Episodes
Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 22:15-23 | Itinerar Biblic | Episodul 31
Wednesday Jun 12, 2024
Wednesday Jun 12, 2024
Bine v-am regăsit! E frumoasă despărțirea în momente de biruință, cu gustul bun al recunoștinței – vă reamintesc, data trecută savuram la finalul episodului intervenția oportună și izbăvitoare a lui Dumnezeu în chiar momentul de mare intensitate și dramatism, când Avraam era pe punctul să-și jertfească fiul legitim și îndelung-așteptat (pe Isaac)... Și putem spune că în aceeași măsură de promițătoare este reîntâlnirea noastră într-un alt moment fericit, precum cel care urmează, în care Creatorul și Susținătorul a toate (Dumnezeul nostru, care a purtat și poartă de grijă) Își confirmă credincioșia...
Reluăm contactul cu istoria biblică și cu personajele sale pilduitoare, citind versetele 15 și 16 din Geneza 22:
Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam şi a zis: „Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu...” (Gen. 22:15-16)
Mă opresc câteva clipe, ca să-ntreb: Chiar a făcut Avraam ce venise să facă? Nu, nu l-a jertfit efectiv pe Isaac, dar Dumnezeu îi spune: „pentru că ai făcut lucrul acesta”. Avraam Îl ascultase pe Dumnezeu, se-ncrezuse în El şi a fost gata să meargă până la capăt – pentru ca toți să vadă până unde merge credința autentică. Dumnezeu ştia deja – dar doar El, și nimeni altcineva – că Avraam era dispus să-şi jertfească fiul. Aşa că Dumnezeu consideră faptul ca și cum ar fi fost consumat! Avraam fusese socotit neprihănit prin credinţă, dar neprihănirea lui trebuia și confirmată, prin faptele lui, înaintea oamenilor. Astfel, Avraam nu doar a declarat, ci a și demonstrat că are credinţă!
„Şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu”. Observaţi ce-l impresionează pe Dumnezeu și cum accentuează El acest lucru, ca Unul care știa că și El avea să-L dea (să nu-L cruțe) pe singurul Lui Fiu. Prin această întâmplare, Dumnezeu anunță omenirea încă de la începuturi că va trebui să fie un Om care să stea în spărtură, un Om în stare să devină Mântuitorul omenirii.
O lecţie foarte interesantă și importantă din capitolul acesta 22 din Geneza (am menționat-o și data trecută și-o repet acum): Avraam spune că Dumnezeu Însuşi va procura mielul, însă mai apoi ei găsesc pe-acolo un berbec şi îl aduc ca jertfă. Dumnezeu va oferi Mielul după aproape două milenii – prin Hristos. Dumnezeu l-a oprit pe Avraam şi nu l-a lăsat să ducă la bun sfârşit jertfa, pentru că ar fi fost un lucru greşit. Dumnezeu l-a cruţat pe fiul lui Avraam, dar nu L-a cruţat pe Fiul Său, pe care L-a jertfit pentru toată omenirea.
Și Dumnezeu continuă cu reiterarea făgăduințor cele atât de plăcute auzului nostru, în speță lui Avraam, în cazul de față:
„Te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” (Gen. 22:17-18)
„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.” Despre ce „sămânţă” vorbeşte Dumnezeu aici? Dacă vă uitaţi la Galateni 3:16, veţi vedea că Pavel explică ce înseamnă „sămânţa”: „Acum, făgăduinţele au fost făcute «lui Avraam şi seminţei lui.» Nu zice: «şi seminţelor» (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: «şi seminţei tale», adică Hristos.” Avem aici interpretarea Biblică a „seminţei”.
Dacă ne uităm puţin în urmă, în versetul 8 vedem că Pavel scrisese: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.»“ (Gal 3:8). Când i-a fost dată această veste bună lui Avraam? Atunci când l-a adus pe Isaac pe altar! Atunci i-a spus Dumnezeu lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” şi acea sămânţă este Hristos. Aceasta este Evanghelia care i-a fost vestită lui Avraam!
Aş vrea să fac un comentariu aici legat de un aspect care este trecut cu vederea de multe ori în zilele noastre. Noi plecăm de la premisa că Avraam, Isaac, Iacov şi toţi ceilalţi mari oameni ai Vechiului Testament au fost nişte oameni deosebiţi, dar că nu erau atât de deştepţi ca noi, pentru că nu ştiau atât de multe lucruri câte știm noi astăzi. Eu cred însă că Avraam ştia mai multe despre Hristos şi despre Evanghelie decât credem noi. Însuşi Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). Aşadar el ştia mult mai multe lucruri decât credem noi că ştia. Dumnezeu i-a dezvăluit multe lui Avraam, dar Mântuitorul nu avea să fie trimis încă. Ştim acum că Mântuitorul a fost trimis după mai bine de nouăsprezece secole, dar atunci, acolo, pe muntele Moria, a fost prezentată o alegorie pentru jertfa şi chiar învierea lui Hristos. Au trecut trei zile din momentul în care Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-l jertfească pe Isaac şi până au ajuns la Moria. Dumnezeu i l-a redat pe Isaac viu lui Avraam în a treia zi şi, deci, aceasta este o alegorie atât pentru moartea, cât şi pentru învierea lui Hristos. Pavel spune că Dumnezeu i-a transmis Evanghelia lui Avraam şi cel mai probabil acest lucru a fost făcut aici.
„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.” Astăzi Evanghelia a făcut înconjurul lumii. Sigur, mau sunt destul de mulţi cei care nu au auzit-o, și acest lucru este valabil chiar şi pentru cei de lângă noi... însă, în orice caz, binecuvântarea a ajuns la toate popoarele. Singura binecuvântare pe care o au la îndemână toate popoarele este prin Isus Hristos. Iar ei n-o recunosc, n-o acceptă, ba chiar o disprețuiesc și-o ridiculizează... Fericite sunt și vor fi excepțiile!
„Pentru că ai ascultat de porunca Mea!” A asculta înseamnă nu a auzi, ci a te supune! Iar supunerea vine din credinţa de genul celei pe care o avea Avraam... iar credinţa conduce întotdeauna la fapte. „Credinţa fără fapte este moartă.”
Oricât am continua, n-am isprăvi cu învățămintele dintr-un pasaj așa de consistent și fundamental pt viața noastră spirituală. Nu ne rămâne decât să ne propunem să revizităm asemenea tete, să le aprofundăm atât prin analiză și studiu continuu și personal, să ne rugăm pentru lumină și călăuzire de sus în înțelegere și putere de a asimila și aplica lecțiile Scripturii. Ne întoarcem la textul nostru (Gen. 22:19) de unde aflăm că și
Avraam s-a întors la slugile sale şi s-au sculat şi au plecat împreună la Beer-Şeba, căci Avraam locuia la Beer-Şeba.
Odată cu încheierea acestui episod dramatic cu final fericit, pasajul final al capitolului ne întoarce puţin spre familia lărgită a protagonistului principal Avraam. Dacă vă aduceți aminte, el își lăsase în urmă, în Haldeea, o parte din rude – între care fratele lui, Nahor. Urmaşii acestuia nu sunt menţionaţi în Scriptură, dar se vor intersecta cu urmaşii lui Avraam puţin mai târziu. Vom aborda acest aspect când vom ajunge la acel punct. Deocamdată, fideli citirii textului bilbic, nu trecem mai departe fără să citim și ultimele versete, chiar dacă ele conțin mai multe nume de persoane, pentru a căror pronunţie e nevoie de ceva exerciţiu... sper să aveți îngăduință, cu ele și cu mine, și împreună să-i cerem lui Dumnezeu înțelepciune să înțelegem rostul inserării lor aici, în finalul capitolului 22 din Geneza – citim ultimele versete, de la 20:
După aceste lucruri, i s-a spus lui Avraam: „Iată, Milca a născut şi ea copii fratelui tău, Nahor”, şi anume pe Uţ, întâiul său născut, pe Buz, fratele său, pe Chemuel, tatăl lui Aram, pe Chesed, pe Hazo, pe Pildaş, pe Iidlaf şi pe Betuel. Betuel a născut pe Rebeca. Aceştia sunt cei opt fii pe care i-a născut Milca lui Nahor, fratele lui Avraam.” Ţiitoarea lui, numită Reuma, a născut şi ea pe Tebah, Gaham, Tahaş şi Maaca.
Suntem convinși că niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere, cu atât mai mult cuvintele rămase în revelația Sa specială, Cuvântul scris – Biblia... Ne rugăm să înțelegem corect rostul pentru care Dumnezeu nu doar că a permis, ci a susținut inserarea unor asmeenea liste de nume pe paginile Sfintei Scripturi, pe care o citesc nu doar evreii. Vom mai întâlni așa ceva în multe alte locuri din Scriptură, și chiar multe și mai lungi – cum cititiorii obișnuiți ai Scripturii știu deja... Deocamdată să ne mulțumim cu gândul simplu că Dumnezeu este interesat de fiecare individ și că ne știe pe fiecare pe nume...
Și facem un pas înainte, și traversăm împreuă și capitolul următor: 23, consacrat despărțirii de un personaj important chiar dacă nu principal sau omniprezent până acum: Sara soția lui Avraam. Asistăm așadar la un episod menit să redea obiceiuri și cutume funerare din vechimea originară, evidențiate prin moartea și îngroparea Sarei.
Venerabila pereche Avraam-Sara traversase vertiginos și până la urmă cu folos spații și timpuri, și se apropiau de finalitatea oricărei vieți – care este moartea trupului.
Viaţa Sarei a fost de o sută douăzeci şi şapte de ani: aceştia sunt anii vieţii Sarei. Sara a murit la Chiriat-Arba, adică Hebron, în ţara Canaan; şi Avraam a venit să jelească pe Sara şi s-o plângă. (Gen. 23:1-2)
Îmi plac astfel de detalii precise și edificatoare – atât temporal cât și geografic, ele sunt foarte utile pentru fixarea și suprapunerea (și-n cele din urmă – înțelegerea cursului) evenimentelor. Observaţi că ni se spune ce vârstă avea Sara: 127 de ani. Ea avusese 90 de ani când se născuse Isaac, ceea ce înseamnă că la momentul morţii ei (care a avut loc, părerea mea, probabil nu cu mulți ani după aducerea lui Isaac ca jertfă), el avea 37 de ani.
Ni se mai spune că Sara a murit în Chiriat-Arba, care este Hebron. Avraam a fost nevoit să cumpere o peşteră în care să o îngroape pe Sara în ţara pe care Dumnezeu i-o dăduse. Dacă vă-ntrebați: de ce n-o fi dus-o pe Sara s-o îngroape în altă parte? – un răspuns pertinent și deloc complicat ar putea fi: pentru că speranţa pe care o aveau, pentru ei și pentru familia lor, era legată de această ţară, promisă de Însuși Dumnezeu. Pe măsură ce vom parcurge acest capitol, vom vedea că, deşi sunt aranjamente pentru o înmormântare, ceea ce nu este niciodată ceva foarte interesant, palpitant sau entuziasmant, ba poate fi chiar puţin descurajator sau prea morbid pentru unii, putem desprinde de aici şi un mare adevăr. Continuăm cu (Gen. 23:3-4)
Avraam s-a sculat apoi dinaintea moartei sale şi a vorbit astfel fiilor lui Het: „Eu sunt străin şi venetic printre voi, daţi-mi un ogor, ca loc de îngropare la voi, ca să-mi îngrop moarta şi s-o ridic dinaintea mea.”
Avraam se numeşte pe sine: străin şi venetic, chiar dacă se afla în ţara pe care i-o promisese Dumnezeu. Putem observa și umilința demnă a atitudinii sale... care este remarcată și apreciată și de interlocutori -
Fiii lui Het au răspuns astfel lui Avraam: „Ascultă-ne, domnule! Tu eşti ca un domnitor al lui Dumnezeu în mijlocul nostru; îngroapă-ţi moarta în cel mai bun din mormintele noastre! Niciunul din noi nu te va opri să-ţi îngropi moarta în mormântul lui.” (Gen. 23:5-6)
A fost o ofertă foarte generoasă făcută de fiii lui Het, care trăiau în ţară. Probabil că i-au spus lui Avraam: „Îți respectăm durerea, îți înțelegem nevoia... Pur şi simplu alege-ţi locul de îngropare în oricare dintre mormintele noastre, şi gata. Ne-am bucura să te primim.” Avraam îi impresionase profund, iar ei îl numesc „domnitor al lui Dumnezeu”. El avea o mare influenţă şi oamenii îl preţuiau. Era normal ca într-un asemenea moment greu să fie alături de el – mai cu seamă că vorbeau ca între oameni prosperi din punctul de vedere al posesiunilor. Citim continuarea dialogului și acțiunii, Gen. 23.7-9
Avraam s-a sculat şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea norodului ţării, adică înaintea fiilor lui Het. Şi le-a vorbit astfel: „Dacă găsiţi cu cale să-mi îngrop moarta şi s-o iau dinaintea ochilor mei, ascultaţi-mă şi rugaţi pentru mine pe Efron, fiul lui Ţohar, să-mi dea peştera Macpela, care-i a lui şi care este chiar la marginea ogorului lui; să mi-o dea în schimbul preţului ei, ca să-mi slujească drept loc pentru îngropare în mijlocul vostru.”
Ne dăm seama că Avraam știa mai dinainte ce voia – peştera Macpela era locul la care se gândise, pe care el însă dorea s-o cumpere; nu voia să i se dea nimic pe gratis. Cu alte cuvinte, până când avea să-i dea Dumnezeu ţara, el voia să cumpere tot ce avea nevoie, aşa că acum cumpără un loc de îngropare.
Nu putea oare Avraam s-o îngroape pe Sara în altă parte, eventual fără să mai cheltuiască? Sigur că da, dar el a decis ca locul de înmormântare să fie în Ţara Promisă, loc de care se legau făgăduințele lui Dumnezeu şi desigur speranţele lor de viitor. Pe măsură ce vom continua să citim, vom descoperi în Biblie că există două mari speranţe omenești şi două scopuri principale ale lui Dumnezeu: legate de cele cerești şi respectiv legate de cele pământești. Scopul pământesc, adică pământul acesta pe care trăim noi – și care are și el o dimensiune în veşnicie. Pentru că va prefăcut, schimbat cu un model nou. Va fi un cer nou şi un pământ nou. Dar va fi un pământ şi va fi locuit pentru veşnicie. Aceasta este promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam şi tuturor celor ce au venit după el. După modelul inițial, desăvârșit, Dumnezeu – Cel care face toate lucrurile noi – va scoate la iveală ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea, perfecțiunea sfințeniei neatinsă de vreo urmă sau umbră de păcat. Ni se pare de neconceput aici și acum – dar asta a promis Dumnezeu, și așa ceva a prefigurat în anticiparea postapocaliptică revelată lui Ioan (și altor profeți). Pământul cel nou va căpăta și el coordonatele neperisabilității și ale veşniciei, şi va fi locuit de oameni. Aceasta era speranţa lui Avraam. Avraam voia să fie îngropat în ţara aceea pentru ca, la înviere, el şi Sara să fie înviaţi din ţară. El nu a ştiut niciodată cât de mare va fi mulțimea urmaşilor săi, dar sigur vor fi milioane de oameni înviaţi din morţi. Aceasta este speranţa lor, care este o speranţă pământească legată de veșnicia cerească – şi va fi împlinită.
Când se aflau în odaia de sus, Domnul nostru le-a spus ucenicilor care cunoşteau Vechiul Testament şi aveau speranţa Vechiului Testament: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3). El vorbeşte despre Noul Ierusalim pe care îl pregăteşte astăzi şi care este locul în care va merge Biserica. Dacă n-ai știut sau nu prea te gândești la asta, repet: Noul Ierusalim va fi locuinţa veşnică a Bisericii. Aceasta era o învăţătură cu totul nouă pentru ucenici, şi mi-e teamă că a rămas sau este tot o noutate și pentru mulţi creştini.
Dumnezeu nu i-a spus niciodată lui Avraam că îl va lua de pe pământul acesta pentru a-l duce în cer. Mai degrabă, a continuat să-i spună: „Îţi voi da această ţară”. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi acesta a fost motivul pentru care a dorit ca Sara să fie îngropată în ţara aceea. Pentru el devenise locul în care să trăiască, dar și să-și îngroape morţii; el dorea ca şi el să fie îngropat acolo... şi el chiar este îngropat acolo. Locul exact în care este îngropat Avraam este la Hebron, la aproximativ 35 km la sud de Ierusalim.
Am făcut o excursie acolo şi am vizitat moscheea care a fost construită deasupra acelui loc. Ca să fiu sincer, în toată călătoria noastră prin ţara aceea, numai la Hebron m-am simţit puţin nelalocul meu şi chiar mi-a fost teamă. Fuseserăm avertizaţi să avem foarte mare grijă în Hebron pentru că turiştii erau priviţi cu aversiune, de fapt orice străin era privit la fel. Sigur că ne-au permis să vizităm moscheea, pentru că asta însemna să atragă banii turiştilor. După ce am intrat, ne-am uitat printr-un mic orificiu din podea în peştera unde se presupune că au fost îngropaţi Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, Iacov şi Lea. (Rahela este îngropată la Betleem.)
Toţi aceştia sunt îngropaţi în Israel datorită speranţei pe care o aveau de a fi înviaţi din morţi în această ţară. Aceasta este o speranţă pământească. Speranţa noastră, a celor care suntem credincioşi conform Noului Testament, este una cerească. Sper că este clar acum şi aţi înţeles de ce era atât de important pentru Avraam să o îngroape pe Sara în locul acela.
Și pare clar că Avraam a fost călăuzit de Duhul lui Dumnezeu în opțiunea sa, pentru că vedem cum lucrează acesta și-n cugetele interlocutorilor lui Avraam, care manifestă respect și solicitudine. Versetele următoare (10-12 din Gen. 23) ne arată încă un pas din desfășurarea tranzacţiei de cumpărare a peşterii. Observaţi cum decurge totul:
Efron era şi el acolo în mijlocul fiilor lui Het. Şi Efron, hetitul, a răspuns lui Avraam, în auzul fiilor lui Het şi în auzul tuturor celor ce treceau pe poarta cetăţii: „Nu, domnul meu, ascultă-mă! Îţi dăruiesc ogorul şi-ţi dăruiesc şi peştera care este în el. Ţi le dăruiesc în faţa fiilor norodului meu: şi îngroapă-ţi moarta.” Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea norodului ţării.
Cum am spus, este clar sesizabilă deferența, amabilitatea și chiar generozitatea poporului, şi a lui Efron, în special. Se pare că au fost foarte respectuoși și înțelegători în ziua aceea. Să nu ne mai închipuim că în vremurile străvechi existau numai „oameni ai peşterilor”, care cărau bâte după ei şi se loveau toată ziua cu ele. Dacă Avraam, Isaac, Iacov şi alţi sfinţi ai Vechiului Testament – chiar şi oamenii menţionaţi în acest capitol – ar trece printr-unul din orașele noastre azi, fie și doar observând, și nu având neapărat de-a face cu oamenii din zonă, şi dacă s-ar duce apoi să le spună familiilor lor ce-au văzut, cred că mesajul lor ar fi cam aşa ceva: „Ştiţi că urmaşii noştri sunt o grămadă de primitivi? Sunt extrem de necivilizaţi. Sunt nepoliticoşi, răi, nerăbdători, nepăsători... ce mai?! Sunt o ruşine!” Cam asta cred că ar spune despre noi! Din fericire, noi avem șansa și avantajul să putem vorbi despre ei! Pe mine mă impresionează manierele și respectul reciproc pe care și-l arată, modul potolit și atent, elegant dar și practic în care se abordează și tratează, tactul și înțelepciunea cu care se comportă și discută: „Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea norodului ţării...”
Şi a vorbit astfel lui Efron, în auzul norodului ţării: „Ascultă-mă, te rog! Îţi dau preţul ogorului: primeşte-l de la mine; şi-mi voi îngropa moarta în el.” Şi Efron a răspuns astfel lui Avraam: „Domnul meu, ascultă-mă! O bucată de pământ de patru sute de sicli de argint, ce este aceasta între mine şi tine? Îngroapă-ţi, dar, moarta!” Avraam a înţeles pe Efron. Şi Avraam a cântărit lui Efron preţul cumpărării despre care vorbise, în faţa fiilor lui Het: patru sute de sicli de argint, care mergeau la orice negustor. (Gen. 23:13-16)
Adică, Avraam a primit nu doar acceptul, ci și termenii concreți ai tranzacției, care a ținut cont de dorința lui de a cumpăra, și nu de a primi donații – cum mulți dintre noi am fi sperat, dac-am fi fost în situația dar și-n poziția lui Avraam (care pe lângă respectul oamenilor avea și aura celui ce conlucra cu Dumnezeu!) Din fericire, și în acest moment, și din acest punct de vedere omul lui Dumnezeu dovedește perspicacitate, verticalitat și demnitate... Avraam plătește instant suma precizată, și conform uzanțelor vremii devine proprietar cu drepturi depline ale spațiului solicitat pentru funeraliile Sarei. Finalul cap. 23 conchide lămuritor – de la vers. 17:
Ogorul lui Efron din Macpela, care este faţă în faţă cu Mamre, ogorul şi peştera din el şi toţi copacii care se aflau în ogor şi în toate hotarele lui de jur împrejur au fost întărite astfel ca moşie a lui Avraam, în faţa fiilor lui Het şi a tuturor celor ce treceau pe poarta cetăţii. După aceea, Avraam a îngropat pe Sara, nevasta sa, în peştera din ogorul Macpela, care este faţă în faţă cu Mamre, adică Hebron, în ţara Canaan. Ogorul şi peştera din el au fost întărite astfel lui Avraam ca ogor pentru înmormântare de către fiii lui Het. (Gen. 23:17-20)
Se pare că pe acest loc a fost construită moscheea pe care o putem vedea în prezent la Hebron. Este considerată a fi a doua sau a treia moschee ca importanţă în lumea musulmană. Există tot mai multe moschei în lume, unele celebre, unele foarte reușite dpdv arhitectonic... Sigur că cea mai importantă se află la Mecca. Nu sunt sigur care urmează ca importanță, dar moscheea din Hebron și cea din Ierusalim se află pe locuri fruntașe. Toate astea dovedesc prețuirea pe care o acordă arabii descendenței lor avramice.
Punem punct aici celor câteva gânduri și observații inspirate de cap. 23 din Geneza; dacă Dumnezeu ne va îngădui, de data viitoare – deodată cu Biblia – ne vom muta încet atenția de la Avraam la fiul său dăruit la bătrânețe. Până atunci, vă doresc liniște și rugăciuni ascultate!
Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 24:1-32 | Itinerar Biblic | Episodul 32
Wednesday Jun 12, 2024
Wednesday Jun 12, 2024
Salutări tuturor, stimați ascultători, și fie ca înaintarea dvs. să fie văzută de mulți... Nu mă refer doar la ascensiuni profesionale, sociale, economice sau altele asemenea, ci și la dezvoltarea personală – mentală, spirituală, psihică... de caracter și comportament, într-un cuvânt! Suntem onorați că țineți pasul cu noi, și – atât cât cunoaștem noi pe Dumnezeu și Cuvântul Său – suntem convinși că vor fi și pt dvs. factori determinanți în a ajunge ceea ce ați fost de la început desemnați să fiți – indiferent de vârsta ori statutul de zi...
Facem deci și azi un pas înainte... Odată cu capitolul 24, pe care-l vom aborda imediat, am ajuns la un punct de importanţă majoră în această a doua parte a cărţii Geneza. Prima parte (capitolele 1-11) s-a ocupat de patru mari evenimente (creația, căderea, potopul și turnul Babel). A doua şi ultima parte (capitolele 12-50) se ocupă de patru persoane remarcabile. De prima dintre ele – Avraam, omul credinţei – ne-am ocupat în episoadele precedente care au parcurs capitolele 12-23. În următoarele 3 capitole (24-26), îl avem în prim plan pe Isaac, fiul preaiubit. Deja am amintit două evenimente importante din viaţa lui Isaac: naşterea lui târzie, iar apoi – peste ani – împrejurarea în care Avraama fost testat de Dumnezeu cerându-i-se să-l ofere pe Isaac ca jertfă.
A treia împrejurare majoră (din ceea ce redă Biblia despre viața lui Isaac) coincide cu unul dintre cele trei mari evenimente din viața omului: naşterea, căsătoria şi moartea. Singurul în care poate interveni/alege/avea un cuvânt de spus – este căsătoria. (Uneori se pare că nici măcar în această privinţă nu are prea mult de ales, ca să nu mai zic că de multe ori face alegeri pripite sau greșite – dar acesta este cu totul alt subiect de discuție.)
Iată-ne ajunși acum la momentul în care se declanșează un proces serios: găsirea unei soţii potrivite pentru Isaac. (O aventură în antichitate, o aventură și-n zilele noastre!) Demersul este inițiat de către tatăl său Avraam (și observăm că deja apar diferențe între culturi, practici și cutume... lucru de altfel normal și acceptabil). Avraam decide să-l trimită pe slujitorul său de încredere – nu prin apropiere (Avraam știa deja și între ce neamuri locuiește, dar și porunca divină), ci tocmai în Mesopotamia, în zona sa natală, ca să-i aducă de acolo o soţie lui Isaac.
Vă invit să ne rămâneți alături și să vedem cum reușește administratorul principal al averilor lui Avraam s-o aducă pe Rebeca, și modul în care Dumnezeu conlucrează cu oamenii pentru împlinirea planurilor Sale. Este aici o poveste de dragoste foarte frumoasă, care ne arată că Dumnezeu este interesat, și se implică în identificarea și apropierea de persoana cu care vă veţi căsători – pentru că e una dintre cele mai importante hotărâri ale vieții.
Dumnezeu a lăsat omenirii două instituţii: guvernarea umană (prin care Dumnezeu îi atribuie omului conducerea creației) și instituţia căsătoriei. Sunt două construcţii divine universale, şi atât de clare și importante, încât când ele sunt distruse, societatea se duce de râpă. Familia este coloana vertebrală a oricărei societăţi – Dumnezeu ştia acest lucru – şi a pus bazele căsătoriei, ca să dea putere şi stabilitate societăţii. Dar și Satan cunoaște importanța familiei, îi știe forța și-i caută slăbiciunile, atacând-o pe toate căile, pervertind mintea oamenilor care (egoiști și emancipați) devin prin opțiuni și plăceri păcătoase, inamici, rebeli față de Creator. La fel e și cu privire la guvernarea omului – care înseamnă afirmarea, promovarea și protejarea vieții, conservarea și grija față de mediu... legislație dreaptă și protectivă, dar și restrictivă pentru cei ce încalcă deliberat drepturile altora... Dumnezeu a dat și susține astfel de legi pentru că El este Domnul vieții, și pentru că viaţa este sacră.
Revin la ce spuneam, și la ce se prefigurează înaintea noastră... Reafirm deci că pe Dumnezeu Îl interesează povestea de dragoste a fiecăruia dintre voi, şi aceasta poate fi unică, sigură și fericită din toate punctele de vedere atâta vreme cât Îl implicaţi pe Dumnezeu. Prima construcție divino-umană de anvergură și de calitate a fost cuplul prototip Adam-Eva; primul miracol săvârșit de Mântuitorul Isus Hristos redat de evanghelia lui Ioan a avut loc la o nuntă, în localitatea Cana, în Galileea. Nu ştiu la câte nunţi a participat, dar sigur a fost la acea nuntă. Nu știu la câte nunți ați participat dvs., dar oare la câte din ele a fost prezent Isus?!
Dacă n-ați reținut nimic din ce-am spus până acum, sintetizez așa: capitolul 24 din Geneza este una dintre cele mai bogate secţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că spune o poveste de dragoste chiar de la începuturi. Este relatarea intensă și detaliată a călătoriei slujitorului împuternicit de Avraam să obţină o soţie pentru Isaac (personaj care apare abia la finalul capitolului). Vom reține de aici și o lecție spirituală extraordinară.
Aş dori să observaţi două lucruri pe măsură ce avansăm în acest capitol. Unul este călăuzirea Domnului în toate detaliile vieţii celor implicaţi. Tot acest episod respiră prezența, implicarea, călăuzirea lui Dumnezeu. Chiar și în condiția precară a societății și umanității antice, au existat oameni care Îl căutau pe Dumnezeu şi se lăsau conduşi de El. Toate întâmplările acestea n-au avut loc în epoca de piatră, iar protagoniștii lor nu erau neapărat neciopliți și brutali, creaturi primitive și necivilizate. Avem aici încă o dovadă care arată că eroii noștri nu sunt așa de neinstruiți și insensibili cum credem noi despre cei ce-au trăit în zorii istoriei... iar aici avem în plus și-un exemplu simplu și clar de călăuzire a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a ales și s-a bucurat să conducă paşii acelor oameni, sigur va putea și-I va plăcea să coordoneze și să ne călăuzească și pe noi azi... dacă-I permitem!
