Itinerar Biblic

Ioan 21:1-14 | Itinerar Biblic | Episodul 311

Dragi ascultători, cred că sunteți la fel de bucuroși ca noi, cu fiecare reîntâlnire... conștienți că Dumnezeu continuă să ne fie favorabil și binevoitor, că-Și prelungește harul și îndurarea, și mai cu seamă dornici să constatăm că suntem de fiecare dată cu un pas mai departe... nu doar în cunoaștere, ci și în trăire, și-n relația cu El și unii cu alții!
În același timp, știm că orice pas înainte ne apropie de țintă, de un final de pasaj, sau de itinerar... lucru valabil și-n ce privește parcursul prin Evanghelia după Ioan – în al cărei ultim capitol intrăm azi. Suntem conștienți că nu vom putea spune niciodată totul, nici măcar destul – ca să ne socotim suficient de edificați de intențiile autorului și de puterea noastră de pătrundere și mai cu seamă de aplicare a Cuvântului citit... Așa încât ne rămâne speranța că Dumnezeu îi va ajuta și lumina întru aprofundare pe toți cei ce vor continua să sape mai adânc, să prindă și alte sensuri, să facă și alte asocieri – dar cel mai mult: să-și aproprieze litera și spiritul Evangheliei, care sunt ale Mântuitorului, și astfel să-i reproducă pilda și să-i ducă mai departe mesajul!
Cea de-a patra Evanghelie a afirmat pân-acum de multe ori că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost trimis pe pământ de către Tatăl: să facă voia Lui (6:38-39; 8:29), să spună cuvintele Lui (3:34; 8:28; 12:49; 14:24; 17:8), să facă lucrările Lui (4:34; 5:36; 9:4), să câștige mântuirea pentru toți cei care cred (3:16-17). Faptul că ucenicii sunt trimiși să continue cuvintele și lucrările Domnului Isus este prevestit adesea de Mântutitorul: Isus îi îndeamnă să-și ridice ochii și să privească holdele coapte, gata pentru seceriș, la care de altfel îi trimite (4:35-38); El mai spune că cei ce cred în El vor face și ei lucrări, chiar mai mari decât cele făcute de El, pentru că El Se întoarce la Tatăl (14:12); le comunică mandatul pe care li l-a dat ca să aducă roduri care să rămână (15:16); că – atunci când va veni Mângâietorul – vor mărturisi, ca unii care au fost alături de Isus (15:26-27), iar când Se roagă (în cap. 17:18) reconfirmă trimiterea lor în lume, așa cum Domnul Însuși fusese trimis de Tatăl în lume. Aceste cuvinte din urmă își găsesc ecou și în cap. 20:21 („Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”) și confirmă, prin repetiție, că ucenicii au misiunea de a secera suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu – mărturisindu-L pe Isus prin cuvânt și faptă, alături de mărturia permanentă a Duhului.
Deși cuvintele Domnului Isus se aplică în primul rând celor doisprezece, într-un sens mai larg toți credincioșii au privilegiul și responsabilitatea de a fi părtași la această misiune, atâta timp cât au primit Duhul pe care El L-a trimis; beneficiind de împuternicirea acestui Duh Sfânt, fiecare are un rol și-o contribuție în continuarea lucrării și mărturiei lui Isus!
Iar ultimele 2 versete ale capitolului precedent (20) afirmă clar că scopul celei de-a patra Evanghelii este ca oamenii să-L recunoască pe Isus din Nazaret ca Hristosul-Mesia, Fiul lui Dumnezeu, și punându-și încrederea în El – să capete (și să fie siguri de) iertarea păcatelor și viața veșnică! De altfel, sunt destui cei care cred și afirmă că aceste două versete (20:30-31) ar constitui concluzia, finalul Evangheliei, și că-n primele sale forme, chiar acolo se încheia scrierea lui Ioan, Ioan 21 fiind adăugat mai târziu (ca un epilog).
Deși scopul principal al Evangheliei după Ioan este să-i ajute pe oameni să-și pună încrederea în Isus ca Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, ea (a patra Evanghelie) are și scopuri secundare – între care se înscriu și încurajarea, rededicarea și echiparea credincioșilor, mai ales în sau după perioade de slăbiciune. În special cap. 13-17 slujesc acestui scop.
Dintr-o altă perspectivă, prima jumătate a Evangheliei („cartea semnelor”) ni-L evidențiază pe Isus-LUMINA, cap. 13-17 – Îl asociază pe Domnul Isus cu DRAGOSTEA, iar ultimele patru capitole (18-21) Îl scot în prim-plan pe Isus-VIAȚA.
Așadar, și părerea mea – afirmă JVMcGee – este că acest capitol 21 este un epilog; cred că, după ce a scris grosul Evangheliei (1:19-20:31), Ioan a adăugat prologul (1:1-18) şi epilogul ei (cap. 21). Dar indiferent cum vor fi stat lucrurile, tratăm și acest capitol ca pe Cuvântul lui Dumnezeu insuflat de Duhul Sfânt aceluiași ucenic preaiubit și consacrat autor uman biblic – apostolul Ioan.
Ne sunt prezentate în acest capitol 21 trei incidente. Unul este pescuirea la Marea Galileii (numită şi Marea Tiberiadei). Aici Domnul Isus Se înfățișează înaintea a șapte dintre ucenicii Săi, dar și-naintea noastră, ca Domn al voinţei noastre, El fiind Cel care ne îndrumă în slujirea noastră. Cel de-al doilea incident este micul dejun de la ţărmul mării. Acesta ni-L arată pe Domnul Isus ca Domn al inimilor noastre şi sugerează/recomandă dragostea noastră pentru El ca motiv pentru slujire. Iar al treilea episod este cel în care Domnul Isus nu doar că-l reabilitează pe Simon Petru, ci anunţă și cum va fi sfârșitul acestuia. Acesta ni-L arată pe Domnul Isus ca Domn al minţilor noastre şi ne învaţă că lipsa cunoştinţelor sau modificările circumstanţelor noastre nu pot fi scuze valabile pentru ignorarea slujirii.
