Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dacă ni s-a acordat favoarea de a ne reîntâlni unii cu alții prin intermediul acestui program, zic să nu pierdem niciun moment, stimați prieteni ai Cuvântului! Biblia mea a rămas deschisă la Evanghelia după Ioan, secțiunea care ne preocupă în această perioadă. Suntem mai precis la cap. 10, care – plecând de la 2 autodefiniții hristice de tipul „Eu sunt” – ne oferă o ilustrație, cu explicație și aplicație, pe care Domnul Isus le întrețese în două dialoguri discursive, care au loc la distanță de câteva luni unul de celălalt.
Primele versete ale cap. 10 prezintă imaginea relației dintre păstor și oile sale – o imagine familiară audienței Sale, chiar dacă se aflau în acele momente în Ierusalim... Domnul subliniază că adevăratul păstor intră pe ușă, că își cheamă oile pe nume și ele îi recunosc vocea, că el conduce oile, care îl urmează. Impostorii, străinii, mercenarii, animați doar de scopuri financiare, încearcă să intre în staul pe alte căi, dar oile nu-i recunosc și nu-i urmează! (Ce bine-ar fi să fie și azi adevărat asta, în ce privește lucrarea creștină!)
În explicarea acestei ilustrații, Mântuitorul Isus Hristos se definește drept Ușa – și (cum spuneam și data trecută) e bine să reținem că se menționează aici câteva uși diferite:
„Uşa staulului” (v. 1). Staulul este poporul Israel. Isus va scoate oile Sale din iudaism, le va scoate de sub un sistem legalist.
„Uşa oilor” (v. 7). Isus este Uşa pentru cei care ies din iudaism (cum era și omul care fusese orb şi care acum era exclus din sinagogă). El i-a chemat: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos” (Fapte 2:40). Domnul e ușa de ieșire din sisteme religioase, către adevărata viață!
„Uşa” (v. 9). Isus Hristos este Uşa atât pentru iudei cât şi pentru neamuri. El este Uşa mântuirii. Copiii lui Dumnezeu au, în Isus Hristos, libertatea de a intra şi de a ieşi... şi au parte de păşune (Cuvântul lui Dumnezeu). Satan – prin orice mijloace – încearcă doar să fure și să distrugă, dar Domnul Hristos dă viață din belșug și-Și îngrijește fiecare oaie.
Dar Mîntuitorul nu este doar Ușa (atât de importantă, cu toate aceste funcțiuni), ci și Păstorul – îngrijitor, păzitor și călăuzitor al turmei... și nu orice păstor, ci „Păstorul cel Bun”!
Cum poate Isus să fie şi Uşa, şi Păstorul în acelaşi timp? Ei bine, în practica acelor vremuri, omul care păzea staulul dormea de-a curmezişul intrării, astfel încât el însuşi era uşa. Isus este și Uşa, El este şi Păstorul cel Bun, Cel ce stă în dreptul intrării. El este Uşa ce se deschide pentru viaţă veşnică. El este și Păstorul cel Bun, care oferă protecţie celor ce-I aparţin.
(Bine, Isus mai este şi Mielul lui Dumnezeu. Cum poate Mielul lui Dumnezeu să fie în acelaşi timp Păstorul cel Bun? Am mai spus, nu e o vorba de o suprapunere de metafore, ci unul dintre cele mai măreţe adevăruri din Scriptură. El este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). El a coborât şi S-a făcut asemenea nouă, care suntem oile – dar El este în primul rând Păstorul. Faptul că a devenit Miel arată natura umană a lui Isus Hristos. Faptul că El este Păstorul cel Bun arată divinitatea Lui. Numai El a fost vrednic şi a avut puterea să ne salveze. Niciun alt om nu putea face asta, ci doar Dumnezeu Întrupat!)
Să mai spunem că în calitatea Sa de Păstor, Domnul Isus Hristos are o întreită relaţie cu toți cei care fac parte din Turma Lui (Biserica Lui). În primul rând, El este Păstorul cel Bun, iar acest concept este enunțat în versetul 11: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi”. Asta a făcut în trecut – a murit pentru fiecare din noi! Apoi, El este Marele Păstor, aşa cum citim în Evrei 13:20: „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor”. Aşadar, acum El este Marele Păstor al oilor (cum citim şi în Psalmul 23). Și este de asemenea Păstorul cel mare. Asta se referă la viitor. Petru spune în prima sa epistolă „Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei” (1 Pet. 5:4). Imaginea de perspectivă este întărită și prin cuvintele din Apoc. 7:17 = „Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”
Deci un Păstor în trei timpi – Păstorul cel Bun care Și-a dat viaţa pentru oile Lui, care le protejează, și care-și va strânge, revigora și recompensa fiecare oaie din turma Sa unică!
Așadar, dacă prima parte a cap. 10 prezintă ilustrația (relația dintre păstor și oile sale – vers. 1-6) și explicația (detaliată, a simbolisticii acestei relații – vers. 7-21), partea a doua a cap. 10, în care intrăm și noi acum, include aplicația acestei ilustrații... din care deducem – având în vedere momentul de timp când se desfășoară acest pasaj – că iată: după două-trei luni de la cuvintele spuse în prima parte, evreii încă se mai certau cu privire la cuvintele Domnului, și înțelesul lor. Iar dacă în prima jumătate a capitolului 10 am avut de-a face cu umanitatea/omenitatea Domnului Isus, partea a doua va sublinia divinitatea Sa, plasându-L în același plan cu Iahweh – Dumnezeul lui Israel.
În Ierusalim se prăznuia atunci praznicul Înnoirii Templului. Era iarna. (Ioan 10:22)
Personal, acest verset mă face gelos! Rar găsești atâta concizie și expresivitate, atâta informație condensată în așa de puține cuvinte, fără înflorituri și fără lipsuri. Omenirea de azi, care emite atâtea cuvinte și spune așa de puține, ar trebui să învețe de la Ioan! Sărbătoarea Corturilor (în siajul căreia se petrecuseră cele din prima parte a cap. 10) corespunde în calendarele noastre începutului de octombrie. Sărbătoarea Înnoirii era în ultima parte a lunii decembrie, din 25 Kislev... aşadar putem presupune un interval de 10-12 săpămâni între vers. 21 și 22. Această celebrare amintea momentul în care Iuda Macabeul a eliberat Templul de sub Antioh Epifanul, împăratul seleucid care jefuise și pângărise Templul. Revolta macabeilor (începută în anul 167 î.Hr.) se va finaliza cu succes după trei ani, astfel că în 164 î.Hr. Templul a fost rededicat închinării la Iahweh. Se mai numește „sărbătoarea luminilor” (ebr. Hanukkah), pentru că în fiecare casă se aprind una după alta luminile din sfeșnicul cu 9 brațe menorah, iar praznicul ținea tot 8 zile (precum Sukkot – Corturile/Colibele). De fapt, celebrarea este de actualitate și-n zilele noastre.
Acum, nu știu dacă Ioan a intenționat ca informația „Era iarna” – să aibă (pe lângă precizarea astronomică, meteorologică) și un sens spiritual – dacă da, e posibil să fi făcut aluzie și la răceala tot mai mare (până la îngheț!) a conducătorilor iudei față de Isus (cum se va vedea de altfel imediat!) Isus se apropia de capătul dialogului Său – intens antagonic – cu norodul și cu liderii iudei. Pe măsură ce vom înainta în Evanghelia după Ioan, El Se va adresa cu precădere celor care erau ai Lui. El nu va mai ţine cuvântări publice. Devenise deja prea târziu pentru seceriş. Mielul lui Dumnezeu va deveni tot mai tăcut în perioada aceasta, de pregătire pentru crucea pe care va muri pentru păcatele lumii...
Aș vrea să vă rog să vă gândiți serios – că dacă amânaţi prea mult sau de prea multe ori momentul de a decide să-L urmați, poate veni vremea când va fi prea târziu. Iarna vine peste dumneavoastră. Va veni ziua în care nu veţi mai putea auzi. Dacă aveţi de gând să faceţi ceva față de Isus, acţionaţi acum. Dacă nu L-aţi acceptat cu adevărat pe Isus Hristos ca Mântuitor personal, vreau să vă spun că iarna este pe drum. Vine vremea când va fi prea târziu ca să mai puteți fi mântuiţi. Veţi stărui în a-L respinge... până când va fi prea târziu, şi nu veţi mai putea să-L acceptaţi. Profetul a amintit despre acest lucru: „Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit, şi noi tot nu suntem mântuiţi!” (Ier. 8:20).
Şi Isus Se plimba prin Templu, pe sub pridvorul lui Solomon. Iudeii L-au înconjurat şi I-au zis: „Până când ne tot ţii sufletele în încordare? Dacă eşti Hristosul, spune-ne-o desluşit.“ (Ioan 10:23-24)
Această terasă închidea partea dinspre răsărit a curții neamurilor... deci dedesubt era valea Chedronului. Era un loc acoperit cu un plafon de lemn de cedru, ferit deci de intemperii, și unde rabinii își dăscăleau ucenicii, iar oamenii obișnuiau să continue discuțiile pe teme biblice, după ceremoniile de la Templu. Ulterior, acolo se vor strânge și creștini, iar Petru și Ioan au predicat și au făcut minuni în acest pridvor (Fapte 3:11; 5:12) Era deci iarnă, iar Domnul nostru Se plimba prin pridvorul lui Solomon.