Al doilea lucru demn de remarcat în acest capitol (vom vedea în a doua sa jumătate) este felul direct, decis, simplu în care a ales Rebeca să plece cu slujitorul lui Avraam şi să devină soţia lui Isaac. Este un lucru extraordinar pe care îl vom sublinia la vremea potrivită.
Avraam era bătrân, înaintat în vârstă; şi Domnul binecuvântase pe Avraam în orice lucru. (Gen. 24:1)
Avraam era de-acum bătrân, foarte înaintat în vârstă, şi Domnul îl binecuvântase în toate. Se gândește să lase totul în rânduială și să-și facă bine datoria de părinte, de aceea decide să găsească o soţie potrivită pentru fiul său Isaac... dar nu dintre canaaniţi, pentru că-i știa oameni dedaţi la idolatrie şi păgânism. De aceea îl trimite pe slujitorul său în ţara de unde provenea, Mesopotamia.
Avraam a zis celui mai bătrân rob din casa lui, care era îngrijitorul tuturor averilor lui: „Pune-ţi, te rog, mâna sub coapsa mea... (Gen. 24:2)
Pe vremea aceea, cam așa făceau oamenii când trebuiau să jure. Nu ridicau mâna dreaptă şi puneau mâna stângă pe Biblie (oricum nu aveau Biblia atunci; sincer, nu cred că este nevoie ca cineva să pună mâna pe Biblie şi să jure că spune adevărul, pentru că dacă are intenţia să mintă, o va face chiar și cu mâna pe Biblie). Pe vremea aceea, metoda era aceasta: cel ce jura punea mâna sub coapsa omului faţă de care făcea jurământul. Cel mai vârstnic și mai de încredere dintre slujitorii lui Avraam era Eliezer. El era și un fel de şef al slujitorilor din gospodăria lui Avraam, și deținea niște drepturi suplimentare – inclusiv acela de a-și moșteni stăpânul, dacă nu existau urmași legali... Dacă vă amintiţi, Avraam Îi spusese lui Dumnezeu despre faptul că Eliezer ar fi urmat să-l moştenească (Gen. 15:2-3). Dar Avraam avea acum un fiu.
Şi te voi pune să juri pe Domnul, Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului că nu vei lua fiului meu o nevastă dintre fetele canaaniţilor, în mijlocul cărora locuiesc. (Gen. 24:3)
Dacă aveţi în familie o fată sau un băiat care sunt la vârsta căsătoriei, ar trebui să vă rugaţi să nu se căsătorească cu cineva dintre „canaaniţi”. Ei sunt încă în ţară şi există mereu pericolul ca tinerii noştri să se căsătorească cu unul dintre ei. Dacă se căsătoresc astfel, cum spunea cineva, îl au pe diavol drept socru şi vor avea mereu necazuri cu el.
...Ci te vei duce în ţara şi la rudele mele să iei nevastă fiului meu, Isaac.” Robul i-a răspuns: „Poate că femeia n-are să vrea să mă urmeze în ţara aceasta; va trebui să duc oare pe fiul tău în ţara de unde ai ieşit tu?” Avraam i-a zis: „Să nu care cumva să duci pe fiul meu acolo! (Gen. 24:4-6)
Cu alte cuvinte, slujitorul îi spune lui Avraam: „Dar dacă n-am să găsesc o fată care să vină cu mine? Să mă întorc, să-l iau pe Isaac şi să-l duc acolo?” Şi Avraam spune: „Nicidecum! Să nu-l duci niciodată pe Isaac înapoi! Acesta este locul în care ne-a adus și ne vrea Dumnezeu. Să nu-l duci acolo sub nicio formă!” Este un aspect important de reținut.
Domnul Dumnezeul cerului, care m-a scos din casa tatălui meu şi din patria mea, care mi-a vorbit şi mi-a jurat, zicând: „Seminţei tale voi da ţara aceasta”, va trimite pe Îngerul Său înaintea ta; şi de acolo vei lua o nevastă fiului meu. (Gen. 24:7)
Avraam este într-adevăr un om al credinţei. El demonstrează acest lucru în mod repetat, și atitudinea și cuvintele sale de față sunt chiar superbe. El îi spune slujitorului său: „Fii convins că Dumnezeu te va conduce. El mi-a promis acest lucru!” Avraam nu face un salt în întuneric. Credinţa nu este un salt în întuneric, ci trebuie să se bizuie pe Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi oameni spun: „Îl cred pe Dumnezeu şi aşa se va întâmpla.” Este bine că spuneţi aşa. Este minunat că Îl credeţi pe Dumnezeu, dar aveţi ceva în scris de la El? Avraam a cerut şi a avut promisiunea în scris de la Dumnezeu. Dumnezeu făcuse un contract cu el. De fapt, Avraam spune: „Dumnezeu mi-a promis că va aduce o binecuvântare în lume prin sămânţa mea, prin Isaac. Deci, poţi să fii sigur de acest lucru: Dumnezeu are pregătită o mireasă pentru Isaac!” Avraam se bazează pe ceea ce spusese Dumnezeu. Nu e nevoie să fim nesăbuiţi astăzi. Credinţa nu este nesăbuinţă, ci se bazează pe ceva. Ea este întotdeauna raţională și nu este niciodată un salt în necunoscut. Nu îţi pui viaţa zălog că se va întâmpla cutare sau cutare lucru. Nu este un joc de noroc, este un lucru sigur. Credinţa este lucrul real, adevărat şi sigur. Avraam era sigur.
Dacă femeia nu va vrea să te urmeze, vei fi dezlegat de jurământul acesta pe care te pun să-l faci. Cu niciun chip să nu duci însă acolo pe fiul meu.” (Gen. 24:8)
Avraam insistă, pentru a se asigura că e bine înțeles și că sub nicio formă nu se va întâmpla ceea ce subliniază: „Să nu cumva să-l duci pe fiul meu acolo! Dacă femeia nu va vrea să te urmeze, eşti eliberat de jurământ.” Dacă l-am fi întrebat pe Avraam: Ce înseamnă acest lucru? Cred că ne-ar fi răspuns: „Dumnezeu are altă metodă de rezolvare! Nu ştiu cum va fi, dar sunt convins că Dumnezeu nu vrea ca Isaac să se însoare cu o fată păgână.”
Aceasta este credinţa, dragii mei! Credinţa constă în a acţiona pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Credinţa se bazează pe ceva. Dumnezeu vrea să credem Cuvântul Său, nu doar să credem şi atât. Este o pioşenie fără sens să crezi că Îl poţi forţa pe Dumnezeu să facă ceva, sau că Dumnezeu trebuie să facă ceva doar pentru că tu crezi acel lucru. Eu, John Vernon McGee, trăiesc de ani de zile cu cancerul în trupul meu şi nimeni nu vrea mai mult ca mine să fiu vindecat. Să nu-mi spuneţi că nu cred în vindecarea prin credinţă, pentru că eu cred! Dar am fost îndemnat să-I forţez mâna lui Dumnezeu, că Dumnezeu mă va vindeca dacă eu Îi cer acest lucru. Nu ştiu care este voia Lui, dar vreau și sunt de acord să se facă voia Lui, oricare ar fi aceasta! Dumnezeu vrea să venim la El cu problemele noastre, dar El trebuie să fie acela care să determine modul în care va alege să răspundă la rugăciunile noastre. Avraam are pe ce să se bazeze. El nu pretinde nimic de la Dumnezeu, ci spune: „Dacă nu va merge aşa, Dumnezeu are altă cale de face să se întâmple acest lucru.”
Robul şi-a pus mâna sub coapsa stăpânului său, Avraam, şi i-a jurat că are să păzească aceste lucruri. (Gen. 24:9)
Acum vă invit să mă-nsoțiți într-o misiune de observare și să vedem cum procedează slujitorul în vederea și pe parcursul călătoriei sale de procurare a unei mirese pentru Isaac.
Robul a luat zece cămile dintre cămilele stăpânului său şi a plecat, având cu el toate lucrurile de preţ ale stăpânului său. S-a sculat şi a plecat în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor. (Gen. 24:10)
Bine-bine, slujitorul care pleacă în Mesopotamia să aducă o mireasă pentru Isaac ia cu el zece cămile, dar aceasta înseamnă că cineva trebuia să le și călărească. Prin urmare, se pare că a luat cu el un număr destul de mare de slujitori. Plus că „bunurile de preţ ale stăpânului său” trebuiau și apărate, nu?! E vorba doar de ceea ce reprezenta bunăstarea la care era invitată să ia parte viitoarea mireasă! Și nu-i puțin sau ușor lucru să ai în grijă toate posesiunile stăpânului tău! Sigur, Eliezer era în stare de asta, o dovedise de-atâtea ori cu credincioșie, dar acum era într-o aventură în necunoscut!
A lăsat cămilele să se odihnească, în genunchi, afară din cetate, lângă o fântână. Era seara, pe vremea când ies femeile să scoată apă. (Gen. 24:11)
Poate să vi se pară ciudat că nu bărbații, ci femeile veneau să scoată apă, deci ele se ocupau și de adăpatul cămilelor în vremea aceea. Ca să fim sinceri, femeile erau mult mai exploatate și munceau mult mai mult atunci decât azi, mă refer la munca fizică, munca foarte grea. Femeile adăpau animalele şi se îngrijeau de ele. Bărbaţii se presupune că erau plecaţi să muncească, să facă negoţ sau alte munci. Nu se lăfăiau, în niciun caz. Încerc să-mi închipui cum arătau aceste femei care veneau să scoată apă, după obiceiul vremii... Pentru că nu era lucru ușor, și nici animalele nu erau puține!
Și slujitorul începe să aștepte (ceea ce nu e niciodată simplu!) Aştepta pentru că nu se cuvenea ca el, un străin, să scoată apă înainte să termine membrii comunităţii respective. În plus, omul acesta se bizuia pe Dumnezeul stăpânului său. Avraam pusese totul în mâna lui Dumnezeu şi-i spusese și lui Eliezer să procedeze la fel. Din Gen. 24:12-14, aflăm ce gânduri și ce rugăciuni îi trec acestui om prin cap și suflet, în timp ce aștepta:
Şi a zis: „Doamne Dumnezeul stăpânului meu, Avraam! Te rog, dă-mi izbândă astăzi şi îndură-Te de stăpânul meu, Avraam. Iată, stau lângă izvorul acesta de apă, şi fetele oamenilor din cetate vin să scoată apă. Fă ca fata căreia îi voi zice: „Pleacă-ţi vadra, te rog, ca să beau” şi care va răspunde: „Bea şi am să dau de băut şi cămilelor tale” să fie aceea pe care ai rânduit-o Tu pentru robul Tău, Isaac! Şi prin aceasta voi cunoaşte că Te-ai îndurat de stăpânul meu.”
Reformulată, rugăciunea slujitorului suna cam așa: „Doamne, în curând fiicele acestei cetăți au să apară. Eu nu ştiu pe care s-o aleg, şi am această sarcină. Te rog, arată-mi-o pe aceea pe care Tu ai ales-o!” Eliezer Îl roagă deci pe Domnul să-l ajute să aleagă bine.
Pe cine credeţi că ar alege? Ei bine, ca orice bărbat, va alege fata care arată cel mai bine, puteți fi siguri de asta! Fără-ndoială de asemenea că Rebeca era o fată frumoasă. Ceea ce nu este totdeauna doar avantajos sau argumentul decisiv! Puritanii aveau chiar ideea aceasta că frumuseţea venea de la diavol. Dragii mei, ok – diavolul o fi frumos (că veni vorba: este un înger de lumină), dar nu le are pe toate. La urma urmei, Dumnezeu este Creatorul şi nu aţi văzut niciodată vreun apus de soare, vreo floare, o frunză sau un fulg care să nu fi fost opera Sa. El le face pe femei frumoase şi nu este nimic rău în asta. Sunt sigur că slujitorul acesta urma s-o aleagă pe fata cea mai frumoasă. De fapt, ar fi fost jalnic dacă nu era aşa!
Nu sfârşise el încă de vorbit şi a ieşit, cu vadra pe umăr, Rebeca, fata lui Betuel, fiul Milcăi, nevasta lui Nahor, fratele lui Avraam. Fata era foarte frumoasă; era fecioară şi niciun bărbat n-avusese legături cu ea. Ea s-a coborât la izvor, şi-a umplut vadra şi s-a suit iarăşi. (Gen. 24:15-16)
Cum v-am spus deja, Rebeca arăta bine, Cuvântul lui Dumnezeu spune că era foarte frumoasă, şi nu este nimic în neregulă. Hollywood-ul, teatrul, diavolul n-au monopolul frumuseții! Cred cu tărie că Domnul este definiția și sursa frumuseţii. El a creat-o şi deci e dreptul Lui să Se folosească și de persoane frumoase. Eu mă rog mereu ca Dumnezeu să cheme în slujba Sa oameni frumoşi, și să-i facă frumoși pe toți cei ce-L slujesc!
Deci Rebeca nu era o fată banală: ar fi putut câştiga un concurs de frumuseţe. Apoi, „era fecioară şi niciun bărbat n-avusese legături cu ea.” În plus, cum vom vedea imediat, era nu doar foarte frumoasă, ci și foarte politicoasă, foarte amabilă.
Robul a alergat înaintea ei şi a zis: „Dă-mi, te rog, să beau puţină apă din vadra ta.”„Bea, domnul meu”, a răspuns ea. Şi s-a grăbit de a plecat vadra pe mână şi i-a dat să bea. După ce i-a dat şi a băut de s-a săturat, a zis: „Am să scot apă şi pentru cămilele tale, până vor bea şi se vor sătura.” A vărsat în grabă vadra în adăpătoare şi a alergat iarăşi la fântână ca să scoată apă; şi a scos pentru toate cămilele lui. (Gen. 24:17-20)
Amintiţi-vă că erau zece cămile care de nu ştiu câte zile nu îşi umpluseră rezervoarele. Or, să umpli cămilele acelea cu apă era mult mai greu decât ai umple radiatorul unei maşini.
Omul o privea cu mirare şi fără să zică nimic, ca să vadă dacă Domnul a făcut să-i izbutească sau nu călătoria. (Gen. 24:21)
Slujitorul pur şi simplu stă acolo cuprins de uimire. Se întreabă dacă aceasta era soluţia, dacă ajunsese unde voia Dumnezeu. Pentru că se părea că aşa stau lucrurile!
Când s-au săturat cămilele de băut, omul a luat o verigă de aur, de greutatea unei jumătăţi de siclu, şi două brăţări, grele de zece sicli de aur. Şi a zis: „A cui fată eşti? Spune-mi, te rog. Este loc pentru noi în casa tatălui tău ca să rămânem peste noapte?” Ea a răspuns: „Eu sunt fata lui Betuel, fiul Milcăi şi al lui Nahor.” (Gen. 24:22-24) Vă reamintesc, Nahor era fratele lui Avraam. Şi i-a zis mai departe: „Avem paie şi nutreţ din belşug şi este şi loc de găzduit peste noapte.” Atunci omul a plecat capul şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului, zicând: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul stăpânului meu, Avraam, care n-a părăsit îndurarea şi credincioşia Lui faţă de stăpânul meu! Domnul m-a îndreptat în casa fraţilor stăpânului meu.” (Gen. 24:25-27)
Eliezer vede mâna suveran-călăuzitoare a lui Dumnezeu în toate acestea. Avem aici o afirmaţie extraordinară: „Domnul m-a îndreptat...” Domnul îi conduce pe cei care sunt pe calea Lui, care vor să fie și se lasă conduşi de El, şi care fac doar ce vrea El să facă. Dumnezeu poate călăuzi oricând o inimă care doreşte acest lucru.
Fata a alergat şi a istorisit mamei sale, acasă, cele întâmplate. Rebeca avea un frate, numit Laban. Şi Laban a alergat afară la omul acela, la izvor. Văzuse veriga şi brăţările în mâinile surorii sale şi auzise pe sora sa, Rebeca, spunând: „Aşa mi-a vorbit omul acela.” (Gen. 24:28-30a)
Îngăduiţi-mi să vă atrag atenţia asupra lui Laban. El va avea un cuvânt de spus şi aici, dar şi mai departe. El era foarte sensibil la cele materiale. Slujitorul rămăsese acolo şi aştepta să vadă ce și cum vor decurge lucrurile. Era sigur deja că e unde trebuie. Pe de altă parte, nici Laban nu era genul de om care să piardă o afacere bună – pt că-și dăduse seama că avea de-a face cu un oaspete bogat. (Mai târziu, și Iacov va afla că unchiul Laban era un negustor priceput, mai bun chiar și decât Iacov.)
A venit, dar, la omul acela, care stătea lângă cămile la izvor... Şi a zis: „Vino, binecuvântatul Domnului! Pentru ce stai afară? Am pregătit casa şi am pregătit un loc pentru cămile.” Omul a intrat în casă. Laban a pus să descarce cămilele, a dat paie şi nutreţ cămilelor şi a adus apă pentru spălat picioarele omului aceluia şi ale oamenilor care erau cu el. (Gen. 24:30-32)
Chiar şi Laban recunoştea faptul că exista un singur Dumnezeu viu, Creatorul! Și până la urmă de la El vine orice împrospătare, orice îndestulare, orice desfătare sau relaxare. Ajunși în momentul acesta de binemeritat respiro, ne oprim și noi și vi-l acordăm și dvs. Până la următoarea întâlnire, fiți și dvs. „binecuvântații Domnului”!
Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 24:33-67 | Itinerar Biblic | Episodul 33
Wednesday Jun 12, 2024
Wednesday Jun 12, 2024
Bun găsit fiecăruia și tuturor celor ce nu-și refuză șansa celei mai profitabile îndeletniciri: citirea și reflecția asupra Cărții capitale a civilizației iudeo-creștine – Biblia. Existența și viața noastră, destinul nostru (atât imediat cât și etern) depind de această disciplină, care e musai să fie dublată de aplicarea ei la tot pasul...
Învățăm, pentru azi și pentru mâine, inclusiv uitându-ne spre ieri, de fapt mult mai înapoi decât ieri – înspre zorii civilizației. Suntem în cartea Geneza, într-un pasaj alocat unor personalități istorice majore – patriarhii. După Avraam, în centrul atenției ne este acum fiul acestuia, Isaac, aflat înaintea unui pas determinant al vieții: căsătoria.
Ca și azi, și-n trecut oferta înconjurătoare era generoasă, dar un părinte înțelept vrea ce-i mai bun pentru unicul său fiu – așa că Avraam își trimite cel mai credincios slujitor în ținutul său de baștină, Mesopotamia. Îndrumat de Dumnezeu, prin orchestrarea împrejurărilor și mișcarea personajelor de pe întreg acest parcurs, slujitorul – Eliezer – ajunge chiar la casa rubedeniilor lui Avraam – fapt cu totul extraordinar, având în vedere puținătatea și relativismul mijloacelor de orientare la acel timp.
Trimisul împuternicit al lui Avraam era pe punctul să-și prezinte gazdelor misiunea sa... îngăduiți-mi o remarcă menită să plaseze episodul în contextul întregii Biblii și a planului de mântuire al lui Dumnezeu. Istoria aceasta ne oferă o imagine a relaţiei dintre Hristos şi Biserica Sa. Una dintre metaforele atribuite de Noul Testament Bisericii este Mireasa lui Hristos. Aceasta este „pețită” de Duhul Sfânt pe care Tatăl şi Fiul L-au trimis în lume. Asemenea slujitorului lui Avraam, Duhul a venit să vorbească despre Altul, să ia lucrurile lui Hristos şi să ni le arate. Aşa cum slujitorul acesta a plecat să obţină o mireasă pentru Isaac, la fel Duhul lui Dumnezeu trimis să-L înlocuiască pe Fiul lui Dumnezeu întors în cer, caută și cheamă o mireasă pentru Hristos. Vă rog să remarcați și să rețineți această istorie biblică, efectele și nuanțele sale dramatice, dar și profunda sa semnificație spirituală!
Așadar, ajunși în Haran, în Mesopotamia, ajutați și invitați de frumoasa și virtuoasa Rebeca, oaspeții sunt găzduiți în casa tatălui Rebecăi – Betuel, nepotul lui Avraam. Unul din personajele cu greutate ale acestei familii era fratele Rebecăi, Laban, care devine un soi de maestru de ceremonii al găzduirii, și un protagonist al fazelor următoare ale întregului episod. Eliezer se spală, se liniștește și este poftit la masă...
Apoi, i-a dat să mănânce. Dar el a zis: „Nu mănânc până nu voi spune ce am de spus.” „Vorbeşte!”, a zis Laban. (Gen. 24:33)
Să remarcăm credincioșia și implicarea neobosită a lui Eliezer! Slujitorul lui Avraam își reprimă și necesitățile elementare ale trupului, doar ca să comunice pe nerăsuflate scopul misiunii sale: „Înainte să mănânc, vreau să știți de ce am venit!” La fel este şi cu Duhul Sfânt, care a venit în lume să vorbească despre un Altul – o nuanță de maximă importanţă!
Există pe lume multe chestiuni și afaceri importante: ale guvernului, ale corporațiilor, ale imperiilor media, ale marilor companii industriale sau de transporturi ș.a.m.d. Afaceri grandioase, de mare impact, care pun în joc soarta a numeroase persoane, comunități, state. Dar Dumnezeu nu Se ocupă de această lume datorită vreunei firme sau vreunui guvern, nu se ocupă de tensiunile internaționale sau de modificările climatice, și nu vizează câștiguri imediate. Scopul suprem și ultim al lui Dumnezeu este ca Evanghelia să ajungă la toate popoarele lumii. Duhul lui Dumnezeu este aici pentru a face din aceasta prioritatea zero! La fel, cu aceeași ardentă nerăbdare a îndeplinirii misiunii sale, slujitorul lui Avraam nu vrea nici să mănânce până nu-şi spunea povestea... aşa că l-au lăsat să vorbească!
Atunci el a zis: „Eu sunt robul lui Avraam.” (Gen. 24:34)
Observaţi că nu este specificat în text numele lui (mențiunea Eliezer, pe care am folosit-o și noi în câteva rânduri, ne parvine din Gen. 15 vers. 2-3). Îmi amintesc că Domnul Isus a spus despre Duhul Sfânt că, atunci când va veni Duhul Sfânt, „nu va vorbi de la El... va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16:13-15). Care este numele Duhului Sfânt? El nu are alt nume; nu vine să vorbească despre Sine. El a venit să vorbească despre Altul, despre Hristos. La fel, acest slujitor nu este numit, el este doar robul trimis de stăpânul său, în beneficiul fiului lui Avraam – despre care Eliezer dă un raport elogios: Gen. 24:35
Domnul a umplut de binecuvântări pe stăpânul meu, care a ajuns la mare propăşire. I-a dat oi şi boi, argint şi aur, robi şi roabe, cămile şi măgari.
Slujitorul descrie casa stăpânului său, tatăl celui pentru care caută soție. Încă un lucru despre Duhul lui Dumnezeu: El convinge lumea cu privire la păcat, neprihănire şi judecată. Despre aceste lucruri vorbeşte El lumii pierdute. El vrea să ştim că judecata este asupra pământului şi asupra omenirii păcătoase. Oamenii sunt pierduţi astăzi pentru că sunt păcătoşi. Aud uneori spunându-se că oamenii sunt pierduţi pentru că Îl resping pe Hristos. NU! Ei sunt pierduţi pentru că sunt păcătoşi, și nu le pasă sau nu vor să recunoască asta! Păcătoşi pierduţi - aceasta este starea omului de astăzi. Duhul Sfânt a venit să ne spună că există scăpare, pentru că Mântuitorul a purtat pedeapsa care ni se cuvenea nouă în urma judecăţii, şi că prin credința în El și ascultarea de El putem și noi să accedem la cer. Dumnezeu-Duhul Sfânt a venit să vorbească despre acest Altul – Dumnezeu-Fiul!
Încet-încet, raportul lui Eliezer se apropie de miez, de subiectul misiunii sale:
Sara, nevasta stăpânului meu, a născut, la bătrâneţe, un fiu stăpânului meu; şi lui i-a dat el tot ce are. (Gen. 24:36)
La fel, Domnul Isus este Moştenitorul măreţ, iar noi suntem împreună moştenitori cu El astăzi. Eliezer spune acestei familii că este în căutarea unei mirese pentru fiul stăpânului său, care va moşteni totul.
Stăpânul meu m-a pus să jur şi a zis: „Să nu iei fiului meu o nevastă dintre fetele canaaniţilor, în ţara cărora locuiesc” (Gen. 24:37)
Prin Duhul Sfânt care îi cheamă pe oameni, „prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi rămâne în veac” (1 Pet. 1:23), păcătoşii sunt făcuţi copii ai lui Dumnezeu. „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă” (2 Cor. 5:17). Dumnezeu nu acceptă „canaaniţi”; copiii Săi trebuie să fie transformaţi... și separați, neafiliați cu cei ce aleg să profeseze răzvrătirea și idolatria (ambele: urâciuni înaintea Domnului!)
Citim în continuare un pasaj mai amplu (vv. 38-49) care nu necesită comentarii:
Ci să te duci în casa tatălui meu şi la rudele mele, ca de-acolo să iei nevastă fiului meu.” Eu am zis stăpânului meu: „Poate că femeia n-are să vrea să mă urmeze.” Şi el mi-a răspuns: „Domnul, înaintea căruia umblu, va trimite pe Îngerul Său cu tine şi-ţi va da izbândă în călătorie, şi vei lua fiului meu o nevastă din rudele şi din casa tatălui meu. Vei fi dezlegat de jurământul pe care mi-l faci, dacă te vei duce la rudele mele; şi dacă nu ţi-o vor da, vei fi dezlegat de jurământul pe care mi-l faci.” Eu am ajuns, azi, la izvor şi am zis: „Doamne Dumnezeul stăpânului meu, Avraam, dacă binevoieşti să-mi dai izbândă în călătoria pe care o fac, iată, eu stau la izvorul de apă, şi fata care va ieşi să scoată apă şi căreia îi voi zice: „Dă-mi, te rog, să beau puţină apă din vadra ta” şi care îmi va răspunde: „Bea tu însuţi şi voi da de băut şi cămilelor tale”, fata aceea să fie nevasta pe care a rânduit-o Domnul pentru fiul stăpânului meu!” Înainte de a sfârşi de vorbit în inima mea, iată că a ieşit Rebeca, cu vadra pe umăr, s-a coborât la izvor şi a scos apă. Eu i-am zis: „Dă-mi să beau, te rog!” Ea s-a grăbit, şi-a plecat vadra deasupra umărului şi a zis: „Bea şi voi da de băut şi cămilelor tale.” Am băut şi a dat de băut şi cămilelor mele. Eu am întrebat-o şi am zis: „A cui fată eşti?” Ea a răspuns: „Sunt fata lui Betuel, fiul lui Nahor şi al Milcăi.” I-am pus veriga în nas şi brăţările la mâini. Apoi am plecat capul, m-am aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului şi am binecuvântat pe Domnul Dumnezeul stăpânului meu, Avraam, că m-a călăuzit pe calea cea dreaptă, ca să iau pe fata fratelui stăpânului meu pentru fiul lui. Acum, dacă voiţi să arătaţi bunăvoinţă şi credincioşie faţă de stăpânul meu, spuneţi-mi; dacă nu, spuneţi-mi iarăşi, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga.
Chiar dacă se presupune că erau mai mulți bărbați din familie prezenți la această întâlnire, cel care își asumă rolul de purtător de cuvânt este Laban, care (probabil în urma sfătuirii cu tatăl său Betuel) aduce la cunoștință poziția familiei gazdă:
Laban şi Betuel, drept răspuns, au zis: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ţi mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o şi du-te, ca să fie nevasta fiului stăpânului tău, cum a spus Domnul.” (Gen. 24:50-51)
Acordul lor pare că e nu doar tranșarea logică și convenabilă a unei chestiuni de familie, ci și o problemă de ascultare de Dumnezeu. Ei spun: „E clar că toate astea vin de la Domnul. Cine suntem noi să ne-mpotrivim? Poţi s-o iei pe Rebeca!”