Întregul capitol ni-L reconformă pe Isus cel înviat ca fiind Dumnezeu. Iar în prima parte, ni Se arată a fi Stăpânul voinţei noastre – mai precis, că ne îndrumă slujirea.
După aceea, Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la Marea Tiberiadei. Iată cum S-a arătat: Simon Petru, Toma, zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedei şi alţi doi din ucenicii lui Isus erau împreună. Simon Petru le-a zis: „Mă duc să prind peşte.” „Mergem şi noi cu tine”, i-au zis ei. Au ieşit şi s-au suit într-o corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea. (Ioan 21:1-3)
Marea Galileii este strâns legată de lucrarea Domnului, atât înainte, cât şi după învierea Sa. Pentru ucenici, acesta este un loc familiar. Domnul le ceruse să meargă în Galileea, spunându-le că acolo Îl vor întâlni şi pe El. Ei au ajuns în Galileea şi Îl aşteaptă pe Isus.
Să ne gândim puţin la acest grup de oameni, un grup cu totul ieşit din comun. Aceştia sunt copiii cu probleme ai Domnului. Simon Petru, plin de zel, dar şi de greşeli, cu o inimă caldă, însă călcând în străchini; este impulsiv, impetuos, sentimental. Toma era „scepticul de serviciu”, un om cu un permanent semn de întrebare în faţa ochilor; Natanel, care s-a îndoit la început; fiii tunetului, Iacov şi Ioan, şi alţi doi ale căror nume nu sunt menţionate. Acest grup de oameni cu diferite probleme ne reprezintă pe mine şi pe voi.
Mulţi comentatori de seamă ai Scripturii îi condamnă pe aceşti bărbaţi pentru că s-au dus la pescuit: acționaseră fără călăuzire/directive, fapt pentru care se străduiseră în van toată noaptea... deci, sub povara falimentului și din cauza întunericului, nu-i de mirare că nu L-au reuncoscut pe Domnul într-o primă fază... Ei bine, Domnul nu i-a mustrat când a apărut înaintea lor. Ei erau în Galileea în urma poruncii Sale. Era primăvară, anotimpul în care se sărbătorea Paştele. Vântul cald din sud stârnea unde la suprafaţa apei aproape de mal şi valuri înspumate în larg. Dealurile din jur erau verzi şi înfloriseră florile sălbatice. (Am văzut un astfel de peisaj în zona aceea de Paşte acum câţiva ani, şi îmi imaginez că era chiar mai frumos, acum două mii de ani - JVMcGee) Poate că ucenicii au tot aşteptat ca Domnul să apară. Petru şi-a pierdut la un moment dat răbdarea, poate, şi după ce s-a tot plimbat, și neobișnuit să aștepte, nerăbdător – a decis să meargă la pescuit. Ceilalţi şase i s-au alăturat.
Ucenicii au pescuit toată noaptea... şi nu au prins nimic! Este uşor să pescuieşti când prinzi peşte, dar foarte frustrant când nu prinzi nimic. Ei ştiau să pescuiască – doar aşa îşi câştigaseră pe vremuri existenţa – dar de astă dată nu prind nimic! Iarăși, cred că nu era prima dată când li se-ntâmpla asta, dar de astă dată eşecul era planificat de Dumnezeu! Putem trage de aici o învățătură: să ne ferim de nerăbdare! Mai bine așteptăm în tăcere îndrumarea Domnului, și binecuvântarea Lui, decât să facem lucruri inutile și epuizante!
Dar vin zorile... și după o noapte a înfrângerii, ucenicii vor avea parte de o dimineaţă glorioasă ce se revărsa peste Galileea. (Când mă aflam acolo, am văzut și-un răsărit... și la aceste veniment m-am gândit instantaneu, și mi-a venit să strig! – rememorează JVMcGee)
Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm, dar ucenicii nu ştiau că este Isus. (Ioan 21:4)
Cred că era normal să fie aşa. Isus îi aștepta în trupul Său glorificat, şi putea fi recunoscut. Totuşi, era o distanţă mare între El şi ucenici şi în lumina difuză a zorilor era greu de recunoscut oamenii de pe ţărm, dacă te aflai în barcă, pe lac... Dar ce binecuvântare: la întoarcerea de pe mare (care este și simbolul lumii, în Evanghelii), rupți de oboseală și foame – Isus îi aștepta! La fel să fie siguri credincioșii că, la finalul nopții nerodnice și epuizante a călătoriei sau zbaterilor lor, plin de pace și cu bucurie și cu resurse de tot felul la îndemână – Domnul Isus îi așteaptă!
„Copii”, le-a zis Isus, „aveţi ceva de mâncare?” Ei i-au răspuns: „Nu.” (Ioan 21:5)
Termenul folosit pentru „copii” nu este acelaşi cu cel folosit în 1 Ioan, când apostolul se adresează cu apelativul „copilaşilor”. Nu este un apelativ de alintare, ci mai curând termen de adresare intimă, sau al unui superior în poziție sau vârstă... Răspunsul lor este un „Nu” sec și amar. Este uimitor cât de laconici devenim când vine vorba să recunoaștem un eşec. Nimănui nu-i place să vorbească despre aşa ceva. Ucenicii răspund, dar nu vor să vorbească despre ce s-a întâmplat. Dacă ar fi prins peşti, sunt convins că I-ar fi arătat lui Isus pe cei mai mari!