E clar că solicitarea acestor iudei încordați și înfierbântați nu izvora din dorința sinceră de a-L cunoaște mai bine pe Isus, ci încercau să-L facă să spună ceva de care să se agațe ei ca să-L incrimineze! Isus Se prezentase foarte clar, iar cei care auziseră acceptaseră că El era Mesia, Hristosul. Amintiţi-vă că Andrei îi spusese fratelui său: „Noi L-am găsit pe Mesia” (vezi Ioan 1:41). Natanael L-a proclamat din prima: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” (Ioan 1:49). Femeia samariteancă înţelesese cine era El, iar bărbaţii samariteni recunoscuseră nesiliți de nimeni: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4:42). De asemenea, orbul vindecat a crezut şi s-a închinat în faţa Lui. Acum, aceşti lideri religioşi nu urmăreau, prin întrebările lor, decât să-L învinuiască! Ei voiau să facă să pară că oricum era vina lui Isus că nu le oferă suficiente informaţii!... când de fapt ei erau vinovaţi că nu credeau lucrurile pe care le spunea Dumnezeu. Isus arătase că este Mesia, pentru cei dispuşi să asculte... iar acum el repetă asta:
„V-am spus“, le-a răspuns Isus, „şi nu credeţi. Lucrările pe care le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine. Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.“ (Ioan 10:25-26)
Isus le spune că dovedise deja că El este Mesia: în primul rând, lucrările pe care le făcuse erau dovada. El Se născuse din linia genealogică a lui David, conform profeţiei. Ioan Botezătorul Îl prezentase ca atare. Niciun om nu gândea cum gândea El. Niciun om nu-L putea acuza de vreun păcat. Când Ioan Botezătorul şi-a trimis ucenicii să afle dacă Isus era Mesia ori dacă trebuiau să aştepte pe un altul, Isus le-a spus să se întoarcă la Ioan Botezătorul şi să-i povestească despre lucrările pe care le-au văzut că le făcea El. Astfel, Ioan Botezătorul va trage singur concluzia că Isus era Mesia. Învăţăturile pe care le oferea Isus, trăirea Sa, minunile pe care le făcea, toate acestea dovedeau că El era Mesia. Problema nu era lipsa dovezilor, problema era lipsa credinţei! Faptul că aceşti lideri nu credeau dovedeşte faptul că ei nu erau oile Lui!
Aceasta era partea întunecată a lucrurilor. Dar Domnul le spune şi partea cea bună:
„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu...“ (Ioan 10:27-29)
Așa cum oile dau ascultare glasului păstorului pe care-l cunosc, la fel semnul distinctiv care certifică apartenenţa și caracterul creștinilor autentici este ascultarea. Vreţi să ştiţi dacă o persoană este mântuită sau nu? Vedeţi dacă ascultă de Hristos. Urechile noastre trebuie să fie atente pentru a auzi glasul Lui. „Urechea care aude şi ochiul care vede, pe amândouă Domnul le-a făcut” (Prov. 20:12) – și nu în sens de creație, ci de exercitare a funcțiunilor... pentru că nu orice ochi vede, nu orice ochi aude, decât cele atinse/făcute de Dumnezeu să funcționeze conform scopurilor inițiale.
Iar creștinii Îl cunosc pe Domnul lor pentru că ei au fost cunoscuți întâi. „Eu le cunosc” – afirmă Isus despre oile din turma Sa. Eu mă bucur că este cineva care mă cunoaşte, voi nu? Mi se mai întâmplă să fiu înţeles greşit şi să fiu nevoit să explic unele lucruri. Dar nu trebuie să-I explic nimic Lui. El ştie când încerc să mă justific, ştie când evit un subiect... El mă înţelege, mă cunoaşte... sigur că nu mă aprobă în tot ce fac, spun, gândesc – dar are răbdare, mă corectează, mă ajută să deprind calea și comportarea bună!
„Ele vin după mine.” Eu cred în siguranţa mântuirii credinciosului şi în incertitudinea celui care se preface că e credincios. Este foarte simplu: dacă un păstor îşi cheamă oile din staul dimineaţa şi din cinci sute de oi, o sută ies şi Îl urmează, înseamnă că doar cele o sută sunt ale lui. Celelalte patru sute de oi nu sunt ale Lui. „Ele vin după Mine...”
„Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri...” Dacă El oferă viaţa veşnică, aceasta înseamnă că nimeni nu o poate obţine altfel, prin niciun fel de efort personal. Doar El o oferă! Observaţi că este vorba despre viaţă veşnică. Dacă este pierdută după o săptămână, după un an sau dacă o aveţi numai până ce păcătuiţi, atunci nu mai este veşnică. Oamenii nu sunt oile Lui dacă nu au viaţa veşnică. Dacă oile sunt în pericol, El le va ocroti. Dacă se vor împrăştia, El le va aduce înapoi. Ele nu vor pieri niciodată. Vor aluneca şi vor cădea? Da. Vor pieri? Nu. Poate că oile vor ajunge la un moment dat în troaca porcilor, dar nu există nicio oaie care să stea de bună voie în troaca porcilor. Oile nu trăiesc la un loc cu porcii. Oaia va rămâne întotdeauna oaie. Nimeni nu poate smulge oile din mâna Mântuitorului. Niciun duşman, niciun om, nicio fiinţă creată nu poate smulge oile din mâna Lui. Acest lucru este nemaipomenit! Cineva mi-a spus odată că este posibil ca oaia să sară din mâna Lui şi să fugă, pentru că noi suntem fiinţe create cu libertate de alegere. Ascultaţi această asigurare: „nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. El este Păstorul, El este Dumnezeu. Dacă vă gândiţi că puteţi sări, gândul acesta e de la Cel rău, care vrea să vă piardă... Tatăl vrea și poate să Îşi pună mâna peste voi ca să nu puteţi sări. El vă poate ţine bine cu amândouă mâinile, dar să știți că nici nu vă va ține cu forța! Sunt mâinile lui Dumnezeu; nicio fiinţă şi niciun lucru nu poate smulge oile din mâna Lui – dar „o inimă rea și necredincioasă... vă poate despărți de Dumnezeul cel viu!”
Cu ani în urmă, un fermier îmi spunea cum e cu oile (povestește JVMcGee). Îmi spunea că avusese vreo două mii de oi, şi cineva trebuia să le urmărească întotdeauna. Dacă două oiţe trec dealul şi se îndepărtează de turmă cu un kilometru, sunt pierdute; ele nu mai pot găsi singure calea înapoi. Oile pot fi în siguranţă numai dacă păstorul se află în mijlocul lor. Şi dacă vine lupul şi o atacă pe una din ele, cealaltă nu fuge să-şi caute turma pentru a fi în siguranţă... nu ştie încotro este turma. Nu face nimic altceva decât să behăie şi să aştepte să fie luată drept desert de către lup. Oaia nu dispune de nicio formă de apărare, nu poate nici măcar să-şi întreacă la fugă duşmanul. Dacă oile sunt în siguranţă, aceasta se datorează faptului că au un păstor bun care are grijă de ele, și nu pentru că oaia ar fi inteligentă, curajoasă sau descurcăreaţă.
Dacă vă spun că El mi-a dat viaţă veşnică, veţi spune că mă laud. Dar eu nu mă laud pe mine, ci Îl laud pe Păstorul meu... sau eu mă laud cu El! Păstorul meu e mai mult decât bun – e minunat! El n-a pierdut și nu va pierde nicio oaie – niciodată! Dacă el are la început o sută de oi, nu va ajunge la final cu nouăzeci şi nouă. Dacă se rătăceşte vreuna, El merge să o caute... Niciuna nu se va pierde!
Oile sunt o frumoasă ilustrație pentru credincioși:
-sunt animale curate, iar credincioșii au fost/sunt curățați de păcatele lor
-sunt blânde, iar creștinilor li se cere să fie neprihăniți și blânzi
-oile stau împreună, și așa fac și adevărații credincioși
-oile sunt folositoare și productive, așa cum sunt și adevărații creștini
-oile au tendința de a hoinări, iar noi nu suntem tot rătăcitori?!
-de aceea, oile au nevoie de păstor, de îndrumare și protecție... iar credincioșii au nevoie de Isus Hristos, pentru hrană, protecție și călăuzire spirituală de fiecare zi.
-în fine, oile erau folosite ca jertfe – creștinii sunt îndemnați să se dea pe ei înșiși lui Hristos ca „jertfe vii” (Rom. 12:1)
Versetele 28 și 29 din Ioan 10 vorbesc despre minunata siguranță a credincioșilor, în și prin Hristos. Noi avem nu doar viață, ci viața veșnică – atâta timp cât nu păcătuim, sau cât ne pocăim! Noi suntem în mâna Tatălui, și în grija lui Hristos – iată siguranța dublă a grijii divine pentru turma Bisericii lui Hristos! Creștinii sunt darul Tatălui pentru Fiul!
Apoi El spune că El şi Tatăl sunt una. Cu alte cuvinte, Își afirmă răspicat divinitatea:
„Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:30)
Este în primul rând o continuare a argumentării care urmărea să-i asigure că a-L urma și a se încrede în Isus este un fel de a se asigura în mâna Tatălui, pentru că Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul Isus Hristos sunt deopotrivă, și unul în celălalt. Deci nu sunt mai puțin sau mai mult în Fiul decât în tatăl, sau în tatăl decât în Fiul.
Pe cale de consecință, este prima declarație explicită a unității și identității lui Isus cu Dumnezeu-Iahweh. E intereseant că Ioan nu folosoește forma de masculin (unu), ci neutrul (tradus una), care sugerează puternic că unitatea dintre Tatăl și Fiul este una în misiune și scop. Ei sunt una în respectarea promisiunii că nimeni nu-i poat smulge pe credincioși din mâinile lor. De subliniat nuanța aceasta: aici, unitatea este de natură funcțională; data viitoare când va fi menționată (Ioan 17:21-23) va fi vorba de unitatea ființei – care (prin plasarea credincioșilor în Hristos) i-ar implica/încorpora și pe aceștia în unitatea divină!
Aceasta se dovedește prea mult și prea greu pentru audiența Domnului Isus!
Atunci iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă. Isus le-a zis: „V-am arătat multe lucrări bune care vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?” Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.” (Ioan 10:31–33)
Un lucru este sigur aici şi anume, cei care L-au auzit pe Isus atunci au înţeles foarte clar că El a spus despre Sine că este Dumnezeu. El a prezentat dovezile. Nimeni nu putea nega minunile făcute de El, fie și numai dacă ținem cont doar de miile de vindecări săvârșite... dovezile erau covârşitoare. Încerca să-i facă să înțeleagă că nimeni nu poate face așa ceva decât fiind cu , și ca , și din Dumnezeu! Iudeii L-au acuzat de blasfemie. L-au acuzat că s-a făcut pe Sine Dumnezeu. Dar aceasta era realitatea!