Când a auzit robul lui Avraam cuvintele lor, s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului. Şi robul a scos scule de argint, scule de aur şi îmbrăcăminte, pe care le-a dat Rebecăi; a dat, de asemenea, daruri bogate fratelui său şi mamei sale. (Gen. 24:52-53)
Acesta este modul în care Duhul dăruieşte copiilor lui Dumnezeu. Noi avem garanţia, arvuna Duhului când venim la Hristos. Fiind socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, avem acces la El, avem bucurie, avem speranţă şi avem Duhul Sfânt (Rom. 5:1-5). Acestea sunt beneficiile extraordinare care stau la dispoziţia credinciosului astăzi.
După aceea, au mâncat şi au băut, el şi oamenii care erau împreună cu el şi s-au culcat. Dimineaţa când s-au sculat, robul a zis: „Lăsaţi-mă să mă întorc la stăpânul meu.” Fratele şi mama fetei au zis: „Fata să mai rămână câtva timp cu noi, măcar vreo zece zile: pe urmă, poate să plece.” (Gen. 24:54-55)
Repet: absolut impresionantă loialitatea slujitorului lui Avraam, care este atât de devotat stăpânului său, atât de hotărât să finalizeze repede și bine misiunea primită, încât n-ar fi stat nici la masă, ce să mai vorbim de încă niște zile bune de petrecere de rămas-bun! Eliezer nu e deloc încântat de ideea de a mai rămâne și nu acceptă. Pentru el, tot ce conta era misiunea sa. Laban încearcă să-l domolească, spunându-i: „De ce te grăbeşti? Măcar încă vreo zece zile, să apucăm și noi să ne obișnuim cu ideea și să ne luăm rămas-bun de la ea. Dar de fapt, cel mai bine ar fi bine să vorbim cu ea despre toate astea!”
El le-a răspuns: „Nu mă opriţi, fiindcă Domnul mi-a dat izbândă în călătoria mea; lăsaţi-mă să plec şi să mă duc la stăpânul meu.” Atunci ei au răspuns: „Să chemăm pe fată şi s-o întrebăm.” (Gen. 24:56-57)
Am ajuns la partea aceasta care, cred eu, este foarte importantă şi în acelaşi timp atât de impresionantă. Să nu trecem peste ea fără să observăm câteva lucruri.
Au chemat, dar, pe Rebeca şi i-au zis: „Vrei să te duci cu omul acesta?” „Da, vreau”, a răspuns ea. (Gen. 24:58)
Să nu uităm contextul: este o scenă orientală, care are loc cu muuult timp în urmă - deşi cred că omul era deja pe pământ de câteva mii de ani la momentul acesta, aș spune că evenimentele din această scenă s-au petrecut acum vreo patru mii de ani. Familia aceasta găzduieşte un oaspete străin, și-o face cu generozitate, cu naturalețe, abundent – omenindu-l ca pe rubedenia lor Avraam. Iar el, în ciuda atâtor dovezi de bunăvoință și mărinimie, nu știe cum să plece mai repede! Nu-l sperie și nu-l reține nimic, nici măcar oboseala sau nevoia de întremare – îl animă doar simțul datoriei și finalizarea sarcinii!
Aşa că, despre ce poate el să vorbească mereu? Despre sarcina lui: venise să ia o mireasă pentru Isaac, fiul stăpânului său. Nu venise cu mâna goală... Mi-l pot imagina pe acest slujitor scoţând darurile pentru toată această familie: brăţări, bijuterii din aur şi argint, multe bunuri scumpe, în cantități generoase... Să nu uităm că Avraam era un om foarte bogat. Apoi slujitorul începe să vorbească despre stăpânul său. Îmi imaginez cum stăteau toți în jurul focului, iar undeva, mai în spate, în plan secund, Rebeca... numai ochi și urechi! Asculta cât de pasional și convingător vorbea Eliezer despre Avraam şi despre Isaac – despre naşterea lui miraculoasă, despre viaţa și calitățile lui, despre relația lor cu divinitatea... Sigur că nu ocolise episodul de pe Muntele Moria, când Dumnezeu a oprit la milimetru jertfirea lui Isaac... Le explică misiunea lui, de a găsi o mireasă pentru Isaac... nu dintre canaaniţi, pentru că trebuia să fie o persoană gata să se închine Dumnezeului celui Viu, care-i purtase cu credincioșie pe Avraam și-ai lui până-n Canaanul, ca să-i facă un popor ales și să le ofere o țară privilegiată. Așa ajunsese el până atunci și până acolo...
Rebeca ascultase în tot acest timp... şi deodată vede că ei se întorc spre ea. Până în acel moment, nimeni nu-i acordase atenție, fuseseră concentrați la povestirea lui Eliezer... dar acum toţi îşi întorc privirile spre ea... şi fetei i se cere părerea: „Rebeca, tu ce crezi? Te vei duce cu omul acesta?” N-ai fi crezut niciodată ca fata – pe care ei credeau că o cunosc bine, și de la care poate nu se așteptau să aibă opinii foarte conturate – să răspundă imediat atât de răspicat; nu se bâlbâie, nu ezită, n-o ia pe ocolite, ci spune clar: „Voi merge”.
Aţi observat că oamenii pe care i-a chemat Domnul Isus să fie ucenicii Săi au răspuns și ei la fel? Și-au lăsat năvoadele şi s-au dus după El. Da, s-au mai întors... dar a venit repede ziua în care s-au despărţit de mrejele lor, la care nu s-au mai întors niciodată! L-au urmat pe Domnul Isus și au mers cu El peste tot. Duhul Sfânt cheamă oameni şi azi. El e noul Eliezer, un alt Mângâietor... Tatăl şi Duhul L-au trimis pe Fiul în lume să moară pentru lume, și Fiul, după ce a fost înălţat la cer, a trimis Duhul Sfânt, Mângâietorul. Duhul e activ acum în lume şi îi cheamă pe cei ce vor fi mireasa Domnului. El spune: „Vei merge? Iată-L pe Acela care a murit pentru tine. El te va mântui. Trebuie să fii răscumpărat mai întâi. Trebuie să vii la El ca păcătos, şi să-L accepţi ca Mântuitor. Când vei face acest lucru, vei fi născut din nou; vei deveni un copil al lui Dumnezeu şi vei fi inclus în Biserică, iar aceasta Îi va fi prezentată într-o zi ca mireasă.” Întrebarea este: Vei merge? Vei accepta invitaţia? Vei crede în Hristos ca Mântuitor? Singurele răspunsuri posibile sunt da sau nu!
Istoria din Geneza 24 nu se încheie aici. Convoiul lui Eliezer, mai bogat numeric, pornește la drum şi se îndreaptă spre Ţara Promisă.
Şi au lăsat pe sora lor, Rebeca, să plece cu doica ei, cu robul lui Avraam şi cu oamenii lui. Au binecuvântat pe Rebeca şi i-au zis: „O, sora noastră, să ajungi mama a mii de zeci de mii, şi sămânţa ta să stăpânească cetăţile vrăjmaşilor săi!” (Gen. 24:59-60)
Această profeţie s-a împlinit deja. Nu vorbim aici despre profeţie neîmplinită, ci despre una împlinită.
Rebeca s-a sculat, împreună cu slujnicele ei, au încălecat pe cămile şi au urmat pe omul acela. Robul a luat pe Rebeca şi a plecat. (Gen. 24:61)
Călătoria de întoarcere a fost lungă. Nu ni se spune nimic despre ea, dar ştiu că nu este uşor să mergi călare pe o cămilă. Am călătorit și eu odată pe o cămilă, dintr-un sat mic din afara oraşului Cairo până la piramide, şi vă spun sincer, nu vreau să repet experienţa! Cămilele sunt numite „corăbiile deşertului”... dar a fost mai dur decât orice călătorie cu barca. A fost dur! Şi aşa nu este uşor să călăreşti o cămilă, dar imaginaţi-vă cum e să mergi aşa prin deşert.
Îmi pot imagina grupul acesta cum se opreşte după o zi fierbinte prin deşert. Seara se oprea probabil în vreo oază. Acolo se face focul, se mănâncă ceva... și cum stau ei acolo lângă foc, înainte de a se duce la culcare, parcă o aud pe Rebeca spunând slujitorului lui Avraam: „Mai spune-mi despre Isaac.” Slujitorul întreabă: „Ce vrei să-ţi spun?” Ea răspunde: „Povesteşte-mi despre cum s-a născut, despre cum l-a adus tatăl lui ca jertfă pe altar.” Era ca în cântecul acela: „Spune-mi istoria lui Isus, spune-mi ce mult ne-a iubit...” Iar slujitorul spune: „Ţi-am spus totul seara trecută.” Rebeca spune: „Da, ştiu, dar mai spune-mi o dată!” Aşa că slujitorul povesteşte din nou, fiindcă – chiar dacă nu erau premiere – tot proaspete și fascinante păreau... În noaptea aceea, Rebeca doarme bine, pentru că visează la apropiata zi când îl va întâlni pe Isaac.
În ziua următoare, călătoria continuă, dar deşertul parcă nu mai e la fel de încins, iar cămila nu mai pare atât de inconfortabilă. Dar este un drum lung şi ei tot merg până când, într-un final, ajung să vadă în zare Canaanul... Apoi străbat țara şi ajung la Lahai-Roi, în partea de sud, în ţinutul încântător al Hebronului şi al cetăţii Beer-Şeba.
Isaac se întorsese de la fântâna „Lahai-Roi”, căci locuia în ţara de miazăzi. Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii şi s-a uitat; şi iată că veneau nişte cămile. (Gen. 24:62-63)
Permiteți-mi să sugerez din nou că în acest episod cu personaje umane obișnuite putem sesiza o imagine a venirii lui Hristos pentru mireasa Lui. Mulţi spun: „Nu-i aşa că va fi minunat când va veni Hristos şi noi vom fi luaţi cu El în văzduh?”... Însă unii vor fi deja cu El la venirea Lui! Cea mai mare parte a Bisericii va fi trecut de uşa morţii, şi ei vor veni cu El atunci. Trupurile lor vor fi înviate şi duhurile şi trupurile lor vor fi reunite, iar cei care sunt în viaţă vor fi luaţi pentru a fi cu Domnul în văzduh. Cei care au plecat înainte, prin moarte, Îl vor vedea când Se ridică de la dreapta Tatălui şi începe să-Şi cheme Biserica pentru a-L întâlni în văzduh. Ce imagine glorioasă!
Rebeca a ridicat şi ea ochii, a văzut pe Isaac şi s-a dat jos de pe cămilă. Şi a zis robului: „Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp?” Robul a răspuns: „Este stăpânul meu!” Atunci ea şi-a luat marama şi s-a acoperit. (Gen. 24:64-65)
Noi, mireasa lui Hristos, vom fi îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos, dar El a fost făcut neprihănire pentru noi. El a fost dat ca jertfă pentru nelegiuirile noastre şi El a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră pentru ca noi să putem avea o neprihănire care să ne permită să stăm înaintea lui Dumnezeu.
Rebeca vede că vine cineva spre ei şi întreabă cine este. Pe tot parcursul lungii lor călătorii, ea ajunsese să ştie multe despre el, dar acum urma să-l vadă faţă-n faţă! Într-o situaţie similară ne aflăm noi acum. Aşa cum spune Petru, pe Domnul/Mirele nostru „Îl iubim fără să-L fi văzut” (1 Pet. 1:8). Mă întreb dacă, la venirea Lui, Îl vom cunoaşte?! Cuvintele unui cântec spun: „Îl voi cunoaşte după semnele cuielor din mâinile Sale”. Da, și eu cred că aşa Îl vom recunoaşte pe Domnul nostru, când va veni. Ce imagine frumoasă, glorioasă, splendidă avem înaintea noastră! Să ne bucurăm cât mai mult de ea!
Robul a istorisit lui Isaac toate lucrurile pe care le făcuse. (Gen. 24:66)
Duhul Sfânt ne-a pecetluit şi ne va încredinţa lui Hristos în ziua răscumpărării. V-ați îndoit vreo clipă că acest slujitor al lui Avraam avea să găsească o mireasă pentru Isaac? Era demult decizia Domnului ca Isaac şi Rebeca să-și unească destinele.
Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui, şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale. (Gen. 24:67)
„Şi a iubit-o” – Hristos Şi-a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. „Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale.” Lucrul acesta ne vorbeşte despre faptul că Hristos are multe de câştigat prin mântuirea noastră. El ne doreşte, tânjeşte după noi. O, numai de I-am fi și noi credincioşi! În ecoul acestui imperativ, corectiv și curativ – ne oprim și noi, ajunși la capătul capitolului și episodului. Istoria însă continuă, și programul acesta!
Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 25:1-34 | Itinerar Biblic | Episodul 34
Wednesday Jun 12, 2024
Wednesday Jun 12, 2024
Bun găsit, sper că sunteți și pregătiți, și dornici să continuăm (meditând la Cuvântul lui Dumnezeu) să călcăm pe urmele marilor înaintași și să învățăm lecțiile trecutului ca să nu-i repetăm greșelile. Suntem la jumătatea cărții Geneza, iar pe axa timpului cu mai bine de 1800 de ani înainte de Hristos...
Un alt personaj proeminent de care se ocupă cartea Geneza în a doua sa parte este Isaac, fiul pe care Avraam și Sara l-au avut la o vârstă înaintată. Acesta apare efectiv în textul biblic la începutul cap. 21 din Geneza, odată cu mențiunea nașterii sale... și apare în continuare episodic și doar contextual în redarea evenimentelor din viața lui Avraam. De la finalul cap. 24, odată cu întâlnirea cu Rebeca, ce i-a fost adusă din Mesopotamia spre a-i fi soție, și-n continuare cum vom vedea, chiar dacă pare personajul principal, aparițiile și manifestările lui Isaac sunt șovăielnice, vagi, formale, nespectaculoase... Dumnezeu îi dă atenția cuvenită, dar Scriptura pare să nu insiste pe acest al doilea personaj major din cele patru asupra cărora se concentrează cartea Geneza – mai bine zis: lui Isaac îi este atribuită cea mai redusă întindere și atenție dintre primii patru patriarhi.
În capitolul 25, pe care-l abordăm acum, se întâmplă câteva lucruri imprtante, pe care le vom aborda și noi în ordinea în care sunt inserate. Acest capitol marchează și ieșirea de pe scena vieții terestre a lui Avraam, chiar dacă redarea cu prioritate a evenimentelor importante ale vieții lui se încheie practic în capitolul 23 – când îl trimite pe angajatul său de încredere Eliezer să-i găsească o nevastă lui Isaac. Călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, autorul uman al Genezei Moise ne oferă acum posibilitatea să ne luăm rămas bun de la acest personaj exemplar și fundamental al Scripturii, care-l numește între altele pe Avraam „prietenul lui Dumnezeu” și „tatăl tuturor celor credincioși”.
Din cele 10 versete alocate lui în acest capitol 25, le citim pe primele 2:
Avraam a mai luat o nevastă, numită Chetura. Ea i-a născut pe Zimran, pe Iocşan, pe Medan, pe Madian, pe Işbac şi Şuah. (Gen. 25:1-2)
Avraam are deci parte, la finalul vieții, de o familie sensibil mai numeroasă, pe care o primește după moartea Sarei. Cineva ar putea obiecta: „Bine, dar înţelesesem că încă de la momentul naşterii lui Isaac Avraam era aproape steril, nu i se mai puteau naşte copii.” De acord, poate că aşa era, din punct de vedere omenesc... însă când Dumnezeu face un lucru, îl face până la capătm și perfect! Vedem acum că Avraam nu l-a avut doar pe Isaac, ci mulţi alți copii. Cu amendamentul, desigur, că din Sara – soția iubită a tinereții sale – se născuse doar Isaac! Și că doar prin Isaac Dumnezeu își va continua planul de mântuire!
Citim și versetele 3 și 4 din Geneza 25:
Iocşan a născut pe Seba şi pe Dedan. Fiii lui Dedan au fost aşurimii, letuşimii şi leumimii. Fiii lui Madian au fost: Efa, Efer, Enoh, Abida şi Eldaa. Toţi aceştia sunt fiii Cheturei.
Această a doua soție a lui Avraam (al cărei nume poate fi aproximativ tradus „cea parfumată") este – prin fiii pe care-i aduce pe lume – la originea mai multor popoare arabe. Interesant că și din ceilalţi fii se vor naşte naţiuni, deși mai greu de identificat, și până la urmă nerelevante pentru că nu le mai întâlnim în Scriptură... dar pe Madian, da. Vom afla mai târziu că Moise va merge în ţara madianiţilor şi îşi va lua o nevastă de acolo. Înțelegem deci că atât madianiţii, cât şi medaniţii (ca să nu mai vorbim de cei ce se trag din Ismael) pot fi socotiți descendenți ai lui Avraam.
Ne bucurăm cu Avraam pentru bogata descendență fie și târzie căpătată, dar nu uităm că Domnul a anunțat că prin Isaac va veni „sămânţa”, şi nu prin vreunul din ceilalţi fii... pe care nu-i dezavuăm, nu-i defăimăm, dar nu ne concentrăm asupra lor, ci înaintăm pas cu pas spre împlinirea promisiunilor divine!
Următoarele șase versete aruncă o ultimă rază de lumină asupra lui Avraam, înainte de ieșirea lui din scenă; îl vedem luând câteva măsuri finale... dar cea mai mare parte a pasajului biblic care urmează redă succint funeraliile venerabilului patriarh. Citim Gen. 25:5-
Avraam a dat lui Isaac toate averile sale. Dar a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale; şi, pe când era încă în viaţă, i-a îndepărtat de lângă fiul său, Isaac, înspre răsărit, în ţara răsăritului. Iată zilele anilor vieţii lui Avraam: el a trăit o sută şaptezeci şi cinci de ani. Avraam şi-a dat duhul şi a murit, după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile; şi a fost adăugat la poporul său. Isaac şi Ismael, fiii săi, l-au îngropat în peştera Macpela, în ogorul lui Efron, fiul lui Ţohar, hetitul, care este faţă în faţă cu Mamre. Acesta este ogorul, pe care-l cumpărase Avraam de la fiii lui Het. Acolo au fost îngropaţi Avraam şi nevasta sa, Sara. (Gen. 25:5-10)
Îmi place mențiunea aceasta, făcută parcă în treacăt, că și Ismael a fost prezent la înmormântare; la urma urmei, Avraam fusese și tatăl lui. Aşadar, Isaac şi Ismael îl îngroapă pe tatăl lor, iar apoi Isaac se întoarce să locuiască în locul unde o întâlnise întâi pe Rebeca.
După moartea lui Avraam, Dumnezeu a binecuvântat pe fiul său, Isaac. El locuia lângă fântâna „Lahai-Roi.” (Gen. 25:11)
Vă reamintesc un principiu pe care l-am mai menționat, despre cum lucrează Duhul Sfânt în cartea Geneza. Linia genealogică respinsă este prezentată la început, apoi este abandonată, nu se mai vorbeşte despre ea... Apoi este abordată linia genealogică asumată de Dumnezeu, și care duce la Hristos.
În versetele care urmează, de la 12 la 18, ne sunt prezentaţi urmaşii lui Ismael, fiul lui Avraam, pe care l-a născut Agar, sclava egipteancă a Sarei – așadar linia secundară, fără ecou în planul lui Dumnezeu (chiar dacă are și azi un rol și-un impact în istorie și-n lume):
Iată spiţa neamului lui Ismael, fiul lui Avraam, pe care-l născuse lui Avraam egipteanca Agar, roaba Sarei. Iată numele fiilor lui Ismael, după numele lor, după neamurile lor: Nebaiot, întâiul născut al lui Ismael, Chedar, Adbeel, Mibsam, Mişma, Duma, Masa, Hadad, Tema, Ietur, Nafiş şi Chedma. Aceştia sunt fiii lui Ismael; acestea sunt numele lor, după satele şi taberele lor. Ei au fost cei doisprezece voievozi, după neamurile lor. Şi iată anii vieţii lui Ismael: o sută treizeci şi şapte de ani. El şi-a dat duhul şi a murit şi a fost adăugat la poporul său. Fiii lui au locuit de la Havila până la Şur, care este în faţa Egiptului, cum mergi spre Asiria. El s-a aşezat în faţa tuturor fraţilor lui.
Iar acum, o luăm pe linia aleasă, hristică. Este linia genealogică pe care o vom urma și noi. Citim așadar vers. 19 din Geneza 25:
Iată spiţa neamului lui Isaac, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac.
În primul capitol din Matei, genealogia Mântuitorului începe astfel: „Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov”. Fiecare dintre oamenii prezentaţi acolo au avut şi alţi fii; Avraam a avut mulţi fii, însă ne este prezentată doar genealogia lui Isaac. Putem uita de Ismael, de Madian, de Medan şi de toţi ceilalţi. Urmaşii lor se vor intersecta din când în când cu urmaşii lui Isaac, însă noi nu vom urmări istoria lor – pentru că nici Biblia n-o face.
Isaac era în vârstă de patruzeci de ani când a luat de nevastă pe Rebeca, fata lui Betuel, arameul din Padan-Aram, şi sora lui Laban, arameul. Isaac s-a rugat Domnului pentru nevasta sa, căci era stearpă; şi Domnul l-a ascultat: nevasta sa, Rebeca, a rămas însărcinată. (Gen. 25:20-21)
Este interesant de observat cum istoria se repetă – și vom mai avea prilejul să constatăm curând asta! Deocamdată, vedem că şi Rebeca, la fel ca Sara, era stearpă. Isaac s-a rugat însă lui Dumnezeu pentru soția lui, şi iat-o însărcinată cu gemeni!
Copiii se băteau în pântecele ei; şi ea a zis: „Dacă-i aşa, pentru ce mai sunt însărcinată?” S-a dus să întrebe pe Domnul. (Gen. 25:22)
Duelul acesta prenatal, aproape neverosimil (dar real, dacă apare în Biblie!), anticipează confruntarea îndelungată a celor frați pe parcursul vieții lor, anunță tensiunile etnice și războaiele dintre descendenții lor, care vor incendia nu doar partea aceea de lume, și simbolizează și eterna ciocnire a contrariilor – lupta (care continuă şi astăzi în lume) între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între Duhul Sfânt şi natura umană. Orice creştin ştie despre această luptă, pe care o descrie bine și apostolul Pavel în capitolul 7 din Romani.
Dar Rebeca nu înţelegea, aşa că-L întreabă pe Dumnezeu: „Ce-nseamnă asta?”
Şi Domnul i-a zis: „Două neamuri sunt în pântecele tău, şi două noroade se vor despărţi la ieşirea din pântecele tău. Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare va sluji celui mai mic.” (Gen. 25:23)
Domnul îi spune aici un lucru neobișnuit și total contra curentului vremii: că mezinul va fi stăpânul fratelui mai mare, și că lupta din ea anunță lupte viitoare interetnice, și conflicte majore între neamuri dezbinate și învrăjbite, care parcă n-ar avea nicio legătură de sânge! Ce buimăcită dar și îngrozită trebuie să fi fost Rebeca la această veste!
S-au împlinit zilele când avea să nască; şi iată că în pântecele ei erau doi gemeni. Cel dintâi a ieşit roşu de tot, ca o manta de păr, şi de aceea i-au pus numele Esau. (Gen. 25:24-25)
Numele Esau înseamnă „roşu” sau „pământiu”. Întrucât Esau este născut primul, el este considerat întâiul născut, cel mai mare, însă cel mai mare va sluji celui mai mic.
Apoi a ieşit fratele său, care ţinea cu mâna de călcâi pe Esau; şi de aceea i-au pus numele Iacov. Isaac era în vârstă de şaizeci de ani când s-au născut ei. (Gen. 25:26)
Isaac şi Rebeca erau căsătoriţi de aproape douăzeci de ani când s-au născut copiii. Cel întâi născut dintre gemeni a fost Esau, şi ei l-au numit „Roşu”. Iacov, care înseamnă „înşelătorul” sau „uzurpatorul”, se ţinea de călcâiul lui Esau şi l-au numit aşa pentru că va încerca să-i ia locul celui mai mare, pentru că Dumnezeu spusese deja că aşa se va întâmpla!
Băieţii aceştia s-au făcut mari. Esau a ajuns un vânător îndemânatic, un om care îşi petrecea vremea mai mult pe câmp; dar Iacov era un om liniştit, care stătea acasă în corturi. (Gen. 25:27)
Vom privi acum puțin mai în detaliu la vieţile acestor doi fii ai lui Isaac și vom vedea cum au crescut ei în casa părinţilor. Ei erau – ați reținut sper – gemeni, dar nu cred că veţi găsi doi fraţi mai diferiţi unul de altul decât aceştia doi. Iacov și Esau nu s-au bătut doar în pântecele mamei, ci o vor ține așa tot timpul, vor fi vrăjmaşi aproape toată viaţa. Cei doi aveau temperamente și preocupări diferite, și viziuni complet opuse despre viaţă. Gândirea lor era foarte diferită una de alta, şi în consecință atitudinile lor erau diferite.
La început, parcă ne vine să zicem că Esau pare mai plăcut decât Iacov, mai viu, mai energic... însă vom vedea că nu putem judeca pe cineva doar după aparenţe. Trebuie să înţelegem şi să judecăm după ce se petrece în sufletul lui și vom învăţa asta în acest caz. (Iar dincolo de toate, să nu uităm niciodată că Dumnezeu este implicat în creșterea și aportul fiecărei persoane, cu atât mai mult în cei ce fac parte nemijlocită din derularea unui plan divin!)
„Băieţii aceştia s-au făcut mari.” Esau era un vânător priceput, genul atletic, căruia îi place să petreacă timpul afară, în natură. El este genul de băiat... era să zic modern, dar așa au fost și sunt cam dintotdeauna și peste tot băieții: pasionați de mișcare, de confruntare, aventuroși, dinamici, aplecați spre orice împlică partea fizică, partea materială... dar care nu au aproape niciun fel de viziune, înţelegere sau dorinţă de cunoaştere a lucrurilor spirituale. Esau era la fel: interesat în cele firești, implicat mai mult în latura vieții care-i antrenează trupul.
Iacov părea și el un băiat obişnuit, chiar dacă de alt gen: mai molatic, mai static, mai casnic – era clar „băiatul mamei”, complet sub influenţa ei și veţi vedea că el făcea tot ce îi spunea mama.
Scurt și cuprinzător: Esau este băiatul lui tata... iar Iacov – băiatul mamei. Asta ne spune și versetul următor – Gen. 25:28
Isaac iubea pe Esau, pentru că mânca din vânatul lui; Rebeca însă iubea mai mult pe Iacov. (Gen. 25:28)
Aceasta este o mare problemă în orice familie. De aici trebuie să fiți siguri că vor apărea probleme, şi că vor sări scântei. Când un părinte îi ţine partea unui copil şi celălalt părinte ţine partea altuia, poţi fi sigur că vor apărea probleme, la toate nivelurile și între toate părțile... Vorbim deja de tabere! Exact aşa s-a întâmplat aici.
Isaac îl iubea pe Esau pentru că mânca din vânatul lui. De fiecare dată când Esau pleca la vânătoare, venea cu ceva acasă. Lui Isaac îi plăcea asta – îi plăcea și genul acesta de băiat care se poartă ca un bărbat în devenire și-și petrece timpul în aer liber, dar și rezultatele acestei îndeletniciri: mai mereu carne proaspătă la masă! Rebeca îl iubea pe Iacov, pentru că era mai liniștit, mai docil, mai mămos... Ce mai, cum am spus şi mai devreme: la început, Esau pare mult mai atrăgător, mai plăcut decât fratele său. Pare să fie un om mai harnic, mai folositor. Iacov este mai isteţ; el încearcă să fie deştept. Va trebui să observăm că pe el nu-l deranjează să facă lucruri care sunt complet greşite (și Dumnezeu va avea de lucru cu el din pricina asta.). Este interesant că, deşi Esau este atât de atractiv la prima vedere, el nu manifestă niciun interes pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, nu avea atracție sau înclinații spirituale. Era un tip de viață, și trăia doar pentru lumea de aici, pentru lucrurile materiale.
În schimb, adânc în sufletul lui Iacov exista dorinţa pentru lucrurile spirituale. I-a luat mult timp lui Dumnezeu să cureţe toate lucrurile necurate, să-i scoată măştile pe care şi le punea, să-i spargă carapacea pentru a ajunge la acele dorinţe spirituale, dar în cele din urmă El a reuşit să facă toate acestea. Înainte de a termina studiul vieţii lui Iacov (povestea lui va continua aproape în tot restul cărţii Geneza) vom înţelege că el a fost dintotdeauna omul lui Dumnezeu, cu toate că nu a demonstrat acest lucru decât spre bătrâneţe.