Cred că această întrebare va fi pusă tuturor la un moment dat: „Ai prins ceva? Ce ai făcut pentru oamenii pe care i-ai întâlnit?” Trag nădejde că răspunsul cât mai multora va fi altul decât cel al ucenicilor: „Nu am prins nimic!” Țineți cont: despărțiți de El, nu puteți face nimic! Asta s eva vedea și în continuare: câteva minute la indicația/sub controlul Domnului Isus sunt mult mai rodnice decât o noapte-ntreagă de eforturi firești, oricât de intense!
El le-a zis: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei şi veţi găsi.” Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor. (Ioan 21:6)
Ideea aici este că Domnul conduce viaţa copiilor Săi. El dă anumite instrucţiuni care trebuie respectate. (de ex., partea dreaptă are conotație pozitivă în Scriptură, este partea nobilă și de succes a ființei și lucrării umane, de asemenea simbolizează și puterea deivină. Domnul îi ghidează pe ucenici spre succes, atrăgându-le implicit atenția că s-a îndepărtat de la calea cea dreaptă!) Pentru că, iată: când ucenicii au pescuit conform instrucţiunilor primite, nu mai e vorba de șansă – ci de o aflare: „veți găsi”! Iar mreaja a fost plină de peşte... și trebuie remarcat că ea nu se rupe, deşi este plină. Plasa de pescuit este rezistentă, este puternică – aşa cum este Evanghelia morţii, îngropării şi învierii lui Hristos, ai cărei martori sunt oamenii aceştia.
În anumite privințe, acest episod se aseamănă cu experiența lui Simon Petru și-a tovarășilor lui din Luca 5:4-9; în ambele cazuri, este sugerată autoritatea lui Isus asupra naturii. Ambele episoade survin după nopți de faliment; în Luca 5 nu se menționează numărul peștilor, aici se precizează; acolo, mrejele au început să se rupă de mulțimea peștilor, aici în Ioan 21 mreaja rezistă!
Și noi azi aruncăm mreaja Evangheliei, dar uneori vedem că se rupe... nu avem idee câte suflete au fost realmente câștigate pentru Hristos. Zla venirea lui Hristos însă, se va cunoaște cu exactitate numărul, și niciunul nu va fi pierdut. Azi, sunt multe bărci și mulți pescari șa lucru, dar la revenirea lui Hristos va fi o singură Biserică, un singur popor al Domnului, câștigat prin aceeași mreajă specială a Evangheliei!
Atunci, ucenicul pe care-l iubea Isus a zis lui Petru: „Este Domnul!” Când a auzit Simon Petru că este Domnul, şi-a pus haina pe el şi s-a încins, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în mare. (Ioan 21:7)
Ioan are o capacitate de a percepe lucrurile din perspectiva spirituală care îi lipseşte lui Simon Petru. În urmă cu trei ani, Isus îi chemase poate chiar în acelaşi loc. Apoi ei se întorseseră la pescuit... şi Domnul i-a chemat din nou, de data aceasta pentru a pescui sufletele oamenilor.
Se pare că întreaga punere în scenă are menirea de a trezi conștiința lui Simon Petru, și de a-i deschide ochii. Poate că Petru nu avea acelaşi discernământ ca Ioan, dar aţi observat că El vine tot mai aproape de Domnul cu fiecare ocazie? Ceilalţi au aşteptat în barcă până au ajuns la ţărm. Nu şi Petru! El nu poate aştepta. Vrea să fie cât mai în miezul acțiunii... sau cât mai aproape de Domnul. Iată un om pe care parcă nu poți să te superi!
Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgând mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm, decât ca la două sute de coţi. Când s-au coborât pe ţărm, au văzut acolo jăratic de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine. Isus le-a zis: „Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.” Simon Petru s-a suit în corăbioară şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari, şi, măcar că erau atâţia, nu s-a rupt mreaja. (Ioan 21:8-11)
Aceasta este ultima minune a Domnului despre care avem cunoştinţă în Scripturi. Este singura minune de după învierea Sa care a fost consemnată. Acesta este un detaliu important pentru că pe noi ne preocupă lucrarea lui Hristos după înviere. Apostolul Pavel spune: „dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta.” (2 Cor. 5:16). Noi nu suntem una cu un prunc din Betleem, ci suntem una cu Hristos cel înviat şi glorificat, care stă la dreapta Tatălui. Iată de ce lucrarea Lui după Înviere este de o importanţă vitală pentru noi.
Aş dori acum să vă atrag atenţia asupra unor lucruri deosebite. De exemplu, aţi observat că Domnul Isus foloseşte ca bază pentru minunile Sale ceea ce au oamenii la dispoziţie? Ucenicii pescuiesc şi nu prind nimic. Domnul Isus le dă peşti din belşug. La Cana, vasele pentru vin erau goale. Isus le umple cu apă şi apoi transformă apa în vin. Dumnezeu îl întreabă pe Moise ce are în mână. Moise are doar un toiag, dar cu acel toiag Dumnezeu face mari minuni pentru Israel. David este credincios în slujba sa de păstor, cu toiagul de păstor şi Dumnezeu îi pune în mână un sceptru. Este interesant că Dumnezeu poate folosi orice lucru, cât de mic, pe care îl ai la dispoziţie. Mulţi oameni îşi doresc să fie în locul altora sau să se afle în alte circumstanţe. Dar, dacă Dumnezeu nu te poate folosi acolo unde eşti acum, nu cred că te va folosi în altă parte.
