De acum încolo, în viaţa acestui om se va manifesta natura cea nouă a lui Israel.
Iacov L-a întrebat: „Spune-mi, Te rog, numele Tău.” El a răspuns: „Pentru ce Îmi ceri numele?” Şi l-a binecuvântat acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel; „căci”, a zis el, „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă.” Răsărea soarele când a trecut pe lângă Peniel. Însă Iacov şchiopăta din coapsă. Iată de ce, până în ziua de azi, israeliţii nu mănâncă vâna de la încheietura coapsei; căci Dumnezeu a lovit pe Iacov la încheietura coapsei în vână. (Gen. 32:29-32)
Iacov avusese de-a face cu Îngerul Domnului, adică Hristos cel preîntrupat. Dumnezeu a trebuit așadar să-l ologească pe Iacov pentru a-l atrage la El, iar acum erau amândoi de aceeași parte! Iacov refuzase să se lase învins, ceea ce îi era caracteristic. Ştia poate câteva prinderi, şi credea că după o vreme, cu puțină voință, va putea să învingă. Într-un final, a văzut că nu putea învinge, însă nu voia nici să se predea.
Cu siguranţă că, având o putere net superioară, Dumnezeu ar fi putut să-l zdrobească pe Iacov... dar nu trupul, ci voința lui trebuia supusă. Iacov era asemenea băieţelului pe care mama lui îl pune să stea în genunchi la colţ cu fața la perete. După un timp, mama îi strigă de dincolo: „Willie, te-ai mișcat cumva?” El răspunde: „Nu, sunt în genunchi... dar în mintea mea stau în picioare!” Exact aşa s-ar fi întâmplat cu Iacov. Ar fi stat în picioare în inima sa, pentru că nu era gata să cedeze, să se supună.
Observaţi, vă rog, modul în care lucrează Dumnezeu cu el: îi atinge încheietura coapsei. Doar o atingere a degetului lui Dumnezeu, şi omul acesta tare devine neajutorat. Dumnezeu însă nu îl ţintuiește cu umerii la pământ. Acum, Iacov se ţine de Dumnezeu. Când îngerul îi spune: „Lasă-mă să plec”, Iacov răspunde: „Nu, vreau binecuvântarea Ta.” Se agaţă de Dumnezeu! Lupta ia până la urmă sfârşit şi de acum încolo Iacov va manifesta o natură spirituală, şi dependenţă de Dumnezeu. Schimbarea nu se va produce desigur într-o clipă, și total! Psihologii ne spun că în sistemul nostru nervos se stabilesc anumite legături și tipare, aşa că unele lucruri le facem din obicei. Suntem ființe ale obiceiului. Tot așa, omul acesta va mai reveni la vechile lui obiceiuri, însă începem să vedem ceva diferit în el. Înainte de a se încheia istoria lui, vom vedea că el devine cu adevărat un om al lui Dumnezeu
Mai întâi, l-am văzut acasă şi apoi în Haran, unde era un om al firii pământeşti. Aici, la Peniel, la pârâul Iaboc, îl găsim luptând. După aceea, până în Egipt, îl vedem ca om al credinţei. La început, un om al firii pământeşti, apoi unul care se luptă şi se zbate, iar în final un om al credinţei.
În Noul Testament, un alt tânăr, fiu al lui Iacov, pe nume Saul din Tars, ne vorbeşte despre lupta lui în capitolul 7 din Romani. Tot vreo trei perioade fuseseră și-n viaţa lui. Când s-a convertit, a crezut că de-acum va putea trăi viaţa creştină. Şi eu am făcut aceeaşi greşeală. Când am devenit creştin, am crezut sincer că pot trăi o viaţă de creştin. La urma urmei, de ce ajutor mai aveam nevoie?! Credeam că va fi uşor... dar nu a fost! Și asta a fost partea dificilă. Aceeași ca în cazul multor altora, și al lui Pavel: „Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Rom. 7:19).
Pavel a aflat nu numai că nu era nimic bun în firea lui veche, ci şi că nu avea putere sau tărie în firea nouă. Într-un final, îl auzim plângând: „Nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom. 7:24). Apoi s-a întâmplat ceva şi în versetul 25 citim: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului.” Aşa stau lucrurile cu noi toţi. Avem firea aceea veche, care nu poate face nimic pe placul lui Dumnezeu. De fapt, Pavel continuă şi spune că firea veche este împotriva lui Dumnezeu: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Rom. 8:7-8). Nu putem fi pe placul lui Dumnezeu în firea noastră pământească. Într-un final, Pavel a obţinut biruinţa prin predarea Sa faţă de Duhul lui Dumnezeu. Ceea ce nu a putut face Legea, poate acum să facă Duhul în viaţa noastră. Cum reuşim? Numai dacă ne supunem Lui putem să-I fim pe plac. Supunerea este un act de voinţă din partea unei fiinţe născute din nou care se supune voii lui Dumnezeu. Şi Iacov a făcut asta, și a ieșit în câștig nu prin luptă şi zbatere, ci prin cedare. Ce imagine avem aici! Şi ni se spune că toate acestea s-au întâmplat spre a ne servi nouă drept exemple (1 Cor. 10:11). Dumnezeu abia așteaptă să vă dea aceeași biruință!

Geneza 33:1-20 | Itinerar Biblic Episodul 42

Sunt onorat și bucuros să ne reîntâlnim – mulțumesc lui Dumnezeu pentru că vă păstrează interesați de Cuvântul Lui, și – dincolo de fapte și personaje – de principiile de viață pe care le conține Scriptura. Cred că viața fiecăruia ar fi mai eficientă și mai împlinită dacă am ști să învățăm din lecțiile trecutului – ale noastre sau ale altora, trăite, auzite sau citite! De fapt, după familiarizarea cu textul biblic, rostul secund al acestui program este să vă ajute să vă doriți și să deprindeți arta de a extrage învățăminte din experiențele pilduitoare incluse în Biblie. Mă rog ca asta să devină realitate în viața fiecăruia!
Suntem așadar în cartea Geneza. Data trecută am luat parte la un moment decisiv și transformator din parcursul patriarhului Iacov. Am asistat cu emoție și curiozitate, fascinați și intrigați, la punctul culminant din viaţa lui Iacov, adică întâlnirea sa cu Dumnezeu – care n-a fost una protocolară, formală, amabilă... De fapt, în noaptea aceea, „un om” s-a luptat cu el... şi „omul”, nu Iacov, a fost cel care a dus lupta. Iacov nu căuta o altă luptă. Îl avea pe unchiul Laban în urmă, pe fratele său Esau în faţă şi, din câte ştia el, ambii reprezentau o ameninţare pentru el. Iacov nu era în stare să mai facă faţă unei alte confruntări. Aşa că „omul” acela a preluat iniţiativa; el era agresorul. Aşa cum am văzut, era vorba despre Hristos preîntrupat. Iacov I s-a împotrivit, până când atingerea lui Dumnezeu l-a lăsat olog. Apoi, când și-a dat seama cu cine avea de-a face, Iacov s-a agăţat de El şi nu a vrut să-I mai dea drumul până nu l-a binecuvântat.
Din acest moment începem să vedem o schimbare în Iacov. Veți putea constata și singuri, urmărind ce se întâmplă cu el în acest capitol ce ne stă înainte – 33 – că personajul nostru a suferit o schimbare radicală. Da, Iacov dovedește că este realmente un om nou!
Vă reamintesc, în dorința de a-l îmbuna pe Esau – pe care îl credea (chiar și după mai bine de două decenii) în continuare mânios pe el – Iacov concepuse un plan bazat pe o donație generoasă, cu cele mai bune exemplare din turmele sale, pe care le trimite ca un dar de întâmpinare, unele după altele, la niște intervale distanță unele de altele, turmă după turmă – toate cu aceeași „etichetă”: „Un dar de la robul Iacov pentru domnul său Esau”. În plus, vrând să-și cruțe pe cât se poate familia, Iacov îi separă de ceilalţi. Și odată realizate toate aceste pregătiri și precauțiuni, calabalâcurile și-au continuat înaintarea.
Iacov a ridicat ochii şi s-a uitat; şi iată ca Esau venea cu patru sute de oameni. Atunci a împărţit copiii între Lea, Rahela şi cele două roabe. A pus în frunte roabele cu copiii lor, apoi pe Lea cu copiii ei, şi la urmă pe Rahela cu Iosif. El însuşi a trecut înaintea lor; şi s-a aruncat cu faţa la pământ de şapte ori, până ce s-a apropiat de tot de fratele său. (Gen. 33:1-3)
Mi-ar fi plăcut să existe un filmuleț cu această întâlnire dintre cei doi frați care nu se mai văzuseră de atâta timp, și care nu se despărțiseră deloc în cele mai pașnice și amiabile împrejurări. Din câte-nțeleg eu textul, probabil că de pe când ceata fratelui său era doar un punct în zare, Iacov a început să se plece cu faţa la pământ. El vine cu o atitudine smerită: și cu pocăință, dar și cu teamă, pentru că Esau are cu el patru sute de oameni şi Iacov nu ştie dacă vine ca prieten sau ca duşman. Dar imediat se va lămuri... (Gen. 33:4)
Esau a alergat înaintea lui; l-a îmbrăţişat, i s-a aruncat pe grumaz şi l-a sărutat. Şi au plâns.
Da, erau fraţi, chiar gemeni... dar abia acum par să se comporte ca atare! Ce a fost a fost. Se pare că Dumnezeu lucrase la amândoi acești frați nărăvași (nu doar la Iacov!), pentru că e bine să nu uităm că Esau jurase că se va răzbuna şi îl va omorî pe Iacov. Dar cine mai poate face ceva, când Dumnezeu atinge inimile, mințile, viețile?! Să învățăm de aici că nu ni se poate greși atât încât să nu putem ierta – dacă ni se cere iertare și dacă vrem să acordăm iertare! Or, pentru asta resursele pur omenești nu sunt suficiente. Peste marile greșeli – ale noastre față de alții, sau ale altora față de noi – doar harul divin poate acorda resursele de har, îndurare, milă necesare unei iertări „ca la carte”! Să le cerem de la Dumnezeu... Să-I cerem Lui iertare, dar și puterea de a ne ierta unii pe alții!  
Esau, ridicând ochii, a văzut femeile şi copiii şi a zis: „Cine sunt aceia?” Şi Iacov a răspuns: „Sunt copiii, pe care i-a dat Dumnezeu robului tău.” Roabele s-au apropiat, cu copiii lor, şi s-au aruncat cu faţa la pământ; Lea şi copiii ei, de asemenea, s-au apropiat şi s-au aruncat cu faţa la pământ; în urmă s-au apropiat Iosif şi Rahela şi s-au aruncat cu faţa la pământ. (Gen. 33:5-7)
Îmi place că Biblia nu insistă pe eventualele efuziuni ale unei revederi după atâta vreme (nic n-ar fi dat bine, cred, având în vedere că vorbim despre doi bărbați, care în plus nici nu puteau uita ușor în ce condiții se separaseră!) Oricum, cei doi nu alunecă în șuetă ieftină și convențională... dialogul dintre ei, minimalist aproape, decurge normal, chiar convențional pentru asemenea cazuri. Iacov își prezintă familia înaintea lui Esau... care are și el o întrebare, importantă în context:
Esau a zis: „Ce ai de gând să faci cu toată tabăra aceea pe care am întâlnit-o?” Şi Iacov a răspuns: „Voiesc să capăt trecere cu ea înaintea domnului meu.” Esau a zis: „Eu am din belşug, păstrează, frate, ce este al tău.” (Gen. 33:8-9)
Aproape ironic, Dumnezeu – care asistă de la distanță la întâlnirea celor doi – acționase deja pârghiile pentru facilitarea întâlnirii și-a consecințelor ei... Astfel că, dacă până la un moment dat se părea că strategia lui Iacov de apropiere de fratele său funcţionase, acum se dovedește că în realitate nici nu fusese necesară! Vedeţi ce spune Esau? (Ce schimbare și la el!) „Nu era nevoie să-mi trimiţi toate astea. Am și eu deja destul.”
Şi Iacov a răspuns: „Nu; te rog, dacă am căpătat trecere înaintea ta, primeşte darul acesta din mâna mea; căci m-am uitat la faţa ta cum se uită cineva la faţa lui Dumnezeu, şi tu m-ai primit cu bunăvoinţă. Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăţi şi am de toate.” Astfel a stăruit de el, şi Esau a primit. (Gen. 33:10-11)
Această scenă este aproape amuzantă. Până în acest moment, fiecare încercase să obţină ceva de la celălalt și, în special Iacov... Acum, îi vedem pe cei doi – și în special pe Iacov – într-o postură cu totul nouă. Aici el insistă ca fratele lui să accepte un dar, iar Esau spune: „Nu e nevoie să mi-l dai. Am de toate din belşug.” Dar Iacov insistă ca el să accepte. Ce dovadă mai bună că el chiar se schimbase, ceva dramatic se întâmplase cu Iacov! Și nu doar generozitatea este de admirat la Iacov/Israel, ci și menționarea expresă a sursei acestei bunăstări – nu mai era vorba de gândul bun al părinților, de casa rubedeniilor din depărtare, nu pomenește nimic de munca lui de douăzeci de ani, nu aduce vorba de subterfugiile la care se dedase pentru a genera măcar o parte din turme... Nimic din toate astea, ci Dumnezeu – El generase cu bunăvoință acest belșug, de la El erau toate, și poate că – parțial – donația, darul în beneficiul lui Esau avea scopul să-i îndrepte și acestuia gândul spre Dumnezeul care le arătase favoare părinților lor, dar și lor – inclusiv prin reîntâlnirea lor, care putea fi sângeroasă, dar care se dovedea mai mult decât amabilă, afectuoasă chiar!   
Martor al acestor schimbări, și-n special al generozității lui Iacov, nu pot să nu-mi aduc aminte de Zacheu din Noul Testament. Când Domnul l-a văzut pe acest slujbaș important cocoțat pe o creangă, și când l-a chemat şi a intrat cu el în casa lui, ceva s-a întâmplat și cu Zacheu. El nu a mai fost acelaşi om care se urcase în copac. Apoi, a promis că nu va mai fi vameşul necinstit care-i păgubea și-i înșela pe oameni, furând practic de la ei; de asemenea, s- angajat să returneze de patru ori mai mult ceea ce luase pe nedrept! Ce schimbare avusese loc în el! Întotdeauna s-a putut și se poate și azi spune cu certitudine care era/este persoana și casa în care intră Isus.
O transformare asemănătoare avusese loc și în Iacov. Cu ani în urmă, obţinuse dreptul de întâi-născut pe un blid cu mâncare; acum, este gata să-i dea fratelui său turme de animale pe nimic! De fapt, Iacov nu face un gest de curtoazie, o formalitate, ci chiar insistă ca Esau să le accepte... ceea ce, într-un final, se întâmplă. În vremea aceea, și în zona aceea, dacă refuzai un dar care îţi era oferit cu insistenţă, refuzul era considerat o insultă... prin urmare, Esau acceptă darul. Și odată depășit momentul,
Esau a zis: „Haidem să plecăm şi să pornim la drum; eu voi merge înaintea ta.” (Gen. 33:12)
Esau spune: „Acum, că te-ai întors în ţară, lasă-mă să merg înaintea ta, să-ţi arăt drumul, să te protejez.” Alt indiciu al schimbării, nu credeți? Cel ce promisese răzbunare, devine gardă de corp și călăuză! Nu ne revenim din uimirile provocate de metamorfozele survenite în acești oameni, grație intervenției lui Dumnezeu. Numai El poate gira și asigura asemenea radicale transformări – și n-au fost puține, de-a lungul veacurilor, până în zilele noastre... poate și dvs. sunteți, sau cunoașteți, asemenea schimbări miraculoase operate de Dumnezeu. Cuvântul Său are putere de viață, germinează, regenerează, consolidează – El poate și azi, prin pocăință și credință, să scoată la lumină făpturi/zidiri/creații noi!   
Iacov i-a răspuns: „Domnul meu vede că copiii sunt mici şi am oi şi vaci fătate; dacă le-am sili la drum o singură zi, toată turma va pieri. Domnul meu s-o ia înaintea robului său; şi eu voi veni încet pe urmă, la pas cu turma, care va merge înaintea mea, şi la pas cu copiii, până voi ajunge la domnul meu, în Seir.” (Gen. 33:13-14)
Oricât de nerăbădători ar fi fost să se așeze la povești, acasă – realitatea le impune un alt ritm. Iacov trebuie să facă precizări de om responsabil, și spune: „Eu vin de departe, am toate ale casei cu mine, îmi mut familia şi am copii mici şi mai avem şi animale care abia au fătat. Nu putem merge foarte repede. Tu, desigur, cu armata aceea de patru sute de oameni, ai dori să mergi mult mai repede. Ia-o tu înainte!” Cu alte cuvinte, Iacov spune: „Nu pot să ţin pasul cu tine, frate. Trebuie să merg în ritmul meu. Ia-o tu înainte!”
Esau a zis: „Vreau să las cu tine măcar o parte din oamenii mei.” Şi Iacov a răspuns: „Pentru ce aceasta? Mi-ajunge să capăt trecere înaintea ta, domnul meu!” În aceeaşi zi, Esau a luat drumul înapoi la Seir. (Gen. 33:15-16)
Esau locuia în sudul Canaanului, în Seir, „ţara lui Edom”. După moartea tatălui lor Isaac, el se mutase în zona Muntelui Seir, pe care Dumnezeu i l-a dat ulterior în stăpânire lui Esau (Deut. 2:5). Ne apare cu atât mai apreciabilă acum toată această deplasare a lui Esau, aflând de unde venea – din sudul extrem – doar ca să-l salute pe fratele său geamăn care se comportase neonorabil față de el... și care nici nu se va întoarce cu el, pentru a ajunge și a locui împreună măcar de-acum încolo, în pace și frățietate. Este o dovadă de noblețe și de iertare autentică, probate de Esau – un personaj secundar în economia cărții și-n atenția naratorului Scripturii, dar nu ignorat de Dumnezeu, care produce și în el o considerabilă reconfigurare.
Așadar, Esau nu a dorit darul lui Iacov pentru că avea el însuşi din belşug. Când Iacov a insistat însă, Esau a acceptat din politeţe. Ambii fraţi par să fie generoşi şi sinceri în această împăcare. Nu avem motive de îndoială. De vreme ce Esau este acum bine înstărit şi dacă tot nu acordase prea mare importanţă dreptului de întâi-născut, nu mai era niciun motiv să nu se împace cu fratele său geamăn.
În plus, omul tare la cerbice și de-un caracter îndoielnic, cu voință puternică (pe care și-o impusese și-n fața părinților însurându-se, împotriva voinței lor, cu femei străine) iată-l probând o inimă înmuiată și chiar căldură fraternă. Cedând argumentelor lui Iacov, Esau ăși ia darul și se întoarce acasă, în vreme ce tabăra fratelui său Iacov, într-un ritm mai lent, își urmează drumul spre Canaan, deci spre vest... chiar dacă pentru o vreme se oprește pe malul drept al Iordanului, chiar înainte de a intra în țara natală de destinație.
Iacov a plecat mai departe la Sucot. Şi-a zidit o casă şi a făcut colibe pentru turme. De aceea s-a dat locului aceluia numele Sucot. (Gen. 33:17)
Aş dori să nu trecem foarte repede peste aceste versete, chiar dacă n-au spectaculozitatea celor dinainte – și să ne oprim puțin să observăm ce se mai întâmplă. Nu voi obosi să repet: în Iacov avusese loc o schimbare mare. Și cred că nu se poate că el să nu-și fi dat seama! Toată schema grozavă pe care o pusese la punct pentru a-l câştiga pe Esau cu darurile sale s-a dovedit până la urmă a fi inutilă. Încă o lecție, costisitoare dar necesară, pe care Iacov/Israel trebuie s-o învețe... și ne-o înlesnește și nouă:
Dumnezeu pregătise inima lui Laban ca să nu-i facă rău lui Iacov, şi tot Dumnezeu a pregătit şi inima lui Esau pentru ca acesta să-l primească pe Iacov. Acum are parte de pace pe ambele fronturi. Învățătura este și pentru noi, chiar dacă trăim în alte vremuri și-n altă lume: oricât am aranja noi lucrurile, oricât ne-am dori de prevăzători sau de influenți – întotdeauna deasupra este și lucrează Dumnezeu, care lucrează în același timp în multe alte evenimente și destine, care – intersectându-se cu ale noastre – le modifică, le influențează în sensul gândit/dorit de Dumnezeu, care are imaginea de ansamblu și ultimul cuvânt!
Și parcă începe să răsară soarele și pe ulița vieții lui Iacov. Laban este liniştit, şi Esau este împăcat... Și nu pentru că se dovedise Iacov prea înțelept sau diplomat, ci pentru că Dumnezeu aranjase astfel toate acestea pentru el. De fapt, dacă Iacov ar fi fost lăsat cu viclenia şi lăcomia sa de câştig, ar fi avut parte poate de un sfârșit violent. Nu va trece mult şi Iacov va începe să privească în urmă în viaţa sa, să vadă mâna lui Dumnezeu şi să-I dea Lui toată gloria. Totuşi, răul pe care îl semănase avea să mai dea încă roade. Încă îl mai aşteaptă necazuri pe omul acesta.
Esau pleacă așadar spre Seir, şi ne luăm rămas-bun de la el pentru o vreme... Va reveni în prim-plan cu ocazia înmormântării tatălui lor Isaac, aşa cum vom vedea în capitolul 35. Deocamdată, rămânem cu concentrați pe familia lui Iacov, ai cărei membri vor fi protagoniștii următoarelor evenimente, cuprinse în tot restul cărții Geneza.   
La întoarcerea lui din Padan-Aram, Iacov a ajuns cu bine în cetatea Sihem, în ţara Canaan, şi a tăbărât înaintea cetăţii. Partea de ogor, pe care îşi întinsese cortul, a cumpărat-o de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita. (Gen. 33:18-19)
Iacov este criticat uneori pentru că s-a oprit aici, la Sihem, în loc să-și continue călătoria și să coboare spre Betel și Iuda. De fapt, ar trebui să fim mai puțin aspri în judecată, și să ținem cont și de condiția fizică și psihică a lui Iacov, din acea perioadă, și să nu ne aşteptăm la prea multe din partea lui – trecuse prin destule: suferise o diformitate, atins ireparabil la încheietura coapsei, trăise cu teamă, traversase niște experiențe extreme, şi abia învăţa să umble „pe picioarele sale” din punct de vedere spiritual.
Şi acolo a ridicat un altar pe care l-a numit El-Elohe-Israel. (Gen. 33:20)
Iacov ridică aici în Sihem (sau în imediata apropiere) – un altar, la fel ca bunicul său Avraam, care obişnuia să zidească altare peste tot pe unde mergea. Ceea ce este frumos aici este că Iacov asociază pentru prima oară numele său (cel nou) cu numele lui Dumnezeu. El numește acest altar El-Elohe-Israel, care înseamnă „Domnul, Dumnezeul lui Israel”. Mie mi se pare că asta arată o creştere evidentă, pentru un om care abia învaţă să meargă, duhovnicește vorbind... Sau, ca s-o spunem altfel: omul acesta era pe drumul spre Betel, doar că încă nu ajunsese acolo. Și va mai trece destul, pentru că se tot oprește... se oprise mai întâi la Sucot, apoi după o vreme, iată: vine și se stabilește în Sihem.
Sincer să fiu, cred că Iacov a făcut o greşeală oprindu-se... și apoi încă una, oprindu-se la Sihem, pentru că aici se va produce un eveniment care va înfierbânta serios atmosfera în zonă. Anticipând pe scurt, Dina, fata lui Iacov şi a Leei este necinstită de Sihem, fiul domnitorului țării. Iar Simon şi Levi, fraţii Dinei se răzbună, omorând toţi locuitorii din cetate. Nu vrem și nu putem să găsim scuze pentru așa ceva; incidentul reprezintă o pată neagră pe blazonul familiei lui Iacov, şi ne arată că el nu scăpase de probleme atunci când a plecat de la unchiul său Laban din ţara Haran. Sigur, Dumnezeu procedase foarte bine scoţându-l pe Iacov din mediul acela, dar instruirea și transformarea lui Iacov nu se încheiaseră.
Sunt câteva aspecte asupra cărora Dumnezeu insistă în cartea Geneza. Un prim asemenea aspect este ereditatea. Dumnezeu este foarte preocupat ca un credincios să se căsătorească tot cu un credincios, şi nu cu un necredincios. Acest lucru este foarte important din perspectiva eredităţii, adică al moștenirii genetice preluate și transmise.
Un al doilea aspect accentuat este mediul în care se dezvoltă omul credincios... și putem constata fără dificultăți importanța acestui aspect doar uitându-ne în viaţa lui Iacov. El are o familie mare; nu avea doar doisprezece fii, ci avea şi fiice. Eu cred că ne este menţionată doar Dina pentru că ea devine personaj principal într-un episod trist, pe care ni-l prezintă capitolul care se deschide înaintea noastră – 34.
Un alt numitor comun și aspect important pentru înţelegerea cărţii Geneza îl constituie problemele existente în familiile prezentate aici. Aţi observat asta? Au existat conflicte şi probleme în familia lui Avraam. Au existat conflicte şi probleme şi în familia lui Isaac: Esau era favoritul lui Isaac, iar favoritul Rebecăi era Iacov – situaţie care a generat destule și mari probleme în casa lor. Iar acum vom constata că au existat foarte multe probleme şi în familia lui Iacov.
Iacov se opreşte să locuiască un timp la Sihem, iar acest lucru îi va provoca neajunsuri și suferinţă. Sincer, pentru mine cel puțin, capitolul 34 este un capitol trist, un capitol murdar, meschin... mă gândesc că aceste evenimente trebuie să-l fi rănit profund pe Iacov. Israel (cum ar trebui să-i spunem, de acum – pentru că schimbarea numelui a fost parte din schimbarea dramatică a omului nostru) construiește un altar şi face aici un adevărat jurământ de credință faţă de Dumnezeul cel viu şi adevărat. Da, exista schimbare în viaţa lui, dar (cum am mai spus, și cum e de înțeles) efectele acesteia sunt destul de lente, este vorba de un proces îndelungat. Aceasta ar trebui să fie o lecţie pentru noi, creştinii de astăzi: nu vă aşteptaţi să deveniţi creştini maturi peste noapte. Dumnezeu ne adoptă în calitate de copii ai Săi şi ne va învăţa adevărurile divine prin Duhul Sfânt, însă progresul, creşterea spirituală sunt foarte lente... pentru că e vorba de o tensiune constantă, inevitabilă, între carne și duh, între firea pământească și trăirea duhovnicească. Putem învăţa adevărurile din Biblie, dar în vieţile noastre probabil că vom semăna cu Simon Petru, așa că ne vom împiedica şi vom cădea. Slavă Domnului că Simon Petru s-a ridicat de fiecare dată, s-a scuturat şi a mers mai departe şi a venit şi ziua când a păşit pe urmele Domnului. A fost şi el răstignit, la fel ca Domnul nostru. Noi trebuie să admitem și să recunoaştem că progresul este lent în vieţile noastre... şi, de asemenea, trebuie să ne aşteptăm ca progresul în vieţile altora să fie lent. Uneori, cei din jurul celor proaspăt întorşi la Dumnezeu au aşteptări mult prea mari de la ei. Nu le este de niciun ajutor nerăbdarea noastră, iar suportul nostru trebuie să fie nu formal și apatic, ci total și intens (și pe măsura propriilor posibilități, desigur). Maturitatea spirituală se probează prin renunțare de sine, îndelungă răbdare și perseverență, prin generozitate, iertare și o tot mai solidă viață de rugăciune! Să nu aşteptăm foarte multe de la alţii, ci întotdeauna  să avem exigențe și aşteptări cât mai mari de la noi înşine.
Cu aceste îndemnuri, iată-ne ajunși la finalul parcursului nostru biblic de azi... am străbătut un capitol (33) din Geneza, și cred că am avut prilejul și-al unor actualizări și aplicații, pe învățămintele extrase din cele 20 de versete la care am privit în minutele scurse... vă mulțumesc pentru că aveți răbdare să-nvățăm pe-ndelete din Biblie. Ne despărțim aici și-acum, dar abia aștept să ne reauzim data viitoare – alte lecții urmează!