Dar să nu ne grăbim... Și să observăm un incident care are loc în casa lor. Se vede foarte clar cum favoritismul arătat de ambii părinţi duce la apariţia problemelor şi a conflictului în această familie... despre care am fi putut spune că era una fericită.
Odată, pe când fierbea Iacov o ciorbă, Esau s-a întors de la câmp, rupt de oboseală. Şi Esau a zis lui Iacov: „Dă-mi, te rog, să mănânc din ciorba aceasta roşiatică, fiindcă sunt rupt de oboseală.” Pentru aceea s-a dat lui Esau numele Edom. Iacov a zis: „Vinde-mi azi dreptul tău de întâi născut!” Esau a răspuns: „Iată-mă, sunt pe moarte; la ce-mi slujeşte dreptul acesta de întâi născut?” (Gen. 25:29-32)
Acest eveniment ne arată foarte bine caracterul fiecăruia dintre aceşti doi băieţi. Esau s-a întors de la câmp și era foarte obosit. Totuşi, nu era chiar pe moarte din lipsă de hrană, aşa cum sugerează unii. Nu exista niciun om în familia lui Avraam care să flămânzească, se găsea întotdeauna ceva de mâncare. Problema aici este doar că nu era nimic pregătit în acel moment decât această ciorbă, această supă preparată de Iacov. Pentru că stătea mai mult pe-acasă, Iacov era cu siguranţă și un bucătar bun.
„«Dă-mi, te rog, să mănânc din ciorba aceasta roşiatică (în anumite traduceri se specifică faptul că acest cuvânt „ciorbă” a fost înlocuit cu un echivalent – zeamă, fiertură), fiindcă sunt rupt de oboseală.» Pentru aceea s-a dat lui Esau numele Edom.” Edom înseamnă „roşu” sau „pământiu”, la fel ca Esau. Acest om îi cere fratelui său o porţie de mâncare şi Iacov vede aici o ocazie. El manifesta în sine trăsături de om înşelător şi egoist, şi – alimentat probabil și de mama sa – ajunsese să-și dorească dreptul lui Esau. Așa că prinde ocazia și-i spune fratelui său: „Vinde-mi azi dreptul tău de întâi-născut!”
Să ne oprim puţin ca să-nțelegem semnificaţia şi valoarea dreptului de întâi-născut. Întâiul-născut era viitorul cap al familiei. El era, de asemenea, preotul familiei. În acest caz, însemna că prin el va veni Isus Hristos. Credeţi că Esau a apreciat la adevărata valoare acest drept pe care-l avea? Iacov ştia că fratele lui nu aprecia asta. Nu acorda nicio importanţă acestui aspect şi cu siguranţă că nu dorea să fie preotul familiei.
În zilele noastre, când sunt rugaţi să facă ceva pentru Hristos, unii creştini răspund: „Eu nu sunt pastor, nu pot să fac asta.” Sunt foarte mulţi oameni astăzi care nu sunt interesaţi de lucrurile spirituale și nu vor nici măcar să lase impresia că ar fi interesaţi.
Aşa era şi Esau. El nu era (și nu dorea să lase impresia că ar fi) interesat de lucrurile spirituale. Dacă l-ar fi numit cineva „diacon” sau „predicator”, aceasta ar fi fost o insultă pentru el. El nu dorea dreptul de întâi-născut, nu îi păsa dacă este sau nu în linia genealogică ce duce la Hristos. Nu era om căruia să-i fi păsat mai puţin de acest lucru decât Esau.
Iacov în schimb înţelege toate acestea şi prinde momentul: „Uite cum facem: eu îţi dau un castron de ciorbă, dacă tu îmi cedezi dreptul tău de întâi-născut.” Esau n-a avut nici cea mai mică ezitare să încheie acest târg, și răspunde: „Bucuros fac acest schimb; la ce-mi foloseşte dreptul de întâi-născut? Ce-mi pasă mie de dreptul ăsta? Tot ce vreau acum este un castron de ciorbă.” Iată deci cât valorau pentru el lucrurile spirituale!
Să nu trecem însă ușor peste faptul că şi ce a făcut Iacov era greşit. Dar Dumnezeu știa ce se va-ntâmpla – nu spusese El că „cel mai mare va sluji celui mai mic”? Dumnezeu urma să-i confere dreptul de întâi-născut lui Iacov, dar pare că acesta nu poate sau nu mai vrea să aştepte, şi ia singur ceea ce Dumnezeu îi promisese deja. El procedează cu viclenie. Iacov ar fi trebuit să aştepte ca Dumnezeu să-Și împlinească promisiunea.
Acest om a trăi multă vreme doar cu gândul de a obţine cât mai multe avantaje pentru sine. El gândea probabil că, atâta timp cât se putea descurca singur, nu vedea niciun motiv să-L caute ori să-L implice mai mult pe Dumnezeu. Se simţea în stare să-şi poarte singur de grijă. În prima parte a vieţii, pare că s-a descurcat destul de bine, după standardele lumii. Însă, la un moment dat, Dumnezeu l-a trimis la o şcoală... în care director era unchiul Laban! Acolo era şcoala înşelătoriilor, şi – oricât de dotat era în acest sens – Iacov avea să înveţe niște lucruri în această şcoală. Acum și-aici însă, el operează încă pe baza auto-suficienței – crede că este suficient de abil să obţină singur ce crede că i se cuvine.
Şi Iacov a zis: „Jură-mi întâi.” Esau i-a jurat şi astfel şi-a vândut dreptul de întâi născut lui Iacov. Atunci Iacov a dat lui Esau pâine şi ciorbă de linte. El a mâncat şi a băut; apoi s-a sculat şi a plecat. Astfel şi-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut. (Gen. 25:33-34)
Acesta este aspectul cel mai important de aici. Este ca şi cum cineva deține, fără să știe, o moştenire prețioasă, să spunem o Biblie veche care a aparţinut bunicului său, şi altcineva îşi doreşte foarte mult Biblia aceea, şi-i oferă câțiva bănuți pe ea. Proprietarul spune: „De acord! Oricum aveam de gând să arunc vechitura asta!” Exact aşa a procedat Esau; s-a aşezat la masă şi a mâncat ciorba. Și-a cedat atât de ușor și de ieftin un drept... care nu avea nicio valoare pentru el! Nu-l interesau lucrurile spirituale. Din păcate și în bisericile de azi există oameni cu acest mod de gândire: nu au discernământ, şi nici dorinţa de a cunoaşte sau adânci adevărurile spirituale. Cred că un om este cu adevărat creştin dacă este învățabil – dacă se lasă condus și învățat de Duhul Sfânt.
La capătul acestui capitol, se termină și timpul alocat întâlnirii noastre. Gândiți-vă: pe ce puneți preț? Cât apreciați lucrurile spirituale? La ce puteți renunța și la ce nu? Dacă ne vom reîntâlni, înseamnă că ați răspuns bine! Dumnezeu să-Și termine lucrul în și cu tine!
Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 26:1-35 | Itinerar Biblic Episodul 35
Wednesday Jun 12, 2024
Wednesday Jun 12, 2024
Vă salut, stimați ascultători și prieteni – m-aș bucura să constat că deveniți pasionați și interesați de exemplele și traiectoriile biblice... Pentru că e penurie de modele, sper să găsim în Biblie repere pilduitoare, care să ne asiste (fie și indirect) la înaintare și la creștere!
Am trecut în a doua jumătate a cărții Geneza, prima dintre cele 66 de secțiuni biblice pe care ne-am propus să le abordăm în acest program. Iar personajul în compania căruia am trecut puntea între cele două jumătăți ale cărții începuturilor este Isaac, fiul lui Avraam. Capitolul (și episodul) precedent ne-a prezentat câteva evenimente importante: moartea lui Avraam, naşterea gemenilor Esau şi Iacov ai cuplului Isaac/Rebeca, târgul șocant din tinerețea celor doi frați (gemeni, dar atât de diferiți): în schimbul unui castron de ciorbă de linte, Isaac obține de la Esau dreptul de întâi-născut. Cu teribilism și inconștiență, Esau își potolește foamea... și pleacă ștergându-se la gură și fluierând! Desigur, amândoi au greșit: Esau pentru că n-a dat doi bani pe dreptul lui natural – și am văzut în asta desconsiderarea aspectelor spirituale ale vieții – iar Iacov pentru că a luat-o înaintea lui Dumnezeu, și s-a folosit de șiretenie ca să pună mâna mai repede pe ceea ce Dumnezeu oricum promisese.
Acest episod antologic ne spune multe și despre caracterul celor doi frați, și despre traiectoriile lor ulterioare... Nu uităm însă că dincolo de orice este Dumnezeu, care coordonează acte, fapte, personaje, evenimente spre împlinirea voiei și planului Său!
Spuneam data trecută că istoria se repetă... o veți constata imediat încă o dată, pt că sigur veți recunoaște împrejurări similare, peste care am mai trecut, care ne conferă o senzație de deja-vu, de tipar... deși e clar că se întâmplă în alte timpuri și cu alte personaje!
Capitolul 26 din Geneza nu este nici spectaculos, nici atractiv... și este centrat pe un personaj care pare mai degrabă șters – Isaac... dezavantajat și de succesiunea în care este parte: după Avraam, o personalitate impresionantă, şi înainte de Iacov, un om de asemenea extrem de complex și cu o existență aventuroasă. Acest capitol 26 este singurul dedicat în totalitate și aproape în exclusivitate lui Isaac... iar el nu pare deloc să se străduiască să facă lucrurile mai palpitante... În ultimii ani, am examinat mai atent acest pasaj biblic, şi am observat că (precum în marea majoritate a cazurilor) Dumnezeu are şi aici un mesaj spiritual important pentru noi. Este una dintre acele împrejurări la care cred că se va fi referit apostolul Pavel când a scris (Rom. 15:4): „Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”
Acest capitol ne învaţă între altele răbdarea, şi unii dintre noi chiar au nevoie de răbdare – eu, cu siguranţă da! Dar să nu credeți că doar răbdare aşteaptă Dumnezeu de la noi. Avraam, Iacov sau David au fost oameni de acţiune, temperamentali, energici și nu întotdeauna mostre de răbdare. Dumnezeu a arătat astfel cât de bine poate folosi El astfel de oameni. Viaţa lui Isaac însă ne transmite un mesaj foarte important: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Tim. 3:16–17). Toată Scriptura, deci și fiecare personaj! Cu aceste lucruri în minte, să trecem la studiul acestui capitol.
Isaac, fiul cel îndelung așteptat și mult iubit al lui Avraam, beneficiază de siguranța reconfirmării legământului. Despre asta este vorba la debutul capitolului, citim primul verset
În ţară a venit o foamete, afară de foametea dintâi, care fusese pe vremea lui Avraam. Isaac s-a dus la Abimelec, împăratul filistenilor, la Gherar.
Aceasta este a doua foamete care este menţionată în carte. Vă amintiţi că a mai fost o foamete în vremea lui Avraam, când el l-a luat pe Lot şi au plecat în Egipt.
Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Nu te coborî în Egipt! Rămâi în ţara în care îţi voi spune. (Gen. 26:2)
De ce i-a spus Dumnezeu acest lucru lui Isaac? Ei bine, Isaac avea modelul tatălui său pe care putea să-l urmeze, iar tatăl său plecase în Egipt într-o situaţie exact ca aceasta, ceea ce arată că sunt păcate care se transmit din tată în fiu, conform zicalei „aşa tată, aşa fiu”. Puteţi vorbi cât doriţi despre prăpastia dintre generaţii; nu există nicio prăpastie între generaţii în ceea ce privește păcatul. Acesta se transmite de la o generaţie la alta. De obicei, fiii fac aceleaşi greşeli ca şi părinţii lor – desigur, binecuvântate sunt excepțiile, deși ele nu fac decât să confirme regula!
Mai departe, Dumnezeu îi dă lui Isaac instrucţiuni clare pentru perioada de foamete și, în același timp, îşi reafirmă legământul făcut cu Avraam. Citim Gen. 26:3-4
„Locuieşte ca străin în ţara aceasta; Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta; căci toate ţinuturile acestea ţi le voi da ţie şi seminţei tale şi voi ţine jurământul pe care l-am făcut tatălui tău, Avraam. Îţi voi înmulţi sămânţa, ca stelele cerului; voi da seminţei tale toate ţinuturile acestea; şi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, ca răsplată...”
Dumnezeu îi spune lui Isaac: „Nu pleca din ţara asta, nu te duce în Egipt, vreau să confirm şi faţă de tine legământul pe care l-am făcut cu Avraam!” Și repetă promisiunea cu cele trei părţi ale sale: (1) ţara – „toate ţinuturile acestea ţi le voi da ţie şi seminţei tale”; (2) poporul – „îţi voi înmulţi sămânţa, ca stelele cerului”; (3) binecuvântarea – „toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta.”
„...pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele.” (Gen. 26:5)
Sigur, motivația din vers. 5 este o concluzie generală asupra vieții în ansamblu (și-a sfârșitului vieții) lui Avraam, și nu o referire la comportamentul lui Avraam din împrejurarea asemănătoare prin care trecuse și el, și-n care se comportase la fel de impulsiv. În cazul lui, Biblia nu afirmă explicit că Dumnezeu ar fi intervenit să-i oprească refugiul în Egipt; lui Isaac însă, i Se arată cu acest scop. În plus, la acel moment Dumnezeu nu dăduse încă legea mozaică; așadar, Avraam nu se afla sub această lege. Important este însă că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Avraam ceva, el a crezut şi a făcut ce i-a cerut Dumnezeu. Avraam demonstrase că are credinţă prin faptele sale.
Sunt prea mulţi cei din zilele noastre care se plâng că nu simt că viaţa lor de creştini este reală, autentică... și în același timp, nu fac decât să stea pe margine, aşteptând să se întâmple ceva măreţ în viaţa lor. Pur şi simplu nu se întâmplă aşa. Atunci când crezi în Dumnezeu, reacţionezi la promisiunile Lui! Dacă m-ar suna cineva acum şi mi-ar spune că mi-a pus o sacoșă cu bani într-un loc anume din parcul principal al orașului, credeţi că aş sta acasă tot restul zilei? Vă daţi seama că, imediat după încheierea convorbirii, aş țâșni pe ușă! Credinţa se manifestă și se dovedește prin felul în care reacţionezi la ceea ce ştii. Credinţa te îndeamnă la acţiune. Avraam l-a crezut pe Dumnezeu şi El i-a socotit credinţa ca neprihănire. Dumnezeu îi spune lui Isaac că doreşte ca şi el să fie o persoană de acest gen. Și Isaac pare să asculte, vers. 6:
Astfel Isaac a rămas la Gherar. (Gen. 26:6)
După moartea lui Avraam, Isaac locuise lângă fântâna Lahai-Roi (25.11), între Cades și Bared (Gen. 16.14) – locul unde Domnul i Se arătase lui Agar, și unde mai apoi Isaac o văzuse prima oară pe Rebeca. Deci Isaac pleacă totuși de acolo și se duce în Gherar, care se afla în partea de sud (deci în direcția Egiptului!). Și Avraam şi Isaac au trăit în Gherar. Avraam intrase în ţinutul acela pe la nord de Sihem, dar în cele din urmă s-a mutat şi a locuit în partea de sud, la Hebron, „locul părtăşiei”. Deci Isaac și Rebeca se opresc în Gherar:
Când îi puneau oamenii locului aceluia întrebări cu privire la nevasta lui, el zicea: „Este sora mea.” Căci îi era frică să spună că este nevasta sa, ca să nu-l omoare oamenii locului aceluia, fiindcă Rebeca era frumoasă la chip. (Gen. 26:7)
Vă sună cunoscut, nu? Isaac face acelaşi păcat ca şi tatăl lui. Dumnezeu îl prevenise, să nu se ducă în Egipt, și aşa a făcut – s-a dus în schimb la Gherar. Acolo probabil că a văzut că bărbaţii se uitau cu admiraţie la Rebeca, aşa că Isaac îi spune soției sale: „Dacă te-nteabă, zi-le oamenilor de aici că eşti sora, nu soţia mea.” Seamănă, dar e diferit de ce făcuse Avraam: Avraam spusese adevărul pe jumătate, Isaac spune o minciună întreagă.
Fiindcă şederea lui acolo se lungise, s-a întâmplat că Abimelec, împăratul filistenilor, uitându-se pe fereastră, a văzut pe Isaac jucându-se cu nevasta sa, Rebeca. (Gen. 26:8)
Presupuneți că doar râdeau şi se jucau împreună? Cred că mai mult, chiar...
Abimelec a trimis să cheme pe Isaac şi i-a zis: „Nu mai încape îndoială că e nevasta ta. Cum ai putut zice: „E sora mea”? Isaac i-a răspuns: „Am zis aşa, ca să nu mor din pricina ei.” Şi Abimelec a zis: „Ce ne-ai făcut? Ce uşor s-ar fi putut ca vreunul din norod să se culce cu nevasta ta şi ne-ai fi făcut vinovaţi.” (Gen. 26:9-10)
Isaac îi pusese pe aceşti oameni în pericolul de a comite un păcat. Mă gândesc la bietul Abimelec, care o pățește din nou, în același fel – și cu aceeași familie (chiar dacă persoanele erau altele!) Nu știu câți dintre noi ar fi dovedit moderația, răbdarea și înțelepciunea acestui filistean! Deși avea autoritatea să-i pedepsească, iar pe Avraam chiar îl expulzase, Abimelec nu reacționează cu mânie, ci practic se erijează în protectorul celor despre care cred că ajunsese să înțeleagă că erau protejați de Dumnezeu!
Atunci Abimelec a dat următoarea poruncă întregului norod: „Cine se va atinge de omul acesta sau de nevasta lui va fi omorât.” (Gen. 26:11)
Abimelec încearcă să manifeste tact și deschidere față de Isaac, pentru că acesta era respectat şi apreciat de cei din comunitatea în care trăia, la fel cum fusese şi Avraam. Amândoi erau nişte oameni deosebiţi. Fac această afirmaţie aici pentru că din restul capitolului s-ar putea să nu rămânem cu impresia că Isaac era un om deosebit.
Isaac a făcut semănături în ţara aceea şi a strâns rod însutit în anul acela; căci Domnul l-a binecuvântat. (Gen. 26:12)
Vedem aici că Dumnezeu este cu Isaac, aceasta fiind binecuvântarea pe care a oferit-o Dumnezeu poporului acestuia încă din ziua în care l-a chemat pe Avraam. Este vorba despre o binecuvântare materială. Mai târziu, când Dumnezeu i-a aşezat în ţara aceea, le-a spus că-i va binecuvânta cu roade ale pământului, că vor avea întotdeauna ce să mănânce și Dumnezeu Şi-a împlinit această promisiune atâta timp cât ei au trăit în ascultare de El.
Ţin să vă precizez că Dumnezeu nu ne-a promis şi nouă această binecuvântare. El ne-a promis binecuvântări spirituale, care sunt partea noastră astăzi, însă şi aceste binecuvântări au aceleaşi condiţii: depind de umblarea noastră cu Dumnezeu. Dacă noi Îi permitem, El vrea să ne binecuvânteze din plin din punct de vedere spiritual. Așadar, aflăm aici că Isaac a fost binecuvântat foarte mult.
Astfel omul acesta s-a îmbogăţit şi a mers îmbogăţindu-se din ce în ce mai mult, până ce a ajuns foarte bogat. (Gen. 26:13)
Să nu uităm că Isaac a fost foarte binecuvântat. Isaac începe să facă agricultură şi pământul rodeşte însutit. Poate că unii dintre noi au impresia că Avraam şi Iacov sunt nişte oameni deosebiţi, dar Isaac, nu. Daţi-mi voie să afirm că şi Isaac era o personalitate!
Este semnificativ faptul că viaţa lui este întreţesută cu elemente ale experienţei lui Avraam. Naşterea și viața lui Isaac sunt prezentate din perspectiva experienţelor lui Avraam. Deşi Isaac era important atunci când a fost adus ca jertfă pe altar, noi îi vedem pe Avraam şi pe Isaac împreună. De ce ne sunt prezentaţi aşa? Am văzut că toate lucrurile care li s-au întâmplat servesc ca exemple pentru noi astăzi, iar acest aspect este o imagine a intimităţii profunde dintre Dumnezeu Tatăl şi Domnul Isus Hristos. Isus a spus: „Cine m-a văzut pe mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Şi în rugăciunea pe care Isus a făcut-o în calitate de mare preot a spus: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (Ioan 17:4). De asemenea, El a mai spus: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17). Este deci cât se poate de nimerit ca istoria lui Isaac şi istoria lui Avraam să fie prezentate în strânsă legătură.
În acest capitol 26, îl vedem pe Isaac singur, pe picioarele lui, şi pare că nu se descurcă foarte bine, pare să fie un om slab care repetă păcatul lui Avraam. Cu toate acestea, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că el era un om deosebit în ţara aceea.
Avea cirezi de vite şi turme de oi, şi un mare număr de robi; de aceea filistenii îl pizmuiau. (Gen. 26:14)
Sigur, devenea un om atât de înfloritor pentru că Dumnezeu îl binecuvânta, cum promisese tatălui său Avraam. Filistenii nu puteau să suporte să vadă atâta prosperitate, atât din invidie, cât și din răzvrătirea și nepăsarea față de Dumnezeul lui Avraam și Isaac.
Toate fântânile pe care le săpaseră robii tatălui său, pe vremea tatălui său, Avraam, filistenii le-au astupat şi le-au umplut cu ţărână. (Gen. 26:15)
Aceasta este o dovadă a ostilității localnicilor. Avraam săpase fântâni în ţinutul acela, iar acum acestea erau ale lui Isaac. Când a dorit să se folosească de ele, însă, a constatat că fântânile erau astupate. Acesta a fost un punct de plecare în aversiunea, tensiunile și conflictele dintre cele două tabere, care au escaladat continuu până în zilele noastre.
Şi Abimelec a zis lui Isaac: „Pleacă de la noi, căci ai ajuns mult mai puternic decât noi.” (Gen. 26:16)
Observaţi, vă rog, că acum Isaac este un om influent, dar nu trufaș sau conflictual.
Isaac a plecat de acolo şi a tăbărât în valea Gherar, unde s-a aşezat cu locuinţa. (Gen. 26:17)
Abimelec îi spune acum lui Isaac: „Ai început să ne faci probleme. Ar fi mai bine dacă ai pleca.” Observați că acesta îl respecta pe Isaac foarte mult.
Această parte a vieţii lui pare să arate că este un om slab, însă nu este aşa. El se întoarce înapoi în zona unde locuise Avraam.
Isaac a săpat din nou fântânile de apă pe care le săpaseră robii tatălui său, Avraam, şi pe care le astupaseră filistenii după moartea lui Avraam; şi le-a pus iarăşi aceleaşi nume pe care le pusese tatăl său. Robii lui Isaac au mai săpat în vale şi au dat acolo peste o fântână cu apă de izvor. Păstorii din Gherar s-au certat însă cu păstorii lui Isaac, zicând: „Apa este a noastră.” Şi a pus fântânii numele Esec, pentru că se certaseră cu el. (Gen. 26: 18-20)
Apa este indispensabilă pentru viaţă. Fără apă nu poate exista viaţă. Dacă zburaţi peste zone deșertice, ore-ntregi poate nu vedeți decât nisip, zone aride... iar deodată vedeţi o pată de culoare, o zonă de un verde luxuriant... Nu e cazul să vă-ntrebaţi ce sau cum s-a întâmplat acolo. Apa este singura explicaţie.
Apa este și o metaforă pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să bem mult din ea, căci este „apa Cuvântului”. Apa este necesară pentru băut, dar şi pentru spălat. Isus a spus că suntem curăţaţi prin Cuvântul pe care El l-a rostit.
Tot apa este explicaţia pentru diferenţele dintre copiii lui Dumnezeu din orice biserică. Se vede o diferenţă în viaţa credincioşilor care studiază Cuvântul lui Dumnezeu. Şi desigur, vor fi lupte. Dar cred că dacă vrei într-adevăr să studiezi Cuvântul lui Dumnezeu va trebui să plăteşti un preţ, fiindcă Diavolul te va lăsa să faci orice în afară de asta.
Apoi au săpat o altă fântână, pentru care iar au făcut gâlceavă, de aceea a numit-o Sitna. Pe urmă s-a mutat de acolo şi a săpat o altă fântână, pentru care nu s-au mai certat; şi a numit-o Rehobot; „căci”, a zis el, „Domnul ne-a făcut loc larg, ca să ne putem întinde în ţară.” (Gen. 26:21-22)
El numeşte această fântână Rehobot, care înseamnă „este loc pentru noi”. Până acum a săpat o fântână şi i-a fost luată. S-a mutat, a mai săpat una – i-a fost luată şi aceea... şi el s-a tot mutat aşa. Aceasta arată că Isaac era un adept al păcii şi un om cu multă răbdare și tenacitate. David nu ar fi procedat aşa, pot să vă asigur de asta. Simon Petru n-ar fi făcut nici el aşa, și sincer să fiu: nici Vernon McGee n-ar fi făcut aşa! Aceasta este o lecţie pentru noi toţi, mai ales dacă o aplicăm la studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Acesat ne învață și ne cere invariabil să fim oameni ai păcii, ai răbdării, ai stabilității, neatașați însă de valorile efemere sau false ale acestei lumi!
De acolo s-a suit la Beer-Şeba. Domnul i S-a arătat chiar în noaptea aceea şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Avraam; nu te teme, căci Eu sunt cu tine; te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi sămânţa, din pricina robului Meu, Avraam.” (Gen. 26:23–24).
Dumnezeu i Se arată pentru că-și dă seama că Isaac avea nevoie de alinare. Dumnezeu li S-a arătat tuturor patriarhilor, cu excepţia lui Iosif. El i S-a arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.
Isaac a zidit acolo un altar, a chemat Numele Domnului şi şi-a întins cortul acolo. Robii lui Isaac au săpat acolo o fântână. (Gen. 26:25)
Isaac continuă să sape fântâni. Nu-i nici simplu, nici spectaculos – îți trebuie perseverență, încredere, putere... Când te gândeşti la Isaac, te gândeşti la fântâni. Când spui Avraam, te gândeşti la altare (iar când spui Iacov te gândeşti la corturi, aşa cum vom vedea mai târziu, adică de data viitoare – dacă ne va îngădui Dumnezeu!)
Abimelec a venit din Gherar la el, cu prietenul său, Ahuzat, şi cu Picol, căpetenia oştirii lui. Isaac le-a zis: „Pentru ce veniţi la mine, voi care mă urâţi şi m-aţi izgonit de la voi?” Ei au răspuns: „Vedem lămurit că Domnul este cu tine. De aceea zicem: „Să fie un jurământ între noi, între noi şi tine, şi să facem un legământ cu tine! Anume, jură că nu ne vei face niciun rău, după cum nici noi nu ne-am atins de tine, ci ţi-am făcut numai bine şi te-am lăsat să pleci în pace. Tu acum eşti binecuvântat de Domnul.” (Gen. 26:26-29)
Deşi Isaac pare să fie slab în relaţie cu oamenii din Gherar, regele ţării a fost atât de impresionat încât s-a dus după el la Beer-Şeba pentru a stabili relaţii bune cu el. Influenţa pe care o avea Isaac în ţara aceea ne arată că el nu era un om slab, și nici nu căuta să fie temut sau să-și impună autoritatea cu argumente militare... dimpotrivă:
Isaac le-a dat un ospăţ şi au mâncat şi au băut. S-au sculat dis-de-dimineaţă şi s-au legat unul cu altul printr-un jurământ. Isaac i-a lăsat apoi să plece, şi ei l-au părăsit în pace. În aceeaşi zi, nişte robi ai lui Isaac au venit să-i vorbească de fântâna pe care o săpau şi i-au zis: „Am dat de apă!” Şi el a numit-o Şiba. De aceea s-a pus cetăţii numele Beer-Şeba până în ziua de azi. (Gen. 26:30-34)
Ultimele două versete ne țin la curent cu apucăturile și creșterea unuia din gemenii familiei – Esau, care
La vârsta de patruzeci de ani... a luat de neveste pe Iudita, fata hetitului Beeri, şi pe Basmat, fata hetitului Elon. Ele au fost o pricină de mare amărăciune pentru Isaac şi Rebeca. (Gen. 26:34-35)
În capitolul următor vom vedea și caracterul celuilalt frate, Iacov. Dar noi vom aborda această nouă istorie interesantă – data viitoare... Până atunci, rămas bun, și seninătate!
Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 27:1-46 | Itinerar Biblic | Episodul 36
Wednesday Jun 12, 2024
Wednesday Jun 12, 2024
Îi mulțumim împreună lui Dumnezeu pentru că ne face favoarea și onoarea de a ne comunica și descifra Cuvântul Său, cel atât de necesar pentru refacerea și călăuzirea de care avem atâta nevoie. Fie că ne vorbește direct, fie că ne învață implicit, fie că ne prezintă lecții prin împrejurări sau personaje exemplare, scopul Lui este totdeauna să ne captiveze, să ne înfieze, să ne eternizeze...
În dorința de a-L cunoaște mai bine pe Singurul Dumnezeu adevărat, am consimțit să trecem împreună la pas prin Cuvântul lui scris, luând aminte evenimente și oameni din vechime, dar și la maniera divină de a-i aborda, de a-i trata și de a coopera cu ei... Dumnezeu le folosește pe toate acestea ca să-Și împlinească voia, doar El fiind în stare să extragă binele chiar din ostilitate și eșec. Și pentru că Scriptura Îl numește (între altele) „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov”, și pentru că suntem în secțiunea biblică ce redă istoriile acestor patriarhi, vă propun să ne-ntoarcem unde ne-am despărțit data trecută, adică la cap. 27 din Geneza, care mută încet transfocatorul de pe Isaac pe Iacov. Acest capitol este destul de amplu ca întindere, și simpla lui citire pe-ndelete ne-ar ocupa o bună parte din acest episod... Dar vom încerca să facem mai mult de-atât: să punctăm și să reținem câteva măar din lecțiile evidente ale acestui pasaj biblic.
În principal, ni se descrie aici uneltirea la care au recurs Iacov şi Rebeca pentru a obţine binecuvântarea de la Isaac pentru Iacov. Este vorba despre binecuvântarea pe care Isaac (aflat spre sfârșitul vieții) o avea pregătită pentru Esau – ca întâi născut. Iacov își dorea pentru sine binecuvântarea tatălui său, pentru că el ştia că Dumnezeu îi promisese mamei lui că cel mai mare (Esau) va sluji celui mai mic (adică Iacov). Deci Iacov stârnit de Rebeca comit necugetarea de a forța împlinirea profeției divine – conform căreia binecuvântarea era deja a lui Iacov. Totuşi, se pare că mai degrabă cei doi (mama și al doilea născut dintre cei doi gemeni) nu L-au crezut pe Dumnezeu, ori s-au gândit că au și ei ceva de făcut în asta... Mi se pare evident însă că nici Isaac, tatăl, nu L-a crezut pe Dumnezeu, altfel nu ar fi încercat să-l ignore pe Iacov şi să-i dea binecuvântarea lui Esau! El a ţinut cont de ce simţea şi ce dorea, în detrimentul Cuvântului clar al lui Dumnezeu.
Avem aici un exemplu clar și clasic de familie de oameni cu temere și conștiență de persoana și lucrarea lui Dumnezeu, dar în care niciunul nu se și comportă pe măsura așteptărilor sau cunoștinței lor. Ei n-au stat cu mâinile-n sân, au acționat – dar hazardat și nu în acord cu planul lui Dumnezeu. Metoda sugerată de Rebeca și folosită de Iacov pentru obţinerea dreptului de întâi născut nu poate fi justificată pe niciun temei. Ei s-au folosit de fraudă şi înşelăciune, iar conduita lor a fost demnă de dispreţ. Dumnezeu nu a fost de acord cu acest lucru, aşa cum nu a fost de acord nici cu purtarea Sarei şi a lui Avraam în chestiunea cu Agar şi Ismael. Dumnezeu nu putea folosi viclenia sau şiretenia lui Iacov și, aşa cum vom vedea, Dumnezeu se ocupă de acest om într-un mod aparte, curățându-l de ele. În plus, ca de cele mai multe ori, deși absolvit, Iacov a trebuit să plătească pentru păcatul lui în aceeaşi măsură în care a păcătuit. Vom observa acest lucru pe măsură ce citim capitolul despre care vorbim - 27.
Capitolul precedent 26 se încheiase cu o atenționare asupra comportamentului lui Esau, care avea în jur de 40 de ani, și se căsătorise cu două femei hitite. Acest fapt a cauzat multă amărăciune părinților. Din această rebeliune a lui Esau, Isaac şi Rebeca înţeleg că, dacă vor ca Iacov să nu se însoare și el la fel de necugetat și nerecomandat, trebuie să fie trimis în Haran, de unde îşi luase Isaac soţie – adică din familia lui Avraam rămasă acolo.
Isaac îmbătrânise, şi ochii îi slăbiseră, aşa că nu mai vedea. Atunci a chemat pe Esau, fiul lui cel mai mare, şi i-a zis: „Fiule!” „Iată-mă”, i-a răspuns el. Isaac a zis: „Iată, am îmbătrânit şi nu ştiu ziua morţii mele. Acum, dar, te rog, ia-ţi armele, tolba şi arcul, du-te la câmp şi adu-mi vânat. Fă-mi o mâncare, cum îmi place mie, şi adu-mi s-o mănânc, ca să te binecuvânteze sufletul meu înainte de a muri. (Gen. 27:1-4)
Am văzut și cred că sunteți de acord că Isaac era și el un om remarcabil, impresionant. Abimelec şi filistenii încheiaseră un tratat cu el pentru că se temeau de el. Isaac era răbdător şi iubea pacea, dar asta nu înseamnă că era slab: putea fi și hotărât și impunător. În ciuda faptului că era un caracter puternic, aici transpare încă o dată slăbiciunea firii omeneşti. Toată viaţa, Esau fusese preferatul lui, așa după cum Iacov fusese preferatul Rebecăi. Esau era băiatul dinamic și iubitor de aer liber, care între altele se îndeletnicea și cu vânătoarea, așa că adesea aducea acasă o căprioară sau un alt animal, îl frigea pe grătar şi bătrânul se delecta cu vânat proaspăt. Ajuns la bătrânețe, Isaac vrea să-şi binecuvânteze fiul favorit. El ştie foarte bine că Dumnezeu a spus că cel mai mare va sluji celui mai tânăr, dar pare să fi trecut cu vederea acest lucru, pentru că-l vedem brusc animat de dorința de a-l răsplăti și împuternici prin binecuvântarea paternă pe întâiul său născut – un demers tradițional și de regulă semnificativ în cultura vremii. Aşa că îl încurajează pe Esau să iasă la vânătoare şi să-i pregătească mâncarea favorită, iar tatăl își va da binecuvântarea după ospăț – lucru ne oferă multe indicii despre familia lui Isaac.
Aţi observat că s-au înmulțit certurile în familiile patriarhilor, de când am ajuns la această ultimă secţiune importantă a cărţii Geneza? A apărut un conflict în familia lui Avraam din cauza lui Agar, iar acum apare un conflict din cauza celor doi gemeni. Desigur, trebuie să recunoaștem că nu e deloc greu să apară tensiuni în familii, dar parcă nu ne-am fi așteptat ca și la acest nivel să le întâlnim... Nu le scuzăm desigur, vreau doar să subliniez astfel credibilitatea Scripturii, care nu le trece cu vederea, nu le bagă sub preș... Mai cu seamă că Dumnezeu scoate o lecție bună din orice asemenea exemplu negativ!
Rebeca a ascultat ce spunea Isaac fiului său, Esau. Şi Esau s-a dus la câmp, ca să prindă vânatul şi să-l aducă. Rebeca a zis fiului său Iacov: „Iată, am auzit pe tatăl tău vorbind astfel fratelui tău, Esau: „Adu-mi vânat şi fă-mi o mâncare ca să mănânc; şi te voi binecuvânta înaintea Domnului, înainte de moartea mea.” Acum, fiule, ascultă sfatul meu şi fă ce îţi poruncesc. (Gen. 27:5-8)
Foarte atentă la ce făcea și spunea soțul ei (aș vrea să cred: din dragoste și grijă!), Rebeca a auzit ce îi spusese Isaac lui Esau. Iacov este preferatul ei, aşa că ea concepe un plan viclean, care este de fapt o înşelătorie clară şi nu poate fi justificată sub niciun motiv. Dumnezeu consemnează incidentul ca fapt istoric, dar nu doar că nu îl recomandă, ci îl și condamnă, și vom vedea mai târziu acest lucru. Reţineţi, vă rog, ce se întâmplă aici şi mai târziu veţi vedea că lucrurile se întorc împotriva lui Iacov. Acum, însă, Rebeca îi spune:
„Du-te de ia-mi din turmă doi iezi buni, ca să fac din ei tatălui tău o mâncare gustoasă cum îi place; tu ai s-o duci tatălui tău s-o mănânce, ca să te binecuvânteze înainte de moartea lui.” Iacov a răspuns mamei sale: „Iată, fratele meu Esau este păros, iar eu n-am păr deloc.” (Gen. 27:9-11)
Esau nu era doar un roşcovan mai mereu plecat de-acasă, pentru că-i plăcea să trăiască mai mult timp în aer liber, ci era şi un bărbat păros.
Poate că tatăl meu mă va pipăi şi voi trece drept mincinos înaintea lui şi, în loc de binecuvântare, voi face să vină peste mine blestemul. (Gen. 27:12)
Iacov nu doar trece drept mincinos, ci chiar este mincinos – bineînțeles că e de apreciat că și-a făcut scrupule și s-a gândit că va fi dat în vileag... dar se pare că a fost mai mult de formă, după cât de ușor cedează insistențelor mamei sale.
Mama sa i-a zis: „Blestemul acesta, fiule, să cadă peste mine! Ascultă numai sfatul meu şi du-te de adu-mi-i.” Iacov s-a dus de i-a luat şi i-a adus mamei sale, care a făcut o mâncare cum îi plăcea tatălui său. În urmă, Rebeca a luat hainele cele bune ale lui Esau, fiul ei cel mai mare, care se găseau acasă, şi le-a pus pe Iacov, fiul ei cel mai tânăr. I-a acoperit cu pielea iezilor mâinile şi gâtul care erau fără păr. Şi a dat în mâna fiului său Iacov mâncarea gustoasă şi pâinea pe care le pregătise. (Gen. 27:13-17)
Deși ceea ce se întâmplă aici este clar redat de textul biblic, nu pot să nu spun câteva lucruri. Rebeca a pus peste gâtul şi braţele lui Iacov pieile iezilor pentru ca, atunci când îl va atinge tatăl lui, să creadă că este Esau. De asemenea, l-a îmbrăcat pe Iacov în hainele lui Esau pentru ca să miroasă ca el! S-ar părea că deodorantul pe care îl folosea Esau (sau mirosul natural al unui amator de mișcare și consum fizic) era destul de persistent! Cred că situația ea asemănătoare cu cea din anecdota aceea cu doi bărbaţi care munceau împreună într-un loc foarte strâmt. Până la urmă, unul dintre ei i-a spus celuilalt: „Cred că deodorantul unuia dintre noi nu mai face faţă.” Celălalt i-a răspuns: „Trebuie să fie al tău, pentru că eu nu folosesc deloc.” Sunt aproape sigur că un bărbat care ne apare ca destul de necivilizat, precum Esau, nu-și schimba hainele și nici nu făcea duş foarte des... astfel că și dacă nu-l vedeai, îl puteai recunoaşte adesea după miros.
Vicleșugul ne pare facil, dar vom fi uimiți să recunoaștem că uneltirea reuşeşte şi Iacov îşi înşală tatăl.
El a venit la tatăl său şi a zis: „Tată!” „Iată-mă”, a zis Isaac. „Cine eşti tu, fiule?” Iacov a răspuns tatălui său: „Eu sunt Esau, fiul tău cel mai mare; am făcut ce mi-ai spus. Scoală-te, rogu-te, şezi de mănâncă din vânatul meu, pentru ca să mă binecuvânteze sufletul tău!” Isaac a zis fiului său: „Cum, l-ai şi găsit, fiule?” Şi Iacov a răspuns: „Domnul Dumnezeul tău, mi l-a scos înainte.” (Gen. 27:18-20)
Nu știu dacă ați auzit de sintagma „șmecherii pioase” – înșelătorii prezentate sau decorate să apară ca fapte aprobate de Dumnezeu Însuși! Aici, tânărul Isaac ne apare ca un tip exemplar pentru astfel de fraude. Veţi întâlni adesea astfel de viclenii cuvioase chiar şi în cercurile conservatoare. Oamenii aceştia vorbesc despre Domnul care îi conduce să facă un lucru sau altul (iar uneori Domnul „îi conduce” să facă lucruri chiar neobişnuite)! Am descoperit că unii oameni aparent religioși sau așa-zis creştini fac lucruri pentru care cei din diverse grupări infracționale ar fi arestaţi... bărbaţii aceştia se roagă foarte evlavios pentru lucrurile respective şi spun că este voia Domnului. În momentul acesta, şi Iacov procedează la fel. Dar Domnul nu a avut niciun amestec în uneltirea aceasta! Și dacă a tăcut, nu înseamnă că a aprobat-o!
Isaac a zis lui Iacov: „Apropie-te, dar, să te pipăi, fiule, ca să ştiu dacă eşti cu adevărat fiul meu Esau sau nu.”
Iacov s-a apropiat de tatăl său, Isaac, care l-a pipăit şi a zis: „Glasul este glasul lui Iacov, dar mâinile sunt mâinile lui Esau.” Nu l-a cunoscut, pentru că mâinile îi erau păroase, ca mâinile fratelui său, Esau; şi l-a binecuvântat. Isaac a zis: „Tu eşti deci fiul meu Esau?” Şi Iacov a răspuns: „Eu sunt.” Isaac a zis: „Adu-mi să mănânc din vânatul fiului meu, ca sufletul meu să te binecuvânteze.” Iacov i-a adus, şi el a mâncat; i-a adus şi vin şi a băut. Atunci tatăl său, Isaac, i-a zis: „Apropie-te, dar, şi sărută-mă, fiule.” Iacov s-a apropiat şi l-a sărutat. Isaac a simţit mirosul hainelor lui...” (Gen. 27:21-27)
Înțelegem că Isaac a avut niște suspiciuni, a bănuit că ceva nu era în regulă, dar Rebeca îl cunoştea pe Isaac foarte bine şi a avut grijă de fiecare detaliu...
apoi l-a binecuvântat şi a zis: „Iată, mirosul fiului meu este ca mirosul unui câmp pe care l-a binecuvântat Domnul. Să-ţi dea Dumnezeu rouă din cer şi grăsimea pământului, grâu şi vin din belşug! Să-ţi fie supuse noroade, şi neamuri să se închine înaintea ta! Să fii stăpânul fraţilor tăi, şi fiii mamei tale să se închine înaintea ta! Blestemat să fie oricine te va blestema şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta.” (Gen. 27:27-29)
Isaac îi dă binecuvântarea pe care o primise el... deci practic, o transmite mai departe. Repet: să nu uităm că binecuvântarea era deja a lui Iacov, căci Dumnezeu îi făgăduise acest lucru. Dumnezeu îl binecuvântase deja pe Iacov, de aceea El nu privește deloc cu ochi buni această înşelăciune.
Isaac sfârşise de binecuvântat pe Iacov şi abia plecase Iacov de la tatăl său Isaac, când fratele său, Esau, s-a întors de la vânătoare. A făcut şi el o mâncare gustoasă, pe care a adus-o tatălui său. Şi a zis tatălui său: „Tată, scoală-te şi mănâncă din vânatul fiului tău, pentru ca să mă binecuvânteze sufletul tău!” (Gen. 27:30-31)
Poate vă întrebaţi: ce atâta caz de vânatul acesta? Nu aveau destule turme acasă?! Prin ce-ar fi vânatul mai bun? Nu are acelaşi gust ca mielul sau iedul? Sigur că da. Îmi amintesc că în urmă cu niște ani am participat la vânătoare de căprioare... Apoi, am invitat toată congregaţia la cină, pentru a ne bucura împreună de părtăşie și de o masă bună... Dar fusese doar o căprioară, și lumea fusese destulă, așa că nu a ajuns carne pentru toată lumea... am completat deci vânatul cu niște două pulpe de miel şi le-am gătit unde gătisem restul cărnii. Nimeni nu şi-a dat seama de diferenţă şi toată lumea a spus că este bună carnea de vânat – deci clar că ambele aveau cam acelaşi gust.
Acum Isaac își dă seama că a fost înşelat de această substituire... își recunoaște greșeala față de Esau și aprinde astfel ura lui Esau față de Iacov – și se adâncește în ostilitatea față de familie, pentru că tatăl său nu a păstrat pentru el nicio binecuvântare, oferindu-i doar palida consolare a unei eliberări circumstanțiale de sub opresiunea fratelui său. Citim
Tatăl său, Isaac, i-a zis: „Cine eşti tu?” Şi el a răspuns: „Eu sunt fiul tău cel mai mare, Esau.” Isaac s-a înspăimântat foarte tare şi a zis: „Cine este atunci cel ce a prins vânat şi mi l-a adus? Eu am mâncat din toate, înainte de a veni tu, şi l-am binecuvântat. De aceea va rămâne binecuvântat.” Când a auzit Esau cuvintele tatălui său, a scos mari ţipete, pline de amărăciune, şi a zis tatălui său: „Binecuvântă-mă şi pe mine, tată!” Isaac a zis: „Fratele tău a venit cu vicleşug şi ţi-a luat binecuvântarea.” Esau a zis: „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacov; căci m-a înşelat de două ori. Mi-a luat dreptul de întâi născut, şi iată-l acum că a venit de mi-a luat şi binecuvântarea!” Şi a zis: „N-ai păstrat nicio binecuvântare pentru mine?” Isaac a răspuns şi a zis lui Esau: „Iată, l-am făcut stăpân peste tine şi i-am dat ca slujitori pe toţi fraţii lui, l-am înzestrat cu grâu şi vin din belşug: ce mai pot face oare pentru tine, fiule?” Esau a zis tatălui său: „N-ai decât această singură binecuvântare, tată? Binecuvântă-mă şi pe mine, tată!” Şi Esau a ridicat glasul şi a plâns. Tatăl său, Isaac, a răspuns şi i-a zis: „Iată! Locuinţa ta va fi lipsită de grăsimea pământului şi de roua cerului de sus. Vei trăi din sabia ta şi vei sluji fratelui tău; dar, când te vei răscula, vei scutura jugul lui de pe gâtul tău!” (Gen. 27:32-40)
Mi se par, acest moment și aceste cuvinte, dintre cele mai triste tablouri din Scriptură – pentru că arată cât de repede pot fi sfâșiate familii aparent reușite, și cum așteptările neîmplinite pot provoca traume și efecte dintre cele mai dezastruoase, și în și împrejurul celor ce le experimentează! Să-ți dai seama ca tată că ai fost neascultător de Dumnezeu, că ai semănat semințele dezbinării prin favoritism, că te-ai lăsat dus de nas așa de ușor, cu unul dintre cele mai importante momente din viața familială a vremii – binecuvântarea întâiului-născut – trebuie să fi însemnat un șoc teribil pentru Isaac... chiar dacă îmbătrânise! Să crești – chiar dacă în oarecare libertate – prins în rivalități parentale sau filiale, să te trezești apoi deposedat de drepturi și de avantaje, înseamnă pentru cineva ca Esau în primul rând o lovitură în orgoliu... și astfel el se lasă prins în spirala resentimentelor care-l otrăvesc. Dar se pare că nu toată familia resimte tragic momentul – pentru că Rebeca prinde momentul și-și desăvâșește planul, făcând din orice circumstanță un argument/factor favorizant al împlinirii intențiilor sale. E greu de crezut cum o mamă poate fi atât de partizană – dar așa au stat lucrurile, iar Rebeca nu a fost un caz unic... din fericire însă astfel de cazuri sunt oricum mai puține decât cele normale, naturale, în care părinții au resurse de afecțiune pentru fiecare din urmași. Să învățăm deci din astfel de cazuri!
Esau a prins ură pe Iacov, din pricina binecuvântării cu care-l binecuvântase tatăl său. Şi Esau zicea în inima sa: „Zilele de bocet pentru tatăl meu sunt aproape, şi apoi am să ucid pe fratele meu, Iacov.” Şi au spus Rebecăi cuvintele lui Esau, fiul ei cel mai mare. Ea a trimis atunci de a chemat pe Iacov, fiul ei cel mai tânăr, şi i-a zis: „Iată, fratele tău, Esau, vrea să se răzbune pe tine omorându-te. Acum, fiule, ascultă sfatul meu: scoală-te, fugi la fratele meu Laban în Haran.” (Gen. 27:41-43)
Pentru că este avizată despre intențiile criminale ale lui Esau față de favoritul ei Iacov (intenții de care află la timp), Rebeca își ia din nou cauza în propriile mâini, și-l sfătuiește pe Iacov să plece de acasă. De unde să știe ea sărmana că va plăti scump pentru partea ei în toată această schemă rușinoasă – altă lecție: păcatul nu rămâne nepedepsit! Da este iertat, dar adesea e un preț de plătit, sunt consecințe de suferit!
Deocamdată, o vedem făcând preparative pentru a-l trimite pe Iacov la fratele ei, Laban... Și fiul intrigant va avea de tras, pentru că în compania acestui maestru al vânării propriilor avantaje – cum ne apare Laban – Iacov va fi nevoit să-şi înveţe lecţia. În Haran „se va întoarce roata”: unchiul Laban îl va înscrie la şcoala vieţii şi îl va învăţa câteva lucruri. Iacov s-a crezut deştept, însă unchiul Laban era expertul! Sărmanul Iacov va descoperi că este doar un amator şi înainte de a se sfârşi totul va striga la Dumnezeu cu disperare. (Gen. 27:44-45)
„Şi rămâi la el câtăva vreme, până se va potoli mânia fratelui tău,până va trece de la tine urgia fratelui tău şi va uita ce i-ai făcut. Atunci voi trimite să te cheme. Pentru ce să fiu lipsită de voi amândoi într-o zi?”
Rebeca spune că îl va trimite doar pentru câteva zile, însă aceste câteva zile s-au transformat încetul cu încetul în... douăzeci de ani şi ea a murit între timp. Nu şi-a mai văzut niciodată fiul preferat. Nu putem să nu ne gândim și la cum a fost viaţa Rebecăi în toţi anii aceia, când Esau probabil că nu mai avea o părere prea bună despre niciunul din părinții săi! (Gen. 27:46)
Rebeca a zis lui Isaac: „M-am scârbit de viaţă, din pricina fetelor lui Het. Dacă Iacov va lua o asemenea nevastă, dintre fetele lui Het, dintre fetele ţării acesteia, la ce-mi mai este bună viaţa?”
Amintiţi-vă că Esau chiar s-a căsătorit cu femeile acelea păgâne, din familii care nu se închinau lui Dumnezeu. Deja tristeţea intrase în sufletele lor, şi până şi Rebeca era copleşită. Acum ea îi spune lui Isaac că, dacă Iacov rămâne acolo, va face probabil la fel. Se va folosi de acest pretext pentru a-l îndepărta pe Iacov din raza de acțiune a lui Esau. Și chiar are acestă discuţie cu Isaac, pe care îl convinge să-l trimită pe Iacov la familia ei, la fratele ei, Laban. Amintiţi-vă cum ajunsese slujitorul lui Avraam acolo, ca să o ia pe ea. Acum, ideea este să-l trimită pe Iacov acolo – să-şi găsească o soţie, dar şi să-l ferească de pericol. Aproape sigur, din ce-am înțeles până aici, dacă ar fi rămas acasă, Esau ar fi încercat să-l omoare. Totuşi, aşa cum au stat până la urmă lucrurile, Rebeca a murit prima, iar Iacov l-a mai prins în viață doar pe tatăl său, la a cărui înmormântare de altfel a asistat. Rămânem cu acest gând trist al efectelor neascultării de Dumnezeu – și sper să ne învățăm fiecare lecția! Vă mulțumesc pentru atenție, să ne regăsim cu bine data viitoare, povestea continuă!
Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 28:1-22 | Itinerar Biblic | Episodul 37
Wednesday Jun 12, 2024
Wednesday Jun 12, 2024
Vreau să cred că ne reîntâlnim în condiții bune, și cu dispoziție pentru apropierea de Cel ce ne-a creat, ne veghează și ne susține! O vom face ca de obicei prin intermediul Cuvântului Său scris, Biblia – care ne oferă destule mijloace și contexte de a ne raporta la Dumnezeu. El este implicat în macro-cosmos, dar și-n micro-universul fiecăruia dintre noi. El nu este o prezență care ne bântuie, ci o Persoană care ne mântuie – dacă-mi permiteți un joc de cuvinte! El vine și nu tace, El Se manifestă și comunică... sigur, noi poate c-am vrea mai mult, mai clar, mai explicit – pt că știm noi întotdeauna mai bine, și pentru că aproape niciodată nu ne mulțumim cu puțin! Unii poate vor spune că-i invidiază pe cei din vechime cărora Dumnezeu li Se arăta în mod vizibil... dar cine chiar Îl caută pe Dumnezeu, nu din curiozitate, ci cu dorința sinceră de a I se dedica – nu va fi lipsit de răspunsuri, revelații sau rezolvări. De-ajuns cu introducerea, să ne-ntoarcem la Scriptură.
În episodul și capitolul precedent (27 din Geneza), l-am văzut pe Iacov transpunând robotic un plan al mamei sale în favoarea fiului ei favorit. Iacov a făcut un lucru josnic... și mă gândesc că sunt destui și azi care își justifică samavolniciile arătând spre alții; de exemplu, mama lor nu i-a iubit destul când erau mici! Fiți siguri că nu acesta era cazul lui Iacov, fiindcă el a fost iubit şi răsfăţat. Chiar dacă și-a dat seama că urma să facă ceva deloc onorabil, s-a lăsat până la urmă convins, furând astfel dreptul de întâi născut de la fratele său. Să nu uităm: i se promisese întâietatea, de către Dumnezeu! Binecuvântarea dată de tatăl său urma să fie mai degrabă o formalitate, și nu o necesitate! Nu Avraam îi dăduse binecuvântarea lui Isaac, ci Dumnezeu i-o dăduse! Nu binecuvântarea lui Isaac era esențială pentru Iacov, ci Dumnezeu îi dăduse binecuvântarea! Şiretlicul lui era inutil şi Dumnezeu nu avea să treacă ușor peste acest lucru, aşa cum vom vedea mai târziu.
Un val cheamă alt val, un plan pregătește alt plan. Și tot Rebeca este autoarea! Chiar dacă era probabil lucrul potrivit în situaţia respectivă, ea tot se pretează la un subterfugiu – nu-i spune soțului ei că voia să-și protejeze fiul de mânia fratelui său, ci oficial îl trimite în Mesopotamia să-și găsească o soţie din familia ei. Capitolul de față redă plecarea lui Iacov de acasă. El va ajunge la Betel, acolo unde Dumnezeu îi va apărea pentru a confirma legământul făcut cu Avraam. Le luăm pe rând, și la rând; citim Gen. 28:1 –
Isaac a chemat pe Iacov, l-a binecuvântat şi i-a dat porunca aceasta: „Să nu-ţi iei nevastă dintre fetele lui Canaan.”
Pe tot cuprinsul Scripturii, Dumnezeu e consecvent în a se pronunța net împotriva căsătoriei dintre un om credincios şi unul necredincios. Acesta este şi motivul pentru care eu cred că în capitolul 6 din Geneza, unde scrie că fiii lui Dumnezeu se uitau la fiicele oamenilor, ni se spune de fapt că descendenţii credincioşi s-au căsătorit cu cei fără temere de Dumnezeu din ramura lui Cain. Aceasta a avut ca rezultat final judecata prin Potop, când mai rămăsese pe pământ un singur om neprihănit.