De asemenea, observaţi că orice lucru pe care-l face Dumnezeu, îl face din abundenţă. Vasele erau pline de vin. Când au fost hrăniţi cei 5000 de oameni, au rămas coşuri pline cu firimituri. Plasele de pescuit erau pline de peşte.
Nu știm cum obținuse Domnul pâinea și peștele cu care-i aștepta deja la micul dejun. Remarcaţi însă că, deşi Isus avea peşte pus pe jăratec de cărbuni, El le-a cerut ucenicilor din peştele prins de ei. Domnul Isus nu ignoră rodurile eforturilor și ascultării lor, și primeşte ce au adus ei după ce au pescuit la porunca Lui. Ce binecuvântată părtăşie este în acest fel de slujire! Și-ncă un gând: dacă Domnul avea deja mâncare pregătită, atunci nu a depins de pescuirea ucenicilor! Minunea aceasta a fost făcută de dragul ucenicilor, și ca un fel de carte de recunoaștere de către ei a Mântuitorului lor! Ei trebuia să recunoască fără dubiu realitatea Învierii Lui și puterea Lui. Nu Domnul are nevoie de noi, noi avem nevoie de El!
Cum am spus, a mai existat o ocazie în care Petru a prins o mare cantitate de peşte în chip miraculos. Aşa cum ne spune Luca în cap. 5 ale Evangheliei sale, acel incident a avut loc la începutul lucrării lui Isus, când l-a chemat pe Simon Petru să fie pescar de oameni. Atunci plasa s-a rupt. Eu cred că Petru trebuia să vadă că mulţi Îl vor urma pe Isus, dar nu toţi vor fi credincioşi. Plasa se va rupe şi mulţi peşti vor înota înapoi în apă. De data aceasta, plasa de pescuit nu s-a rupt şi a fost adusă la ţărm plină de peşti mari. Faptul că Ioan menționează numărul peștilor mai degrabă nu are o valoare simbolică așa cum sugeraseră unii sau se gândiseră majoritatea... (De exemplu, Ieronim menționa că autorii greci credeau că există 153 de specii de pești, aluzia la toate aceste specii simbolizând universalitatea misiunii creștine!) Eu cred că menționarea numărului mare de pești mari are scopul de a sublinia natura miraculoasă a pescuitului, și rezistența mrejelor!
Apoi, Petru va fi chemat să pască oile şi mieii. Cu ce? Cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Cu Evanghelia lui Hristos cel înviat şi glorificat. Evanghelia mântuieşte şi îi ţine pe oameni mântuiţi. Chiar şi în eşecurile lor, cei credincioşi sunt ţinuţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă.
Vedem în acest incident că Dumnezeu are un scop pentru cei care sunt ai Lui. El vrea să ne conducă viaţa. Dacă ascultăm de El, Domnul ne va binecuvânta şi vom avea o părtăşie minunată cu El. El este Domnul voinţei noastre, cel care ne îndrumă în slujirea noastră.
Apoi, cum spuneam la început, vedem (în această derulare de scene în care sunt din nou împreună Domnul cel Înviat și o partea din ucenicii Săi) că Mântuitorul este și rămâne Domnul inimilor noastre – iar dragostea ucenicilor pentru El constituie motivul și fermentul principal pentru slujire.
„Veniţi de prânziţi”, le-a zis Isus. Şi niciunul din ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine eşti?”, căci ştiau că este Domnul. Isus S-a apropiat, a luat pâinea şi le-a dat; tot aşa a făcut şi cu peştele. Aceasta era a treia oară când Se arăta Isus ucenicilor Săi după ce înviase din morţi. (Ioan 21:12-14)
După ce peștele a fost adus la mal și descărcat, după ce-și termină treaba, ucenicii primesc o așa de caldă invitație de la Domnul lor – pe care deja Îl recunosc... cred că în primul rând prin autoritatea cu care le vorbise, și prin efectele observate ale conformării la indicațiile Lui, până să-I fi distins fața!
„Veniţi de prânziţi” echivalează întrucâtva cu ceea ce ne spuseseră ceilalți evangheliști că le zisese Isus la despărțire: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia” (Matei 28, Marcu 16:15), dar El doreşte să stea încă o dată cu ei la masă, înainte de a pleca. Lucrul cel mai frumos este că Domnul cel înviat, Dumnezeu Însuşi le pregăteşte ucenicilor masa. Numai de am sta şi noi astăzi să fim hrăniţi de El! Pentru că El vrea fie să-i hrănească pe cei ce sunt ai Lui... fie să Se împărtășească la masă cu ai Lui. Scena aceasta amintește de o altă stupoare (surprinsă de Luca) și de un alt gest de comesenie al Domnului: „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor.” (Luca 24:41-43)
În orice caz, după cum afirmă Ioan în textul citit mai devreme (21:14), era a treia înfățișare a Domnului înviat înaintea ucenicilor Săi (și aș zice, de fiecare dată Îi șochează!): prima oară – e important să ținem minte! – fusese când ucenicii (fără Toma) erau încuiați în camera de sus (20:19-23); a doua oară, când și Toma era prezent – după opt zile (20:26-29). Poate că și această precizare este un indiciu că – dacă acest capitol a fost adăugat ulterior, ca epilog – intenția clară era să fie legat de ce fusese scris înainte!
Înainte de a ne lua rămas bun, să mai tragem o concluzie la finalul ediției de față: totul depinde de Domnul!
Întâlnirea cu Cel înviat nu poate fi „aranjată”, ci El Domnul Se arată!
Domnul este Cel care umple mreaja! El îi orientează către partea binecuvântării!