Isus le-a răspuns: „Nu este scris în Legea voastră: «Eu am zis: sunteţi dumnezei»”? Dacă Legea a numit «dumnezei» pe aceia cărora le-a vorbit cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate fi desfiinţată – cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: «Sunt Fiul lui Dumnezeu!» Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine, şi Eu sunt în Tatăl.” La auzul acestor vorbe, căutau iarăşi să-L prindă; dar El a scăpat din mâinile lor. (Ioan 10:34-39)
Acuzaţia era că El, pe care ei Îl considerau un simplu om, afirma că este Dumnezeu. El le citează din Psalmul 82:6: „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt»”. Oamenii sunt chemaţi să fie copii ai lui Dumnezeu, dar Isus este unic întrucât El este Cel pe care L-a sfinţit Tatăl. El este Cel ce a fost pus deoparte. El este diferit de orice alt om de pe lume. El a fost trimis în lume pentru un scop. El este Tatăl şi Tatăl este în El. De aceea El nu denigrează Legea, și nu Se distanțează de ea, ba chiar o recomandă... Și-n plus, îi invită și pe farisei să verifice puterea Cuvântului lui Dumnezeu prin care au fost săvârșite minunile dinaintea lor! Dar ei în loc să se liniștească, își sporesc aversiunea – dar în orbirea lor nu-și dau seama că invariabil El le scăpa... pt că nu-I sosise încă ceasul!
Isus S-a dus iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde botezase Ioan la început. Şi a rămas acolo. Mulţi veneau la El şi ziceau: „Ioan n-a făcut niciun semn; dar tot ce a spus Ioan despre Omul acesta era adevărat.” Şi mulţi au crezut în El în locul acela. (Ioan 10:40-42)
Ioan Botezătorul nu făcuse minuni, dar Îl proclamase pe Mesia. Isus era Mesia, Hristosul. El era Cel pe care-L așteptau să vină – iar unii au ajuns să accepte asta, atunci... Pentru că până la urmă totul este o chestiune de credință!
Deci, voi ce credeţi despre Hristos? Acesta este un test al viziunii și credinței fiecăruia! Nu puteţi avea dreptate în rest, dacă nu stabiliţi mai întâi care este poziţia voastră faţă de Isus Hristos. Ce credeţi voi despre Hristos? Dacă sunteţi oile Lui, Îi veţi auzi glasul. Dacă nu sunteţi din turma Lui, nu-I veţi auzi glasul. Glasul Lui blând va fi înăbuşit de multitudinea de voci care vă înconjoară. Doar cei ce sunt ai Lui pot distinge glasul Fiului lui Dumnezeu!
Și nu uitați: Scriptura nu greșește... nu se schimbă... și „nu poate fi desființată”! Deci, avem toate motivele să continuăm parcurgerea sa și-n edițiile următoare! Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, iată-ne ajunși – odată cu ediția de față – în chiar inima/centrul Evangheliei lui Ioan... și ce poate fi mai definitoriu pentru caracterul excepțional al acestei Evanghelii decât faptul că tot acest capitol 11 se ocupă pe-ndelete de o înviere din morți – semnul distinctiv major și promisiunea inegalabilă și fastuoasă pe care Dumnezeirea o face prin Hristos credincioșilor creștini ce se-ncred în El și iubesc și grăbesc revenirea lui?!
Înainte de a aborda textul propriu zis, să ne oprim puţin şi să încadrăm cum trebuie imaginea de ansamblu, ca să înţelegem perspectiva lui Ioan.
Cea mai importată întrebare în orice religie priveşte moartea. Viața este un mister, dar și moartea este un mare mister. De aceea, viaţa este lipsită de sens dacă nu există nicio înviere a morţilor. Întrebarea care trebuie pusă oricărei religii este în ce măsură are putere asupra morţii. Întrebarea cea mai importantă (la care și Ioan ne ajută să căpătăm un răspuns corect, adevărat și pozitiv) este următoarea: Poate Isus să învie morţii?
Evanghelia lui Ioan se aseamănă cu urcatul unui munte în sensul că fiecare capitol ne duce mai sus decât capitolul precedent. Amintiţi-vă că Ioan ne-a spus de ce a scris această evanghelie: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (Ioan 20:30-31). Dacă ne întoarcem la început: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1). „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14). În timpul cât Isus Hristos a fost pe pământ în trup de om, acest plan măreţ a fost împlinit prin minuni, pilde şi cuvântări.
În primele zece capitole, Hristos S-a revelat treptat, din ce în ce mai mult. Acest proces a început la nunta din Cana unde printre invitaţi au fost și Isus şi ucenicii Lui. A fost un prim moment edificator pentru cei ce începuseră să-L urmeze, pentru că ni se spune explicit că ucenicii Lui au crezut în El. Apoi, lucrările și cuvântările Sale autoritare, săvârșite predilect și memorabil al sărbătorile iudaice proeminente (Pesah, Sukot – Sărbătoarea Corturilor, Sărbătoarea Dedicării etc.) sunt redate astfel încât să înțelegem că poporul în majoritate Îl asculta... dar în scurtă vreme împotrivirea și contraofensiva fariseilor și cărturarilor care se simțeau amenințați de autoritatea noului Învățător a început să-și arate roadele, mulțimea devenind reticentă sau recalcitrantă; vedem că de la un moment dat lucrarea Lui a fost respinsă (Ioan 5:16), cuvintele Lui au fost respinse (Ioan 8:58-59), iar în Ioan 10:30-31 vedem că şi Persoana Lui este respinsă.
Acest capitol 11 este ca o pauză, ca un respiro în confruntarea (ce se acutiza și se extindea, a) Domnului Isus cu cei din neamul Său pământesc. Lucrarea Lui publică (sau reflectarea ei) se încheie, şi Hristos Se retrage pentru o lucrare particulară. Se concentrează asupra persoanelor, nu mai vorbeşte poporului Israel. Evenimentele prezentate în acest capitol se desfăşoară între Sărbătoarea Dedicării şi Paşte, în perioada dintre decembrie şi aprilie, cel mai probabil mai aproape de primăvară.
Teologii liberali au desconsiderat minunile. Ei susţin că niciun lucru miraculos nu-şi are locul în Biblie – nu dintr-un motiv clar ci pur şi simplu pentru că ei nu credeau în minuni. Astăzi există o doctrină sintetică enunţată cam aşa: „Eu cred în religia lui «aici şi acum». Nu mă interesează tot acel bine şi minunat care se întâmplă în viaţa de apoi. Vreau să am o religie pentru viaţa de acum, o religie practică, nu teoretică.”
De acord, și eu îmi doresc aşa ceva. Dar pe deasupra, vreau o speranţă!
Deşi ne sunt oferite şi în viața de aici multe lucruri, cel mai mare beneficiu este viaţa veşnică în Isus Hristos. Întrebarea „Vor învia morţii?” este una foarte practică. Viaţa este foarte scurtă. Perioada vieţii raportată la eternitate este infinitezimală. Am participat de curând la înmormântarea unui bărbat creştin deosebit. Erau prezenţi soţia şi mama acestuia... și observându-le, mi-am dat seama că pentru ele învierea era cât se poate de sigură și normală! Dar atunci când stai lângă un sicriu sau mormânt, și nu ai niciun reazem, nicio speranţă – atunci nu poţi decât să-ţi verşi amarul în văzduh!
Am observat că în religiile şi sectele moderne sunt multe înşelătorii şi escrocherii, dar nimeni nu se ocupă cu învierea morţilor. Deşi unii susţin că pot învia morţii, nimeni nu a arătat vreodată trupul celui înviat, corpus delicti. Când Isus a vindecat bolnavii, le-a vindecat trupurile. Când Isus a înviat oameni din morţi, le-a înviat trupurile. Multe religii promit multe lucruri pentru viaţa aceasta, dar nimic pentru viaţa de apoi. Acest lucru este ca şi cum ai încerca să convingi pe cineva să facă o călătorie dea agrement cu avionul tău, deși tu știi că nu prea te descurci la aterizare!
Marea speranţă a credinţei creştine rezidă în învierea morţilor! Evangheliile ne prezintă trei ocazii în care Isus a înviat pe cineva din morţi. A fost o fată de doisprezece ani, aceasta era un copil. A mai fost un tânăr al cărui corp era dus la cimitir. Şi a mai fost Lazăr, care era probabil o persoană mai în vârstă, care era mort de patru zile şi era îngropat deja. Au fost cu toţii înviaţi, toate aceste persoane din categorii diferite de gen și vârstă.
Vreau să fiu precis aici şi să vă spun că aceşti oameni au fost readuşi la viaţă dintre cei morţi, dar nu au fost înviaţi atunci pentru viaţa veşnică. Am putea spune că a fost vorba mai degrabă de o restaurare a vieţii. Învierea morților este aceasta (1 Cor. 15:42-44): „Trupul este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire; este semănat în ocară, şi învie în slavă; este semănat în neputinţă, şi învie în putere. Este semănat trup firesc, şi învie trup duhovnicesc.” Toţi aceşti oameni au fost înviaţi, dar nu le-a fost oferit atunci un trup de slavă. Cu toţii vor fi cunoscut moartea din nou. Hristos este prima roadă dintre cei care sunt adormiţi. El este singurul care a fost înviat cu adevărat, „Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15:23).
În vreme ce Domnul nostru a folosit diferite metode de a face minunile de vindecare, metoda prin care a înviat din morţi a fost mereu aceeaşi. I-a chemat pe nume şi le-a vorbit ca şi cum ei L-ar fi auzit. Ştiţi de ce a făcut lucrul acesta? Pentru că oamenii aceia chiar Îl auzeau! Și nu pentru că nu ar fi fost morți! Ci pentru că Isus Hristos avea autoritate asupra morții! Eu sunt mai degrabă curios de ce va fi fost atât de reținut în a-și exercita mai mult această putere! Oricum, cred că atunci când El se va întoarce şi ne va chema, fiecare se va auzi strigat pe propriul nume, pentru că pe cei mai mulți El ne va chema din morţi!
Începem să citim acum capitolul unsprezece, care debutează cu un „a fost odată...”
Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav. Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir şi I-a şters picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei. (Ioan 11:1-2)
Lazăr este contras din numele ebraic Eleazar (Dumnezeu a ajutat); doar o remarcă despre el: pentru că era o persoană modestă, obscură (a cărui înviere este comentată pentru că e un miracol hristic!), și pentru că săracul din textul din Luca 16 (care nu e neapărat o parabolă!) poartă numele Lazăr, părinții Bisericii au lansat ideea că sărmanul din Luca 16 și mortul înviat din Ioan 11 ar fi una și aceeași persoană! Am închis paranteza!
