Itinerar Biblic

Ioan 15:5-27 | Itinerar Biblic | Episodul 301

Spuneam data trecută, stimați prieteni, că acest capitol 15 al Evangheliei după Ioan face parte din discursul de rămas bun al Mântuitorului Isus Hristos (circumscris cap. 13-17), ultimele indicații, recomandări, precizări făcute de Domnul către ucenicii Săi care trebuiau să știe cum să se comporte și la ce să se aștepte după ce Învățătorul nu va mai fi în mijlocul lor. Cap. 14 și 16 prezintă destule puncte comune, asupra cărora vom reveni și când vom parcurge următorul capitol și episod. Este dificil de precizat când și cât de precis și ordonat cronologic ne este redat acest discurs didactic final al li isus Hristos, și poate că nici nu e necesară această rigoare – și pentru că evanghelistul Ioan a prelucrat conform unei logici poetico-simbolice fragmente ce-și găsesc un fir comun tocmai în tonul testamentar al discursului. Cap. 15, în care vom rămâne și azi, poate fi văzut și ca o sumă de două părți: primele 17 versete – discursul Domnului ca Vița autentică (referitor la relațiile din interiorul nucleului din care va genera ulterior creștinismul), iar vers. 18-27 vizând relațiile acestei mini-comunități cu exteriorul, cu lumea și omenirea înconjurătoare...
Adevărul pe care vrea să ni-l comunice puternic, coerent și memorabil Domnul Isus aici este importanța de a rămâne în El, ca premiză/condiție a rodirii, rațiunea de a fi a oricărei mlădițe. Și dacă mai mult despre mlădițe vorbise în primele versete ale cap. 15, în vers. 5 reiterează cele câteva adevăruri capitale despre Sine din context:   
Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5)
A fi mlădiță în/din Viță înseamnă a fi unit cu Hristos și a fi părtaș vieții Lui. Rămânând în El, viața Lui curge prin noi și aduce(m) rod! Noi putem opri părtăşia cu Dumnezeu pentru că avem libertate și liberul arbitru, şi putem îngădui – din neglijență sau slăbiciune – ca păcatul să intre în viaţa noastră... sau putem să ne preocupăm excesiv de lucrurile lumii acesteia, depărtându-ne astfel de voia lui Dumnezeu... Dar El vrea să rămânem în El şi să aducem multă roadă! Observaţi că există similitudini cu pilda semănătorului. Vă amintiţi că o parte din sămânţă a căzut pe pământ şi a adus roadă, treizeci, alta şaizeci, adică mai multă roadă şi alta o sută, adică şi mai multă roadă.
Repet: dorința și voia lui Dumnezeu este ca noi să aducem multă roadă. Da, este posibil ca și creștinul firesc să facă „fapte bune”, dar numai credinciosul duhovnicesc, cel care rămâne în Viță, aduce multă roadă, care durează/rămâne. Mlădițele roditoare sunt curățate pentru a aduce mai multă roadă! Dumneze ne curăță prin Cuvânt, uneori prin suferință, doar pentru a ne face tot mai curați și mai roditori – deci pentru a aduce slavă Tatălui, Vierului!
Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard. (Ioan 15:6)
Vă reamintesc că aici este vorba despre roadă, produsul mântuirii noastre, nu despre mântuire. Pavel exprimă acelaşi lucru într-un mod diferit: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia.” (Aici este vorba despre lucrările credincioşilor, despre roadele din vieţile lor. Focul va purifica aurul şi argintul şi pietrele preţioase, şi va elimina zgura. Lemnul, paiele şi trestia vor dispărea în fum și-n scrum. Este aceeaşi metaforă folosită şi aici când spune că lucrarea noastră va fi trecută prin foc şi va fi arsă.) „Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată.” (1 Cor. 3:11-14). Eu cred că vom primi răsplată doar pentru roadele din vieţile noastre, deși nu noi producem roadă, ci El produce roada din vieţile noastre, atunci când rămânem în El...
A folosi vers. 6 pentru a susține că un creștin își pierde mântuirea și va arde în iad dacă nu aduce mult rod – este o distorsionare străină de spiritul Cuvântului, de adevărul transmis și prin alte versete (Ioan 6:27; 10:27-29 etc.)
O mlădiţă care nu rămâne în Hristos este aruncată afară „şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.” A rămâne în Hristos nu înseamnă a ne menține mântuiți, ci a trăi în Cuvântul Lui, a trăi o viață de legătură cu El prin rugăciun, ascultare de poruncile Lui, curățire continuă prin cercetare de sine și pocăință. Creștinul care nu rămâne în Hristos devine asemenea sării care și-a pierdut gustul și nu mai este bună de nimic. Faptele/rodurile noastre vor fi încercate prin foc. Aceasta este ideea din 1 Corinteni 3:15: „Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.” Ar putea ajunge în rai, mirosind a foc de tabără, dar nu-şi va pierde mântuirea.
Folosirea diatezei pasive în acest verset (este aruncat afară, sunt strânse, (sun) aruncate în foc, ard etc.) arată că Dumnezeu este Cel care inițiază și administrează aceste acțiuni asupra mlădițelor emancipate. Și apropo de pasivitate, unul din cele mai triste lucruri în ziua de azi este că cei mai mulţi creştini cred că viaţa de creştin normală înseamnă eşec și inerție. Ei elimină din start posibilitatea să aducă multă roadă şi se mulţumesc să trăiască la minima rezistenţă, sperând că vor produce în mod automat ceva, oricât de puțin... Nu uitaţi că Domnul vrea să aducem multă roadă!... și mai multă roadă! Dar dacă nu folosim darurile și ocaziile dăruite de Dumnezeu – da, le vom pierde!
Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. (Ioan 15:7-8)
Aceasta este o promisiune minunată pentru rugăciunile noastre, dar observaţi care sunt condiţiile. „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele” – asta înseamnă ascultare. Atunci vom avea o rugăciune eficientă. Interesant cum aceste condiții pentru o rugăciune eficientă se adaugă celor din cap. 14, unde Domnul spune ucenicilor că rugăciunea trebuie să fie „în Numele Lui”/de dragul Lui, și în conformitate cu învățătura Lui (ceea ce aici înseamnă cuvintele Lui rămase în cei ce ascultă!) Scopul comuniunii şi al rugăciunii este ca Tatăl să fie slăvit. Aici nu poate fi vorba despre rugăciunile pe motive egoiste. Aici este vorba despre aducerea de roadă. Dumnezeu este proslăvit când noi aducem roadă!
Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină. (Ioan 15:9-11)
Dumnezeu vrea ca noi să ne simţim liniștiți și confortabili în credința și umblarea noastră în asemănarea cu Hristos. Dragostea lui Dumnezeu este reală, solidă, abundentă – și de ea au parte toți cei ce respectă și împlinesc prescripțiile divine; Domnul Isus a ascultat/ascultă de Tatăl, noi (să) ascultăm/împlinim învățăturile și poruncile Mântuitorului – și-n acest fel ne asigurăm dragostea/harul lui Dumnezeu. Apoi, ca unii care-L avem pe Dumnezeu în noi prin Duhul Sfânt, să nu uităm că una din roadele Duhului Sfânt este bucuria. Nu știu ce să zic despre acei creştini exagerat de pioşi care nu au niciun pic de umor în viaţa lor, dar umblă cu Biblia sub braţ tot timpul. Un creştin care aduce roadă va avea o viaţă plină de bucurie, care include și veselie (desigur nu facilă, și nu forțată!). Un astfel de creştin va fi bucuros la un studiu biblic, dar şi în slujire... la serviciu sau la școală, în familie sau la biserică... O viaţă de părtăşie cu Hristos este o viaţă plină de bucurie!
Pasaju central al acestui capitol 15 se concentrează pe o poruncă enunțată clar și răspicat de Mântuitorul – una care pare nu doar naturală, ci și simplă, accesibilă... pare, dar nu este așa, cred că sunteți de acord cu mine! (Ioan 15:12)
Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu.
Aceasta este un fel de „a 11-a poruncă”! Să nu pierdeţi din vedere că Isus se adresează credincioşilor aici. E natural și logic să gândești că acela care rămâne în Hristos va fi nu doar în relații bune cu ceilalți credincioși, ci va și urmări binele și creșterea lor! (Ba Cuvântul ne îndeamnă să facem asta prioritar!) Iubirea de frați este semnul adevăratului ucenic („Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:35)
Trebuie să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit Isus. Este trist să vedem atât de mulţi creştini care se rănesc sau se bârfesc unii pe alţii, producând numai dezbinare. Duhul Sfânt nu lucrează în astfel de medii și condiții. Un om poate studia Biblia şi cu toate acestea să nu asculte această poruncă a Domnului. A iubi aşa cum ne-a iubit El este atât necesar, cât și eficient. Numai Duhul lui Dumnezeu poate pune o astfel de dragoste în inimile noastre!
Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. (Ioan 15:13)
Acesta este testul. Domnul Isus nu doar că a ridicat atât de mult stacheta dragostei, ci a și trecut-o cel dintâi, a aplicat și a împlinit primul această înaltă formă a iubirii! Mai devreme (10:18) sacrificiul a fost descris ca dovedind ascultare de Tatăl, iar aici – este o expresie a iubirii pentru prietenii Săi ucenicii! Dragostea jertfitoare este hristică, și doar ea e iubirea creștină autentică!
Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. (Ioan 15:14)
Același pe care iudeii Îl descriau în batjocură ca „prieten al vameșilor și păcătoșilor”, Se declară/îi declară prietenii Săi pe ucenici, în sensul că El coboară și Se apropie în părtășie intimă de fiecare din ei... Viaţa creştină nu este o asumare martirică a unei existențe lipsite de bucurie și împliniri – ci înseamnă să urmăm modelul și instrucţiunile lui Isus, care sunt foarte clare. Dacă urmaţi aceste instrucţiuni veţi aduce roadă. El Şi-a dat viaţa pentru noi şi ne cere să ascultăm de El. El este prietenul nostru pentru că a murit pentru noi. Noi suntem prietenii Lui dacă ascultăm/împlinim poruncile Lui!
El nu ne cere nouă să murim pentru El. Cineva l-a întrebat pe Dwight L. Moody dacă avea harul de a muri pentru Domnul... Moody a spus că nu-l are dar ştie că, dacă va avea nevoie, Domnul i-l va da! Şi i l-a dat!
Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea. (Ioan 15:15-16)
Noi suntem prieteni ai lui Isus nu prin declarațiile noastre, ci în măsura în care facem ce ne porunceşte. El ne spune că Şi-a deschis inima pentru noi. Dumnezeu vrea să ni Se descopere. Amintiţi-vă cum l-a căutat Dumnezeu pe Avraam şi i-a descoperit planul Său, pentru că Avraam era prietenul Lui. Aici Isus spune că ne-a descoperit planul lui Dumnezeu cu privire la noi. Aşa face un prieten! Câţi oameni cunoşti la care te poţi duce să-ţi deschizi inima? Câți ăși deschid inima față de tine? O trăsătură a credinciosului ar trebui să fie aceea că te poţi duce la el să-i împărtăşeşti problemele şi să ai parte de înţelegere, ajutor şi încurajare din partea lui. Aceasta este manifestarea dragostei normale, darmite creștine!!!
Observaţi această afirmaţie: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi”. Multora nu le place doctrina predestinării, dar aceasta este minunată şi practică. Mulţi creştini descurajaţi s-au agăţat de Domnul spunând: „Doamne, Tu m-ai ales şi m-ai chemat, eu sunt copilul Tău!” Dr. G. Campbell Morgan a spus „El m-a ales pe mine, prin urmare eu sunt responsabilitatea Lui.” Aceasta înseamnă încredere!
Acest grup restrâns de ucenici se va împrăştia în câteva ore. Păstorul va fi răstignit, iar oile vor fi risipite. Într-un astfel de moment, Isus le spune „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi.”
Un pastor care se întorsese la Dumnezeu mai târziu fusese vinovat de păcatul hoţiei înainte de a fi mântuit. La scurt timp după ce a început să predice despre Mântuitorul său şi era încă la începutul vieţii de credinţă, a trecut într-o seară pe lângă o fermă, în drumul spre biserică. Era o mare ispită pentru el, dar s-a oprit şi s-a rugat astfel: „Doamne, proprietatea Ta este în pericol, şi nu mă refer la găini!” Este minunat să ne putem ruga aşa!
Scopul minunat al Domnului este ca noi să producem roadă, și nu una perisabilă, ci roadă care să dăinuie. Totul trebuie făcut cu voia și prin puterea Lui. Dacă rămânem în El, putem să ne rugăm în numele Lui! Răspunsul la rugăciunile noastre reprezintă un barometru destul de bun pentru nivelul nostru spiritual.
Apogeul acestei cuvântări despre aducerea de roade îl reprezintă afirmaţia/porunca Lui că trebuie să ne iubim unii pe alţii – imperativul care definește aceste pasaj ioanin.
Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii. (Ioan 15:17)
Aceasta ar trebui să fie relaţia dintre credincioşi, începând cu acel prim nucleu – al ucenicilor – din care va germina ulterior comunitatea creștină, Biserica primară, Biserica creștină așa cum este cunoscută astăzi pe mapamond.
Pe nesimțite însă, Învățătorul îi face conștienți pe ucenicii Săi – în acest discurs de adio – și despre contextul în care există (și se vor manifesta) ei, discipolii și purtătorii de torței/ștafetei hristice. Domnul Isus îi și avertizează pe ucenici, dar le și trasează un mod de raportare la lume, și despre aceasta este vorba în partea a doua a acestui capitol 15.
Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. (Ioan 15:18-19)
De la dragostea pentru frați, Domnul Isus trece la ura din partea lumii. Prin lume, Isus Se referă la întregul sistem al societății care se opune voii, Cuvântului și lucrării lui Dumnezeu. Prințul conducător al acestei lumi este Satan! Dacă sunteţi un adevărat copil al Domnului, lumea nu vă va iubi! De ce? 1. Pt că nici pe Hristos nu L-a iubit, iar noi suntem ai Lui! 2. Pt că noi nu-i mai aparținem ei, lumii... 3. Pt că lumea nu-L (re)cunoaște nici pe Dumnezeu-Tatăl, nici pe Isus Hristos... 4. Pt că lumea a respins natural, organic și perseverent Cuvântul lui Dumnezeu; 5. Pt că Hristos demască neobosit păcătoșenia lumii!
Aș zice că popularitatea unui creştin poate fi un indicator pentru modul în care Îl reprezintă pe Hristos în lume. Nu cred că un creştin poate fi popular în lume. Niciun creştin nu are dreptul de a fi mai popular decât a fost Isus. Fiţi atenţi la compromisurile pe care trebuie să le faceţi pentru a fi popular! Lumea nu va iubi un adevărat copil al lui Dumnezeu. Lumea vă va iubi dacă faceţi parte din lume. Nu trebuie să vă purtaţi într-un mod deosebit sau să fiţi exagerat de pioşi. Lumea vă va urî dacă sunteţi un copil al Domnului. Acest lucru este dificil, mai ales pentru tineri, care îşi doresc foarte mult să se bucure de popularitate. Să le spunem şi tinerilor ce a spus Isus: nu vor fi populari în lume, dacă sunt cu adevărat copii ai Domnului.
Din păcate, sunt oameni în biserică în ziua de azi care nu sunt cu adevărat născuţi din nou şi care, de asemenea, vă vor urî dacă sunteţi copii ai Domnului; îl vor urî pe pastor dacă este devotat Cuvântului lui Dumnezeu... îi vor urî pe cei implicați în slujire, sau pe cei care rodesc... Subliniez: fiţi foarte atenţi la creştinii care sunt populari în rândul lumii!
Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: ‘Robul nu este mai mare decât stăpânul său.’ Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat, dar acum n-au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor. (Ioan 15:20-22)
Nu încercaţi să fiţi mai deosebiţi decât Domnul nostru. Slujitorul nu trebuie să fie mai popular decât Stâpânul. Voi continuaţi să împărţiţi Cuvântul! Cei care persecută au două probleme: nu-L cunosc pe Tatăl şi nu vor să li se descopere păcatele. Isus Hristos a aprins lumina cerească peste sufletele oamenilor. Oriunde aprinde cineva o lumină, niște lucruri se întâmplă... Între altele, șobolanii, şerpii, gândacii, şopârlele (toate lighioanele) care nu suportă lumina fug să se ascundă. Deci lumea urăște și Lumina, și pe cei care aprind lumina! Isus a spus: „M-au urât fără motiv!” Nu există un motiv pentru care oamenii Îl urăsc pe Isus. Sau, mai bine zis, motivul este intrinsec: firea păcătoasă a omului!
Cine Mă urăşte pe Mine urăşte şi pe Tatăl Meu. (Isus 15:23)
Și acesta este un verset important. Lumea nu urăşte ideea de Dumnezeu, ca o entitate vagă, îndepărtată. Lumea Îl urăşte pe Dumnezeu pentru că Se opune păcatului, echivalentul plăcerii pentru oameni! Pentru că Hristos cere sfințenie și corectitudine și bucurie și sărăcie... Pentru că cei doi – Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul sunt una în mărturia lor (deopotrivă cu Dumnezeu-Duhul Sfânt, desigur, dar acesta este mai confuz pt mulți!) De aceea spune Isus că dacă cineva Îl urăşte pe El, Îl urăşte şi pe Tatăl. Puteţi spune că credeţi în Dumnezeu şi să vă bucuraţi de popularitate. Testul important este relaţia şi atitudinea voastră faţă de Isus Hristos. Nu puteţi să vă bucuraţi de popularitate în lume, şi să credeţi în Domnul Isus Hristos – pentru că pe El lumea Îl urăşte!
Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat, dar acum le-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu. Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: ‘M-au urât fără temei.’ (Ioan 15:24-25)
Un zeflemitor a spus: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, şi acum omul îl crează pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa!” (Ba chiar am văzut și o carte cu titlul: „După chipul și asemănarea omului”) Acesta este Dumnezeul pe care şi-l doresc, şi care ar vrea ei să conducă Universul. Citatul din finalul vers. 25 este din Psalmii 35:19 şi 69:4, unde scrie că oamenii Îl urăsc fără temei pe Isus Hristos, sau mai exact pentru că El este autentic, iar oamenii şi-au creat un dumnezeu care nu este Dumnezeul Bibliei.                                                                                        (Ioan 15:26-27)
Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Şi voi de asemenea veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început.
Apropo de Duhul Sfânt (despre care menționam mai devreme – El este din nou numit aici „Mângâietorul”, vom reveni asupra acestui titlu în edițiile viitoare). Duhul Sfânt mărturiseşte despre Hristos. Dacă pentru voi Isus Hristos este real, aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Unul din modurile în care putem spune dacă/unde/când Duhul lui Dumnezeu lucrează, este să vedem dacă Hristos este glorificat. Dacă Domnul Isus nu este pentru voi atât de real pe cât vă doriţi voi, cereţi-I Duhului lui Dumnezeu să lucreze în inima voastră. Avem cu toții nevoie ca Hristos să fie real în vieţile şi inimile noastre, mai cu seamă în aceste vremuri!
Isus nu doar le recomandă, ci îi anunță pur și simplu pe ucenicii Săi că vor mărturisi despre El, datorită lucrării Duhului în ei – iar ei cu siguranţă au făcut asta! (Dovadă: acum studiem mărturia lui Ioan despre Domnul Isus Hristos!) Nimeni în afară de apostoli nu ar fi putut aduce o astfel de mărturie, credibilă pentru că originală: ei au fost cu Isus de la început! Fie ca și noi să rămânem până la capăt cu Domnul nostru!
Ne oprim aici azi, vă mulțumim și pentru atenția acordată, și pentru că ne vom întâlni data viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu!