Domnul face ca slujirea noastră să fie rodnică, precum pescuirea ucenicilor când ascultă de El!
Și tot Domnul este Cel care invită la masă!
Domnul nostru este viu, și este izvorul puterii și al tuturor lucrurilor bune, prezente și mai cu seamă viitoare! Prezentul și viitorul nostru depind de El! Totalmente de Domnul depinde totul în viața noastră! Să nu uităm, și să ne bucure asta!
Cu ajutorul Lui, ne vom întâlni și data viitoare, la ultima oprire în Evanghelia lui Ioan!

Ioan 21:5-25 | Itinerar Biblic | Episodul 312

Dragi prieteni, poate că sunteți, poate că nu sunteți de acord cu zicala – biblică! – „mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui”... Important este că suntem la finalul călătoriei noastre călăuziți de ap. Ioan prin viața Domnului Isus așa cum este redată în cea de-a patra Evanghelie. Și nu vreau să spun că acest episod va fi mai bun decât primul din seria alocată evangheliei lui Ioan, ci vreau mai degrabă să mulțumesc Domnului pentru ajutorul de a fi fost cu noi în acest parcurs, și că ne-a ajutat să fim dintre fericiții care, ce încep, duc la bun sfârșit!
Mă rog să putem spune la fel și când vom ajunge la finalul parcursului întregii Biblii, dacă bunul Dumnezeu ne va permite! Dar, mai avem până atunci și-acolo...
Spuneam data trecută că acest ultim capitol (21) pare să fi fost adăugat ulterior la Evanghelie, și-L portretizează pe Domnul nostru ca fiind Domnul/Stăpânul slujirii noastre, dar și Prietenul păcătoșilor. Întregul capitol întărește imaginea dumnezeirii lui Isus cel înviat – care ne apare (și în acest capitol) a fi Domnul dorinţelor noastre – El ne impune cum să lucrăm (v. 6); dar – așa cum vom vedea imediat – este și Domnul inimilor noastre – El ne oferă și este motivaţia lucrării noastre (v. 15-17); și de asemenea este Domnul minţilor noastre – (v. 22) Lipsa de cunoaştere nu este o scuză pentru absenţa slujirii!
Dac-ar fi să subliniez ceva anume, îndrăznesc să afirm că aportul principal al acestui capitol este ultima sa parte, la care vom privi în minutele următoare – pentru că, da: fără acest capitol, n-am fi știut ce s-a întâmplat cu Simon Petru, și nici dacă și cum a continuat relația sa cu Mântuitorul, după lepădarea omului, și Învierea Domnului!
Domnul Isus Se arată surprinzător (și reeditează într-un fel una din hrănirile Sale miraculoase), de astă dată având ca beneficiari un număr mult mai mic de persoane: șapte dintre ucenicii Săi, pe malul mării Tiberiadei, unde aceștia, resemnați, blazați, se duseseră să se reacomodeze cu ocupația lor inițială – pescuitul... A treia dintre arătările Domnului înviat se petrece aici, unde Domnul nu doar că-i surprinde și-i reconfortează sufletește și spiritual, ci le pregătește și masa!
Ajungem acum la acea discuţie specială dintre Domnul Isus şi Simon Petru, care ne lămurește și dacă, și cum s-a rezolvat problema neascultării și lepădării impetuosului ucenic și apostol. Acest pasaj final nu are o paralelă în celelalte Evanghelii – aici fiind vorba despre discuții și sarcini personale ale Hristosului Înviat, doar aici de găsit! De aceea cred, am convingerea că Ioan a vrut să accentueze această a treia înfățișare a Domnului prin precizarea relațiilor și destinelor lui Petru și-al său personal (Ioan)
După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei.” I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oiţele Mele.” A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?” Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii, ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oile Mele! (Ioan 21:15-17)
Domnul Isus îl ia pe Simon Petru şi cheamă la slujire acest ucenic şovăitor, care s-a lepădat de El. Lecţia cea mai importantă pentru noi este aceea că dragostea pentru Mântuitorul este cerinţa esenţială pentru slujire.
Domnul îl întreabă pe Petru de trei ori un (același!) lucru, şi Petru Îi răspunde de trei ori. Tot de trei ori îi precizează Domnul, drept urmare, şi care este însărcinarea lui.
De ce de trei ori? Un comentator al Bibliei sugerează că, pentru că Simon Petru s-a lepădat de Domnul de trei ori, Domnul îl face acum să-şi repare greșeala tot de trei ori, și să-și exprime astfel întreit devotamentul faţă de El. Poate că este și acesta un aspect... dar cred că există și un motiv mai amplu, mai profund.
Este interesant de remarcat faptul că Simon Petru şi ceilalţi ucenici au fost chemaţi la lucrarea de pionierat – de fapt: la apostolie – după o pescuire miraculoasă. Dacă vă amintiţi cum este redată experienţa pescuirii în Evanghelia după Marcu şi în cea după Luca, ştiţi că, după ce Domnul le-a arătat unde să pescuiască, plasele s-au rupt de prea mult peşte... şi abia după aceea El i-a făcut apostoli.
Mai departe, Simon Petru şi-a pierdut cumva mandatul sau împuternicirea în jurul unui foc de cărbuni în curtea palatului marelui preot, în noaptea arestării lui Isus. Simon Petru (din dorința de a rămâne în preajma Domnului Său, dus la judecata ilicită din casa marelui preot) s-a dus și el acolo... și pentru că se lăsase frig peste noapte, s-a dus să se încălzească la unul din focurile din curte... şi a făcut astfel cea mai mare greşeală a vieţii sale. Acolo s-a lepădat de Domnul trei ori. Nu ar fi trebuit să se ducă acolo, dar s-a dus; şi atunci a avut loc lepădarea lui de Domnul.