Betania – aflat la vreo 3 km de Ierusalim – este menționat ca satul Mariei... pentru că la data scrierii acestei evanghelii (cândva între anii 80-90), oamenii o identificaseră pe Maria a fi cea care L-a uns pe Isus cu nard. (Episodul mai apare și-n alte Evanghelii canonice, cu diferențe semnificative de formă, loc și moment... dar nu de fond!) Aroma răspândită din recipientul pe care l-a deșertat ea atunci pe picioarele Domnului a umplut lumea. Iar Isus a afirmat răspicat că actul acesta de costisitoare închinare și consacrare va fi menţionat de fiecare dată când se va propovădui Evanghelia. Eu sunt de părere că mulţi oameni umili care au oferit o cutie de mir (fie și-n taină, sau care n-au ajuns de cunoscuți ca Maria) vor avea parte de mai multă slavă în rai decât mulţi lideri creştini care au parte de multă publicitate aici pe pământ.
Aceasta era casa Martei. Domnul nostru mai venise în vizită aici. Marta era împovărată şi frustrată de cât de ocupată era cu pregătirea cinei. Isus i-a spus Martei că a sta la picioarele Lui şi a învăţa de la El este mai folositor decât să fii prea ocupat cu slujirea.
Așadar, am putea spune că suntem în satul Mariei, și-n casa Martei – căci ea pare să fie șefa casei! Vedeți, Domnul a dat copiilor Săi multe daruri și talanți. Majoritatea femeilor au îndeletniciri grozave și daruri minunate pentru casă şi familie. Vorbind despre libertatea femeilor, eu nu cunosc niciun şef mai grozav decât o femeie care îşi conduce bine gospodăria, în calitate de soţie şi mamă. Ea te poate da afară din bucătărie, te poate obliga să nu deschizi frigiderul, îţi poate spune să te muţi când vrea să dea cu aspiratorul. Ea conduce în bucătărie şi în toată casa. Aceasta este chemarea multor femei. Alte femei au o lucrare în afara casei. Ele îi învaţă pe copii la şcoala duminicală, conduc studii biblice şi slujesc în biserică. Femeia care slujeşte în casa ei, Îi slujeşte Domnului; femeia care slujeşte în afara casei ei, tot Domnului Îi slujeşte. Duhul Sfânt revarsă asupra lor daruri pentru diferite lucrări.
Surorile au trimis la Isus să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.” (Ioan 11:3)
Deși beneficiau de-un considerabil capital de simpatie și prietenie din partea Domnului, surorile acestea și-au păstrat cumpătul, decența și smerenia – și nu I-au cerut nimic lui Isus. Doar L-a informat cum stau lucrurile... şi Îl lasă pe El să hotărască ce să facă.
Auzim adesea rugăciuni și cereri pentru vindecarea bolnavilor. Dar este Dumnezeu un tonomat, un curier, un chelner gata să ne preia comanda şi să ne servească? Este el ca un hamal care să ne care bagajele? El nu lucrează aşa, oameni buni! Se vede că Maria şi Marta Îl cunoşteau pe Domnul... căruia doar Îi transmit: „Doamne, cel pe care-l iubeşti este bolnav.” ...„Cel pe care-l iubeşti”. Lazăr este iubit de Mântuitorul. „M-a iubit... mă iubeşte...” a spus și Pavel (vezi Gal. 2:20). Ioan spune despre sine că era apostolul pe care-l iubea Isus. Petru afirmă că Isus ne iubeşte. Din toate aceste declarații, și din experiențele noastre proprii, rezultă că de asemenea, El ne iubeşte şi pe mine, şi pe voi. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi copiii Săi.
Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” (Ioan 11:4)
Isus nu era în Betania în momentul morţii lui Lazăr, I-a fost trimis un mesaj: „Prietenul Tău la care ții mult – e bolnav!”
Unii oameni sunt de părere că un creştin nu trebuie sa fie bolnav niciodată. Face oare boala parte din voia și lucrarea Domnului? Mi-ar fi plăcut să aflu și opinia lui Lazăr! Eu cred că boala nu este un semn că Dumnezeu nu te iubeşte! „Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea, cât şi ura. Oamenii nu ştiu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.” (Ecl. 9:1). Cu alte cuvinte nu poţi să te uiţi la circumstanţele în care se află un om şi să spui dacă Dumnezeu îl iubeşte sau nu, îl pedepsește sau nu... Nu ai niciun drept să emiţi o asemenea judecată! „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor...” (1 Cor. 4:5). Isus l-a iubit pe Lazăr atunci când era bolnav. Isus chiar l-a lăsat pe Lazăr să moară, dar tot l-a iubit – și l-a făcut protagonistul unei istorii care L-a glorificat pe Dumnezeu!
Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. Deci când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era... (Ioan 11:5-6)
El te iubeşte când eşti bolnav, te iubeşte şi atunci când eşti sănătos, te iubeşte mereu. Nu poţi face nimic care să-L determine să nu te mai iubească. Poate ca vă întrebaţi de ce permite să se întâmple în viaţa voastră anumite lucruri. Eu nu cunosc motivul, dar ştiu că El vă iubeşte. El vă iubeşte fie că sunteţi sau nu creştini. Nu-L poţi împiedica să te iubească. Nu poţi opri soarele în loc să nu mai răsară, dar te poţi ascunde de lumina soarelui. Poţi deschide o umbrelă şi te poţi ascunde de dragostea lui Dumnezeu.
Pentru că El ne iubeşte, putem veni cu problemele noastre cu îndrăzneală în faţa Lui. Îndrăzneală înseamnă libertate de exprimare, deschiderea inimii înaintea Lui. Dar îndrăzneală nu înseamnă că cererile voastre devin porunci pentru Dumnezeu. Încercările ne testează credinţa şi ne aduc pe genunchi. Moise a strigat la Domnul de multe ori când apăreau probleme pe parcursul călătoriei prin pustie. Ezechia a luat mesajul de ameninţare al asirienilor şi l-a adus înaintea Domnului. Ucenicii lui Ioan Botezătorul au venit înaintea Domnului cu vestea tulburătoare a morţii lui Ioan. Noi trebuie să învăţăm să ne încredem în El chiar şi în valea umbrei morţii. El ne învaţă răbdarea, ne învaţă să ne încredem în El, ne învaţă faptul că El aranjează toate lucrurile spre bine. Noi trebuie să privim dincolo de lacrimi, de suferinţe şi de încercările vieţii şi să vedem că Dumnezeu are un scop pentru orice se întâmplă.
„Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu.” Isus lasă să se întâmple acest lucru deoarece Dumnezeu va fi proslăvit. Trebuie să înţelegem că noi nu suntem centrul Universului, şi nici casa noastră, nici biserica noastră, nici oraşul nostru... Centrul tuturor lucrurilor este Raiul şi toate lucrurile se întâmplă pentru slava lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă în viaţa noastră dacă nu este îngăduit de Dumnezeu, iar dacă El îngăduie un lucru, atunci acela va fi spre slava Lui.
Vreau să precizez faptul că Domnul o iubea şi pe Marta. De cele mai multe ori, ea nu iese bine din istoria aceasta... Comentatorii biblici nu au fost înţelegători faţă de ea, iar noi o criticăm destul de aspru. Era prea stresată, prea ocupată cu multă muncă, şi nu-și lua lucrurile cele mai bune, dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Domnul să o iubească.
Ce mi se pare interesant este că în acest capitol și episod, Lazăr este un beneficiar, dar nu un personaj principal; obiectivul se focalizează firesc pe Domnul Isus, iar surorile lui Lazăr sunt mult mai prezente în economia capitolului; într-un fel, e normal: ele erau vii, în viață, pe când Lazăr este doar un „mort drag”, de la început pînă la sfârșit... Vi se pare un lucru lipsit de milă că Isus l-a lăsat să moară? Nu, prin aceasta ni se transmite un mesaj. Domnul Isus nu era condus de sentimente, El era supus voii Tatălui. Sentimentele omeneşti I-ar fi spus să plece imediat spre Betania. Dar El în mod conştient l-a lăsat pe Lazăr să moară. Sunt momente când El îi lasă să moară pe cei pe care-i iubim. Trebuie să acceptăm faptul că El are un motiv, iar căile Lui sunt întotdeauna perfecte. Isus nu acţionează niciodată mânat de sentimente omenești; aceasta este una din cauzele care-l strică pe om, aşa procedează şi unii părinţi cu copiii. Planul și voia divină sunt motoarele acțiunilor Sale, motivaţia Lui este dragostea, iar această dragoste este spre binele omului şi spre slava lui Dumnezeu.
Şi în urmă a zis ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea.” „Învăţătorule”, I-au zis ucenicii, „acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudeea?” (Ioan 11:7-8)
Domnul și ucenicii se aflau în afara Iudeei când primește mesajul – și faptul că a mai întârziat două zile nu se datorează lipsei de dragoste și prietenie față de Lazăr sau surorile lui... spune „să ne întoarcem”. El mai fusese acolo, dar a fost nevoit să plece. Acum se întoarce şi vrea să-i scoată și pe ucenici din „zona de confort”.
Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia; dar dacă umblă noaptea se poticneşte, pentru că n-are lumina în el.” (Ioan 11:9-10)
Sunt douăsprezece ore într-o zi, nu puteţi schimba acest fapt. Tatăl I-a dat Fiului o lucrare şi nimic nu-L poate opri să o ducă la îndeplinire. Acesta este un principiu deosebit. Dumnezeu i-a dat fiecărui om o lucrare în viaţă. Nu puteţi extinde perioada lăsată pentru a o duce la îndeplinire nici măcar cu o zi, la fel cum nu puteţi opri soarele pe cer ca să nu mai coboare spre asfinţit – ideea este aici de buna folosire a timpului favorabil avut la îndemână, pentru că nu totdeauna este timp favorabil. Din fericire, nimeni, nici măcar Satana, nu poate zădărnici planul lui Dumnezeu cu privire la viaţa voastră, atât timp cât Îl urmaţi. Este periculos să nu-L urmaţi. Unii oameni sunt în întuneric pentru că nu-L au pe El, care este Lumina Lumii. Dacă-L ai pe El, poţi merge în locuri periculoase şi nu vei fi atins. Îţi vei termina lucrarea. Vei ști să folosești bine timpul și ocaziile, și vei avea roduri. Dar dacă rămâi și/sau umbli în întuneric, te vei poticni. În Betania a murit cineva. Pentru a găsi lumina în acea perioadă de întuneric, era nevoie ca Isus să meargă acolo. El este Lumina Lumii.