Geneza 34:1-31 | Itinerar Biblic | Episodul 43

Vă salut pe toți care dați o șansă Scripturii – să vă convingă, să vă redimensioneze, să facă din fiecare făpturile care-am fost desemnate de la bun început să fim: croite după modelul suprem, divin, lăsat nouă în imaginea zugrăvită de Evanghelii a Mântuitorului! Toată Biblia este străbătură ca un fir roșu de acest model, și toată Biblia este construită pentru a-L pregăti, reliefa, și consolida pe Isus Hristos, pe care creștinătatea Îl și așteaptă să revină!
Nu suntem departe de întâlnirea și prin intermediul acestui program cu această figură emblematică și fundamentală a creștinismului – Isus Hristos... pentru că următoarea secțiune biblică abordată va fi Evanghelia după Matei, prima carte a Noului Testament. Deocamdată ne amânăm cu greu plăcerea întâlnirii cu Omul Isus Hristos-Fiul lui Dumnezeu, și ne-ntoarcem (vreau să cred: tot cu chef, ba și cu interes) către cartea adevăratelor începuturi: Geneza. Parcurgem, începând de azi, treimea finală a acestei cărți...
Da, e devreme pentru concluzii, dar ca o constatare trebuie spus că am dat până acum pe parcursul primei cărți a Bibliei peste destule pasaje stranii, triste, ciudate, inadecvate, care ne-au intrigat sau nedumerit... Și să știți că n-am terminat cu uimirile! Ne stau înainte – v-o spun de la bun început! – altele și mai și... De exemplu, în câteva dintre capitolele care urmează, vom traversa vreo trei episoade care nu sunt deloc frumoase, şi care-s mai degrabă mostre de „așa nu”... și toate îi privesc pe fiii născuți lui Iacov de către Leea – fiica cea mare a lui Laban, care i-a fost atribuită abuziv ca soție lui Iacov. Aceste întâmplări peste care vom trece, cu fiii Leei în rolurile principale, sunt dovezi suplimentare că Dumnezeu nu este de acord cu poligamia. Faptul că Iacov s-a trezit în fața faptului împlinit nu-l scuză, pentru că el pur şi simplu a mers înainte... iar acum începe să suporte (și nu doar el, ci întreaga familie!) consecințele compromisurilor și duplicității din trecut... Cum am mai spus: păcatul este șters, iertat, dar consecințe rămân, iar uneori prețul plătit e mare!
Vom constata împreună așadar în următoarele capitole că cel puțin patru din cei șase fii ai Leei sunt implicaţi în acţiuni păcătoase: în capitolul 34 îi vom vedea la lucru pe Simeon şi Levi; în capitolul 35, Ruben, întâiul-născut va ieși în evidență; iar în capitolul 38, Iuda... Să remarcăm încă o dată și că Biblia nu ascunde păcatele lor grave, ca să învățăm noi 1. Că Dumnezeu nu tolerează fărădelegea; 2. Că omul culege ceea ce seamănă; 3. Că nimeni nu e imun la păcat, și că niciun păcat nemărturisit nu rămâne nepedepsit; 4. Că nu e deloc înțelept nici să idealizăm pe cineva, nici să-i trecem cu vederea păcatele! Și aveți libertatea să adăugați dvs. și alte învățăminte în context... Oricum, veți mai adăuga altele imediat!
Am subliniat mai devreme că în toate familiile importante de care ne-am ocupat până acum au existat probleme și conflicte, dar în cazul de față ies la iveală şi alte elemente agravante: violență, răutate, minciună... lucruri care se infiltraseră în familia lui Iacov şi care nu fuseseră prezente (sau: nu în asemenea proporții) în familiile lui Avraam şi Isaac. Avuseseră și aceia problemele şi conflictele lor, dar în cazurile lor Biblia nu redă nimic de natura celor pe care le vedem în familia lui Iacov.
Afirm din nou că Dumnezeu a vrut cu tot dinadinsul să-l scoată pe Iacov cu familia lui din casa lui Laban, să-i îndepărteze de atmosfera de acolo, pentru că în aceste păcate groaznice vedem influenţa acelui mediu pervertit. Să fi acționat Dumnezeu prea târziu? Să fi eșuat El în tentativa de a-și fonda un popor ales? Nu putem spune niciodată asta – pentru că Dumnezeu nu greșește, pentru că El gestionează cu maximă înțelepciune și eficiență și pentru că la El (cu El) toate lucrurile sunt posibile! Da, noi avem idei, opinii, socoteli... dar nu avem niciodată acces la toate datele, de aceea n-avem cum să concurăm, și n-avem șanse să-L înțelegem sau cuprindem pe Dumnezeu și planurile Sale desăvârșite!
Așadar, la întoarcerea din Padan-Aram (din Haran, din Mesopotamia natală a mamei sale Rebeca și-a nevestelor sale Leea și Rebeca) Iacov s-a oprit cu tot cortegiul impresionant al casei și averilor sale și s-a așezat să locuiască la Sihem; şi-a ales probabil un loc frumos la marginea cetăţii și a încercat să se adapteze culturii din vremea aceea. Însă acesta nu era un loc potrivit pentru el, așa că Dumnezeu vrea să-l îndepărteze şi de aici. Şi credeţi-mă, după ce veţi citi acest capitol, veţi ajunge la concluzia că ar fi fost mai bine dacă Dumnezeu i-ar fi mutat de acolo... mai repede (după părerea noastră desigur)
Dina, fata pe care o născuse lui Iacov, Lea, a ieşit să vadă pe fetele ţării. Ea a fost zărită de Sihem, fiul hevitului Hamor, domnitorul ţării. El a pus mâna pe ea, s-a culcat cu ea şi a necinstit-o. (Gen. 34:1-2)
Nu era desigur nici neobișnuit, nici contraindicat ca o fată să iasă la plimbare, mai cu seamă dornică fiind să întâlnească fete de vârsta ei... Și nu e nici astăzi – doar că dintotdeauna riscul vine la pachet cu dorința sau cu plăcerea. Iar dacă alegerea e nesănătoasă, nici consecințele nu vor fi roz! Dina iese deci și ea la plimbare în această cetate, Sihem... nu știm la cât timp după ce se stabiliseră acolo... nici care va fi fost reacția localnicilor față de familia nou-venită... Atenție! Unde ieși la plimbare? Cu cine? Până când? În ce scop? Prima lecție, nu doar pentru fete sau femei, și nu doar noaptea: nu te hazarda în plimbări prin locuri necunoscute sau rău-famate! Poate n-o vei păți din prima, dar sigur va veni momentul să plătești scump nesăbuința!
Ceea ce urmează acestei introduceri cuminți și plate, tulbură apele... și daţi-mi voie să exprim acest incident în limbajul ştirilor media din zilele noastre: Sihem abuzează de Dina! N-aș zice că „a violat-o”, pentru că nu reiese de nicăieri că ea s-ar fi opus, sau că acțiunea tânărului s-ar fi bazat pe agresiune fizică și siluire. Important este că... ce s-o mai scăldăm? Cei doi au întreținut relații sexuale! Păcatul trebuie spus răspicat. Trebuie să știți că au fost și vremuri când păcatul era călcarea regulii, și nu era mușamalizat sau trecut cu vederea! Astăzi, abia atunci când păcătuieşti intri în rând cu lumea! Ce orbire, ce depravare! Pentru Dumnezeu însă, păcatul e păcat! Iar în faţa sfinţeniei Lui, cu toţii suntem păcătoşi!
Așadar, tânărul acela – nu știu cum ajunsese să poarte numele cetății în care locuia, dar faptul nu este important – o vede pe această nou-venită, îi face avansuri și abuzează de ea (repet – nu se precizează dacă împotriva voinței, ori cu acordul fetei). Este foarte interesant însă faptul că acest băiat pare să fie într-adevăr îndrăgostit de această fată şi chiar doreşte să se căsătorească cu ea.
S-a lipit cu toată inima de Dina, fata lui Iacov, a iubit fata şi a căutat s-o liniştească. După aceea Sihem a zis tatălui său, Hamor: „Ia-mi de nevastă pe fata aceasta!” (Gen. 34:3-4)
Sigur că noi azi am zice că lucrul e prea din pripă, că nu așa se face... dar trebuie să nu uităm că obiceiurile atunci și pe-acolo erau net diferite, și nu putem să nu apreciem că tânărul acesta și-a asumat faptele, și prin demersul făcut pe lângă tatăl său arată că avea intenții onorabile. Doar că iată și pe vremea aceea vorbele zbureau mai repede ca vântul... așa că până să apară Hamor... Gen. 34:5-7
Iacov a aflat că-i necinstise pe fiica sa, Dina; şi fiindcă fiii săi erau cu vitele la păşune, Iacov a tăcut până la întoarcerea lor. Hamor, tatăl lui Sihem, s-a dus la Iacov ca să-i vorbească. Dar când s-au întors fiii lui Iacov de la păşune şi au auzit lucrul acesta, s-au supărat şi s-au mâniat foarte tare; pentru că Sihem săvârşise o mişelie în Israel culcându-se cu fata lui Iacov: aşa ceva n-ar fi trebuit să se facă niciodată.
Cu toţii suntem de acord că aşa ceva nu ar fi trebuit să se întâmple... dar s-a întâmplat! Și acum băiatul vrea să meargă mai departe, și s-o aducă pe fată ca nevastă în casa lui. Auzind cele întâmplate, Iacov n-a reacționat pe moemnt, a aşteptat să se întoarcă fiii lui şi au ţinut un consiliu de război. Eu cred că dacă ar fi hotărât Iacov singur, el nu ar fi mers atât de departe, nu ar fi avut loc ceea ce s-a întâmplat până la final. Cred că atunci când Hamor, tatăl lui Sihem a venit să vorbească cu Iacov, aproape sigur acesta era de acord să i-o dea pe Dina de nevastă fiului lui Hamor. Așa cum îl știm pe Iacov, probabil că ar fi cedat, și ar fi fost cea mai bună cale de a rezolva situaţia în momentul acela. Pentru că în mod sigur, ce a urmat n-a fost nici bun, și nici în acord cu voia lui Dumnezeu!
Hamor le-a vorbit astfel: „Fiul meu, Sihem, s-a lipit cu toată inima de fata voastră; vă rog, daţi-i-o de nevastă şi încuscriţi-vă cu noi; voi daţi-ne fetele voastre şi luaţi pentru voi pe ale noastre.” (Gen. 43:8-9)
Cu toate că nu ar fi fost permisă căsătoria între familia lui Iacov şi oameni necredincioşi, se pare că în acest caz cea mai bună soluție ar fi fost ca Dina să-i fie dată de nevastă lui Sihem, întrucât astfel s-ar fi evitat baia de sânge care a urmat. Dar cine știa asta dinainte? Aici e încă o atenționare: după război, mulți viteji se-arată! Post-factum, blamările și dezavuările sunt nedorite și incorecte – nu se mai poate repara nimic! Decât să spunem după: mai bine... dacă nu... etc. – mai bine măsurăm de șapte ori până să tăiem o dată, cum spune proverbul. Mai bine gândim temeinic, să nu facem gesturi ireparabile! Sigur pe de altă parte trebuie văzut că se dorea o soluție de ansamblu – reparația pentru Dina antrena o încuscrire generalizată, cee ace era deja o contra-pondere la planul lui Dumnezeu. De aceea cred că El îngăduie ceea ce urmează. Între timp, Hamor continuă:  
„Locuiţi cu noi; ţara vă stă înainte, rămâneţi în ea, faceţi negoţ şi cumpăraţi pământuri în ea.” Sihem a zis tatălui şi fraţilor Dinei: „Să capăt trecere înaintea voastră şi vă voi da ce-mi veţi cere. Cereţi-mi o zestre cât de mare şi cât de multe daruri, şi voi da tot ce-mi veţi zice; numai daţi-mi fata de nevastă.” (Gen. 34:10-12)
Toate acestea indică faptul că ei nu știau despre intențiile lui Iacov, dacă va pleca sau va rămâne acolo, dar el știa foarte bine că nu poate să se înrudească cu oamenii aceia.
Fiii lui Iacov au răspuns şi au vorbit cu vicleşug lui Sihem şi tatălui său, Hamor, pentru că Sihem necinstise pe sora lor, Dina. (Gen. 34:13)
Eu cred că Iacov ar fi trebuit să-şi asume rolul de lider al familiei, și să-i împiedice pe fiii lui să-i înșele fatal pe Sihem şi pe Hamor. Deh, sângele apă nu se face!
Ei i-au zis: „Este un lucru pe care nu-l putem face, să dăm pe sora noastră unui om netăiat împrejur; căci ar fi o ocară pentru noi.” (Gen. 34:14)
Ridicol și tragic mi se pare că abordarea corectă – a păcatului săvârșit – este ignorată complet, incidentul fiind analizat doar pe baza poruncii lui Dumnezeu referitoare la căsătoria cu cei necircumcişi. Să fi fost doar un pretext de fațadă? Sau era doar preambulul, motivarea a ceea ce urmează:
„Nu ne vom învoi la aşa ceva decât dacă vă faceţi şi voi ca noi şi dacă orice parte bărbătească dintre voi se va tăia împrejur. Atunci vă vom da pe fetele noastre şi vom lua pentru noi pe ale voastre; vom locui cu voi şi vom face împreună un singur norod. Dar dacă nu voiţi să ne ascultaţi şi să vă tăiaţi împrejur, ne vom lua fata şi vom pleca.” (Gen. 34:15-17)
Fiii lui Iacov le cer să treacă prin ritualul circumciziei. Aceste versete ar trebui să dea de gândit multor oameni din ziua de azi. Îmi amintesc că un cuplu a venit la mine pentru consiliere şi mi-au cerut să oficiez slujba lor de cununie. Eu nu aveam de gând să-i cunun, pentru că el nu era creştin, iar ea susținea că sigur el se va converti cândva, după... Am discutat lucrurile astea cu tânărul respectiv, şi mi-a spus că este dispus să-L accepte pe Hristos. Ne-am rugat şi apoi l-am întrebat: „Știi ce ai făcut tu acum, de fapt?” N-am văzut în viața mea un om să se bâlbâie şi să se eschiveze aşa cum a făcut-o acest băiat. Atunci le-am spus foarte direct: „Domnişoară, eu nu voi ţine această slujbă, pentru că nu cred că acest tânăr este convertit.” Ei au fost de părere că sunt prea dur şi au căutat un alt pastor să ţină slujba. După ce s-au căsătorit, ea a încercat să-l aducă la biserică, însă, desigur, el avea un motiv foarte bun să refuze să vină să mă asculte pe mine predicând, din moment ce eu fusesem atât de dur cu el. Atunci, au convenit amândoi să meargă la o altă biserică. S-au dus de două sau de trei ori, după care el i-a spus direct: „Sincer, eu nu sunt creştin.” Simplul fapt că devii membru într-o biserică sau chiar că spui că L-ai acceptat pe Hristos şi crezi în El, nu înseamnă că ești cu adevărat creștin. Credinţa nu mai înseamnă mare lucru azi. Mulţi cred că e suficient să aprobi din cap. Este o experienţă extraordinară să te încrezi în Hristos ca Mântuitor personal. Este o experienţă unică, ce nu se compară cu nimic din această lume. Când te încrezi în Hristos ca Mântuitor personal, acest lucru îţi schimbă viaţa. În cazul acelui tânăr, însă, nu s-a produs nicio schimbare.
Mark Twain a trăit aceeaşi experienţă. El nu era creştin, dar s-a îndrăgostit de o fată creştină, o fată minunată şi foarte frumoasă. Ea nu voia să se căsătorească cu el dacă nu devenea creştin. El a afirmat că L-a acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal şi astfel şi-au început ei căsnicia. Ei bine, ştiţi că Mark Twain a devenit foarte renumit. El îşi petrecea timpul în compania altor oameni renumiţi din toată lumea. Într-o zi, când s-a întors acasă în Missouri, soţia lui dorea să meargă la biserică şi el a spus: „Nu mai pot să mă prefac! Du-te tu la biserică! Eu ştiu acum că nu sunt creştin.” Fiți siguri că aceste vorbe au distrus fericirea acelei tinere creştine şi au ruinat o viaţă de familie.
Iată-i deci pe fiii lui Iacov spunând: „Săvârșiți ritualul, și totul va fi în regulă.” Mulţi oameni cred că, dacă eşti înscris într-un registru, dacă stai liniștit pe bancă și aprobi din cap, dacă foloseşti vocabularul potrivit şi dacă poţi cita din Biblie nişte versete potrivite – atunci eşti creştin. Greșit! Doar dacă ai crezut în Hristos, poți deveni un alt om!
Cuvintele lor au plăcut lui Hamor şi lui Sihem, fiul lui Hamor. Tânărul n-a pregetat să facă lucrul acesta, căci iubea pe fata lui Iacov şi era cel mai bine văzut în casa tatălui său. (Gen. 34:18–19)
Sunt de acord că acest băiat face un lucru nobil. El procedează în modul cel mai potrivit pentru situaţia respectivă. Și-n plus, ca dovadă de bună credință, pledează ca și ceilalți s-o facă!
Hamor şi fiul său, Sihem, s-au dus la poarta cetăţii şi au vorbit astfel oamenilor din cetatea lor: „Oamenii aceştia au gânduri de pace faţă de noi; să rămână, dar, în ţară şi să facă negoţ; ţara este destul de largă pentru ei. Noi vom lua de neveste pe fetele lor şi le vom da de neveste pe fetele noastre. Dar oamenii aceştia nu vor voi să locuiască împreună cu noi, ca să alcătuim un singur popor, decât dacă orice parte bărbătească dintre noi se va tăia împrejur, după cum şi ei înşişi sunt tăiaţi împrejur. Turmele lor, averile lor şi toate vitele lor vor fi atunci ale noastre. Să primim numai ce cer ei, ca să rămână la noi.” (Gen. 34:20-23)
Cu alte cuvinte, aceşti oameni se aşteptau ca prin căsătoriile cu familia lui Iacov să pună mâna, în cele din urmă, pe toată averea lui Iacov.
Toţi cei ce treceau pe poarta cetăţii au ascultat pe Hamor şi pe fiul său, Sihem; şi toţi bărbaţii au fost tăiaţi împrejur, toţi cei ce treceau pe poarta cetăţii. (Gen. 34:24)
A aplica ritualul circumciziei unor oameni necredincioşi este absurd şi fără sens; este ca şi cum cineva ar deveni membru al unei biserici creştine fără să creadă în Dumnezeu.
A treia zi, pe când sufereau ei încă, cei doi fii ai lui Iacov, Simeon şi Levi, fraţii Dinei, şi-au luat fiecare sabia, s-au năpustit asupra cetăţii, care se credea în linişte, şi au ucis pe toţi bărbaţii. (Gen. 34:25)
Aceasta este înşelătorie în toată regula. Înțelegem că Simeon şi Levi ca fraţi ai Dinei doreau să se răzbune, însă în răzbunarea lor au mers mult prea departe. Nici violul şi nici intenţia de a pune mâna pe toate averile acumulate de Iacov în ţara Haran nu ar putea justifica acţiunea violentă a lui Simeon şi Levi, însă arată situaţia imposibilă în care se aflau ei în raport cu locuitorii ţinutului. Ceea ce au făcut ei este un lucru îngrozitor.
Au trecut, de asemenea, prin ascuţişul sabiei pe Hamor şi pe fiul său Sihem; au ridicat pe Dina din casa lui Sihem şi au ieşit afară. Fiii lui Iacov s-au aruncat asupra celor morţi şi au jefuit cetatea pentru că necinstiseră pe sora lor. (Gen. 34:26-27)
Foarte curios că nicăieri nu ni se spune care a fost poziția Dinei în toată această istorie! Se pare însă că și alţi fii ai lui Iacov, fraţii vitregi ai Dinei, au luat parte la această acţiune... care scoate în evidență lăcomia din familia lui Iacov, păcat deprins în casa lui Laban.
Le-au luat oile, boii şi măgarii, tot ce era în cetate şi ce era pe câmp; le-au luat ca pradă de război toate bogăţiile, copiii şi nevestele, şi tot ce se găsea în case. Atunci Iacov a zis lui Simeon şi lui Levi: „Voi m-aţi nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor ţării, canaaniţilor şi feresiţilor. N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate şi voi fi nimicit, eu şi casa mea.” (Gen. 34:28-30)
Observaţi aici un alt lucru complet greşit în viaţa lui Iacov. Încă o confuzie care intrigă: el îi mustră pe Simeon şi pe Levi pentru faptul că i-au stricat reputaţia, și au atras mânia și oprobriul, dar nu îi mustră pentru păcatul pe care l-au comis. Și noi avem adesea o perspectivă greşită asupra păcatului şi acţiunilor noastre, gândindu-ne doar la efectul pe care îl produc, doar la ceea ce va decurge din asta. Sunt destui prin biserici care nu stau fermi pe poziţie în privinţa anumitor aspecte. De ce se întâmplă aşa? De teama de a nu fi respinși apoi, poate... Sunt integraţi într-un grup anume şi nu îndrăznesc să accepte sau să refuze idei şi poziţii decât în acord cu grupul. Nu se pune problema dacă un lucru este bun sau rău, ci doar dacă îi ajută să se integreze în lume sau nu. Dumnezeu să aibă milă de creştinii care îşi modelează viaţa în funcţie de oamenii din jurul lor şi care sunt în permanenţă interesaţi doar de efectul pe care îl au acţiunile lor în vieţile altora. Pe ei nu-i preocupă dacă faptele lor sunt drepte sau dacă sunt potrivite pentru un copil al lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care bisericile noastre sunt pline de oameni care fac compromisuri şi nu este de mirare că avem atât de mulţi creştini frustraţi şi nefericiţi astăzi. E mare lucru să stai ferm de partea adevărului; când procedezi aşa nu eşti nevoit să faci compromisuri. Iacov făcea el progrese, însă nu ajunsese până la acest stadiu.
Apoi, aceşti băieţi încearcă, desigur, să se apere.
Ei au răspuns: „Se cuvenea oare să se poarte cu sora noastră cum se poartă cu o curvă?” (Gen. 34:31)
Este o întrebare bună, însă cred că, dacă iubeau într-adevăr dreptatea, ar fi trebuit să-l lase pe Sihem s-o ia pe Dina de nevastă. Ar fi fost cel mai bun lucru posibil de făcut în circumstanţele date (fără să însemne desigur că această căsătorie ar fi fost neapărat una potrivită!) Era oricum preferabilă față de recurgerea la măsuri extreme şi exterminarea locuitorilor cetăţii. Nici nu ne trece prin cap să scuzăm sau să apărăm ce-au făcut fiii lui Iacov. Era însă vremea și legea celui mai tare, deși „ochi pentru ochi și dintre pentru dinte” încă nu se emisese! E un moment bun să reamintim tuturor prescripțiile divine din Romani 12:19-21: „Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul prin bine.” Aceasta trebuie să fie conduita creştinului astăzi – în acord cu Romani 12. Dacă ne răzbunăm, nu mai umblăm în credinţă, pentru că ceea ce facem afirmăm că nu avem încredere că Dumnezeu deţine controlul şi că El va judeca.
Repet în încheuere: să nu avem așteptări prea mari de la nivelul spiritual al lui Iacov și-al fiilor săi. Acționaseră în firea pământească, și vor începe să plătească, chiar cu vârf şi îndesat, pentru cele săvârşite în trecut. Atenți la acest verdict, ne oprim aici, și mă rog ca măcar până data viitoare să nu ne lăsăm biruiți de rău, ci să facem doar ce este bine!