Nu este interesant faptul că acum, pe ţărmul Mării Galileii, tot în jurul unui foc de cărbuni, tot după o pescuire miraculoasă, Domnul Isus îl împuterniceşte din nou pe Simon Petru? Pentru că practic aici Domnul Isus îl reabilitează și reinvestește în funcţie pe apostolul Petru!
Apoi, nouă ni se pare că Domnul Isus i-a pus lui Petru de trei ori aceeaşi întrebare. Dar nu este aşa! Să reluăm textul citit mai devreme:
Prima întrebare: „După ce au prânzit, Isus i-a zis lui Simon Petru [o, de-am putea citi aşa cum a rostit Domnul aceste cuvinte în dimineaţa aceea!]: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?»” Mulţi spun că şi-ar dori să fi fost prezenţi în anumite momente din viaţa Domnului Isus pe pământ – de exemplu, când a făcut diferite minuni. În ce mă privește, cred că mi-ar fi greu să mă opresc la una sau câteva dintre acele împrejurări... Dar cu siguranță, dacă ar fi posibil, mi-ar plăcea să mă pot întoarce în timp şi să asist la acest dialog dintre Domnul Isus şi Petru!
Pentru început, Domnul i-a spus pe numele Simon. Acest lucru este interesant: „Simon, fiul lui Iona”. De ce i-a spus Simon? Vă amintiţi când l-a întâlnit Domnul Isus pentru prima dată pe omul acesta? În Ioan 1:41, Andrei l-a adus la Isus. Când l-a văzut Isus i-a spus (în versetul următor, 42): „Tu eşti Simon, fiul lui Iona. Tu te vei numi Chifa”, care tâlmăcit înseamnă Petru = piatră. Chifa, cuvântul aramaic pentru „(om de) piatră”, în greacă este Petros. Şi aşa i-a rămas numele: om tare. În Cezareea lui Filip, unde spune acea mărturie extraordinară despre Domnul Isus Hristos – „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu” (Ioan 6:69) – Domnul îi spune, în esenţă: „Ferice de tine, Simone [revenind la vechiul lui nume], vei fi numit Petru pentru că vei fi un om ca o stâncă, de acum înainte. Vei fi un om care va susţine cu tărie ceea ce crede! Dar încă mai sunt semne de întrebare!” Deci Domnul îi aminteşte de vechiul său nume.
Apoi... Limba greacă are trei cuvinte diferite traduse în română printr-unul singur. Verbul „a iubi, iubire” este exprimat în greacă prin mai multe cuvinte. Limba greacă este o limbă foarte bogată şi flexibilă. Unul dintre cuvintele folosite de greci pentru dragoste era eros, dar prin folosirea acestui cuvânt – cu sensurile mai degrabă sentimentale și fizice – în timp a fost degradată semnificaţia acestui sentiment. De fapt, grecii făcuseră un zeu din Eros, şi i-o alăturaseră pe Afrodita. Varianta latină a acestui cuplu era Venus şi Cupidon. Eros este senzualitate. Cuvântul acesta nu este folosit deloc în Cuvântul lui Dumnezeu!
Un alt cuvânt grecesc este phileo şi descrie dragostea dintre prieteni. Este vorba despre afecţiunea şi sentimentele relaţiilor omeneşti în forma lor cea mai bună. Din phileo provine cuvântul filantropie; şi Filadelfia, care înseamnă „oraşul dragostei frăţeşti”. De asemenea, provine prefixul filo, element de compunere cu sensul de prieten, iubitor, amator (de). (Filantropie, de exemplu, înseamnă „iubire de oameni”, fapt pentru care le faci bine)  Acest cuvânt phileo este folosit în Scriptură.
Dar mai există un cuvânt pentru dragoste, şi acesta este agape. Acesta este termenul care defineşte dragostea cea mai nobilă şi mai înaltă. Un cercetător al Bibliei spunea că acesta este un cuvânt al demnităţii. Este un cuvânt divin, pentru că este îndeobște folosit pentru a descrie dragostea lui Dumnezeu... și mai precis: dragostea jertfitoare a lui Dumnezeu. (Se pare că în grecește mai există și cuvântul storge, care desemnează dragostea parentală sau filială... dar termenul este nerelevant în contextul nostru) –  
Pentru că Domnul Isus Hristos a ignorat cuvintele eros şi phileo, folosind numai cuvântul agape când i S-a adresat prima oară lui Simon Petru. Întrebarea Lui era: „Mă iubeşti (agape) tu, Simon Petru, cu toată inima?“ Este minunat să avem doctrina corectă şi crezul adecvat, dar mântuirea implică o relaţie de dragoste. Dacă nu-L iubiţi pe Domnul, nu mai este nicio poveste de dragoste, nicio relaţie. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât toţi aceştia?” Dragostea este cuvântul suprem.
Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi ales cuvântul credinţă drept cuvântul suprem al creştinismului. De fapt, consider că acesta este cuvântul cel mai important în orice religie. Dar slavă Domnului că Scriptura are răspunsul perfect și la această pretinsă dilemă: „Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Cor. 13:13).
Să vă spun totuși de ce aş alege credinţă. Este un compliment mai mare să fii demn de încredere, decât să fii iubit. Se întâmplă de multe ori ca un băiat de nimic să fie iubit de o fată minunată, sau invers... Dar în momentul în care obiectul dragostei se dovedeşte a fi nedemn, celălalt nu va mai avea încredere în el. Vă rog să mă urmăriţi cu răbdare. Simon Petru Îl dezamăgise pe Domnul. De fapt, Domnul nu ar mai fi putut avea încredere în el, dar îl iubea. Cât de mult îl iubea!