După aceste vorbe, le-a zis: „Lazăr, prietenul nostru, doarme , dar Mă duc să-l trezesc din somn.” Ucenicii I-au zis: „Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.” Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci, Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit. Şi mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el.” (Ioan 11:11-15)
Ucenicii nu au înţeles ce a vrut să spună Isus când a spus că Lazăr doarme. Sunt şi astăzi mulţi oameni care nu înţeleg, auzim oameni vorbind despre odihna sufletului. Odihna este pentru trup, niciodată pentru suflet. Acest lucru este valabil atât pentru odihna în timpul vieţii, cât şi pentru odihna veşnică – moartea. Moartea înseamnă separare. Trupul credinciosului se odihneşte în mormânt, dar sufletul merge la Hristos. Pentru credincios, a nu mai fi în trup înseamnă a fi în prezenţa Domnului (vezi 2 Cor. 5:8). Isus este numit cel dintâi rod al celor care dorm. Înseamnă aceasta că Domnul Isus doarme undeva acum? Nu, în niciun caz. El este în trupul Său glorificat. Credinciosul merge imediat în prezenţa Domnului, dar trupul doarme până în ziua învierii când va fi înviat.
Pentru cel credincios, moartea este doar un somn al trupului. Vă este frică să dormiţi? Nu ar trebui să vă fie. Somnul este o pauză de la lucru. Este odihna de care avem nevoie în vederea pregătirii pentru o nouă zi. Cuvântul somn este cel mai minunat cuvânt folosit pentru moartea unui credincios. Trupul adoarme şi va fi trezit de Domnul. El este singurul care are ceasul deşteptător. El este singurul care poate trezi oamenii din morţi. Într-o zi, El va veni şi ne vom trezi în noile trupuri.
Cuvântul grecesc pentru înviere este anastasis, care înseamnă „ridicare în picioare“. Strălucitul profesor universitar C. S. Lewis, de la Oxford, punea următoarea întrebare celor care spuneau că învierea este spirituală, nu fizică: „Dacă duhul este cel care se ridică, ce poziţie va lua?” Iată o întrebare la care nu puteţi răspunde prea uşor. Învierea înseamnă ridicare în picioare, ridicare la verticală şi se referă întotdeauna la trup. Sufletul nici nu moare, nici nu doarme...
Moartea este o realitate cruntă în ce priveşte trupul. Dar nu uitaţi că şi învierea este reală. Omul abandonează totul în faţa morţii. Chiar şi la spital, moartea reprezintă încetarea activităţilor. Medicii vor lucra neîncetat la un pacient, dar când acesta moare, se vor opri din lucru. Când intervine moartea, ei au terminat. Ştiinţa este neputincioasă în faţa morţii. Dar acolo unde omul trebuie să cedeze totul, acolo începe Isus. Învierea este reală.
Cineva mi-a spus odată: „Când vine vremea să mori, mori la fel ca un câine“. Eu i-am răspuns: „Eu cred că mai degrabă așa îți dorești tu să stea lucrurile! Dar, dacă nu vor sta aşa (şi cred că acest gând deja te deranjează!), atunci eşti în încurcătură, nu?” El s-a întors şi a plecat pentru că nu voia să vorbească despre acest lucru. Oamenilor le este frică de moarte... Deși versetul următor ne arată că nu chiar tuturor!
Atunci Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!” (Ioan 11:16)
Toma este un personaj destul de cunoscut, mai cu seamă prin episodul îndoielii față de învierea Mântuitorului (Ioan, 20:25)... dar și destul de neconvențional, cu o atitudine care aici pare mai degrabă pesimistă, deși nu temătoare. El dă aici glas temerilor ucenicilor că întoarcerea între iudeii înverșunați nu era cea mai bună idee, ba chiar îi punea în pericol de moarte... Dar pare că este determinat și determinant să facă acest lucru. Eu cred că Toma era sincer, la fel cum se va dovedi şi Simon Petru... Chiar dacă suntem în mijlocul povestirii, trebuie să ne oprim, dar reluăm data viitoare cu ajutorul lui Dumnezeu! Cu bine!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, ne reîntâlnim sper cu bine și din toată inima... în inima secțiunii biblice de care ne ocupăm de o vreme; suntem mai precis în capitolul 11 al Evangheliei după Ioan, pasajul central al acestei secțiuni nou-testamentare, și care cuprinde relatarea detaliată a unuia dintre ultimele miracole săvârșite de Mântuitorul Isus Hristos în scurta și intensa Lui viață terestră.
Într-un fel, este vorba – ca-n orice Evanghelie și act hristic, de altfel – tot despre mântuire, portretizată aici ca înviere din morți, ca generoasă atribuire a harului și darului vieții. Vă rog să recitiți acest capitol și din această perspectivă – veți vedea cât de mult vorbesc (Domnul, și Ioan) despre viață... poți chiar să numeri de cât de multe ori este folosit acest cuvânt în capitolul de față! (fapt ce reconfirmă una din afirmațiile de căpetenie și de început ale Evangheliei: „În El era viața și viața era lumina oamenilor” – Ioan 1:4)
Relatarea învierii lui Lazăr ocupă deci locul central al acestei Evanghelii – constituind un punct culminant al lucrării lui Isus în lume... care anticipează și moartea și învierea lui Isus, care vor fi punctul culminant al celei de a doua jumătăți a Evangheliei lui Ioan.
Am intrat data trecută în substanța acestei pilduitoare istorii a unui miracol al vieții din și prin Hristos: Domnul Isus primește vestea bolii fără speranță de vindecare a lui Lazăr... și provoacă stupoare întârziind am crede deliberat intervenția asupra prietenului Său!
Am spus și data trecută, moartea este un mister insondabil și inevitabil al existenței umane... iar perspectiva asupra a ceea ce este dincolo de moarte diferențiază și ierarhizează religiile. În ce privește creștinismul, Biblia arată că Isus Hristos nu doar că a înviat oameni din morţi (în cel puțin trei rânduri, cazurile prezentate în Evanghelii), dar a fost înviat El Însuși, atestând prin asta biruința asupra morții și parafând promisiunea vieții veșnice pentru toți cei ce se-ncred în Învierea Lui!
În același timp, ca în cazul celor trei frați din Betania, prietenii iubiți ai Domnului, faptul că boala este îngăduită între încercările la care și credincioșii sunt supuși nu înseamnă că îi iubește mai puțin sau condiționat... Așa cum rugăciunile noastre pentru vindecare sau izbăvire trebuie neapărat să primească răspunsul solicitat sau dorit de noi, doar pentru că Domnul ne iubește! Încercările ne testează credinţa şi ne aduc pe genunchi. Noi trebuie să învăţăm să ne încredem în El chiar şi în valea umbrei morţii. El ne învaţă răbdarea, ne învaţă faptul că putem să ne încredem în El, ne învaţă faptul că El aranjează toate lucrurile spre bine. Noi trebuie să privim dincolo de lacrimi, de suferinţe şi de încercările vieţii şi să vedem că Dumnezeu are un scop pentru orice se întâmplă.
Faptul că Domnul l-a lăsat pe Lazăr să moară ne arată că Isus nu acţionează niciodată mânat de sentimente. Motivaţia Lui este dragostea, iar această dragoste este spre binele omului şi spre slava lui Dumnezeu. Nimeni, nici măcar Satana, nu poate zădărnici planul lui Dumnezeu cu privire la viaţa voastră... atât timp cât vă supuneţi.
Toma este unul din puținii ucenici care nu se tem de întoarcerea printre iudeii ostili, fiind de fapt fatalistul de serviciu – dar (când pronunță: „Haideți să murim și noi cu El!” – 11:16) el anticipează de fapt perspectiva morții Învățătorului, ce va avea loc câteva zile mai târziu, în cu totul alte împrejurări decât cele conexe morții/învierii lui Lazăr.
Când a venit Isus, a aflat că Lazăr era de patru zile în mormânt. Şi, fiindcă Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii, mulţi din iudei veniseră la Marta şi Maria, ca să le mângâie pentru moartea fratelui lor. (Ioan 11:17-19)
Am spus că Betania era la vreo trei kilometri de Poarta de Aur a Ierusalimului. Mulţi iudei veniseră deja de la Ierusalim, să le consoleze pe Marta şi Maria pentru pierderea fratelui lor. Se pare că era o familie importantă în Betania şi bine cunoscută şi în Ierusalim.
Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieşit înainte; iar Maria şedea în casă. Marta a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu.” (Ioan 11:20-22)
O altă scenă distinctă a tabloului acestei întâmplări este întâlnirea lui Isus cu această persoană harnică, inimoasă, implicată, cu o voință și credinţă puternică – Marta... care aici însă este oarecum impulsivă, și dovedește – probabil pe fond de oboseală – nerăbdare şi inflexibilitate în modul în care vedea ea voia lui Dumnezeu, și implicarea celorlalți în concretizarea acesteia. Spre deosebire de ea, sora ei Maria era dispusă să aştepte acasă (pentru că învăţase să stea la picioarele lui Isus).
Acum putem să observăm că şi Marta ar fi trebuit să petreacă mai mult timp la picioarele lui Isus. Ea spune: „ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu” ... dar nu cred că se gândea că asta includea și învierea lui Lazăr! Era mai degrabă exprimarea credinței generale că Dumnezeu ascultă rugăciunile. Dar, Marta, nu ştii că El era Dumnezeu? „Dumnezeu în carne şi oase” dacă putem spune așa... El a fost în casa ta, a stat la masa ta, a mâncat din prăjiturile tale, dar nu ai observat că El era Dumnezeu, nu-i aşa? Fiecare dintre noi trebuie să stea la picioarele Lui. Trebuie să fim dispuşi să ascultăm.