Ioan 16:1-12 | Itinerar Biblic | Episodul 302

Stimați ascultători, fie ca reîntâlnirea noastră să ne bucure pe fiecare, și să ne propulseze puternic înainte și în sus, apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu, pe măsură ce avansăm în parcurgerea Evangheliei după Ioan.
Am mai spus că există diferite perspective asupra cadrului și secvențelor care circumscriu și compun ceea ce se numește îndeobște „discursul de rămas bun” al Mântuitorului către ucenicii Săi (și cred că este normal să fie așa)... Nu doar din punctul de vedere al decorului și momentelor în care vor fi fost rostite cuvintele cuprinse în aceste câteva capitole, ci chiar și limitele acestor învățături finale sunt încă discutate... De exemplu, unii cercetători apreciază că acest discurs final include și rugăciunea de Mare preot a Domnului Isus (Ioan 17), alții consideră că acela este un moment distinct în economia Evangheliei după Ioan și chiar a fazelor etapei finale a existenței terestre a Mântuitorului.
JVMcGee este dintre cei care sunt de părere că în capitolul 16, pe care-l abordăm și noi acum, se încheie cuvântarea Domnului Isus din odaia de sus. În capitolul precedent (15) am putut observa că Domnul Isus le-a vorbit ucenicilor (și le-a lăsat o învățătură valabilă pentru orice credincios creștin și azi!) despre cum să trebuie să fie și să funcționeze raporturile cu Hristos, cu ceilalți credincioși, și cu lumea în general. De vreme ce relația cu Domnul este prima, fundamentală – deducem că doar dacă rămânem în El ne vom iubi frații și vom avea biruință asupra urii cu care lumea tratează creștinii.
Cred că am reținut deci porunca puternică dată celor care sunt ai Lui – de a se iubi unii pe alţii. Aceasta sună ca un fel de reproș. Faptul că Isus trebuie să ne dea repetat această poruncă este practic o mustrare, pentru că ne arată că nu suntem nici pe departe atât de buni sau de statornici pe cât ne credeam. Și-n plus, cu resursele noastre naturale, firești, nu ne putem achita de această sarcină (care trebuie să devină un fel de-a fi!) Avem nevoie de ajutor supranatural care să obținem și să păstrăm puterea de a ne iubi unii pe alţii.
De asemenea, Domnul le-a (și ne-a) mai spus că trebuie să ne identificăm cu El în orice moment și-n orice aspect, ceea ce va atrage ura lumii asupra noastră.
Isus le-a mai spus ucenicilor Săi că, dacă nu ar fi venit El, ei nu ar fi cunoscut păcatul – nu că ei n-ar fi avut (sau nu aveau) niciun fel de păcat, ci în sensul că, odată cu venirea Lui, gravitatea păcatelor individuale pălea în raport cu vina nemăsurată de a-L respinge pe Mântuitorul și Domnul slavei. Eu cred (JVMcGee) că acela care aude despre Isus Hristos astăzi şi Îl respinge face parte din aceeaşi categorie cu Iuda Iscarioteanul, care I-a întors spatele lui Isus Hristos pe când se afla în prezenţa Lui. Respingerea lui Isus este cel mai mare păcat pe care-l poate face un om.
În capitolul care ne stă înainte, între altele Isus îi avertizează pe ucenici cu privire la acest lucru. Iar debutul capitolului 16 pare o continuare a ideii din finalul cap. precedent – 15 – unde Isus le vorbise despre ura lumii.
V-am spus aceste lucruri, pentru ca ele să nu fie pentru voi un prilej de cădere. (Ioan 16:1)
Care sunt „aceste lucruri”? Cele despre care Isus vorbise în capitolul precedent. Un om avertizat este un om pregătit, nu? Așa că Domnul îi anunță dinainte ce are să li se întâmple... pentru ca imediat să detalieze cu aspecte ale opoziției cu care aveau să se confrunte, nu doar apostolii de altfel, ci toți cei care vor duce mai departe (în timp și-n spațiu) ștafeta Evangheliei! Domnul Isus dorea ca ucenicii să nu se simtă nici părăsiți, nici ofensaţi – „scandalizaţi”, verbul folosit aici fiind chiar skandalizo – de ceea ce urma să li se întâmple... deci să-și poată asuma mandatul în cunoștință de cauză!
Au să vă dea afară din sinagogi, ba încă va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. (Ioan 16:2-3)
O caracteristică comună a fondatorilor de organizaţii, în special religioase, este aceea că ei prezintă triumfalist un viitor glorios pentru organizaţia respectivă. Metoda lumii este ridicarea în slăvi a minunatelor beneficii aduse şi ignorarea greutăţilor, a dezavantajelor, a lipsurilor şi a sacrificiilor. Cât de diferit este Domnul în această privinţă!
Este adevărat că, aşa cum am văzut în capitolul 14, Domnul Isus a spus că S-a dus să ne pregătească un loc în cer şi că ne va primi în prezenţa Lui... dar tot atât de adevărat este și faptul că trebuie să renunţăm la tot, dacă vrem să-L urmăm cât trăim pe acest pământ. Isus a spus că vulpile au vizuini şi păsările au cuiburi, dar Fiul omului nu are niciun loc în care să-şi aşeze capul pentru odihnă. Tot El a spus că, dacă vrem să-L urmăm, trebuie să ne luăm crucea – nu crucea Lui – ci propria cruce, şi să mergem după El. Dacă răbdăm, dacă îndurăm împreună cu El aici, dacă trăim smerit în ascultare de poruncile Lui – vom şi domni împreună cu El în ceruri. Isus a fost dispreţuit şi respins de oameni. A fost un om al durerii, obişnuit cu suferinţa... și pentru că ucenicii nu sunt mai presus de Învățătorul lor, și pe ei lumea îi va urî! El a mai spus că ucenicii Lui vor fi în lume, dar nu vor fi din această lume. Domnul Isus nu a spus niciodată că le va fi uşor celor care Îl vor urma.
În loc să adopte poziţia lui Hristos, Biserica s-a grăbit să meargă în lume şi să se laude că va converti lumea. Sigur că acest lucru nu s-a întâmplat, deşi se tot încearcă de peste 2000 de ani. În încercarea de a cuceri lumea, Biserica ia măsuri de popularizare a religiei, căutând să o facă tot mai atrăgătoare pentru oamenii din lume. Veţi descoperi în multe biserici de astăzi tot felul de lucruri care sunt încercate sau folosite pentru a-i atrage pe cei nemântuiţi. Decoruri, lumini, sunete... programe și dotări speciale, facilități, chiar divertisment... Vi se va spune: „Trebuie să procedăm aşa pentru a cuceri lumea.” Dar cine le-a spus acestor oameni că vor cuceri lumea? Acum nu mă refer la bisericile liberale, care s-au depărtat de calea cea dreaptă cu mult timp în urmă, ci vorbesc despre biserici conservatoare. Veți găsi și în multe biserici conservatoare duşmani ai Cuvântului lui Dumnezeu! Deşi nu ar îndrăzni poate să atace Biblia sau Biserica în înseși fundamentele lor, aceste persoane îşi îndreaptă atacurile asupra omului care predică acest Cuvânt.
Am auzit istorisiri ale unor cazuri tragice: alianțe și tabere între lucrători... decăderi morale incredibile ale unor predicatori... retrageri pe motive de depresie sau alte sufeințe sau probleme grave de sănătate... demisii... reconversii profesionale (oameni care pur şi simplu părăsesc lucrarea! Cunosc un fost slujitor al bisericii care acum vinde mașini „la mâna a doua”. Ca răspuns la uimirea mea, mi-a spus că preferă mai degrabă să aibă de-a face cu mașini la mâna a doua decât cu creștini de mâna a doua! Cum să-l contrazic?!)
Fiți siguri că toate astea sunt văzute de cei din jur! Oare am uitat că tot ce se petrece în Biserică se răsfrânge nu doar asupra noastră, ci și asupra Celui pe care-L reprezentăm?! Sigur, lumea nu-i va urî pe cei despre care vorbeam înainte, cel mult îi va disprețui! Dar dacă țineți sus Cuvântul Vieții, dacă apărați și proclamați Cuvântul lui Dumnezeu, veţi descoperi că lumea nu vă iubește. Veţi avea şi voi parte de ura care s-a abătut asupra Domnului Isus Hristos. „V-am spus aceste lucruri pentru ca ele să nu fie pentru voi un prilej de cădere.” Domnul îi avertizează pe ucenici cu privire la ceea ce-i aşteaptă, întărindu-i şi încurajându-i astfel. El îi iubeşte până la sfârşit şi le spune că va fi cu ei tot timpul, pentru că El înţelege foarte bine prin ce trec.
Domnul ştia că ucenicii Lui vor avea momente în care se vor poticni din cauza Lui. El ştia că Petru se va lepăda de El chiar în noaptea în care va fi trădat de Iuda și dat în mâinile conducătorilor iudaismului. Isus le-a spus ucenicilor Săi ce se va întâmpla pentru a-i încuraja şi pentru a-i asigura de faptul că El îi va susține prin toate. El i-a avertizat pentru a stabili responsabilitatea lor înaintea lui Dumnezeu.
„Vă vor da afară din sinagogi” – se referă, stricto sensu, la excomunicare. În vremea aceea, a fi dat afară din sinagogă/comunitate era lucrul cel mai rău care i se putea întâmpla unui evreu religios. Aceşti oameni plăteau un preţ mare dacă decideau să rămână cu Isus Hristos. Evreii religioşi îi alungau pe cei care-L urmau pe Hristos. Dacă decideţi să rămâneţi de partea lui Hristos, să-I fiți credincioși, veţi avea de plătit un preţ destul de mare – s-ar putea să fiți și voi dați afară care de pe unde...
Isus menționează din nou sursa urii lor: lipsa de cunoaștere și de recunoaștere! „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință” anunța Iahweh prin prooroci (Osea 4:6). Pentru că nu-L cunosc pe Tatăl, ei nu-L (re)cunosc nici pe Domnul Isus Hristos – cu-atât mai puțin să-L urmeze/asculte! Acesta este și motivul pentru care lumea urăște Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea îl urăște lumea pe credinciosul autentic. 
V-am spus aceste lucruri pentru ca, atunci când le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus. Nu vi le-am spus de la început, pentru că eram cu voi. (Ioan 16:4)
Domnul le spune ucenicilor ce va urma şi îi pregăteşte pentru aceste lucruri. În acest pasaj El motivează de ce face asta: ca să nu fie luați prin surprindere, dar și pentru ca – atunci când se vor întâmpla – să crească în credința în Cel ce i-a anunțat mai dinainte! Domnul ne pregăteşte mereu, într-un fel sau altul. În toți anii mei de slujire în calitate de pastor am învățat că aceasta este metoda lui Dumnezeu. Am învățat din propria experienţă, dar şi din ce am văzut în viaţa altora, că Dumnezeu ne pregăteşte întotdeauna pentru ceea ce va urma... pentru că El nu vrea să fim nici în necunoștință de planurile Sale, și nici surprinși de mașinațiunile celui rău!
Acum Mă duc la Cel ce M-a trimis şi nimeni din voi nu Mă întreabă: ‘Unde Te duci?’ Dar, pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a umplut inima. (Ioan 16:5-6)
Este adevărat că Simon Petru îl întrebase pe Domnul Isus unde Se duce, dar el pusese o întrebare copilărească. Isus le spunea că niciunul dintre ei nu înțelesese, de fapt, ce urma să se întâmple. Niciunul nu întrebase în mod inteligent, dând dovadă de pricepere spirituală.
Apoi, oscilând între ignoranță și superficialitate, și instabili emoțional, ucenicii se lasă copleşiţi de întristare pentru că Domnul urma să-i părăsească. Creştinii de astăzi trebuie să evite aşa ceva. Mulţi creştini se lasă cuprinși, dominați de amărăciune şi înverşunare în urma vreunei experienţe... sunt dezamăgiţi de un individ sau de o adunare şi sunt copleşiţi de întristare; ca urmare, ei Îi întorc spatele lui Dumnezeu. Unii ajung să promită că nu vor mai călca pragul unei biserici din cauza amărăciunii de pe urma unui incident din trecut. Alţii, care au pierdut pe cineva drag, rămân într-o stare de continuă jale şi tristeţe. Şi nu ar trebui să fie aşa. Nu trebuie niciodată să ne lăsăm copleşiţi de întristare! (Atenție: Domnul nu dezavuează întristarea, ci disperarea, instalarea în tristețe și amărăciune!)     (Ioan 16:7)
Totuşi vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi, dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.
„Vă este de folos să Mă duc”, cu alte cuvinte: „este mai bine pentru voi să plec”. De ce era mai bine ca Domnul Isus să plece? Am câteva sugestii şi sunt convins că v-aţi gândit şi voi la câteva. Unul din motive ar fi acesta: scopul venirii Lui în lume a fost acela de a muri pentru păcatele oamenilor – „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:45). Când acest ţel a fost atins, El S-a întors la Tatăl, pentru că Îşi terminase lucrarea pentru care fusese trimis.
Un alt motiv este acela că, venind pe Pământ, Isus a luat trup de om, a luat asupra Lui umanitatea noastră. Dumnezeu este atotprezent, dar Isus Şi-a impus anumite limite devenind om. Aceasta înseamnă că, atunci când era în Galileea nu putea fi şi în Betania. Maria şi Marta I-au amintit acest lucru când au spus că, dacă El ar fi fost acolo, fratele lor nu ar fi murit. Cu alte cuvinte, dacă Domnul Isus ar fi pe Pământ astăzi, în trup omenesc, El nu ar putea fi prezent şi în faţa voastră şi aici, cu mine, în acelaşi timp.
Apoi, Domnul Isus le spune ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt. Duhul Sfânt va fi pretutindeni. El este, în acest moment, şi cu mine, şi cu voi. Isus spune că aşa va fi mai bine. El va trimite Mângâietorul, Apărătorul şi Ajutorul nostru, care El va veni să locuiască în noi.
După venirea Sa, Duhul Sfânt va avea mai multe lucrări de împlinit. Una dintre cele mai importante este condamnarea lumii – și este menţionată în versetele următoare:
Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul, fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea , fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata, fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat. (Ioan 16:8-11)
Cuvântul grecesc tradus aici prin „va dovedi“ este elegcho care înseamnă „a declara vinovat pe cineva”. Am numărat de câte ori este folosit acest cuvânt în Procesul lui Socrate, așa cum este consemnat de Platon – şi am descoperit că apare de douăzeci și trei de ori. Este un termen juridic. Când va veni Duhul Sfânt, El va declara lumea vinovată, așa cum procedează un judecător sau un procuror al acuzării care aduce dovezi pentru obținerea unei condamnări. 
Duhul lui Dumnezeu prezintă dovezi în inima mea şi a fiecăruia dintre voi pentru a ne aduce în poziţia în care vina noastră este dovedită. În acel moment, noi avem de luat o decizie. Este nevoie de această declarare a vinovăţiei înainte de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne încrede în Isus Hristos.
În lucrarea Sa prezentă în lume, Duhul Sfânt va declara lumea vinovată cu privire la trei lucruri: păcatul, neprihănirea şi judecata. Domnul le explică apoi pe fiecare:
„În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine.” Care este cel mai mare păcat din lume? Crima? Nu. Care sunt cei mai mari păcătoşi ai acestor vremuri? Am avut câteva cazuri cu totul ieşite din comun, nu-i aşa? Fiecare secol îşi are criminalii săi. Am putea să menționăm nume precum Hitler, Stalin, Mafia, Saddam sau Kadafi. Dar cine este cel mai mare păcătos din lume? Vreau să vă atrag atenţia, cu foarte mare grijă, că este posibil ca unul dintre voi să fie cel mai mare păcătos din lume. Acum veţi spune: „Cum? Eu? Dar eu nu sunt un criminal: sunt un cetăţean respectabil care nu încalcă legea!” Întrebarea este: L-aţi primit pe Isus Hristos ca Mântuitor personal? Necredinţa este o stare fără leac dacă refuzaţi să vă încredeţi în Hristos. „În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine.” Dacă nu credeţi în Hristos, sunteţi pierduţi. Este foarte simplu. Este o decizie pe care fiecare persoană trebuie s-o ia pe cont propriu. În ochii lui Dumnezeu, omul care Îl respinge pe Isus Hristos, indiferent cine ar fi el, este cel mai mare păcătos. Să nu uităm că Domnul abia precizase mai devreme (Ioan 15:22): „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor.” Repet, pentru că nu-i de joacă – și poate deveni tragic, deși-i atât de simplu și frumos: fiecare om care a auzit Evanghelia este răspunzător pentru decizia pe care a luat-o cu privire la Isus Hristos. Respingerea lui Hristos este un MARE păcat!
În al doilea rând, El va declara lumea vinovată în ceea ce priveşte neprihănirea. „în ce priveşte neprihănirea , fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea...” Isus Hristos a fost dat la moarte din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat pentru că am fost socotiţi neprihăniţi (vezi Romani 4:25). Isus Hristos S-a întors la Tatăl pentru că Şi-a încheiat lucrarea de pe Pământ. Pe cruce, El a suferit o moarte venită în urma unei judecăţi. El a luat asupra Lui vina mea şi a voastră şi a murit în locul nostru. El a fost dat la moarte pentru fărădelegile noastre, dar a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Isus a fost înviat din morţi pentru ca păcatele noastre să fie iertate şi înlăturate, dar şi pentru ca să putem avea îndreptăţirea Lui. Acest lucru este foarte important, pentru că noi avem nevoie de îndreptăţire. Nu este de ajuns să avem păcatele iertate. Nu putem sta înaintea lui Dumnezeu dacă nu suntem decât nişte condamnaţi iertaţi. Hristos a pregătit pentru noi dreptatea Lui. Despre aceasta vorbeşte Pavel când spune: „ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El nu având ca dreptate a mea pe cea din lege, ci pe aceea prin credinţa în Hristos, dreptatea de la Dumnezeu prin credinţă” (Filipeni 3:9-10). Pe lângă iertarea păcatelor, Domnul ne dă şi dreptatea Sa. Dacă vrem să stăm cu capul sus înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fim „în Hristos”. El este îndreptăţirea noastră! Ori avem aceleaşi drepturi în cer ca şi Domnul Isus, ori nu avem niciun fel de drept! Domnul Isus a fost dat din cauza fărădelegilor noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.
În al treilea rând, Duhul Sfânt va declara lumea vinovată în ce priveşte judecata. Este vorba aici despre o judecată care stă să vină? Nu, nu despre o astfel de judecată este vorba în acest verset; „în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” Prințul acestei lumi, Satan, a fost judecat deja. Multor credincioşi le este greu să înţeleagă că noi trăim într-o lume judecată. Îi auzim pe câte unii spunând că își asumă riscul. Se poartă de parcă acum ar fi în timpul unui proces în care sunt judecaţi. Dar nu sunteți  judecați acum! Dumnezeu v-a declarat deja păcătoși pierduți şi v-a şi judecat – „Plata păcatului este moartea; dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Noi trăim într-o lume care este judecată deja şi acum oamenii aşteaptă executarea sentinţei. În urma judecăţii, toţi am fost declaraţi vinovaţi pentru că neprihănirea noastră este asemenea unor zdrenţe murdare înaintea lui Dumnezeu. Dacă am sta înaintea lui Dumnezeu în aceste zdrenţe murdare, nu numai că ne-ar fi ruşine de noi înşine, dar am şi vedea cât de vinovaţi suntem.
Când apostolul Pavel (arestat în Cezareea) îi va vorbi mai târziu (Fapte 24:25) cu îndrăzneală și cu pasiune „despre neprihănire, despre înfrânare și despre judecata viitoare”, guvernatorul Felix s-a simţit înspăimântat și l-a gonit dinaintea lui. Nici oamenilor de astăzi nu le place să li se vorbească despre judecată. Ei resping cu tărie această idee. Unii din ei spun că Dumnezeu e prea bun să condamne omenirea și s-o arunce în iad! Dar cei mai mulți urăsc persoana și Legea lui Dumnezeu, și-I desconsideră atributele unice – de exemplu, faptul că El este atotputernic. Oamenilor nu le place să ştie că acesta este Universul Lui, şi că El îl conduce aşa cum crede de cuviinţă. Nu le place să audă că Dumnezeu mântuieşte prin har şi că omul a fost deja declarat pierdut... Și nu sunt în stare să creadă că la Golgota s-a semnat actul de grațiere, izbăvirea de condamnarea veșnică! Sau poate nu concep să plătească prețul – pocăința și schimbarea minții și-a vieții!
Oricum, acestea sunt cele trei aspecte majore pe baza cărora Duhul Sfânt declară lumea vinovată astăzi: păcatul, neprihănirea și judecata.
Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. (Ioan 16:12)
După ce le va fi explicat lucrarea Duhului în și cu lumea, Domnul Se pregătea să le vorbească și despre lucrarea și influența Duhului Sfânt asupra Bisericii în fașă care era grupul ucenicilor, fiecare din ei în parte... Pentru că revelația lui Dumnezeu este una progresivă, pentru că oamenii nu pot să priceapă/ducă totul dintr-o dată, Domnul parcă Se reține să le spună tot ce știa, știind că ei nu vor pricepe și nu vor reține...
Asta ne spune – in extenso și pe scurt – că un Cuvânt magnific și cuprinzător, precum Biblia, nu cuprinde tot ce știe Dumnezeu, nu conține revelația deplină a Trinității... aș spune că multe sunt păstrate pentru când vom fi acasă, în ceruri! Dar Biblia conține și spune tot ce este necesar pentru mântuirea omului! Ea nu este o informație cerească totală, ci un instrument indispensabil pentru mântuire, pe care Duhul Sfânt îl folosește cu putere, cu măiestrie, cu eficiență – înspre salvarea celor care (chiar dacă nu înțeleg) VOR să creadă... și vor înțelege, pentru că aceasta este lucrarea Duhului Sfânt!
Pentru că niciunul dintre noi nu putem pricepe/purta totul dintr-o dată, pentru că e prea greu – suntem limitați! – de aceea și acest program este gândit secvențial, ca să ne ajute să aflăm din Cuvântul lui Dumnezeu puțin câte puțin, și să reflectăm, și să înțelegem pas cu pas voia, planul, caracterul lui Dumnezeu!
Cu ajutorul Lui, sper deci să ne reîntâlnim și data viitoare!

Ioan 16:13-33 | Itinerar Biblic | Episodul 303

Dragi prieteni, oricât de mult ne-ar plăcea parcursul la pas pe urmele Domnului Isus – pe care ni-l oferă/asigură fiecare Evanghelie – să nu uităm că paradoxul este că o veste atât de frumoasă (iertare, mântuire, viață veșnică) provine dintr-un final atât de dureros, precum Golgota, unde trupul neprihănit al Mântuitorului a fost țintuit – total nedrept și samavolnic – pe cruce. Da, din fericire există Învierea (semn că – așa cum ne asigură un imn creștin – „nu norul este veșnic, ci soarele-i acel ce-nvinge, și rămâne stăpân în urmă, el”), dar învierea ne spune că înainte a existat o moarte, și mai înainte – pătimiri crâncene și multă durere lăuntrică.
Deci, apropiindu-ne și de finalul celei de-a patra Evanghelii, ne pregătim de momentul în care Hristos trebuia să treacă prin calvar, înainte de a-Și relua locul în sânul glorios al Sfintei Trinități. Deși anunțați și pregătiți de multă vreme, ucenicii tot nu puteau accepta ca Domnul să-i părăsească, și nici nu înțelegeau de ce era nevoie... Printre cele mai puternice argumente aduse de Isus în acest sens este binecuvântarea trimiterii Duhului Sfânt, nu în jurul lor, nu printre ei – ci ÎN fiecare din ei! Trebuiau și ei să constate și să accepte ceea ce cred că și noi știm și acceptăm, anume: că viața creștină nu poate fi trăită prin puterea cărnii; avem nevoie de Duhul lui Dumnezeu pentru a putea trăi o viață care să-L glorifice pe Dumnezeu... iar în acest capitol 16 din Evanghelia sa, Ioan redă învățătura extrem de valoroasă și reconfortantă a Domnului Isus despre modul în care va lucra Duhul Sfânt în, cu și prin credincios.
Dacă până în acel moment, prezența fizică a Domnului Isus și înțelepciunea Lui, ca și planul lui Dumnezeu ce se împlinea în și prin ei constituiau o protecție suficientă, acum – când Domnul urma să plece de la ei – prin Cuvântul pe care li-l lăsa, Domnul îi instruiește pe ucenici în legătură cu lucrarea Duhului Sfânt în ei, și prin Biserică în lume!
În primul rând – cum am punctat și-n ediția trecută – Duhul lui Dumnezeu condamnă lumea (aflată în conflict total cu creștinul!), și Domnul Isus vorbește aici de o întreită condamnare, sau mai bine zis o condamnare determinată de trei perspective: păcatul (necredința), neprihănirea (adică pervertirea și împotrivirea totale ale lumii în raport cu exigențele sfințeniei divine) și judecata (nu cea viitoare, ci cea trecută – crucea de la Golgota... lucrare măreață despre care se tot pomenește ulterior și convingător în NT; iată de exemplu Col. 2:14-15: „A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.”)
Aceste trei judecăți pot fi aplicate și individual, nu doar lumii ca sistem. Duhul Sfânt îi poate folosi pe creștinii mărturisitori și Cuvântul – pentru a-l convinge pe păcătos de păcatul propiei necredințe, de nevoia lui de curățire și de faptul că Satan și ceata aderenților lui nu doar că sunt învinșii, ci vor și suferi teribil și veșnic. E necesar să acceptăm și să reținem că nu există mântuire decât prin convingerea adusă de Duhul Sfânt, care folosește Cuvântul pentru a transforma și câștiga sufletele pierdute!
Apoi, în al doilea rând, din acest capitol înțelegem că Duhul Sfânt (nu doar condamnă lumea, ci) îl și instruiește pe credincios. 
Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. (Ioan 16:12-14)
Pentru că lumea și-a respins/răstignit Regele, care era și Mângâietor, Domnul va trimite un alt Mângâietor!
Pentru că avem aici ultima ocurență din aceste capitole a termenului absolut unic prin care  este desemnat Duhul Sfânt (și anume „Mângâietorul”, în original parakletos) permiteți-mi vă rog câteva cuvinte pe această temă, care sper să vă fie de folos. În textele vechi de literatură elenistică, parakletos denotă un avocat, care vorbește în numele acuzatului – dar în sens de prieten, protector, purtător de cuvânt favorabil, care depune mărturie în sprijinul... În Evanghelia după Ioan, utilizarea termenului atribuie Duhului Sfânt (în poziția sa de parakletos) următoarele funcțiuni: îi mângâie pe ucenici după plecarea lui Isus, îi învață, depune mărturie în favoarea Domnului, convinge lumea cu privire la păcat, neprihănire și judecată, îi călăuzește pe ucenici în tot adevărul și le descoperă lucrurile viitoare. De aceea parakletos a fost tradus fie „mângâietor”, fie „îndrumător”, „sfătuitor”, „avocat” sau „ajutor”... dar pentru că niciunul din acești termeni nu descrie fidel și cuprinzător toate funcțiile parakletos-ului, mulți preferă păstrarea termenului original grecesc. Să mai notăm că Mângâietorul e promis celor ce ascultă de Domnul Isus (adică au credință în El. Îl urmează și-L propovăduiesc). Darul Mângâietorului este oferit de Tatăl, la cererea lui Isus. Venirea Mângâietorului (Duhul Sfânt) înlocuiește – și ridică la putere – prezența fizică a lui Isus. Mângâietorul este Duhul adevărului – adică inspiră, vorbește, proclamă, arată și întruchipează adevărul pur. Mărturia Mângâietorului însoțește mărturia ucenicilor. Domnul Isus le promite ucenicilor că Duhul Sfânt va rămâne cu ei în veac.
La fel de importantă este armonia și interdependența dintre Duhul Sfânt și celelalte Pwrsoane din Sfânta Trinitate – așa cum Isus n-a vorbit și n-a lucrat independent de Tatăl, nici Mângâietorul nu vorbește sau acționează independent de Aceștia. La fel cum scopul lui Isus fusese să aducă glorie Tatălui, scopul și rolul Mângâietorului este să aducă glorie lui Isus!
Oricât am continua, nu vom putea nici cunoaște, nici comunica nici tot ce știm, nici tot ce trebuie despre lucrarea – tainică sau evidentă – a Trinității în omenire... așa că tot ce ne rămâne de făcut este să creştem în harul şi în cunoştinţa Domnului Isus Hristos. Cum anume? Citirea Bibliei este o cale, dar nu este răspunsul complet. Duhul Sfânt trebuie să fie învăţătorul și călăuzitorul/îndrumătorul nostru în timp ce citim.
Duhul lui Dumnezeu este Duhul adevărului. El ne va conduce şi pe noi așa cum i-a călăuzit pe apostoli, aşa că am putut afla adevăruri și informații esențiale din scrierile lor. Duhul lui Dumnezeu a venit asupra acestor oameni în Ziua cincizecimii şi El i-a călăuzit în tot adevărul, atât în predicare, cât şi în transpunerea în scris a celor insuflate.
Putem vedea această făgăduinţă împlinită în cazul apostolilor. O lucrare majoră a Duhului Sfânt a fost aceea de completare a învăţăturii Domnului Isus Hristos. Epistolele Îl glorifică pe Hristos şi Îl arată pe El în calitate de Cap al Bisericii. Ele vorbesc despre venirea Lui din nou pentru întemeierea Împărăţiei Sale. Epistolele dezvăluie persoana şi lucrarea lui Hristos. De asemenea, ele ne vorbesc despre lucrurile care vor veni (şi cu siguranță vedem acest lucru în cartea Apocalipsa).
Observaţi cei şapte paşi prezentaţi aici (în vers. 12-14): (1) Duhul Sfânt, Duhul adevărului, a venit; (2) El vă va călăuzi în tot adevărul; (3) El nu va vorbi de la El; (4) El va vorbi tot ce va fi auzit; (5) El vă va descoperi lucrurile viitoare; (6) El Îl va slăvi pe Isus; şi (7) va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.
Şi pentru că ni s-au arătat aceşti paşi, avem o metodă de testare a ceea ce auzim şi citim. Am auzit odată un anunţ la radio care suna astfel: „Avem o trezire a Duhului Sfânt! Duhul Sfânt lucrează! Duhul Sfânt face cutare şi cutare lucru!” În timp ce ascultam anunţul, am primit încredințarea că acolo de fapt Duhul Sfânt nu lucra deloc. De ce? Pentru că Domnul Isus a spus foarte clar că Duhul Sfânt nu va vorbi despre El. Atunci, de unde ştim când lucrează Duhul Sfânt? El Îl va slăvi mereu pe Isus. Dacă în timpul unui studiu biblic, individual sau în grup, Îl întrezăreşti pe Domnul Isus şi ţi se pare că El este minunat de real pentru tine, aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Isus a spus: „El Mă va proslăvi...”
Tot ce are Tatăl este al Meu, de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. (Ioan 16:15)
Şi aici, Domnul Isus Se face egalul lui Dumnezeu. Tot ce are Tatăl are şi Fiul. „Va lua din ce este al Meu” înseamnă că va lua din lucrurile lui Dumnezeu şi ni le va arăta. Numai El poate face aşa ceva. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său” (1 Cor. 2:9-10). Duhul este Cel care cercetează lucrurile profunde ale lui Dumnezeu şi numai El ni le poate descoperi. Orice creștin care se predă lui Hristos poate fi învățat de Duhul! Nu contează experiența, educația, vârsta – ci sinceritatea și smerenia, dorința de a învăța, asculta și trăi Cuvântul!
Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea, apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea, pentru că Mă duc la Tatăl.” (Ioan 16:16)
Isus voia să spună că urma să fie arestat şi ei se vor împrăştia ca oile, despărţindu-se astfel de El. El urma să fie răstignit, să moară şi să fie îngropat. Urma să fie absent pentru scurt timp şi ei nu-L vor vedea. În a treia zi, El Se va întoarce, şi aceasta însemna că, după puţină vreme, Îl vor vedea din nou. Pentru că urma să Se întoarcă la ceruri – deci va pleca – urmau să-L vadă în scurtă vreme iarăși: când va veni Duhul Sfânt să locuiască în și cu ei! În felul acesta ei vor înlocui umblarea fizică, vederea, cu înțelegerea și umblarea spirituală! Aceste cuvinte au o însemnătate mai profundă şi mai bogată pentru noi, astăzi – când credincioșii „Îl văd” pe Isus prin lucrarea de învățare făcută de Duhul și Cuvântul lui Dumnezeu!
În al treilea rând, o a treia funcțiune (evidențiată în acest capitol 16 din Ioan) a Duhului Sfânt în lucrarea Sa în favoarea credincioșilor: îi încurajează, îi susține, îi întărește...
La auzul acestor vorbe, unii din ucenicii Lui au zis între ei: „Ce înseamnă cuvintele acestea: ‘Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea’ şi ‘Apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea’ şi ‘Pentru că Mă duc la Tatăl’?” Ei ziceau deci: „Ce înseamnă aceasta: ‘Peste puţină vreme’? Nu ştim ce vrea să spună.” Isus a cunoscut că voiau să-L întrebe şi le-a zis: „Vă întrebaţi între voi ce înseamnă cuvintele: ‘Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea’ şi ‘Apoi iarăşi, peste puţină vreme, Mă veţi vedea’? Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. (Ioan 16:17-20)
Ucenicii nu au înţeles foarte clar ce voia Domnul să le spună prin aceste cuvinte. Urma să vină o perioadă scurtă – trei zile – acel „puţin timp“ în care El a fost în mormânt. Apoi va urma un alt răstimp în care El va fi la Tatăl (au trecut peste 2000 de ani de atunci). Domnul Isus le-a promis ucenicilor că nu-i va lăsa orfani, nu-i va lăsa singuri. El va fi cu ei în persoana Duhului Sfânt. El va lua lucrurile lui Hristos şi le va descoperi pentru ei. Aceasta este perioada în care trăim noi astăzi. Vreme de 2000 de ani, Duhul Sfânt L-a descoperit pe Isus pentru milioane de oameni. Ei au trecut prin încercări şi mari suferinţe, au fost urâţi de lume şi ridiculizaţi, dar El i-a scos cu bine din toate acestea. Întristarea noastră se va preface în bucurie.
Domnul Isus compară apoi evenimentele pătimirii Sale cu împrejurările nașterii unui copil; ideea este că travaliul este urmat de bucurie!
Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume. Tot aşa şi voi, acum sunteţi plini de întristare, dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu vă va răpi bucuria voastră. (Ioan 16:21-22)
Indiferent cine sunteţi şi unde vă aflaţi, dacă L-aţi primit pe Isus ca Mântuitor personal, sunteţi copii ai lui Dumnezeu. Dacă sunteţi întristaţi şi inima vă este cuprinsă de durere, dacă lacrimile nu se mai opresc, să fiţi siguri că bucuria va veni, pentru că Domnul va aduce bucuria în viaţa voastră. Dacă despre El Însuși s-a scris: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui, și Se va înviora...” (Isaia 53:11), la fel ucenicii au plâns și s-au întristat, dar finalmente întrsitarea lor a fost schimbată în bucurie! Poate că și noi azi suntem întristați, sau suferim... dar la întâlnirea cu Hristos acestea vor fi schimbate în bucurie! După vinerea îngropării vine inevitabil și duminica Învierii!
Eu cred că, atunci când vom ajunge în prezenţa Domnului și vom privi în urmă la viața aceasta, eventualele regrete vor fi legate de faptul că nu am suferit mai mult pentru El. Bucuria prezenţei Lui întrece orice întristare pe care am putea s-o avem aici, pe Pământ.
Iar în al patrulea rând, deloc de ultimă importanță (dimpotrivă – așa cum vedem în continuare... chiar dacă spre finalul capitolului și discursului Domnului Isus... Dar, cine știe? poate că intenționat lăsa ce-i mai bun și important la urmă!), Mântuitorul/Mângâietorul Isus îi anunță pe ucenici că Celălalt Mângâietor (Duhul Sfânt) îi va ajuta și învăța să se roage!
În ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat , adevărat vă spun că, orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină. (Ioan 16:23-24)
Aceasta este cea de-a treia ocazie în care El vorbeşte despre rugăciunea în Numele Lui. Am văzut deja că rugăciunea în Numele Lui este valabilă pentru cei care rămân în Domnul şi care ascultă de El. Nu se poate să ataşaţi mecanic Numele lui Isus la sfârşitul unei rugăciuni şi să vă aşteptaţi ca El să vă răspundă. Nu despre aşa ceva este vorba aici.
Amintiţi-vă că aceşti ucenici nu se rugaseră niciodată Tatălui „în Numele lui Isus”. Noi trebuie să ne rugăm Tatălui în Numele lui Isus. Poate că veţi întreba dacă vă puteţi ruga direct lui Isus. Cred că puteţi, dacă aşa doriţi, dar de ce să vă lipsiţi de un asemenea Mijlocitor? Isus este la dreapta Tatălui pentru a mijloci pentru voi, rugându-Se pentru voi. Acesta este motivul pentru care e bine, e indicat să ne rugăm Tatălui în Numele lui Isus!
V-am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi desluşit despre Tatăl. În ziua aceea , veţi cere în Numele Meu şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu. (Ioan 16:25-27)
„Vine ceasul” – El Se apropie de răstignirea Sa, de ceasul răscumpărării pentru care venise în această lume. După aceea, ucenicii trebuie să se roage Tatălui în Numele lui Isus. Domnul încearcă să-i înveţe pe ucenici că Dumnezeu nu este un stăpân aspru căruia nu prea îi place să răspundă la rugăciuni. De fapt, El spune: „Dacă credeţi că Eu trebuie să-I cer Tatălui să fie bun şi generos cu voi, vă înşelaţi. Tatăl Însuşi vă iubeşte. Eu nu trebuie să-I cer să vă iubească, pentru că vă iubeşte deja. Tatăl ceresc nu este o persoană dificilă. El vă iubeşte şi acesta este motivul pentru care va răspunde la rugăciunile voastre făcute în Numele Meu!”
Şi astăzi Dumnezeu vrea să audă şi să asculte rugăciuni, dar ele trebuie să vină din inima plină de Duhul Sfânt a celui care-L iubeşte pe Hristos, care are părtăşie cu Domnul şi care ascultă de El.
Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl.” (Ioan 16:28)
În general se consideră că versetul-cheie al Evangheliei după Ioan se găsește în capitolul 20, dar eu aş dori să luăm în considerare şi acest verset. Fiul veşnic a venit în lume pentru un singur scop: răscumpărarea omului. Odată ce misiunea a fost împlinită, El S-a întors la Tatăl. Aceasta este acţiunea Evangheliei după Ioan. El ne înfăţişează o imagine sumbră a persecuţiilor ce urmau să vină, dar încheie capitolul cu afirmarea biruinţei.
Semnificația versetului 28 este mai mare decât Betleemul, şi întrece limitele greu de imaginat ale spaţiului... Răzbate până în trecutul veşniciei, dincolo de hotarele spaţiului, până la scaunul de domnie al lui Dumnezeu. El a venit din veşnicie şi S-a întors în veşnicie!
Ucenicii Săi I-au zis: „Iată că acum vorbeşti desluşit şi nu spui nicio pildă. Acum cunoaştem că ştii toate lucrurile şi n-ai nevoie să Te întrebe cineva, de aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.” (Ioan 16:29-30)
Ar trebui să ne fie uşor să înţelegem că Domnul Isus Hristos este Dumnezeu întrupat. Asupra ucenicilor se instalează această convingere. Ucenicii se lasă convinşi de evidența faptelor. Ei au văzut că Isus a venit în această lume şi a venit de la Tatăl. Isus este Mesia, este Mântuitorul – aşa cum susţine. Cu toate acestea, ei încă nu înţeleg de ce El trebuie să treacă prin apele întunecate ale morţii, prin uşa învierii... şi nici nu pricep ce este cu înălţarea Sa în slava Tatălui. Ei nu reuşeau încă să înţeleagă toate acestea...
Dar oare noi le înţelegem, după 2000 de ani?!
„Acum credeţi?”, le-a răspuns Isus. „Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine. (Ioan 16:31-32)
Se apropia ceasul în care aceşti oameni se vor risipi care încotro. Ei Îl vor lăsa pe Isus singur, deşi El nu va fi absolut singur, pentru că, spune El, „Tatăl este cu Mine”. Aceasta este una din marile taine. „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine.” (2 Cor. 5:19) Acesta este un mare adevăr, aşa cum este adevărat că, pe cruce fiind, Domnul a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:34), citat din Psalmul 22. Explicaţia pe care o dă psalmistul este următoarea: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.” (Ps. 22:3) Isus Hristos a fost făcut păcat pentru noi. S-a produs o ruptură în Dumnezeire, așa cum s-a produs o ruptură în perdeaua din Templu. În momentul acela, totuși, Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine.
Acesta este un mister pe care mintea omenească nu-l poate cuprinde. N-avem destulă pricepere ca să-nțelegem răscumpărarea pe care a realizat-o Hristos pe cruce. Nu-i de mirare că Dumnezeu a înfăşurat Crucea cu mantia nopţii, ca şi cum ar fi spus: „Nu veţi putea pătrunde niciodată ceea ce se întâmplă aici.“ Eu sunt convins că, de-a lungul veacurilor veşniciei, noi vom continua să înţelegem lucruri noi şi minunate despre moartea Domnului Isus pentru noi. Aceasta ne va face să venim în genunchi înaintea Lui iar şi iar.
V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33)
Deloc surprinzător, având în vedere și încărcătura emoțională a acelor momente, dar și aplicabilitatea viitoare a cuvintelor Sale, Domnul Isus încheie acest capitol vorbind despre pace. Copilul lui Dumnezeu poate avea pace în viaţa sa pentru că această pace poate fi găsită numai în Hristos. Nu veţi afla pace în biserică. Nu veţi găsi pacea în slujirea creştină. Pacea se poate găsi numai în persoana lui Isus Hristos.
„În lume veţi avea necazuri.” Domnul nostru a spus acest lucru foarte clar. În această lume nu există pace, numai necazuri. Avea dreptate, nu-i aşa? Dar El a biruit lumea! Biruinţa Lui este şi a noastră. De aceea îndemnul Lui e clar și convingător: „Îndrăzniți!”                                                    
Am auzit foarte multe lucruri în ultima vreme despre viaţa biruitoare. Singurul care a trăit vreodată o viaţă biruitoare a fost Hristos. Noi nu putem trăi o astfel de viaţă. Tot ce putem face este să-I îngăduim Lui să trăiască în noi o viaţă biruitoare. Când reuşim să ne identificăm cu El şi să avem o părtăşie strânsă cu Domnul, atunci începem să experimentăm pacea lui Dumnezeu în inima noastră. Şi vom avea bucurie. Chiar dacă vor fi necazuri în jurul nostru, viaţa noastră va fi plină de bucurie.
Pace şi bucurie! Pentru că sunt atât de importante, și sună așa de frumos alăturate – vi le dorim din inimă și vi le lăsăm spre încântare, la finalul ediției prezente. Să ne reîntâlnim sănătoși!