Geneza 35:1-29 | Itinerar Biblic | Episodul 44

Stimați ascultători, primiți salutul și aprecierile mele pentru investiția de timp, interes și voință în apropierea de Dumnezeu prin intermediul Scripturii. Veți constata în timp avantajele acestei repoziționări – și cel mai important privilegiu al întoarcerii la Dumnezeu este viața veșnică. Condiția ei: pocăința și credința/încrederea în Dumnezeu și planul Său adus la îndeplinire prin moartea și învierea Mântuitorului Isus Hristos. Despre asta este de la început și până la sfârșit Sfânta Scriptură.
Un alt beneficiu al credinței creștine este că încrederea în Dumnezeu ne apropie de semeni, și atitudinea noastră unii față de alții suferă serioase modificări în bine. Pe asta mizez și eu când reiau și subliniez niște gânduri pe baza celor citite împreună în textele pe care le parcurgem, și cu care poate dvs. nu sunteți întru totul de acord. De exemplu, poate că (după studierea capitolului 34 din Geneza, peste care am trecut în ediția precedentă) veți fi tras concluzia că m-am înşelat sau m-am grăbit când am spus că viaţa lui Iacov s-a schimbat la Peniel, pentru că nu se prea vede mare schimbare, în ceea ce s-a întâmplat la Sihem. Orice-am zice, schimbarea există. Ezit să numesc experienţa lui Iacov la Peniel ca o experienţă de criză, pentru că am impresia că acest concept a fost exploatat excesiv de prea mulţi. Unii susţin ideea că, dacă nu ai o a doua experienţă, nu ai avut nimic de fapt, însă eu nu pot să afirm că acest lucru este adevărat. Unele persoane au o experienţă de genul acesta şi sunt sigur că mulţi dintre noi putem să ne amintim astfel de momente din trecutul nostru. Dar sunt şi cei care nu pot, sau nu au, sau nu menţionează niciodată o astfel de experienţă ca fiind reală, sau capitală, în viaţa lor. La Peniel însă, lui Iacov i s-a întâmplat un lucru extraordinar. Tot timpul, de la naștere până la Peniel, viaţa lui fusese caracterizată de înălţarea eului, afirmarea firii pământeşti – acesta era Iacov şi nimic altceva. Ceea ce s-a întâmplat la Peniel a fost decăderea eului, care fusese umflat ca un balon... şi s-a dezumflat până n-a mai rămas practic nimic. Dar, aşa cum am văzut în capitolul 34, el nu umbla încă prin credinţă.
Imediat ce Esau s-a întors şi a plecat spre casă, Iacova plecat spre Canaan... şi s-a oprit la Sihem. E o mutare tragică, pentru că Iacov încă se baza pe inteligența sa. Acolo, Dina a fost abuzată, iar Simeon şi Levi, fraţii ei, s-au dus la dregătorul responsabil de această faptă. Deşi fiul lui chiar dorea să se însoare cu Dina, iar localnicii erau dispuși să aibă legături strânse cu familia lui Iacov, fiii acestuia au dezlănţuit un măcel care a facut mai multe victime decât ar face azi o răfuială armată între bande rivale din orașele Americilor. Iacov ajunge să le spună băieților săi: „M-aţi făcut de ruşine, m-ați nenorocit!”
Mulţi comentatori ai textului biblic afirmă  de aceea că oprirea lui Iacov în Sihem a fost un lucru tragic... parţial, sunt de acord cu această opinie. Însă aş pune o întrebare: „Era Iacov pregătit pentru Betel?” Credeți că era pregătit pentru experienţele prin care avea să-l treacă Dumnezeu? Nu. Cred că evenimentele tragice descrise în capitolul 34 au fost rezultatul faptului că Iacov era un om care încă acţiona în puterea firii pământeşti. Existase o slăbire a eului, dar nu se vedeau încă semnele unei credinţe evidente în Dumnezeu. Cred că și pentru că nu avea destulă credinţă să meargă la Betel, s-a oprit Iacov la Sihem. Lucrurile dramatice care se întâmplă în viaţa lui arată că nu era încă un lider și-un cap autentic în familia sa. Nu-şi ocupase poziţia pe care ar fi trebuit să o deţină și în niciun caz nu era un gigant spiritual. De altfel, nici supravegherea celor unsprezece băieţi nu era o slujbă de care Iacov să se fi achitat foarte bine! După acest eveniment tragic, Iacov începe să vadă mâna lui Dumnezeu în viaţa lui, şi acum ia decizia pe care, probabil, ar fi trebuit să o ia încă de la început.
Dumnezeu a zis lui Iacov: „Scoală-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo şi ridică acolo un altar Dumnezeului care ţi S-a arătat când fugeai de fratele tău, Esau.” (Gen. 35:1)
Acum Dumnezeu îl cheamă pe omul acesta înapoi la Betel. După această experienţă tristă, el este pregătit să plece. Înainte nu avusese credinţă ca să meargă, însă acum începe să-şi asume rolul de conducător spiritual în familia sa. Își dă seama că nu mai are de ales!
Iacov a zis casei lui şi tuturor celor ce erau cu el: „Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţaţi-vă şi schimbaţi-vă hainele.” (Gen. 35:2)
Iacov le spune celor din casa lui să facă anumite lucruri. În primul rând, ei trebuie să scoată „dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru”. Aproape că suntem şocaţi de acest lucru. Vă amintiţi că atunci când au plecat de la Laban, Rahela luase pe furiş zeii familiei; Iacov nu a ştiut la vremea ceea că ea îi luase, și nu a mințit când i-a spus lui Laban că idolii nu erau la ei; s-ar putea spune că a fost una din puţinele ocazii în care a fost cinstit cu Laban, din moment ce el chiar nu ştia că erau acolo. Și am putea presupune că, după ce terafimii au fost descoperiţi, Iacov se va fi îngrijit să scape de ei, pentru că el ştia despre Dumnezeul cel viu şi adevărat. De fapt, chiar avusese o întâlnire personală cu El. Ei bine, Iacov nu făcuse asta, şi acum descoperim că familia lui continua să se închine la idolii aceia străini. Pentru prima dată, Iacov preia conducerea spirituală şi dispune: „Să scăpăm de dumnezeii aceştia falşi, dați afară dumnezeii străini”. Primul lucru pe care trebuie să-l facă este să înlăture ceea ce era rău sau greşit în mijlocul lor.
Prea mulţi oameni slujesc vreunui mic alt dumnezeu timp de şase zile pe săptămână, iar duminica încearcă să-I slujească lui Dumnezeu. Mulţi creştini, chiar şi cei practicanți, au idolii lor (chiar dacă nu-i numesc așa), iar apoi se întreabă de ce slujirea lor din biserică duminică dimineaţa nu este o experienţă înălţătoare. Dragi prieteni, va trebui să renunţaţi la dumnezeii voştri străini, la tot ce vă subjugă privirile și inima. Nu ştiu care sunt idolii voștri: ar putea fi setea de avere. Sunt mulţi creştini oameni de afaceri, care nu ştiu cum să mai obţină un ban în plus. Un astfel de om de afaceri va fi mai devotat banului decât slujirii Domnului în ziua de duminică. Dacă vrei să te întorci la Betel, unde L-ai întâlnit pe Dumnezeu la început, atunci trebuie să renunţi la unele lucruri din viața ta care sunt greşite. Nimic în viața ta să nu fie mai atractiv și prioritar decât Dumnezeu.   
Apoi, Iacov spune: „curăţaţi-vă”. Pentru credincios, acest lucru înseamnă mărturisirea păcatelor. Trebuie să te ocupi de păcatul din viaţa ta, pentru că nu poţi veni la biserică duminica ştergând ușuratic cu buretele felul în care ai trăit în timpul săptămânii. La urma urmei, faceţi baie la propriu şi folosiţi deodorant înainte de a veni la biserică, nu?! Ei bine la fel ar trebui să fie și cu propria stare sufletească... Afirm că încă există un miros spiritual neplăcut în bisericile noastre din cauză că nu sunt mărturisite păcatele, adică nu se face curăţire. Mărturisirea e esențială. El va ierta, dar noi trebuie să mărturisim! 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”.
Şi mai spune Iacov: „schimbaţi-vă hainele.” Cu alte cuvinte, scăpaţi de hainele vechi. În Scriptură, cuvântul „haine” vorbeşte despre obiceiuri. Spunem că un călăreţ poartă costum de călărie sau despre un jucător de fotbal că poartă un echipament special – şi aceasta, de obicei. Într-un mod similar, copilul lui Dumnezeu ar trebui să se îmbrace într-un mod care să reflecte cine este şi cui îi aparţine el. Purtaţi veşmintele Domnului? Se poate vedea, la şcoală sau la serviciu, sau printre vecini, că sunteţi altfel, că trăiţi altfel? Voi purtaţi un veşmânt spiritual. În ziua în care a pornit spre Betel, Iacov a început să trăiască pentru Dumnezeu. Până atunci nu cred că fusese aşa. Acum însă spune: „Să ne întoarcem la Betel, asta trebuie să facem”.
Ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; căci acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o. (Gen. 35:3)
Avraam şi Isaac făcuseră altare, iată-l acum și pe Iacov că va face unul. Slăvit să fie Dumnezeu pentru aceasta! Altarul este locul laudei și-al mărturiei; acum, va avea și el o mărturie pentru Dumnezeu... „Care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o.” Lucrul pe care şi-l amintea Iacov era că, atunci când plecase de acasă, când se simţea singur şi ducea dorul familiei, ajunsese la Betel şi Dumnezeu fusese credincios față de el. Dumnezeu îi spusese: „Voi fi credincios față de tine”. Anii trecuseră şi Dumnezeu cu siguranță își ținuse promisiunea. Acum El îi spune: „Trebuie să te întorci la Betel, acolo unde ai început.”
Trebuie să recunoaştem că anii în care trăim o viaţă creştină superficială este un timp pierdut. Dumnezeu i-a chemat pe copiii lui Israel să iasă din Egipt şi să meargă în ţara pe care le-o promisese. El li S-a arătat şi le-a spus să meargă în ţara aceea, însă ei nu s-au dus. Au rătăcit patruzeci de ani prin pustie... şi apoi Dumnezeu i S-a arătat lui Iosua şi i-a spus: „Intraţi în ţară!”. Şi astfel, poporul a pornit de acolo de unde rămăsese în urmă cu patruzeci de ani. Israel irosise patruzeci de ani! Câţi oameni nu-şi irosesc vieţile de creştini?! Ce lecţii spirituale impresionante avem aici! Nu ştiu ce părere aveţi voi, însă eu cred că unii dintre noi suntem ca Iacov şi acesta este motivul pentru care lecția este valabilă şi pentru noi astăzi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că spune că El este Dumnezeul lui Iacov. El este și va fi şi Dumnezeul meu, și-al tău... şi asta este minunat! Din acest punct de vedere, capitolul acesta este o mare încurajare pentru noi.
Observăm deci că Iacov începe să-şi asume responsabilitatea și autoritatea în familie.
Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini care erau în mâinile lor şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem. (Gen. 35:4)
Îngăduiţi-mi să fac o paranteză şi să spun că cerceii erau asociaţi cu închinarea în vremea aceea şi se spun multe în Scriptură în privinţa aceasta. Cerceii îi identificau ca închinători la idoli şi de aceea este important să renunţe la ei.
„Iacov i-a îngropat în pământ sub” un stejar, scăpând astfel de ei. Nu i-a pus la păstrare undeva, ci i-a îngropat. Toți idolii trebuie să fie înlăturaţi, pentru că Iacov începe acum o viaţă nouă. La fel trebuie să facă oricine decide să-L urmeze și asculte pe Dumnezeu
Apoi au plecat. Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste cetăţile care-i înconjurau, aşa că locuitorii lor n-au urmărit pe fiii lui Iacov. Iacov şi toţi cei ce erau cu el au ajuns la Luz, adică Betel, în ţara Canaan. (Gen. 35:5-6)
Locul acesta se chema Luz înainte de a-i schimba Iacov numele în Betel. Oamenii din vremea aceea îl cunoşteau sub numele de Luz, nu de Betel, însă noi îl ştim astăzi ca Betel.
A zidit acolo un altar şi a numit locul acela: „El-Betel” căci acolo i Se descoperise Dumnezeu, când fugea de fratele său. (Gen. 35:7)
Betel înseamnă „casa lui Dumnezeu” şi este numele pe care i-l dăduse Iacov înainte. Acum îi spune El-Betel, care înseamnă „Dumnezeu este casa lui Dumnezeu”, ceea ce ne indică creşterea spirituală din viaţa lui Iacov. Iată acum un detaliu foarte interesant:
Debora, doica Rebecăi, a murit; şi a fost îngropată mai jos de Betel, sub stejarul căruia i s-a pus numele: „Stejarul jalei”. (Gen. 35:8)
De vreme ce Debora era cu Iacov la momentul acesta, presupunem că Rebeca murise deja şi Scriptura nu ne spune când a avut loc moartea ei. Bietul Iacov nu a mai revăzut-o niciodată pe mama lui, însă aspectul acesta nu este la fel de tragic ca acela că ea nu l-a mai revăzut niciodată. Ea îl trimisese de acasă doar pentru scurtă vreme. Doica venise probabil cu mesajul despre moartea Rebecăi şi rămăsese cu Iacov, iar acum iată că moare şi ea.
Dumnezeu S-a arătat iarăşi lui Iacov, după întoarcerea lui din Padan-Aram, şi l-a binecuvântat. (Gen. 35:9)
În toţi anii aceia, Dumnezeu încercase să lucreze la caracterul lui Iacov, iar acum reia lucrurile de la momentul în care se aflau când îl întâlnise la Betel, unde ajunsese în tinereţea lui. Anii aceia petrecuţi în casa lui Laban fuseseră, în multe privinţe, ani irosiţi.
Dumnezeu i-a zis: „Numele tău este Iacov; dar nu te vei mai chema Iacov, ci numele tău va fi Israel.” Şi i-a pus numele Israel. Dumnezeu i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Creşte şi înmulţeşte-te; un neam şi o mulţime de neamuri se vor naşte din tine şi chiar împăraţi vor ieşi din coapsele tale.” (Gen. 35:10-11)
„Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic” – la fel Se prezentase Dumnezeu și lui Avraam.
Ţie îţi voi da ţara pe care am dat-o lui Avraam şi lui Isaac şi voi da ţara aceasta seminţei tale după tine. (Gen. 35:12)
Domnul consideră țara, locul ca fiind de o mare importanță, să ştiţi. Este a treia oară când El le promite ţara; mai întâi i-a promis-o lui Avraam, apoi lui Isaac, şi acum lui Iacov. Domnul a trebuit să spună acest lucru fiecăruia în parte de câte două sau trei ori; de fapt, lui Avraam i l-a spus chiar de mai multe ori.
Dumnezeu S-a înălţat de la el, în locul unde îi vorbise. Şi Iacov a ridicat un stâlp de aducere aminte în locul unde îi vorbise Dumnezeu, un stâlp de piatră, pe care a adus o jertfă de băutură şi a turnat untdelemn. Iacov a numit locul unde îi vorbise Dumnezeu, Betel. (Gen. 35:13-15)
Aici este menţionată pentru prima dată jertfa de băutură. În cartea Leviticul sunt menţionate cinci tipuri jertfe, însă niciuna nu era jertfă de băutură. De fapt, nu se dau instrucţiuni în legătură cu ea, ci este doar menţionată. Evident că aceasta este una dintre cele mai timpurii jertfe şi are o semnificaţie deosebită pentru credinciosul de astăzi. Jertfa de băutură era pur şi simplu turnată peste celelalte jertfe şi se evapora, se înălţa în abur. Pavel le-a spus filipenilor că aşa voia să fie viaţa lui – să fie turnată ca o jertfă de băutură.
Apoi au plecat din Betel; şi mai era o depărtare bunicică până la Efrata, când Rahelei i-au venit durerile naşterii. A avut o naştere grea... (Gen. 35:16)
Rahela avea deja un fiu, pe Iosif, iar acum îl naşte pe al doilea.
Şi, în timpul durerilor naşterii, moaşa i-a zis: „Nu te teme, căci mai ai un fiu!” Şi, pe când îşi dădea ea sufletul, căci trăgea să moară, i-a pus numele Ben-Oni; dar tatăl său l-a numit Beniamin. (Gen. 35:17-18)
Un lucru minunat avem aici! Nu moartea Rahelei, ci modul în care s-a întâmplat. Ea spune: „Să-i puneţi numele «Fiul durerii mele»”, dar Iacov a privit copilul şi a spus: „Mi-am pierdut soţia preaiubită şi copilaşul acesta seamănă cu ea, aşa că o să-i spun Beniamin, «Fiul dreptei mele».” Iacov îi favoriza în mod evident pe fiii Rahelei.
Dragostea lui Iacov pentru Rahela a fost, probabil, unul din puținele lucruri bune și frumoase din viaţa lui în anii aceia din Padan-Aram, când dădea atâtea dovezi de viaţă egoistă și firească. El a iubit-o pe Rahela, nu încape îndoială în această privinţă. Îi era devotat total şi era dispus să facă aproape orice pentru ea (inclusiv să-i permită să păstreze idolii pe care ea îi furase de la tatăl ei!). Nu cred că Lea a avut parte de aceeași trecere la Iacov, nici ea şi nici altcineva. Iacov însă era îngăduitor cu Rahela. Ea i-l dăruise pe fiul lor, Iosif, şi acum mai aduce pe lume un fiu – pe Beniamin!
Însă la naşterea acestuia, ea moare. Viaţa lui a însemnat moartea ei, şi asta i-a produs lui Iacov o suferinţă foarte mare. Ceilalţi zece băieţi nu-i aduceau nicio bucurie. Dumnezeu îi amintea, cred, zi de zi, douăzeci şi patru de ore pe zi, că era un păcat să aibă mai mult de o soţie. Dumnezeu stăpâneşte peste tot ce există şi El are ultimul cuvânt. (La fel stau lucrurile şi în viaţa fiecăruia dintre noi şi ar trebui să-I mulţumim pentru acest lucru.) Din cele întâmplate, însă, înţelegem că Dumnezeu nu a fost niciodată de acord cu această poligamie, ceea ce reiese în mod evident din felul în care se poartă cu Iosif fraţii lui vitregi.
Iacov îi iubea pe Iosif şi Beniamin, iar ceilalţi băieţi erau geloşi din cauza aceasta. Cred că tatăl n-ar fi trebuit să arate atâta favoritism faţă de Iosif, pentru că el însuşi trăise experienţa favoritismului în propria casă – el fusese acela pe care tatăl lui îl ignorase, mai mult sau mai puţin. Ştia ce necazuri provocase acest lucru. Deşi nu încerc să-l apăr pe Iacov, putem totuşi să îl înţelegem. Îşi pierduse soţia iubită, dar îl avea pe Beniamin. Deşi era adevărat că era fiul durerii Rahelei, Iacov nu îl putea numi Ben-Oni. El nu era fiul durerii sale; era fiul mâinii sale drepte, toiagul de sprijin, cel pe care urma să se sprijine în anii bătrâneţii sale. Este important să recunoaştem acest lucru, pentru că aceasta ne va ajuta să înţelegem marea suferinţă prin care va trece Iacov mai târziu, şi care îşi va găsi rădăcina tot în păcatul lui Iacov. Dumnezeu nu aprobă răul din vieţile noastre. Noi credem că putem să scăpăm nepedepsiţi, însă nu va fi aşa, la fel cum nici Iacov nu a scăpat.
Rahela a murit şi a fost îngropată pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem. (Gen. 35:19)
Mormântul ei se află acolo şi astăzi.
Iacov a ridicat un stâlp pe mormântul ei: acesta este stâlpul de pe mormântul Rahelei, care este şi azi. (Gen. 35:20)
Azi, aici, înseamnă desigur vremea în care a scris Moise aceste lucruri. Însă mormântul este acolo şi astăzi.
Israel a plecat mai departe; şi şi-a întins cortul dincolo de Migdal-Eder. (Gen. 35:21)
În versetele 22-26 avem o listă a fiilor lui Iacov pe care i-a avut cu diferitele lui soţii. Iosif şi Beniamin au fost cei doi băieţi care au ieşit în evidenţă, pe când ceilalţi nu au reuşit prea multe. Din nou, aceasta este o dovadă a faptului că Dumnezeu nu aprobă un număr mai mare de soţii. Familia lui Iacov ar fi trebuit să învețe clar acest lucru. Deşi unchiul Laban avusese partea lui majoră de vină, totuși nici Iacov nu poate fi exonerat total – pentru că fie și tacit a acceptat, deci a fost de acord! Lecția aici este ca niciodată să nu ne lăsăm antrenați în lucruri ilegale sau imorale, pentru că practicarea lor îndelungată, acomodarea cu ele, convinge firea noastră pământească să le considerăm normale, poate chiar legitime.  
Pe când locuia Israel în ţinutul acesta, Ruben s-a dus şi s-a culcat cu Bilha, ţiitoarea tatălui său. (Iată a doua ispravă grozavă a unui fiu al Leei – chiar primul născut!) Şi Israel a aflat. Fiii lui Iacov erau în număr de doisprezece. Fiii Leei: Ruben, întâiul născut al lui Iacov, Simeon, Levi, Iuda, Isahar şi Zabulon. Fiii Rahelei: Iosif şi Beniamin. Fiii Bilhei, roaba Rahelei: Dan şi Neftali. Fiii Zilpei, roaba Leei: Gad şi Aşer. Aceştia sunt fiii lui Iacov, care i s-au născut în Padan-Aram. (Gen. 35:22-26)
Finalul capitolului 35 redă – sec, în stil de cronicar – sfârșitul tatălui lui Iacov, Isaac, care mai trăia când cortegiul acestui fiu al său ajunge în cele din urmă acasă!
Iacov a ajuns la tatăl său Isaac, la Mamre, la Chiriat-Arba, care este tot una cu Hebronul, unde locuiseră ca străini Avraam şi Isaac. Zilele vieţii lui Isaac au fost de o sută optzeci de ani. Isaac şi-a dat duhul şi a murit şi a fost adăugat la poporul său, bătrân şi sătul de zile. Fiii săi, Esau şi Iacov, l-au îngropat. (Gen. 35:27-29)
Bănuiesc că moartea tatălui lor, Isaac, a fost singura ocazie care i-a mai adus împreună pe aceşti doi fraţi, după revenirea lui Iacov în ţară. Ce trist, ca frații să fie așa de distanți! Și-ncă ceva: Aţi observat ce loc important ocupă moartea în acest capitol? Mai întâi, este menționată moartea Deborei, doica Rebecăi, ceea ce sugerează şi moartea Rebecăi. Apoi, urmează moartea Rahelei, iar în final, moartea lui Isaac. Să nu pierdem nici noi din vedere acest final inevitabil, să ne pregătim din toate punctele de vedere pentru el, dar în primul rând să nu uităm ce-avem de făcut pentru mântuirea sufletului: doar pocăința și credința asigură viața veșnică în compania Celui ce-a murit și-a înviat pentru noi!