Isus i-a zis: „Fratele tău va învia.” „Ştiu”, I-a răspuns Marta, „că va învia la înviere, în ziua de apoi.” Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:23-26)
Marta credea într-o înviere. Dar observaţi că este nevoie de mai puţină credinţă pentru a accepta existenţa unei învieri ce va avea loc cândva în viitor, când vom primi trupuri de slavă, decât să ne încredem acum că cei care se încred în Domnul voi fi învioraţi. Este mai uşor să credem că Domnul va veni şi că morţii vor învia, decât să credem că mâine putem să trăim pentru Domnul. Este foarte uşor să le alinăm durerile celor care suferă, spunându-le „Într-o zi îi veţi întâlni din nou!” Pentru acest lucru nu este nevoie de multă credinţă. Dar este nevoie de multă credinţă să putem spune: „Tocmai am pierdut persoana pe care o iubeam, dar mă încred în faptul că Dumnezeu este cu mine şi că El face toate lucrurile bune.” Observaţi că Marta ştia din Vechiul Testament că va exista o înviere a morţilor, dar nu arată că ar fi crezut că este posibil ca Isus s-o ajute în acel moment.
Isus i-a spus: „Marta, nu ştii că Eu sunt învierea şi viaţa?” Dacă Îl avem pe Isus, avem viaţa. „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit” se referă la moartea spirituală. Chiar dacă o persoană este moartă din punct de vedere spiritual, „va trăi”. Apoi El priveşte în viitor şi spune că cel ce se încrede în El nu va muri niciodată. Viaţa începe în momentul în care o persoană Îl acceptă pe Mântuitorul. Oricine trăieşte şi crede în Isus nu va muri niciodată pentru că Isus a murit deja pentru persoana aceea. Aceasta înseamnă că persoana aceea nu va plăti pedeapsa cu moartea pentru păcatele sale. Nu va fi niciodată despărţită de Dumnezeu. Apoi Isus o întreabă: „Crezi tu lucrul acesta?”
„Da, Doamne”, I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.” (Ioan 11:27)
Marta mărturiseşte... la fel ca Petru. Ea a înţeles că El este Mesia.
După ce a spus aceste vorbe, s-a dus şi a chemat în taină pe sora sa Maria şi i-a zis: „A venit Învăţătorul şi te cheamă.” Maria, cum a auzit, s-a sculat iute şi s-a dus la El. Căci Isus nu intrase încă în sat, ci era tot în locul unde Îl întâmpinase Marta. Iudeii care erau cu Maria în casă şi o mângâiau, când au văzut-o sculându-se iute şi ieşind afară, au mers după ea, căci ziceau: „Se duce la mormânt, ca să plângă acolo.“ (Ioan 11:28-31)
Deşi Marta vorbise cu Maria discret, Dumnezeu a făcut ca mulțimea de consolatori să se ia după ea, crezând că Maria se duce acolo să-și plângă fratele... nu ştiau că plecase să se întâlnească cu Isus... și aceasta este următoarea scenă distinctă (Ioan 11:32):
Maria, când a ajuns unde era Isus şi L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.”
Ea folosește același reproș ca sora ei Marta, că dacă Isus ar fi fost acolo, fratele ei n-ar fi murit. Acesta era motivul pentru care Isus va spune ulterior „Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan 16:7). Înțelegem deci că atâta timp cât El era în trup, era limitat geografic. Dacă El S-ar afla în oraşul vostru, nu ar putea fi şi în oraşul meu. Dacă Isus nu ar fi plecat, nu ar fi trimis Mângâietorul, Duhul Sfânt. Dar acum, după ce Duhul Sfânt a venit pe Pământ, El este peste tot. El locuieşte în fiecare credincios din ziua de azi. Astfel, Duhul Sfânt poate fi simultan şi în locul unde sunt eu, şi în locul unde vă aflaţi voi, şi pe partea opusă a lumii..
Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat. Şi a zis: „Unde l-aţi pus?” „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi.” Isus plângea. (Ioan 11:33-35)
Dacă vreţi să ştiţi ce simte Dumnezeu în legătură cu moartea celor pe care-i iubiţi, fiţi atenţi la acest paragraf. El S-a înfiorat şi S-a tulburat. Moartea este un lucru înfricoşător. Puteţi fi siguri că El vă simte durerea. El are compasiune pentru cei vii. El ştia ce va face pentru cei morţi. Cuvântul original tradus „înfiorat” trimite la două cauze: compasiune (pt Maria) și mânie (împotriva morții, dar și a necredinței celor ce-l jeleau pe Lazăr, deși El le spunea că-l va învia!)
Cu toate că Evanghelia după Ioan este scrisă pentru a ne prezenta divinitatea lui Hristos, aici Isus este prezentat din perspectivă umană. El chiar a întrebat unde l-au pus pe Lazăr pentru că era om. Aici putem vedea ce simte Dumnezeu astăzi în prezenţa unei înmormântări. El plânge împreună cu noi. El geme împreună cu noi. Mă revoltă credincioşii care susţin că nu trebuie să se plângă la o înmormântare, ci trebuie să fie nişte creştini curajoşi. Moartea nu este un lucru drăguţ, este ceva înfiorător. Isus a plâns! (Ioan 11:36-37)
Atunci iudeii au zis: „Iată cât îl iubea de mult!” Şi unii din ei au zis: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?”
Iudeii nu au înţeles lucrul important aici. Isus nu plângea pentru că îl iubea pe Lazăr, nu plângea pentru cei morţi, plângea pentru cei vii (așa cum mai face o dată, când deplânge starea nenorocită a Ierusalimului inconștient de clipa cercetării sale – Luca 19:41). Apoi, observaţi că iudeii fac referire la evenimentul vindecării orbului. Acel miracol trebuie că-i impresionase tare mult, și-i făcuse să creadă că Isus are puteri supranaturale!
Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt. Mormântul era o peşteră la intrarea căreia era aşezată o piatră. „Daţi piatra la o parte”, a zis Isus. Marta, sora mortului, I-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.” Isus i-a zis: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:38-40)
Mulți oameni evită să vorbească despre moarte în ziua de azi. Cei care fac afaceri în acest domeniu se străduiesc în toate modurile posibile să facă moartea să pară un eveniment plăcut. Dar haideţi să fim sinceri: nu putem masca moartea prin machiaj, haine bune şi un sicriu frumos înconjurat de flori. Deşi facem astea pentru a atenua intensitatea şocului, moartea este un lucru îngrozitor.
Marta I-a spus lui Isus că Lazăr era îngropat de patru zile şi că trupul miroase greu, pentru că era în procesul descompunerii. Unii ar spune că acest lucru sună crud. Dar moartea este crudă, iar realitatea pe care o determină este cruntă. Iudeii credeau că sufletul mortului rămâne în preajma trupului trei zile, timp în care e posibilă revenirea la viață. Faptul că Lazăr era mort de 4 zile indică certitudinea morții și lipsa oricărei speranțe de revenire al viață! Cu siguranţă aici este nevoie de o minune. Iar ceea ce urmează este o a 5-a scenă distinctă a acestei minuni:
Au luat, dar, piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 11:41-42)
Reţineţi faptul că scopul acestui incident este slava lui Dumnezeu. Isus se roagă în public, pentru a-i face conştienţi pe cei prezenţi că ceea ce are de gând să facă Isus este voia Tatălui, astfel încât Tatăl să fie cel care primeşte slava. El rosteşte rugăciunea pentru cei care sunt prezenţi.
După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!” Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” (Ioan 11:43-44)
Vreau să cred că probabil au fost mulţi înviaţi de Isus Hristos... așa cum foarte mulţi au fost vindecaţi, sau şi-au recăpătat vederea. Evangheliile ne transmit doar câteva cazuri. Observaţi că, în cazul lui Lazăr, viaţa a fost restaurată în vechiul trup. El a ieşit din mormânt înfăşurat în pânză, aşa cum a fost pus în mormânt. Când Domnul nostru a înviat, El a lăsat pânzele şi ştergarul acolo. De ce? Pentru că El a ieşit de acolo într-un trup diferit, de altă natură decât cel în care fusese până în momentul morții! În cazul lui Isus, nu a fost nevoie ca cineva să dea la o parte piatra de la intrarea în mormânt... pentru ca oamenii de afară să poată intra şi să vadă că mormântul era gol. În trupul acesta nou a putut ieşi din mormântul închis şi va putea intra într-o cameră cu toate uşile încuiate.
Avem aici o foarte frumoasă metaforă a salvării. Noi eram morţi în greşeli şi păcat, morţi faţă de Dumnezeu, iar acum suntem aduşi la viaţă pentru Dumnezeu prin Isus Hristos. Dar cu toţii suntem împiedicaţi de veşmintele de înmormântare. Pavel a spus „Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc... O, nenorocitul de mine!...” (Rom. 7:15, 24). Cel care spune aceste lucruri nu este un om nemântuit, este un credincios. Isus vrea ca noi să fim eliberaţi de veşmintele de înmormântare. Isus a spus oamenilor: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă”. (Ioan 11:45-46)
Mulţi din iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la farisei şi le-au spus ce făcuse Isus.
Oamenii aceştia n-au putut și n-aveau cum să treacă ușor peste această minune!
Ar putea să vă surprindă să aflaţi că aceasta este încheierea lucrării publice a lui Isus, întrucât suntem abia la jumăratea Evangheliei după Ioan. Lucrarea publică a Lui a început când Ioan Botezătorul L-a identificat ca fiind Mielul Domnului. S-a încheiat cu învierea lui Lazăr. Ioan a acordat aproape la fel de multă atenţie ultimelor patruzeci şi opt de ore din viaţa Lui Isus cât a acordat primilor treizeci şi doi de ani, unsprezece luni, trei săptămâni şi cinci zile. Dar observăm că raportul acesta e oarecum valabil şi-n cazul celorlalte Evanghelii, care pun accentul pe ultimele opt zile. Sunt 89 de capitole în cele patru evanghelii. Patru capitole din acestea se ocupă de primii 30 de ani ai vieţii lui Isus, iar 85 de ultimii trei ani. 27 de capitole prezintă ultimele opt zile. Aproape o treime din toată Evanghelia prezintă ultimele câteva zile ale vieţii lui Isus, locul şi circumstanţele morţii şi învierii Sale.
Dacă moartea şi învierea lui Isus Hristos nu au cea mai mare importanţă, mesajul Evangheliei este greşit. Aceasta este esenţa Evangheliei (vezi 1 Cor. 15:1). Autorii evangheliilor au făcut ce a făcut şi Pavel mai târziu. El spune: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:2).