Ioan 17:1-5 | Itinerar Biblic | Episodul 304

Stimați ascultători, deși parcurgem o carte în sine și-n întregime remarcabilă – Biblia, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu insuflat de Duhul Sfânt, la răstimpuri ne taie calea câte-un fragment cu totul deosebit, ale cărui lumini și profunzimi ne dau suplimentar combustibil, dar și de lucru; doar dacă menționez (fără să mă gândesc prea mult, și-n ordine cronologică) Gen. 1, Exodul 20, Ps. 23, Isaia 53, Matei 5-7 sau 24-25, Ioan 1, Fapte 2, 1 Corinteni 13 sau Evrei 11 – veți înțelege că (așa cum Everestul este coroana Himalaiei) lanțul muntos al Scripturii are câteva vârfuri care-ți taie răsuflarea (ca să nu mai vorbesc de secțiuni de mare forță, precum Proverbe, Iov, Romani sau Apocalipsa – ca să dau doar câteva exemple, prin care mai degrabă le nedreptățesc pe celelalte nemenționate... dar repet: sunt doar exemple, nu rezultatele unor analize riguroase sau sondaje minuțioase!)
Iată-ne ajunşi la încă unul dintre capitolele remarcabile ale Bibliei, Ioan 17 – asupra căruia ne vom apleca în ediția de față și-n cea viitoare... Este vorba de o rugăciune, cea mai lungă rugăciune din Biblie, deşi avem nevoie de trei-patru minute pentru a o citi. Cred că dimensiunile acestea – ca să  nu mai spun conținutul de o formidabilă intensitate și forță spirituală – constituie un bun indicator pentru lungimea rugăciunilor făcute în public. Dacă nu putem spune în trei minute tot ce avem de spus, înseamnă că avem prea multe de spus, și că nu ne-am făcut ordine în gânduri și-n cuvinte, și nu ne-am așezat cum trebuie în raport cu Domnul și cu adunarea! Voi fi foarte sincer cu voi: eu (JVMcGee) cred că rugăciunile scurte, la obiect, sunt mult mai eficiente decât cele lungi în care se țin predici sau se informează comunitatea asupra unor lucruri care nu-și au nicidecum locul la ceasul rugăciunii! Nu-i de mirare că atâtea întâlniri de rugăciune nu au pic de viaţă! Reverența față de Domnul și respectul față de ceilalți credincioși, precum și exercițiul regulat și tihnit al rugăciunilor individuale concrete – iată ce mă va păzi de la a bate câmpii fără să spun nimic concret sau util!
Dacă vă aduceți aminte, în ediția trecută, trecând în revistă partea a doua a cap. 16, spuneam că una din funcțiunile Duhului Sfânt reieșite din acest pasaj crucial al Evanghliei lui Ioan este aceea de a-L ajuta și împuternici pe credincios în rugăciune. Pe măsură ce credinciosul îi permite Duhului să-l învețe din Cuvânt, el va crește și-n viața de rugăciune, pentru că rugăciunea și Cuvântul merg împreună. Rugăciunea este un privilegiu formidabil! Rugăciunea biblică este adresată Tatălui, în Numele Fiului, prin puterea Duhului Sfânt. Duhul cunoaște inima Tatălui și ne poate călăuzi să ne rugăm pentru lucrurile în acord cu voia și plăcerea lui Dumnezeu – pentru binele nostru. Rugăciunea nu înseamnă a duce muncă de lămurire și a-L convinge pe Dumnezeu, ci a înțelege și fi de acord cu dorința Lui!
Aceste câteva afirmații redau foarte succint învățăturile Învățătorului Isus Hristos către ucenicii Săi, cu privire la aportul Duhului în călăuzirea, disciplinarea și eficientizarea vieții de rugăciune a credinciosului. Și, ca orice bun învățător, Domnul le va și exemplifica imediat! De altfel, când le-a cerut El alor Săi ceva ce El n-a făcut (cel dintâi)?!
Așadar, Ioan cap. 17 conține o nouă mostră de rugăciune, a celei mai rugative ființe care a trăit pe pământ: Omul Isus Hristos! În Predica de pe munte, El dăduse deja un model de rugăciune – așa numita „rugăciune domnească”, sau „Tatăl nostru”... Acum, aici El vizează altceva în rugăciune: să-i ia alături pe ucenicii Săi și să-i prezinte înaintea Tatălui Său ca subiectele valoroase pentru care El mijlocește... iar mai înainte de asta, să Se încredințeze pe de-a-ntregul pe Sine Tatălui, în vederea ceasurilor grele care vor urma.
Cuvântarea din odaia de sus este redată în capitolele 13-17 din Evanghelia Ioan, și se aseamănă foarte mult cu o ascensiune pe munte. Deși conține scene și mai cu seamă învățături memorabile (unele – unice, și absolut fundamentale), punctul culminant sau vârful acestui munte este considerat acest text. Iată câteva opinii ale unor personalităţi, despre rugăciunea copleșitoare a Domnului din acest capitol 17:
Matthew Henry: „Este cea mai remarcabilă rugăciune care vine după cel mai încurajator şi desăvârşit discurs rostit vreodată pe acest pământ.”
Martin Luther: „Aceasta este o rugăciune de o căldură şi de o sensibilitate incomensurabile. El Îşi deschide cămăruţele cele mai tainice ale inimii, atât pentru Tatăl, cât şi pentru noi, şi revarsă totul înaintea noastră. Sună atât de sincer, de simplu... Este profundă, bogată, vastă. Nimeni nu o poate cuprinde!”
Philip Melanchthon, un alt reformator: „Nu există glas din câte s-au auzit vreodată, fie în cer, fie pe pământ, mai înălţător, mai sfânt, mai rodnic, mai sublim decât cel din rugăciunea înălţată de Fiul înaintea Tatălui.”
Aceasta este rugăciunea pe care John Knox a citit-o de nenumărate ori de-a lungul vieţii sale. Când se afla pe patul de moarte, soţia l-a întrebat: „De unde vrei să-ţi citesc?” El a răspuns: „Citeşte din locul în care îmi arunc eu ancora: din capitolul 17 al Evangheliei după Ioan.” Foarte mulţi oameni au declarat că îşi făcuseră un obicei din a citi acest fragment în mod repetat. Pentru Dr. Fisher, episcop de Rochester sub domnia lui Henric al VIII-lea, acesta a fost ultimul fragment pe care a mai apucat să-l citească din Scriptură, înainte de martiriul său.
Ne stă înainte deci un foarte important fragment din Scriptură. Mă simt cu totul inadecvat pentru a vorbi despre această rugăciune (pe care altcineva a numit-o f. inspirat „sfânta sfintelor din Evanghelia lui Ioan”, cu trimitere la încăperea sacrosanctă din sfântul locaș al închinării iudaice). Aici vedem cum Isus mijloceşte pentru noi, precum făcea în vechime marele preot pentru poporul israel (din care provenea și Domnul Isus!). Este o descoperire a comunicării intense, naturale, profunde care are loc între Dumnezeu Tatăl şi Fiul, în ceruri. Întreaga viaţă a lui Isus a fost o viaţă de rugăciune. El Şi-a început lucrarea prin a merge să Se roage singur, într-un loc retras. Adesea, El Se ducea pe munte să Se roage şi petrecea toată noaptea în rugăciune. El este marele nostru Mijlocitor. El Se roagă pentru mine şi pentru voi. Dacă voi aţi uitat să vă rugaţi în dimineaţa aceasta, fiți siguri că El nu a uitat! Isus S-a rugat pentru voi azi dimineaţă.
Dumnezeu ascultă şi răspunde la rugăciunile lui Isus aşa cum aduce El aceste cereri înaintea Tatălui. Dumnezeu a răspuns şi la rugăciunile mele, dar nu întotdeauna aşa cum I-am cerut. Uneori mi-a răspuns cu un „Nu”, iar alteori mi-a răspuns adoptând o metodă total diferită sau un moment diferit. Isus a spus: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu m-ai trimis.” (Ioan 11:41-42).
Vom privi și noi mai în detaliu la această rugăciune de mare preot a Domnului Isus – un text în care am putea sta mult și bine, și tot nu l-am epuiza, ci ar continua să ne reveleze noi și noi adevăruri proeminente și valoroase. Vom extrage și noi câteva asemenea pepite în două ediții consecutive ale acestui program – care sper să vă stârnească să continuați să săpați, să aprofundați, să scoateți altele la iveală, și să le valorificați în trăirea, mărturia și relațiile personale.
Putem spune, ca să ne apropiem și apropriem corespunzător această scriptură, că Domnul Isus Se roagă aici (în primele versete) pentru Sine, apoi (vers. 6-19) pentru ucenici, iar în ultimele 7 vers (20-26) Mântuitorul mijlocește pentru Biserică. În această ordine decurge adresarea Mântuitorului către Tatăl, și astfel le vom aborda și noi...
Rugăciunea Domnului debutează deci cu cinci versete în care Mântuitorul Isus Hristos se roagă pentru Sine! Aş vra să observăm și de aici că nu este nici deplasat, nici o dovadă de egoism să te rogi pentru tine însuţi... Da, este de neconceput să te rogi doar pentru tine, sau întotdeauna prioritar și preponderent pentru tine... Dar altfel, cu echilibru și smerenie autentică, venind înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, este nevoie să ne aducem inima şi viaţa într-o stare pe placul lui Dumnezeu. Avem nevoie să ne acordăm frecvenţele proprii cu cea a cerului. Orice instrument are nevoie să fie acordat înainte de a se cânta la el. Înainte de a începe să ne rugăm pentru alţii, avem nevoie să ne rugăm pentru noi înşine. Aceasta nu este o dovadă de egoism, ci este un lucru esenţial.
Iată cum începe rugăciunea Domnului Isus aşa cum o prezintă Ioan în capitolul 17 al Evangheliei sale.
După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, (Ioan 17:1)
„După ce a vorbit astfel” sau „După ce a spus aceste cuvinte”. Ce cuvinte? Toate cele cuprinse în capitolele 13-16. Acum El nu le mai vorbeşte ucenicilor, ci Se adresează Tatălui. Dar, deşi Isus Îi vorbeşte Tatălui în acest capitol, El face aceasta spre folosul şi învățătura noastră. El este şi astăzi marele nostru Mijlocitor. Poate că ne întrebăm pentru ce Se roagă Domnul Isus – veți afla imediat... Aici avem rugăciunea pe care o înalţă El înaintea Tatălui ceresc, și nu e una de pocăință, ci de glorificare a susținerii necontenite a Tatălui în toate fazele prin care trecuse și urma să treacă atât Fiul, cât și ucenicii Săi, și ucenicii ucenicilor Săi de-a lungul vremurilor viitoare, până când Turma va fi una, strânsă să fie pentru totdeauna cu Păstorul ei!
Rugăciunea din „Predica de pe munte” nu este rugăciunea Domnului; este un model de rugăciune pe care El l-a oferit ucenicilor, pentru ca ei să înveţe să se roage astfel. Când Isus începe cu „Tatăl nostru”, El îi include în acest plural pe toţi credincioşii. Totuşi, Isus Îi spune lui Dumnezeu „Tată” într-un sens diferit. După învierea Sa, El i-a spus Mariei: „Încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Cu alte cuvinte, „Nu M-am suit încă la Tatăl vostru (al vostru prin naşterea din nou) şi la Tatăl Meu (al Meu datorită poziţiei Mele în Sfânta Treime.)”
De asemenea, Isus nu S-ar fi rugat niciodată spunând: „Și ne iartă nouă păcatele noastre”, pentru simplul și esențialul fapt că El nu a avut niciun păcat! El nu S-ar fi putut ruga cu această rugăciune din Predica de pe munte. Tot atât de adevărat este că nici noi nu ne putem ruga rugăciunea din Ioan 17 (poate doar în Duhul ce-o însuflețește!), pentru că aceasta este rugăciunea Lui!
După câte se pare, Domnul spunea această rugăciune în timp ce mergea... se pare că ceata ieșea din odaia de sus, pentru a merge spre locul faptei unde va fi arestat Domnul: grădina Ghetsimani, dacă nu cumva vor fi și ajuns acolo (cum sunt de părere alți comentatori și cercetători) Oricum, ni se spune că la un moment dat Domnul Şi-a ridicat ochii spre cer (ceea ce înseamnă că nu stătea cu ochii închişi). Sigur că – în anumite cazuri – ne putem ruga și fără să ne plecăm neapărat capetele şi fără să închidem ochii. Ne putem ruga în timp ce mergem, în timp ce muncim, sau în timp ce conducem maşina.
Tema principală și tonul din aceste prime cinci versete derivă din „raportul de execuție/finalizare” a lucrării pe care Domnul Isus o primise de la Tatăl Său ceresc! Venise ceasul să se consume și ultima fază! Observaţi cum începe rugăciunea aceasta: „Tată, a sosit ceasul!” Despre ce ceas este vorba? Este momentul istoric decis de comun acord cu Tatăl încă din trecutul veşniciei. (Acest „ceas” este un concept important în această Evanghelie, care-L arată pe Dumnezeu în control minuțios și total al oricărui eveniment, cu-atât mai mult când e vorba despre unul așa de crucial precum planul de mântuire! Există nouă referințe la „ceasul” Domnului: primele trei (2:4; 7:30; 8:20) afirmă că ceasul nu venise, iar următoarele șase (12:23,27; 13:1;  16:32; 17:1) – că sosise ceasul!
Prin aceste cuvinte din Ioan 17:1, Domnul Isus anunță că e conștient că venise ceasul stabilit din veşnicie, pentru că El era Mielul lui Dumnezeu hotărât să fie înjunghiat încă dinainte de întemeierea lumii. Totul fusese aranjat de-atunci; acum, doar „sosise ceasul”!
La începutul lucrării Sale, la nunta din Cana, mama Lui I-a spus: „Nu mai au vin.“ Răspunsul lui Isus a fost: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.” (Ioan 2:3-4) Acum sosise ceasul în care Isus avea să plătească pentru păcatele mele, ale tale şi ale fiecăruia dintre voi. Era ceasul în care toată creaţia lui Dumnezeu – omenirea în primul rând – va putea lua notă de revărsarea dragostei lui Dumnezeu, care în Hristos ia asupra Sa păcatele noastre, prin moartea Lui substituţionară şi răscumpărătoare.
Sigur însă că nu se sfârșea totul acolo, la cruce – pentru că urma Învierea!
„Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine.” Moartea lui Hristos a demonstrat că Dumnezeu nu este neîndurător şi aspru, ci este un Tată iubitor care atât de mult a iubit lumea încât L-a dat pe singurul Lui Fiu să moară pentru păcatele noastre. El va învia dintre cei morţi şi Se va înălţa înapoi la cer şi I se va da un Nume mai presus de orice nume, astfel încât înaintea Lui să se plece orice genunchi.
„Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine!” Ce bogată semnificaţie are această expresie: atât ca gloria harului, îndurării și compasiunii lui Dumnezeu să fie revelată în moartea lui Isus, cât și ca el, Fiul – după ridicarea Sa din moarte – să fie reinstalat în poziția slăvită de care Se bucura dinainte de începuturi!
...după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. (Ioan 17:2)
Ce afirmaţie surprinzătoare! El are putere asupra tuturor fiinţelor. Dumnezeu ar putea să facă în aşa fel încât întreg universul şi tot ce trăieşte în el să se plece înaintea Lui. El ar putea să facă din noi nişte roboţi care să-I fie supuşi total. Deşi acesta este ultimul lucru pe care ar dori să-l facă, Dumnezeu are putere asupra a tot ceea ce este viu.
Biserica este darul din dragoste al lui Dumnezeu pentru Isus Hristos. El dă viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-a dat Dumnezeu. Aici apare problema alegerii şi a liberului arbitru, problemă în care nu vreau să intrăm acum. Dacă Dumnezeu mi-ar descoperi cumva care sunt cei aleşi, eu le-aş vesti numai lor Evanghelia. Dar Dumnezeu nu lucrează aşa! El a spus că oricine vrea poate veni la El. Oferta este adresată fiecărei persoane. Nu aveţi nicio scuză, dacă v-a fost adresată oferta. Veţi fi condamnaţi dacă aţi respins oferta lui Dumnezeu!
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu. (Ioan 17:3)
Alegerea îi exclude pe unii oameni? Nu. Viaţa veşnică este aceasta: să-L cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care El L-a trimis. Aveţi şi voi dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeul adevărat şi pe Isus Hristos? Atunci nu sunteţi lăsaţi afară. Trebuie că sunteţi dintre cei aleşi. Dumnezeu dă viaţa veşnică celor care au auzit chemarea şi au răspuns în inima lor. Aceştia au venit la Hristos din propria voinţă.
Definiția aceasta de mare simplitate și profunzime („viața veșnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”) pote sugera atât că prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului Isus se capătă viața veșnică; fie că în asta rezidă viața veșnică, adică ne vom petrece veșnicia cunoscând tot mai bine și mai profund pe Aceia prin care am căpătat acea stare înaltă și slăvită!
„Să Te cunoască pe Tine.” Nu contează cât de mult cunoaşteţi, ci doar ce fel de cunoaştere aveţi. Contează pe cine cunoaşteţi. Îl cunoaşteţi pe Isus Hristos? La fel de important este ce fel de credinţă aveţi, nu cât de mare este aceasta. Contează să crezi în Domnul Isus Hristos. Îl citez din nou pe Spurgeon, care spunea: „Nu eşti mântuit de bucuria în Hristos – Hristos este Cel care te mântuieşte! Nu credinţa ta în Hristos te mântuieşte (deşi ea este instrumentul) – ci prin sângele şi meritul lui Hristos eşti mântuit!”
Hristos este Cel care mântuieşte, Cel prin care se capătă viața veșnică! Oamenii pot crede în lucruri nepotrivite. Obiectul credinţei este foarte important. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos.“ Credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Evanghelia constă în faptul că Isus a murit pentru păcatele noastre... a murit, dar a înviat!... și trăiește veșnic! Acestea sunt faptele. Cunoaşterea faptelor şi răspunsul nostru la această cunoaştere este credinţa. Credinţa înseamnă a ne încrede în Hristos ca Mântuitor personal.
Viaţa veşnică constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos. Isus este numele Lui ca Mântuitor, iar Hristos este titlul Său. El este Mesia, Împăratul lui Israel. A-L cunoaşte pe El înseamnă a creşte în harul şi cunoştinţa lui Hristos. Când înaintăm în cunoaşterea Domnului Isus Hristos, ajungem într-o poziţie de siguranţă. Cel care nu este sigur de mântuire ori nu este mântuit, ori este doar un prunc în Hristos. El are nevoie să ajungă la certitudinea că este mântuit. Viaţa veşnică presupune și are drept consecință cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat şi cunoaşterea lui Isus Hristos.
Acesta este unul din motivele principale pentru care este atât de important studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Mulţi oameni trăiesc în nesiguranţă cu privire la mântuirea lor.
Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. (Ioan 17:4)
Domnul Isus Îi prezintă Tatălui un raport final. El nu murise încă pe cruce. Dar, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, El vorbea cu Tatăl despre lucrurile care aveau să se întâmple ca și cum ar fi avut loc deja – era hotărât, nimeni și nimic nu mai putea împiedica ducerea la îndeplinire a planului alcătuit de Sfânta Trinitate!
Pentru Dumnezeu, care este în afara timpului, neafectat de el – trecutul, prezentul sau viitorul sună la fel. Domnul Isus Hristos urmează să meargă la Golgota și să moară pe cruce... după care va învia dintre cei morţi! Și pe cruce, după ceasuri de chin, Domnul Isus va striga: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Aceasta însemna că procesul de răscumpărare a omenirii se încheiase! Omul Isus Hristos înfăptuise tot ce I se ceruse, ce-I revenea de făcut din acest plan măreț de mântuire! Punct! Nu putem adăuga nimic la lucrarea Lui săvârșită și desăvârşită. Prin urmare, Evanghelia mântuirii nu este ceea ce vă cere Dumnezeu să faceţi, ci este ceea ce vă spune Dumnezeu că a făcut deja pentru voi – în/prin Isus Hristos. Răspunsul vostru faţă de această lucrare împlinită a lui Dumnezeu este ceea ce vă mântuieşte.
Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. (Ioan 17:5)
În Epistola către Filipeni, capitolul 2, apostolul Pavel spune că Isus S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi (cred că nu ar fi incorect nici dacă am spune: „S-a dezbrăcat DE Sine...” Unii învaţă chiar că Isus S-a golit pe Sine de divinitatea Lui!) Ioan spune foarte clar și explicit: „Cuvântul S-a făcut trup...” Pruncul din braţele Mariei este Dumnezeu. Chiar prunc fiind, El ar fi putut porunci încetarea existenţei acestui univers. El nu era atunci numai 99,9% Dumnezeu. Isus a fost şi este 100% Dumnezeu... așa cum a fost în aceeași proporție și om! Deci, de ce anume S-a golit sau S-a dezbrăcat Dumnezeu? El a lăsat deoparte prerogativele dumnezeirii, şi gloria Sa!
De Crăciun noi facem mare caz de păstorii, de îngerii şi de înţelepţii care au venit să-L vadă pe Isus. N-ar fi trebuit să fie aşa, dragi prieteni! El este Domnul slavei şi, ca urmare, întreaga creaţie ar fi trebuit să fie prezentă la naşterea Lui şi să-L omagieze. Oamenii vin din toate colţurile unei ţări, ba chiar şi din alte colţuri ale lumii, pentru a aduce un ultim omagiu la moartea unei mari personalităţi politice. Întreaga lume ar fi trebuit să se adune la naşterea Domnului slavei pe pământ. Deşi El ar fi putut pretinde un astfel de omagiu, a ales să renunţe la slava Sa. Acum însă, este gata să se întoarcă în ceruri şi să fie din nou în slavă... și să fim și noi cu El acolo! Ce perspectivă glorioasă pentru păcătoșii... mântuiți!
Cum am spus, în Ioan 17, Domnul Isus Se roagă pentru Sine... pentru ucenici... pentru întreaga Biserică! Cu ajutorul lui Dumnezeu, data viitoare ne vom apropia să înțelegem cum și pentru ce S-a rugat Isus în ce-i privește pe ucenici, și pe ucenicii ucenicilor! Să ne reauzim sănătoși!   