Căsătoriile mixte de felul acesta duc totdeauna la pierderea evlaviei, a temerii de Dumnezeu. Acesta este un avertisment serios! Recunosc că trăim într-o epocă în care tinerii nu mai sunt dispuşi să asculte sfatului oricărui predicator, sau pe cei în vârstă. Ei se cred în stare să ia singuri deciziile optime, și ignoră sau disprețuiesc expertiza bazată pe experineță a vârstnicilor care le vor binele! Au venit multe cupluri la mine şi am putut să le urmăresc de-a lungul anilor. Povestea este, în linii mari, aceeaşi. Un tânăr sau o tânără spune că a întâlnit persoana potrivită şi (în cazul fericit!) vor să se căsătorească. Doar că... celălalt nu este creştin... ce contează?! ei sunt siguri că-l vor aduce la Hristos. Vreau să spun acest lucru tinerelor aflate în această situaţie: dacă nu l-ai câştigat înainte de căsătorie, slabe speranțe să-l mai câştigi după aceea. Acelaşi lucru este valabil şi pentru tinerii bărbaţi: dacă n-aţi câştigat-o pentru Domnul înainte de căsătorie, greu de crezut c-o veţi mai convinge după aceea. Dumnezeu oprește căsătoria celui credincios cu cel necredincios, pentru că ea va aduce totdeauna suferinţă. Am văzut sute de astfel cazuri, şi niciunul n-a mers bine! Nu am întâlnit nici măcar o astfel de căsnicie fericită. Nu-L puteţi învinge pe Dumnezeu. El ne știe mai bine decât ne știm noi! El a pus în Cuvântul Lui acest adevăr permanent: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6:14). Pe mine m-au acuzat unii de așa ceva pentru că am vorbit de la același microfon cu un necredincios! Dar Cuvântul spune clar că te înjugi atunci când te căsătoreşti. În felul acesta te prinzi prin legământ de persoana respectivă, iar Dumnezeu interzice clar acest lucru! Isaac continuă:
Scoală-te, du-te la Padan-Aram, în casa lui Betuel, tatăl mamei tale, şi ia-ţi de acolo o nevastă, dintre fetele lui Laban, fratele mamei tale. Dumnezeul cel Atotputernic să te binecuvânteze, să te facă să creşti şi să te înmulţeşti, ca să ajungi o ceată de noroade! Să-ţi dea binecuvântarea lui Avraam, ţie şi seminţei tale cu tine, ca să stăpâneşti ţara în care locuieşti ca străin şi pe care a dat-o lui Avraam. (Gen. 28:2-4)
Este evident că Isaac știa că Dumnezeu îi dăduse binecuvântarea lui Avraam, că acesta i-o transferase lui, şi că trebuia să treacă acum asupra fiului său, Iacov.
Şi Isaac a trimis pe Iacov, care s-a dus la Padan-Aram, la Laban, fiul lui Betuel, arameul, fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Esau. (Gen. 28:5)
Deci această familie era de naţionalitate siriană (conform traducerii engleze pentru termenul care aici este arameu). Aşa sunt numiţi în Scriptură. Am auzit adesea întrebarea: „Avraam era evreu? Era israelit?” Nu, nu era! Chiar dacă varianta românească a scripturii îl numește Avram evreul în Gen. 14:6, nu au existat israeliţi până la vremea lui Iacov (al cărui nume a fost schimbat în Israel). Cei doisprezece fii ai lui au fost israeliţi. Linia aceasta genealogică a început cu Avraam, el este părintele naţiunii, însă nu putem spune că a fost israelit, tot așa cum nu putem susține că a fost madianit, deşi este şi părintele madianiților.
Esau a văzut că Isaac binecuvântase pe Iacov şi-l trimisese la Padan-Aram, ca să-şi ia nevastă de acolo, şi că, binecuvântându-l, îi dăduse porunca aceasta: „Să nu-ţi iei nevastă dintre fetele lui Canaan.” A văzut că Iacov ascultase de tatăl său şi de mama sa şi plecase la Padan-Aram. Esau a înţeles astfel că fetele lui Canaan nu-i plăceau tatălui său Isaac. Şi Esau s-a dus la Ismael. El a mai luat de nevastă, pe lângă nevestele pe care le avea, pe Mahalat, fata lui Ismael, fiul lui Avraam, şi sora lui Nebaiot. (Gen. 28:6-9)
În caz că a înţeles cineva greşit ce am vrut să spun când am afirmat că am terminat cu linia genealogică a lui Ismael, îngăduiţi-mi să repet: Biblia nu urmăreşte această linie, totuşi, ea mai este menţionată atunci când se intersectează cu aceea care duce la Hristos. Astfel, vedem aici că Esau s-a dus şi s-a însurat cu fata lui Ismael, crezând că acest lucru va fi pe placul tatălui său. Observați, vă rog, lipsa crasă de percepţie spirituală, căci ismaeliţii erau respinşi în privința căsătoriei la fel de mult ca filistenii sau canaaniţii.
Iacov a plecat din Beer-Şeba şi şi-a luat drumul spre Haran. A ajuns într-un loc unde a rămas peste noapte, căci asfinţise soarele. A luat o piatră de acolo, a pus-o căpătâi şi s-a culcat în locul acela. (Gen. 28:10-11)
Vom afla mai încolo, din text, că locul în care a ajuns Iacov se numea Betel, tradus „Casa lui Dumnezeu”. Betel se află la nord de Ierusalim, la o distanţă de circa 20 km. Casa pe care o părăsise Iacov se afla probabil la 40-50 km sud de Ierusalim, ceea ce înseamnă că Iacov a parcurs o distanţă de cel puţin 60 km în prima zi. Se pare că el chiar se temea de Esau! Voia să pună cât mai repede o distanţă cât mai mare între ei! Dar pe măsură ce se îndepărta de Esau, se îndepărta la fel de mult și de casă!
Cum credeţi că se simţea Iacov în acea primă noapte? Cu siguranţă se simţea singur. Din câte ne dăm seama din relatările biblice, era probabil prima lui noapte departe de casă.
Vă mai amintiţi prima noapte departe de casă? Eu mi-o amintesc foarte bine! Locuiam la ţară... (mi s-a spus că satul nu prea s-a schimbat de atunci, este la fel de neînsemnat, chiar dacă e străbătut de un drum național!) Aveam prieteni minunaţi care locuiau pe aceeaşi stradă cu noi. Nu cred că era mai mult de un kilometru până la ei, dar mie atunci mi se părea că veam de mers zece kilometri! Am revenit după mulţi ani şi am fost uimit să constat cât de mici și de apropiate erau toate. Dar când eram mic mi se păreau depărtate și uriașe! Odată o familie prietenă m-a invitat să petrec noaptea la ei. Aveau un băiat de vârsta mea, opt-nouă ani... El a venit să mă ia şi am mers împreună spre casa lui. Nu voi uita niciodată această experienţă. Am luat cina împreună, am avut o seară super cu oamenii aceia... Apoi ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea până s-a făcut beznă! Asta m-a menţinut destul de ocupat, dar din când în când mă uitam în întuneric şi mi se făcea un pic dor de casă. Apoi cineva a spus că a venit vremea să mergem la culcare. Au pus o saltea în camera din faţă şi eu m-am întins pe ea, însă nu mă mai simţisem niciodată atât de singur! Mi-era dor de casă! Cât îmi doream să mă duc acasă! M-am tot învârtit de pe o parte pe alta ore în şir. Într-un final m-a luat somnul şi am reuşit să dorm câteva ore, dar m-am trezit foarte devreme... M-am îmbrăcat cu hainele de stradă şi-am luat-o la fugă spre casă! Nu m-am oprit din alergat până n-am ajuns. Nu se trezise nimeni încă, dar mie nu-mi păsa – eram fericit că am ajuns acasă. Prima noapte departe de casă. Am mai fost plecat de-atunci, mult mai departe și pentru mai multă vreme, dar nu m-am mai simţit niciodată la fel ca atunci, nu mi-a mai fost niciodată atât de dor de casă ca în acea primă noapte de lipsă de-acasă!
M-am întrebat adesea ce-o fi simţit Iacov. El era acum un bărbat în toată firea, însă cred că şi lui îi era dor de casă. Este prima dată când se află departe de Rebeca. Fusese legat de şorţul mamei toată viaţa lui, dar iată că legăturile erau pe cale să se desfacă. Este pe cont propriu şi este prima lui noapte departe de casă.
Fiţi atenţi, vă rog, la ce se întâmplă în continuare. Iacov se întinde și își pune capul... în loc de pernă, pe o piatră! Betel este un ţinut mohorât... un fel de ; a fost descris ca fiind un șes nisipos lipsit de vegetaţie, cu suprafeţe mari stâncoase ieşite la suprafaţă din loc în loc. Era situat între dealuri, la o altitudine de aproape 400 m. Am fost și eu pe-acolo, am văzut despre ce este vorba... Eram într-o excursie cu autocarul când am ajuns în apropiere de Betel. Unii voiau să meargă în alte locuri care mie nu mi se păreau la fel de importante ca Betel. Am ajuns cu autocarul până la vreun kilometru de Betel; eu am vrut să merg și pe jos până acolo, însă şoferul autocarului mi-a spus că nu avem timp. În plus, puteam să-l văd în zare... şi pot să certific că arăta dezolant. Şi totuşi (sau de aceea), acolo s-a consumat un moment culminant din viaţa lui Iacov! El ajunsese tocmai pe-acolo, când noaptea l-a silit să se oprească, și să se culce...
Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe scara aceea. Şi Domnul stătea deasupra ei şi zicea: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău, Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac.” Pământul pe care eşti culcat ţi-l voi da ţie şi seminţei tale. (Gen. 28:12-13)
Tot undeva în această zonă îi apărut Dumnezeu pentru prima dată lui Avraam, după ce acesta ajunsese în Palestina. Și pentru că Dumnezeu, când Se arată, are ceva important de comunicat – așa se întâmplă și-n acest caz:
Sămânţa ta va fi ca pulberea pământului; te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta. (Gen. 28:14)
Acum Dumnezeu îi reafirmă lui Iacov exact ce-i spusese şi lui Avraam! Repetase acelaşi lucru şi pentru Isaac, iar acum îi confirmă şi lui Iacov că va face acest lucru.
Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun. (Gen. 28:15)
Vă daţi seama cât de reconfortante și încurajatoare pot fi asemenea cuvinte, rostite de Însuși Dumnezeu, unui tânăr singur, cu dor de casă, silit să plece în grabă de acasă. El era pe drum spre o ţară îndepărtată, fugea de teamă și nu scăpa de ea, spre un necunoscut nebulos... când (în această primă noapte departe de casă) Dumnezeu îi spune: „Voi fi cu tine, Iacov, te voi aduce înapoi în această ţară.”
Viziunea prin care i S-a arătat și i-a vorbit Dumnezeu era aceea a unei scări care ajungea până la cer. Ce să însemne această scară? Domnul Isus a oferit interpretarea când l-a chemat pe Natanael, aşa cum citim în Ioan 1:45-51. Că veni vorba, Natanael era și el un „atoateştiutor” care, când a auzit vorbindu-se despre Isus, a spus: „Poate să iasă ceva bun din Nazaret?” Domnul nostru l-a apreciat și l-a lăudat pe Natanael, pentru franchețe, dar a trebuit să-l și corecteze. Când a fost întrebat: „Cum de mă cunoşti aşa de bine?”, Isus i-a răspuns: „Dinainte să te cheme Filip, când erai sub smochin, te-am văzut.” Răspunsul lui Natanael a fost: „Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu; Tu eşti Regele lui Israel.” Veți zice că a fost destul de uşor de convins, pentru cât de sceptic fusese inițial. Îngăduiţi-mi să vă redau citatul exact: „Drept răspuns, Isus i-a zis: «Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.» Apoi i-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul omului.»“ (Ioan 1:50-51).
Ce este scara aceea? Scara aceea este Hristos. Îngerii urcau şi coborau pe Fiul Omului. Îngerii Îi slujeau; erau supuşii Lui, gata să acţioneze la porunca Sa. Natanael va auzi, de la capătul de sus al scării, vocea lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Dumnezeu le vorbeşte astăzi oamenilor prin Hristos. Noi nu putem veni direct la Tatăl. Din când în când, aud pe câte cineva spunând într-o mărturie: „De când m-am întors la Dumnezeu, am acces la Dumnezeu.” Nu avem acces direct la Dumnezeu, dragi prieteni. Venim la El prin Hristos; avem acces la Tatăl prin Hristos. Aceasta este singura cale prin care putem ajunge în prezenţa lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6). Domnul Isus Hristos însuşi este scara, și încă una în care putem avea încredere.
Acest adevăr i-a fost oferit mai întâi lui Iacov, uzurpatorul. Lui Natanael Domnul i-a spus: „Tu eşti un israelit în care nu este viclenie”, adică el, nu Iacov... Natanael făcea pe deşteptul, era glumeţ, dar nu era un înşelător, ca Iacov. Dumnezeu Se va ocupa însă de Iacov. El i-a dat această promisiune minunată, glorioasă... dar, vai, Iacov mai are încă atât de multe de învăţat!
Oare nu la fel stau lucrurile şi cu noi astăzi? Nu e de mirare că Dumnezeu trebuie să ne şcolească, să ne disciplineze. El îl mustră și pedepsește pe fiecare fiu pe care-l primeşte. Dumnezeu aplică disciplina. A făcut-o cu Avraam, a făcut-o şi cu Isaac. O va face şi cu Iacov. Până în acest moment, totul mersese așa cum dorise Iacov. Am primit o scrisoare de la un cuplu care îşi pierduse băieţelul de doi ani brusc, în mod cu totul neaşteptat. Până în momentul acela, totul le mersese așa cum îşi doriseră. Erau membri ai bisericii, însă doar pretindeau că sunt născuţi din nou. Atât de mulţi oameni sunt doar membri ai unei biserici, dar fără să-L cunoască pe Domnul ca Mântuitor personal. Și El va trebui să-i scuture! El îngăduie încercări în viaţa noastră ca să ne disciplineze. Încercările ne întăresc coloana vertebrală, ne măresc curajul şi ne fac în stare să rămânem neclintiţi pentru Domnul.
Repet: (ca și noi,) Iacov mai are multe de învăţat. Observaţi, vă rog, ce face el:
Iacov s-a trezit din somn şi a zis: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut.” I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Gen. 28:16-17)
Acesta este un pasaj din Scriptură pe care îl folosesc la dedicarea unei biserici noi: „Cât de înfricoşat este locul acesta!” Cred că îi şochez pe unii, mai ales când congregaţia a venit să inaugureze o clădire nouă şi frumoasă. Mă ridic, privesc în jur şi spun: „Cât de înfricoşat este locul acesta!” Apoi, încerc să mi-i fac din nou prieteni, spunându-le că locul este înfricoşător doar pentru cineva ca Iacov, un păcătos care încearcă să fugă de Dumnezeu. Fiecare casă a lui Dumnezeu, fiecare biserică, ar trebui să fie un loc înfricoşător pentru orice păcătos care încearcă să fugă de Dumnezeu. Este locul în care omul ar trebui să-L întâlnească pe Dumnezeu, să ajungă faţă în faţă cu El, prin Scara ce a fost trimisă din cer, adică prin Hristos.
Când a fugit de acasă, Iacov avea o concepţie limitată despre Dumnezeu. El credea că fugind de acasă fugea şi de Dumnezeu, însă a descoperit că nu-L lăsase pe Dumnezeu acasă. De aceea el exclamă cu uimire: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta şi eu n-am ştiut!” Gen. 28:18-19:
Şi Iacov s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte şi a turnat untdelemn pe vârful ei. A dat locului acestuia numele Betel; dar mai înainte cetatea se chema Luz.
Acum iată ce spune Iacov, un om care nu scapă niciun prilej să dovedească ce multe mai are de învăţat, iar aceasta este o dovadă în sensul acesta:
Iacov a făcut o juruinţă şi a zis: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu...” (Gen. 28:20-21)
Ce face Iacov? Vrea să facă un târg cu Dumnezeu, aşa că spune: „Acum, Doamne, dacă vei face acest lucru pentru mine...” Dar Dumnezeu îi spusese deja că va face toate aceste lucruri pentru el: „Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta; şi îţi voi da urmaşi.” Apoi, Iacov se întoarce şi spune: „Dacă vei face asta, eu Îţi voi sluji.”
Iacov îi pune condiții lui Dumnezeu! Pentru cât era de speriat, nu cred că a făcut-o cu trufie, ci mai degrabă cu inconștiență... ca unul care nu știe ce cere! Chiar dacă relatarea nu redă răspunsul lui Dumnezeu, comportamentul și cuvintele lui Iacov denotă mult din caracterul său la momentul acela... În situații de criză, arătăm cine suntem cu adevărat! Dumnezeu nu a negociat cu Iacov; la fel, El nu negociază nici cu noi. Dacă ar fi făcut-o, Iacov nu s-ar mai fi întors niciodată în locurile natale. Dumnezeu l-a adus însă înapoi în ţară, prin harul şi îndurarea Sa. Când a revenit la Betel, după mulţi ani, Iacov era un bărbat mult mai înţelept. Ştiţi ce a venit să facă? Să I se închine şi să-L laude pe Dumnezeu pentru îndurarea Sa. Dumnezeu Se arătase credincios legământului, și fusese îndurător cu El.
Din păcate, până în zilele noastre o sumedenie de oameni au afirmat că Îi vor sluji lui Dumnezeu dacă El (le) va face/da cutare sau cutare lucru. Vă asigur: nu se va întâmpla aşa ceva, pentru că El nu negociază în felul acesta cu voi. El va revărsa mila şi îndurarea Sa asupra voastră, fără să ceară nimic în schimb. Totuşi, spune că, dacă Îl iubeşti, vei dori să-I slujeşti. Aceasta va fi robia dragostei. Este acelaşi fel de dragoste pe care o are o mamă pentru copilul său. Ea devine sclavul copilului și aşa doreşte Dumnezeu să fim şi noi.
Capitolul se încheie cu un Iacov care se arată dispus să facă și El ceva în schimbul celor solicitate de la Dumnezeu:
Piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da. (Gen. 28:22)
Iacov înalţă, așadar, această piatră. El încearcă să încheie un târg cu Dumnezeu! Şi printre noi sunt mulţi cei care încearcă să încheie un târg cu Dumnezeu, neținând cont de faptul simplu și fundamental că El vrea să devină Tatăl nostru prin credinţa în Hristos.
Crede și primește pentru tine acest adevăr, și pune-L pe Dumnezeu la încercare prin credință. Este gândul cu care ne despărțim azi, dar sper să ne reîntâlnim curând! Cu bine!
Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 29:1-30 | Itinerar Biblic | Episodul 38
Wednesday Jun 12, 2024
Wednesday Jun 12, 2024
Bine v-am regăsit, și mulțumiri celor ce consimt să continuăm împreună călătoria prin timp și spațiu pe urmele personajelor și pasajelor Scripturii! Se spune că orice călătorie, oricât ar fi lungă, începe cu... primul pas – la care putem adăuga și că „fiecare din ceilalți pași care urmează te apropie de țintă”, oricât ar fi de îndepărtată!
Pe de altă parte, este o interdependență între acești pași pe care-i facem în umblarea noastră, aproape fiecare fiind o consecință a precedentului, determinat de acesta – ca ritm, direcție etc. La fel, în viață acționează principiul acțiunii și reacțiunii. Suntem nu doar ceea ce mâncăm, cum se spune, ci și ceea ce facem... iar împrejurările și contextele în care ajungem sunt de foarte puține ori străine de ce-am făcut până atunci/acolo...
Îmi vine în minte un pasaj din epistola către Galateni, cap. 6... iată ce scrie în vers. 7-8: „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică.” (Gal. 6:7-8). Epistola aceasta a fost scrisă în primul rând pentru creştini, însă exprimă o lege universală a lui Dumnezeu, valabilă pentru orice epocă. Este un principiu adevărat pentru orice domeniu al vieţii. Dacă semeni porumb, vei secera porumb. Dacă semeni bumbac, vei secera bumbac. Dacă semeni grâu, vei secera grâu. Dacă semeni neghină, vei secera neghină.
Sunt multe exemple ale acestui principiu în Scriptură. De pildă, faraonul Egiptului a poruncit să fie ucişi pruncii de sex masculin ai evreilor, iar mai târziu fiul său a fost ucis de îngerul morţii. În urma acuzaţiilor false, Ahab l-a omorât pe Nabot şi câinii au lins sângele acestuia. Dumnezeu însă l-a trimis pe profetul său, Elisei, la Ahab cu mesajul că, aşa cum au lins câinii sângele lui Nabot, aşa îl vor linge şi pe al lui, iar acest lucru s-a împlinit întocmai. Vă amintiţi că David a constatat că aceasta este o lege inexorabilă care s-a aplicat în propria-i viaţă. El a comis păcatele teribile ale adulterului şi crimei. Dumnezeu i-a iertat păcatul, însă el a avut de suportat, totuşi, consecinţele. A secerat ce a semănat. Fiica lui a fost violată şi fiul i-a fost ucis. Chiar şi apostolul Pavel a simţit povara acestei legi. El îşi dăduse consimţământul pentru uciderea lui Ştefan cu pietre. Mai târziu, Pavel a fost dus în afara cetăţii Listra unde a fost lapidat; a fost bombardat cu pietre şi lăsat să moară acolo... din fericire nu acesta a fost atunci finalul – Dumnezeu l-a izbăvit, până la o vreme, pentru că avea mult de lucru în și prin ap. Pavel!
Iacov este însă exemplul clasic al acestei legi inflexibile. El trăise după placul inimii, era mai degrabă încrezut şi deştept și înşelase pe alții şi mai înainte. Nu se ferea să folosească metode îndoielnice pentru a-şi împlini scopul și era mândru de deşteptăciunea lui. Însă Iacov avea să secere ce semănase. Cred deci că un titlu sugestiv pentru acest capitol (29 din Geneza), la care am ajuns, ar fi: „După faptă şi răsplată”. Chiar de la începutul capitolului vedem că Iacov începe deja să culeagă roadele faptelor sale rele; își reia călătoria, plecând din Betel, şi după un timp (nu ştiu exact cât), el ajunge în Haran.
Iacov a pornit la drum şi s-a dus în ţara celor ce locuiesc la răsărit. S-a uitat înainte şi iată că pe câmp era o fântână; şi lângă ea erau trei turme de oi, care se odihneau; căci la fântâna aceasta obişnuiau ciobanii să-şi adape turmele. Şi piatra de pe gura fântânii era mare. Toate turmele se strângeau acolo; ciobanii prăvăleau piatra de pe gura fântânii, adăpau turmele şi apoi puneau piatra iarăşi la loc pe gura fântânii. (Gen. 29:1-3)
Este încă un indiciu pentru cât de importantă era apa în ţinutul acela. Și astăzi este o resursă vitală, pentru că în acele regiuni se găseşte în cantitate foarte mică. Și pânza freatică și ploile sunt mai degrabă sărace! Apa trebuie să fie păzită şi gospodărită atent acolo. Acesta este motivul pentru care, doar la un moment dat din zi, era înlăturată piatra de la gura fântânii... şi atunci toţi îşi adăpau oile – toată lumea primea apa de care avea nevoie. Apoi, piatra era pusă la locul ei pentru a închide fântâna.
Iacov îşi face apariţia chiar înainte de a fi luată piatra... și credeţi-mă, se manifestă la fel de arogant ca de obicei – ca orice copil favorit și răzgâiat (cum crescuse), și care crede că orice i se cuvine întâi lui, inclusiv atenția și conducerea!
Iacov a zis păstorilor: „Fraţilor, de unde sunteţi?” „Din Haran”, au răspuns ei. El le-a zis: „Cunoaşteţi pe Laban, fiul lui Nahor?” „Îl cunoaştem”, i-au răspuns ei. (Gen. 29:4-5)
Sigur că-l cunoşteau. Vecinătățile nu erau prea aglomerate în vremea aceea, iar o personalitate puternică precum Laban nu putea fi ignorată sau uitată ușor! Iacov nu-l cunoştea încă pe Laban, însă, vai! – ce bine avea el să-l cunoască, în perioada următoare!
El le-a zis: „Este sănătos?” „Sănătos”, au răspuns ei. Şi tocmai atunci venea Rahela, fata lui, cu oile. El a zis: „Iată, soarele este încă sus şi-i prea devreme ca să strângeţi vitele: adăpaţi oile, apoi duceţi-vă şi paşteţi-le iarăşi.” (Gen. 29:6-7)
Aici vedem cum Iacov, abia ajuns în ţară, deja le spune oamenilor cum ar trebui să-şi adape oile şi ce ar trebui să facă! Acesta este stilul lui, că tot veni vorba... Și în timp ce se producea, în exercițiul funcțiunii de organizare și conducere pe care și-o asumase deja, ceva (important!) e pe cale să se întâmple – semn că Dumnezeu orchestrează întotdeauna ideal orice detaliu, orice situație...
Ei au răspuns: „Nu putem, până nu se vor strânge toate turmele; atunci se prăvăleşte piatra de pe gura fântânii şi vom adăpa oile.” Pe când le vorbea el încă, veni Rahela cu oile tatălui său; căci ea le păzea. (Gen. 29:8-9)
Rahela era o păstoriţă care se îngrijea de oi. Aceasta era una din slujbele și obligațiile femeii din vremea aceea, cum am mai văzut deja mai devreme în Geneza.
Când a văzut Iacov pe Rahela, fata lui Laban, fratele mamei sale, şi turma lui Laban, fratele mamei sale, s-a apropiat, a prăvălit piatra de pe gura fântânii şi a adăpat turma lui Laban, fratele mamei sale. (Gen. 29:10)
Nu ştiu cine-i spusese să adape turmele lui Laban, dar Iacov aşa a făcut. Chiar dacă aici face un lucru pozitiv, chiar generos și nobil, el continuă să dovedească suficiență, nerespectând altă regulă sau lege, decât a lui! Iar uneori, el scria sau modifica regulile jocului pe măsură ce înainta în viaţă – în special în prima parte a vieţii sale. Or, lucrul acesta nu se face, nu e fair-play, nu rămâne nesancționat – de Dumnezeu, dar și de oameni. Iacov era pe punctul să primească niște lecții de viață nemaipomenite, avându-l pe „unchiul Laban” la catedră!
Apoi Iacov a sărutat pe Rahela şi a început să plângă tare. (Gen. 29:11)
Întotdeauna mi s-a părut ciudat acest verset. Sincer, mi-e greu să înţeleg ideea și să apreciez ca normal tabloul în care Iacov a sărutat-o pe fata aceea şi apoi a plâns. Sunt de părere că băiatul acesta se simţise foarte singur în călătoria sa de acasă până în ţara aceasta. Să ne amintim că din Betel a trebuit să urce pe lângă Marea Galileii, apoi până în Siria. A trebuit apoi să traverseze deşertul, și presupun că a avut parte de multe experienţe pe drum... La sosire, era totuși foarte încrezut, părea sigur de sine, i-a salutat pe localnici foarte nonşalant, ca şi când i-ar fi cunoscut de-o viaţă. Le pune întrebări, apoi dă la o parte piatra de la fântână, manifestând un fel de-a fi destul de băgăcios, de tupeist, gata să dea ordine. Bănuiesc că atunci când a salutat-o pe fata aceasta, care făcea parte din familia mamei sale (deși nu reiese explicit că el o cunoștea mai dinainte, sau că știa cine și a cui este!), l-au copleşit emoţiile şi a plâns. Aceasta este singura explicaţie pe care o pot găsi, dar sunt sigur că data următoare când a sărutat-o nu a mai plâns.
Iacov a spus Rahelei că este rudă cu tatăl ei, că este fiul Rebecăi. Şi ea a dat fuga de a spus tatălui său. (Gen. 29:12)
Deci acum urmează deconspirarea (deși rămâne enigmatic cum a știut Iacov că Rahela era din casa/familia mamei lui!) Curios că diferite variante (în limba engleză) atribuie lui Iacov diverse înrudiri cu familia Rebecăi – una prezentându-l chiar ca fratele tatălui ei (adică unchi!). Trebuie spus în primul rând că limba ebraică nu face atâtea deosebiri câte avem noi azi; în vremea aceea, dacă erai înrudit, erai un frate. Aşa ar trebui tradus aici. Mai cu seamă că știm încă din cap. 22-23 că tatăl Rebecăi era Betuel, fiul lui Nahor fratele lui Avraam, că Iacov era nepotul lui Avraam, și că Laban era fratele Rebecăi. Deci în mod normal Iacov nu poate fi unchiul Rahelei, ci era nepotul tatălui ei, era fiul Rebecăi, sora tatălui ei – deci Iacov și Rahela erau mai degrabă veri. În fine, nu e esențial...
Cum a auzit Laban de Iacov, fiul surorii sale, i-a alergat înainte, l-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi l-a adus în casă. Iacov a istorisit lui Laban toate cele întâmplate. (Gen. 29:13)
Îmi imaginez că Iacov a avut multe de povestit. Nu m-ar mira să aflu că le-a captat atenţia la cină cu istorii și detalii despre familia lor, spunându-le cum l-a înşelat pe fratele său pentru a obţine dreptul de întâi născut, şi cum a folosit un vicleşug pentru a obţine binecuvântarea şi ce deştept fusese. Nu-i sigur că așa a fost, dar e posibil ca așa să fi stat lucrurile. Probabil că le-a spus şi despre noaptea petrecută la Betel, pentru că am citit că: „i-a istorisit lui Laban toate cele întâmplate.”