Am zice că această minune făcută în public i-ar fi întors chiar şi pe sceptici la Isus... dar n-a fost aşa! Vă amintiţi că Duhul Domnului a pus în gura lui Avraam aceste cuvinte (Luca 16:31): „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi”. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu despică cerurile şi nu Se coboară într-un mod spectaculos. Acesta este motivul pentru care El nu mai face minuni astăzi. După ce Biserica va părăsi pământul, în perioada suferinţelor şi a Mileniului va fi o perioadă de minuni măreţe, dar nici acestea nu-i vor convinge pe oameni. Astăzi ni se cere, fără prea multă zarvă, să ne punem încrederea în El, chiar dacă cei mai mulţi oameni se îndepărtează de El. Oamenii se plâng că cei mai mulţi nu-L urmează pe Isus. Dar niciodată nu a fost altfel! El a murit, a fost îngropat, a înviat din morţi, aceasta este Evanghelia. Nu avem nevoie de alt miracol. Problema nu e lipsa dovezilor ci necredinţa oamenilor!
Atunci preoţii cei mai de seamă şi fariseii au adunat soborul şi au zis: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni.” (Ioan 11:47)
Observaţi în această a 6-a scenă distinctă a tabloului învierii lui Lazăr niște oameni însetaţi de sânge, un grup diabolic. Marii preoţi din acea vreme erau cei mai mulţi saduchei, care erau „liberali“ în sensul că nu acceptau minunile sau fenomenele supranaturale, nici învierea. Fariseii erau conservatorii religioşi şi cei ce susţineau dreptatea legii în acea vreme. Aceste două grupuri erau opuse în toate privinţele, dar erau uniţi în ura împotriva lui Isus Hristos şi în hotărârea lor de a-L ucide. Puteţi considera această consfătuire ca fiind prima mişcare ecumenică. Dacă oamenii doresc să scape de Isus, se vor uni chiar şi cu cei cu viziuni complet opuse. Aceasta este tendinţa şi în ziua de azi. Cei mai mulţi se străduiesc să scape de Hristos pe măsură ce El Se descoperă în Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt puţini cei care-L acceptă pe Isus aşa cum Se prezintă El!
„Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul.” (Ioan 11:48)
Ei se temeau că mulţi oameni se vor întoarce la Isus Hristos, ceea ce ar stârni o revoluţie. Aceasta ar fi provocat o acţiune împotriva lor din partea Imperiului Roman. Le er deci frică! Frica ţine mulţi oameni departe de Isus şi astăzi. Chiar şi în bisericile noastre, creştinii nu au tăria de a rămâne ferm pe poziţie şi a apăra adevărul Scripturii şi de a-i susţine pe cei care propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu.
Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: „Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?” Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. (Ioan 11:49-52)
Ei au argumentat că ar fi mai bine să moară Isus, decât să moară poporul sub Imperiul Roman. Este interesant că în ciuda faptului că ei l-au omorât pe Isus, poporul a fost decimat și Ierusalimul distrus în anul 70 de către Titus.
Aici este un lucru ciudat: Caiafa emite o prorocie ce se adevereşte pentru că era mare preot în anul acela! Caiafa era un politician corupt, iar mai târziu îl vom întâlni pe tatăl vitreg al acestuia, Ana, care era de asemenea un ticălos şi era puterea din spatele tronului. Faptul că şi Caiafa avea darul prorociei n-ar trebui să ne păcălească. La fel ca Balaam din Vechiul Testament, acest ticălos putea emite o prorocie adevărată. (Ioan 11:53-54)
Din ziua aceea, au hotărât să-L omoare. De aceea Isus nu mai umbla pe faţă printre iudei; ci a plecat de acolo în ţinutul de lângă pustiu, într-o cetate numită Efraim; şi a rămas acolo împreună cu ucenicii Săi.
Acesta este începutul sfârşitului. Liderii religioşi încearcă să-L ucidă pe Isus şi sunt în mod clar ostili. Nu se cunoaște exact locația acestui Efraim. Probabil era într-un ţinut pustiu.
Paştile iudeilor era aproape. Şi mulţi oameni din ţinutul acela s-au suit la Ierusalim, înainte de Paşti, ca să se cureţe. Ei căutau pe Isus şi vorbeau unii cu alţii în Templu: „Ce credeţi? N-are să vină la praznic?” Iar preoţii cei mai de seamă şi fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-L prindă. (Ioan 11:55-57)
Mulţimea venise la Ierusalim să se curăţească înaintea Paştelui. În timpul acestui ritual nesfârşit, în timp ce se lovesc unii de alţii în înghesuială, oamenii îşi împărtăşesc opiniile diferite cu privire la Isus. Toţi se întreabă dacă Isus va veni la sărbătoare anul acesta. Toţi ştiu că sinedriul Îl urmăreşte... Oare ce se va-ntâmpla?!
Vom afla și noi mai multe data viitoare, dacă ne va îngădui Dumnezeu!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, trecem azi în a doua jumătate a Evangheliei lui Ioan – care va debuta cu o precizare cronologică decisă și decisivă, ce-l evidențiază din nou pe Ioan... în sensul că intrăm în relatarea patimii și Învierii Domnului; astfel, aceste evenimente capitale ocupă 10 din cele 21 de capitole ale Evangheliei (prin comparație, Matei alocă acelorași evenimente 8 din 28 de capitole, Marcu – 6 din 16, iar Luca – 5 și 1/2 din 24 de capitole), deci: Ioan le acordă cea mai mare atenție și importanță dintre toți autorii de Evanghelii!
Am aflat deja data trecută, mai erau câteva zile până la Paște (al treilea menționat de Ioan – 2:13; 6:4), ultimul din intervalul lucrării publice a Domnului Isus; ostilitatea căpeteniilor și cărturarilor capătă aspectul unui complot, care începe să impună reticență și frică acelora din popor care erau mai degrabă atrași de Isus – așa că deznodământul se apropie vertiginos. Capitolul 12 se concentrează asupra reacțiilor de dragoste și ură, credință și respingere care-L însoțesc și-L conduc încet și sigur pe Isus către Golgota; să nu uităm însă niciun moment că El nu este o victimă neputincioasă a unui proces implacabil, ci regizorul care joacă rolul principal în cel mai grandios și eficient act public din istorie!
Îl găsim pe Domnul Isus Hristos în Betania, în vizită la casa fraților Maria, Marta și Lazăr. În Evanghelia după Ioan, Isus Îşi începe lucrarea publică la constituirea unei familii (nunta din Cana Galileii) şi o încheie prin această vizită într-o familie. Nu-i greu de observat deci că Domnul nostru pune un puternic accent pe cămin, pe căminul creştin, binecuvântat de Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Căsătoria și familia reprezintă ideea, planul și voia lui Dumnezeu. Vom avea parte aici de scene impresionante; să le parcurgem, cu răbdare...
Cum tocmai am spus, a doua jumătate a Evangheliei debutează cu încadrarea cronologică a scenei la care asistăm – cel mai probabil, în sâmbăta dinaintea Paștelui:
Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo, I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă cu El. Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei şi s-a umplut casa de mirosul mirului. (Ioan 12:1-3)
În Ierusalim era agitație, lumea pe de-o parte se pregătea pentru praznic, pe de altă parte grupuri influente și înfierbântate plănuia uciderea Domnului... dar aici, în Betania, era pace și prietenii lui Isus Îi pregătiseră o cină. Așa trebuie să fie și casele noastre pentru prieteni: un loc de adăpost, pace și îndestulare, un colț tihnit și atractiv.
Lazăr, cel care tocmai fusese întors dintre morți, se afla în părtăşie cu Binefăcătorul său. Isus spusese cu acel prilej: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan 11:25). Acest lucru fusese adevărat pentru Lazăr și în sens fizic: el a fost înviat din morţi. Dar este adevărat şi pentru noi cei de astăzi, în general în sens spiritual. Noi eram morţi în păcatele noastre. Nu-L cunoşteam şi nu aveam părtăşie cu El. Astfel că pentru noi, El a spus: „Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată.” (Ioan 11:26).
Ce imagine reconfortantă! Lazăr cel înviat stând de vorbă la masă cu Izbăvitorul Hristos... Maria era oarecum retrasă în plan secundar, la picioarele lui Isus, crescând în cunoaşterea Domnului şi-a harului Său. Apoi harnica Marta serveşte masa. Acesta era darul ei şi își punea cu râvnă talantul în practică. Acestea sunt principalele elemente necesare bisericii de azi: viaţă nouă în Hristos, închinare şi adorare, şi slujire. Această casă din Betania trebuie să fie o imagine și-o motivație pentru bisericile noastre!
Iată deci cum stau și cum se petrec lucrurile într-o casă în care Isus este cu ai Lui. După cum ştiţi, Biserica creștină a început într-o casă (uitați-vă în Ioan 20:19, și mai cu seamă în Fapte 1:13)... și s-ar putea să-şi încheie activitatea tot într-o casă. Multe biserici din zilele noastre se depărtează de Dumnezeu şi de lucrările Lui. Nu mai sunt locaşuri de părtăşie plăcută şi binecuvântări. Poate că Biserica se va întoarce în case, pentru că acestea par să fie locurile în care are loc adevărata părtăşie – cu Hristos, dar și unii cu alții.
Nu putem să nu observăm dedicarea şi adorarea Mariei, afecţiunea profundă pe care I-o arată Izbăvitorului ei... I-a uns picioarele cu mir de nard foarte scump, şi I le-a şters cu părul ei. (Gestul de devoțiune contează în primul rând, și nu atât cantitatea de mir folosită... sunt comentatori care afirmă că n-ar fi vorba de un litru – 1000 ml, ci o litră – cca 325 ml) Apoi, unii confundă această istorisire cu cea a prostituatei care i-a spălat picioarele lui Isus. Cred că veţi avea necazuri cu Maria dacă gândiţi astfel (afirmă JVMcGee). Aceea era o altă persoană. Singura asemănare între cele două persoane este că amândouă şi-au folosit părul să-I şteargă picioarele lui Isus, iar parfumul a umplut camera. (Ioan 12:4-6)
Unul din ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă, a zis: „De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei şi să se fi dat săracilor?” Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea.