Ioan 17:6-26 | Itinerar Biblic | Episodul 305

Dragi prieteni, fiecare din întâlnirile noastre obișnuite prilejuite de acest program ne ajută să cunoaștem (și poate să căpătăm dorința de a aprofunda) Cuvântul lui Dumnezeu... dar ne și apropie de țintă, de punctul terminus al acestui proiect... da, mai e destul până vom trece peste toate cărțile Bibliei, dar fiecare pas într-acolo duce – și, dacă ne va îngădui Bunul Dumnezeu – vom ajunge și la capăt! Deocamdată, ne apropiem de finalul celei de-a patra Evanghelii, insuflată de Duhul lui Dumnezeu apostolului Ioan.
Sunt ultimele capitole, și ultimele ore din viața dinaintea morții pe cruce a lui Isus Hristos. Ioan aduce contribuții unice, prețioase la completarea istoricului și încărcăturii acestor ceasuri. După ce spălase picioarele ucenicilor Săi, între-o lecție de smerenie și de lepădare de sine ca principale cerințe ale unei slujiri creștine după voia lui Dumnezeu, Mântuitorul le adresează ucenicilor – și doar lor – o cuvântare de rămas bun prin care îi pregătește pe urmașii Săi pentru viața fără El (dar sub înrâurirea Duhului Sfânt, a cărui elogioasă și completă prezentare le-o face în cap. 14-16). Iar după acest lung „rămas-bun” didactic, Isus Se îndreaptă spre Tatăl Său în rugăciune – care ocupă tot spațiul cap. 17.
În primele 5 versete, Fiul Își onorează Tatăl, care L-a ajutat să ajungă la capătul acestei mari lucrări de răscumpărare a omenirii de sub blestemul păcatului și-al morții. Domnul Isus recunoaște întâietatea și prioritatea lui Dumnezeu în fiecare din pașii care-L aduseseră în umbra crucii – încercare pe care dimpreună o tratează ca depășită... pentru că de fapt sarcina și mai importantă a Domnului Isus fusese să-L reveleze pe Tatăl prin viața, învățătura, lucrarea, moartea și Învierea Sa – după care urma întoarcerea în sânul Tatălui, în gloria și autoritatea pe care o avusese dinaintea oricărui început!
După care, înaintând în dialogul prin rugăciune cu Tatăl, Domnul Isus vorbește despre cei alături de care Își petrecuse ultimii ani – și care aveau să-i preia și să-i ducă mai departe munca (și pe care avea să clădească Biserica Sa!)...
De la vers. 6 deci (pe care-l citim chiar acum) Domnul Isus Se roagă pentru ucenici... și vom vedea că nu face nicio referire la eșecurile sau defectele lor, ci ca și cum ar fi aproape desăvârșiți! Toate cererile Domnului vor avea de-a face cu aspecte, domenii, valori spirituale, toate se raportează la binecuvântări cerești! Nu cere pentru ei bogății, onoruri, influență... ci protecție, sfințenie, unitate, putere de mărturie și perseverență!
Și când te gândești că această fastuoasă rugăciune continuă și azi în aceeași termeni, făcută de același binecuvântat Mijlocitor, înălțat deja la dreapta Tronului măririi!
Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. (Ioan 17:6)
Dacă aveți deschis la Evanghelia după Ioan cap. 17, vă rog să observaţi următoarele expresii: „tuturor acelor pe care I i-ai dat Tu” (v. 2); „oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume... Tu Mi i-ai dat” (v. 6); „pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (v. 9); „aceia pe care Mi i-ai dat” (de două ori, în vers. 11 și-n vers. 12).
Aproape că-mi vine să zic că ne întoarcem la doctrina alegerii... pentru că iată Domnul Isus vorbește aici cu Tatăl despre acest lucru. Era o conversaţie personală, tainică... totuşi El a dorit ca și ucenicii Lui să audă şi să cunoască toate acestea. Eu unul nu ştiu prea multe despre această doctrină a alegerii. Am citit şi eu ceea ce au scris alţii (Hodge, Calvin, Thornwall, Shedd, Strong), dar mi se pare că nici ei nu ştiu prea multe. Motivul pentru care nu ştim prea multe despre acest subiect este acela că este gândul lui Dumnezeu şi sunt multe lucruri pe care numai Dumnezeu le cunoaşte, fără ca noi să le putem pătrunde.
Este minunat să citim această rugăciune şi să ne gândim că Isus este la dreapta Tatălui şi Îi vorbeşte despre noi. Domnul Isus a vorbit cu Tatăl ceresc despre voi chiar astăzi, dacă sunteţi unul din copiii Lui.
Între Domnul Isus şi cei care sunt ai Lui există o relaţie cu totul aparte, duhovnicească, intensă, tainică – aș spune mistică în sens bun (adică raport, contact cu Dumnezeu pe bază de revelație, credință, contemplare, pocăință – și nu extaz sau manifestări psihice extreme). Ei aparţin Tatălui şi au fost încredinţaţi Domnului Isus. Noi nu putem explica şi pricepe total această semnificaţie, dar relația ucenicilor cu Mântuitorul, a creștinilor cu Hristos – a fost și este una absolut privilegiată și transformatoare, unică! Ei sunt ai Lui pentru că I-au fost atribuiți spre valorificare deplină de către Tatăl!
Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu vine de la Tine. Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. (Ioan 17:7-8)
Domnul le dăduse ucenicilor cuvintele Tatălui; nu bani, proprietăţi, poziții, bunuri... ci le-a dat cuvintele Tatălui. Isus mărturiseşte aici că ucenicii au crezut că El a venit de la Tatăl. Ei ştiau cine este El. Ucenicii nu înţeleseseră foarte bine scopul venirii Sale, şi nici nu pricepeau ce este cu moartea Lui apropiată... ce să mai vorbim de învierea lui Isus?! Totuși, în timpul celor trei ani petrecuţi cu Domnul ei făcuseră și progrese. Ei ajunseseră să creadă că Isus venea de la Dumnezeu şi credeau cu adevărat că Dumnezeu Îl trimisese.
Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi – (Ioan 17:9)
În continuare voi face o afirmaţie neobişnuită, care nu este însă mai neobişnuită decât cea făcută de Domnul: Dragii mei, Domnul Isus Hristos nu Se roagă pentru lume astăzi. Lucrarea Lui de mijlocire îi priveşte pe ai Săi, care sunt în lume. El nu Se roagă pentru lume. Isus a murit pentru lume. Ce mai poate face în plus pentru ea? El a trimis Duhul Sfânt în lume pentru a-i pune în evidență păcatul, și pentru a o dovedi vinovată în legătură cu neprihănirea şi-n perspectiva judecății. Isus Hristos Se roagă pentru ai Lui!
...tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu – şi Eu sunt proslăvit în ei. (Ioan 17:10)
Nici că se putea o mai clară declarație asupra unității perfecte dintre Tată și Fiu! Fie ca țelul și obiectivele trăirii și lucrării noastre să fie glorificarea lui Isus prin ascultare și rodire progresivă! Iar dacă scopul suprem al vieții noastre răscumpărate este acela de a-I aduce slavă lui Isus Hristos, asta se va răsfrânge implicit și-n reverență, recunoștință și laudă față de Dumnezeu-Tatăl!
Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi. (Ioan 17:11)
Isus Se roagă pentru două lucruri minunate. În primul rând, El Se roagă pentru protecția ucenicilor și urmașilor Săi! Voi sunteţi păziţi pentru că sunteţi pecetluiţi de Duhul Sfânt şi pentru că Mântuitorul vostru Se roagă pentru voi.
Cealaltă cerere se referă la unitatea noastră. Isus Se roagă pentru unitatea celor credincioşi. El nu Se roagă pentru o mişcare ecumenică, nici pentru ca noi toţi să facem parte din aceeaşi denominaţiune. De-a lungul timpului au existat multe învăţături greşite în această privinţă. În primul rând, Isus Se roagă Tatălui pentru ca cei care sunt ai Lui să fie una. El nu Se roagă adresându-ni-Se nouă sau unei autorităţi bisericeşti; El spune aceste lucruri Tatălui. De la El le cere. De asemenea, El Se roagă ca noi să fim una, aşa cum El şi Tatăl sunt una. Toate mențiunile Domnului Isus la unitate din această rugăciune – cel puțin 5, în vers. 11, 21-23 – exprimă dorința Lui ca unitatea ucenicilor (care este o valoare în sine) să fie folosită și în scop evanghelistic-misionar: datorită unității și relațiilor dintre credincioși, lumea să creadă în Dumnezeu și să accepte mântuirea lucrată prin Hristos! Tatăl a răspuns la fiecare rugăciune a Fiului, şi nici aceasta n-a făcut excepţie. Dumnezeu a realizat o unitate organică. Duhul Sfânt îi ia pe toţi adevăraţii credincioşi şi îi botează în trupul lui Hristos. Trist este că aici, pe pământ, ei sunt foarte dezbinaţi. Cu toate acestea, există o singură Biserică adevărată şi fiecare credincios în Hristos este membru al acestei Biserici. Ea se cheamă trupul lui Hristos.
Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. (Ioan 17:12)
„Aceia pe care Mi i-ai dat...” Este menţionată din nou alegerea. Există lucruri care, pentru mine cel puţin, sunt paradoxale, fără să fie contradictorii. Unul dintre acestea este problema alegerii şi a liberului arbitru. Dacă m-aţi fi întâlnit când am terminat seminarul, v-aş fi spus că am un răspuns pentru aceste probleme. De atunci, însă, m-am mai domolit și am înţeles că sunt lucruri pe care pur şi simplu nu le putem înţelege... și-n orice caz, nu trebuie să le transformăm în instrumente de tortură sau pricini de cădere ori dezbinare!
„fiul pierzării” este, desigur, Iuda Iscarioteanul. El a împlinit profeţiile care s-au făcut în privinţa lui.
Dar, acum, Eu vin la Tine şi spun aceste lucruri pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. (Ioan 17:13)
Dumnezeu nu doreşte ca noi să fim nişte creştini solemni, artificiali, cu expresii triste. El a venit pe Pământ pentru ca vieţile noastre să fie pline de bucurie. Este vorba despre bucuria pe care El o dă, bucuria ca rodire a plinătății Duhului Sfânt.
Le-am dat Cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. (Ioan 17:14)
Cuvântul lui Dumnezeu provoacă necazuri şi în lumea de astăzi. Biblia este cartea cea mai revoluţionară din lume; este o idee revoluţionară să-i înveţi pe oameni că nu se pot salva singuri, că numai Hristos poate mântui! Şi omul nu poate face ca lumea aceasta să fie mai bună. Numai Isus Hristos poate face acest lucru. Acesta este un lucru revoluţionar şi lumea nu vrea să audă aşa ceva. Oamenii ar prefera în schimb să planteze câteva flori şi să încerce să înlăture efectele poluării. Problema este, însă, că inima omului suferă din cauza poluării de natură spirituală.
Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. (Ioan 17:15)
Remarcăm din nou, cu uimire poate, că Isus nu se roagă pentru ca noi să fim luaţi din lume. Dumnezeu este glorificat prin păstrarea noastră în lume astăzi. Noi ne gândim că Răpirea la ceruri va fi minunată, şi aşa şi este. Ne gândim că Răpirea Îi va aduce slavă lui Dumnezeu şi aşa va fi. Dar să înţelegem bine un lucru: Dumnezeu Îşi primeşte gloria prin prezenţa noastră în lume. Dacă l-aţi cunoaşte pe Vernon McGee aşa cum îl cunoaşte Dumnezeu, aţi şti că este o minune că El îl mai ţine în această lume. Noi aşteptăm cu înfrigurare momentul răpirii.
În Apocalipsa 22:17 este scris că Duhul şi mireasa spun: „Vino!” Duhul Sfânt este obosit de această lume, este întristat. El spune: „Vino!” Şi noi suntem istoviţi, aşa că şi noi, cei care suntem mireasa lui Hristos, ar trebui să spunem: „Vino!” Dar Isus nu Se roagă ca noi să fim luaţi din lume, ci Se roagă să fim păziţi de cel rău, adică de Satana. Eu unul nu aş vrea să fiu aici nici măcar un minut, dacă nu aş şti că Domnul mă păzeşte de cel rău!
Nu ar fi minunat să ne însuşim cu adevărat această lecţie? Plângem adesea şi ne văităm că lucrurile merg atât de rău şi ne este greu aici, pe Pământ. Aşa este! Domnul a spus că va fi greu – „dar îndrăzniţi”, a mai spus El, „Eu am biruit lumea!” (așa se încheie cap. 16 din Ioan). Îmi imaginez că ceas de ceas în cer se cântă „Aleluia!“ şi îngerii spun: „Ce minunat că acest om încă mai este păstrat în lume! Ar fi atât de uşor pentru Dumnezeu să-l ia din lume, dar este un miracol faptul că el este ţinut încă în lume!” Ce măreț e Dumnezeu, ce adânci și minunate sunt planurile și hotărârile Sale! Dacă am învăţa acest lucru, ar fi mult mai uşor să îndurăm problemele, tensiunile, ispitele din viaţa noastră. Domnul Isus S-a rugat ca noi să rămânem în lume şi să fim păziţi de cel rău.
Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. (Ioan 17:16)
Dacă noi am înţelege mai bine acest lucru, am împlini mai harnic și mai rodnic voia Sa şi planul pe care îl are Dumnezeu pentru noi – și anume mărturisirea despre Tatăl și despre lucrarea Fiului! Să ne comportăm ca unii care aparțin veșniciei și noii Creații!
Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. (Ioan 17:17)
„A sfinţi” înseamnă a pune deoparte. Credinciosul nu este din această lume; el este pus deoparte. Gândul acesta se referă mai degrabă la sarcina lui decât la persoană; este un angajament pentru o sarcină anume. Credinciosul este pus deoparte de și prin Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să spun că acest Cuvânt al lui Dumnezeu descoperă gândul lui Dumnezeu. Pe măsură ce citim Cuvântul (care este expresia Adevărului absolut), suntem călăuziţi să ne punem deoparte pentru o anumită lucrare de slujire. Putem să-I slujim lui Dumnezeu numai dacă ajungem să cunoaştem Cuvântul Lui şi să ascultăm de el.
Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr. (Ioan 17:18-19)
Noi am fost trimişi în lume să prezentăm o mărturie. Domnul Isus Se pune deoparte pentru a fi identificat cu noi, iar noi trebuie să fim identificaţi cu El în această lume. Și nu pentru că ar fi terminat rugăciunea pentru ai Săi, ci pentru că S-a gândit și la noi, și trebuia să încheie, de la vers. 20 Mântuitorul Isus Se roagă și pentru biserica Sa:
Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. (Ioan 17:20)
Cum am spus, Domnul nu S-a gândit numai la cei din preajma Lui, sau care au trăit în vremea lui. El ne-a avut în vedere şi pe fiecare dintre noi.
Astăzi, după atâtea secole, putem şti că Marele nostru Preot Se roagă pentru noi!
Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine, ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. (Ioan 17:21)
Repet: și această rugăciune a primit răspuns. Biserica este (în ciuda aparențelor) o unitate organică. Credincioşii sunt una în Hristos pentru că Biserica este un singur trup. În clipa în care un păcătos se întoarce la Dumnezeu şi Îl primeşte pe Hristos, el este inclus în „trupul lui Hristos”. Dacă oamenii credincioşi ar manifesta în lume această unitate, lumea ar fi mult mai atrasă de Hristos. Din păcate, se întâmplă prea des ca lumea să vadă credincioşi care se urăsc, se înșală ori se ignoră unii pe alţii, ceea ce poate constitui un motiv pentru care necredincioşii să nu-L accepte pe Hristos. Să ne cercetăm fiecare!
Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una – Eu în ei şi Tu în Mine –, pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. (Ioan 17:22-23)
„Eu în ei, şi Tu în Mine.” Ce deviză minunată! Numai Duhul lui Dumnezeu poate realiza aşa ceva! Unitatea dintre Tatăl şi Fiul trebuie să fie prezentă şi între fiecare credincios şi Domnul Isus Hristos. „I-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” – aceasta înseamnă că Dumnezeu vă iubeşte la fel de mult cum Îl iubeşte pe Domnul Isus Hristos! Mie un asemenea gând mi se pare extraordinar! Mintea noastră nici nu poate înţelege cum este posibil aşa ceva!
Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. (Ioan 17:24)
Nici nu ne putem imagina ce înseamnă să fim cu El într-o părtăşie perfectă. Eu cred că acesta a fost scopul lui Dumnezeu atunci când a creat omul. Există atâtea feluri de creaturi pe acest Pământ, dar Dumnezeu a decis ca omul să fie făptura cu care să poată avea părtăşie. De aceea l-a și creat! După chipul și asemănarea Sa, înzestrat cu liberul arbitru, cu posibilitatea de a alege liber. Și chiar dacă omul a păcătuit, Dumnezeu tot doreşte să aibă părtăşie cu el! Va fi minunat în cer, sunt convins, pentru că toate oile Sale vor fi acolo, cu Marele și Unicul Păstor... Și fiecare îşi va aduce contribuţia sa!
Pentru orice credincios, posibilitatea de a privi slava Domnului Isus Hristos va fi satisfacţia supremă. Moise a cerut să vadă slava Domnului. Filip a cerut să-L vadă pe Tatăl. Uneori surprindem o sclipire din această glorie într-un curcubeu sau într-un apus de soare. Gândiţi-vă cum va fi când ne vom afla în prezenţa Lui nemijlocită, când vom vedea fața pe care niciun muritor nu a zărit-o! Spre această realitate ne îndreptăm!
Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. (Ioan 17:25)
Faptul că Isus este trimis de Tatăl este aspectul cel mai important al răscumpărării. Orice credincios ştie că Tatăl L-a trimis pe Fiul, iar scopul acestei trimiteri este moartea Fiului pentru păcatele noastre.
Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei. (Ioan 17:26)
Ultimul lucru menţionat de Isus aici se referă la dragostea Lui care ar trebui să fie prezentă în inima şi în viaţa noastră. Este bine că vorbim mult despre har şi despre credinţă. Totuşi, dorinţa cea mai mare a inimii Lui este aceea ca dragostea Lui să se manifeste în viaţa celor pe care El i-a răscumpărat. Aceasta ar trebui să ne aducă în rugăciune, cu smerenie, înaintea Lui. Dar cât din dragostea Lui se manifestă în prezent în viaţa voastră?
Să recapitulăm, sintetic, ce spune (despre credincioşi şi despre lume) Domnul Isus în rugăciunea Sa:
credincioşii sunt daţi lui Hristos din lume (v. 6)
sunt lăsaţi în lume (v. 11)
nu sunt din lume (v. 14)
sunt urâţi de lume (v. 14)
sunt păziţi de cel rău (v. 15)
sunt trimişi în lume (v. 18)
se manifestă în unitate înaintea lumii (v. 23)
Iată care sunt solicitările Domnului Hristos făcute în beneficiul alor Săi:
păzirea sau păstrarea lor (v. 11)
bucuria – plinătatea Duhului (v. 13)
eliberarea de rău (v. 15)
punerea deoparte – sfinţirea (v. 17)
unitatea – „să fie una” (v. 21)
părtăşia – „împreună cu Mine” (v. 24)
împlinirea – „să vadă slava Mea” (v. 24).
Aceasta a fost rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus – El este Marele nostru Preot. Acesta este marele adevăr al Epistolei către Evrei. În Vechiul Testament, marele preot purta un efod al frumuseţii şi gloriei, care era prins pe umeri cu două pietre de onix pe care erau gravate numele seminţiilor lui Israel. Astfel, el purta numele acestor seminţii cu el atunci când venea în prezenţa lui Dumnezeu. Acest fapt ne spune ceva despre puterea marelui preot. Versetul 25 din Evrei 7 ne vorbeşte astfel despre Isus Hristos, Marele nostru Preot: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.” Hristos poate să ne mântuiască. El are puterea şi tăria pentru a face acest lucru.
De asemenea, pe pieptarul marelui preot se aflau douăsprezece pietre preţioase aranjate câte trei pe patru rânduri. Pe fiecare era gravat numele unei seminţii a lui Israel. Când marele preot intra în prezenţa lui Dumnezeu având pe piept aceste pietre, el Îl prefigura pe Domnul Isus Hristos care este la dreapta Tatălui acum şi mijloceşte pentru noi. Domnul ne poartă pe umeri (locul tăriei şi al puterii), dar ne poartă şi în inimă (locașul dragostei). El are toată puterea şi ne iubeşte nespus! Să-L iubim și noi mai presus de orice!
Bun rămas, pe curând!