Geneza 36:1-43 | Itinerar Biblic | Episodul 45

Sunt onorat să fim din nou împreună și mă grăbesc să repet că n-aveți idee ce răspătiți veți fi pentru asta – nu de mine, și nu neapărat imediat! Fiți siguri că atenția și interesul arătate Cuvântului lui Dumnezeu vă vor atrage binecuvântările Autorului!
Suntem înaintea unui capitol straniu, pentru că se ocupă în întregime de un proscris, de unul despre care Dumnezeu afirmă că „l-a urât” (de fapt traducerea mai corectă este că „l-a iubit mai puțin decât..., nu atât de mult precum...” cel ales, fratele său geamăn) Ați dedus cred că mă refer la Esau. Un personaj paradoxal, pentru că pe cât a fost de hedonist, concentrat pe lucruri și plăceri imediate (sport, mâncăruri, femei) pe atât de mare potențial de măreție putem spune că a avut. De altfel, cred că acest capitol este dedicat mai degrabă celui care putea să fie, decât celui care-a ajuns doar „tatăl edomiților”.
În orice caz, în acord cu prorocia divină și cu (restul de) binecuvântare a tatălui său Isaac, idumenii (edomiții) și evreii n-au avut niciodată loc unii de alții, de regulă cei dintâi fiind perdanți. Și nici n-avea cum altfel, de vreme ce edomiții erau închinători la idoli, iar Israel Îl venera pe Iahweh. Or, între aceste două direcții de închinare nu poate exista învoială, nici măcar acceptare! De aceea, prorocii Ieremia, Obadia au anunțat că Dumnezeu va aduce nimicirea peste Esau (Ieremia 49:8; Obadia 1:18).
Oare ce putem învăța din viața lui Esau? Nu mult mai mult decât desprindem din Scriptură. Autorul epistolei către Evrei îl folosește ca exemplu de lipsă de evlavie: „Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit, pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” (Evrei 12:16-17) Acest pasaj ne spune răspicat că acțiunile noastre au consecințe, și că uneori aceste consecințe sunt greu de suportat, chiar și după ce ne-am dat seama de nebunia purtării noastre, și poate chiar ne-am revenit din ea! Actele noastre au efecte!
În cazul acestor gemeni, deși Esau era întâiul-născut, totuși Iacov a primit binecuvântarea și dreptul respectiv (care cuprindea: conducerea familiei și-a închinării în familie; parte dublă de moștenire și binecuvântarea promisă de Dumnezeu prin Avraam), iar asta comportă semnificații teologice serioase. Mamei celor doi i se spusese: „cel mai mare va sluji celui mai mic” (Geneza 25:23). Așadar alegerea lui Dumnezeu s-a manifestat înainte ca cei doi să se fi născut sau să fi făcut ceva, bun sau rău... Apostolul Pavel folosește istoria lui Esau ca să ne ilustreze adevărul că suntem mântuiți nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă! (Romani 9:11). Suveranității și alegerii lui Dumnezeu nu li se poate opune nimeni și nimic. Dacă El a rostit „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:13) – nu doar că nimeni nu mai poate face nimic, dar trebuie să fim și siguri că (din considerente mult prea înalte sau complexe ca să le putem cuprinde noi) este cea mai bună decizie posibilă!
Așadar, acest capitol 36 al cărții Geneza se ocupă în întregime de familia lui Esau, care a devenit strămoșul poporului edomiților. Deşi capitolul poate să nu fie interesant pentru cititorul obişnuit, totuși este un studiu minunat pentru cine doreşte să urmărească numele şi popoarele care s-au format din cei amintiți acolo. Veţi descoperi că unele dintre numele menţionate aici sunt nume despre care se aude vorbindu-se în marele deşert al Arabiei astăzi. Omar, fabricantul de corturi, îşi are locul acolo, precum şi Teman, Ţefo, Chenaz şi Core. Avem aici familia lui Esau şi urmaşii lor pot fi încă găsiţi în zona aceea.
Esau se stabilise în Edom, care se află la sud-est de Marea Moartă. Aceasta este o zonă muntoasă, iar capitala, cetatea zidită în piatră numită Petra, se află şi azi acolo. Profeţiile despre Edom din cărţile profeţilor Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Obadia își vădesc astfel în chip remarcabil verdicitatea.
Poporul edomiţilor provine din Esau. În acest capitol se arată în mod foarte clar, de trei ori, că Esau este părintele edomiţilor. De fapt numele Esau şi Edom sunt sinonime (observaţi, de exemplu, versetul 8). Atunci, care este diferenţa dintre Esau şi Edom? Când l-am întâlnit prima dată pe Esau, era un băiat din familia lui Isaac. Era tipul  de băiat atletic, necizelat, căruia îi plăcea să petreacă mult timp în spaţii deschise. La exterior era foarte atrăgător, însă era prin excelenţă un om al firii pământeşti.
Cu ani în urmă, o fată creştină mi-a vorbit despre un tânăr chipeş pe care abia îl cunoscuse. Sincer vorbind, amândoi erau tineri foarte frumoşi. Ea se născuse în China, iar tatăl ei era implicat în afacerile cu petrol şi devenise foarte bogat. Fata îl întâlnise pe tânărul acesta care era funcţionar la o bancă, un tânăr foarte sărac. Ca unul care am lucrat într-o bancă în tinereţe, ştiam că mulţi funcţionari de bancă sunt în căutarea unei căsătorii bune. Ei obișnuiesc să le observe pe fetele clienţilor care au bani în bancă. Deci, cam la fel a ochit-o și-a întâlnit-o și băiatul acesta pe fata respectivă. El era tipul arătos, dar necioplit și cam neîngrijit. Mie mi s-a părut din prima că semăna cu Esau, nu mă-ntrebți de ce, nu aveam nicio fotografie de-a lui Esau, dar asta mi-a spus mie aspectul lui. Ea era o tânără creştină drăguţă care se întorsese la Dumnezeu printr-un misionar pe când se afla în China. Fata a insistat să se mărite cu acest tânăr, în speranţa că el se va întoarce la Domnul. Eu vorbisem cu el şi ştiam că nu avea de gând să facă acest lucru, însă avea interes să se însoare cu fata aceea. Ea era frumoasă şi avea şi bani, iar el era un om condus de firea pământească. Le-am spus că nu pot oficia ceremonia. Ea a fost foarte supărată pe mine, dar mai târziu a venit să-mi spună că a divorţat. Mi-a mai spus că nu cunoscuse niciodată o persoană atât de dedată la lucruri materiale, carnale și firești... și că nu-şi imaginase niciodată că ar putea exista o persoană care să nu aibă niciodată în viaţă un singur gând nobil, înalt, spiritual, frumos. Mi-a spus despre el că era un om foarte crud. În aparență, tânărul acela făcea o impresie bună, chiar se purtase elegant cu ea în timp ce îi făcea curte, dar dincolo de faţadă era crud şi nepoliticos. Ei bine, la fel cred că stăteau lucrurile şi cu Esau. Dacă ai fi fost o tânără atrăgătoare în vremea lui Esau şi l-ai fi văzut în familia lui, probabil te-ai fi bucurat să ieşi cu el. Era un tânăr atrăgător, dinamic, „de viață” – însă era un om al firii.
Poate că se va găsi cineva care să-L blameze pe Dumnezeu pentru că l-a ales pe Iacov, nu pe Esau. Esau arăta atât de bine pe dinafară. Dar – este oare posibil să facă vreodată Dumnezeu vreo greşeală? Ei bine, în profeţia despre Esau, acesta ne este arătat în mod deslușit şi îl vedem aşa cum era el cu adevărat. Din Esau au ieşit aproape o sută de mii de edomiţi și fiecare dintre ei este un mic Esau. Cercetaţi acest popor şi veţi vedea ce a ieşit din Esau. Este ca şi cum l-aţi pune pe Esau la microscop: imaginea este mărită foarte mult... și, ce vedem? Vedem un popor foarte mândru, un popor arțăgos. Dumnezeu i-a spus lui Edom: „Căci mândria inimii tale te-a dus în rătăcire, pe tine care locuieşti în crăpăturile stâncilor şi domneşti în înălţime; de aceea, tu zici în tine însuţi: «Cine mă va arunca la pământ?» Dar, chiar dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul între stele, tot te voi arunca jos şi de acolo, zice Domnul” (Obadia 1:3-4). Mândria inimii lor era o declaraţie de independenţă a unui suflet care pretinde că poate trăi fără Dumnezeu şi nu are nevoie de Dumnezeu. Acesta este Esau.
În ultima carte a Vechiului Testament (Maleahi, cap. 1:2-3) Dumnezeu ăși face cunoscută opțiunea: „...l-am iubit pe Iacov şi l-am urât pe Esau.” Dumnezeu a făcut aceste precizări cu peste o mie de ani după ce au trăit aceşti oameni, însă El luase de la bun început această decizie, pentru că în preștiința/providența Lui cunoscuse de la început inima lui Esau. După ce vedem cum şi-au croit drumul în istorie, este clar și pentru noi că Dumnezeu a fost corect în aprecierea Sa.
Iată spiţa neamului lui Esau, adică Edom. Esau şi-a luat neveste dintre fetele Canaanului pe: Ada, fata hetitului Elon, pe Oholibama, fata Anei, fata hevitului Ţibeon, şi pe Basmat, fata lui Ismael, sora lui Nebaiot. (Gen. 36:1–3)
Ni se spune din nou aici că Esau este Edom.
Ada a născut lui Esau pe Elifaz, Basmat a născut pe Reuel şi Oholibama a născut pe Ieuş, Iaelam şi Core. Aceştia sunt fiii lui Esau, care i s-au născut în ţara Canaan. (Gen. 36:4-5)
Dacă vă amintiţi, Esau se căsătorise cu două femei canaanite şi cu una ismaelită... (trei soții – ce urâciune înaintea lui Dumnezeu, poligamia... și câtă nepăsare și sfidare în cei ce-o practică fără nici cea mai mică reținere!) Iar de la aceste trei femei, Esau a avut cinci copii, din care neamul s-a tot lărgit, îmbogățit și diversificat... cu avantajele și dezavantajele ce decurg din asta. Ciyim mai departe în Gen. 36:6–7:
Esau şi-a luat nevestele, fiii şi fiicele, toată lumea din casă, turmele, toate vitele şi toată averea pe care şi-o agonisise în ţara Canaan şi s-a dus într-o altă ţară, departe de fratele său Iacov. Căci bogăţiile lor erau prea mari ca să poată locui împreună, şi ţinutul în care locuiau ca străini nu le mai putea ajunge din pricina turmelor lor.
Amintiţi-vă că Avraam şi Lot avuseseră aceeaşi problemă: nu era păşune suficientă pentru amândoi, pentru că fiecare avea prea multe turme... așa că se despărţiseră... La fel, acum Esau alege să părăsească Ţara Promisă, pleacă pe cont propriu... din cauza circumstanţelor economice, dar și a neastâmpărului și spiritului său agitat.  
Esau s-a aşezat pe muntele Seir. Esau înseamnă Edom. (Gen. 36:8)
Acum Esau se mută din ţara Seir, care era în Canaan, unde locuia când s-a întors Iacov din Padan-Aram (Gen. 32:3), pe Muntele Seir – de fapt, o regiune muntoasă, între Marea Moartă și Golful Aqaba, și care delimitează granița sudică dintre Edom și Iuda. Mai înainte, delimitase Egiptul de Canaan.
Iată spiţa neamului lui Esau, tatăl edomiţilor, în muntele Seir. Iată numele fiilor lui Esau: Elifaz, fiul Adei, nevasta lui Esau; Reuel, fiul Basmatei, nevasta lui Esau. Fiii lui Elifaz au fost: Teman, Omar, Ţefo, Gaetam şi Chenaz. Şi Timna era ţiitoarea lui Elifaz, fiul lui Esau; ea a născut lui Elifaz pe Amalec. Aceştia sunt fiii Adei, nevasta lui Esau. (Gen. 36:9-12)
Aflăm cu ocazia aceasta și originea amaleciţilor. De-a lungul secolelor, triburile acelea care locuiau acolo, în deşert, s-au deplasat în multe direcţii şi multe dintre ele au ajuns pe teritoriul Africii de Nord. Toate triburile arabe îşi au originea în Avraam, prin Agar, egipteanca şi prin Chetura, femeia cu care s-a căsătorit după moartea Sarei. Au existat, de asemenea, și căsătorii mixte între triburi, însă toate aparţin aceleiaşi familii din care fac parte și israeliţii.
Când eram în Orientul Mijlociu, am întâlnit un arab care şi-a manifestat ostilitatea faţă de o afirmaţie pe care o făcusem despre poporul Israel într-un mesaj adresat grupului nostru de turişti. Deşi era un arab creştin, mi-a spus că acum ura poporul Israel.  Eu i-am spus: „Dar evreii sunt frații tăi.” Credeţi-mă, asta l-a înfuriat rău de tot: „Eu nu am niciun fel de relaţie cu ei!” Eu am insistat şi i-am spus că are: „Sunteţi popoare semite. Voi sunteţi semiţi, la fel de mult ca ei.”, iar omul a fost nevoit să admită că spuneam adevărul.
Iată fiii lui Reuel: Nahat, Zerah, Şama şi Miza. Aceştia sunt fiii Basmatei, nevasta lui Esau. Iată fiii Oholibamei, fata Anei, fata lui Ţibeon, nevasta lui Esau: Ea a născut lui Esau pe Ieuş, Iaelam şi Core. (Gen. 36:13-14)
Acest capitol, așadar, este important pentru că arată aceste relaţii. Duhul lui Dumnezeu acordă suficient spaţiu acestui subiect – și pentru că el este atât de sensibil până în zilele noastre. În pofida tonului grav al situației, găsim aici şi puţin umor.
Iată căpeteniile seminţiilor ieşite din fiii lui Esau. – Iată fiii lui Elifaz, întâiul născut al lui Esau: căpetenia Teman, căpetenia Omar, căpetenia Ţefo, căpetenia Chenaz... (Gen. 36:15)
Termenul „căpetenie” din română este redat în versiunea engleză prin „duce”, și nu era deloc o poreclă. (Termenul duce desemnează un titlu nobiliar, care provine din latinescul dux – conducător). Acești bărbați îşi asumaseră pur şi simplu acest titlu. Fiecare era duce, sau o căpetenie echivalentă acestui rang, care nu e deloc minor... Putem să spunem că regăsim începuturile nobilimii în familia lui Esau. Geneza 36:16-19:
…căpetenia Core, căpetenia Gaetam, căpetenia Amalec. Aceştia sunt căpeteniile ieşite din Elifaz, în ţara Edom. Aceştia sunt fiii Adei. Iată fiii lui Reuel, fiul lui Esau: căpetenia Nahat, căpetenia Zerah, căpetenia Şama, căpetenia Miza. Aceştia sunt căpeteniile ieşite din Reuel, în ţara Edom. Aceştia sunt fiii Basmatei, nevasta lui Esau. Iată fiii Oholibamei, nevasta lui Esau: căpetenia Ieuş, căpetenia Iaelam, căpetenia Core. Aceştia sunt căpeteniile ieşite din Oholibama, fata Anei, nevasta lui Esau. Aceştia sunt fiii lui Esau şi aceştia sunt căpeteniile (engl. ducii) seminţiilor lor. Esau înseamnă Edom. (Gen. 36:19)                                  
Cu aceste refren – Esau înseamnă Edom – care se repetă de câteva ori în capitol (ca să ne intre bine-n cap cu cine avem de-a face) se încheie enumerarea urmașilor direcți ai lui Esau, fratele lui Iacov. Urmează în continuare alte liste de oameni care-i vizează pe localnicii între care se așezase Esau, semn că aveau și ei importanța lor – oricât de comice ar părea numele lor. Dar nu soundul contează...
Iată fiii lui Seir, Horitul, vechii locuitori ai ţării: Lotan, Şobal, Ţibeon, Ana, Dişon, Eţer şi Dişan. Aceştia sunt căpeteniile horiţilor, fiii lui Seir, în ţara Edom. Fiii lui Lotan au fost: Hori şi Hemam. Sora lui Lotan a fost Timna. Iată fiii lui Şobal: Alvan, Manahat, Ebal, Şefo şi Onam. Iată fiii lui Ţibeon: Aia şi Ana. Ana acesta a găsit izvoarele calde în pustie, când păştea măgarii tatălui său Ţibeon. Iată fiii lui Ana: Dişon şi Oholibama, fata lui Ana. Iată fiii lui Dişon: Hemdan, Eşban, Itran şi Cheran. Iată fiii lui Eţer: Bilhan, Zaavan şi Acan. Iată fiii lui Dişan: Uţ şi Aran. Iată căpeteniile horiţilor: căpetenia Lotan, căpetenia Şobal, căpetenia Ţibeon, căpetenia Ana, căpetenia Dişon, căpetenia Eţer, căpetenia Dişan. Aceştia sunt căpeteniile horiţilor, căpeteniile pe care le-au avut în ţara lui Seir. (Geneza 36:20-30)
Căpetenii, adică autorități cu rang nobiliar – spuneam mai devreme: echivalentul ducilor, cum apare în variante în limba engleză ale Bibliei. Am sesizat la un moment dat o frenezie a genealogiilor... și am descoperit că mulți americani îşi pot trasa linia genealogică până la diferite case regale”... Ceea ce mă face să mă întreb dacă au mai apucat să vină din Europa și oameni care să fi lucrat în vie, să se fi ocupat cu olăritul, să fi făcut încălţăminte... pentru că toţi par să se tragă din familii regale! Așa că înțeleg foarte bine citind că Esau a avut printre urmaşii săi atâtea persoane de viţă nobilă. De fapt, a avut chiar mai mult de-atât:
Iată împăraţii care au împărăţit în ţara Edom, înainte de a împărăţi un împărat peste copiii lui Israel.  (Gen. 36:31)
Chestiunea aceasta cu împăraţii nu era nici ea în planul lui Dumnezeu pentru poporul Său, însă aceasta era forma de conducere a edomiților. Ei aveau nobili şi împăraţi. Dacă făceai parte din familia lui Esau, trebuia să ai un titlu, pentru că aşa erau ei. Este interesant de remarcat faptul că cei din neamul lui Esau au avut împăraţi cu mult înainte de instaurarea primului împărat în Israel. De fapt, mai târziu, când poporul Israel îi va spune lui Samuel: „Dă-ne un împărat... cum au toate popoarele” (1 Sam. 8:5), ar fi putut spune la fel de bine: „Fraţii noştri din sud, edomiţii, au împăraţi. Am vrea să avem şi noi împăraţi, la fel ca ei!”
Bela, fiul lui Beor, a împărăţit peste Edom, şi numele cetăţii lui era Dinhaba. Bela a murit şi în locul lui a împărăţit Iobab, fiul lui Zerah din Boţra. Iobab a murit şi în locul lui a împărăţit Huşam, din ţara temaniţilor. Huşam a murit şi în locul lui a împărăţit Hadad, fiul lui Bedad. El a bătut pe Madian în câmpia Moabului. Numele cetăţii lui era Avit. Hadad a murit şi în locul lui a împărăţit Samla din Masreca. Samla a murit şi în locul lui a împărăţit Saul din Rehobot pe Râu. Saul a murit şi în locul lui a împărăţit Baal-Hanan, fiul lui Acbor. Baal-Hanan, fiul lui Acbor, a murit şi în locul lui a împărăţit Hadar. Numele cetăţii lui era Pau şi numele nevestei lui era Mehetabeel, fata lui Matred, fata lui Mezahab. (Gen. 36:32-39)
Nu se știe dacă această dinastie de opt regi a continuat și după ascensiunea și stabilirea lui Iacov și Esau în ținuturile lor. Un lucru e clar: regii din Edom au existat înainte de împărații ceruți de poporul Israel. Iar în continuare, o ultimă listă de 11 căpetenii edomite, care atestă că Esau a fost un conducător puternic – care prin faptul că s-a depărtat de Iacov și a avut ptoptiul teritoriu și propria-i organizare, „a scuturat jugul fratelui său de pe gâtul său”, cum precizase binecuvântarea lui Isaac.
Iată numele căpeteniilor ieşite din Esau, după seminţiile lor, după ţinuturile lor şi după numele lor: căpetenia Timna, căpetenia Alva, căpetenia Ietet,  căpetenia Oholibama, căpetenia Ela, căpetenia Pinon, căpetenia Chenaz, căpetenia Teman, căpetenia Mibţar, căpetenia Magdiel, căpetenia Iram. Aceştia sunt căpeteniile lui Edom, după locuinţele lor, în ţara pe care o aveau. Acesta este Esau, tatăl edomiţilor. (Gen. 36:40–43)
Acesta este arborele genealogic și istoria familiei provenită din ramura respinsă de Dumnezeu. Capitolul acesta 36 din Geneza poate fi un capitol interesant pentru oricine este pasionat de studiul antropologiei şi etnologiei. Un asemenea text, cu atâtea înșiruiri de nume, oferă o istorie a familiei care merge mult mai departe în timp decât orice altă sursă. Și textul se încheie cu o altă listă de nobili şi cu menţiunea că edomiţii locuiau în ţara pe care o stăpâneau, adică în Edom. „Acesta este Esau, tatăl edomiţilor” – o mențiune făcută cu strășnicie și-n primul, și-n ultimul verset al capitolului. Vom vedea detalii din istoria lor în profeţiile lui Obadia şi Maleahi, nişte detalii cu totul remarcabile şi peste care nu putem trece cu uşurinţă.
Personal mi se pare un gest de mare noblețe din partea lui Dumnezeu să aloce un întreg capitol unui personaj secundar – cum am spus și altădată: celeilalte linii genealogice care se dezvoltă paralel cu cea bună, din care va ieși „la împlinirea vremii” Mântuitorul Isus Hristos. Faptul că Esau nu este total exclus din atenție este o dovadă că oricare avem o șansă, și că e bine să nu-i dăm cu piciorul preferând micile plăceri sau atracții trecătoare și nesatisfăcătoare. Lista aceasta de descendenți ai lui Esau (multe dintre ele: nume pe care le întâlnim doar aici și-acum) arată ce capacitate formidabilă putea fi mai bine folosită spre construcție, și cu rezultate și impact inclusiv în veșnicie, dacă un om – strămoșul lor, Esau – ar fi manifestat la momentul oportun atenție, ascultare, interes (față de Dumnezeu, față de părinți). Da, Esau de mai târziu ne apare mai potolit (cel puțin în reîntâlnirea cu Iacov/Israel, la revenirea acestuia în Canaan), dar zarurile fuseseră aruncate, turnura spre idolatrie dusese spița aceasta mult prea departe de Dumnezeu, așa că eternul conflict se va muta și se va perpetua în moștenitorii celor doi frați gemeni! Ce tragedie să nu-ți dai seama (ori să nu-ți pese) că orice act are consecințe! Ce tragedie să nu vrei să oprești spirala distructivă și belicoasă, și s-o iei de la început, cu pocăință, smerenie și seninătate!
Revin la final la măreția, noblețea, îndelunga-răbdare ale lui Dumnezeu. Dacă El le-a arătat cu prisosință lui Esau, răzvrătit de profesie, și dacă a găsit cu cale să avem în Biblie urmașii lui și înainte-stătătorii unei linii genealogice anarhice și conflictuale, asta arată că nu-s mai mici șansele ca și numele tău să apară în singura carte care va conta în veșnicie – Cartea Vieții. Depinde de starea și de opțiunile tale de aici, ca la momentul decisiv să te auzi strigat pe nume și încadrat în adunarea de sărbătoare a îngerilor și sfinților care-L laudă și se bucură de prezența nemijlocită a lui Dumnezeu și-a Mielului! Asta vă doresc fiecăruia! Dar pentru asta, ai ceva de făcut acum și mereu: analizează-te... revizuiește-ți mintea, inima, gândurile, vorbele, atitudinile... Spală-te zilnic în apa Cuvântului, și tot zilnic vei primi har și putere de schimbare, până vei ajunge să fii făptura cea nouă care va moșteni veșnicia!       