Şi Laban i-a zis: „Cu adevărat, tu eşti os din oasele mele şi carne din carnea mea!” Iacov a stat la Laban o lună. (Gen. 29:14)
Laban era convins acum că acesta era nepotul lui, așa că-i spune: „E clar că eşti ruda mea, așa că vino să stai la noi... şi simte-te ca acasă.”
Iată că trece o lună şi observaţi ce se întâmplă: Iacov nu munceşte! Este un nepot dintr-o ţară îndepărtată, venit să-şi viziteze unchiul... dar de fapt trimis de mama sa pentru a fi protejat, și eventual să-și găsească soție! Presupun deci că Iacov s-a gândit că ar trebui să aibă statut de oaspete – adică masă și cazare gratuite. Iar în acest timp (pt că avea tip berechet, nu?), el îi face curte Rahelei sau cel puţin o urmărește cu atenţie. Şi cred că și ei a început să-i placă de el.
Dar și alte lucruri sau abordări par să se întâmple în acest timp... Îmi imaginez că următorul dialog e posibil să fi avut loc într-o dimineaţă la micul dejun.
Apoi Laban a zis lui Iacov: „Fiindcă eşti rudă cu mine, să-mi slujeşti oare degeaba? Spune-mi ce simbrie vrei?” (Gen. 29:15)
Unchiul acesta Laban este deştept. Spusese cineva ceva despre muncă, despre a sluji? Iacov sigur nu! Așadar, unchiul Laban este plin de tact şi spune că nu vrea ca Iacov să muncească pentru el pe nimic, ci este dispus să-l plătească. Ce-i drept, nu locuieşti o lună cu Laban fără să faci un aranjament de un fel sau altul pentru a-ţi plăti cazarea. Fie e o formă de a-l atenționa că huzurește, fie e vorba de o tentativă de a-l angaja, fie Bbilia nu menționează că Iacov mai dădea câte-o mână de ajutor pe ici-pe colo, în gospodăria lui Laban... De aceea, unchiul vrea să pună lucrurile la punct în relația cu nepotul lui.
Laban însă avea două fete: cea mai mare se numea Lea, şi cea mai mică Rahela. (Gen. 29:16)
Prelungind suspansul răspunsului lui Iacov, Biblia (de fapt Moise, autorul acestei cărți, Geneza) prinde momentul să lărgească întrucâtva perspectiva asupra familiei lui Laban și ne face cunoştinţă cu altă fiică a lui Laban, Lea. Unchiul Laban îl urmărise pe băiatul acesta şi cred că observase că pe Iacov îl interesa foarte mult fiica lui, Rahela, cea mai tânără dintre fete. Ca pentru a clarifica lucrurile, următorul verset – 17 – ne spune de ce:
Lea avea ochii slabi; dar Rahela era frumoasă la statură şi mândră la faţă.
Scurt: Rahela era o fată foarte frumoasă. Lea însă „avea ochii slabi”, ceea ce nu însemna că nu era frumoasă, ci că avea niște cusururi.
Când eram la colegiu am studiat greaca şi câteva dintre piesele lui Euripide. În scrierile acestuia, când un tânăr voia să spună ceva frumos despre o fată folosea expresia „ochi de vacă”. Eu râdeam mereu de această expresie şi mă gândeam că ar trebui să fac un mare efort de gândire şi de imaginaţie ca să consider că acesta este un compliment. Ei bine, data viitoare când veţi întâlni o vacă, uitaţi-vă cu atenţie la ochii ei şi veţi vedea că sunt frumoşi. De când am citit piesa aceea de teatru, n-am întâlnit vreo vacă să nu aibă ochi frumoși!
Lea însă nu avea ochi de vacă, ci „avea ochii slabi”, ceea ce înseamnă poate că nu era neapărat vreun ideal de frumusețe, dar nici „răţuşca cea urâtă”.
Așadar, Laban are aceste două fete şi pare evident de cine este atras Iacov.
Iacov iubea pe Rahela şi a zis: „Îţi voi sluji şapte ani pentru Rahela, fata ta cea mai mică. (Gen. 29:18)
Aflăm acum că Iacov recunoaște fie și indirect că era îndrăgostit lulea de mezina lui Laban. În dimineaţa aceea, la micul dejun, când unchiul i-a sugerat lui Iacov că ar fi cazul să muncească, avea şi el un plan. Ştia că băiatul era îndrăgostit de fata lui, aşa că nu cred că a fost câtuşi de puţin surprins de răspunsul lui Iacov, când l-a întrebat care ar trebui să-i fie plata. Iacov era dispus să muncească şapte ani pentru Rahela. Laban juca dur!
Şi Laban a răspuns: „Mai bine să ţi-o dau ţie decât s-o dau altuia. Rămâi la mine!” (Gen. 29:19)
Laban pare de acord și acceptă târgul. Versetul următor ne spune unul dintre cele mai frumoase lucruri despre Iacov. De fapt, din prima parte a vieţii sale, dragostea pentru Rahela este singurul lucru frumos sau nobil care poate fi menţionat.
Astfel Iacov a slujit şapte ani pentru Rahela; şi anii aceştia i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea. (Gen. 29:20)
Parcă îl vedem pe tânărul acesta muncind din greu. Vă spun că unchiul Laban sigur l-a pus să muncească din greu, în frig, în ploaie, intens și pe orice vreme... Și Iacov a făcut-o, cu gândul tot timpul la Rahela. Ea era acolo şi îl întâmpina după o zi grea de muncă. Iacov era îndrăgostit nebuneşte de ea... dar a răbdat cu stoicism. Jos pălăria, față de ce se întâmplă azi!
În urmă Iacov a zis lui Laban: „Dă-mi nevasta, căci mi s-a împlinit sorocul, ca să intru la ea.” Laban a adunat pe toţi oamenii locului şi a făcut un ospăţ. Seara, a luat pe fiica sa Lea şi a adus-o la Iacov, care s-a culcat cu ea. Şi Laban a dat ca roabă fetei sale Lea pe roaba sa Zilpa. A doua zi dimineaţa, iată că era Lea. (Gen. 29:21-24)
Ceea ce urmează, ne aruncă din plin romance în comedie neagră, sau tragi-comedie! Judecând la rece, așa ceva e greu de înțeles cum s-a putut întâmpla, dar asta și pentru că nu cunoaștem mentalitățile culturale ale timpului și locului... De exemplu, acolo - în timpul ceremoniei de nuntă din vremea aceea – fata era acoperită cu un văl gros, astfel că nu putea fi văzută. Bietul Iacov nu a văzut ce fată a luat decât a doua zi dimineaţă! Ca bărbat mi-e greu să cred așa ceva: că intenția lui Laban n-a transpirat, că Rahela nu s-a împotrivit, că finalmente poți petrece o noapte cu o femeie cu fața aoperită, care nu se trădează nicio secundă că n-ar fi mireasa... După șapte ani de muncă și așteptare, mă gândesc că Iacov ar fi trebuit să o cunoască mai bine pe Rahela. În fine, nu vreau să-l judec... dar nici nu mă pot pune în pielea lui – când dimineața următoare, surpriză! Lângă el nu era, nu fusese nicicum Rahela, ci Lea!
Cred că în momentul acela dându-și seama că a fost tras pe sfoară s-a înfuriat. Mă întreb dacă şi-a amintit de episodul când față de tatăl său s-a dat drept Esau, fratele mai mare. Doar pentru că îşi înşelase fusese nevoit să plece de acasă! Dumnezeu nu aprobă o astfel de purtare, așa că face ca acum să se întoarcă roata. Iacov pretinsese că este fiul cel mare, când era cel mai mic. Acum el crede că o primeşte pe fata cea mică, dar o primeşte pe cea mare! Cred că s-a înfuriat, dar nu e sigur că și-a dat seama că primește răsplata propriului vicleșug, primind ce merita, făcându-i-se cum făcuse și el!
Pentru Iacov, ce făcuse Laban era o nelegiuire... Observaţi însă cum trece Laban peste tot. El este expert în lucruri de acest gen și îi spune lui Iacov că era o chestiune minoră în contract, o clauză scrisă cu fonturi mici, pe care uitase să i-o menţioneze:
...Atunci Iacov a zis lui Laban: „Ce mi-ai făcut? Nu ţi-am slujit oare pentru Rahela? Pentru ce m-ai înşelat?” Laban a răspuns: „În locul acesta nu-i obicei să se dea cea mai tânără înaintea celei mai mari.” Isprăveşte săptămâna cu aceasta şi-ţi vom da şi pe cealaltă pentru slujba pe care o vei mai face la mine alţi şapte ani. (Gen. 29:24-27)
De observat aici importanța cunoașterii culturilor în care te muți sau te duci să lucrezi. Circumstanțele sunt agravante pentru că Iacov nu aflase/nu-și dăduse seama de asta în cei șapte ani de slujire grea, în care trudise pentru a o obține pe fata mai tânără, în condițiile în care sora ei mai mare era nemăritată! Și acum iată ce află: nu doar că nu se căsătorise cu fata dorită, dar îi fusese și atribuită altă nevastă! Unchiul Laban însă are de gând să fie foarte generos, aşa că – așa, ca într-o joacă – îi face o ofertă lui Iacov: „Las-o așa o săptămână... bucură-te de ce-ai primit... după care, gata cu vacanța – la muncă încă alţi şapte ani... și vei avea și ce ți-ai dorit!” Unchiul Laban îşi trage spuza pe turta lui, nu-i aşa? Şi sărmanul Iacov... ce să facă?! Acceptă disciplinarea, școala, lecția – și face ce i s-a spus... Pentru că o iubea și o dorea pe Rahela, el pare că nu-și dă seama, sau nu apreciază suficient de serios faptul că dintr-o dată se pomenește cu două soţii, ceea ce nu ar fi trebuit să facă, pentru că va da de necaz înainte de a se încheia toată povestea. Plus că este legat pentru alți șapte ani de obligația de a spori averile socrului său!
Iacov a făcut aşa şi a isprăvit săptămâna cu Lea; apoi Laban i-a dat de nevastă pe fiica sa Rahela. (Gen. 29:28)
Ce mai?! Laban l-a jucat pe degete pe Iacov: și-a măritat dintr-un foc fetele, și beneficiază și de un slujitor de încredere pentru atâta vreme! Cei șapte ani inițiali erau o perioadă destul de lungă, dar, credeţi-mă, paisprezece ani este foarte mult!
Acum poate că vă gândiţi: Dacă este în Biblie, înseamnă că Dumnezeu aprobă poligamia. Nu! Dumnezeu nu aprobă și nu recomandă tot ce este în Biblie, să nu vă surprindă! Dumnezeu n-a fost de acord cu minciuna diavolului. Dumnezeu n-a aprobat nici păcatul lui David şi l-a judecat pentru el. Însă consemnarea în scris a ambelor incidente este inspirată, insuflată de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a spus, prin cel care a scris (Moise în acest caz), exact ce a dorit să fie transmis. Cuvintele pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise să le scrie în cartea aceasta, pe care noi o numim Biblie, sunt inspirate de El. În capitolul 29 din Geneza, Dumnezeu a relatat o întâmplare adevărată: Iacov a avut două soţii şi ne spune cum s-a ajuns acolo. Nu înseamnă că Dumnezeu era de acord cu tot ce descrie Biblia, și cu siguranţă Dumnezeu nu a fost de acord ca Iacov să aibă două soţii.
Mă bucur că aproape de finalul acestui episod am putut clarifica acest aspect important. Pentru că astfel învățăm să punem accent pe ce spune și face Dumnezeu, pentru că Biblia – revelația Sa scrisă – conține și redarea multor alte aspecte (fapte, atitudini, persoane) pe care Dumnezeu nu le aprobă și nu le recomandă. Vă îndemn deci să citiți totdeauna cu atenție și să nu socotiți că absolut tot ce scrie în Biblie are caracter prescriptiv! Nu ne închinăm Bibliei, nu suntem bibliolatri, ci ne închinăm Celui ce-a dictat Scriptura și care este mai presus de toate – Dumnezeul Creator și Mântuitor, care Se revelează și în Biblie!
Acum ne luăm rămas bun, sper să ne reîntâlnim sănătoși data viitoare!
Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 29:31-31:16 | Itinerar Biblic | Episodul 39
Wednesday Jun 12, 2024
Wednesday Jun 12, 2024
Cu bucurie și recunoștință pt privilegiul acestei noi întâlniri mă grăbesc să vă salut stimați prieteni. Vă propun să continuăm și-n cele ce urmează înaintarea prin citirea comentată a cărților Bibliei – începută, desigur cu Geneza, cartea începuturilor. Trecuți în a doua jumătate a acestei ample cronici a protoistoriei (Geneza, cartea începuturilor), asistăm la materializarea treptată a planului lui Dumnezeu privind poporul ales. După Avraam și Isaac (și descendențele lor), luăm act de consolidarea familiei lui Iacov – care din burlac se pomenește deodată cu două soții (după subterfugiul lui Laban, unchiul său, care i-a dat-o întâi pe Lea, și nu pe Rahela pentru care Iacov lucrase!) Iacov digeră greu situația, dar se supune, și trebuie să mai muncească alți șapte ani pentru cea pe care-o iubea.
Capitolul 30 se concentrează pe întărirea și înstărirea familiei lui Iacov, semn că Dumnezeu lucra în favoarea sa, în ciuda trecutului și temperamentului lui Iacov, și nu datorită acestora! Aş mai adăuga faptul că această familie a avut parte de o istorie tumultuoasă, având ca punct de plecare felul în care procedase și metodele pe care le folosise Iacov anterior. Venise vremea scadenței – să plătească pentru ce făcuse!
Domnul a văzut că Lea nu era iubită; şi a făcut-o să aibă copii, pe când Rahela era stearpă. Lea a rămas însărcinată şi a născut un fiu, căruia i-a pus numele Ruben; „căci”, a zis ea, „Domnul a văzut mâhnirea mea, şi acum bărbatul meu are să mă iubească negreşit.” (Gen. 29:31-32)
Lea este tristă pentru că ştie că soţul ei o iubeşte pe Rahela, nu pe ea. Dar când devine mama lui Ruben, inima i se umple de bucurie şi crede că de-acum Iacov o va iubi.
A rămas iarăşi însărcinată şi a născut un fiu şi a zis: „Domnul a auzit că nu eram iubită şi mi-a dat şi pe acesta.” De aceea, i-a pus numele Simeon (Ascultare). Iar a rămas însărcinată şi a născut un fiu şi a zis: „De data aceasta, bărbatul meu se va alipi de mine, căci i-am născut trei fii.” De aceea i-a pus numele Levi (Alipire). A rămas iarăşi însărcinată şi a născut un fiu, şi a zis: „De data aceasta, voi lăuda pe Domnul.” De aceea i-a pus numele Iuda (Lăudat fie Domnul!). Şi a încetat să mai nască. (Gen. 29:33-35)
Ruben este primul născut al lui Iacov, dar nu cu el va începe linia genealogică ce va duce la Hristos, ci din al patrulea fiu al Leei (din Iuda) provine descendenţa regală. David se număra printre urmaşii lui Iuda, iar mai târziu, dintre ei avea să Se ridice Mântuitorul Însuşi, Domnul Isus. Descendența Sa umană este din Iuda. Iată cât contează să ajungem să putem face corelații... Iată de ce e important să citim și să înțelegem ansamblul Scripturii!
Suntem decamdată într-o fază de expansiune numerică și genealogică a familiei lui Iacov... După primii patru fii de la soția nedorită – Lea – Iacov abia mai face față solicitărilor:
Când a văzut Rahela că nu face copii lui Iacov, a pizmuit pe sora sa şi a zis lui Iacov: „Dă-mi copii, ori mor!” (Gen. 30:1)
În vremea aceea, femeia care nu putea avea copii era dispreţuită, iar cu cât avea mai mulţi copii, cu atât era mai apreciată în comunitate.
Iacov s-a mâniat pe Rahela şi a zis: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu, care te-a oprit să ai copii?” Ea a zis: „Iată roaba mea, Bilha; culcă-te cu ea, ca să nască pe genunchii mei şi să am şi eu copii prin ea.” (Gen. 30:2-3)
Alt deja vu, nu?! Iată-i pe Iacov şi Rahela apelând din nou la ceea ce era probabil o practică în vremea aceea... și la care recurseseră și bunicii lor, Avraam şi Sara. Și iarăsși avem de-a face cu un lucru pe care Dumnezeu nu-l acceptă, nu-l recomandă – deci îl va dezavua și în cazul acesta. Biblia redă exact ce s-a întâmplat, dar asta nu înseamnă că Dumnezeu a prescris sau aprobat acele lucruri. De fapt, e clar că El a dezaprobat așa ceva! Câte discuţii a stârnit în familia lui Avraam, aşa cum am văzut! La fel şi în familia lui Isaac. Acum apar problemele şi în familia lui Iacov, şi sunt abia la început... și nu-s cele mai mari!
Deocamdată, frenezia procreării pare să le afecteze simțul rușinii și-al măsurii, totul putând fi pozitiv mascat și motivat de nobila dorință de a fi mame cinstite și familii frumoase și rodnice în popor... cu orice preț! Următoarele versete descriu naşterile altor fii – prin Bilha, roaba Rahelei; prin Zilpa, roaba Leei; și apoi din nou prin Lea. Vom citi mai multe versete, pasajul (Gen. 30:4-21) debutând cu vers. în care soția preferată, Rahela...
…i-a dat de nevastă pe roaba ei Bilha, şi Iacov s-a culcat cu ea. Bilha a rămas însărcinată şi a născut lui Iacov un fiu. Rahela a zis: „Mi-a făcut Dumnezeu dreptate şi mi-a auzit glasul şi mi-a dăruit un fiu.” De aceea i-a pus numele Dan (A judecat). Bilha, roaba Rahelei, a rămas iar însărcinată şi a născut lui Iacov un al doilea fiu. Rahela a zis: „Am luptat cu Dumnezeu împotriva surorii mele şi am biruit.” De aceea i-a pus numele Neftali (Luptele lui Dumnezeu). Când a văzut Lea că nu mai naşte, a luat pe roaba sa Zilpa şi a dat-o lui Iacov de nevastă. Zilpa, roaba Leei, a născut lui Iacov un fiu. „Cu noroc!” a zis Lea. De aceea i-a pus numele Gad (Noroc). Zilpa, roaba Leei, a născut un al doilea fiu lui Iacov. „Ce fericită sunt!” a zis Lea; „căci femeile mă vor numi fericită.” De aceea i-a pus numele Aşer (Fericit). Ruben a ieşit odată afară, pe vremea seceratului grâului, şi a găsit mandragore pe câmp. Le-a adus mamei sale Lea. Atunci, Rahela a zis Leei: „Dă-mi, te rog, din mandragorele fiului tău.” Ea i-a răspuns: „Nu-ţi ajunge că mi-ai luat bărbatul, de vrei să iei şi mandragorele fiului meu?” Şi Rahela a zis: „Ei bine! Poate să se culce cu tine în noaptea aceasta pentru mandragorele fiului tău.” Seara, pe când se întorcea Iacov de la câmp, Lea i-a ieşit înainte şi a zis: „La mine ai să vii, căci te-am cumpărat cu mandragorele fiului meu.” Şi în noaptea aceea s-a culcat cu ea. Dumnezeu a ascultat pe Lea, care a rămas însărcinată şi a născut lui Iacov al cincilea fiu. Lea a zis: „M-a răsplătit Dumnezeu, pentru că am dat bărbatului meu pe roaba mea.” De aceea i-a pus numele Isahar (Răsplătire). Lea a rămas iarăşi însărcinată şi a născut un al şaselea fiu lui Iacov. Lea a zis: „Frumos dar mi-a dat Dumnezeu! De data aceasta, bărbatul meu va locui cu mine, căci i-am născut şase fii.” De aceea i-a pus numele Zabulon (Locuinţă). În urmă, a născut o fată, căreia i-a pus numele Dina (Judecată)
Eeei, și după această puternică șarjă de natalitate (desigur: controlată de Dumnezeu, chiar dacă oamenii făceau schemele și aranjamentele), pentru ca toată lumea să fie mulțumită, în bunătatea Sa...
Dumnezeu Şi-a adus aminte de Rahela, a ascultat-o şi a făcut-o să aibă copii. Ea a rămas însărcinată şi a născut un fiu; şi a zis: „Mi-a luat Dumnezeu ocara!” Şi i-a pus numele Iosif zicând: „Domnul să-mi mai adauge un fiu!” (Gen. 30:22-24)
Acesta este băiatul care va ajunge în Egipt. Îl vom întâlni mai târziu ca personaj remarcabil al acestei prime secțiuni biblice, cartea Genesa.
Apoi, după o vreme, Rahela îl naşte și pe Beniamin. Vom încheia acest capitol cu o listă a celor doisprezece fii ai lui Iacov pentru că este important să-i ştim pe toţi. Din aceştia se vor forma cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi, într-un final, poporul Israel.
IACOV SE PREGĂTEŞTE SĂ-L PĂRĂSEASCĂ PE LABAN
După ce a născut Rahela pe Iosif, Iacov a zis lui Laban: „Lasă-mă să plec, ca să mă duc acasă, în ţara mea. Dă-mi nevestele şi copiii, pentru care ţi-am slujit, şi voi pleca; fiindcă ştii ce slujbă ţi-am făcut.” (Gen. 30:25-26)
Acum iată ce spune unchiul Laban, care consideră că încă nu s-a încheiat totul!
Laban i-a zis: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, mai zăboveşte; văd bine că Domnul m-a binecuvântat din pricina ta.” (Gen. 30:27)
Poate vă aduceţi aminte că Abimelec, împăratul Gherarului, descoperise că fusese binecuvântat cât a fost Isaac în mijlocul lor, iar acum unchiul Laban descoperă că Dumnezeu este cu Iacov, şi că-l binecuvântase şi pe el de dragul lui Iacov. Aşa că, Laban spune: „Fiule, nu te grăbi să pleci, nu mă părăsi! Am fost binecuvântat şi vreau să-ţi măresc salariul.”
Hotărăşte-mi simbria ta şi ţi-o voi da. (Gen. 30:28)
Iacov ştie deja că de fiecare dată când încheie un târg propus de Laban, acesta are grijă să iasă în câştig. Iacov şi-a învăţat lecţia şi vrea să plece.
Iacov i-a răspuns: „Ştii cum ţi-am slujit şi cum ţi-au propăşit vitele cu mine; căci puţinul pe care-l aveai înainte de venirea mea, a crescut mult, şi Domnul te-a binecuvântat ori încotro am mers eu. Acum, când am să muncesc şi pentru casa mea?” (Gen. 30:29-30)
Auziţi cum se plânge Iacov. Cu alte cuvinte, el spune: „Tot ce-am primit în urma slujirii a fost două soţii cu roabele lor şi o casă plină de băieţi.” (La momentul acela avea unsprezece fii.) Deci avea responsabilități sporite, dar nu și resurse... Ce avea să facă în continuare? Cum avea să-i hrănească? Iacov îi spune lui laban ceva de genul: „Dumnezeu te-a binecuvântat, pe tine te-a făcut să prosperi, iar eu nu am nimic.” Pentru că se lupta cu dorința de a-l părăsi pe Laban, se gândește să profite puțin... urmează un duel (acord?) între specialiștii târgurilor/înțelegerilor viclene.
Laban a zis: „Ce să-ţi dau?” Şi Iacov a răspuns: „Să nu-mi dai nimic. Dacă te învoieşti cu ce-ţi voi spune, îţi voi paşte turma şi mai departe şi o voi păzi. Azi am să trec prin toată turma ta; am să pun deoparte din oi orice miel sein şi pestriţ şi orice miel negru, şi din capre tot ce este pestriţ şi sein. Aceasta să fie simbria mea.” (Gen. 30:31-32)
Cu alte cuvinte, specimenele cele mai bune și frumoase să fie ale lui Laban, iar cele cu pete de diferite culori – să fie ale ginerelui său. Iacov a spus: „Va fi astfel evident pentru oricine care sunt ale mele, și că ele sunt plata pentru munca mea.” Vulpoiul Laban n-a văzut nimic dubios sau neconvenabil în această propunere, așa că au bătut palma!
Iată cum se va dovedi cinstea mea: de acum încolo, când ai să vii să-mi vezi simbria, tot ce nu va fi sein şi pestriţ între capre şi negru între miei, şi se va găsi la mine, să fie socotit ca furat. Laban a zis: „Bine! Fie aşa cum ai zis.” În aceeaşi zi, a pus deoparte ţapii bălţaţi şi pestriţi, toate caprele seine şi pestriţe, toate cele ce aveau alb pe ele şi toţi mieii care erau negri. Le-a dat în mâinile fiilor săi. (Gen. 30:33-35)
Acestea nu se puteau împerechea cu celelalte. Iacov le ia pe cele mixte, pestrițe, astfel încât cele uni, de rasă pură să se poată împerechea şi să aibă pui, acestea urmând să-i aparţină unchiului său... iar celelalte ar fi fost ale lui. Interesant târg! Gen. 30:36-40:
...A pus o depărtare de trei zile de drum între el şi Iacov; şi Iacov păştea celelalte oi ale lui Laban. Iacov a luat nuiele verzi de plop, de migdal şi de platan; a despuiat de pe ele fâşii de coajă şi a făcut să se vadă albeaţa care era pe nuiele. Apoi a pus nuielele pe care le despuiase de coajă în jgheaburi, în adăpători, sub ochii oilor care veneau să bea, ca atunci când vor veni să bea, să zămislească. Oile zămisleau uitându-se la nuiele şi făceau miei bălţaţi, seini şi pestriţi. Iacov despărţea mieii aceştia şi abătea feţele oilor din turma lui Laban către cele seine şi bălţate. Şi-a făcut astfel turme deosebite, pe care nu le-a împreunat cu turma lui Laban.
Au fost avansate diferite explicaţii pentru acest procedeu. Unii spun că este doar pură superstiţie. Alţii spun că este o poveste băbească şi că n-are ce să caute în scrierile biblice. Eu cred că este important că apare această relatare în Cuvântul lui Dumnezeu. Sigur că erau implicaţi factori genetici, dar nu cred că ar trebui să excludem ideea superstiţiei. Ceea ce trebuie reţinut de aici este că atât Laban, cât şi Iacov, au crezut că dungile albe de pe nuiele au provocat naşterea unor animale cu dungi. Aceasta este partea cea mai importantă a poveştii. Poate că oamenii inteligenţi de astăzi nu mai pot crede acest lucru, dar cei de-atunci îl credeau. Indiferent dacă metoda era eficientă sau veridică, ori nu, Iacov recurge la un vicleşug. El fusese şi înainte un trişor, dar își întâlnise unchiul... care părea să fie şi mai și! Se arsese o dată, acum Iacov încearcă să-şi ia revanşa! Și se pare că metoda funcționează! Gen. 30:41-43 –
Ori de câte ori se înfierbântau oile cele mai tari, Iacov punea nuielele în jgheaburi, sub ochii oilor, ca ele să zămislească uitându-se la nuiele. Când oile erau slabe, nu punea nuielele; aşa că cele slabe erau pentru Laban, iar cele tari, pentru Iacov. Omul acesta s-a îmbogăţit astfel din ce în ce mai mult; a avut multe turme, robi şi roabe, cămile şi măgari.
Vom vedea în capitolul următor cum se va finaliza acest incident. Acum, m-am gândit să reiau pentru dvs. lista celor doisprezece fii ai lui Iacov din care se va forma, ulterior, poporul Israel. Sunt nume și persoane importante, pe care le veți mai întâlni pe parcurs...
Cei născuţi din Lea sunt: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, plus fiica, Dina.
Cei născuţi din Bilha, roaba Rahelei, sunt: Dan şi Neftali.
Cei născuţi din Zilpa, roaba Leei: Gad și Aşer.
Cei născuţi din Rahela: Iosif şi Beniamin.
Credeţi-mă, Iacov a fost cât se poate de ocupat cu toţi aceşti doisprezece fii ai săi... ca să nu mai vorbesc de Dina, fata prin care destule necazuri vor veni curând...