Ioan 18:1-14 | Itinerar Biblic | Episodul 306

Dragi ascultători, intrați pe ultima turnantă a celei de a patra Evanghelii, vom constata fără efort că în aceste ultime 4 capitole și stilul și abordarea se schimbă, Ioan devenind mult mai asemănător „sinopticilor”. Tocmai se încheiase cuvântarea din odaia de sus (începută în capitolul 13), cu apogeul său grandios – rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus din capitolul 17... despre care Fericitul Augustin a considerat pe bună dreptate că „are cuvintele cele mai simple, dar ideile cele mai profunde.”
Oricât de personal și special fusese Ioan până aici, e clar că relatarea ultimelor ore din viața Mântuitorului n-avea cum să difere prea mult de cea din precedentele Evanghelii. După discursurile anterioare detaliate și profunde, relatarea devine concisă, pragmatică, ceea ce face ca evenimentele să pară dramatice, iar redarea lor – palpitantă.
Având în vedere că în această Evanghelie misiunea principală asumată și de Domnul Isus și de evanghelist pare a fi „mărturia despre Adevăr”, dacă ar fi să privim Evanghelia lui Ioan prin prisma acestui concept de mărturie, am putea spune că până acum – după prologul din primele 18 versete – restul capitolului 1 ne prezintă o varietate de martori și mărturii despre Isus Hristos; cap. 2-12 ne fac martori la semnele și cuvântările extraordinare prin care Isus dovedește și mărturisește că este Fiul lui Dumnezeu; apoi, în cap. 13-17 Isus ni se arată înaintea martorilor Lui (ucenici care-L vor mărturisi în curând lumii pe cont propriu). Iar acum ajungem la o a cincea secțiune a Evangheliei după Ioan (din această perpsectivă): mărturia lui Isus pentru lume, cuprinsă în cap. 18-20.
Vom vedea în capitolul pe care-l abordăm azi – 18 – că Isus este arestat şi dus înaintea marelui preot. Aici lucrurile sunt prezentate într-un mod diferit faţă de evangheliile sinoptice (Matei, Marcu şi Luca). În aceste evanghelii, accentul este pus pe umanitatea lui Hristos, pe natura Sa umană şi pe suferinţele Mântuitorului. În relatările din cele trei evanghelii precedente, pe măsură ce Se apropia de Ierusalim, Isus afirma repetat că merge acolo pentru a muri. Menţionează moartea Sa, felul în care va fi făcut să sufere de cei dintre neevrei... dar și învierea Sa în trup!
În Evanghelia după Ioan, accentul este pus pe divinitatea Domnului Isus. În această evanghelie El este Dumnezeul-Om, şi accentul este pus aici pe gloria Sa. Amintiţi-vă de câte ori a afirmat, în cuvântările Sale, că Se întoarce la Tatăl. Acest lucru este în concordanţă cu accentul pus pe gloria Sa.
Astfel, narațiunea Patimilor Mântuitorului (partea cea mai grea dpdv fizic a drumului pământean al lui Isus), debutează cu arestarea Sa în grădina Ghetsimani...
După ce a rostit aceste vorbe, Isus a plecat cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Lui. (Ioan 18:1)
Pare că abia acum ceata ucenicilor reacționează după ce Ioan încheiase cap. 14 cu îndemnul adresat de Isus: „Sculați-vă, haide să plecăm de aici!” (sau poate că restul discursului Mântuitorului, de la acel moment și până acum, se va fi desfășurat în timp ce grupul ucenicilor se afla în mișcare către Ghetsimani!)
Oricum, în aceste fraze este evidentă o împletire a preciziei observatorului atent la detalii cu zbuciumul inimii ucenicului tulburat de ce avea să urmeze – și în plus descoperim imagini din care transpar blândeţea şi măreţia Domnului... care se pare că petrecuse întreaga noapte sub cerul liber, în afara Ierusalimului, iar acum traversa pârâul Chedron, în drum spre locul drag inimii Lui, unde obişnuia să Se roage și să mediteze – Ghetsimani.
Iuda, vânzătorul, ştia şi el locul acela, pentru că Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui. (Ioan 18:2)
În Luca 21:37 citim că: „Ziua, Isus învăţa pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea pe muntele care se cheamă Muntele Măslinilor.” Din nou, în Luca 22:39: „După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El.” Era nevoie să treacă pârâul Chedron.
Domnul a trecut pârâul Chedron după ce Iuda luase deja hotărârea de a-L vinde... iar Iuda, care se pare că prin asta accelera cursul evenimentelor, știa unde avea să-i găsească.
(Poate vă amintiţi de un alt personaj însemnat al Scripturii, care – vândut și el – traversase cu vreo o mie de ani înainte acelaşi pârâu: este vorba despre David, care s-a confruntat atât cu răzvrătirea fiului său Absalom, cât și cu trădarea lui Ahitofel, prietenul şi sfetnicul lui David.)
Să adăugăm aici – în ceea ce-l priveşte pe Domnul Isus – că El n-a stat deloc în Ierusalim în această ultimă săptămână, ci a ieşit mereu către Betania pentru a petrece noaptea acolo cu prietenii Săi (Lazăr, Maria și Marta).
Chiar şi în această ultimă seară petrecută cu ucenicii Săi, El iese dintre zidurile Ierusalimului – dar nu pentru a Se duce în Betania, ci pentru a fi prezent la ora și locul întâlnirii cu... trădătorul! Ai zice că Isus Se duce în Ghetsimani oferindu-li-Se de fapt duşmanilor Săi, care căutau de atâta vreme ocazia și posibilitatea de a-L prinde. (Vă reamintesc, aceştia se temeau să pună mâna pe El cât era în Templu sau pe străzile Ierusalimului – mai cu seamă la momentele festive – pentru a nu înfuria mulţimea!)
Un lucru care sare în ochi aici este acela că Ioan nu redă agonia Domnului Isus din grădina Ghetsimani. El nu spune nimic despre rugăciunea agonizantă a Domnului şi despre chinul Său impresionant de aici (pe care le redaseră toți ceilalți trei evangheliști sinoptici); mai degrabă, vorbeşte despre gloria Sa. Cu alte cuvinte, și prin această „omisiune” Ioan rămâne consecvent intenției sale de a sublinia dumnezeirea Domnului nostru (pe când celelalte evanghelii subliniază umanitatea Sa).
Nu putem să nu observăm că Domnul Isus nu opune niciun fel de rezistenţă atunci când este arestat. El este Mielul lui Dumnezeu care nu se împotriveşte deloc: „oaia dusă la tăiere” (Isaia 53:7). Este copleşitoare demnitatea persoanei Sale în aceste momente... pentru care, în definitiv venise până în locul și până la ceasul acela! Ne amintim incidente anterioare, când duşmanii lui Isus tot încercaseră să-L prindă, și când El a trecut printre ei, ori S-a ascuns din mijlocul lor. El putea să dispară în mod miraculos (protejat de Cel ce veghea pentru împlinirea planului Său suprem!) Acum Se lasă însă prins, este cu totul la dispoziţia lor. Este foarte important să remarcăm acest lucru.                     (Ioan 18:3)
Iuda deci a luat ceata ostaşilor şi pe aprozii trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de farisei şi a venit acolo cu felinare, cu făclii şi cu arme.
O ceată de oameni venise după El. Deși pare o mulțime eterogenă, o masă amorfă și neregulată, imprecisă, confuză – se poate afirma pe baza practicilor vremii că o asemenea ceată putea ajunge până la dimensiunile unei cohorte, un detașament, cam a zecea parte dintr-o legiune (care ar însemna un număr de aproximativ cinci sute de oameni!) De fapt, „ceata ostașilor” înseamnă soldați romani, „aprozii” desemnează componenți ai gărzii Templului... alături de care probabil că veniseră și indivizi seloși în pornirea lor de ură față de Hristos (datorită afirmațiilor Acestuia).
Și Matei afirmă că o mare mulţime venise cu Iuda. Iar Luca redă cuvintele lui Isus: „Aţi ieşit după Mine ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege?” De ce vor fi venit atât de mulţi oameni, cu ciomege şi cu săbii? Poate că mulţimea aceea ştia că El făcuse minuni, şi credeau/sperau că doar dacă vor aduce un număr suficient de oameni înarmaţi, Îl vor putea prinde! Câtă naivitate! Observaţi în context caracterul demn și liniștea Domnului Isus.
Isus, care ştia tot ce avea să I se întâmple, a mers spre ei şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?” (Ioan 18:4)
Credeţi că aici este vorba despre un biet om lipsit de putere care a fost prins în capcană de nişte lideri religioşi iscusiţi şi de puterea Romei? Dacă nu S-ar fi lăsat El prins, toate armele ostaşilor acelora ar fi fost absolut inutile! Și credeți că El nu știa ce căutau ei?
Ei I-au răspuns: „Pe Isus din Nazaret!” Isus le-a zis: „Eu sunt!” Iuda, vânzătorul, era şi el cu ei. (Ioan 18:5)
Nu vreau să trec prea repede peste acest pasaj, pentru că este unul foarte important. Atunci când Domnul îi întreabă pe cine caută, ei răspund: „Pe Isus din Nazaret!” Nu-I acordă respectul cuvenit, refuză să-L numească Hristosul. Nu-i nicio problemă, pentru că numele Isus este „Numele mai presus de orice nume”! Va veni ziua când numai cei ce au crezut în acest Nume vor fi izbăviţi. Atunci, toţi se vor pleca înaintea Lui! Acum, însă, această mulţime nu vrea să-L recunoască pe Isus nici Mesia, nici Fiul Dumnezeului celui viu!
Să mai adaug aici că – în ciuda faptului că Domnul Isus era deja o figură publică, apăruse de atâtea ori în mijlocul oamenilor şi oamenii îl recunoşteau – atunci când au venit să-L prindă au avut nevoie de Iuda pentru a-L identifica. Și nici acesta pare să nu-L fi recunoscut într-o primă instanţă. Oare de ce?!
Pavel spune: „Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (2 Cor. 4:3-4) Ni se spune că omul firesc nu poate primi lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate cunoaşte – pentru că acestea sunt înţelese numai în mod spiritual. Cred că Iuda nu L-a recunoscut pentru că El stătea în faţa lor ca Domn al slavei!
Când le-a zis Isus: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. (Ioan 18:6)
„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14). Chiar şi în acest ceas întunecat, când El Se prezintă ca Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, Domnul Isus Îşi descoperă calitatea de Dumnezeu, astfel că cei de față cad la pământ! El le arată acestor oameni că El deţine controlul absolut, şi că ei nu L-ar fi putut aresta fără permisiunea Lui. Ei nu au căzut cu faţa la pământ ca să I se închine, ci au căzut pe spate cu teamă şi groază. Cred că a fost o confuzie generală, pentru un moment, atunci când ei au căzut. Ei nu-L vedeau doar pe Isus din Nazaret, ci pe Dumnezeul-om, pe Domnul slavei.
Se împlinea astfel profeţia: „Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică? Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănînce carnea, tocmai ei, prigonitorii şi vrăjmaşii mei, se clatină şi cad.” (Ps. 27:1-2). Aici este perspectiva divină. Iar în Psalmul 35:4 avem partea umană: „Ruşinaţi şi înfruntaţi să fie cei ce vor să-mi ia viaţa! Să dea înapoi şi să roşească cei ce-mi gândesc pieirea!” Sau iată ce spune Psalmul 40:14: „Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi toţi cei ce vor să-mi ia viaţa! Să dea înapoi şi să roşească de ruşine cei ce-mi doresc pierzarea!” Deci e vorba de împlinirea profeţiilor aici, când Domnul Îşi descoperă slava înaintea oamenilor, pentru un moment.
Voi ce vedeţi în Isus Hristos? Ştiţi cine este El? Omul nemântuit nu-L cunoaşte. Este posibil ca oamenii să citească Biblia, să fie foarte religioşi, morali şi totuşi să nu înţeleagă faptul că Isus din Nazaret (Cel pe care-L somează acești soldați, deși căzuți la pământ!) este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!
El i-a întrebat din nou: „Pe cine căutaţi?” „Pe Isus din Nazaret”, I-au zis ei. Isus a răspuns: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă.” A zis lucrul acesta ca să se împlinească vorba pe care o spusese: „N-am pierdut pe niciunul din aceia pe care Mi i-ai dat.” (Ioan 18:7-9)
Remarcăm din nou autoritatea, demnitatea dar și înțelepciunea Domnului Isus. El deţine controlul. Chiar le spune pe cine să aresteze şi pe cine nu! Era cunoscută profeţia că Păstorul va fi luat, iar oile vor fi împrăştiate... or, Isus spusese că El nu pierduse niciuna! Deci ucenicii nu vor fi prinşi. Nu este interesant acest lucru? Ne-am gândi că ar fi fost aduşi la proces în calitate de martori sau complici, dar nu a fost aşa. Și-n plus, era vorba de salvgardarea semințelor care vor duce la apariția lanului mare al creștinismului mondial!
Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu. (Ioan 18:10)
De ce oare nu mă mir de gestul impetuos, abrupt și feroce al lui Simon Petru... care nu cred că intenționase să taie fix urechea lui Malhu! Dar... ce să-i faci?! Lipsa de antrenament și tensiunea momentului și-au spus cuvântul! Dar oare de ce nu l-au arestat pe Simon Petru pentru această faptă?
Isus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11)
Luca ne spune că Isus a atins urechea omului şi l-a vindecat. Dar de ce nu a fost arestat Simon? Pentru că ținta principală era Isus! Celelalte erau pierderi colaterale! Dacă puneau mâna pe Isus, orice altceva era scuzabil și acceptabil! Dar dincolo de această perspectivă, cred că Petru nu a fost arestat pentru că Domnul spusese: „Lăsaţi-i pe aceştia să se ducă!” El era Cel care poruncea acolo. De aceea, El nu avea nevoie nici de cineva care să-I apere/salveze onoarea sau integritatea fizică! Tot ce se întâmpla era conform planului divin – pe care însă oamenii nu-l știau, sau nu-l acceptau!
Simon Petru, un simplu pescar, probabil că așa crezuse el în acel moment – i se păruse ideea și reacția cea mai potrivită! Nu el fusese cel care-L întrebase pe Domnul de ce el nu poate merge cu Isus unde Se duce acesta?! Și mai spusese şi că el îşi va da viaţa pentru Domnul, şi cred că era foarte convins de acest lucru. Însă Domnul i-a atras atenţia că nu se cunoaşte îndeajuns, şi că se va lepăda de El chiar în noaptea aceea!
Este atât de uşor pentru mulţi creştini să-şi dedice, să-şi re-dedice viaţa Domnului. Dacă s-ar fi făcut astfel de invitaţii pe vremea aceea, Simon Petru ar fi venit în faţă de fiecare dată, chiar foarte convins de hotărârea lui. Problema este că noi nu putem avea un devotament total prin propria putere. Pavel a avut parte de aceeaşi experienţă. El a spus că avea voinţa de a face binele, dar nu şi abilitatea de a-l împlini. Numai prin puterea Duhului Sfânt se poate ajunge la o viaţă predată lui Hristos. Petru se lăuda în sine însuşi şi era sigur că va muri pentru Isus.
Petru era un pescar bun: știa să mânuiască năvodul cu pricepere... dar nu şi sabia! Aşa se face că a nimerit urechea, când a ţintit capul. Domnul îi spune lui Petru să pună sabia deoparte. Cu ceva timp în urmă, când Isus le spusese ucenicilor să-şi ia săbii, acestea erau destinate protecţiei lor, nu apărării Lui. Domnul S-a predat astfel cu bună știință – nu resemnat, ci în ascultare de Tatăl – în mâna celor care veniseră să-L aresteze. El Se pregătea să bea paharul pregătit de Tatăl Său!
Scriptura menţionează câteva asemenea „pahare”. Unul este paharul mântuirilor sau al izbăvirilor (depinde de traducere), menţionat în Psalmul 116:13 – „Voi înălţa paharul mântuirilor şi voi chema Numele Domnului”, spune acest psalm. Apoi este menţionat paharul mângâierii: „nimeni nu le va întinde paharul mângâierii pentru tatăl sau pentru mama lor” (Ieremia 16:7). Mai este descris şi un pahar al îndestulării și bucuriei: „Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei, şi paharul meu este plin de dă peste el.” (Ps. 23:5).
Paharul pe care urma să-L bea Domnul Isus Îi fusese dat de către Tatăl. Era un pahar... al groazei, şi Isus S-a rugat astfel în Ghetsimani: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!” (Matei 26:39). Acesta este paharul judecăţii pe care Isus a îndurat-o în locul nostru pe cruce. Orice persoană care Îl respinge pe Domnul Isus Hristos trebuie să bea acest pahar al judecăţii. Isus L-a băut pentru noi, deşi Îi inspira groază. Să nu uităm că El era om la fel ca şi noi, dar fără păcat. Cu toate acestea, El a băut paharul păcatului meu şi al vostru. Și mai este un pahar, teribil – şi anume: paharul judecăţii care stă să vină asupra acestui pământ.
Cred că cele şapte potire ale mâniei care vor fi turnate asupra celor răi, aşa cum este descris acest lucru în cartea Apocalipsa, sunt împlinirea acestei judecăţi. Psalmistul scria: „Peste cei răi plouă cărbuni, foc şi pucioasă: un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte.” (Ps. 11:6). Acesta este paharul mâniei. „Căci aşa mi-a vorbit Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Ia din mâna mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele, şi dă-l să bea toate neamurile la care te voi trimite»” (Ieremia 25:15).
Observaţi încă o dată ce îi spune Domnul lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Domnul Isus nu spune: „El este judecătorul şi Eu voi bea acest pahar la porunca Sa!” Nu, ci Isus Se exprimă altfel: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?!”. El este gata să facă ce trebuie, conform planului Tatălui. Isus este cu totul la dispoziţia Tatălui.
Dar să nu rămânem cu impresia că Isus a acceptat toate acestea cu reţinere. Iată ce se spune despre Isus în Evrei 12:2: „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”
Ceata ostaşilor, căpitanul lor şi aprozii iudeilor au prins deci pe Isus şi L-au legat. L-au dus întâi la Ana, căci el era socrul lui Caiafa, care era mare preot în anul acela. (Ioan 18:12-13)
Conducătorii religioşi puseseră la cale totul. Pentru că ei se temeau de popor, Domnul a ieşit în afara cetăţii, oferindu-le astfel prilejul de care aveau nevoie pentru a-L aresta. El Se predă cu demnitate, arătându-Şi slava. Cei veniţi să-L prindă Îl leagă, deşi acest lucru nu era necesar. Isus era Mielul înjunghiat încă de la întemeierea lumii. El este oaia tăcută înaintea celor ce o tund; deci, El nu se va împotrivi deloc.
Isus a fost dus mai întâi înaintea lui Ana. Ioan este singurul care ne oferă acest detaliu, poate pentru că era într-o poziţie din care a putut vedea lucruri pe care ceilalţi nu le-au văzut. Ana fusese mare preot şi probabil că stătea încă în locuinţele palatului marelui preot. Istoria certifică faptul că Ana a fost unul din cei mai străluciţi, cei mai inteligenţi şi cei mai răi dintre marii preoţi ai evreilor. Caiafa era succesorul lui, agreat și de autorităţile romane, dar adevăratul conducător al grupului religios era Ana. El era un adevărat lider, un politician care ştia cum să trateze cu romanii. Sunt convins că el a plănuit arestarea, judecarea şi răstignirea lui Isus. Acel proces a fost o bătaie de joc şi eu cred că Ana a fost cel care a tras toate sforile.
De câtă nedreptate au avut parte evreii de-a lungul secolelor! Ei au fost acuzaţi de crima unora ca Ana, Caiafa şi Pilat. Eu nu port răspunderea pentru crimele săvârşite de nu ştiu care mare criminal al acestei ţări doar pentru că suntem de aceeaşi naţionalitate. Evreii au fost numiţi vreme de secole „ucigaşii lui Hristos“, şi aceasta a fost baza antisemitismului în Europa. Şi totuşi, ei nu au o răspundere mai mare decât cea a neamurilor. La urma urmei, toţi suntem vinovaţi de moartea Lui, pentru că Isus a murit pentru păcatele lumii. Nu ar trebui să învinuim în plus, sau în mod special, nicio rasă, niciun grup anume de oameni!
Şi Caiafa era cel ce dăduse iudeilor sfatul acesta: „Este de folos să moară un singur om pentru norod.” (Ioan 18:14)
Ioan a specificat acest lucru pentru a ne arăta că era hotărât deja ca Domnul Isus să moară. Conducătorii religioşi luaseră deja această decizie. Vicleanul Ana ştia cum să născocească o acuzaţie împotriva lui Isus care să atragă pedeapsa cu moartea din partea autorităţilor romane. Cum am spus, întregul proces a fost un simulacru și o batjocură totală.
Dar vom mai vorbi despre asta și data viitoare! Deocamdată, ne oprim aici, și ne despărțim – până la ediția următoare, dacă ne-o va îngădui Dumnezeu!