Geneza 37:1-36 | Itinerar Biblic | Episodul 46

Salutări tuturor, la întâlnirea noastră devenită obișnuită cu Biblia, Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Suntem încă în carte începuturilor, și revine în atenție din acest episod linia genealogică din care fac parte Avraam, Isaac şi Iacov. Ajungem la al patrulea personaj remarcabil din această ultimă secţiune a Genezei. De aici şi până la sfârşitul cărţii (cu puține excepții), personajul principal este Iosif, fiul Rahelei. Lui îi sunt consacrate cele mai multe capitole din Geneza – mai multe decât lui Avraam, Isaac sau Iacov, mai multe și decât întregii primei părți și perioade pe care o acoperă capitolele 1-11 din Geneza. Asta sper că ne va face mai atenți și mai curioși – ca să înțelegem de ce i se acordă lui Iosif un loc atât de important  în Scriptură.
Probabil că pot fi avansate câteva motive. Unul ar fi acela că Iosif a trăit o viaţă bună şi cinstită. El poate fi considerat un împlinitor al versetului nou-testamental: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8). Dumnezeu vrea să ne concentrăm pe ceea ce este bun, cinstit şi măreţ – iar viaţa lui Iosif exact aşa a fost.
Un alt motiv puternic pentru care Scriptura îi acordă atâta atenție: nu există în Scriptură un personaj care să fie mai mult asemenea lui Hristos, ca persoană, caracter şi experienţă, decât Iosif. E de mirare deci cum de nicăieri în Noul Testament nu este dat explicit drept exemplu care Îl prefigurează pe Hristos. Totuşi, asemănarea nu este nici vagă, nici întâmplătoare, iar pe parcurs vom menţiona aceste asemănări.
Urmărim deci din nou linia descendenţilor lui Iacov, și care duce la Mesia, Hristosul. La momentul în care începe istoria lui Iosif, cum citim în primul verset din Geneza 37
Iacov a locuit în ţara Canaan, unde locuise ca străin tatăl său. (Gen. 37:1)
Iacov plecase din Sihem, după istoria cu Dina, iar apoi părăsește și Betelul unde i Se arătase Dumnezeu Căruia i-a ridicat un altar; a înaintat, se pare, la sud de Betleem şi a ajuns la Hebron, locul în locuiseră și Avraam, și Isaac... Acesta este locul părtăşiei, al comuniunii cu Dumnezeu.
Iată istoria lui Iacov: Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, păştea oile cu fraţii lui; băiatul acesta era cu fiii Bilhei şi cu fiii Zilpei, nevestele tatălui său. Şi Iosif spunea tatălui lor vorbele lor cele rele.” (Gen. 37:2)
E de notat că toţi băieţii aceia ai lui Iacov erau copii-problemă (cu excepţia lui Iosif şi a lui Beniamin) şi a fost nevoie de mult timp pentru ca oamenii aceştia să înveţe lecţiile pe care le avea Dumnezeu pregătite pentru ei.
Atenția se mută acum de la Iacov pe Iosif. El era un adolescent de vreo şaptesprezece ani, când s-a petrecut ceea ce urmează. Era cel mai mic dintre cei plecaţi cu turmele. Beniamin era încă prea tânăr, aşa că el rămânea acasă. Iosif spunea tatălui său cam tot ce vedea și auzea despre ceilalţi băieţi – şi sigur că lor nu le-a plăcut asta... Cu siguranţă ei incepuseră să-l urască și să-l considere mai mult decât un pârâcios: un trădător!
Israel iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că îl născuse la bătrâneţe; şi i-a făcut o haină pestriţă. (Gen. 37:3)
Iacov ar fi trebuit să înveţe lecţia asta din propria sa copilărie. Știa și el foarte bine ce necazuri provoacă favoritismul în orice familie! Propriul său tată îl favorizase pe fratele mai mare şi Iacov ştia ce înseamnă să fii discriminat, însă aici el face acelaşi lucru. Putem să înţelegem ce simte, având în vedere că Rahela era soţia pe care o iubea cu adevărat – ea fusese printre puținele raze de lumină din viaţa lui – şi că Iosif era un băiat grozav, pe care îl iubea foarte mult. Dar astea tot nu pot constitui o scuză. El nu ar fi trebuit să dea semne atât de evidente că-l preferă pe Iosif! N-ar fi trebuit să-i facă haina aceea în multe culori. (O altă traducere pune în loc de „haină pestriţă” – „haină cu mâneci”, un fel de tunică lungă prevăzută cu mâneci lungi. Pe vremea aceea, tunica obişnuită era făcută dintr-o bucată de pânză de aproape 3,5 metri. În mijloc făceau o gaură şi pe acolo strecurau capul. Jumătate din bucata de pânză venea în faţă, iar cealaltă jumătate, în spate. O legau în jurul mijlocului sau coseau părţile laterale şi asta era haina lor. Nu aveau mâneci. Aşa că dacă se aplicau mâneci la haina cuiva, persoana aceea sigur ieşea în evidenţă. Sigur că şi o haină în multe culori ar fi ieşit în evidenţă.) În mod inevitabil, cum citim mai departe (vers. 4),
Fraţii lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe ei toţi şi au început să-l urască. Nu puteau să-i spună nicio vorbă prietenească. (Gen. 37:4)
Era firesc ca fraţii să-l invidieze pe Iosif pentru că era favoritul tatălui lor. Nu mai putea nici măcar să-i vorbească prieteneşte. Vedem astfel discordia din această familie. Daţi-mi voie să vă spun că păcatul poate distruge orice familie. Păcatul distruge familii, comunităţi, naţiuni. Aceasta este problema cu familiile, cu oraşele şi cu popoarele noastre şi astăzi. Cauza este una singură şi Dumnezeu o numeşte păcat.
Descoperim aici, așadar, că Iosif era motivul discriminării – atât a tatălui lor, care-l iubea altfel decât pe fraţii lui, cât și din partea fraţilor săi, care-l urau! Gen. 37:5:
Iosif a visat un vis şi l-a istorisit fraţilor săi, care l-au urât şi mai mult.
Cam greu de explicat purtarea lui din acel moment! De ce s-a dus la tatăl lui să-şi pârască fraţii, când ştia că astfel îşi atrage ura lor? Și de ce s-a dus să le povestească un vis din care ei nu ieșeau prea bine? Cred că la vremea aceea era un băiat destul de credul şi uşor de păcălit. A mai durat ceva timp până să înveţe căile acestei lumi, însă cu siguranţă le-a învăţat. În cele din urmă, a ajuns să ştie foarte multe despre răutatea oamenilor, însă, desigur, asta s-a întâmplat mult mai târziu.
Ne putem imagina de ce era favorizat Iosif. Tatăl lui îşi concentrase toată afecţiunea asupra Rahelei. El se îndrăgostise de ea la prima vedere şi muncise paisprezece ani pentru ea. Apoi, au trecut mulţi ani înainte ca ea să-i dăruiască un copil. Într-un final, s-a născut Iosif. Ce încântat trebuie să fi fost Iacov! Dar acum Rahela nu mai era, aşa că el îşi concentrează toată atenţia asupra lui Iosif. Sigur, n-ar fi trebuit să procedeze aşa, pentru că mai avea şi alţii fii de crescut. Iosif a fost însă iubit şi protejat... Și, deci, dușmănit!
El le-a zis: „Ia ascultaţi ce vis am visat! Noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; şi iată că snopul meu s-a ridicat şi a stat în picioare; iar snopii voştri l-au înconjurat şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui. Fraţii lui i-au zis: „Doar n-ai să împărăţeşti tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuieşti tu pe noi?” Şi l-au urât şi mai mult, din pricina viselor lui şi din pricina cuvintelor lui. (Gen. 37:6-8)
Nici nu vreau să-mi închipui fețele lor ostile și batjocoritoare când îi vor fi spus acele cuvinte! Nu doar că nu credeau cu adevărat că el ar putea ajunge să domnească peste ei, ci îl urau și mai mult pentru că avusese visul acela, și că venise să li-l spună! Dar asta nu e tot! Iosif apare și cu seria a II-a!
Iosif a mai visat un alt vis şi l-a istorisit fraţilor săi. El a zis: „Am mai visat un vis! Soarele, luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.” L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” Fraţii săi au început să-l pizmuiască; dar tatăl său a ţinut minte lucrurile acestea. (Gen. 37:9-11)
Iosif le-a relatat și acest vis, şi ei l-au înţeles și e acesta! (Apropo: aceeaşi imagine apare în Apocalipsa 12:1, unde este descrisă o femeie îmbrăcată cu soarele, cu luna sub picioare şi având pe cap o coroană cu douăsprezece stele. Acestea simbolizează poporul Israel.) Fraţii aceştia au înţeles că Iosif le vorbea despre el și despre ei, despre fiii lui Israel. Vedem aici începuturile poporului Israel. Cartea Genesa este asemenea unui mugur, din care floarea se deschide pe măsură ce parcurgem Scriptura. Mugurul de aici însă nu se va deschide decât în cartea Apocalipsa. Înfloreşte târziu, dar acolo se va deschide. Trebuie să înţelegem ce se spune, în loc să încercăm să ghicim... și oricum, nu este nevoie să ghicim când totul este atât de clar.
Iată o familie de interpreți de vise! Iacov pare că a înţeles exact despre ce era vorba şi a glumit: „Aceasta înseamnă că tatăl tău, mama ta şi fraţii tăi se vor pleca înaintea ta?” Tot ce a  putut răspunde Iosif a fost: „Acesta a fost visul.” Nu a încercat să-l explice, căci era evident. Fraţii lui pare că se retrag dezumflați, nici nu-i mai acordă atenţie, pentru că în ceea ce-i privea, o asemenea idee nici măcar nu se încadra în sfera posibilului. Era clar că niciunul dintre ei nu se va pleca vreodată în faţa lui Iosif! Dar Iacov înregistra totul! Dar viața se pare că merge înainte... până-ntr-o zi, când
      Fraţii lui Iosif se duseseră la Sihem, ca să pască oile tatălui lor. (Gen. 37:12)
La momentul acesta, Iacov şi familia lui trăiau în jurul Hebronului, care era la o distanţă de vreo 35 km sud de Ierusalim. Sihem era și mai departe, la nord de Ierusalim, aşa că băieţii aceştia pasc oile la o distanţă mare de casă și putem să ne dăm seama că păşteau oile în toată zona aceea.
Israel a zis lui Iosif: „Fraţii tăi pasc oile la Sihem! Vino, căci vreau să te trimit la ei.” „Iată-mă, sunt gata”, a răspuns el. (Gen. 37:13)
Iosif era foarte ascultător faţă de tatăl său, observaţi, vă rog, acest lucru.
Israel i-a zis: „Du-te, rogu-te, şi vezi dacă fraţii tăi sunt sănătoşi şi dacă oile sunt bine; şi adu-mi veşti.” L-a trimis astfel din valea Hebronului şi Iosif a ajuns la Sihem. (Gen. 37:14)
Iosif a călătorit de la Hebron la Sihem (vreo 75-80 km.!), iar când a ajuns la acolo, a început să-i caute. Zona aceea fiind stâncoasă, băiatul nu i-a putut localiza.
Pe când rătăcea pe câmp, l-a întâlnit un om. Omul acela l-a întrebat: „Ce cauţi?” (Gen. 37:15)
Mă gândesc că localnicul îl văzuse pe tânărul străin trecând prin faţa cortului său de câteva ori, aşa că-l întreabă pe cine caută. Mai departe, Gen. 37:16-17:
„Caut pe fraţii mei”, a răspuns Iosif; „spune-mi, te rog, unde pasc ei oile?” Şi omul acela a zis: „Au plecat de aici; căci i-am auzit spunând: «Haidem la Dotan.»“ Iosif s-a dus după fraţii săi şi i-a găsit la Dotan.
Dotan era la alți vreo 25 km nord de Sihem, fiind în apropiere de Valea Ezdraelon; acolo își duseseră fraţii lui Iosif turmele. În sfârşit, perseverent, Iosif îi găsește. Vers. 18:
Ei l-au zărit de departe şi, până să se apropie de ei, s-au sfătuit să-l omoare. Ei au zis unul către altul: „Iată că vine făuritorul de vise! Veniţi acum să-l omorâm şi să-l aruncăm într-una din aceste gropi; vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică şi vom vedea ce se va alege de visele lui.”
Cât de mult îl urau pe Iosif! Se aflau probabil la cel puțin o sută de kilometri de casă şi-şi spun unul altuia: „Hai să scăpăm de el! Praful se va alege de visele lui!”
Iosif purta haina aceea specială făcută de tatăl său, care era și semnul unei poziţii privilegiate. Iosif era mai tânăr decât fraţii lui, dar deţinea o poziţie superioară lor. Aşadar, avem de-a face cu ură şi gelozie atât de mari încât pot duce chiar până la crimă!
Prin fapta sa reprobabilă (din Gen 35.22; 49:3-4), Ruben decăzuse din statutul de întâi-născut... totuşi, aici ne apare într-o lumină bună. El judecă mult mai bine decât ceilalţi.
Ruben a auzit lucrul acesta şi l-a scos din mâinile lor. El a zis: „Să nu-i luăm viaţa!” (Gen. 37:21)
Se pare că ei chiar l-ar fi omorât, atunci şi acolo, dacă nu ar fi intervenit Ruben!
Ruben le-a zis: „Să nu vărsaţi sânge; ci mai bine aruncaţi-l în groapa aceasta care este în pustiu şi nu puneţi mâna pe el.” Căci avea de gând să-l scape din mâinile lor şi să-l aducă înapoi la tatăl său. (Gen. 37:22)
Deci scopul lui Ruben, după ce Iosif va fi aruncat în groapă, era să se-ntoarcă, să-l scoată de acolo, și să-l ducă înapoi viu la tatăl lor. Omul face planuri, dar Dumnezeu decide!
Când a ajuns Iosif la fraţii săi, aceştia l-au dezbrăcat de haina lui, de haina cea pestriţă, pe care o avea pe el. (Gen. 37:23)
Haina aceea era un fel de steag roşu fluturat în faţa unui taur. Frații lui îl urau tare mult pe Iosif pentru că era privilegiat în detrimentul lor. Conform legii primilor născuţi, fraţii mai mari aveau dreptul prioritar la bunurile tatălui, aşa că i-au luat haina lui Iosif.
L-au luat şi l-au aruncat în groapă. Groapa aceasta era goală: nu era apă în ea. Apoi au şezut să mănânce. Ridicându-şi ochii, au văzut o ceată de ismaeliţi venind din Galaad; cămilele lor erau încărcate cu tămâie, cu leac alinător şi smirnă, pe care le duceau în Egipt. Atunci Iuda a zis fraţilor săi: „Ce vom câştiga să ucidem pe fratele nostru şi să-i ascundem sângele? Veniţi mai bine să-l vindem ismaeliţilor şi să nu punem mâna pe el, căci este fratele nostru, carne din carnea noastră.” Şi fraţii lui l-au ascultat. (Gen. 37:24-27) 
Un alt fiu al Leei, Iuda intervine când vede caravana de negustori. Planul lui este unul mercantil, dar măcar încearcă să evite o crimă. Nu vrea ca sângele lui Iosif să fie pe mâinile lor. Iar ceilalți fraţi nu voiau decât să scape de Iosif, nu le păsa cum anume. Au înțeles că dacă ismaeliţii aceia aveau să-l ducă în Egipt, Iosif va ajunge sclav. Și așa, scăpau de el! Și pe atunci, sclavia era moarte aproape sigură, deci gândeau că astfel i se va pierde urma.
La trecerea negustorilor madianiţi, au tras şi au scos pe Iosif afară din groapă şi l-au vândut, cu douăzeci de sicli de argint, ismaeliţilor, care l-au dus în Egipt. (Gen. 37:28)
Ajunşi aici probabil că vă gândiţi că Moise (cel care a scris Geneza) ar trebui să se decidă. Ismaeliţi, sau madianiţi, negustorii aceștia?! Cine sunt ei de fapt? Greșește Biblia? Cu ceva timp în urmă, un student mi-a dat o broşură, pe care o primise şi el, și care puncta vreo două mii de aşa-zise erori din Biblie. După ce am citit-o, m-am convins că singurele erori erau cele din lucrarea respectivă, pentru că ce acuza ea nu se regăsea nicăieri în Biblie. Una dintre acele erori era aceasta: faptul că acești negustori sunt numiţi când ismaeliţi, când madianiţi... Ei bine, ismaeliţii sunt descendenţii lui Ismael, fiul lui Avraam. Madianiţii sunt descendenţii lui Madian, un fiu al lui Avraam. Ismael era fiul lui Avraam cu Agar, iar Madian era fiul lui Avraam cu Chetura, pe care a luat-o de soție după moartea Sarei. Aceştia sunt fraţi, de fapt sunt înrudiţi chiar și cu cei care li-l vând pe Iosif! La momentul acesta, cine erau israeliţi? Iacov și fiii săi. Câţi ismaeliţi credeţi că erau la vremea aceea? Ismael era mai mare ca Isaac, deci probabil că erau o sută sau mai mulţi. Câţi madianiţi erau? Madian se născuse după Isaac, deci nu puteau fi prea mulţi... Erau grupuri mici şi în vremea aceea călătoriile erau periculoase. Oamenii aceștia traversau deşertul Egiptului, așa că se uneau mai multe grupuri, în primul rând pentru o mai bună protecţie. Ei mergeau spre Egipt într-o călătorie de afaceri şi, din moment ce erau înrudiţi, se înţelegeau şi se uneau pentru un scop comun. Totul are sens în Cuvântul lui Dumnezeu, dacă permiteţi ca lucrurile să aibă sens. Noi suntem cei care vorbim fără sens. Ignoranţa este cea care face să pară că Biblia conţine contradicţii. Veţi vedea însă că Moise a înţeles care era situaţia şi a scris foarte precis. Așadar, fraţii îl vând pe Iosif ismaeliţilor care l-au dus în Egipt.
Ruben s-a întors la groapă; şi iată că Iosif nu mai era în groapă. El şi-a rupt hainele, s-a întors la fraţii săi şi a zis: „Băiatul nu mai este! Ce mă voi face eu?” Ei au luat atunci haina lui Iosif; şi înjunghiind un ţap, i-au înmuiat haina în sânge. (Gen. 37:29-31)
Scriptura nu ne spune dacă Ruben știa sau nu ce făcuseră de fapt, dar eu cred că da. Şi probabil că i-au spus că nu avea rost să pornească în urmărirea negustorilor, pentru că se îndepărtaseră deja prea mult; aşa că ar face bine să gândească rapid o poveste credibilă pe care să i-o spună lui Iacov.
Au trimis tatălui lor haina cea pestriţă, punând să-i spună: „Iată ce am găsit! Vezi dacă este haina fiului tău sau nu. (Gen. 37:32)
Destul de iscusit planul, nu-i aşa? Fiii lui Iacov se poartă ca şi când n-ar fi știut nimic Iosif. Ei pretind că tocmai găsiseră haina aceea (pe care o urau aşa de mult!) Ei se fac că nu știu, şi îl întreabă pe tatăl lor dacă o recunoaşte. Sigur că Iacov ştia a cui era haina! Și ajunge inevitabil la concluzia firească la care și fiii lui voiau să ajungă.
Iacov a cunoscut-o şi a zis: „Este haina fiului meu! O fiară sălbatică l-a mâncat! Da, Iosif a fost făcut bucăţi. (Gen. 37:33)
Observaţi cu atenţie faptul că Iacov este înşelat exact în acelaşi fel în care înşelase şi el pe tatăl său Isaac: „Nu vă înşelaţi singuri: Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit: ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Gal. 6:7) – nu altceva, nu ceva similar, ci acelaşi lucru. Iacov semănase câteva seminţe rele, folosise înşelăciunea... iar acum, el ca tată, este înşelat în acelaşi mod în care îşi înşelase tatăl cu ani în urmă.
Culegem exact ceea ce am semănat. Asta este adevărat atât în domeniul fizic, cât și în plan spiritual. Și e valabil pentru toți oamenii! Dacă credeţi că puteţi să scăpaţi nepedepsiţi pentru păcat pentru că sunteţi copiii lui Dumnezeu, vă înşelaţi. Aţi face bine să vă gândiţi să nu mai păcătuiţi, pentru că Dumnezeu nu face deosebire între oameni în privinţa păcatului. El a spus asta şi cu siguranță nu vor exista excepţii, nici privilegiați; nu contează cine ești sau ce ai făcut, Dumnezeu e prea sfânt ca să se uite la fața omului!
Observaţi acum suferinţa lui Iacov.
Şi şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe coapse şi a jelit multă vreme pe fiul său. Toţi fiii şi toate fiicele lui au venit ca să-l mângâie; dar el nu voia să primească nicio mângâiere, ci zicea: „Plângând mă voi coborî la fiul meu în Locuinţa morţilor.” Şi plângea astfel pe fiul său. (Gen. 37:34-35)
Poate unii vor crede că această jelire este o dovadă a dragostei pe care o avea Iacov pentru fiul său, Iosif. Desigur, Iacov își iubea fiul, însă ceea ce vedem aici ne arată că Iacov nu învăţase încă să umble prin credinţă. Vă amintiţi experienţa de la Peniel. Acolo vechiul său „eu” își pierduse aroganţa. Firea pământească se prăbuşise, şi de atunci încolo Iacov a trebuit să înveţe să umble prin credinţă. Dar nu deprinsese încă acest lucru. Plus că existau niște consecințe de suportat! Da, credinţa lui Iacov este dată ca exemplu în capitolul 11 din Evrei, dar nu este menţionat niciun lucru acolo ca exemplu al credinţei sale până la momentul morţii sale. Abia acolo se vede manifestată credinţa lui.
Putem compara acest moment cu suferinţa lui David (2 Sam. 12:15-23), care a plâns și el copilaşul care-i murise. Însă David era un om al credinţei. El ştia că micuțul nu se mai putea întoarce la el, dar ştia că într-o bună zi el va merge la copilaşul său. Vedeţi, Iacov nu umbla încă prin credinţă... Suferinţa lui nu este aşa cum ar fi trebuit să fie.
Poate că ai pierdut și tu o persoană iubită și nu poţi trece peste asta. Învaţă să trăieşti prin credinţă! Manifeşti credinţă atunci când recunoşti că nu poţi să-l aduci înapoi pe cel drag, jelindu-l. Dacă eşti copilul lui Dumnezeu şi jeleşti pentru cineva care este copilul lui Dumnezeu, ai credinţă că vă veţi revedea şi veţi fi împreună veșnic. Oamenii fără credinţă jelesc fără speranţă, însă tu, prietene creştin, tu poţi umbla prin credinţă!
Să citim și ultimele cuvinte, care încheie și acest capitol, și episodul de astăzi:
Madianiţii l-au vândut în Egipt lui Potifar, un dregător al lui faraon, şi anume căpetenia străjerilor. (Gen. 37:36)