Chiar la-nceputul capitolului următor, 31, vom vedea că lucrurile se precipită, astfel că Însuși Dumnezeu îi comunică lui Iacov să facă bine să plece din Haran şi să se întoarcă în ţara pe care El o promisese prin legământul Său cu Avraam, Isaac şi Iacov. Sunt sigur că Dumnezeu avea în vedere copiii lui Iacov: El nu voia ca ei să crească în mediul viciat și idolatru din gospodăria lui Laban. El vede că influenţa lui Laban nu este bună pentru Iacov şi pentru familia lui care se mărise simțitor. Băieţii vor fi capii celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Dumnezeu este nerăbdător să-i scoată din locul acela şi să-i aducă în ţara lui Avraam, ţara promisă.
Cred că această secţiune a Cuvântului lui Dumnezeu ne-a fost dată pentru a ne arăta că Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile noastre. Are ca personaj central un om foarte păcătos, care a greşit în multe moduri, însă la care Dumnezeu nu vrea să renunţe. Putem fi încurajaţi de acest lucru. Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată atâta timp cât noi venim la El. El ne va primi întotdeauna. Dacă El poate primi un om ca Iacov şi un om ca mine, te poate primi şi pe tine. Iacov trece printr-o școală destul de grea timp de douăzeci de ani cât stă la unchiul său. Laban i-a oferit adevărate cursuri în arta înşelătoriei, şi pare că presiunea îl copleșește pe Iacov. În plus, în urma învoielii și stratagemelor în legătură cu înmulţirea vitelor, turmele lui Iacov crescuseră considerabil, fapt ce n-a fost pe placul lui Laban și-al fiilor lui.
Iacov a auzit vorbele fiilor lui Laban, care ziceau: „Iacov a luat tot ce era al tatălui nostru şi cu averea tatălui nostru şi-a agonisit el toată bogăţia aceasta.” Iacov s-a uitat şi la faţa lui Laban; şi iată că ea nu mai era ca înainte. Atunci Domnul a zis lui Iacov: „Întoarce-te în ţara părinţilor tăi şi în locul tău de naştere; şi Eu voi fi cu tine.” Iacov a trimis de a chemat pe Rahela şi pe Lea la câmp, la turma lui. (Gen. 31:1-4)
Pentru că Dumnezeu îi poruncește să facă ceea ce el oricum intenționa, Iacov începe să se pregătească de plecare. Le cheamă pe Lea şi pe Rahela la câmp, la turma lui, pentru că îi este frică să vorbească despre acest lucru acasă, ca nu cumva să-i audă cineva cum complotează cu Lea şi Rahela.
El le-a zis: „După faţa tatălui vostru, văd bine că el nu mai este ca înainte; dar Dumnezeul tatălui meu a fost cu mine. Voi însevă ştiţi că am slujit tatălui vostru cu toată puterea mea. (Gen. 31:5-6)
Aici cred că suntem de acord cu Iacov: muncise din greu douăzeci de ani, dar sunt de părere că un merit în asta avea și Laban, care îşi scotea banii cu prisosinţă de la oricine lucra pentru el. Observaţi ce des schimbase Laban învoiala în toți aceşti ani! Sărmanul Iacov! Dar când a rămas dezorientat şi frustrat, neştiind încotro să se îndrepte, a intervenit Dumnezeu.
Şi tatăl vostru m-a înşelat: de zece ori mi-a schimbat simbria; dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să mă păgubească. Când zicea el: „Mieii pestriţi să fie simbria ta”, toate oile făceau miei pestriţi. Şi când zicea: „Mieii bălţaţi să fie simbria ta”, toate oile făceau miei bălţaţi. Dumnezeu a luat astfel toată turma tatălui vostru şi mi-a dat-o mie. (Gen. 31:7-9)
Iacov recunoaște că Dumnezeu este cel care-l binecuvântase abundent, astfel încât ajunsese să fie urât de angajatorul său, și face cunoscut motivul principal pentru care vrea să plece.
Şi Îngerul lui Dumnezeu mi-a zis în vis: „Iacove!” „Iată-mă”, am răspuns eu. El a zis: „Ridică ochii şi priveşte: toţi ţapii şi berbecii care sar pe capre şi pe oi sunt bălţaţi, pestriţi şi seini; căci am văzut tot ce ţi-a făcut Laban.” (Gen. 31:11-12)
Probabil că n-aţi fost satisfăcuți cu explicația pentru înmulţirea turmelor, recunosc că am aşteptat să ajungem la acest paragraf, unde Dumnezeu spune: „Eu am făcut asta!” Nu e nevoie să căutăm explicaţii naturale, deşi sunt convins că Dumnezeu a folosit o metodă naturală. Dar cum nu ne spune ce s-a întâmplat, puteţi opta pentru orice explicație doriți – eu o prefer pe aceasta: Dumnezeu a văzut tot ce a făcut Laban şi l-a binecuvântat pe Iacov
„Eu sunt Dumnezeul din Betel, unde ai uns un stâlp de aducere aminte, unde Mi-ai făcut o juruinţă. Acum, scoală-te, ieşi din ţara aceasta şi întoarce-te în ţara ta de naştere.” (Gen. 31:13)
După ce îi aminteşte lui Iacov de vremea când i s-a arătat la Betel, în prima noapte petrecută de Iacov acolo, după ce a fugit de acasă – Dumnezeu îi comunică „protejatului” Său să plece din Haran, pentru că are unsprezece fii și-o fiică ce au început deja să înveţe lucruri pe care n-ar fi trebuit să le înveţe. Dumnezeu vrea să scoată această familie și aceşti copii din mijlocul idolatriei, la fel cum l-a scos pe Avraam dintr-un astfel de mediu.
Rahela şi Lea au răspuns şi i-au zis: „Mai avem noi oare parte şi moştenire în casa tatălui nostru? Nu suntem noi oare privite de el ca nişte străine, fiindcă ne-a vândut şi ne-a mâncat şi banii? (Gen. 31:14-15)
Cele două surori îşi spun că în mod sigur ar trebui să primească o moştenire de la tatăl lor şi că acest lucru ar trebui să-l determine pe Laban să nu mai fie atât de ostil. Dar bietul/bătrânul Laban nu prea mai era demn de încredere.
Din păcate, sunt mulţi creştini astăzi care demonstrează că nu sunt demni de încredere prin felul în care gestionează banii lor şi ai altora, sau cum se comportă cu semenii lor – și cred că acesta poate fi un test bun pentru oricine. Aş putea să vă spun destule istorii care v-ar face să simţiţi fiori reci pe şira spinării. Creştini, şi chiar lideri creştini, care abuzează de încredere și folosesc bani sau bunuri în moduri nepermise.
„Toată bogăţia pe care a luat-o Dumnezeu de la tatăl nostru este a noastră şi a copiilor noştri. Fă acum tot ce ţi-a spus Dumnezeu.” (Gen. 31:16)
Admirabile – aceste două femei. Ele îi dau mână liberă soțului lor, se declară alături de el... şi parcă şi ele simt că au fost înşelate de tatăl lor! Ne oprim aici azi, fiți binecuvântați de Tatăl ceresc, care nu înșală niciodată pe nimeni! Pe curând!
Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 31:17-55 | Itinerar Biblic | Episodul 40
Wednesday Jun 12, 2024
Wednesday Jun 12, 2024
La reîntâlnirea noastră – care sperăm să fi devenit necesară, măcar pentru câțiva dintre dvs – vă salut cu prețuire și gânduri bune. Suntem – nu știu dacă v-ați dat seama, ori cât contează pt dvs. – la startul episodului care încheie... a 8-a săptămână de parcurs biblic. Așadar, ep. 40 – nr. care nu mă poate lăsa indiferent. Pomenit de aproape 100 de ori în Biblie, 40 simbolizează atât libertatea și schimbarea, adică încheierea unui ciclu și apariția unui nou început... dar și „numărul încercărilor sau al judecății". Câteva exemple: Potopul a ţinut „patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi“; cu 40 de ani de peregrinări în pustie hotărăşte Dumnezeu să-şi ispăşească cele 40 de zile cât iscoadele fuseseră plecate să cerceteze Canaanul în care au refuzat apoi să intre; Moise a stat pe munte 40 de zile; tot 40 de zile poartă simbolic profetul Iezechiel fărădelegile Iudei, stând culcat pe partea dreaptă, după numărul anilor cât au durat nelegiuirile poporului; și tot Iezechiel anunță o pedeapsă de 40 de ani asupra Egiptului (Iezechiel 29, 12-13). Domniile primilor regi evrei au durat tot patruzeci de ani (David - 2 Regi 5, 4; 3 Regi 2, 11; Solomon - 3 Regi 11, 42). La fel au domnit şi judecători sau regi drepţi (Otniel, Debora şi Barac, Ghedeon, Ioas etc). Iona avertizează cetatea Ninive că judecata urma să vină după 40 de zile (Iona 3.4); Isus a fost ispitit timp de 40 de zile (Matei 4.2); au fost 40 de zile între învierea lui Isus și înălțarea Sa la cer (Fapte 1.3).
Aceste ocurenţe confirmă că 40 reprezintă un număr complet, asociat unei perioade rotunde, în care însă se produc schimbări majore, transformări radicale, uneori destructive, dar de cele mai multe ori în sens pozitiv. Se dezbate încă dacă numerele au cu adevărat sau nu o semnificație. În mod precis Biblia pare să folosească numere în anumite forme pentru a ne învăța adevăruri spirituale. Totuși, mulți oameni dau prea multă semnificație „numerologiei biblice", încercând să găsească un înțeles special în spatele fiecărui număr din Biblie. Adesea, un număr din Biblie e pur și simplu un număr. Dumnezeu nu ne cheamă să căutăm înțelesuri secrete, mesaje ascunse sau coduri în Biblie. Există mai mult decât suficient adevăr evident în Scriptură care să împlinească toate nevoile noastre și să ne facă „desăvârșiți și cu totul destoinici pentru orice lucrare bună" (2 Timotei 3.17).
Ne întoarcem la contextul nostru imediat, biblic... Capitolul 30 din Geneza se concentrează pe familia lui Iacov, pe (spuneam:) întărirea și înstărirea acestei familii – pentru că Dumnezeu lucra în favoarea sa, în ciuda trecutului și temperamentului lui Iacov.
Imediat apoi (adică în capitolul următor, 31, în care vom rămâne și azi – și sperăm să-l ducem la capăt!), Dumnezeu Însuși îi spune lui Iacov să plece din Haran şi să se întoarcă în ţara pe care El o promisese în legământul Său cu Avraam, Isaac şi Iacov. Cum spuneam și data trecută, mai mult decât părinții lor biologici, Dumnezeu se gândeşte și se-ngrijește de copiii lui Iacov: El nu vrea ca aceştia – cei care vor fi capii celor 12 seminții ale poporului israel – să crească în mediul vicios și ambiguu din toate punctele de vedere din gospodăria lui Laban.
Ne aflăm aici într-o secţiune a Cuvântului lui Dumnezeu care ne-a fost lăsată – cred eu – pentru a ne arăta că Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile noastre. Ne este prezentat aici un om foarte păcătos, care a greşit în multe moduri, însă la care Dumnezeu nu vrea să renunţe. Și constatarea aceasta ar trebui să ne încurajeze: nic pe noi Dumnezeu nu ne va părăsi, atâta timp (sau mai cu seamă pentru că) ne grăbim să ne-ntoarcem spre El, să-L ascultăm, să-L onorăm... Dacă a primit și a lucrat spre împlinirea unui om ca Iacov, sau ca mine, sigur că Dumnezeu vrea și poate să te primească și pe tine!
Intervenția și mesajul lui Dumnezeu prin care-i cerea să se-ntoarcă în Canaan, promițându-i și protecție, însoțire, călăuzire – se pliază ca o mănușă pe dorința lui Iacov. Citim despre el în Gen. 31:17-19 că
...s-a sculat şi a pus pe copiii şi nevestele sale călare pe cămile. Şi-a luat toată turma şi toate averile pe care le avea: turma pe care o agonisise în Padan-Aram; şi a plecat la tatăl său, Isaac, în ţara Canaan. Pe când Laban se dusese să-şi tundă oile, Rahela a furat idolii tatălui său...
Încă un lucru foarte interesant ni se prezintă aici: încă o dată, Iacov se scoală să plece în mare grabă. Nu știu dacă vă mai amintiţi: în acelaşi mod intempestiv plecase de acasă când fugise de fratele său. Acum practic fuge de la unchiul său, și de data asta nu mai este în totalitate și exclusiv vina lui. În mod sigur el își dorea și-și pregătise această plecare. Avea – am zice – turmele, calabalâcurile şi servitorii gata de plecare!
Un alt lucru inedit, reieșit din propoziția „Rahela a furat idolii tatălui său.” V-am mai spus că ei se aflau într-o casă a idolatriei. Dumnezeu nu dorise ca Iacov şi fiii lui să fie acolo, și de aceea le cere să plece... Rahela însă crescuse în această casă în care era prezentă și practicată idolatria, şi dorea să-și ia cu ea obiectele venerației... Dacă vă miră înţelegerea ei primitivă, gândiți-vă că și-n prezent există asemenea persoane, și asemenea forme de religiozitate! Și chiar în țări civilizate! Să crezi că dumnezeu este unde este idolul, să crezi că-l poți ignora, căra, ascunde sau evita... Chiar şi Iacov crezuse că poate evita planul lui Dumnezeu când plecase de-acasă, tânăr fiind... însă Dumnezeu i Se arătase la Betel... unde Iacov a aflat că n-are cum și unde să fugă de Dumnezeu. Mulţi ani mai târziu, David avea să scrie (Ps. 139:7-8): „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în Locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo”. Cu alte cuvinte, nici moartea nu te va ascunde de privirea Lui. „Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca.” (Ps. 139:9-10). Nu te poţi ascunde de Dumnezeu nici dacă te duci pe Lună. Nu poţi fugi de Dumnezeu!
Revenind în istoria noastră: Iacov a aşteptat ca Laban să se ducă la tunsul turmelor sale. Probabil că asta însemna destul de mukți kilometri depărtare, mai cu seamă că în vremea aceea oile păşteau pe suprafeţe foarte extinse. Aşa se întâmplă şi astăzi, pentru că este nevoie de o suprafaţă mare pentru a le hrăni. În timpul acesta în care Laban este plecat de acasă, Iacov „uită” să-i spună că pleacă.
…şi Iacov a înşelat pe Laban, arameul, căci nu l-a înştiinţat de fuga sa. A fugit astfel cu tot ce avea; s-a sculat, a trecut Râul şi s-a îndreptat spre muntele Galaad. (Gen. 31:20-21)
Au ajuns astfel într-un punct al călătoriei de unde puteau zări muntele Galaad, care este chiar la est de râul Iordan. Merseseră deja destul de mult.
A treia zi, au dat de veste lui Laban că Iacov a fugit. Laban a luat cu el pe fraţii săi, l-a urmărit cale de şapte zile şi l-a ajuns la muntele Galaad. (Gen. 31:22-23)
Laban s-a mișcat foarte repede ca să-l ajungă pe Iacov, și cu siguranță că nu se gândea la niciun lucru bun cu privire la Iacov. Ba cred că era atât de furios, încât ar fi fost în stare să-l omoare. Însă aici intervine Dumnezeu.
Dar Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui Laban, arameul, şi i-a zis: „Fereşte-te să spui o vorbă rea lui Iacov!” (Gen. 31:24)
Cu alte cuvinte: „Fii foarte atent și la ce spui, şi la ce faci!” Și se pare că Laban reține avertismentul... vom vedea imediat!
Laban a ajuns, dar, pe Iacov. Iacov îşi întinsese cortul pe munte; Laban şi-a întins şi el cortul, cu fraţii lui, pe muntele Galaad. (Gen. 31:25)
Ascultaţi-l pe unchiul Laban, care este un şarlatan isteţ. El se apropie, scoțând flăcări pe nări, cu intenţia de a recupera toată averea pe care o luase Iacov. Probabil că avea de gând să-l omoare pe Iacov şi să le ia înapoi pe cele două fiice ale sale cu copiii lor. Dar Dumnezeu îl temperează!
Atunci Laban a zis lui Iacov: „Ce-ai făcut? Pentru ce m-ai înşelat şi mi-ai luat fetele ca pe nişte roabe luate cu sabia? Pentru ce ai fugit pe ascuns, m-ai înşelat şi nu mi-ai dat de ştire? Te-aş fi lăsat să pleci în mijlocul veseliei şi al cântecelor, în sunet de timpane şi lăută. (Gen. 31:26-27)
Cât de abil este unchiul Laban, cât de plin de tact și bunăvoință devine brusc! El încearcă să-l facă pe Iacov să se simtă vinovat pentru faptul că nu l-a lăsat să dea o petrecere frumoasă de rămas-bun. Ar fi petrecut un timp plăcut împreună, şi-ar fi luat rămas-bun în termenii cei mai paşnici... Asta este ceea ce spune că ar fi făcut, însă eu nu cred că aşa ar fi stat lucrurile. Laban încearcă apoi să apeleze la sentimentele lui Iacov.
Nu mi-ai îngăduit nici măcar să-mi sărut nepoţii şi fetele! Ca un nebun ai lucrat. (Gen. 31:28)
N-avea de unde să știe Laban că aceşti nepoţi sunt sortiţi să fie și au ajuns personaje foarte importante în istoria omenirii. El nu voia decât să adune cărbuni aărinși pe capul ginerelui său... și-o face de o manieră cabotină și patetică... întreruptă de tonuri mai realiste, precum (Gen. 31:29)
Mâna mea este destul de tare ca să vă fac rău; dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută: „Fereşte-te să spui o vorbă rea lui Iacov!”
Laban îi arată lui Iacov acum că, de fapt, nu ar fi procedat aşa, nu ar fi făcut binele, însă Dumnezeu (în care el nu credea) l-a oprit din a face răul. Ce interesant: oameni care nu cred în Dumnezeu, și totuși Îl ascultă... versus oameni (destui inclusiv în jurul nostru, ba chiar în comunitățile creștine!) care afirmă că cred în Dumnezeu, dar se fac că nu-L aud, și nu-L ascultă! Dar ce har e să și crezi, și să-L și asculți pe Dumnezeu!
Tot la ideea de dumnezeu ajunge și Laban în finalul discursului său siropos:
Dar acum, odată ce ai plecat, pentru că te topeşti de dor după casa tatălui tău, de ce mi-ai furat dumnezeii mei?” (Gen. 31:30)
Acum Laban întreabă de zeii casnici care-i dispăruseră (așa numiții terafimi) pe care-i luase cu ea Rahela, dar despre care Iacov nu ştia nimic. De aceea, răspunsul pe care-l dă este spontan, clar și sincer... și începe cu motivarea fugii pe ascuns.
Drept răspuns, Iacov a zis lui Laban: „Am fugit fiindcă-mi era frică, gândindu-mă că poate îmi vei lua înapoi fetele tale.” (Gen. 31:31)
Iacov își recunoaște frica și temerea ca Laban să nu-i lase să plece, în condiții care l-ar fi dezavantajat pe stăpânul domeniului, care s-ar fi văzut deodată lipsit și de fiice și nepoți, și de destule averi, și de administratorul lor principal – Iacov. Acesta răspunde şi în legătură cu acuzaţia că i-a fi furat dumnezeii... și cu inconștiență rostește o condamnare:
„Dar să piară acela la care îţi vei găsi dumnezeii tăi! În faţa fraţilor noştri, cercetează şi vezi ce-i la mine din ale tale şi ia-ţi-l.” Iacov nu ştia că Rahela îi furase. (Gen. 31:32)
Cred că Iacov era sigur că nimeni dintre ai lui n-ar fi furat acești dumnezei de la Laban. Iacov nu-l crezuse pe Laban, și vă înşelaţi dacă gândiți că Laban l-ar fi crezut pe Iacov. N-aveau niciun pic de încredere unul în altul! Credeţi că cei douăzeci de ani petrecuţi împreună au fost două decenii de pace şi armonie? De aceea, Laban nu se sfiește să dea curs incitației de a percheziționa calabalâcurile...
Laban a intrat în cortul lui Iacov, în cortul Leii, în cortul celor două roabe şi n-a găsit nimic. A ieşit din cortul Leii şi a intrat în cortul Rahelei. Rahela luase idolii, îi pusese sub samarul cămilei şi şezuse deasupra. Laban a scotocit tot cortul, dar n-a găsit nimic. Ea a zis tatălui său: „Domnul meu, să nu te superi dacă nu mă pot scula înaintea ta; căci mi-a venit rânduiala femeilor.” A căutat peste tot, dar n-a găsit idolii. (Gen. 31:33-35)
Eu cred că Laban se aştepta ca vreuna dintre fiicele sale să-i fi luat terafimii. Rahela este şi ea o fată deşteaptă, nu-i aşa? Doar este fata lui Laban! Ea luase idolii şi-i ascunsese în samarul cămilei, care este o cutie plasată de obicei pe spatele animalului. Acum, samarul era în cortul femeii, iar ea stătea aşezată pe acea cutie, şi s-a scuzat faţă de tatăl ei, afirmând că nu se poate ridica pentru că nu se simte bine în ziua aceea... Și-n tot acest timp, zeitățile, statuetele acelea fuseseră... sub ea! Ce imagine avem aici, atât de caracteristică acestei familii în care domneau ascunzișurile, nesinceritatea, disimularea!
Faptul că Rahela furase idolii tatălui său era probabil mult mai grav decât ne imaginăm noi astăzi. Cine avea în posesie aceşti zei era capul familiei, ceea ce însemna că Iacov va moşteni tot ce avea bătrânul Laban! De aceea era Laban atât de furios. Cu siguranţă că nu şi-ar fi dorit ca Iacov să-i moştenească averea, pentru că se gândea că acesta oricum obţinuse deja prea mult.
Iacov devine tot mai încrezător cu fiecare secundă... Laban nu-și găsește terafimii, iar Iacov este sigur că aceştia nu se află la ei, prin urmare se simte îndreptățit (oricum, de mult aștepta prilejul) să-l mustre pe socrul său care-l urmărise până acolo, și care-l și suspecta de hoție. Citim mai departe în (Gen. 31:36-37)
Iacov s-a mâniat şi a certat pe Laban. A luat din nou cuvântul şi i-a zis: „Care este nelegiuirea mea şi care este păcatul meu de mă urmăreşti cu atâta înverşunare?” Mi-ai scormonit toate lucrurile şi ce ai găsit din lucrurile din casa ta? Scoate-le aici, înaintea fraţilor mei şi fraţilor tăi, ca să judece ei între noi amândoi!
Iacov absolvise și el şcoala fanfaronilor, și acum e pe cale să-și obțină masteratul:
„Iată, am stat la tine douăzeci de ani; oile şi caprele nu ţi s-au stârpit şi n-am mâncat berbeci din turma ta.” (Gen. 31:38)
Nu a avut parte nici de porţia sa de mâncare, ci a trebuit să plătească pentru aceasta.
„Nu ţi-am adus acasă vite sfâşiate de fiare: eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua sau ce mi se fura noaptea.” (Gen. 31:39)
N-avusese parte de nici cel mai mic credit sau asigurare. Dacă un miel era furat sau omorât de vreo fiară sălbatică, Iacov trebuise să plătească pentru el. Credeţi-mă, Laban se comportase ca un adevărat tiran! Iar Iacov acum se „răcorea”, spunându-i toate astea!
„Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig şi-mi fugea somnul de pe ochi.” (Gen. 31:40)
Iacov nu avusese nicio vacanţă - nici pe timpul verii, nici când vremea se răcise, fiind condamnat la păstorire necurmată! În multe nopţi fusese nevoit să stea de pază.
„Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta, ţi-am slujit paisprezece ani pentru cele două fete ale tale şi şase ani pentru turma ta şi de zece ori mi-ai schimbat simbria.” (Gen. 31:41)
Toate astea i se întâmplaseră lui Iacov. Da, era o persoană isteață, descurcăreaţă... crezuse că poate să iasă la liman folosind păcatul. Dar Dumnezeu nu a îngăduit asta, pentru că El arătase foarte clar că omul seceră ce seamănă, și culege ce sădește! Iacov refuzase acasă a se supune în faţa lui Dumnezeu, aşa că trebuise să se supună unchiului său, în deplasare! Iacov venise pentru a obţine cu demnitate o soţie, dar fusese făcut rob, pentru că Dumnezeu respectă dreptul de întâi născut. Iacov îşi înşelase tatăl, aşa că a fost şi el înşelat de socrul lui. Iacov, cel mai tânăr, ajunsese să fie cel mai mare. El dovedise un spirit de mercenar prin modul în care-şi obţinuse dreptul de întâi-născut și prin complotarea împreună cu mama sa, pe care-o ascultase și se dăduse drept altul. Mai târziu vom vedea că fiii lui îl vor înşela aproape în acelaşi fel. Aceştia au omorât un animal şi au înmuiat haina fiului său favorit în sângele acestuia. Iacov îşi înşelase tatăl în legătură cu fiul favorit, şi va fi și el înşelat în legătură cu fiul său favorit, Iosif. Ce seamănă omul, aceea va și secera!
Dacă n-aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mâinilor mele şi ieri noapte a rostit judecata.” (Gen. 31:42)
Lui Iacov îi ajunsese cât a stat în casa aceea. Decisese să lase în urmă nedreptăţile, iar acum se despărțea de Laban. Cei doi îşi iau rămas-bun şi încheie un legământ.
Drept răspuns, Laban a zis lui Iacov: „Fiicele acestea sunt fiicele mele, copiii aceştia sunt copiii mei, turma aceasta este turma mea şi tot ce vezi este al meu. Şi ce pot face eu azi pentru fiicele mele, sau pentru copiii lor, pe care i-au născut? Vino să facem amândoi un legământ, şi legământul acesta să slujească de mărturie între mine şi tine!” (Gen. 31:43-44)
Iacov strânge o grămadă de pietre, face o movilă, şi acolo se încheie legământul.
Iacov a luat o piatră şi a pus-o ca stâlp de aducere aminte. Iacov a zis fraţilor săi: „Strângeţi pietre.” Ei au strâns pietre şi au făcut o movilă, şi au mâncat acolo pe movilă. Laban a numit-o Iegar-Sahaduta (Movila mărturiei), şi Iacov a numit-o Galed (Movila mărturiei). Laban a zis: „Movila aceasta să slujească azi de mărturie între mine şi tine!” De aceea i-au pus numele Galed. Se mai numeşte şi Miţpa pentru că Laban a zis: „Domnul să vegheze asupra mea şi asupra ta când ne vom pierde din vedere unul pe altul.” (Gen. 31:48-49)
Cuvintele acestui legământ au fost folosite de unele grupuri ca o binecuvântare, însă eu nu cred că ar trebui folosită în acest scop, pentru că este un legământ între doi escroci care vor renunţa să mai fure unul de la altul şi se vor ocupa de altceva! „Domnul să vegheze asupra mea şi asupra ta”, cu alte cuvinte: „Fie ca Domnul să fie cu ochii pe tine să nu mai furi de la mine.” Exact asta spun aceşti oameni. După acest legământ, Iacov și Laban se despart. Movila de pietre a rămas la Miţpa, ca un bornă de hotar între Laban şi Iacov. Fiecare a promis să nu treacă în partea cealaltă. Gen. 31.50-53
Dacă vei asupri pe fetele mele şi dacă vei mai lua şi alte neveste afară de fetele mele, ia bine seama că nu un om va fi cu noi, ci Dumnezeu va fi martor între mine şi tine.” Laban a zis lui Iacov: „Iată movila aceasta şi iată stâlpul acesta pe care l-am ridicat între mine şi tine. Movila aceasta să fie martoră şi stâlpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta şi nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta şi peste stâlpul acesta, ca să ne facem rău. Dumnezeul lui Avraam şi al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judece între noi.” Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac.
La finalul acestui capitol și episod - după atâtea înșelătorii, tensiune, frică, zbucium, falsitate – în sfârșit niște manifestări, atitudini și fapte mai naturale, mai aproape de ce-ar trebui să fie într-o familie normală: o despărțire mai senină!
Iacov a adus o jertfă pe munte şi a poftit pe fraţii lui să mănânce; ei au mâncat şi au rămas toată noaptea pe munte. Laban s-a sculat dis-de-dimineaţă, şi-a sărutat nepoţii şi fetele şi i-a binecuvântat. Apoi a plecat şi s-a întors la locuinţa lui. (Gen. 31.54-55)
Vă binecuvântăm și noi, stimați ascultători, vă mulțumim pt atenție, și fie ca locuințele fiecăruia – în care sunteți sau către care vă-ndreptați – să fie oaze de liniște, de bucurie și de recunoștință! Sper să ne reauzim sănătoși, data viitoare!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.