Ioan 18 :15-40 | Itinerar Biblic | Episodul 307

Dragi ascultători, ne reîntâlnim într-un capitol dens și dramatic al Evangheliei lui Ioan, 18, care conține primele evenimente, prima fază din pătimirea finală a Mântuitorului. Spuneam data trecută că se constată aici o schimbare de ritm și de stil, o aliniere la maniera sinopticilor – prin redarea riguroasă a evenimentelor, dezbrăcată de comentarii și considerente auctoriale... Totuși, amprenta personală a lui Ioan se păstrează prin aceea că până la capăt relatarea stă sub semnul glorificării perseverente a Fiului lui Dumnezeu – preamărirea Lui din răstignire și înviere fiind o continuare firească a măreției veniri în lume a Logosului. Răstignirea nu e sfârșitul rușinos marcat de durere, ci înălțare – întru proslăvirea Tatălui și binele veșnic al celor ce privesc la Cel de pe cruce!
Capitolul 18 debutase deci cu arestarea Domnului, într-o grădină – se crede: aceeași Ghetsimani în care va fi îngropat și de unde va învia. (Părinții Bisericii vor specula acest aspect, punând în paralel căderea omenirii (prin Adam) cu momentul răscumpărării (prin Isus), ambele având pe fundal grădina: Eden, respectiv Ghetsimani! Dacă perspectiva poate avea validitate teologică, ea nu este susținută lingvistic, termenii folosiți pentru cele două grădini fiind diferiți!) În aceeași secvență cu predarea Sa în mâinile cohortei, Domnul obține în schimb eliberarea ucenicilor – o lovitură dată celui rău, care nu și-a dat atunci seama că-i scăpa printre degete tocmai ce va asigura continuitatea mișcării inițiate de Isus (și o performanță inclusiv omenească – politică, dacă vreți – a Domnului, care obține libertatea de mișcare inclusiv a lui Simon Petru, deși acesta îl rănise pe Malhu, robul marelui preot fiind astfel ultimul vindecat de Hristos în timpul vieții Sale!)
În secvența centrală a acestui capitol, Ioan prezintă întrețesute două scene (care se desfășurau în paralel): „naveta” lui Isus între Ana – marele preot de fapt – și Caiafa – marele preot de drept, în exercițiu... (Ce dovadă de corupție și îndepărtare a lui Israel de la Lege – coabitarea a doi mari preoți în același timp!) Iar celălalt moment proeminent: întreita lepădare a lui Petru (episod rezolvat admirabil și pilduitor în ultimul capitol al Evangheliei, în memorabila scenă a întreitei reabilitări a apostolului de către Domnul Său înviat!) Am putea spune că – deși intenția Evangheliei este să ni-L arate pe Domnul purtat de colo-colo între conducătorii religioși ai evreilor – personajul pe care povestirea îl plasează în prim plan în acest pasaj este Simon Petru:
Simon Petru mergea după Isus; tot aşa a făcut şi un alt ucenic. Ucenicul acesta era cunoscut de marele preot şi a intrat cu Isus în curtea marelui preot. (Ioan 18:15)
Celălalt ucenic era Ioan, evident. Se pare că Ioan cunoştea multe persoane influente în Ierusalim, şi astfel putea obţine permisiunea de intrare pentru încă o persoană. Ioan era cunoscut în aceste cercuri – şi pentru el nu era o problemă accesul și prezența în acest loc. Dar pentru Simon Petru lucrurile stăteau altfel. El stătea afară când Ioan a obţinut şi pentru el permisiunea de a intra în curtea interioară. Am face bine să rămânem atenți ca să înțelegem ce se întâmplă în scena aceasta de la palatul lui Caiafa: Ioan a intrat în curtea marelui preot...                                                                                       (Ioan 18:16)
Petru însă a rămas afară la uşă. Celălalt ucenic, care era cunoscut marelui preot, a ieşit afară, a vorbit cu portăriţa şi a băgat pe Petru înăuntru.
Ioan putea intra, dar Petru era un biet pescar necunoscut, aşa că nu avea cum să intre. Ioan îi spune fetei de la poartă că este cu un prieten şi astfel i se permite lui Petru să intre cu el. Acesta din urmă cred că era îngrozitor de speriat. Ioan se simţea oarecum în largul lui aici, dar Petru nu mai fusese niciodată în mijlocul acestor oameni. Dar frica îi trece repede, și – nu putem uita: Petru este genul „cu gura mare”, cum se spune, aşa că – nu se putea să tacă prea multă vreme... Celelalte evanghelii menţionează faptul că fata de la poartă l-a remarcat tocmai datorită graiului său. Petru era emoţionat şi probabil și din această cauză vorbeşte prea mult. Și nu va trece mult până când tocmai această limbuție, și observațiile pe care le-a generat, îl vor face să se lepede de Domnul!
Avem şi noi ceva de învăţat din toate acestea. Este greşit să impunem noi o linie de demarcaţie unui alt creştin. Este posibil ca un alt creştin să poată să meargă unde voi n-ați putea ajunge... așa cum voi puteți merge fără ezitare acolo unde altul sau alții n-ar putea! Dacă pentru Ioan n-a fost o problemă și o decizie discutabilă să intre în curtea aceea, în ceea ce-l privește pe Petru a fost o greşeală!
Pe de altă parte, să fim atenți să nu deschidem ușa spre păcat sau cădere pentru fratele nostru, cum a făcut – chiar dacă fără intenții rele – Ioan pentru Petru! Pentru că, oricât părea de puternic, Petru se dovedește a nu rezista la stres – citim vers. 17:
Atunci, slujnica, portăriţa, a zis lui Petru: „Nu cumva şi tu eşti unul din ucenicii omului acestuia?” „Nu sunt”, a răspuns el. (Ioan 18:17)
Slujnica ştie că ucenicii lui Isus sunt acolo şi presupune că Petru este unul dintre ei. Ea pune întrebarea în timp ce Petru intră pe poartă. „Nu cumva şi tu eşti unul din ucenici?“. Intrând pe poartă, el răspunde: „Nu, nu sunt.“
Robii şi aprozii care erau acolo făcuseră un foc de cărbuni, căci era frig, şi se încălzeau. Petru stătea şi el cu ei şi se încălzea. (Ioan 18:18)
În afara palatului s-au adunat oameni – nu foarte mulţi la acel ceas al dimineţii – dar gărzile sunt prezente pentru a menţine ordinea. Se face focul şi Petru se apropie de foc pentru a se încălzi. Îi era rece dpdv fizic, cred că și spiritual, și se lasă atras de focul dușmanului. În termenii Ps. 1, după ce se dusese la sfatul celor răi, se și oprise pe calea celor păcătoși, iar acum urma să se așeze pe scaunul (la focul) celor batjocoritori! Pe când Domnul Său avea să sufere, Petru se încălzea la foc, nefăcându-se părtaș ocării lui Isus!
Marele preot a întrebat pe Isus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui. Isus i-a răspuns: „Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii, şi n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia ştiu ce am spus.” (Ioan 18:19-21)
Aceste versete mută proiectorul pe protagoniștii principali ai momentului – făcându-ne martori la procesul lui Isus. Arhiereul pare că nu-L interoghează pe Isus, ci-L întreabă amical despre învățătura, lucrarea și discipolii Săi. Într-un răspuns plin de curaj și de demnitate, Domnul Isus îi dă însă pe față prefăcătoria și-l pune la punct. Însă, chiar dacă nu era un interogatoriu în cadrul unui proces oficial, și deși nu fusese ireverențios,
La auzul acestor cuvinte, unul din aprozii care stăteau acolo a dat o palmă lui Isus şi a zis: „Aşa răspunzi marelui preot?” Isus i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, dar, dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (Ioan 18:22-23)
Isus este supus şi unei astfel de umilinţe. El Se predă în mâinile duşmanilor Lui pentru păcatul meu şi al tău. Totuşi, El le atrage atenţia asupra faptului că ceea ce fac ei este ilegal şi contrar Legii lui Moise. Ei nu au niciun martor care să arate că Isus a făcut ceva rău, şi totuşi Îl lovesc. Ei sunt cei care încalcă Legea! De altfel, s-a tot atras atenția asupra multelor ilegalități procedurale ale judecării lui Isus; vă reamintesc câteva: a fost făcută noaptea (deși niciun proces nu trebuia să înceapă ori să se sfârşească noaptea; așa cum niciun proces nu trebuia să înceapă şi să se încheie în aceeaşi zi); s-a plecat de la prezumția de vinovăția, și nu de nevinovăție; curtea a angajat martori mincinoși; judecătorul a permis ca acuzatul să fie maltratat – or, el nu trebuia lovit înainte de a fi dovedit vinovat.
Îmi place că și de aici putem învăța de la Domnul Însuși (și de la ap. Pavel, mai târziu, într-un episod similar – Fapte 23:2-5) când/cum/dacă trebuie să vorbim/răspundem, sau nu, în confruntări care degenerează...
Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa. (Ioan 18:24)
Ioan adaugă acest scurt verset pentru a ne arăta că Ana a fost cel care L-a legat pe Isus. Și este foarte probabil că el a pus la cale tot acest plan diabolic. În același timp,
Simon Petru stătea acolo şi se încălzea. Ei i-au zis: „Nu cumva eşti şi tu unul din ucenicii Lui?” El s-a lepădat şi a zis: „Nu sunt.” Unul din robii marelui preot, rudă cu acela căruia îi tăiase Petru urechea, a zis: „Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” Petru iar s-a lepădat. Şi îndată a cântat cocoşul. (Ioan 18:25-27)
Din celelalte evanghelii aflăm că la auzul cocoșului (era deci în zori), Petru și-a amintit de avertismentul Domnului Ius – și a ieşit afară şi a plâns amar. Reuşise să vadă pentru o clipă chipul lovit şi însângerat al Domnului şi-I surprinsese privirea. Ceva s-a rupt în el, și-a izbucnit în plânsul obidei și neputinței, ca un copil. Dacă Petru s-a contrazis cu ruda lui Malhu, trebuie să fi fost foarte vehement. Dar, slăvit să fie Dumnezeu, Domnul era pe cale să moară pentru el şi îi spusese deja că S-a rugat ca să nu piară credinţa lui Petru!
Cum se explică faptul că Petru, care a făcut un lucru la fel de grav ca fapta lui Iuda, s-a putut întoarce la Domnul? El era un copil al lui Dumnezeu şi inima i-a fost zdrobită din cauza trădării sale. Se poate întâmpla ca un copil al lui Dumnezeu să se depărteze de El, dar Dumnezeu nu este niciodată departe de copilul Său. El este mereu prezent şi gata să ne primească şi să ne asculte. Domnul nu i-a spus lui Petru: „Îmi pare rău, dar din cauză că Mi-ai greşit, nu te mai pot folosi!” Domnul i Se va arăta personal lui Petru după Înviere, şi-l va desemna pe acest om pentru prima predică din Ziua Cincizecimii. O proclamație răsunătoare, cu un efect incredibil! N-a mai fost o predică la fel! Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că avem un astfel de Mântuitor. El ne va aduce întotdeauna înapoi.
Au adus pe Isus de la Caiafa în odaia de judecată. Era dimineaţă. Ei n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştele. (Ioan 18:28)
Avem aici ocazia să vedem „religia” pusă alături de persoana lui Isus Hristos. El era Cel venit să împlinească Paştele, și va muri curând pe cruce pentru că ei Îl condamnă la moarte. Dar, pentru că vor să mănânce Paştele, aceşti oameni nu vor să intre în sala de judecată. Dacă ar fi luat parte, s-ar fi întinat... și n-aveau de gând să facă asta! Câtă scrupulozitate în religiozitatea și formalismul lor, în ce (și când) le convine! Şi totuşi, ei plănuiesc moartea Celui care este împlinirea Paştelui! Citiţi aceste versete şi cercetaţi-vă inimile! Sunteţi doar nişte persoane religioase, sau sunteţi una cu Domnul Isus Hristos?!
Mai avem de remarcat un lucru interesant aici: evreii nu vor să intre în sala de judecată pentru ca să nu se întineze, dar Îl aduc pe Isus să fie judecat în această sală. Iar de aici (vers. 28) până la finalul capitolului (vers. 40) asistăm la judecata Domnului înaintea lui Pilat – din care atrage atenția în primul rând zbuciumul acestui personaj de tristă amintire
Guvernatorului nu-i prea plăcea la Ierusalim. Prefera Cezareea, o cetate la malul mării, cu o plajă frumoasă. La momente sensibile, precum marile sărbători evreiești, el pleca din Cezareea şi venea la Ierusalim, aducându-şi soldaţii cu el; ca reprezentant al puterii romane, Pilat era responsabil pentru păstrarea ordinii în această perioadă în care evreii de pretutindeni se adunau aici. Acesta era motivul prezenţei sale în Ierusalim.
Pilat deci a ieşit afară la ei şi le-a zis: „Ce pâră aduceţi împotriva omului acestuia?” Drept răspuns, ei i-au zis: „Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu L-am fi dat noi în mâinile tale.” Atunci, Pilat le-a zis: „Luaţi-L voi şi judecaţi-L după Legea voastră.” „Nouă nu ne este îngăduit de Lege să omorâm pe nimeni”, i-au zis iudeii. Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba prin care arătase Isus cu ce moarte avea să moară. (Ioan 18:29-32)
Pilat sesizează că ceva nu este în ordine şi încearcă să-și decline responsabilitatea în acest caz pe care-l catalogase bine ca fiind unul eminamente iudaic (deși mai târziu se va dovedi universal!). El le spune deci evreilor să-L judece ei înșiși pe Isus (în sine, un gest de favoare!). El nu putea și nu voia să înţeleagă ce se întâmpla, de fapt. Problema era că acuzatorii lui Isus voiau pedeapsa cu moartea, dar admiteau că nu mai aveau autoritatea de a da o astfel de sentinţă. Este interesant că ei sunt forţaţi să admită acest lucru după ce, în Ioan 8:33, afirmaseră cu aroganţă: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui!!
Ioan ne spune că astfel s-a împlinit ce profeţise Isus – care le spusese ucenicilor că liderii religioşi evrei Îl vor condamna la moarte şi Îl vor da pe mâna neevreilor. El vorbise despre aceste lucruri cu luni în urmă. Şi iată că acum ajunsese înaintea lui Pilat, reprezentatul Romei, pârât de către conducătorii religioşi care voiau să obţină pedeapsa cu moartea. Dacă iudeii L-ar fi dat pe Isus la moarte conform cu Legea lor, El ar fi fost omorât cu pietre. Citiţi Psalmul 22 şi veţi vedea că acolo este descrisă moartea prin lovirea cu pietre sau prin răstignire – cu mâinile şi picioarele străpunse, şi cu tot acel chin provocat de atârnarea pe cruce. Romanii erau singurul popor care executa condamnaţii prin răstignire. Era necesar ca Isus să fie dat pe mâinile romanilor pentru a se împlini profeţia Vechiului Testament. Observăm că decorul acțiunii se schimbă des:
- Dregătorul Pilat deci a ieşit afară la ei (v. 29);
- Pilat a intrat iarăşi în odaia de judecată (v. 33);
- După ce a spus aceste vorbe, a ieşit iarăşi afară la iudei (v. 38);
- Atunci Pilat a luat pe Isus şi a pus să-L bată. (19:1);
- Pilat a ieşit iarăşi afară (19:4);
- A intrat iarăşi în odaia de judecată (19:9);
- Când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Isus afară (19:13).
Și acest „du-te-vino”, și vorbele și atitudinile sale din pasajul de față, atât față de Isus cât și față de iudei, ne dau o imagine a nehotărârii tragice a lui Pilat!            (Ioan 18:33-35)
Pilat a intrat iarăşi în odaia de judecată, a chemat pe Isus şi I-a zis: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” Isus i-a răspuns: „De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre Mine?” Pilat a răspuns: „Eu sunt iudeu? Neamul Tău şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea. Ce ai făcut?”
Isus Îi pune lui Pilat o întrebare logică: de unde trăsese concluzia că El era Împăratul iudeilor? Pilat pare deranjat de întrebare şi-i replică Domnului că iudeii („neamul Tău”!) Îi aduceau această acuzaţie.
Apoi, după ce se adresase minții, Isus țintește și inima lui Pilat... și încearcă o conversaţie „de la om la om” cu dregătorul. Pilat însă era consternat. Nu-i venea să creadă că cineva putea susţine că este Împăratul iudeilor şi că aceştia ar avea cutezanţa să aducă o astfel de acuzaţie. Pilat se afla într-o poziţie incomodă şi caută o cale de ieşire din această situaţie; pare că ar fi vrut să-L ajute pe condamnatul dinaintea sa. Iudeii aşteptau afară, ca să nu se întineze. Pilat ar fi fost mulțumit dacă Isus ar fi spus că nu este și nu Se consideră împărat. Ar fi putut astfel declara cazul închis...
Hm! Până la urmă, cine este cel judecat, aici? Pilat sau Isus?
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan 18:36)
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” Literal, enunţul sună astfel: „Împărăţia Mea este afară din lumea aceasta.” El nu spune că Împărăţia Sa nu va fi pe pământ cândva, când El va domni ca Rege al regilor şi Domn al domnilor, şi când „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Dar Împărăţia Lui nu va fi din acest sistem lumesc. Nu va fi o structură de putere bazată pe tot felul de practici politice. Nu va lua fiinţă prin măsuri omeneşti. Isus nu va fi ales Împărat de susţinătorii vreunui partid sau de către Naţiunile Unite. Împărăţia Lui nu va fi clădită prin război, ură şi înverşunare!
Pilat era un politician viclean care îşi cumpărase slujba şi era o marionetă a Romei. El îi ura pe iudei, dar se temea să-i jignească pentru că nu voia să-şi piardă slujba. Dar Isus nu va veni în Împărăţia Sa în urma unor manevre politice. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat...” Dar Isus nu Se împotrivea în niciun fel! Petru încercase să-L apere, dar Isus i-a spus să-şi pună sabia la loc în teacă. Isus nu-Şi întemeiază Împărăţia pornind de la prezentul sistem politic.
Dragi ascultători, nici Biserica nu poate clădi Împărăţia Lui. Biblia ne învaţă foarte clar că, în vremea de faţă, Hristos Îşi adună un popor pentru Numele Lui (vezi Fapte 15:14). Aceştia formează ekklesia, cei chemaţi afară, Biserica. Ei sunt chemaţi din lume, să trăiască în lume, dar fără să fie din lume! Va veni timpul când Domnul va înlătura complet Biserica din lume. Apoi, când Hristos va veni în Împărăţia Sa, El o va întemeia!
„Atunci, un Împărat tot eşti!” I-a zis Pilat. „Da”, a răspuns Isus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18:37)
Mi se pare că Pilat este aici în culmea confuziei! Dar Isus încă mai discută cu acest om, care trebuia să afle că adevărul este fundamental pentru Împărăţia lui Isus! Îmi vin în minte cuvintele Psalmului 45:1-4: „Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul! Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba! Tu eşti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele tale: de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie. Războinic viteaz, încinge-ţi sabia, – podoaba şi slava, da, slava ta! – Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea, şi dreapta ta să strălucească prin isprăvi minunate!”
Se pare că și Pilat avea întrebări existențiale, dar nu căuta/aștepta răspunsuri:
Pilat I-a zis: „Ce este adevărul?” După ce a spus aceste vorbe, a ieşit iarăşi afară la iudei şi le-a zis: „Eu nu găsesc nicio vină în El. (Ioan 18:38)
Era Pilat cinic, sau doar nedumerit? El stătea în prezenţa Domnului Isus care era şi este Calea, Adevărul şi Viaţa – dar și dacă-și dădea seama de asta, iată-l că nu reacționează potrivit, lasă lucrurile și gesturile la jumătate, suspendate în indecizia care-i va marca pentru totdeauna imaginea. Vă întrebaţi şi voi „Ce este adevărul?” V-aţi confruntat cu realitatea persoanei lui Isus? Este El adevărul pentru voi? Ioan ne spune, la sfârşitul evangheliei sale, că a scris toate aceste lucruri ca noi să credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!
Pilat l-a luat din nou pe Isus afară şi a declarat: „Eu nu găsesc nicio vină în El!”
Dar, fiindcă voi aveţi obicei să vă slobozesc pe cineva de Paşte, vreţi să vă slobozesc pe Împăratul Iudeilor?” (Ioan 18:39)
E singurul loc din Scriptură unde aflăm de existența acestui obicei – grațierea festivă ca semn al dorinței Romei de domolire a elanurilor belicoase ale acestui popor greu de administrat. Pare că – surclasat de Isus – Pilat nu voia să fie învins și evreii aceștia înfierbântați! În plus că încearcă în continuare, din răsputeri, cu disperare, să evite sentința. „Lăsaţi-mă să-L eliberez pe Isus, şi aşa se va rezolva problema.” Dar în acest punct jocurile politice erau făcute – câinilor răzbunării li se lărgise puțin lesa:
Atunci, toţi au strigat din nou: „Nu pe El, ci pe Baraba!” Şi Baraba era un tâlhar. (Ioan 18:40)
Este ironică această solicitare, având în vedere că preoții cei mai de seamă și bătrânii poporului n-aveau niciun pic de simpatie față de rebeli, care puneau în pericol compromisul cu romanii! Dar în aceste momente, și astfel de considerente devin secundare – și mulțimea stârnită (bine antrenată) preferă și solicită să li se dăruiască tâlharul, nu Mântuitorul!
Nimic nou sub soare, lucrurile nu s-au schimbat prea mult în 2000 de ani, nu vi se pare? Ne oprim aici azi, vă dau întâlnire data viitoare, pentru a continua să parcurgem Evanghelia lui Ioan, chiar dacă nu ne e ușor, având în vedere pagina întunecată la care am ajuns! Să ne mângâiem însă cu gândul că nu acesta este finalul!