Geneza 38:1-30 | Itinerar Biblic | Episodul 47

Vă salut și vă mulțumesc că suntem din nou împreună. Filă după filă, Biblia ni se descoperă ca o carte nu chiar atât de încifrată și intangibilă, nu? Dragilor, să nu uităm că Autorul ei este Dumnezeu... Chiar dacă s-a folosit de oameni, El și-a inclus în aceste texte caracterul, voia și cerințele... El n-a urmărit să devină celebru sau să ne pună în încurcătură – ci a dorit să ne lase în formă scrisă principiile care să ne jaloneze viața care ne asigură accesul în prezența Lui. De aceea a intenționat să fie totul cât mai simplu, clar și direct, pentru ca și un copil să-nțeleagă... dacă vrea! Pentru că până la urmă, asta e toată problema: voința noastră, exercitarea optimă a liberului arbitru și libertății oferite de Creator. S-a văzut însă din capitolele parcurse până acum, și se va vedea până la capătul acestui parcurs prin Scriptură, că suntem mult mai predispuși la alegeri precipitate, senzuale, distructive – adică avem cvasi-permanent nevoie de corecții și repere. Să nu obosim să revenim la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ghidare și resurse. Nimic din această carte nu e în plus, și nimic necesar pentru succes etern nu lipsește din această Carte!
Și spun asta și pentru că s-ar putea ca unora, acest capitol 38 al cărții Geneza, la care am ajuns și-n care vom plonja imediat, să le pară inutil sau defavorabil, deci: ar fi putut lipsi din prima secțiune a Bibliei. Nu m-aș mira ca și unii dintre dvs., după ce auziți sau citiţi istoria prezentată aici, să vă exprimați nedumeriri, să vă simțiți ultragiați și să vă exprimați chiar vehement dezacordul față de includerea în Biblie a unui asemenea episod. Și pe mine m-au întrebat mulți ce caută povestirea aceasta în Cuvântul lui Dumnezeu... și eu sunt de acord că nu este unul dintre cele mai reconfortante și pilduitoare capitole din Biblie, dar să știți: niciun cuvânt venit de la Dumnezeu nu este degeaba sau lipsit de putere! Iar unul dintre cele mai evidente argumente în favoarea acestor 30 de versete este acela că primim astfel detalii despre seminţia lui Iuda, aceea din care va proveni Domnul Isus Hristos. În primul rând datorită acestui fapt era important ca acest capitol să fie inclus în Biblie. În acest capitol veţi întâlni nume precum Iuda şi Tamar, Pereţ şi Zerah. Dacă ele nu vă sunt total necunoscute, este pentru că apar într-o secțiune pe care probabil o citiți mai des: Evanghelia după Matei, care chiar din primul capitol redă genealogia Mântuitorului.
Este uimitor! Domnul nostru a apărut pe această filieră genealogică păcătoasă. Pentru că El a fost în toate privinţele la fel ca noi, cu singura și fundamentala deosebire că Isus Hristos a fost fără păcat! A rămas pur, deși a intrat în această descendenţă omenească, în care toţi ceilalți au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
Acest capitol tratează problema păcatului şi a ruşinii lui Iuda, ceea ce mă face să spun că fiii lui Iacov sigur nu-i aduceau cine știe ce mângâieri... S-ar părea că toţi erau copii-problemă, cu excepţia lui Iosif şi a lui Beniamin. Dar nici Iosif nu-i mai aducea mângâiere acum, pentru că – vă aduceți aminte cred de finalul episodului și capitolului precedent: inima lui Iacov era frântă din cauză că primul băiat din Rahela dispăruse!
Dac-ar fi să tragem o linie (deși încă nu e momentul!), am spune că Iacov petrecuse prea mult timp în Padan-Aram ca să strângă avere și să-și înemeieze o familie, dar prea puțin cu grija pentru educația copiilor. Cât de diferit a fost el... de Avraam!... despre care Însuși Dumnezeu spusese: „Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit” (Gen. 18:19).
Ei bine, Iacov nu făcuse tocmai așa ceva. Fusese atât de acaparat de conflictul lui cu unchiul Laban, încât nu avusese de-ajuns timp și energie pentru băieţii săi. Și asta s-a dovedit un lucru tragic, pentru că fiecare dintre ei pare să fi fost implicat în ceva foarte păcătos.
Însă cred că mai este un motiv pentru care acest capitol este inclus în Cuvântul lui Dumnezeu. Începând cu următorul capitol, vom merge în Egipt cu Iosif. Dumnezeu îl trimite pe Iosif înainte, aşa cum se poate vedea foarte clar din înşiruirea de circumstanţe „accidentale” (care s-au potrivit până la urmă atât de perfect!), ca să pregătească toate condiţiile pentru venirea copiilor lui Israel în Egipt. Astfel le va fi salvată viaţa în timpul foametei din Canaan, dar şi mai important, vor ieşi din ţara Canaan, dintre canaaniţii aceia îngrozitori, pentru a se stabili într-o zonă mai ferită și foarte mănoasă din Egipt, în Gosen.
Capitolul care ne stă acum înainte, al 38-lea din Geneza, ne prezintă câteva motive pentru care era atât de imperios necesară ieșirea familiei lui Iacov de sub influenţa degradantă a canaaniţilor.
Aceasta este istoria lui Iuda, din care va descinde linia regală a seminţiilor lui Israel.
În vremea aceea, Iuda a părăsit pe fraţii săi şi a tras la un om din Adulam, numit Hira. Acolo, Iuda a văzut pe fata unui Canaanit, numit Şua; a luat-o de nevastă şi s-a culcat cu ea. (Gen. 38:1-2)
Al patrulea fiu al Leei, Iuda – nu e clar dacă dintr-un spirit mai independent, sau în urma unui conflict – s-a depărtat la un moment dat de frații săi... a luat-o pe cont propriu (am putea spune), și probabil că a ajuns să facă afaceri cu un locuitor din Adulam... Mai mult decât atât, pentru ca tacâmul să fie complet, odată ajuns pe-acolo, a pus ochii pe o femeie canaanită şi... nu e greu de înțeles ce s-a-ntâmplat! Bine, nu trebuia să se întâmple asta, dar bine măcar că a luat-o de nevastă!  
Ea a rămas însărcinată şi a născut un fiu, pe care l-a numit Er. (Gen. 38:3)
Iuda i-a pus copilului numele Er vrând parcă să-şi aducă mereu aminte că desigur comisese o eroare: păcătuise. Nu neapărat pentru că avusese relații sexuale, ci pentru că o făcuse cu o canaanită. Dar se pare că regretul n-a durat prea mult...
A rămas iarăşi însărcinată şi a mai născut un fiu, căruia i-a pus numele Onan. A mai născut iarăşi un fiu, căruia i-a pus numele Şela; Iuda era la Czib când a născut ea. Iuda a luat întâiului său născut Er, o nevastă numită Tamar. (Gen. 38:4-6)
Deci iată-l pe Iuda tatăl a trei feciori... Biblia trece ca de obicei cu delicatețe peste eșecurile omului, și-n grabă peste ani – și iată-ne... probabil după 15-20 de ani, venind vremea ca fiul cel mare să se însoare. E interesant că nevasta i-a luat-o tata, nu și-a luat-o băiatul! Aici apare Tamar pentru prima oară și acesta este modul în care pătrunde ea în genealogia lui Hristos. Priviți în continuare ce se întâmplă cu această familie, care pare pur şi simplu robită și înecată în păcat!
Er, întâiul născut al lui Iuda, era rău înaintea Domnului; şi Domnul l-a omorât. Atunci Iuda a zis lui Onan: „Du-te la nevasta fratelui tău, ia-o de nevastă, ca cumnat, şi ridică sămânţă fratelui tău.” Onan, ştiind că sămânţa aceasta n-are să fie a lui, vărsa sămânţa pe pământ ori de câte ori se culca cu nevasta fratelui său, ca să nu dea sămânţă fratelui său. Ce făcea el n-a plăcut Domnului, care l-a omorât şi pe el. (Gen. 38:7-10)
Aceasta ne aduce aminte de ceea ce se întâmplă în zilele noastre, când se pune un accent atât de mare pe relațiile sexuale... și nu neapărat cele normale, naturale, în cadrul legal și moral al familiei – ci cât sunt de urmărite și promovate perversiunile, infidelitățile, anomaliile, adulterul, incestul, aberațiile, desfrânarea fără limite și fără urmă de rușine – pe lângă care ceea ce a făcut Onan pare joacă de copii!
Atunci Iuda a zis nurorii sale Tamar: „Rămâi văduvă în casa tatălui tău până va creşte fiul meu Şela.” Zicea aşa ca să nu moară şi Şela ca fraţii lui. Tamar s-a dus şi a locuit în casa tatălui ei. (Gen. 38:11)
Conform obiceiului vremii, dacă murea un bărbat, fratele său trebuia să se însoare cu văduva. Onan a refuzat să facă acest lucru şi a fost lovit cu moartea.
Dar Iuda mai avea un fiu, care trebuia să mai crească, şi el îi spune nurorii sale să se întoarcă în casa tatălui ei, conform obiceiului, până când fiul mai tânăr al lui Iuda va fi gata de căsătorie.
Au trecut multe zile, şi fata lui Şua, nevasta lui Iuda, a murit. După ce au trecut zilele de jale, Iuda s-a suit la Timna, la cei ce-i tundeau oile, el şi prietenul său Hira, adulamitul. Au dat de veste Tamarei despre lucrul acesta şi i-au zis: „Iată că socrul tău se suie la Timna, ca să-şi tundă oile.” (Gen. 38:12-13)
Se pare că afacerea pe care o avea şi pentru care era în parteneriat cu adulamitul pe nume Hira era în domeniul zootehnic: creşteau oi, şi trebuie să fi avut o turmă impresionantă împreună. Iuda se duce să participe la tunderea oilor, însă, în tot acest timp, Tamar aştepta acasă la tatăl ei... și nu se știe cum, ajunge la concluzia că Iuda nu o să i-l dea niciodată pe Şela drept soţ. Așa că pune și ea la cale un plan... dur!
(Atunci ea) şi-a lepădat hainele de văduvă, s-a acoperit cu o maramă, s-a îmbrăcat în alte haine şi a şezut jos la intrarea în Enaim, pe drumul care duce la Timna; căci vedea că Şela se făcuse mare, şi ea nu-i fusese dată de nevastă. (Gen. 38:14)
Şela era cel de-al treilea fiu al lui Iuda. Tamar vede că deși acesta se maturizase, Iuda nu părea să aibă de gând să-și țină promisiunea și să-i căsătorească pe cei doi... așa că decide să treacă la acţiune: își schimbă hainele de văduvă şi se aşează la marginea drumului, cu faţa acoperită, după cum era obiceiul prostituatelor.
Iuda a văzut-o și a luat-o drept curvă, pentru că își acoperise fața. S-a abătut la ea din drum şi a zis: „Lasă-mă să mă culc cu tine!” Căci n-a cunoscut-o că era nora sa. Ea a zis: „Ce-mi dai ca să te culci cu mine?” (Gen. 38:15-16)
Avem aici portretul lui Iuda. Mai demult, îi făcuse probabil același gen de propunere femeii canaanite, fiica lui Şua, iar acum – e drept, devenit văduv între timp – face acelaşi lucru cu Tamar. Nu putem spune că este o istorie foarte luminoasă și exemplară! Mai degrabă dimpotrivă – e cât se poate de jenant, sordid, degradant... ce mai, o imagine foarte întunecată a unei istorii foarte urâte. Iuda a crezut că ea era o prostituată, iar Tamar a văzut că are prilejul de a profita de el, şi asta a și făcut.
El a răspuns: „Am să-ţi trimit un ied din turma mea.” Ea a zis: „Îmi dai un zălog până îl vei trimite?” El a răspuns: „Ce zălog să-ţi dau?” Ea a zis: „Inelul tău, lanţul tău şi toiagul pe care-l ai în mână.” El i le-a dat. Apoi s-a culcat cu ea; şi ea a rămas însărcinată de la el. Ea s-a sculat şi a plecat; şi-a scos marama şi s-a îmbrăcat iarăşi în hainele de văduvă. Iuda a trimis iedul, prin prietenul său adulamitul, ca să scoată zălogul din mâinile femeii. Dar acesta n-a găsit-o. (Gen. 38:17-20)
Odată consumat actul în sine și stabilită plata, Iuda lasă la plecare un zălog Tamarei, până când i se va onora serviciul... apoi, şi-a trimis partenerul și prietenul să ducă plata și să ia înapoi zălogul. Acesta – citim de la versetul 21:
A întrebat pe oamenii locului şi a zis: „Unde este curva aceea care stătea aici la Enaim, pe drum?” Ei au răspuns: „N-a fost nicio curvă aici.” Adulamitul s-a întors la Iuda şi i-a spus: „N-am găsit-o; şi chiar oamenii de acolo au zis: «N-a fost nicio curvă aici.»“ Iuda a zis: „Ţină ce a luat, numai să nu ne facem de râs. Iată, am trimis iedul acesta şi n-ai găsit-o.”
Un fel de „nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne miroase”! Important era să părem oameni de onoare care ne achităm obligațiile, ce dacă prin asta acoperim fapte imorale! Desigur, la câte turme deținea Iuda nu conta mielul pe care-l economisise, dar mi se pare alarmant că nu-și pune niciun moment problema ce se poate întâmpla și cum pot fi folosite însemnele persoanei și afacerii sale, un fel de ștampile din ziua de azi!
Cam după trei luni, au venit şi au spus lui Iuda: „Tamar, nora ta, a curvit şi a rămas chiar însărcinată în urma curvirii ei.” Şi Iuda a zis: „Scoateţi-o afară, ca să fie arsă.” (Gen. 38:21-24)
Ăsta-i omul! Iată-l pe dreptul, moralul, ireproșabilul Iuda. Aici avem străvechiul standard dublu. Dar Dumnezeu nu aprobă astfel de lucruri. Repet și aici: dacă această relatare apare aici, în Cuvântul Lui, asta nu înseamnă că El aprobă ce s-a întâmplat. Oamenii aceştia se purtau la fel cum se purtau canaaniţii între care se așezaseră, şi acesta este motivul pentru care Dumnezeu va voi să-i scoată pe israeliți din ţara aceasta şi să-i ducă în Egipt. Acolo El îi va izola în ţinutul Gosen, pentru a-i îndepărta de această influenţă teribilă. Episodul acesta demonstrează că Dumnezeu trebuia să facă acest lucru.
Iuda se poartă într-un mod inimaginabil de rău. Este clar că el se grăbeşte să vadă păcatul din viaţa altcuiva, dar nu le poate vedea pe cele din sine însuşi. Aceasta ne aminteşte de o ocazie ulterioară (probabil unora dintre dvs. cunoscută) în care prorocul Natan s-a dus la împăratul David şi i-a spus povestea cu omul care avea doar o oiță. Când Natan i-a spus că omul bogat, deși avea multe turme, a venit şi i-a luat-o, David s-a mâniat și l-a condamnat imediat pe acesta. David a reacţionat la fel ca Iuda aici, în relatarea aceasta. David a spus că omul acela bogat ar trebui ucis cu pietre... și atunci Natan i-a spus că David însuşi era bărbatul acela. Este interesant cât de uşor putem vedea păcatul în viaţa altora, dar nu şi pe acela din propria viaţă!
Vinovăția lui Iuda este dublă. Păcatul sexual – actul consumat în afara căsătoriei – este rău în sine; în plus (chiar dacă nu a știut inițial), mai era și cu propria noră! Aşa trăiau canaaniţii. Noi credem că suntem în plină revoluţie sexuală azi şi că este o nouă libertate sexuală. Ei bine, păgânii au avut dintotdeauna libertate sexuală. Promiscuitatea, imoralitatea, infidelitatea au făcut (și fac) parte din modul lor de viaţă, şi acesta este motivul pentru care trăiau într-un mod atât de josnic și pentru care au fost înlăturaţi de pe scena istoriei. Canaaniţii au dispărut. Dumnezeu i-a judecat și îi elimină sistematic, pentru că ei nu doresc să-și reglementeze și supună trăirea principiilor de viață curată și cât mai castă (fizic și spiritual) care-L reărezintă și onoreazî pe Dumnezeu. Și acesta ar trebui să fie un mesaj clar pentru oricine. Dar foarte mulţi nu înţeleg semnificaţia acestui lucru, și pagubă că și destui creştini! Ne mirăm cum de există un asemenea capitol în Biblie. Ei bine, el este un avertisment pentru noi toți, pentru a ne arăta că Dumnezeu nu aprobă păcatul şi pentru a înțelege motivul puternic pentru care Dumnezeu l-a scos pe Israel din Palestina şi l-a dus în Egipt.
Deci, după pronunțarea sentinței lui Iuda, Tamar este adusă în prezenţa socrului ei.
După ce au scos-o afară, ea a trimis să spună socrului său: „De la omul acela, ale cui sunt lucrurile acestea, am rămas eu însărcinată; vezi, te rog, al cui este inelul acesta, lanţurile acestea şi toiagul acesta.” (Gen. 38:25)
Iuda avea de gând să-i aplice „legea locului” (mai era mult până să fie dată Legea mozaică de pe Sinai!). Dar Tamar i-a spus: „Trebuie să ştii că tatăl copilului este cel căruia îi aparţin lucrurile pe care ţi le arăt acum.”
Și când le-a văzut, Iuda a trebuit să-și recunoască propria vinovăție. Și e lăudabil că face asta! (Gen. 38:26)
Iuda le-a cunoscut şi a zis: „Ea este mai puţin vinovată decât mine, fiindcă n-am dat-o de nevastă fiului meu Şela.” Şi nu s-a mai împreunat cu ea de atunci.
Acest lucru era socotit o urâciune chiar şi de către Iuda, care însă trebuie să acceptăm că adoptase unele dintre obiceiurile canaaniţilor.
Îngăduiţi-mi o aplicaţie. Să nu uităm că toate aceste lucruri sunt scrise pentru învăţătura noastră și sunt niște exemple pentru noi. Auzim spunându-se că, dacă vrem să vorbim despre Dumnezeu generaţiei prezente, dacă vrem să comunicăm cu oamenii, trebuie să ne coborâm la nivelul lor. Eu însă nu sunt de acord cu acest lucru. Dumnezeu nu a folosit niciodată această metodă pentru a aduce mărturie despre El. Dumnezeu a cerut totdeauna, în toate circumstanţele, ca poporul Lui să trăiască la un nivel diferit: înalt, superior.
Îmi şi imaginez un teolog din zilele noastre care se duce la Noe şi-i spune: „Frate Noe, îţi petreci tot timpul lucrând la barca asta şi e caraghios. Avem o petrecere grozavă în Babilon în seara asta. Tocmai au primit marfă nouă, și te asigur că o să te simți foarte bine și tu! Ai nevoie să ieși puțin din monotonia și robia muncii ăsteia grele... Și-apoi, nu e nevoie de barca asta uriașă pentru a pluti; îţi oferim noi o plutire în lumea viselor. Hai, vino cu noi!” Sigur, Noe ar refuza. Iar teologul l-ar întreba pe Noe: „Cum te aştepţi să ajungi la toţi acei hipioţi din Babilon? Cum vei putea ajunge la toţi rockerii aceia babilonieni, dacă nu eşti dispus să cobori printre ei, să faci ce fac ei şi să comunici cu ei?” Fapt este, însă, că Dumnezeu nu-i ceruse niciodată lui Noe să coboare şi să „comunice”. Dumnezeu îi ceruse să le transmită oamenilor mesajul Lui.
Ei bine, Dumnezeu ne cere şi nouă acelaşi lucru. Sunt ferm convins că, dacă poporul lui Dumnezeu ar răspândi Cuvântul Său simplu și curat, şi ar trăi vieţi care să pună în valoare Evanghelia, El ar face ca mărturia lor să fie eficientă. Mulţi pastori ar face orice să-i atragă pe cât mai mulţi la biserica lor, iar unii chiar au probleme din cauza aceasta. Dumnezeu însă nu ne-a cerut niciodată s-o facem prin compromisuri. Dumnezeu ne cere să proclamăm Cuvântul Lui, indiferent dacă asta face să crească ori să scadă numărul membrilor comunității! 
Îmi aduc aminte o întâmplare cu dr. Scofield care fusese invitat să vorbească undeva în Carolina de Nord. Primul serviciu a avut loc într-o seară ploioasă şi au venit foarte puţine persoane să-l asculte. Pastorul a simţit nevoia să-şi ceară scuze faţă de dr. Scofield, aşa că s-a apropiat de el şi i-a spus că îi pare rău că atât de puţini oameni au venit să asculte pe cineva de calibrul său. Dr. Scofield i-a răspuns pastorului: „Domnul meu a vorbit de cele mai multe ori pentru numai doisprezece oameni, şi dacă El a avut o așa audiență şi nu S-a plâns niciodată, cine suntem noi să ne plângem de un public restrâns?” Aceasta este o lecţie pe care generaţia noastră trebuie să o înveţe. Prea adesea credem că trebuie să fie o mulţime de oameni, altfel Dumnezeu nu este acolo. Poate că Dumnezeu ne cheamă să avem o mărturie pentru un număr mic de persoane, sau doar pentru un om! Vestea cea bună este că dacă transmiteţi Cuvântul lui Dumnezeu, acesta va avea efect. Cuvântul lui Dumnezeu are putere şi Dumnezeu caută doar vase curate prin care să-l transmită.
Iuda se coborâse la nivelul canaaniţilor şi iată care sunt urmările acestui fapt.
Când i-a venit vremea să nască, iată că în pântecele ei erau doi gemeni. Şi în timpul naşterii, unul a scos mâna înainte; moaşa i-a apucat mâna şi a legat-o cu un fir roşu, zicând: „Acesta a ieşit cel dintâi.” Dar el a tras mâna înapoi şi a ieşit fratele său. Atunci moaşa a zis: „Ce spărtură ai făcut!” De aceea i-a pus numele Pereţ. În urmă a ieşit fratele lui, care avea firul roşu la mână; de aceea i-au pus numele Zerah. (Gen. 38:27-30)
Dacă deschideţi Noul Testament, găsim chiar la-nceput genealogia Domnului Isus: „Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui; Iuda a născut pe Fares şi Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram.” (Matei 1:2-3). Iar la vers. 16 citim: „Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care S-a născut Isus, care Se cheamă Hristos” (Matei 1:16). Este uimitor faptul că Domnul Isus Hristos, după trup, provine din linia genealogică a lui Iuda şi Tamar! Când a intrat în neamul omenesc, a provenit dintr-o descendenţă păcătoasă: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). Rețineți măcar acest gând, până la următoarea noastră întâlnire! Să ne reauzim sănătoși!

Geneza 39:1-23 | Itinerar Biblic | Episodul 48

Fiți binecuvântați și bine tratați și la startul acestui nou episod al călătoriei noastre radiofonice prin vremi și istorii, printre evenimente și personaje pilduitoare – exemple pozitive dar destule și negative, ca-n viață – pe care ni le supune atenției și spre analiză fiecare filă de Scriptură pe care o parcurgem. Biblia își vădește astfel definiția de manual pentru viață – singura carte care se poate numi CARTEA; și dacă atâtea alte cărți au fost scrise întru inspirare, motivare sau informare, spre transformare doar Biblia lucrează – această carte care nu este nici veche, nici modernă, ci eternă (cum spunea Martin Luther).
Nu știu dacă v-ați dat seama, în ultima perioadă am reușit să păstrăm un ritm zic eu mulțumitor pentru un parcurs de acomodare cu litera și spiritul Scripturii – și anume, un capitol pe episod. Nu e o regulă, și nu pot promite că e ritmul pe care-l vom avea până la capăt! Vrem (și dvs., și fiți siguri că și eu) să lăsăm Duhul Domnului să lucreze și să Își impună voia și ritmul. Pentru schimbarea vieții, e nevoie să înțelegem ce citim!
Odată cu acest capitol 39 care ne stă înainte astăzi, revenim la istoria fascinantului personaj biblic de care se ocupă ultim treime a cărții Geneza. Vă reamintesc, suntem tocmai după un interludiu aparent inadecvat (redat de capitolul 38, pe care-l consider unul dintre cele mai stranii și negative capitole din Biblie, pentru că redă un episod sordid din viaţa lui Iuda. Spuneam însă că și ce ni se pare nouă rău, grav – are o motivație și-o finalitate în planul lui Dumnezeu, care se folosește de oricine și de orice pentru a-Și aplica voia și împlini planul și promisiunile. Or, după cum am văzut din debutul Evangheliei lui Matei, Iuda și Tamar sunt incluși în linia genealogică din care a apărut pe pământ Isus Hristos.)
Vom descoperi acum că protagonistul acestui lung pasaj biblic care este ultima parte a cărții Geneza – Iosif – ne apare a fi total diferit de fratele său mai mare Iuda. Eu am fost totdeauna de părere că Iosif şi Beniamin (ultimii fii născuți lui Iacov, de către Rahela, soția inimii sale) au primit mai multă învăţătură, instruire şi atenţie personală, lucruri de care ceilalţi zece băieţi nu au avut parte. Avem impresia că doar de Iosif și Beniamin pare să fi fost interesat Iacov! Or, asta nu putea rămâne fără urmări... Pe fondul urii şi animozităţii fraţilor săi, aceștia prind momentul prielnic și-l vând ca sclav pe Iosif, care este dus în Egipt.
Să fii într-o ţară străină, şi vândut ca sclav, era o perspectivă înfricoşătoare pentru un băiat de şaptesprezece ani. Nimic din jurul lui și din mersul lucrurilor nu părea să-i aducă vreo încurajare. Iosif părea să fie un tip ghinionist, dacă ne-am număr printre cei ce cred în noroc. Până şi aici în Egipt, când lucrurile păreau să se fi așezat și să meargă cât de cât mai bine pentru el, se întâmplă ceva ce schimbă, din nou, totul. Sigur că toate se întâmplau cu un scop, dar lui Iosif îi era greu să poată înțelege lucrurile astfel. Or, una din lecțiile majore ale întregii sale istorii este certitudinea că nimic nu se petrece haotic, la întâmplare, în viața copiilor lui Dumnezeu, și chiar când nu înțelegem sau suferim, există o rațiune, o motivație superioară – de care poate vom afla odată – pentru care lucrurile stau astfel!
În viaţa lui Iosif se vede planul lui Dumnezeu mai clar decât în viaţa oricărui alt personaj din Vechiul Testament. Providenţa lui Dumnezeu se manifestă în fiecare detaliu din viaţa sa. Mâna lui Dumnezeu este asupra sa şi călăuzirea lui Dumnezeu este evidentă, chiar dacă Iosif este singurul patriarh căruia Dumnezeu nu i-a apărut direct, conform relatării Scripturii. Dumnezeu li S-a arătat lui Avraam, Isaac, Iacov... dar nu şi lui Iosif. Totuşi, se vede mai clar decât în orice alt caz că viaţa lui a fost condusă de Dumnezeu. El este ilustrarea din Vechiul Testament a versetului 28 din Romani 8, care spune: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” Iosif însuşi a afirmat acest lucru într-un limbaj foarte expresiv: „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr” (Gen. 50:20). Deşi în aparenţă totul era sumbru și părea să meargă din rău în mai rău – chiar groaznic am putea spune – totuși fiecare eveniment nu a fost decât încă un pas spre împlinirea scopului lui Dumnezeu în viaţa acestui om.
Să fim conștienți și convinși că acest lucru este valabil şi pentru vieţile noastre: „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei 12:6). Dacă suntem copiii lui Dumnezeu, în voia lui Dumnezeu, avem de la El asigurarea că nimic nu vine în viaţa noastră fără permisiunea Lui. Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor care-L iubesc. Chiar şi întâmplările nefericite, suferinţele şi necazurile noastre sunt pentru binele nostru şi spre  slava Lui.  
Fiecare copil al lui Dumnezeu este înconjurat cu un gard de maximă siguranță, şi nimeni și nimic nu trece de el fără permisiunea lui Dumnezeu. Vă amintiţi că, atunci când Satana a vrut să-l pună la încercare pe Iov, el i-a spus lui Dumnezeu: „Nu l-ai ocrotit Tu (nu ai făcut tu un gard în jurul lui) pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara” (Iov 1:10). Satana I-a cerut lui Dumnezeu să înlăture gardul. Chiar dacă Satana primeşte permisiunea lui Dumnezeu de a ne testa, totuşi asta nu înseamnă că i se dau puteri depline, sau că Dumnezeu ne abandonează – pentru că, rețineți: toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru!
Dr. Torrey obişnuia să spună că versetul din Romani 8:28 este o pernă moale pentru o inimă istovită. Iar altcineva a spus: „Dumnezeu nu face nimic, nu îngăduie nimic... din ce nu am îngădui şi noi dacă am putea vedea evenimentele şi lucrurile aşa cum le vede El.”
Mai este un aspect al vieţii lui Iosif care poate fi o încurajare pentru un copil al lui Dumnezeu. Niciunul dintre copiii lui Dumnezeu de astăzi nu a avut o revelaţie directă de la Dumnezeu. Unii profeţi falşi moderni susţin contrariul, însă din câte se știe Dumnezeu nu i S-a arătat nimănui în mod direct în zilele noastre. Pentru noi este o încurajare să ştim că nici lui Iosif nu i S-a arătat Dumnezeu, pentru că astfel putem şti că El rămâne în continuare în control, că ne conduce şi ne călăuzeşte – chiar dacă nu ni se arată în mod personal.
Să urmărim deci viaţa lui Iosif şi să vedem ce i se întâmplă în continuare.
Iosif a fost dus în Egipt; şi Potifar, dregătorul lui faraon, căpetenia străjerilor, un egiptean, l-a cumpărat de la ismaeliţii care-l aduseseră acolo. (Gen. 39:1)
Cred că acest tânăr chipeş în vârstă de şaptesprezece ani arăta ca o trufanda, ca o marfă premium în piaţa aceea de sclavi. El a fost cumpărat de Potifar, care era o autoritate importantă – căpitan al gărzii. Potifar făcea deci parte din forțele armate, şi – pentru că se număra printre ofiţerii superiori – îşi avea biroul în Ministerul Apărării din vremea aceea.
Domnul a fost cu Iosif, aşa că toate îi mergeau bine; el locuia în casa stăpânului său, egipteanul. (Gen. 39:2)
Imediat ce ajunge în casa lui Potifar, care este un ofiţer de rang înalt și de încredere al faraonului, devine evident faptul că Domnul este cu Iosif. Odată cu Iosif, e clar că și binecuvântarea se instalează în casa aceea.
Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el şi că Domnul făcea să-i meargă bine ori de ce se apuca. (Gen. 39:3)
Pare că viaţa îi surâde în sfârșit lui Iosif, și pare chiar că e bine și frumos... Mai rămâne să adăugăm ceva de genul „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”... însă n-a fost deloc aşa! Ce se desfășoară sub ochii noștri, ce s-a întâmplat cu Iosif, nu este o poveste, ci este realitatea. Copilul lui Dumnezeu se va confrunta cu ispite, necazuri şi probleme în lumea și viața aceasta – și exact la fel stau lucrurile şi cu Iosif. Dar să nu ne grăbim...
Iosif a căpătat mare trecere înaintea stăpânului său, care l-a luat în slujba lui, l-a pus mai mare peste casa lui şi i-a încredinţat tot ce avea. (Gen. 39:4)
Gândiţi-vă puţin la acest lucru! Datorită felului în care slujeşte, Iosif este înălţat la rangul de administrator al tuturor bunurilor materiale – animalele din gospodărie şi poate chiar şi proprietăţile lui Potifar. Omul acesta îi încredinţează totul unui tânăr sclav evreu. Cine altcineva decât Dumnezeu putea orchestra un asemenea credit câștigat de Iosif?
De îndată ce Potifar l-a pus mai mare peste casa lui şi peste tot ce avea, Domnul a binecuvântat casa egipteanului, din pricina lui Iosif; şi binecuvântarea Domnului a fost peste tot ce avea el, fie acasă, fie la câmp. Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea şi n-avea altă grijă decât să mănânce şi să bea. (Gen. 39:5-6)
Îmi place tare mult precizarea pe care e bine să n-o uităm nici noi niciodată, mai ales când lucrurile merg bine și suntem ispitiți să ne-mpăunăm cu meritele noastre: „Domnul a binecuvântat casa egipteanului!” Potifar ajunsese să aibă o încredere atât de mare în Iosif, încât nu-i cerea niciodată socoteală, și nu avea nevoie nici să angajeze cenzori, auditori sau experți contabili pentru a-i verifica registrele. El credea în integritatea tânărului. Singurul lucru care îl preocupa pe Potifar, în calitate de ofiţer al faraonului, era să fie pe placul suveranului şi să-și facă bine treaba acolo, la palat... Așa că-l lasă cu totul pe Iosif să se ocupe de afacerile lui personale. Toate erau în ordine, cifrele și evidența îi arătau că averile-i prosperau, când se aşeza la masă, mâncarea cea mai bună și sigură îi era pusă înainte. Asta este tot ce îl interesa, așa că – sigur că avea încredere în tânărul acesta!
Uneori însă, prea mult bine devine suspect! Observaţi ce se întâmplă:   
Dar Iosif era frumos la statură şi plăcut la chip. După câtăva vreme, s-a întâmplat că nevasta stăpânului său a pus ochii pe Iosif şi a zis: „Culcă-te cu mine!” (Gen. 39:6-7)
Iosif era un tânăr de ispravă, dar avea și o calitate care se întoarce împotriva lui: era chipeş. Potifar îi dăduse pe mână toată casa, şi Iosif se achita impecabil de sarcini, și coordona totul cu fermitate și eficiență. Dar în timp ce Iosif era ocupat cu îndeletnicirile administrării, soţia lui Potifar era și ea ocupată – cu uneltirile! Se prea poate ca Potifar să fi fost în vârstă, și probabil că avea o soție destul de tânără, pentru că exista și pe atunci, și pe acolo obiceiul unor astfel de cupluri, mai cu seamă când bărbații în vârstă erau dintre cei cu vază... Așadar tânăra soţie îl remarcă pe Iosif, şi încearcă să-l seducă... de fapt, ce mai: îl somează de-a dreptul să aibă relații intime!  
El n-a voit şi a zis nevestei stăpânului său: „Vezi că stăpânul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă şi mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gen. 39:8-9)
Observaţi că acest tânăr Îi slujeşte lui Dumnezeu în toate acestea? Când a ajuns el în Egipt, ţara era împânzită de idolatrie, la fel ca Babilonul. Ei bine, în mediul acela ostil dpdv spiritual, Iosif a păstrat o mărturie pentru Dumnezeul viu şi adevărat, precum şi un standard moral înalt. Când femeia aceasta l-a ispitit, el a spus: „Stăpânul meu mi-a încredinţat totul, dar tu eşti soţia lui.” Observăm ce opinie înaltă avea Iosif despre căsătorie.
Dumnezeu a lăsat căsătoria pentru toți oamenii, iar când o persoană începe să dispreţuiască jurămintele căsătoriei, începe să-L dispreţuiască, de fapt, pe Dumnezeu. Un om care calcă legămintele căsniciei încălcă, de obicei, orice alt legământ făcut cu Dumnezeu sau cu oamenii. Mai mult decât atât, am observat de-a lungul timpului, în lucrarea mea de slujitor al Domnului, că o persoană divorţată, cineva care divorţează pentru că a comis adulter, în general se îndepărtează de Dumnezeu tot mai mult. Este o amăgire a celui rău, care împietrește inima, suprimă glasul conștiinței și sufocă sub auto-învinovățire sufletul care a păcătuit. Am văzut acest lucru în multe situaţii.     
Iosif însă nu cedează și-și apără castitatea, încercând să-I fie în primul rând credincios lui Dumnezeu. Ce atitudine nobilă! Dar credeți că e ceva simplu și ieftin? Fiți atenți ce se întâmplă, pentru că încearcă să rămână loial, și plăcut Dumnezeului viu şi adevărat!
Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să se culce şi să se împreuneze cu ea. (Gen. 39:10)
Omul acesta, Potifar, în calitate de ofiţer al faraonului, se poate să fi fost și plecat de acasă, adesea, poate chiar pentru mai mult timp... Femeia aceasta nu l-a ispitit pe Iosif o singură dată, ci în repetate rânduri... Așadar, Iosif trăia sub un asediu continuu al ispitirii – şi totuşi nu a cedat! Vă puteţi imagina ce resentimente începe ea să nutrească faţă de Iosif! Aţi auzit probabil zicala: „Nu există furie mai mare decât a unei femei dispreţuite.” Credeţi-mă, era o chestiune de timp până când femeia aceasta ușuratică se va răzbuna pe Iosif!
Într-o zi, când intrase în casă ca să-şi facă lucrul şi când nu era acolo niciunul din oamenii casei, ea l-a apucat de haină, zicând: „Culcă-te cu mine!” El i-a lăsat haina în mână şi a fugit afară din casă. Când a văzut ea că-i lăsase haina în mână şi fugise afară, a chemat oamenii din casă şi le-a zis: „Vedeţi, ne-a adus un evreu ca să-şi bată joc de noi! Omul acesta a venit la mine ca să se culce cu mine, dar eu am ţipat în gura mare.” (Gen. 39:11-14)
Probabil că nici în căsnicia lor lucrurile nu mergeau prea bine între Potifar şi soţia lui. E de observat cum vorbeşte ea despre el într-un mod răutăcios şi degradant: se plânge că el (adică soțul ei!) a adus în casa lor și-a promovat un evreu, pentru ca acesta să ajungă să-şi bată joc de ei. Cu alte cuvinte, probabil că soţia fusese vinovată de acest lucru şi înainte... și ajunge astfel precum în zicala: „Hoțul strigă: hoții!” Persoana de care îmi pare cel mai rău în această împrejurare este Potifar, el este cel păcălit aici... Mai cu seamă că poate va mai fi suspectat el câte ceva de-a lungul timpului... Deși nu știu dacă ar trebui să ne pară rău pentru un om care vede/aude cum păcatul îi invadează casa, și nu ia măsuri!
Acum, deci, „vulpea care n-a ajuns la struguri” începe să şteargă urmele.
„Şi, când a văzut că ridic glasul şi strig, şi-a lăsat haina lângă mine şi a fugit afară.” Şi a pus haina lui Iosif lângă ea până s-a întors acasă stăpânul lui. (Gen. 39:15-16)
Deci iată-l pe Iosif, un adolescent încă, singur în Egipt, şi victimă a unei cinice uneltiri care-l lovește exact unde era nevinovat! În modul cel mai mişelesc, stăpâna sa îl acuză pe Iosif de hărțuire și tentativă de viol în faţa atâtor altor bărbaţi. Soţul ei era probabil iar plecat de acasă, iar ea îşi pregătea deja povestea pe care să i-o spună la întoarcerea acasă.
Atunci i-a vorbit astfel: „Robul acela evreu, pe care ni l-ai adus, a venit la mine ca să-şi bată joc de mine. Şi, cum am ridicat glasul şi am ţipat, şi-a lăsat haina lângă mine şi a fugit afară.” După ce a auzit cuvintele nevestei sale, care-i zicea: „Iată ce mi-a făcut robul tău”, stăpânul lui Iosif s-a mâniat foarte tare. (Gen. 39:17-19)
S-ar părea că Potifar n-are-ncotro și înghite povestea spusă de nevastă, și cel puţin pentru moment este chiar mânios. O fi fost el ofiţer în armata faraonului, şi trebuia să fi fost un tip foarte ager ca să fie acceptat printre ofiţerii superiori, însă cu siguranţă nu era un soţ bun. Personal cred că ştia ce fel de soţie are, dar erau prea multe lucruri în joc dacă n-ar fi crezut-o – așa că lucrul cel mai simplu a fost să-l arunce pe Iosif în închisoare şi să închidă repede toată povestea. Îmi pare rău pentru el, că era însurat cu o astfel de femeie! Cred că pentru soția lui Potifar, cu siguranță infidelă, Iosif n-ar fi fost decât o altă cucerire din serie. Numai că nu i-a mers cu Iosif, aşa că din mândrie și mânie – i-a înscenat totul. Și pare că i-a mers! (Nu pot să nu mă gândesc și la consecințele administrative ale episodului! Dar în definitv, nimeni nu poate câștiga la nesfârșit din orice – există și pierdere când tot câștigi, așa cum există și câștig în orice aparentă pierdere!)
A luat pe Iosif şi l-a aruncat în temniţă în locul unde erau închişi întemniţaţii împăratului; şi astfel, Iosif a stat acolo, în temniţă. (Gen. 39:20)
Necazurile par să se țină scai de băiatul ăsta, nu vi se pare? Acasă fusese preferatul tatălui său, dar frații lui invidioși îl aruncă într-o groapă... apoi îl vând, și ajunge sclav în Egipt... și când părea că se resemnase cu situația, ajunge într-o poziţie nouă, la un rang înalt, pentru că era un tânăr capabil şi pentru că Domnul era cu el! Soţia lui Potifar îl ispiteşte să păcătuiască, dar standardul său moral înalt îl ajută să-i reziste – ea însă din răzbunare îi înscenează tentativă de viol... Ajuns în temniță, bietul băiat pare că nu mai are nicio şansă.
Trebuie să reţinem faptul că, deşi ajuns în această poziţie înaltă, Iosif tot sclav era. Soţia lui Potifar era ca soţia cezarului, nu ar fi îndrăznit nimeni să spună ceva despre ea. Evident că mărturia ei a fost cea acceptată. Iosif cred că n-a putut nici măcar să deschidă gura, fiind declarat vinovat înainte ca să apuce măcar să se apere în vreun fel și se trezeşte imediat în închisoare... închisoarea în care erau puşi prizonierii și adversarii faraonului.
Domnul a fost cu Iosif şi Şi-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai marelui temniţei. Şi mai marele temniţei a pus sub privegherea lui pe toţi întemniţaţii care erau în temniţă. Şi nimic nu se făcea acolo decât prin el. Mai marele temniţei nu se mai îngrijea de nimic din ce avea Iosif în mână, pentru că Domnul era cu el. Şi Domnul îi dădea izbândă în tot ce făcea. (Gen. 39:21-23)
Este evidentă mâna lui Dumnezeu în viaţa acestui tânăr... și totuși i se întâmplă lucruri teribile. A fi în închisoare reprezintă o mare dezamăgire și descurajare pentru un om obişnuit! Să nu ne mire însă că Domnul este și acolo cu Iosif. Deşi nu i Se arătase, cum am mai spus, și cum o făcuse în cazul celorlalţi patriarhi, Dumnezeu Se ocupă de Iosif. Mai întâi, îl face pe şeful închisorii să-l agreeze şi să capete încredere în Iosif. Deşi Iosif este un tânăr atrăgător şi foarte priceput, este important să reţinem faptul că toate acestea nu ar fi însemnat nimic dacă ar fi fost lăsat singur. Însă Dumnezeu este cu el şi îl conduce. Toate aceste experienţe converg spre împlinirea unui scop, în viaţa acestui tânăr. Iosif recunoaşte acest lucru şi astfel are o atitudine optimistă, o anumită bună dispoziţie. Circumstanţele nu l-au doborât, căci el trăia mai presus de circumstanţe.
Am un prieten predicator care-mi spunea că problema lui era că toate problemele se abăteau asupra lui! Și cred că mulţi dintre noi credem la fel... însă Iosif a reușit să se ridice deasupra problemelor din viaţa sa. Domnul era cu el, iar Iosif recunoştea mâna lui Dumnezeu în viaţa sa, şi căpăta curaj. Descurajarea este una dintre cele mai eficiente arme ale Satanei: descurajarea şi dezamăgirea. Tânărul acesta pare să învingă însă toate circumstanţele. El ne aminteşte de pasajul din Evrei 12:11: „Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii” Împrejurările acestea ce par a fi pedeapsa Domnului vor aduce și în viaţa acestui tânăr roada plină de pace a neprihănirii!
Istoria lui Iosif ne arată că nu se poate stabili un preţ pentru fiecare om. Satana pare că se laudă că el știe preţul oricărui om... însă au existat și destule persoane pe care nu le-a putut cumpăra. Iosif a fost unul dintre aceştia. Iov a fost altul... apostolul Pavel, altul... Satana dispreţuieşte oamenii, însă aceştia pe care i-am menţionat, precum şi mulţi alţii, sunt oameni pe care el nu i-a putut cumpăra.
Este oare voia lui Dumnezeu ca Iosif să fie în închisoare? După cum vom vedea în capitolul următor, este aproape esenţial ca el să se afle acolo. Este un gând de despărțire pe are vi-l las, până data viitoare. Nu uitați: greutățile și întristările noastre (oricât ni s-ar prea de grele) nu-s veșnice, Dumnezeu le numește: ușoare, de o clipă... și lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică, de slavă! Fiți înviorați de aceste cuvinte din Cuvânt!