Nu este El Cel ce spusese: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”? (Ioan 15:13). Și nu făcuse Domnul exact ce spusese? În timp ce Petru se lepăda de El, Domnul Isus Se îndrepta spre Cruce, unde avea să moară – ȘI pentru acest om! Mai târziu, Petru avea să scrie în prima sa epistolă: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1 Pet. 2:24)
Acum observaţi că prima întrebare a Domnului către Petru a fost: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Cu alte cuvinte: „Mă iubeşti tu mai mult decât Mă iubesc ei?” În odaia de sus, Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Unul din voi Mă va trăda!” Simon şi-a spus: „Da, nici eu nu am încredere în cei de faţă. Dar aici este unul pe care Te poţi bizui – eu! Pe mine Te poţi bizui!” De aceea. În ecoul acelor cuvinte spuse sau doar gândite, în lumina acestui mesaj transmis atunci de Petru, Domnul Isusîi spune aici: „Simone, fiul lui Iona, eşti gata să spui că Mă iubeşti mai mult decât Mă iubesc ceilalţi ucenici?”
Răspunsul lui Simon Petru este: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“. El nu foloseşte cuvântul agape; foloseşte phileo, spunând, de fapt, că simte o mare afecţiune pentru Domnul Isus – „Da, Doamne, știi că-Ți sunt prieten!”
De ce nu a folosit Petru acelaşi cuvânt pe care l-a folosit Domnul Isus? Eu cred că Petru terminase cu lauda de sine şi cu îngâmfarea. Nu se va mai bate cu pumnii în piept spunând că va face şi va drege cutare lucru. Nu-l va mai auzi nimeni spunând ce mari lucruri va face el pentru Domnul. El va face lucruri mari pentru Domnul, dar nu va vorbi despre ele. Cu modestie, Petru spune: „Am o mare afecţiune pentru Tine!”
Acum vine şi îndemnul lui Isus. El spune: „Paşte mieluşeii Mei!“. Cu alte cuvinte, îndemnul Domnului Isus sună astfel: „Simon Petru, dacă Mă iubeşti, du-te şi hrăneşte-i pe mieluşeii Mei!”
Din păcate, mulţi creştini trăiesc de parcă Domnul le-ar fi spus mai degrabă: „Du-te şi ponegrește-i pe mieluşeii Mei!” El nu v-a dat o astfel de însărcinare, dragi prieteni! Domnul Isus ne spune și nouă, celor ce de-atâtea ori ne-am dezis de El: „Paşte mieluşeii Mei!”
Cea de-a doua întrebare – să mai citim o dată versetul 16: „I-a zis a doua oară: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?». «Da, Doamne», i-a răspuns Petru, «ştii că Te iubesc». Isus i-a zis: «Paşte oiţele Mele»”
De data aceasta, Domnul nu mai adaugă: „mai mult decât aceştia”. El spune, de fapt: „Simone, poate că nu te mai poţi lăuda că Mă iubeşti mai mult decât ceilalţi ucenici, dar nu poţi spune că Mă iubeşti cu adevărat?” Astfel, El îl ajută pe acest om, şi încearcă să-L ridice la nivelul următor, mai înalt... Dar Simon Petru pur şi simplu pare că nu poate mai mult! Într-un fel, este demn de admiraţia noastră. Ne bucurăm că nu se mai laudă! În loc de laudă, el este gata să adopte o poziţie mai umilă. Și termenii folosiți pentru iubire, dragoste (folosiți de cei doi) sunt aceiași: Domnul folosește agape, Petru folosește phileo. Răspunsul lui este la fel: „Doamne, Tu ştii că am o mare afecţiune pentru Tine!” El nu îndrăzneşte să se înalţe mai mult, îi este teamă de un astfel de gest sau afirmație.
Cel de-al doilea îndemn al Domnului Isus este de asemenea valabil şi pentru noi: „Paşte oile Mele!” De fapt, 100% corect este: „Păstoreşte oile Mele!” Este interesant faptul că, deşi Isus spune: „Hrăneşte-i pe mieluşeii Mei”, îndemnul cu privire la oi sună altfel: „Păstoreşte sau disciplinează oile Mele.”
În zilele noastre, pare că s-a produs o răsturnare a acestor prescripții ale Domnului Isus. Noi tindem să adoptăm o altă metodă: ne simţim datori să-i disciplinăm pe tineri, şi să-i „învăţăm“ pe bătrâni. Dar nu aceasta este metoda Domnului Isus. Datoria noastră este să hrănim mieluşeii, şi să păstorim oile adulte. Ştiţi de ce? Pentru că mieluşeii se iau după oile mai bătrâne, aşa că acestea au nevoie de disciplinare!
Să ne uităm și la cea de-a treia întrebare: „A treia oară i-a zis Isus: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?»” De astă dată, Domnul adoptă cuvântul folosit de Petru până acum – phileo. „Simone, ai Tu cu adevărat o mare afecţiune pentru Mine?” Vedeți, traducerile noastre nu surprind aici diferenţa, dar ea există, și nu e mică... Acum, Domnul coboară la nivelul lui Petru şi foloseşte acelaşi cuvânt. Pare că întrebarea Domnului Isus se înăsprește: pare că Domnul nu mai pune sub semnul întrebării drgostea agape, ci chiar și pe cea de tip phileo a lui Petru.
„Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: «Mă iubeşti?». Şi I-a răspuns: «Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc»”
Aş dori să înţelegem semnificaţia acestei conversaţii dintre Domnul şi Simon Petru. Petru nu era întristat pentru că Domnul îi pusese aceeaşi întrebare de trei ori, ci era întristat în inima lui pentru că Domnul coborâse la nivelul lui prin folosirea acelui cuvânt.
Totuşi Simon Petru nu se simte pregătit sau nu mai îndrăznește să se înalţe. Este aproape ca şi cum ar fi spus că cel puţin Îi poate spune Domnului că are afecţiune pentru El, şi că e bine că Domnul ştie că simte astfel! El nu se mai laudă acum, pentru că îşi dă seama că Domnul îi cunoaşte inima, și știe că Petru are în inimă un sentiment de sinceră afecţiune faţă de Mântuitorul.
Iar al treilea îndemn în consecință este: „Paşte oile Mele!” – oile au nevoie să fie hrănite, acesta este sensul aici.
Se povestește că marele scriitor englez din sec. al XVII-lea John Milton a suferit din cauza pierderii unui prieten, un tânăr predicator, care se înecase în Canalul Irlandei în timp ce încerca să-l traverseze. În consecință, Milton a scris un poem intitulat Lycidas, în care a făcut această afirmaţie: „Oile înfometate caută, şi nu sunt hrănite”. În acest vers, el se referea la ce se întâmpla la amvoane în vremea aceea. Dar cred că la fel de bine s-ar fi potrivit atenționarea lui şi în zilele noastre!
Aş dori să reţineţi un lucru: testul oricărei persoane, nu numai al celui care predică de la amvon, este răspunsul pe care îl dă când Domnul Isus îl întreabă: „Mă iubeşti?”
În al treilea rând – Domnul Isus Se dovedește în aceste ultime versete din Evanghelia după Ioan și Domnul minţilor noastre – fapt care justifică încă o concluzie din perspectiva slujirii noastre, și anume: lipsa de cunoaştere nu este o scuză pentru lipsa de slujire! E de ajuns adică să-L lăsăm pe Domnul Isus să domnească și peste mintea și gândurile noastre!
Adevărat, adevărat îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai, dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.” A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. (Ioan 21:18-19a)
Isus îi spune pur și simplu lui Petru aici că va deveni martir. Petru afirmase că îşi va da viaţa pentru Domnul Isus. Serios? Bun, chiar aşa avea să se întâmple!
...Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: „Vino după Mine.” Petru s-a întors şi a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care, la cină, se rezemase pe pieptul lui Isus şi zisese: „Doamne, cine este cel ce Te vinde?” Petru s-a uitat la el şi a zis lui Isus: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” (Ioan 21:19-21)
Nu-i aşa că aici îl recunoaştem pe Simon Petru? Era în firea lui să întrebe aşa ceva. „Bine, am înțeles ce va fi cu mine... dar acum spune-mi ce se va întâmpla cu acest ucenic?!”
Isus i-a răspuns: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!” (Ioan 21:22)
Domnul îi spune lui Petru: „Simon Petru, tu vei muri pentru mine. Nu te priveşte ce se va întâmpla cu Ioan. Chiar dacă el ar trăi până la întoarcerea Mea, asta nu e treaba ta, și nu are nicio legătură cu ce ai tu de făcut! Tu, urmează-Mă pe Mine!”
Din pricina aceasta, a ieşit zvonul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc. Însă Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?” Ucenicul acesta este cel ce adevereşte aceste lucruri şi care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este adevărată. (Ioan 21:23-24)
Reiau aici concluzia pe care am enunțat-o mai devreme: ignoranţa sau lipsa de cunoaştere nu reprezintă scuze pentru refuzul de a-I sluji Domnului. Unii oameni spun că n-au de gând să slujească până nu au răspunsul la cutare chestiune, sau la toate întrebările. Vor rămâne întotdeauna multe lucruri pe care nu le veţi şti! Sunt multe lucruri pe care nu este nevoie să le ştiţi. Iar în ce-i privește pe alții, chiar nu este treaba voastră să le ştiţi. Lucrul cel mai imporant este să-L urmaţi pe El – cu credință și entuziasm!
Isus nu spune ce se va întâmpla cu Ioan. El spune doar că, și dacă ar fi fost voia Lui ca Ioan să nu moară, acest lucru nu ar afecta slujirea lui Petru sau obligaţia lui Petru de a-L urma pe Isus. Acesta este lucrul cel mai important pe care trebuie să-l înţelegem fiecare!
În 2 Petru 1:14, apostolul scrie: „ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos.” Tradiţia spune că el a fost răstignit, dar că a cerut să fie atârnat cu capul în jos – pentru că nu se considera demn de a fi răstignit cu capul în sus, la fel ca Domnul său!      
Dragi prieteni, Domnul Isus Hristos trebuie să fie Domnul minţii, Domnul inimii şi Domnul voinţei voastre. Dacă nu este Domnul tuturor acestora, nu poate fi Domnul vieţii voastre.
Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris. Amin. (Ioan 21:25)
Ioan nu a exagerat afirmând că lumea întreagă n-a cuprinde toate cărţile care s-ar scrie despre Isus. El n-a scris nimic, dar despre El s-au scris și se scriu cărți care sper să umple pământul. Mă rog însă să umple pământul cunoștința despre (și credința în) Domnul Isus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, după cum reiese din Evanghelia lui Ioan, pe care o încheiem aici și acum... Domnul Isus este Cel care a murit pe Cruce şi a înviat din morţi. El este Domnul și Mântuitorul nostru, Dumnezeu adevărat din Dumnezeul veşnic și adevărat! Glorie Lui! Am încheiat parcursul celei de-a patra Evanghelii, dar ne reauzim data viitoare!