Ioan 19:1-30 | Itinerar Biblic | Episodul 308

Dragi prieteni, oricât de măreață și cu totul specială ne-am convins că este secțiunea biblică pe care o parcurgem – Evanghelia după Ioan – ca orice scriere este reductibilă la un număr de capitole și pagini, de al căror capăt ne apropiem cu repeziciune... deznodământul oricărei variante a Evangheliei nu are cum ocoli moartea răscumpărătoare a lui Isus Hristos – acesta fiind obiectivul major al întrupării lui Dumnezeu în lume și-n istorie.
De acest moment răscolitor ne apropie acum și apostolul iubit (și al iubirii) în Evanghelia ce i-a fost insuflată – cap. 19 pe care-l abordăm azi punându-ne înainte o imagine greu de suportat dar imposibil de evitat: Isus Hristos batjocorit, Isus Hristos crucificat, Isus Hristos înmormântat.
Este efectul planului divin, desigur, dar nu putem uita că în finalul capitolului precedent o mulțime – probabil mai numeroasă decât Îl întâmpinase cu câteva zile în urmă la intrarea în Ierusalim – cerea cu ochi injectați de ură eliberarea lui Baraba, tâlharul prin excelență, și nu a lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Semn că lumea a făcut și face alegeri catastrofale când e vorba de lucruri spirituale! Și așa cum L-au respins pe adevăratul Mesia, la fel de decis îl vor accepta pe falsul Mesia ce stă să apară!
Lui Pilat nici măcar nu-i trecuse prin gând posibilitatea ca aceşti conducători religioşi să-i ceară eliberarea lui Baraba. Contrastul dintre Isus şi Baraba era prea mare. Biblia ne arată clar că Pilat era sigur de nevinovăţia lui Isus Hristos:
„Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia” (Matei 27:24).
„Pricepuse că preoţii cei mai de seamă din pizmă Îl dăduseră în mâna lui” (Marcu 15:10).
„Pilat a vorbit din nou cu gând să dea drumul lui Isus” (Luca 23:20).
„Eu n-am găsit nicio vină de moarte în El” (Luca 23:22).
„Eu nu găsesc nicio vină în El” (Ioan 18:38).
„De atunci Pilat căuta să-I dea drumul” (Ioan 19:12).
„Pilat... era de părere să-I dea drumul” (Fapte 3:13).
În ciuda acestei certitudini a nevinovăţiei lui Isus, în pofida autorității pe care o avea de a avea cuvântul decisiv inclusiv în ce privește sentințele – Pilat nu a avut curajul să-L elibereze pe Isus! În consecință, a făcut pe placul unei mulțimi întărâtate de setea de sânge a liderilor lor, pentru care Isus era inamicul total!
Simulacrul de proces al Domnului Isus continuă și-n debutul cap. 19, care ne întărește convingerea că asistăm la o mascaradă judiciară. Roma era recunoscută în toată lumea pentru sistemul său juridic. Pe masa de lucru a fiecărui oficial roman se afla o figurină care-l înfăţişa pe zeul cu două feţe, Ianus. Unul dintre chipuri priveşte înainte, şi celălalt înapoi. (De la acest nume vine şi denumirea primei luni a anului – ianuarie – luna care priveşte în urmă, la anul care a trecut şi înainte, la anul care tocmai a început.) Ianus avea rolul de a-i aminti judecătorului că trebuie să asculte şi să cerceteze ambele părţi aflate în conflict. Roma a guvernat lumea vreme de aproape o mie de ani. Când romanii luau în stăpânire un popor, promiteau să facă drumuri bune, să aducă legea şi ordinea, protecţie şi pace – numai că viaţa lor urma să se desfăşoare sub o dictatură. Romanii guvernau cu o mână de fier. În tribunalele romane, atât celui nevinovat, cât şi celui vinovat li se făcea dreptate. Nu aveau parte de milă, ci de dreptate. Este deci cât se poate de neobişnuit faptul că procesul lui Isus a fost una dintre cele mai mari erori judiciare!
Atunci, Pilat a luat pe Isus şi a pus să-L bată. Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o haină de purpură. Apoi, s-au apropiat de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” Şi-I dădeau palme. (Ioan 19:1-3)
Dacă Isus era nevinovat, trebuia eliberat. Dacă era vinovat de acuzaţia prezentată împotriva Lui, trebuia să fie răstignit. Bătaia era în afara prevederilor legii. Probabil însă că Pilat a crezut că dacă va decide asta îi va mulțumi pe iudei (ceea ce denotă fie confuzie și disperare, fie abuz deliberat!).
În plus, Pilat a greșit și pentru că a permis soldaţilor să se distreze pe socoteala lui Isus. De fapt, dacă Pilat îi luase mai devreme în derâdere pe iudei numindu-L pe Domnul „Împăratul ideilor”, acum soldații preiau și duc mai departe ideea: socotind că un împărat are nevoie de o costumație corespunzătoare, au pus pe El ceva ce aducea cu o robă regală, L-au încoronat cu o cunună de spini, și-apoi l-au lovit repetat, pălmuirea fiind și un fel de a umili și rușina un bărbat! „Și-I dădeau palme” se referă la un joc plin de cruzime al soldaţilor romani – care de fapt puteau face tot ce doreau cu omul condamnat din faţa lor. Toţi soldaţii îi arătau condamnatului pumnii. Apoi îl legau la ochi şi toţi, în afară de unul, îl loveau cât de tare puteau. Apoi îl dezlegau şi, dacă prizonierul mai era conştient, îi cereau să spună cine nu l-a lovit. Evident că prizonierul nu ghicea niciodată. Soldaţii o luau de la capăt până când faţa prizonierului era o rană deschisă. Eu cred că Domnul Isus a fost bătut atât de tare, încât era desfigurat şi cu greu ar mai fi putut fi recunoscut. „Pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor.” (Isaia 52:14).
Pilat a ieşit iarăşi afară şi a zis iudeilor: „Iată că vi-L aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nicio vină în El.” Isus a ieşit deci afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. „Iată Omul!”, le-a zis Pilat. (Ioan 19:4-5)
Acum ei ies din nou afară. Cred că dacă L-aţi fi văzut atunci, v-ar fi zdrobit inima. Cred că viața se scurgea din El, și ce priveliște trebuie să fi fost: cu trupul și fața o rană vie, cu însemnele batjocorindu-I regalitatea, zdrobit de lovituri, batjocuri, scuipări și dispreț maxim... Să nu credeţi că Isus arăta în acele momente aşa cum Îl înfăţişează artiştii – serafic, zâmbitor, atletic... Cred că și pe Pilat l-a impresionat, de vreme ce le-a strigat iudeilor: „Iată-vă omul! Acesta este Împăratul vostru!” Un altfel de a spune: „Cum e Împăratul, așa sunt și supușii!” Dar Isus era mai mult decât un om. El este Mântuitorul lumii. El era mai mult decât orice rege sau împărat omenesc – El urmează să fie Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Autoritatea suverană peste cer și pământ! Așteptați numai! Ioan a scris aceste lucruri „pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.”
Când L-au zărit, preoţii cei mai de seamă şi aprozii au început să strige: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” „Luaţi-L voi şi răstigniţi-L”, le-a zis Pilat, „căci eu nu găsesc nicio vină în El.” (Ioan 19:6)
Poate că acesta va fi fost momentul în care Pilat a cerut să i se aducă vasul cu apă, ca să se spele demonstrativ pe mâini. Apa îi putea curăţi mâinile, dar nu şi vinovăţia din inima lui. Cel mai vechi crez al Bisericii afirmă că Isus a fost „răstignit sub Pilat din Pont”.
Iudeii i-au răspuns: „Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu.” Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost şi mai mare frică. A intrat iarăşi în odaia de judecată şi a zis lui Isus: „De unde eşti Tu?” Dar Isus nu i-a dat niciun răspuns. (Ioan 19:7-9)
Pilat nu este mulţumit, aşa că Îl ia pe Isus înăuntru pentru a-I pune întrebări.
Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc şi am putere să-Ţi dau drumul!” „N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns Isus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Ioan 19:10-11)
Păcatul are diferite grade, aşa cum şi judecata este diferită. Cei care L-au dat pe Isus pe mâna lui Pilat au avut un păcat mult mai mare pentru că au avut mai multă lumină. Şi totuşi, Pilat nu are nicio scuză. Şi el este vinovat.
De atunci, Pilat căuta să-I dea drumul. Dar iudeii strigau: „Dacă dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.” (Ioan 19:12)
Dacă până atunci Pilat fusese indecis, Ioan afirmă că din acest moment, a făcut ce-a putut ca să-L elibereze. Oare pentru că a crezut în El? Nu. Ci pentru că ştia că Domnul Isus este nevinovat. A încercat să-L elibereze – dar nu s-a străduit prea tare!
Isus era în mâinile unui politician mărunt, nu în cele ale unui judecător care aplică justiţia romană, aşa cum ar fi trebuit să fie. Conducătorii religioşi erau gata să-l acuze pe Pilat că ar permite acţiuni subversive în zona controlată de el, dacă I-ar fi dat drumul Domnului. Aceasta era considerată trădare, ori Pilat nu-şi putea permite o astfel de acuzaţie. Așa că a îngăduit poziţiei sale politice să încalce justiţia. Acesta este un lucru teribil şi astăzi: când conducerea Bisericii sau a statului este în mâinile unor oameni avizi de putere, fără niciun respect faţă de semeni, şi fără teamă reală de Dumnezeu!
Când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Isus afară şi a şezut pe scaunul de judecător, în locul numit „Pardosit cu pietre”, iar evreieşte, „Gabata”. (Ioan 19:13)
Locul numit „Pardosit cu pietre” (sau cum mai este cunoscut din lb. greacă: Lithostrotos) era locul judecăţii la romani. Iulius Cezar avea mereu cu el unul portabil, astfel încât oriunde mergea, se monta acest Lithostrotos şi de acolo se pronunţau sentinţele. „Gabata” este probabil unul dintre locurile identificate corect în Ierusalimul de astăzi. Este cu aproape cinci metri sub nivelul actualei străzi denumite Ecce Homo. Acolo se află o piatră tocită care ar putea foarte bine să fie din acel loc numit „Pardosit cu pietre” sau „Gabata”.
Era ziua pregătirii Paştelor, cam pe la ceasul al şaselea. Pilat a zis iudeilor: „Iată Împăratul vostru!” Dar ei au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19:14-15)
Observaţi că Domnul Isus este tăcut în aceste momente. Parcă nu El este cel judecat. Pilat este forţat să ia o hotărâre. Cine va câştiga: Isus Hristos sau Cezar? Conducătorii religioşi trebuie să ia o decizie. Pe cine vor alege: pe Isus Hristos sau pe Cezar? Alegerea lor este clară: „Noi nu avem alt împărat decât pe Cezar.” Va veni ziua în care oemenii vor avea de luat o altă decizie: Isus Hristos sau Antihristul? Orice persoană va fi pus în faţa acestei decizii, de aceea trebuie să ştie ce trebuie despre Isus Hristos, ca să poate alege ce trebuie. El a spus: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea.” (Matei 12:30). În momentul în care iei o hotărâre împotriva lui Hristos, te decizi pentru Cezar!
Atunci, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească. (Ioan 19:16)
Vorbim atât de des despre moartea şi învierea lui Isus Hristos încât, pentru credinciosul de rând, acesta este un subiect aproape banal. Dar răstignirea lui Isus Hristos este unul dintre cele mai infame, cele mai mârşave fapte din istorie. Dincolo de actul barbar, înjositor în sine, o cumplită înscenare, o teribilă manipulare, o grosolană eroare judiciară! Cu toate acestea, nu există altă cale prin care noi să fim răscumpăraţi. Este nevoie să ne gândim la acest lucru din diferite puncte de vedere.
Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, Crucea este împăcare. Este scaunul îndurării de unde Dumnezeu Îşi revarsă îndurarea asupra noastră. Este locul în care Dumnezeu a considerat că era satisfăcută nevoia de dreptate pentru ca El să-l poată mântui pe omul păcătos. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu, locul de judecată, este transformat într-un loc al îndurării unde noi vom afla îndurare în locul judecăţii pe care o merităm. Isus Hristos a purtat vina noastră şi a satisfăcut astfel dreptatea lui Dumnezeu.
Din punctul de vedere al lui Hristos, Crucea înseamnă sacrificiu. El este Mântuitorul şi Se oferă pe Sine Însuşi ca jertfă pentru păcat. Este o jertfă de o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu. Este, de asemenea, un act de ascultare faţă de Dumnezeu. Apostolul Pavel ne spune, în Filipeni 2:8, că El S-a făcut „ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”
Din punctul de vedere al celor care cred în Hristos Isus, Crucea înseamnă substituire. Isus a luat locul meu şi al vostru! El, Singurul Om fără păcat care a călcat pe acest pământ pervertit de păcat, a suferit pentru noi, cei păcătoşi. Cel drept a suferit pentru cel nedrept. „El purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1 Petru 2:24)
Din punctul de vedere al lui Satana, Crucea a fost un triumf şi, în acelaşi timp, o înfrângere. A fost un triumf pentru Satana să poată zdrobi călcâiul seminţei femeii, aşa cum se prevestise în Geneza 3. A fost o înfrângere pentru că, totuşi, capul lui Satana va fi zdrobit: „pentru ca prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.” (Evrei 2:14).
Din punctul de vedere al lumii, Crucea nu este nimic altceva decât o crimă atroce. Lumea Îl vede pe Isus din Nazaret. Oamenii din lume văd omul şi nedreptatea care i s-a făcut. Dar nici măcar această nedreptate făcută Lui nu-l mai ofensează pe omul modern, care-și clamează oricând și oriunde drepturile și libertățile        !
„L-au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească.” Această frază consfințelte împlinirea celor profețite în Psalmul 94:20-21: „Te vor pune cei răi să şezi pe scaunul lor de domnie, ei care pregătesc nenorocirea la adăpostul legii? Ei se strâng împotriva vieţii celui neprihănit, şi osândesc sânge nevinovat.”
Isus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota”. Acolo a fost răstignit şi, împreună cu El, au fost răstigniţi alţi doi, unul de o parte şi altul de alta, iar Isus la mijloc. (Ioan 19:17-18)
Ioan nu ne înfăţişează scena răstignirii. El menţionează locul şi ne dă numai câteva detalii. Poate că vă amintiţi că jertfa de ispăşire era dusă în afara taberei într-un loc curat (vezi Lev. 4:12). Aşa cum Domnul Isus a împlinit profeţia referitoare la El Însuşi, El împlineşte şi tipurile din Vechiul Testament. Jertfa noastră de ispăşire, Domnul Isus Hristos, a fost dusă în afara cetăţii. Autorul Epistolei către Evrei subliniază faptul că Domnul a suferit în afara porţilor cetăţii (vezi Evrei 13:12).
Pilat a scris o însemnare pe care a pus-o deasupra crucii şi era scris: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor”. (Ioan 19:19)
Poate că aţi observat că nu am încercat să armonizez celelalte evanghelii cu Evanghelia după Ioan. Fiecare este diferită, are particularităţile şi scopul ei bine determinat. Trebuie să le puneţi alături şi să le folosiţi pe toate patru, dacă vreţi să aveţi o imagine ordonată și completă asupra celor scrise despre Cruce. Domnul să vă dea puterea de a nu vâna neconcordanțele, ci înțelepciunea de a pune bine lucrurile împreună, ca să înțelegem ce trebuie și să-i putem ajuta și pe alții să înțeleagă lucrarea aceasta dătătoare de viață a morții lui Isus Hristos!
Mulţi din iudei au citit această însemnare, pentru că locul unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate; era scrisă în evreieşte, latineşte şi greceşte. Preoţii cei mai de seamă ai iudeilor au zis lui Pilat: „Nu scrie: ‘Împăratul iudeilor.’ Ci scrie că El a zis: ‘Eu sunt Împăratul iudeilor.’” „Ce am scris, am scris”, a răspuns Pilat. (Ioan 19:20-22)
Vedeți, cât de pedanți – aparent corecți – putem fi, când vrem?! Mai cu seamă în ce privește chițibușurile teologice, sau neconcordanțele biblice! (nu preșuim miile de lucruri care concordă, ne luăm de obicei de cele câteva/inevitabile mențiuni care nu consună!) La fel și iudeii aceștia, ca să tragă toate foloasele, și ca să se justifice/disculpe, ar fi vrut să modifice și inscripția pusă deasupra Domnului Isus – o mostră de formalism și scrupulozitate (pe care Însuși Domnul Isus o amendase când le spusese că ei „strecoară țânțarul și înghit cămila”, adică ce le convine trec cu vederea oricât de enormă ar fi abaterea, iar ce nu le convine – amendează, oricât de insignifiantă ar fi importanța sau consecința). Din fericire, măcar aici Pilat li s-a opus, excedat de tupeul neastâmpărat al fariseilor, cărturarilor și preoților iudei. Inscripţia era scrisă în limbile de circulație șu uzanță la acea vreme inclusiv în Orient: ebraică, limba religiei; în greacă, limba culturii şi a educaţiei; în latină, limba legii şi ordinii. Astfel, aceste cuvinte au fost scrise pentru întreaga lume astfel ca toată lumea să ştie că Isus a murit pentru toată omenirea. Aceasta este Vestea Bună care trebuie predicată lumii. Aceasta este nădejdea lumii!
Ostaşii, după ce au răstignit pe Isus, I-au luat hainele şi le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa, care n-avea nicio cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus până jos. Şi au zis între ei: „Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie.” Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura, care zice: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.” Iată ce au făcut ostaşii. (Ioan 19:23-24)
Niciunul dintre evanghelişti nu descrie literalmente moartea lui Hristos. Sunt lucruri despre Cruce şi despre răstignire pe care Dumnezeu le-a acoperit cu un văl, pentru ca oamenii să nu vadă nimic. În primul rând, Dumnezeu nu are de gând să ne ofere detalii morbide pentru a satisface curiozitatea noastră. În al doilea rând, în acele momente, pe Cruce se efectua o tranzacţie între Tatăl şi Fiul. Aceasta avea ca subiect păcatele și salvarea lumii. Noi nu putem înţelege ce s-a întâmplat atunci! Singurul lucru pe care-l putem face este să acceptăm prin credinţă că noi putem avea iertare prin moartea lui Hristos pe Cruce. Aceasta este singura cale prin care noi putem străpunge întunericul acela.
În ceea ce priveşte Cămaşa Domnului Hristos ea era cămaşa unui om de la ţară, dar era o ţesătură foarte bună. Cineva o făcuse pentru El. Soldaţii au tras la sorţi pentru cămaşa Lui, la piciorul Crucii, împlinind profeţia Scripturii, care spune: „Ei îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea.” (Psalmul 22:18).
Lângă crucea lui Isus, stăteau mama Lui şi sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Când a văzut Isus pe mamă-Sa şi, lângă ea, pe ucenicul pe care-l iubea, a zis mamei Sale: „Femeie , iată fiul tău!” Apoi, a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă. (Ioan 19:25-27)
Isus i se adresează Mariei cu apelativul „femeie”, la fel ca în capitolul 2, cu ocazia nunţii din Cana. Spre deosebire de atunci, acum „ceasul Lui” sosise! El va muri, dar va învia şi va fi glorificat. Relaţia lui Isus cu mama Sa avea să sufere modificări. Și pentru ea, la fel ca pentru noi, El trebuie să fie Hristos cel slăvit. Învierea Lui îi va reabilita numele pentru totdeauna. Reputaţia ei va fi restabilită. Dar şi ea trebuia să vină la Hristos prin credinţă, la fel ca orice alt credincios! În timp ce Isus Se pregăteşte să moară pentru păcatele omenirii, El nu uită de ea. Ştim că Maria se va ruga alături de ucenici în odaia de sus după învierea lui Isus (vezi Fapte 1:14)... după care nu mai auzim nimic despre ea! În anii pe care i-a mai avut de trăit, Maria a locuit în casa lui Ioan, care s-a îngrijit de ea aşa cum îi ceruse Domnul.
După aceea, Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete.” Acolo era un vas plin cu oţet. Ostaşii au pus într-o ramură de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură. Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul. (Ioan 19:28-30)
Ioan subliniază faptul că Scriptura trebuie să fie (și este) împlinită. Există în Vechiul Testament capitole care se referă în mod special la răstignire. Printre acestea se numără Psalmul 22, Geneza 22, Isaia 53, Leviticul 16. În timp ce Hristos atârna pe cruce, au fost împlinite cca 28 de profeţii. (De ex., „Mi-e sete” este împlinirea profeţiei din Psalmul 69:21).
„S-a sfârşit!“ Ce s-a sfârşit? Răscumpărarea mea şi a ta fusese încheiată. Isus I-a spus Tatălui: „am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4).
Fără să facem jocuri gratuite de cuvinte, s-a sfârșit și întâlnirea ns de azi! Pe curând!

Ioan 19:31-20:10 | Itinerar Biblic | Episodul 309

Stimați ascultători, continuăm să rememorăm „cea mai neagră zi” din istoria omenirii, ajutați de apostolul Ioan, a cărui Evanghelie o parcurgem. Retrăim ultimele ceasuri ale vieții Omului Isus Hristos, care constituie îndeobște partea finală a fiecărei Evanghelii. Am spus data trecută că în acest capitol 19 în care suntem, Ioan ne prezintă pătimirea și supliciul Domnului, pe care Îl vedem (cu inimă strânsă, fără nicio plăcere, dar cu sentimentul că altfel nu se putea!)... Îl vedem deci pe Isus batjocorit... apoi răstignit... Îl observăm agonizând pentru câteva ceasuri... și-nainte să se încheie ziua aceea (și capitolul acesta), Îl vom vedea pe Domnul și pus într-un mormânt!
Deocamdată însă, El Se chinuia cumplit – dar liniștit! – pe Golgota pătimirii Sale (nemeritate, nedrepte, dar necesare)... Și-n agonia aceea, îl auzim cum murmură (și reținem, dimpreună cu biografii Săi biblici) câteva dintre ultimele Sale cuvinte... Se bate destulă monedă pe „cele șapte rostiri de pe cruce ale Mântuitorului”; sunt cuvinte cu valoare comemorativă și spirituală, pentru că arată care au fost ultimele preocupări, indicații și trăiri ale Omului Isus Hristos... și constituie într-un fel o sinteză a vieții, învățăturii și lucrării Sale. Dar să avem grijă să nu evidențiem câteva cuvinte în detrimentul lor, să nu le superspiritualizăm – ca să le facem să însemne ce nici măcar Domnul nu va fi vrut să spună! Câștigul nostru va fi de fiecare dată maxim când vom lua aceste expresii în context, când le înțelegem luminați de Duhul Sfânt, și le asimilăm/trăim prin puterea dată de același Duh!
Așadar, evangheliștii contribuie toți la generarea acestui buchet de șapte rostiri finale ale Mântuitorului, pe care I le-a smuls Golgota: 1. „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!” (Lc. 23:34)  (Lectia 1 - IERTARE); 2. „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”  (Luca 23:39 – REALITATEA RAIULUI și a VIETII VESNICE) 3. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46/Marcu 15:34 – DUMNEZEU ESTE ORICAND APROAPE!) 4. „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Lc. 23:46). Pentru ca în versetele 26-30 din cap. 19, Ioan să ni le ofere pe cele presupuse a fi ultimele cuvinte ale Domnului Isus: 5. „Femeie, iată fiul tău.” Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!” (Ioan: 19:26-27). (Lecție: restabilire-înnoire relații/grijă reciprocă) 6. „Mi-e sete!” (Ioan 19:28) 7. „S-a isprăvit!” (Ioan. 19:30; în grecește tetelestai, plătit integral, sfârşit cu succes. Un fel de raport de activitate al robilor care dau socoteală stăpânilor despre cum și-au împlinit slujba) „S-a sfârșit!” CE? 1. Viaţa Lui pământească! 2. Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu. Scriptura este împlinită – răstignirea fiind anticipată prin destule referințe din Vechiul Testament: Psalmul 22, Geneza 22, Isaia 53, Leviticul 16. 3. Tot ce era necesar ptr. împăcarea ta cu Dumnezeu şi mântuirea ta, pentru viaţa ta de-aici şi cea veşnică! Domnul Isus terminase toată lucrarea Lui: „Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (Ioan 17:4). Răscumpărarea mea şi-a ta fusese încheiată!
De frică să nu rămână trupurile pe cruce în timpul Sabatului – căci era ziua Pregătirii, şi ziua aceea de Sabat era o zi mare –, iudeii au rugat pe Pilat să zdrobească fluierele picioarelor celor răstigniţi şi să fie luaţi de pe cruce. Ostaşii au venit deci şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, apoi pe ale celuilalt care fusese răstignit împreună cu El. Când au venit la Isus şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura: „Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat.” Şi în altă parte, Scriptura mai zice: „Vor vedea pe cine au străpuns.” (Ioan 19:31-37)
Prima profeţie menţionată de Ioan se împlinise. Scriptura spune: „Toate oasele i le păzeşte, ca niciunul din ele să nu i se sfărâme.” (Psalmul 34:20). Cea de-a doua, încă nu: „îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu...” (Zah. 12:10) Isus a fost străpuns! Această parte a profeţiei s-a împlinit. Dar Zaharia spune că El va veni din nou. Atunci, oamenii vor privi la Cel pe care L-au străpuns, şi vor plânge din această cauză!
Dacă privim către mulțimea care asistase la agonia și sfârșitul celor trei răstigniți de pe Calvar, tragem concluzia – în ecoul textului abia citit – că pe ei nu-i interesa atât compasiunea, cât evitarea călcării Sabatului! Ei urgentează deci confirmarea morții condamnaților – iar cei puși să verifice constată că Domnul Isus deja murise, astfel că încă o dată Scriptura se împlinește – pentru că n-a mai fost nevoie să-I fie zdrobite fluierele picioarelor. Totuși, coasta I-a fost străpunsă... iar ce a curs de acolo a reconfirmat mântuirea pe care o câștigase: sânge (ispășirea vinovăției păcatului, justificare) și apă (curățare și sfințire). Acestea două trebuie să meargă întotdeauna împreună!
Ce binecuvântare că avem la îndemână și putem înțelege Cuvântul lui Dumnezeu! Și că ne putem baza pe relatările Evangheliei. Ce este Evanghelia? Pavel ne oferă următoarea definiţie: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi...” (1 Cor. 15:3-4). Acestea sunt datele centrale și fundamentale ale Evangheliei. Mântuirea noastră se bazează pe relaţia noastră cu aceste fapte, și în primul rând cu persoana lui Isus Hristos. Voi ce puteţi spune? Vă încredeţi în Domnul Isus? Credeți și vă bazați pe importanța personală a ceea ce a făcut El pentru voi, când a murit în locul vostru pe Cruce? Credeţi că moartea Lui este substituţionară (adică în locul vostru) şi răscumpărătoare (eliberatoare)?
Cum am spus, nu se va încheia ziua aceea și capitolul acesta înainte ca trupul lui isus să fie și coborât de pe cruce și pus în mormânt. Citim ultimele 3 vers. din Ioan 19:
După aceea, Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci şi a luat trupul lui Isus. Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obicei iudeii să îngroape. (Ioan 19:38-40)
Cei doi bărbaţi care iau trupul lui Isus sunt oameni importanţi. Iosif din Arimateea este un om bogat, iar Nicodim este un învăţător de seamă (vi-l amintiți: venise la Isus noaptea, în cap. 3). Amândoi deveniseră ucenici ai lui Isus în secret, dar abia cu acest prilej ni se dezvăluie clar acest fapt. Să nu ne grăbim să-i criticăm însă. Da, nu făcuseră mare caz și nu spuseseră multora până acum că sunt ucenicii lui Isus... dar iată: când toţi ceilalţi s-au risipit care încotro, ei îşi dau pe faţă opţiunea și-și asumă riscurile. Iar Dumnezeu îi vede!
În ceea ce priveşte îmbălsămarea trupului Domnului Isus, nu trebuie să uităm că evreii trăiseră în Egipt destul de mult (chiar dacă... demult!) pentru a adopta, aşa cum presupun mulţi, metoda egiptenilor de a îmbălsăma trupul celor morţi.
Copilul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, ca şi cel din Noul Testament, a crezut întotdeauna în învierea trupului. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în slăbiciune, va învia în putere. Va fi un trup slăvit. Din acest motiv, copilul lui Dumnezeu are grijă de trupul său şi îl respectă.
Conform obiceiului din epoca respectivă, se folosea o cantitate de miresme aproximativ egală cu jumătate din greutatea trupului. În original, este vorba despre o sută de măsuri de smirnă şi aloe, ceea ce înseamnă aproape 33 kg. Putem estima astfel că trupul lui Isus cântărea în jur de 65-70 kg. Tot conform obiceiului, trupul era uns cu smirnă şi aloe, după care era înfăşurat în pânză de in. În felul acesta, aerul nu mai pătrundea dincolo de aceste fâşii de in. Se începea cu un deget, apoi se înfăşurau toate degetele de la o mână, apoi braţul şi tot aşa până era înfăşurat tot trupul. Cu alte cuvinte, trupul lui Isus a fost înfăşurat ca o mumie. Ioan menţionează cantitatea de smirnă şi aloe şi procedeul înfăşurării în pânză de in pentru că acesta era un detaliu important pentru el. Amintiţi-vă că, în dimineaţa învierii, când Ioan a văzut fâşiile de pânză fără trupul care ar fi trebuit să fie învelit în ele, a înţeles că învierea avusese loc şi a crezut.
În locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Din pricină că era ziua Pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus acolo pe Isus. (Ioan 19:41-42)
Era nevoie să se grăbească pentru că se apropia sărbătoarea Paştelui şi se pare că nu reuşiseră să termine procesul îmbălsămării. Astfel se explică de ce femeile au mai procurat și adus miresme, plănuind să continue ungerea și înfășurarea trupului Domnului după sărbătoare. Dar ce bucurie – că n-a mai fost nevoie de ele! Cred că pentru prima oară o irosire serioasă ca aceea – erau produse scumpe, totuși! – n-a fost deloc deplânsă, ba chiar cred că a fost total ignorată!
Şi astfel se face trecerea în capitolul următor, 20 – în care Ioan descrie deja învierea Domnului Isus.
Învierea lui Isus Hristos este esenţa credinţei creştine. Este atât de importantă încât cineva a spus: „Nu putem acorda niciodată o importanţă prea mare morţii lui Hristos, dar și mai mult: cred că niciodată nu vom putea prețui cum se cuvine Învierea Sa!” Și e adevărat: cărţile de teologie, imnurile bisericii, predicile au secţiuni întinse despre moartea lui Hristos... și e bine, și e normal! Dar prea adesea,Îînvierea lui Hristos este abordată numai cu ocazia Paştelui. Ar trebui să observăm că predicile Noului Testament, începând cu aceea din Ziua Cincizecimii, au avut ca temă centrală Învierea lui Isus Hristos!
Să ne bucurăm trecând-o și noi în revistă urmărind relatarea lui Ioan:
În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric, şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt. (Ioan 20:1)
„În ziua dintâi a săptămânii”, adică duminica noastră, Maria Magdalena a venit la mormânt. „Când a fost schimbată ziua de odihnă, sabatul?” Această întrebare este pusă foarte des de către cei care cred că sâmbăta ar trebui să fie ziua de odihnă şi de închinare. Păi, pentru urmașii lui Isus, această schimbare s-a produs curând după Învierea din morți a lui Hristos! El a fost mort în timpul sabatului, dar a înviat în ziua următoare, întâia zi a săptămânii – duminică. De atunci încoace, credincioşii se adună în prima zi a săptămânii. Ziua de sabat aparţine vechii creaţii. După ce a creat totul, Dumnezeu S-a odihnit în ziua de sabat. De două mii de ani, și astăzi, noi suntem o creaţie nouă în Hristos Isus. Coborârea Duhului Sfânt a avut loc tot duminică, în prima zi a săptămânii. Este interesant faptul că Ioan, ultimul evanghelist, subliniază faptul că Isus a înviat în prima zi a săptămânii!
Ne-ar ajuta dacă am încerca să punem în ordine evenimentele din dimineaţa învierii. Am preluat această succesiune dintr-o notă de subsol din Biblia Scofield cu referinţe.
În ceea ce priveşte succesiunea evenimentelor legate de înviere, trebuie să începem cu primele ceasuri ale zilei întâi a săptămânii când trei femei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salome pornesc o dată cu ivirea zorilor, urmate de alte femei care aduc miresme.
Cele trei găsesc piatra de la intrarea în mormânt dată la o parte şi Maria Magdalena pleacă să le spună ucenicilor (Lc. 23:55 – 24:9; 20:1-2). Maria, mama lui Iacov şi Iose, se apropie de mormânt şi îl vede pe îngerul Domnului (Mt. 28:2). Ea se întoarce şi le iese în întâmpinare celorlalte femei care vin cu miresme. În acelaşi timp, Petru şi Ioan, care au fost anunţaţi de Maria Magdalena, vin, se uită şi pleacă înapoi (Ioan 20:3-10). Maria Magdalena se întoarce plângând, îi vede pe cei doi îngeri, apoi pe Isus! (Ioan 20:11-18) – şi se duce să le spună ucenicilor, aşa cum îi poruncise Domnul. În acest timp, Maria (mama lui Iacov şi Iese) s-a întâlnit cu femeile care aduceau miresme şi, întorcându-se împreună, ele văd doi îngeri (Lc. 24:4-5; Mc. 16:5). Primesc şi ele mesajul îngerilor şi, după ce pleacă să-i caute pe ucenici, li Se arată Isus (Mt. 28:8-10).
Maria Magdalena era femeia din care Domnul Isus scosese şapte demoni. Unii cercetători sunt de părere că ea era femeia păcătoasă care I-a şters picioarele lui Isus cu părul ei. Aceasta este o presupunere care nu poate fi dovedită. Eu cred că ea purta o recunoştinţă veşnică Domnului pentru vindecarea ei. Când a văzut că trupul Lui nu mai era acolo, ea a alergat imediat să le spună lui Petru şi lui Ioan.
A alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea Isus, şi le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus.” (Ioan 20:2)
Ucenicul „pe care îl iubea Isus” era Ioan. El se referă întotdeauna astfel la el însuşi, evitând să-şi folosească numele. Oricare dintre ucenici, cu excepţia lui Iuda, ar fi putut să se descrie la fel. Şi voi puteţi să spuneţi despre voi înşivă: „Eu sunt ucenicul pe care-l iubeşte Isus!” În versetul 21 al Epistolei sale, Iuda spune: „Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică.” Ţineţi-vă în dragostea lui Hristos pentru că ştiţi că El vă iubeşte. Nu-L puteţi împiedica pe Dumnezeu să vă iubească! Este minunat să puteţi spune despre voi înşivă că sunteţi „ucenicul pe care-l iubea Isus”.
Să mai observăm că Simon Petru şi Ioan sunt împreună. Se pare că Ioan nu se ferea și nu se dezicea de Simon Petru. Mă gândesc că poate ceilalţi ucenici îl vor fi ținut la respect (poate chiar respins) pe Petru după ce au aflat de lepădarea lui. Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că Ioan l-a primit pe Petru tocmai atunci când acesta avea cea mai mare nevoie de cineva care să-l accepte. Ioan, fiul tunetului, a devenit apostolul dragostei!
Acum, eu cred că Maria Magdalena nu se aştepta la înviere. Primul ei gând o fi fost că cineva a furat trupul Domnului. Mi se pare demn de remarcat următorul fapt: conducătorii religioşi îi vor acuza mai târziu pe ucenici că au furat trupul Domnul, în timp ce primul gând al Mariei a fost acela că ei – conducătorii religioşi – au furat trupul Lui. Adevărul este că mai-marii iudeilor ar fi dat orice să poată găsi trupul lui Isus în dimineaţa Învierii!
Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au plecat spre mormânt. Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la mormânt. (Ioan 20:3-4)
Nici Simon Petru şi Ioan nu se aşteptau la Înviere (deși Învățătorul le-o promisese). Probabil că şi-au spus că Maria nu văzuse bine în întuneric, că observase că piatra fusese dată la o parte, se speriase şi fugise. Sau poate că se dusese la alt mormânt! Aşa că se grăbesc şi ei spre grădina mormântului! Nimeni nu aleargă la cimitir să vadă pe cineva în viaţă. Mi-e tot mai clar că Petru şi Ioan nu se aşteptau să găsească pe nimeni viu acolo. Nu se aşteptau să-L întâlnească pe Isus când au pornit în fugă spre mormânt. Voiau pur și simplu să caute și să găsească trupul Domnului.
„Celălalt ucenic” era Ioan. Fiind mai tână s-a mișcat mai repede decât mai-vârstnicul Simon Petru. Acest fapt confirmă tradiţia care spune că Ioan era cel mai tânăr dintre apostoli. Eu cred că grupul de ucenici cuprindea reprezentanţi de diferite vârste. Este posibil ca Ioan să fi avut probabil în jur de 20 de ani.
S-a plecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos, dar n-a intrat. (Ioan 20:5)
După ce a privit și-a văzut ce era înăuntru, cred că Ioan a fost convins că Isus a înviat. El a ajuns primul, dar pentru că avea un anume respect şi reverenţă, nu a intrat; s-a aplecat să se uite prin spaţiul îngust săpat în stâncă... și i-a fost de-ajuns! Dumnezeu foloseşte lucruri mărunte, cum a fost şi acesta, pentru a convinge inimile oamenilor. Cineva a spus: „Cele mai mari uşi se rotesc pe balamale mici.”
Ioan a văzut fâşiile de pânză, dar trupul nu era nicăieri.
Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos. (Ioan 20:6)
Iată că apare şi Simon Petru răsuflând din greu. Trebuie să nu fi fost prea simplu pentru el să alerge până acolo. Reticenţa sau timiditatea nu-l prea caracterizau, aşa că intră imediat în mormânt. Vede şi el fâşiile de pânză, şi ştergarul în care fusese înfăşurat capul. Să ne amintim că Iosif şi Nicodim înfăşuraseră trupul Domnului în pânze de in îmbibate cu smirnă şi aloe, care formau un amestec lipicios care pecetluia învelişul solid. Cum ar fi putut ieşi trupul din aşa ceva, fără să fie desfăcute toate fâşiile acelea de pânză?
Isus Hristos a ieşit din acel mormânt aşa cum iese o sămânţă din pământ. El a spus că sămânţa de grâu care cade pe pământ rămâne singură, dacă nu moare. Dar dacă moare, din ea va ieşi grâu nou! Vechiul înveliş al seminţei a rămas însă în pământ. Acesta este lucrul care a rămas în mormânt: vechiul înveliş, fâșiile de pânză în care fusese înfășurat trupul lui Isus. Dar acum El nu mai era acolo... pentru că înviase!
Vă amintiţi că, atunci când Domnul l-a înviat pe Lazăr, acesta a ieşit din mormânt înfăşurat în pânză, astfel că Isus le-a spus oamenilor să-l dezlege? Lazăr a ieşit în trupul cel vechi, învelit în pânza de înmormântare. Și trupul lui Lazăr avea să moară din nou. Trupul lui Isus Hristos a înviat în slavă, şi nu va vedea niciodată moartea. Aceasta este Învierea Lui, și prin aceasta este ea unică!
Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc, singur. Atunci, celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; şi a văzut şi a crezut. (Ioan 20:7-8)
Dumnezeu înregistrează cu grijă un alt detaliu mic, dar important: ștergarul care înfăşurase capul lui Isus nu era pus în acelaşi loc cu fâşiile de pânză în care fusese înfăşurat trupul. Era aşezat exact în forma în care fusese strâns în jurul capului. Cred că acest lucru l-a convins pe apostolul Petru că Domnul a înviat.
În acest fragment (v. 5-8) sunt folosite cuvinte greceşti diferite pentru verbul „a vedea” sau „a se uita”. Astfel, în versetul 5, când Ioan s-a aplecat şi s-a uitat, verbul folosit înseamnă „a percepe, a înţelege”. Aceasta implică inspectarea locului şi constatarea realității observate. În versetul 6, când Petru a intrat şi a văzut, verbul folosit este theaomai din care provine cuvântul „teatru”. El a cercetat cu privirea. În versetul 8, când Ioan a intrat în mormânt şi a văzut, verbul folosit pentru „a văzut” înseamnă a cunoaşte. El a cunoscut şi a crezut înainte de a-L vedea pe Hristos cel înviat!
Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învieze din morţi. Apoi, ucenicii s-au întors acasă. (Ioan 20:9-10)
Ioan ne spune un lucru neobişnuit. Aceşti oameni tot nu au înţeleseseră, deşi Isus le spusese în mod repetat că va învia din morţi, şi deşi Vechiul Testament vorbea despre acest lucru... Şi astăzi avem nevoie de Noul Testament ca sursă de lumină care să ne dezvăluie şi să ne interpreteze Vechiul Testament.
Unul din motivele pentru care Vechiul Testament nu este apreciat este acela că noi nu folosim suficient de mult Noul Testament pentru a-l interpreta. Mulţi dintre noi citim Biblia şi totuşi nu cunoaştem înţelesul anumitor fragmente din Scriptură. Aceasta se întâmplă din două motive. Pe de o parte, se întâmplă să citim un pasaj de multe ori şi de fiecare dată să vedem lucruri noi. Duhul Sfânt ne dă din ce în ce mai multă lumină la fiecare nouă lectură. Pe de altă parte, eu cred că trebuie să experimentăm anumite fragmente pentru a le cunoaşte semnificaţia. Încercările, suferinţele şi experienţele vieţii ne explică înţelesul pasajelor biblice. De exemplu, când David scria că Domnul este Păstorul lui, el ştia din experienţă ce înseamnă grija unui păstor pentru oile sale şi vorbea despre grija de păstor a lui Dumnezeu pentru cei ce sunt ai Lui.
Vă doresc așadar să exeprimentați în viața dvs. puterea Învierii lui Isus! Și cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să ne reîntâlnim data viitoare!