Geneza 40:1-23 | Itinerar Biblic | Episodul 49

Sunt bucuros și onorat de fiecare reîntâlnire pe care ne-o îngăduie Dumnezeu, și pe care-o consimțiți – semn că rămâneți interesați de mesajul pe care ni-l transmite Cuvântul. Am văzut câte lecții valoroase putem desprinde din simpla lectură atentă a Bibliei – și cred că deja ați prins curaj s-o faceți și singuri! Cu sinceritate, cu rugăciune, cu umilință și cu atenție, lucrurile se limpezesc, și intimitatea cu Scriptura nu numai că nu vă mai sperie, ci vă și atrage, nu? Continuăm să-L vedem pe Dumnezeu la lucru în viața lui Iosif. Am ajuns la capitolul 40 din cartea Geneza – capitol care nu pare să se îndrepte spre soluționarea gravelor împrejurări în care se găsea tânărul evreu: aruncat în închisoare de către stăpânul său evreu, învinovățit mincinos de soția acestuia, căreia-i respinsese avansurile și propunerile indecente. Și chiar până la finalul capitolului nu-s semne de înseninare, şi întemnițarea se prelungește și din cauza nepăsării ingratului paharnic-şef. Pentru cei ce se-ntreabă deja: de ce se întâmplă aşa? – răspunsul e: pentru împlinirea întegrală a planului lui Dumnezeu! Vom vedea asta pe măsură ce vom trece prin partea finală a cărții Geneza.
De la începutul istoriei lui Iosif, din capitolul 37, am afirmat că se impune o comparaţie între Iosif şi Domnul Isus. Acum, că am mai avansat cu povestea, cred că ați punctat și singuri câteva similitudini... așa că vă invit să-ncercăm să le sintetizăm; sunt gata să redau peste 20 de analogii tânărul nostru erou și Mântuitorul Isus. E bine să nu scăpăm din vedere această listă, la care cred/sper să continuați să contribuiți, cu alte similitudini. Așadar:
- Naşterea lui Iosif a fost miraculoasă: a fost răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune. Nașterea Domnul Isus a fost miraculoasă, pentru că S-a născut din fecioară!
- Iosif a fost iubit de tatăl său. Tatăl ceresc a declarat despre Domnul Isus: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit...”
- Și Iosif, și Isus Hristos au fost urâți de către fraţii lor „fără temei”!
- Iosif se deosebea de frații săi prin haina sa cea pestriță; Hristos era cu totul deosebit prin aceea că era „despărţit de păcătoşi”, fiind „fără păcat”.
- Iosif a anunţat că va domni peste fraţii săi. Isus S-a prezentat ca fiind Mesia!
- Aşa cum a fost ridiculizat mesajul lui Iosif, la fel a fost ridiculizat şi Isus. Când L-au ţintuit pe cruce, deasupra Sa erau scrise cuvintele: ACESTA ESTE ISUS, REGELE IUDEILOR.
- Fraţii lui Iosif l-au respins. La fel, evreii – fraţii lui Isus – au refuzat să-L accepte.
- Tatăl lui Iosif l-a trimis pe acesta în căutarea fraţilor lui. Domnul Isus a venit pe pământ ca să împlinească voia Tatălui, care L-a trimis „la oile pierdute ale casei lui Israel”.
- Iosif a ascultat de tatăl său... Și Domnul Isus a ascultat de Tatăl Său, și n-a urmărit decât împlinirea lucrurilor care I-au făcut plăcere Tatălui.
- Iosif a fost batjocorit de fraţii lui. Când l-au văzut venind, au spus: „Iată că vine făuritorul de vise!” Domnul Isus a fost batjocorit de fraţii lui. Când se afla pe cruce i-au spus: „Dacă este Hristosul, să Se coboare de pe cruce!”
Alte asemănări între Iosif și Isus Hristos:
- Fraţii lui Iosif au complotat să-l omoare. Și conaţionalii lui Isus au complotat să-l omoare: „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.”
- Iosif a fost aruncat într-o groapă, ca să moară acolo; Domnul Isus a fost îngropat după ce a murit pe cruce.
- Iosif a fost scos din groapa aceea. Isus Hristos a înviat din morţi în a treia zi.
- Iosif a fost vândut de fraţii lui; Domnul Isus a fost vândut de fraţii lui.
- Amândoi au fost vânduți pentru sume ridicole: Iosif pe douăzeci de sicli de argint, Domnul Isus – pe treizeci de arginți.
- Amândoi au fost deposedați de veșminte – haina lui Iosif îmbibată cu sânge animal i-a fost trimisă lui Iacov; pentru cămașa dintr-o bucată a lui Isus soldații au tras la sorţi.
- După ce Iosif a fost vândut şi dus în Egipt, i s-a pierdut urma pentru mulţi ani. Hristos S-a înălţat la cer și a spus ucenicilor că nu-L vor mai vedea până Se va întoarce.
- Iosif a fost ispitit de nevasta lui Potifar, dar nu a cedat. Domnul Isus a fost ispitit de diavol în toate felurile, însă a fost biruitor.
- Iosif a fost acuzat pe nedrept şi nu s-a putut apăra. La fel, Hristos a fost condamnat de către conducătorii religioşi și mai marii poporului Său, cu toate că a fost nevinovat.
- Iosif a trebuit să sufere, deşi Potifar probabil că ştia că este nevinovat. Potifar a trebuit să păstreze aparenţele în faţa faraonului; la fel cum Pilat a trebuit să păstreze aparenţele faţă de Cezar. Pilat nu a crezut acuzaţiile aduse lui Isus Hristos. L-a găsit nevinovat şi totuşi L-a dat să fie biciuit.
- Iosif a fost pus în rândul infractorilor... dar și în închisoare a fost imediat promovat! El a fost o binecuvântare pentru paharnic şi a rostit judecata pentru brutar. Domnul Isus a fost înălțat între doi tâlhari. Unul a fost binecuvântat şi celălalt a fost judecat.
- Iosif a câştigat încrederea temnicerului. În cazul lui Isus, centurionul roman a spus despre El: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu.”
- Iosif a fost salvatorul lumii în sens material, în vremea lui – i-a salvat pe mulți de la moarte prin înfometare. Domnul Isus Hristos este Salvatorul lumii în toate sensurile posibile.
Desigur am mai putea continua, dar vă las și dvs. plăcerea de a îmbogăți această listă... în plus, trebuie să ne întoarcem la capitolul 40, ca să încercăm să înţelegem de ce a fost voia lui Dumnezeu ca Iosif să stea în închisoare în perioada aceea.
După câtăva vreme, s-a întâmplat că paharnicul şi pitarul împăratului Egiptului au supărat pe stăpânul lor, împăratul Egiptului. Faraon s-a mâniat pe cei doi dregători ai săi: pe mai marele paharnicilor şi pe mai marele pitarilor. Şi i-a pus sub pază în casa căpeteniei străjerilor, în temniţă, în locul unde fusese închis Iosif. (Gen. 40:1-3)
Cu siguranţă acest lucru nu a fost întâmplător!
Putem observa aici stilul dictatorial, discreționar, violent autoritar și intolerant al faraonilor Egiptului. Nu ştiu ce-o fi făcut brutarul – poate că a ars prăjiturile pentru micul dejun, a fost pâinea sărată sau n-o fi crescut cozonacul... Enervat, faraonul l-a trimis la închisoare. Paharnicul? Poate că n-o fi fost vinul pe gustul din acea zi al stăpânului, sau s-o fi-mpiedicat şi-o fi vărsat câteva picături pe covorul persan al faraonului. Nu ştiu, nu ni se spune... important este că au ajuns la închisoarea... unde se afla şi Iosif, care deja ocupa o poziţie privilegiată, chiar şi aici în închisoare! Nu vi se pare remarcabil că pe oriunde se ducea, băiatul acesta se făcea remarcat? „Darurile unui om îi fac loc şi-i deschid intrarea înaintea celor mari.” (Prov. 18:16). Versetul acesta, inspirat mult mai târziu de Dumnezeu lui Solomon, era în mod sigur adevărat în ce-l privește pe Iosif. Dumnezeu îi modela viaţa pentru un scop foarte precis.
Căpetenia străjerilor i-a pus sub privegherea lui Iosif, care făcea de slujbă lângă ei; şi au stat mai multă vreme în temniţă. (Gen. 40:4)
Niște dregători din anturajul lui Faraon, puși sub supravegherea lui Iosif, care era deci mai mare peste ei! Domnul nostru are simțul umorului... și tulbură imediat monotonia!
Paharnicul şi pitarul împăratului Egiptului, care erau închişi în temniţă, au visat într-o noapte amândoi câte un vis, şi anume fiecare câte un vis care putea să capete o tălmăcire deosebită. Iosif, când a venit dimineaţa la ei, s-a uitat la ei; şi i-a văzut trişti. (Gen. 40:5-6)
Aici ar fi loc de o foarte scurtă introducere în ce privește rolul, importanța și semnificația viselor, atât în viața oamenilor, cât și-n revelația divină. Nu vom spune multe, dar câte ceva cred că trebuie spus... Visul este o înlănțuire de procese psihice din timpul somnului. De multe ori, visul arată ce ne-a marcat fără să conștientizăm atunci când suntem treji. Important în vis este sentimentul resimțit sau mesajul primit. Visul este o complexă producție cerebrală, dar poate fi și un instrument folosit de Dumnezeu să transmită mesaje. Problema reală nu este că uităm ce-am visat, ci interpretarea, semnificația corectă a visului. Destui artiști, scriitori sau creatori și cercetători au fost adesea inspirați de visurile lor.
(Ce-ați zice aici și de-o foarte scurtă lecție de limba română? Ambele forme de plural sunt corecte – și vise, și visuri, dar sensul și aplicația lor s-a specializat în timp; astfel variante vise se utilizează când e vorba de imaginile produse de inconștient în timpul somnului - deci spunem: Somn ușor vise plăcute! sau Unele vise se repetă… Iar visuri se referă la dorințe arzătoare, iluzii, reverii etc. Deci: Nu înceta să crezi în visurile tale!)
Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupați de interpretarea viselor. Între aceștia, popoare biblice precum babilonienii, egiptenii, medo-persanii, fenicienii, evreii… E clar că visele nu i-au lăsat și nu-i lasă nici azi indiferenţi pe oameni; visele sunt adesea produse de îngrijorări sau dorințe, conștiente sau neconștientizate; deci nu toate visele trebuie musai interpretate! Cum am spus, Dumnezeu poate folosi visele pentru a avertiza, a insufla viziune și soluții, pt a transmite mesaje spirituale consistente.
În acelaşi timp, visele pot fi „argumentul” proorocilor mincinoşi, deci atenție și nu dați crezare sau nu vă lăsați preocupați de vise care vin în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea, trebuie să verificăm toate visele noastre sau ale altora după Scripturi, unde problematica este bine ilustrată și lămurită. Chiar dacă interpretarea viselor îi interesează cel mai mult pe oameni, iar unii se erijează în tâlcuitori de profesie, atenție: Doar Dumnezeu dă adevărata interpretare a viselor! Oameni precum Iosif, vom vedea imediat, sau Daniel (desi curați și dezinteresați) nu şi-au asumat lui interpretările şi au spus clar că doar ceea ce spune și transmite Dumnezeu contează! Deci, acestea fiind spuse, ghidându-ne după învăţătura lui Dumnezeu scrisă în Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, nu vă lăsați speriați sau influențați de interpretările omeneşti ale viselor, dar nici nu nesocoti dacă îţi va vorbi Dumnezeu în vis vreodată! Ne-ntoarcem la Geneza 40…
Iosif era o fire optimistă, și era și-ntr-o perioadă în care, deși în temniță, îi mergea relativ bine... și iată că-i vede pe aceşti oameni, care ocupaseră poziţii importante în casa faraonului, stând într-un colţ și având fețe și mai triste ca de obicei!
Atunci a întrebat pe dregătorii lui faraon, care erau cu el în temniţa stăpânului său, şi le-a zis: „Pentru ce aveţi o faţă aşa de posomorâtă azi?” Ei i-au răspuns: „Am visat un vis şi nu este nimeni care să-l tălmăcească.” Iosif le-a zis: „Tălmăcirile sunt ale lui Dumnezeu. Istorisiţi-mi, dar, visul vostru.” (Gen. 40:7-8)
Cum v-am spus, Iosif Îi acordă creditul total și Îi dă slavă lui Dumnezeu pentru orice interpretare a vreunui vis! Mai târziu, vom mai întâlni un alt tânăr evreu prizonier într-o ţară străină care va face acelaşi lucru: Daniel Îi dă toată slava lui Dumnezeu. Cât mi-aş dori ca şi credincioșii de azi să facă la fel! Orice facem, pentru Domnul ar trebui făcut, atribuindu-I Lui orice merit și aducându-I slavă doar Lui! Cred că unul dintre motivele pentru care nu suntem atât de binecuvântaţi pe cât ar vrea Dumnezeu s-o facă, este faptul că cel mai adesea ceea ce primim – oportun, deosebit, minunat – îl socotim ca şi cum ni s-ar cuveni, şi nu-I aducem slava cuvenită lui Dumnezeu. Trebuie să-I aducem slavă lui Dumnezeu! Iosif nu putea să nu-I aducă slavă lui Dumnezeu, şi onorează meritele Lui, spunând: „Tălmăcirile sunt ale lui Dumnezeu.” Și, cu această atitudine umilă și dependentă, așteaptă visul...
Mai marele paharnicilor şi-a istorisit lui Iosif visul şi i-a zis: „În visul meu se făcea că înaintea mea era o viţă. Viţa aceasta avea trei mlădiţe. Când a început să dea lăstari, i s-a deschis floarea, şi ciorchinii au făcut struguri copţi. Paharul lui faraon era în mâna mea. Eu am luat strugurii, i-am stors în paharul lui faraon şi am pus paharul în mâna lui faraon.” Iosif i-a zis: „Iată tălmăcirea visului: Cele trei mlădiţe sunt trei zile. Peste trei zile faraon te va scoate din temniţă, te va pune iarăşi în slujba ta şi vei pune iarăşi paharul în mâna lui faraon, cum obişnuiai mai înainte, când erai paharnicul lui.” (Gen. 40:9-13)
Este interesant de observat faptul că în special în Vechiul Testament Dumnezeu Se foloseşte de vise. În Noul Testament însă nu mai este atât de frecventă această metodă de comunicare, care de la completarea canonului Sfintei Scripturi nu mai este atât de necesară (asta nu înseamnă că azi ar fi exclus ca ocazional Dumnezeu să trasmită și astfel mesaje!) În acea perioadă, însă, Dumnezeu Se folosea de vise, de simboluri care erau semnificative pentru ei. Un paharnic putea înţelege un vis care avea de-a face cu servirea vinului – pentru că el cu asta se ocupa. Vom vedea mai târziu că împăratul Nebucadneţar are un vis cu o statuie (el fiind mai mult ca sigur înconjurat de statui şi de idoli, imaginea din vis va fi fost cât se poate de veridică și obișnuită pentru el).
Inspirat deci de Dumnezeu, Iosif a putut interpreta visul şi l-a anunțat pe paharnic că va fi repus în funcţie peste trei zile. Și vedem copilandrul din Iosif adăugând:
„Dar adu-ţi aminte şi de mine când vei fi fericit şi arată, rogu-te, bunătate faţă de mine; pune o vorbă bună pentru mine la faraon şi scoate-mă din casa aceasta.” (Gen. 40:14)
El spune: „Tu vei ieşi de aici în trei zile, dar eu voi putrezi aici dacă nu pune cineva o vorbă bună pentru mine. Eu ţi-am interpretat visul, așa că, te rog, nu uita de mine.” (Oare să nu fi înțeles el că același Dumnezeu care tâlmăcea vise, îl putea și elibera?!) Mi se pare mai degrabă luat de un val de naivitate și amărăciune adolescentină, când continuă să dezvăluie câte ceva din viaţa lui de până atunci. (Gen. 40:15)
„Căci am fost luat cu sila din ţara evreilor şi chiar aici n-am făcut nimic ca să fiu aruncat în temniţă.”
Deşi nu este menţionat aici, probabil că paharnicul i-o fi promis că sigur va pune o vorbă bună pentru Iosif la faraon, dacă prezicerea lui se va adeveri!
Mai marele pitarilor, văzând că Iosif dăduse o tălmăcire îmbucurătoare, a zis: „Iată, şi în visul meu se făcea că port trei coşuri cu pâine albă pe capul meu. În coşul de deasupra de tot erau tot felul de bucate pentru faraon: prăjituri coapte în cuptor; şi păsările mâncau din coşul care era deasupra de tot pe capul meu.” (Gen. 40:16-17)
Vedeți? Și visul brutarului are elemente care îi sunt foarte familiare lui; el putea înţelege în ce consta un coş plin cu prăjituri coapte, cu pâine şi alte asemenea bucate.
Iosif a răspuns şi a zis: „Iată-i tălmăcirea: Cele trei coşuri sunt trei zile. Peste trei zile, faraon îţi va lua capul, te va spânzura de un lemn, şi carnea ţi-o vor mânca păsările.” (Gen. 40:18-19)
Iosif interpretează visul brutarului, însă maniera directă și cruzimea interpretării sunt aproape șocante: în trei zile, pitarul va fi spânzurat, iar corpul lui va sluji de hrană păsărilor.
A treia zi era ziua naşterii lui faraon. El a dat un ospăţ tuturor slujitorilor săi; şi a scos afară din temniţă pe mai marele paharnicilor şi pe mai marele pitarilor, în faţa slujitorilor săi: pe mai marele paharnicilor l-a pus iarăşi în slujba lui de paharnic, ca să pună paharul în mâna lui faraon; iar pe mai marele pitarilor l-a spânzurat, după tălmăcirea pe care le-o dăduse Iosif. Mai marele paharnicilor nu s-a mai gândit însă la Iosif. L-a uitat. (Gen. 40:20-23)
Săracul Iosif, pare să fie într-o situaţie disperată, din care nu vede nicio ieşire. Era nu doar sclav, ci și acuzat și întemnițat pe nedrept – și nu de ieri-de azi, și nu pentru alte câteva zile sau săprămâni! Credeţi-mă, zăbrelele închisorii erau la fel de reale şi dacă era nevinovat, şi dacă ar fi fost vinovat de vreo nelegiuire. Băiatul acesta se află aici, iar Potifar probabil îşi propusese să-l uite. Era prețul plătit pentru a salva onoarea familiei sale, după ruşinea suferită. Iosif trebuie să plătească, pentru ca Potifar să înăbuşe scandalul și să-şi păstreze reputaţia. Singurul gând de care-și agăța speranţa era ca paharnicul să-şi aducă aminte de el şi să-și împlinească promisiunea... Dar se pare că dregătorul repus în drepturi era atât de fericit că-și redobândise poziția și privilegiile, și că este din nou în graţiile faraonului, că uită complet de Iosif. Dumnezeu voia să-l mai ţină acolo pe Iosif – și nu fără scop. Să presupunem că paharnicul i-ar fi spus faraonului: „Este un om în temniţă închis pe nedrept. El nu ar trebui să fie acolo, a fost acuzat pe nedrept. El a tălmăcit visul meu, și s-a întâmplat așa cum mi-a spus... aş aprecia foarte mult dacă înălțimea voastră l-ar lăsa să plece.” Să ne imaginăm că faraonul l-ar fi eliberat. Ce s-ar fi întâmplat? Iosif ar fi fost la el acasă, în ţara Canaan, în momentul în care faraonul ar fi avut nevoie de el să-i interpreteze visul. Dumnezeu voia să-l mai ţină prin preajmă, iar închisoarea era locul cel mai bun în care să aştepte momentul potrivit, căci îi va fi uşor lui faraon să-l găsească acolo.
În ciuda descurajării, Iosif era convins că Dumnezeu lucrează în viaţa lui, şi roadele credinţei sale erau vizibile. El a fost loial în orice relaţie pe care a avut-o. I-a fost loial lui Potifar. În închisoare i-a fost loial temnicerului. A fost credincios faţă de Dumnezeu şi I-a dat întotdeauna slava cuvenită. Mai târziu veţi vedea că-i este loial faraonului şi va fi loial şi familiei sale – fraţilor și tatălui lui. Credinţa lui Iosif în Dumnezeu l-a făcut să fie credincios, şi loial faţă de oameni. Cred că şi voi, dacă sunteţi credincioşi, veţi da (trebuie să dați!) dovadă de loialitate în viaţa voastră!
Cel mai trist lucru astăzi este că sunt tot mai puţini creştinii demni de încredere. Am un prieten care conduce o organizaţie creştină foarte mare şi am avut odată ocazia să stăm de vorbă între patru ochi... Mi-a dezvăluit problemele pe care le avea în organizaţia aceea, în care erau foarte puţini oameni pe care se poate baza. Subliniez, era vorba despre o organizaţie creştină. Vedem atât de puţini oameni cu-adevărat loiali în funcţia pe care o au, deci să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru cei care sunt. Nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru cei câțiva oameni loiali pe care i-a pus în jurul meu, de-a lungul timpului. Ei sunt cei care mi-au fost de mare ajutor, cei mai dragi şi cei mai apropiați.
Iosif era o astfel de persoană loială. Credinţa lui l-a făcut să fie loial. Și tot credinţa i-a dăruit o viziune optimistă asupra vieţii, chiar şi atunci când trecea prin încercări sau prin ispite. Credinţa l-a ajutat să aibă o atitudine înţelegătoare şi plină de bunătate faţă de toţi oamenii. Observaţi cât de binevoitor este faţă de paharnic şi faţă de brutar?! Mai târziu vom vedea bunătatea lui manifestându-se faţă de fraţii săi. Un alt mod în care credinţa i-a îmbogățit viaţa lui Iosif este acela că l-a făcut un om foarte smerit. El I-a dat lui Dumnezeu slavă pentru toate realizările sale, și nu s-a uitat de sus la oameni. Ce l-a făcut pe Iosif să fie aşa deosebit? Ei bine, el L-a crezut pe Dumnezeu. S-a încrezut la fel ca străbunicul lui, Avraam. Amândoi L-au crezut pe Dumnezeu, şi roadele acestei credinţe se văd în vieţile lor!
Deocamdată, Iosif pare uitat în temniţă. Dar e Cineva care nu l-a uitat: Dumnezeu. Acesta este mesajul pentru noi. Nu ştiu unde și cum anume sunteți, dar ştiu, judecând după telefoane și mesaje, că mulţi vă aflați în situaţii dificile. Îmi scria un bărbat: „Sunt între ciocan şi nicovală. Lucrurile arată foarte rău, nu se întrevede nicio lumină la orizont!” Da, se întâmplă să nu vedem nicio scăpare, şi sigur atunci vă întrebaţi dacă lui Dumnezeu Îi pasă de situaţia în care ne aflăm. Pentru acest motiv ne-a lăsat Dumnezeu povestea lui Iosif: ca să înţelegem că Lui îi pasă, că El ştie în detaliu care este situaţia noastră, şi că El lucrează în vieţile noastre – chiar dacă noi nu vedem! Dacă suntem copiii Lui, El va lăsa anumite lucruri să se întâmple, dar acestea vor fi spre binele nostru final. Încercările pe care le permite în vieţile noastre sunt întotdeauna bune pentru noi. Să nu ne facem că nu observăm cât de minunat este Dumnezeul nostru! Să nu uităm să-I mulțumim!