Ioan 20:11-31 | Itinerar Biblic | Episodul 310

Stimați ascultători, odată depășit pasajul întunecat al fiecărei Evanghelii (patimile și moartea lui Isus, descrise desigur și de Ioan), perspectivele nu doar că se înseninează, ci se schimbă fundamental, ceea ce subliniază magnitudinea acestui eveniment – unic pentru că cel înviat avea să nu mai moară vreodată, fie și prin asta dovedind că este cine afirmase că este: Fiul lui Dumnezeu! Cred de aceea că și starea noastră de spirit ne va permite să savurăm Cuvântul lui Dumnezeu... și să-i culegem roadurile!
Una dintre cele mai frumoase, sensibile, inspirate, profunde și eficiente admonestări (retorice) pe care le-am auzit vreodată este acesta: „De ce ești trist, popor al Învierii?” (Un răspuns ad-hoc ar fi: pentru că ne gândim mult prea rar și formal la Învierea Aceluia ce vrea s-o împărtășească fiecăruia din noi!)
Da, înțeleg: nimic nu contravine mai mult așteptărilor omenești ca învierea, a cărei garanție este Învierea lui Isus Hristos! Natural este să mori, nu să învii! Învierea (Domnului Isus) dinamitează toată experiența noastră de viață, oricâtă ar fi ea! Golgota și Învierea constituie un punct de cotitură dramatică în istoria omenirii. N-ar exista creștinism și Evanghelie fără cruce și fără Înviere. Biblia toată ne conduce într-acolo, și prin ea – la conștientizarea și asumarea propriei învieri!
Fără Învierea Lui, moartea ar fi dominanta lumii, și nu ar exista premiză pentru noua Creație! Odată cu Învierea lui Isus, a fost eliberată o formidabilă forță și energie, care schimbă și reformează universul și eliberează omenirea din robia lui Satan, a păcatului și a morții. Iar dacă știm și acceptăm aceste câteva realități fundamentale, de ce ne mai permitem să lăsăm mărunțișurile efemere să ne fure bucuria de a fi părtași acestei forțe?!
Învierea este concretizarea planului divin și confirmarea că Isus l-a împlinit întru totul, în ascultare deplină de Dumnezeu-Tatăl. Dintre autorii biblici, Ioan este cel mai amănunțit în descrierea Învierii lui Isus: ultimele două capitole ale Evangheliei sale relatează evenimentele (momentului, și ulterioare) Învierii – pe lângă relatările asemănătoare cu ale sinopticilor incluzând și scene pentru care are exclusivitatea absolută. Relatarea lui Ioan redă umătoarele momente asociate Învierii: Maria Magdalena la mormânt (20:1-2); Petru și Ioan la mormânt (20:3-10); Isus viu Se arată Mariei Magdalena (20:11-18); Isus cel înviat Se arată celor 10 ucenici (20:19-23); Isus înviat Se arată ucenicilor inclusiv Toma (20:24-29); Isus cel înviat Se arată ucenicilor la marea Tiberiadei (21:1-14); Isus vorbește cu Petru și Ioan (21:15-23). Acestor 7 scene li se adaugă și două mențiuni despre scopul și structura Evangheliei (ultimele două versete din fiecare din ultimele două capitole), și pentru a sublinia că Ioan a inclus în scrierea sa doar o selecție (o mică parte) a evenimentelor uimitoare care au marcat viața, moartea și Învierea lui Isus.
Deci după ce este prima persoană surprinsă la mormânt, în dimineața Învierii – atât surprinsă de Ioan în debutul capitolului, cât și ea însăși surprinsă de faptul că accesul în mormânt nu mai era blocat – se pare că tot Maria a fost și primul martor al Învierii (și-n legătură cu asta toți evangheliștii sunt de acord: Mat. 28:1; Mc. 16:1; Lc. 24:10; Ioan 20:12-17) Dacă am citit atent și am numărat bine, Isus S-a arătat de unsprezece ori înainte de înălţarea Sa la cer şi de trei ori după aceea. (Dar, așa cum putem deduce din text și context, cred că au mai existat destule alte astfel de apariţii care nu sunt descrise aici!)
Celor care (se) întreabă de ce i-a apărut Isus mai întâi Mariei Magdalena, i-aș putea răspunde cu versetul 17 din Proverbe 8 (unde vorbește Înțelepciunea): „Eu iubesc pe cei ce mă iubesc, şi cei ce mă caută cu tot dinadinsul mă găsesc.” Maria L-a căutat pe Domnul şi L-a căutat devreme (aşa cum spune traducerea în engleză a versetului din Proverbe).
Vă reamintesc: Simon Petru și Ioan – anunțați de Maria – ajunseseră și ei la mormânt și constataseră că într-adevăr Isus nu mai era în mormânt... și ca unii care fie văzuseră ce trebuia văzut, fie nu mai știau ce să facă, pleacă împreună spre casa unde probabil locuiau sau se strângeau împreună în acele zile tulburi...
Dar Maria şedea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap şi altul la picioare. „Femeie”, i-au zis ei, „pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.” După ce a zis aceste vorbe, s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus. „Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea a crezut că este grădinarul şi I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.” (Ioan 20:11-15)
Sigur, în prima fază Maria n-a ştiut că Isus era Cel ce stătea în faţa ei. Ştiţi de ce? Nici ea nu credea că Isus a înviat. Necredinţa este oarbă. Necredinţa este surdă, ba este și mută (ca în cazul lui Zaharia). Maria Îl iubea pe Domnul, este adevărat, dar dragostea trebuie să fie dublată de credinţă. Ea plângea pentru că Îl iubea, dar şi pentru că nu credea!
Cât de mult este schimbat trupul glorificat? Nu ştiu, dar nu cred că schimbarea este atât de mare încât să justifice faptul că Maria nu L-a putut recunoaşte pe Isus. Ea se concentra numai asupra suferinţei sale. Deşi zărește întâi doi îngeri, parcă nu percutează cum ar fi trebuit... ca și cum fie era ceva banal, fie nu apucase să proceseze imaginea... Iar ei pun întrebarea „De ce plângi?” nu pentru că nu ar şti răspunsul, ci pentru că doreau să trezească în Maria o cât de mică dovadă de credinţă. Răspunsul ei arată că nu se putea gândi decât la un singur lucru: Domnul Isus era mort şi probabil că trupul fusese furat. Ea nu se aşteaptă să-L vadă pe Hristos în viaţă. În necredinţa ei, ea nu-L recunoaşte nici pe Isus... care practic repetă întrebarea îngerilor...
Cred că Domnul Și-a dat seama cât de tulburată era Maria, dar poate și de cât de schimbată era înfățișarea Sa, de vreme ce Maria nu I-a recunoscut nici chipul, nici vocea...
Isus i-a zis: „Marie!” Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte: „Rabuni!”, adică „Învăţătorule!” (Ioan 20:16)
Cred că abia când Isus a strigat-o pe nume, Maria I-a recunoscut vocea – poate pentru că numai El putea rosti numele ei în felul acela special! Dacă Domnul va zăbovi şi vom trece cu toții pragul morţii, trupurile noastre vor fi înviate când Domnul ne va striga pe nume, aşa cum i-a strigat pe nume pe toţi cei înviaţi acum aproape două mii de ani. Iar noi Îi vom recunoaște glasul, ca orice oaie ce cunoaște vocea păstorului, și ca Maria în dimineața Învierii!
„Nu mă ţine”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (Ioan 20:17)
Cuvântul folosit de Domnul în atenționarea Mariei este (în latină) vestita expresie Noli me tangere („Nu mă atinge!”), iar în greacă: haptomai, care înseamnă „Nu te agăţa, nu te ţine de mine”. Mai târziu, El îi va îndemna pe ucenici să-L pipăie, să-L atingă. Este vreo inconsecvență? Deloc! El îi motivează aici Mariei: „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu”. Acesta era motivul pentru care ea nu trebuia să-L ţină. Se pare că Domnul Isus a făcut lucrul acesta după ce S-a despărțit de Maria și înainte de a apărea în faţa ucenicilor în casă. Eu cred că Domnul Isus Şi-a înfăţişat sângele înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, iar acest sânge a transformat scaunul de judecată în scaunul îndurării, la care venim noi şi astăzi. Sângele Lui a fost vărsat pentru păcatul meu şi al vostru. Sângele lui Isus va fi acolo întreaga veşnicie ca o mărturie eternă despre preţul pe care l-a plătit El pentru noi! După care, când i-a întâlnit pe ucenicii confuzi și temători, i-a îndemnat să-L atingă pentru ca ei să se convingă că El nu e un spectru, o arătare, ci un trup concret... pentru regăsirea și întărirea credinței, deci!
Cred că deja nu ne mai miră – deși pe iudei continuă să-i agaseze! – că Isus Hristos Îl numeşte pe Dumnezeu: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Relaţia Lui cu Tatăl a fost și este diferită de relaţia noastră cu El. Noi devenim copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, în timp ce Hristos este un parte organică a Sfintei Treimi, Fiul veşnic al lui Dumnezeu. El face aici această distincţie.
Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri. În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” (Ioan 20:18-19)
Acest grup se împrăştiase când Isus a fost prins şi dus la Cruce, dar acum se pare că se adunaseră din nou şi, cuprinşi de frică, se ascundeau într-o cameră. Iar Domnul trimite la ei... o femeie (numită de părinții latini ai Bisericii apostola apostolorum = „apostola apostolilor”, dar nu în sensul de „cel mai important apostol”, ci de „trimis la apostoli”, apostol pentru viitorii apostoli). Avem deci în Maria Magdalena un personaj important: cel dintâi martor al Învierii și mesagera Învierii între/către ucencii/apostolii Domnului!
Nu știu dac-ați observat: când supranaturalul se intersectează cu normalul, naturalul – mesajul este întotdeauna „Pace” sau „Nu vă temeţi!” Acum, când dumnezeirea Sa vine din nou în contact cu umanitatea ucenicilor, Isus le spune: „Pace vouă!” Este vorba de pacea care vine din îndreptăţirea prin credinţa în Domnul Isus Hristos. El este Cel care ne aduce pacea cu Dumnezeu!
Și să mai remarcăm că de astă dată ucenicii L-au cunoscut când L-au văzut pe Domnul. Aceşti oameni erau înspăimântaţi. Isus a apărut în trupul Său glorificat şi a intrat în odaie trecând de uşile încuiate. De aici putem deduce că trupul glorificat nu se supune legilor universului fizic. De aceea cred că, atunci când va avea loc Răpirea, când trupurile noastre vor fi schimbate, nu va exista nicio dificultate să ne-ntâlnim cu Domnul în văzduh!
Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul. (Ioan 20:20)
Deşi Isus are un trup glorificat, urmele cuielor şi coasta străpunsă au rămas. Ucenicii văd asemănarea neobişnuită cu trupul pe care-L văzuseră atârnat pe Cruce. Rănile sunt acolo unde trebuie. Eu nu-mi închipui că trupurile noastre slăvite vor avea răni. A fost nevoie ca trupul lui Isus să poarte aceste răni pentru că acestea sunt răni pe care El le-a îndurat pentru noi. El a purtat în trupul Său rănile noastre pentru ca să ne poată prezenta înaintea lui Dumnezeu fără vină şi fără pată. Isus a luat asupra Lui păcatul nostru şi aceasta va fi dovada acestui fapt în veşnicie.
Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20:21)
Nu cred că Domnul Se repetă pur şi simplu. Aici este vorba despre o altfel de pace. În versetul 19 era pacea răscumpărării, pacea cu Dumnezeu. Acum răscumpărarea este desăvârşită. Aceasta este pacea descrisă în Matei 11:28: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Aceasta este odihna răscumpărării, odihna păcii.
Mai există şi o altfel de pace. Este pacea tuturor celor care au părtăşie cu Dumnezeu şi fac voia Lui. Aceasta este pacea descrisă în Matei 11:29: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.”
Răscumpărarea a fost realizată. Acum Hristos îi trimite aşa cum şi Tatăl Îl trimisese pe El în lume. El menţionase acest lucru în rugăciunea Lui de Mare Preot: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.” (Ioan 17:18).
După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! (Ioan 20:22)
Era o perioadă a istoriei de tranziţie de la epoca Legii la epoca harului – este intervalul acesta (din vieţile acestor oameni şi din manifestările Domnului Isus), dintre moartea şi învierea Sa şi Ziua Cincizecimii. A fost o scurtă perioadă unică în istoria omenirii!
Domnul le vorbise despre rugăciune, aşa cum putem citi în Luca 11. Le spusese că, dacă vor cere, li se va da. În versetul 13 din capitolul acela, El le spune că vorbeşte mai ales despre darului Duhului Sfânt pe care Tatăl ceresc îl va da celor ce-l vor cere. Din câte ne putem da noi seama, ei nu l-au cerut niciodată! În Ioan 14:16, Isus spune: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor.” Este adevărat că Simon Petru a demonstrat un oarecare discernământ când a spus că Isus este Hristostul, dar după numai câteva minute I-a spus să nu meargă la cruce ca să moară. Cred că în momentul în care Domnul a suflat asupra lor şi a spus: „Luaţi Duhul Sfânt!”, aceşti oameni au fost regeneraţi. Înainte de aceasta, ei nu avuseseră Duhul Sfânt înăuntrul lor.
Această expresie – „a suflat peste ei” – mai apare doar o singură dată în Biblie: în Geneza 2:7, Dumnezeu a suflat în Adam şi Eva suflarea vieţii. Îmi vine să spun că atunci când Isus Hristos a suflat peste ucenici şi le-a dat Duhul Sfânt, ei au primit astfel viaţa veşnică. Aceasta – Duhul Sfânt și siguranța vieții veșnice – îi va susţine şi îi va menţine în siguranţă în intervalul dintre Înălţarea Sa la cer şi Ziua Cincizecimii... de fapt, până la capăt!
Apoi, în Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a venit şi i-a botezat în trupul lui Hristos. De asemenea, tot atunci au fost înzestraţi cu putere de sus. Biserica a luat fiinţă chiar în ziua aceea. Şi tot atunci a fost începutul existenţei Duhului Sfânt în lume. El locuieşte în cel credincios şi îl botează în trupul lui Hristos.
Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.” (Ioan 20:23)
Acesta este un verset important care, de cele mai multe ori, este înţeles greşit. John Calvin spunea: „Când Hristos le spune apostolilor să ierte păcatele, El nu le încredinţează lor ceva ce stă numai în puterea Sa. Lui I-a fost încredinţată sarcina și puterea de a ierta păcatele. El le încredinţează numai propovăduirea iertării păcatelor în Numele Lui!”
Nici în cartea Faptele Apostolilor, nici în Epistolele lui Pavel nu întâlnim vreun incident în care vreun apostol să fi iertat păcatele cuiva. Ei merg pretutindeni şi vestesc iertarea păcatelor. Prin ce anume se obţine iertarea păcatelor? Aceasta nu este o lucrare arbitrară, care se poate face oricum, și nu depinde de interpretări sau intervenții omenești! Iertarea păcatelor se face numai prin sângele lui Isus Hristos. În Vechiul Testament, iertarea păcatelor se baza pe faptul că Hristos va veni şi va muri pentru păcatele oamenilor. Dumnezeu mântuia atunci „pe datorie”, până când avea să vină Hristos să moară pentru păcate. Astăzi, Dumnezeu iartă păcatele când noi credem că Hristos a murit pentru ele.
Putem noi înlătura păcatele? Nicidecum! Dar putem contribui la facilitarea acestei lucrări divine – prin vestirea Evangheliei! Aceasta este lucrarea cea mai importantă pe care o putem face. Era minunat când cineva Îl urma pe Hristos, cât a trăit El pe acest pământ. Dar este extraordinar să ştim că, prin simpla prezentare a Cuvântului lui Dumnezeu, oamenii ajung să-L primească pe Domnul Isus Hristos şi să devină făpturi noi în El. „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate” – aşa ceva se întâmplă atunci când noi vestim Evanghelia harului lui Dumnezeu. Acesta este privilegiul cel mai glorios pe care-l putem avea astăzi. Mai mult decât privilegiu – este responsabilitate. Dacă nu predicăm lumii Evanghelia, păcatele nu le vor fi iertate. Cred că acum noi culegem roadele anilor în care nu am dus Evanghelia în toată lumea. Noi avem singurul lucru care va aduce iertare lumii – Evanghelia lui Isus Hristos. Dragi prieteni, ce faceţi voi cu această comoară nepreţuită?
Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Isus. (Ioan 20:24)
Pot doar să avansez presupuneri cu privire la motivul absenţei lui Toma. Cred că era un lup singuratic şi un om neîncrezător. Era mai degrabă pesimist şi se aştepta la ce era mai rău în orice situaţie. Cred că ceilalţi ucenici vorbeau cu entuziasm despre învierea lui Isus, dar Toma pur şi simplu nu putea crede acest lucru.
Ceilalţi ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!” Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20:25)
Îndoiala lui Toma pare uriaşă! Dar circumspecția lui trebuie văzută și prin prisma atenționării Domnului că vor veni mulți care se vor da drept Hristos! Da, coechipierii lui îl văzuseră cu ochii lor pe Domnul, dar Toma nu le dă lesne crezare! Dar măcar are un motiv în plus să rămână împreună cu ceilalţi ucenici.
Dacă vreţi să creşteţi în har, trebuie să fiţi împreună cu sfinţii lui Dumnezeu şi să creşteţi împreună cu ei! Aveţi nevoie să împărtăşiţi altora ce învăţaţi din Cuvântul lui Dumnezeu. „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 10:25). Trebuie să fim împreună pentru a creşte împreună. Eu cred că acele zile petrecute împreună i-au întărit și încurajat pe ucenici! Dovadă – peste o săptămână îi găsim tot împreună...
După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!” Apoi a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:26-28)
Acest fragment nu ne spune dacă Toma a şi făcut ce i s-a spus. Nu ni se spune că el a întins mâna şi L-a atins pe Domnul Isus. Nici nu cred că era nevoie. Mulţi oameni spun şi astăzi: „Dacă L-aş vedea, dacă L-aş putea atinge, atunci aş crede!” Problema nu constă în lipsa dovezilor referitoare la moartea şi învierea lui Isus. Problema este în inima omului.
Dumnezeu va lămuri îndoiala sinceră din inima unui om, dar nu cred că El Se va ocupa de îndoielile nesincere. Mulţi spun că nu pot crede Biblia. Ei pretind că problema lor este de natură intelectuală. Dar cei mai mulţi oameni nu acceptă Biblia din cauză că ea amendează problemele lor morale. Cineva mi-a spus acum câtva timp că nu poate crede în Vechiul Testament. Am aflat ieri că acest om trăieşte în adulter. Vechiul Testament spune: „Să nu preacurveşti!” (Exod 20:14). El nu vrea să creadă ce spune Vechiul Testament.
Dar sunt convins că Dumnezeu va lămuri întotdeauna îndoielile unui om sincer. Nu veţi găsi o mărturie mai puternică despre Domnul Isus decât mărturia de Toma. Este una dintre marile mărturisiri de credinţă ale Scripturii. Pentru un evreu, a spune: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” era mai presus de orice altceva. Şi aceste cuvinte ies de pe buzele lui Toma, omul care s-a îndoit atât de mult!
„Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.” (Ioan 20:29)
Noi, cei care credem astăzi în realitatea morţii şi învierii lui Isus Hristos, fără să-L fi văzut/pipăit – avem parte de această fericire/binecuvântare specială pomenită aici...
Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui. (Ioan 20:30-31)
Aceasta este cheia acestei Evanghelii. Domnul Isus a făcut multe alte lucruri care nu sunt consemnate. El a vindecat mii de oameni. Cred că Ioan vrea să spună şi că Isus a mai făcut multe alte lucruri după învierea Sa, lucruri care nu au mai fost scrise. Evanghelistul Ioan a făcut o selecţie a celor scrise. El a ales materialul pe care l-a scris pentru că avea în vedere un scop clar... El nu a încercat să scrie o biografie a lui Isus Hristos. El nici măcar nu a încercat să umple golurile lăsate de ceilalţi evanghelişti în prezentarea vieţii Domnului. El a scris pentru ca voi „să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.” Numai prin credinţă primiţi viaţa şi sunteţi născuţi din nou. Veţi fi copii ai lui Dumnezeu numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos!
Bucurați-vă în această siguranță, care vă deschide cele mai mărețe perspective!