Geneza 41:1-46 | Itinerar Biblic | Episodul 50

Pentru că beneficiem de favoarea de a ne reîntâlni, fie și doar pe calea undelor – să fim recunoscători, în primul rând lui Dumnezeu pentru viață... pentru că nu doar existăm, ci și trăim... pt că nu doar atât, ci și funcționăm... și pentru fiecare binefacere de care ne face parte – la care eu adaug libertatea și interesul pentru Biblie! Îi salut cu prietenie pe cei ce vor să se-mprietenească prin intermediul Cărții, cu Autorul! Și El dorește și așteaptă asta!
Una dintre frumusețile și atracțiile vieții este imprevizibilitatea! De multe ori se întâmplă lucruri neașteptate, cu efecte nescontate (și-n bine și-n rău, aparent), care contrazic deciziile bazate pe analize și predicții. Cum zice românul: nu aduce anul, ce aduce ceasul! Ca pagină și manual de viață. Și Biblia conține asemenea întorsături de situație. Iată și aici în Geneza: ce diferenţă vom constata între capitolul ce ne stă înainte, și precedentul... Data trecută l-am lăsat pe Iosif în închisoare, uitat şi abandonat... Se pare că oamenii (și chiar și cel căruia-i dăduse vestea bună a eliberării) îl uitaseră! Dar Dumnezeu lucra... Dacă am putea să așteptăm și să recunoaştem mâna lui Dumnezeu în acțiune, am avea o cu totul altă perspectivă asupra vieţii. În capitolul 41 din Geneza pe care îl studiem acum, naraţiunea ne va purta între două extreme: de la captivitate la libertate, de la mizerie la bogăţie, de la singurătate la celebritate. Eu nu cunosc nicio ficţiune mai incitantă decât acest episod real din viaţa tumultuoasă lui Iosif. În acest text vedem mâna lui Dumnezeu care lucrează în viaţa omului, iar Iosif redevine conştient de faptul că Dumnezeu poartă de grijă chiar şi în mijlocul nenorocirii. Acest mod de gândire a avut drept rezultat dezvoltarea multor calităţi în viaţa lui Iosif, calităţi care sunt roade ale Duhului Sfânt. Una dintre acestea este răbdarea. Adevărul exprimat în Romani 5:3, şi anume faptul că încercările dezvoltă răbdarea, este ilustrat foarte bine în viaţa lui Iosif.
Îl vom vedea pe acest tânăr adus în faţa lui faraon, împăratul păgân, în acelaşi scop pentru care va fi adus și Daniel mai târziu în faţa lui Nebucadneţar: pentru a tălmăci vise. Apoi vom constata cum orchestrează Dumnezeu și calamitățile... foametea descrisă la sfârşitul capitolului va fi folosită de Dumnezeu pentru a scoate familia lui Iacov din Canaan, pentru a-i îndepărta de păcatele canaaniţilor şi a-i aşeza într-un ţinut retras, în Gosen. Dumnezeu a avut desigur mai multe motive, dar acesta este unul uşor de observat.
Pe măsură ce înaintăm, sper să continuați să ţineţi evidenţa asemănărilor dintre Iosif și Hristos. Vom mai face și noi astfel de comparaţii pe parcurs, dar este important să ținem până la sfârșit cont de aceste aspecte.
Vă aduceţi aminte că paharnicul şi brutarul faraonului fuseseră puşi în aceeaşi temniţă în care se afla închis şi Iosif... care le-a interpretat visele în mod corect, astfel că paharnicul a fost repus în funcţie, iar brutarul a fost spânzurat. La despărțire, probabil că Iosif l-a implorat pe paharnic să mijlocească pentru eliberarea sa, dar paharnicul nu a făcut-o. Și când se părea că nu mai există speranțe... (Gen. 41:1)
După doi ani, faraon a visat un vis...
Observaţi că mai trecuse destul timp – doi ani în care Iosif aștepta înfrigurat să se întâmple ceva... Și lucrurile se schimbă până la urmă, plecând nu de la vreo împrejurare spectaculoasă, ci de la un vis al lui faraon.
I se părea că stătea lângă râu. Şi iată că şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup s-au suit din râu şi au început să pască prin mlaştini. După ele s-au mai suit din râu alte şapte vaci, urâte la vedere şi slabe la trup, şi s-au aşezat lângă ele pe marginea râului. (Gen. 41:2-3)
Ce poate fi spectaculor când este vorba despre vaci? Mai cu seamă când totul pare limpede, cu două grupuri de animale extrem de diferite: şapte vaci frumoase, bine hrănite şi apoi şapte vaci slabe şi urâte.
Vacile urâte la vedere şi slabe la trup au mâncat pe cele şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup. Şi faraon s-a trezit. (Gen. 41:4)
Se pare însă că faraon s-a trezit marcat de acest vis, și și-a tot bătut capul cu el... Nu avea interpretarea şi nici nu se găsea nimeni acolo care să-l poată ajuta. Vers. 41:5-8:
A adormit din nou şi a visat un al doilea vis. Se făcea că şapte spice de grâu grase şi frumoase au crescut pe acelaşi pai. Şi după ele au răsărit alte şapte spice slabe şi arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghiţit pe cele şapte spice grase şi pline. Şi faraon s-a trezit. Iată visul. Dimineaţa, faraon s-a tulburat şi a trimis să cheme pe toţi magii şi pe toţi înţelepţii Egiptului. Le-a istorisit visele lui. Dar nimeni n-a putut să le tălmăcească lui faraon.
Pe măsură ce toţi aceşti magi şi înţelepţi veneau la suveranul tulburat, aflând de la el visele și străduindu-se să le tălmăcească, paharnicul stătea, se uita şi asculta. La urma urmei, slujba lui era să-i aducă faraonului tot ce-şi dorea. După ce toţi înţelepţii din regat au auzit visele şi niciunul nu a reuşit să-l interpreteze, paharnicul i-a vorbit lui faraon.
Atunci mai marele paharnicilor a luat cuvântul şi a zis lui faraon: „Mi-aduc aminte astăzi de greşeala mea.” (Gen. 41:9)
Eu aş spune că este mai mult decât o simplă greşeală, eu aş numi asta păcat. Dar observaţi că şi acest lucru este sub controlul lui Dumnezeu. Noi am spune că acesta a fost un concurs de împrejurări. Experienţele dificile prin care trecea Iosif nu puteau fi înţelese la acel moment, dar Dumnezeu lăsa să se întâmple toate acele lucruri cu un anumit scop. Acum paharnicul spune: „Abia acum mi-am amintit că i-am promis unui tânăr din temniţă că o să vă spun şi domniei voastre despre el. Și apropo, el chiar poate să tălmăcească vise!”
Paharnicul îi povesteşte acum lui faraon propria experienţă. (Gen. 41:10-13)
„Faraon se mâniase pe slujitorii lui; şi mă aruncase în temniţă, în casa căpeteniei străjerilor, pe mine şi pe mai marele pitarilor. Amândoi am visat câte un vis în aceeaşi noapte; şi anume, fiecare din noi a visat un vis care a primit o tălmăcire deosebită. Era acolo cu noi un tânăr evreu, rob al căpeteniei străjerilor. I-am istorisit visele noastre, şi el ni le-a tălmăcit şi ne-a spus întocmai ce înseamnă visul fiecăruia. Lucrurile s-au întâmplat întocmai după tălmăcirea pe care ne-o dăduse el. Pe mine faraon m-a pus iarăşi în slujba mea, iar pe mai marele pitarilor l-a spânzurat.”
Faraon răspunde: „Ei bine, toată lumea de pe aici a încercat şi n-am aflat niciun răspuns, iar tu zici că tânărul acela a tălmăcit visul tău şi al brutarului... atunci să vină încoace, să-l auzim! Eu sunt sigur că visele astea au o semnificaţie foarte importantă!”
Faraon a trimis să cheme pe Iosif. L-au scos în grabă din temniţă. Iosif s-a ras, şi-a schimbat hainele şi s-a dus la faraon. (Gen. 41:14)
Observaţi, vă rog, Biblia nu ne spune că Iosif ar fi fost surprins sau emoționat de vestea primită – ci că... s-a pregătit! Și nu oricum! Să știți că evreii nu prea se bărbiereau în vremea aceea. Dar aţi observat la statuile sau picturile egiptene antice, că aceşti oameni sunt toţi bine bărbieriţi? Mulţi conducători îşi lăsau o barbă mică, ascuţită, pentru a conferi mai multă prestanţă în conformitate cu poziţia socială – dacă nu puteau să-şi lase barba să crească îşi puneau una falsă – dar în general egiptenii nu lăsau să le crească păr pe faţă.
Este un mesaj extraordinar aici. Acest om este scos din temniţă acum, se adaptează cultural: se bărbiereşte, îşi schimbă zdrenţele de prizonier cu vestimentaţia curţii împărăteşti... (I se aşterne înainte o viaţă nouă. Iosif acceptă provocarea și prinde ocazia!) Este ca o înviere; Iosif este înălţat. Se duce acum la Neamuri. Ce imagine extraordinară a lui Hristos, avem aici!
Faraon a zis lui Iosif: „Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci; şi am aflat că tu tălmăceşti un vis îndată după ce l-ai auzit.” (Gen. 41:15)
Observaţi, vă rog, cum răspunde Iosif acestei abordări frontale și aproape brutale: Îi dă (instantaneu, curajos) credit și slavă – lui Dumnezeu!
Iosif a răspuns lui faraon: „Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui faraon!” (Gen. 41:16)
Din perspectiva lui Iosif, Dumnezeu trebuie să primească toată lauda. Vă spun încă o dată că un copil al Domnului ar trebui să fie atent, să se asigure că Dumnezeu primeşte lauda pentru toate realizările şi lucrurile bune din viaţa lui. Dacă ceea ce facem noi este o binecuvântare, este pentru că Dumnezeu lucrează prin noi. Iosif este conştient de acest lucru şi spune: „Nu eu! Eu nu pot interpreta vise – Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui faraon!” Faraon îi spune şi lui Iosif visele, de fapt - visul, pentru că se va dovedi în singur mesaj, exprimat diferit și întărit.
Faraon a început să istorisească atunci lui Iosif: „În visul meu, se făcea că stăteam pe malul râului. Şi deodată, şapte vaci grase la trup şi frumoase la chip s-au suit din râu şi au început să pască prin mlaştini. După ele, s-au suit alte şapte vaci slabe, foarte urâte la chip şi sfrijite: n-am mai văzut altele aşa de urâte în toată ţara Egiptului. Vacile cele sfrijite şi slabe au mâncat pe cele şapte vaci dintâi, care erau grase. Le-au înghiţit, fără să se poată cunoaşte că intraseră în pântecele lor; ba încă înfăţişarea lor era tot aşa de urâtă ca mai înainte. Şi m-am deşteptat. Am mai văzut în vis şapte spice pline şi frumoase, care creşteau pe acelaşi pai. Şi după ele au răsărit şapte spice goale, slabe, arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghiţit pe cele şapte spice frumoase. Am spus aceste lucruri magilor, dar nimeni nu mi le-a putut tălmăci.” Iosif a zis lui faraon: „Ce a visat faraon înseamnă un singur lucru. Dumnezeu a arătat mai dinainte lui faraon ce are să facă. (Gen. 41:17-25)
Iosif spune – sub călăuzire divină – că ambele vise vorbesc despre acelaşi lucru. Faptul că visul s-a repetat, că i-a fost dat lui faraon de două ori, înseamnă că este foarte important. Motivul pentru care are faraon acest vis este că Dumnezeu vrea să îi descopere ce are de gând să facă. Urmează acum interpretarea visului (Gen. 41:26-32)
Cele şapte vaci frumoase înseamnă şapte ani; şi cele şapte spice frumoase înseamnă şapte ani: este un singur vis. Cele şapte vaci sfrijite şi urâte, care se suiau după cele dintâi, înseamnă şapte ani; şi cele şapte spice goale, arse de vântul de răsărit, vor fi şapte ani de foamete. Astfel, după cum am spus lui faraon, Dumnezeu a arătat lui faraon ce are să facă. Iată, vor fi şapte ani de mare belşug în toată ţara Egiptului. După ei vor veni şapte ani de foamete, aşa că se va uita tot belşugul acesta în ţara Egiptului, şi foametea va topi ţara. Foametea aceasta care va urma va fi aşa de mare că nu se va mai cunoaşte belşugul în ţară. Cât priveşte faptul că faraon a visat visul de două ori înseamnă că lucrul este hotărât din partea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu se va grăbi să-l aducă la îndeplinire.
Aceasta este o prezicere a viitorului: vor urma şapte ani de bogăţie şi apoi şapte ani de foamete. Perioada de foamete a fost hotărâtă de Dumnezeu şi El vrea ca faraon să ştie despre acest lucru. Urmează acum sfatul pe care i-l dă, prin Iosif, lui faraon:
Acum, faraon să aleagă un om priceput şi înţelept şi să-l pună în fruntea ţării Egiptului. Faraon să pună prefecţi în ţară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor şapte ani de belşug. Să se strângă toate bucatele din aceşti ani buni care au să vină; să se facă, la îndemâna lui faraon, grămezi de grâu, provizii în cetăţi şi să le păzească. Bucatele acestea vor fi provizia ţării pentru cei şapte ani de foamete care vor veni în ţara Egiptului, pentru ca ţara să nu fie prăpădită de foamete.” Cuvintele acestea au plăcut lui faraon şi tuturor slujitorilor lui. (Gen. 41:33-37)
Iosif îl sfătuieşte pe faraon să strângă surplusul de recoltă în toţi aceşti şapte ani de bogăţie, pentru a avea provizii în timpul perioadei de secetă. Reacția este surprinzătoare:
Şi faraon a zis slujitorilor săi: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?” Şi faraon a zis lui Iosif: „Fiindcă Dumnezeu ţi-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput şi atât de înţelept ca tine. Te pun mai mare peste casa mea, şi tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine.” Faraon a zis lui Iosif: „Uite, îţi dau stăpânire peste toată ţara Egiptului.” (Gen. 41:38-41)
Observaţi, vă rog, însemnătatea acestui lucru, observați imaginea panoramică: l-am văzut la început pe Iosif în adâncul închisorii, părăsit, uitat, abandonat. Apoi, este scos chiar în momentul potrivit, pentru că nimeni altcineva nu putea interpreta visul lui faraon. El nu doar c-o face, dar în virtutea planului divin, Iosif îi sugerează faraonului ce ar trebui să facă. Sigur, el avea calităţi şi entuziasm, dar Dumnezeu controlează toată această scenă.
Urma să vină o foamete mondială, o foamete atât de gravă încât va afecta chiar şi puternicul regat egiptean. Egiptul este o ţară bine irigată şi, deci, nu depinde de ploaie. Nilul de Sus, Nilul Albastru vine din centrul Africii şi furnizează apa de care are nevoie Egiptul. În Egipt cantitatea de precipitaţii este de aproximativ 2,5 cmc pe an, deci din acest punct de vedere este secetă tot timpul, dar Nilul inundă terenul în fiecare an şi aduce şi aluviuni cu substanţe nutritive care fertilizează solul. Dumnezeu însă îi avertizează pe egipteni că vor urma şapte ani de foamete care vor afecta şi Egiptul.
În timp ce faraon ascultă, îşi dă seama că ceea ce spune Iosif are sens. După părerea mea, este păcat că în ţara noastră nu au existat și nu există în guvern oameni care să aibă o anumită viziune asupra viitorului şi o anumită înţelegere superioară a acestuia; nu mă refer doar la acuitate și simțul perspectivei dpdv politic, ci și la o anumită sensibilitate spirituală, și mai cu seamă la responsabilitatea și devotamentul de a o exercita și comunica! Cineva l-a întrebat odată pe William Ewart Gladstone (om de stat britanic liberal, 1809-1898) cum ar defini un om de stat important. El a răspuns că un astfel de om este cel care cunoaşte direcţia în care se îndreaptă Dumnezeu în următorii cincizeci de ani. Ei bine, aici în Geneza, lui faraon i se spune ce se va întâmpla în următorii paisprezece ani. Ar fi întotdeauna de folos, pentru orice țară, un astfel de conducător!
Faraon își dă seama de soluție și-o aplică fără ezitări și fără discriminare. Cine s-ar fi putut descurca mai bine decât Iosif în această situaţie? Faraon își dă seama că Iosif este un om priceput. Vedeţi cum și pentru ce îl pregătise Dumnezeu în casa lui Potifar? Poate că ne vom fi întrebat de ce l-a trimis Dumnezeu în casa aceea din capul locului. Acum însă ne dăm seama că Iosif făcuse școală și practică în casa lui Potifar, unde avea sub control toată averea omului aceluia, și unde învață și limba și cultura. Acum urmează să deţină controlul asupra întregii ţări a Egiptului. Este o schimbare extraordinară în viaţa lui, nu credeți? Trece peste noapte din mizeria temniţei, la poziţia cea mai înaltă – la dreapta faraonului.
Faraon şi-a scos inelul din deget şi l-a pus în degetul lui Iosif; l-a îmbrăcat cu haine de in subţire şi i-a pus un lanţ de aur la gât. (Gen. 41:42)
Acest inel avea un sigiliu pe el. Când acesta era imprimat în ceară, avea aceeaşi valoare ca semnătura lui faraon. Astfel, faraon îl face pe Iosif reprezentantul lui și el are dreptul să folosească semnătura lui faraon.
L-a suit în carul care venea după al lui şi strigau înaintea lui: „În genunchi!” Astfel i-a dat faraon stăpânire peste toată ţara Egiptului. Şi a mai zis lui Iosif: „Eu sunt faraon! Dar fără tine nimeni nu va ridica mâna, nici piciorul în toată ţara Egiptului.” Faraon a pus lui Iosif numele: Ţafnat-Paeneah şi i-a dat de nevastă pe Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Şi Iosif a pornit să cerceteze ţara Egiptului. (Gen. 41:43-45)
Cred că și dvs., ca mie, vă place mai mult numele de Iosif, decât Ţafnat-Paeneah, dar acesta este numele pe care i l-a dat faraon. Este un nume care – în limba coptă – înseamnă „cel ce dezvăluie secrete”.
Iosif era în vârstă de treizeci de ani când s-a înfăţişat înaintea lui faraon, împăratul Egiptului, şi a plecat de la faraon şi a străbătut toată ţara Egiptului. (Gen. 41:46)
Ni se spune aici vârsta lui Iosif; astfel, știm că era în Egipt de treisprezece ani. Doi ani a stat în temniţă după episodul cu paharnicul şi cu brutarul. Probabil că se afla în temniţă deja de un an, așa că se poate să fi stat în casa lui Potifar aproximativ zece ani. Ne putem forma atfel o idee despre etapele vieții lui Iosif, în perioada cât a stat în Egipt.
După aceşti treisprezece ani, Iosif se afla într-o poziţie care cred că echivala cu funcţia de prim-ministru; deţinea deci poziţia a doua, imediat după faraon. V-aţi întrebat vreodată de ce era faraonul atât de binevoitor faţă de Iosif? În primul rând, desigur, pentru că Dumnezeu era cu Iosif. Am văzut acest lucru pe tot parcursul vieţii lui. Mâna lui Dumnezeu conducea viaţa acestui om. Iosif se gândea că fraţii lui i-au dorit răul, dar Dumnezeu i-a dorit binele şi a întors lucrurile spre bine. Este minunat să vezi și să înțelegi asta!
Ar putea să mai existe însă şi un alt aspect cât se poate de practic pentru care faraonul îl acceptă atât de uşor pe Iosif. Mulţi specialişti în istoria antică susţin că faraonii din această perioadă a istoriei erau regi hicsoşi. Hicsoşii nu erau egipteni nativi, ci erau beduini din deşertul arab. Erau un grup nomad şi pentru o perioadă de timp au luat în stăpânire tronul Egiptului. Dacă acest lucru este adevărat (și eu cred că este), faraon era mai apropiat ca naţionalitate de Iosif decât de egipteni şi aceasta îi oferea încredere în Iosif. De fapt, pentru aceşti regi hicsoşi era dificil să găsească pe cineva în Egipt care să le fie loial, pe câtă vreme credincioșia era în mod clar o trăsătură de caracter a lui Iosif. Convingerea și încrederea că Dumnezeu lucra în viaţa lui l-a făcut să fie loial aproape oricărui om cu care-a avut de-a face. Iosif era fidel slujbei pe care o avea, pentru că ştia că Dumnezeu este prezent acolo. O legătură de rasă poate fi un motiv foarte bun pentru care faraon să-l fi primit atât de repede pe Iosif, iar el să se dovedească și în continuare a fi foarte loial, aşa cum se va vedea mai târziu.
Mai târziu hicsoşii au fost alungaţi din Egipt, motiv pentru care în Exod 1:8 citim: „Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif.” Faraonul care impunea acel regim opresiv cu siguranţă nu avea niciun sentiment de prietenie sau de legătură cu evreii.
Observaţi, vă rog, că faraon a pus un lanţ de aur la gâtul lui Iosif, ceea ce-i conferea aceeaşi autoritate pe care o avea faraon. De asemenea, faraon i-a dat-o de nevastă pe fata preotului lui On. Numele ei, Asnat, înseamnă „dedicată lui Nieth” (zeița mamă fecioară – echivalentul egiptean al zeiţei Minerva). Evident, ea se trăgea dintr-un neam păgân.
Din acest moment al vieţii lui Iosif putem extrage o altă paralelă cu viaţa Domnului Isus Hristos. (Dacă vă amintiți, ați reținut sper măcar câteva dintre similitudinile menționate data trecută dintre Iosif și Mântuitorul Isus Hristos, al Cărui antetip este considerat Iosif. Și spuneam că puteți contribui la îmbogățirea acelei liste cu asemănări. O facem și noi, la finalul acestei ediții – cu alte două asemănări): 1. Așadar, Iosif capătă trecere mare înaintea lui Faraon și se căsătorește cu fata preotului lui On, are deci o mireasă păgână; şi Domnul Isus Hristos va lua din această lume păgână o mireasă – „biserica”! 2. Iar versetul 46, ultimul pe care l-am citit într-un episod precedent, ne oferă a 2-a paralelă: Iosif s-a înfăţişat înaintea lui faraon la vârsta de treizeci de ani, iar Domnul Isus şi-a început lucrarea la vârsta de treizeci de ani. Iosif își începe lucrarea în Egipt la treizeci de ani, iar în timpul celor şapte ani de bogăţie, el adună în hambare tot surplusul ţării.                        
Ne despărțim acum, dorindu-vă ca Dumnezeu să vă adauge ani vieții, și viață anilor! Pe curând, cu voia Lui!