Iuda Iscarioteanul îşi dezvăluie caracterul aici. El era trezorierul grupului, administratorul finanțelor cetei ucenicilor... și cum se întâmplă uneori, nici el nu reușește să rămână imun față de atracția financiară. Bineînțeles că numai de săraci nu-i păsa lui, ci doar de sine, pentru că era un hoţ... care obișnuia să-și însușească din cele agonisite – așa că era normal să-și dorească și banii Mariei, fie pentru a acoperi găurile, fie pentru a putea să „dijmuiască” și acea eventuală sumă!
Vreau să vă spun că astăzi, adevăratul test al unui creştin este modul în care îşi administrează banii. Adevăratul test al unei biserici sau al unei organizaţii creştine este modul în care aceasta îşi administrează banii. Sunt folosiţi banii pentru a susţine lucrările pentru care au fost donaţi? Sau sunt distribuiţi în altă parte? Sau și mai tragic: cheltuiți nechibzuit, pe ascuns, sau în interese și direcții personale?! Nu uitați: nimeni nu se poate ascunde de Dumnezeu! Iar El va judeca lumea după dreptate... după binele sau răul pe care-l va fi făcut fiecare pe când trăia în trup!
Trei sute de lei reprezenta câştigul pe un an al unui muncitor. Maria a găsit cu cale să toarne mirul pe Isus pentru că era prea scump pentru a-l folosi pentru ea, iar pe El l-a considerat mult prea prețios ca să nu-L cinstească în felul acesta! Dacă noi am învăţa să stăm la picioarele lui Isus, cred că I-am dărui și noi tot mai mult, și nu doar mărunțișuri, sau „printre picături”... Nardul provenea din India, din zona Himalaya, unde cresc aceste plante parfumate din ale căror rădăcini se extrăgea un ulei foarte scump. Probabil că Maria îl cumpărase pentru a fi unsă cu acest parfum la moartea ei. Iar acum, Îl oferă lui Isus! Așa arată afecţiunea fără reţineri, adorare, ataşament faţă de Isus. Mirosul acelui parfum a umplut casa aceea şi umple lumea întreagă şi astăzi; (încercând să interpreteze episodul ungerii cu mir, Părinții Bisericii afirmau că parfumul reprezintă Evanghelia, iar casa – lumea. Dar dincolo de orice interpretări,) acest gest antologic ne învață că nimic nu poate fi de prea mare preț pentru Hristos – El Singur este vrednic de tot ce avem și suntem!
Dar cum putea înțelege și accepta așa ceva unul ca Iuda? El se gândea doar la asigurarea propriului viitor – asta face și din noi niște egoiști care dăm atât de puțin Domnului! (Lucrul de speriat este că răutatea, egoismul, lăcomia se pot exprima atât de pios!) De aceea, Domnul Însuși Se simte obligat să intervină și, pe lângă admonestare, să facă necesare precizări:
Dar Isus a zis: „Las-o în pace, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.” (Ioan 12:7-8)
Acesta este un incident deosebit. Domnul dezvăluie faptul că această femeie Îl unge în perspectiva apropiatei sale înmormântări. Nu este sigur dacă ea a avut premoniția faptului că Isus va muri pentru păcatele lumii, şi-n consecință I-a uns mai dinainte trupul ca pentru îngropare... sau dacă aceasta este interpretarea pe care o dă Domnul Însuși gestului ei, ca Cel care știa foarte bine ce avea să se întâmple! Oricum, Matei menţionează afirmaţia lui Isus, că oriunde se va predica Evanghelia, va fi menţionat şi acest gest. Este adevărat. Chiar şi astăzi, parfumul acestui gest minunat umple lumea.
Ce deosebire între Maria şi Iuda Iscarioteanul! Ca între lumină şi întuneric! De aceea, chiar dacă ni se pare evident, și noi avem de învăţat ceva din acest fragment. Isus spune că săracii sunt mereu cu noi, dar El nu va fi mereu cu noi – referindu-Se desigur la prezența efectivă, fizică. El nu contrazice aici promisiunea că va fi mereu cu noi, că nu ne va părăsi niciodată. El spune doar că pe săraci putem să-i ajutăm oricând, pentru că mereu vor exista săraci în jurul nostru, dar asta n-ar trebui să înlocuiască timpul nostru petrecut la picioarele Lui. Va veni ziua când va fi prea târziu să mai învăţăm tot ce vrea El să ne înveţe. Continuu să primesc mesaje de genul: „Dle McGee, eu n-am studiat niciodată Biblia, mi-aş fi dorit să am acces la un studiu biblic când eram tânăr!” Dar poţi învăţa și acum! Nu înlocui cu nimic timpul petrecut la picioarele Lui!
Versetele care urmează (9-11) nu reprezintă nici un apendice la ungerea cu mir de către Maria, nici o introducere la intrara în Ierusalim, ci reprezintă o parte din istoria lui Lazăr, accentuând și mai dramatic iminența pătimirii și răstignirii Mântuitorului.
O mare mulţime de iudei au aflat că Isus era în Betania şi au venit acolo nu numai pentru Isus, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Preoţii cei mai de seamă au hotărât să omoare şi pe Lazăr, căci din pricina lui mulţi iudei plecau de la ei şi credeau în Isus. (Ioan 12:9-11)
Pe de-o parte, această mulțime de evrei erau oameni în căutare de senzaţional... cred că voiau mai degrabă să-l vadă pe Lazăr decât pe Isus, iar credinţa menţionată aici este de același tip și calitate cu credinţa oamenilor din ziua în care Isus intrase prima dată în Ierusalim... și chiar a celor ce-l vor aclama peste puțin pe Domnul, la o nouă intrare... Ei credeau că EL era vrednic de urmat, dar El nu punea bază pe ei, pentru că știa ce este în om – Domnul Isus nu apreciază credinţa bazată pe curiozitate și pe simțuri.
Pe de altă parte, preoţii (deci saducheii) voiau să-i vină de hac și lui Lazăr, care era o dovadă incontestabilă a puterii și autorității lui Isus, pe care ei Îl doreau eliminat – fie și ptr. că le diminua sursele de câștig (pentru că mulți îi părăseau pe ei ca să meargă după El)
Intrarea în Ierusalim (ceea ce în poporul creștin este cunoscut ca Duminica Floriilor, sau a florilor) ne este prezentată în a patra evanghelie ca o mișcare în doi timpi: întâi o prezentare a evenimentelor, și apoi o explicare/argumentare a acestora... și dacă suntem atenți, vom observa că Ioan alocă mai mult comentariului, decât descrierii evenimentelor!
A doua zi, o gloată mare, care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim... (Ioan 12:12)
Observaţi cum Ioan Îl ancorează în calendarul acestei lumi pe Cel venit din veşnicie. Era înainte de sărbătoarea Paştelui şi mulţimea fremăta în aşteptare. Matei ne spune că, după naşterea lui Isus, magii care au venit în căutarea Lui întrebau de Împăratul iudeilor. Acum, la sfârşitul lucrării Sale, Isus este prezentat din nou ca Împărat al iudeilor... care stârnește tulburare în tot Ierusalimul!
Așadar, cei favorabili și apreciativi față de Domnul Isus, simpatizanții și admiratorii Domnului Isus, alcătuiau o mulțime destul de însemnată și entuziastă... care
...a luat ramuri de finic şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!” Isus a găsit un măgăruş şi a încălecat pe el, după cum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.” (Ioan 12:13-15)
Finicul are pentru Israel o semnificație deosebită: este un semn al bucuriei, al biruinței, al libertății... și un semn al lui Mesia!
Era momentul de ofertă publică a lui Isus ca Împărat al iudeilor! Și bineînţeles că mai marii iudeilor o resping! Isus nu mai este în mijlocul maselor de oameni învăţând şi vindecând. Această lucrare încetase... Dar Isus acceptă să treacă prin aceste faze ca să se împlinească profeţiile. El Se oferă pe Sine poporului. Ce avem aici nu este chiar o intrare triumfală. În timpul lucrării Sale publice, Domnul intrase pe Poarta Oilor, în tăcere... Și atunci, și apoi, Isus a evitat mulţimile cât de mult a putut. Acum, că lucrarea publică se încheiase, El iese în public și Se prezintă... poate mai teatral decât a făcut-o vreodată! Este de mirare cum de a acceptat Isus această punere în scenă, și aceste onoruri?
Ei bine, cred că Domnul acceptă să treacă prin toate astea pentru a împlini profeţiile (apropo de „Este scris...”) El intră călare în Ierusalim pentru a împlini Cuvântul lui Dumnezeu şi a face voia lui Dumnezeu. Ioan ne prezintă foarte pe scurt intrarea lui Isus în Ierusalim, dar menţionează faptul că împlineşte profeţia din Zaharia 9:9, care spune: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” Isus Se prezintă în public ca Mesia, în aclamațiile mulțimii care strigă (cum redau toți evangheliștii): „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” Ce va face Israel cu Împăratul său, cu Mesia? Îl va răstigni!
Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început, dar, după ce a fost proslăvit Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El şi că ei le împliniseră cu privire la El. (Ioan 12:16)
Ioan scria aceste lucruri după mai bine de o jumătate de veac, și recunoaşte că atunci când se petrecuseră, nu înţelesese ce făcea Isus. Probabil că vorbise și cu ceilalți ucenici (Petru, Andrei, Iacov), dar nici ei nu înţelegeau. Maria fusese singura care intuise ceva din ce avea să se întâmple... dar ceilalţi au înţeles ce trebuie abia după moartea şi învierea Lui! „...După ce a fost proslăvit Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El...”
Toţi cei ce fuseseră împreună cu Isus, când chemase pe Lazăr din mormânt şi-l înviase din morţi, mărturiseau despre El. Şi norodul I-a ieşit în întâmpinare, pentru că aflase că făcuse semnul acesta. Fariseii au zis deci între ei: „Vedeţi că nu câştigaţi nimic. Iată că lumea se duce după El!” (Ioan 12:17-19)
Ierusalimul era supra-aglomerat cu oamenii veniţi la sărbătoare, iar situaţia era pe punctul să devină explozivă. Mulţimea favorabilă lui Isus (entuziasmată de obicei de minunile pe care le făcea Isus) pare că se concentrează acum mai mult asupra lui Lazăr... poate și de aceea liderii religioși plănuiesc să-i omoare pe amândoi.
Desigur, Isus Hristos putea obţine orice coroana regală (pentru pământ sau pentru cer) fără să ajungă pe cruce. Dar dacă El s-ar fi urcat direct pe tron, dacă El ar fi fost conducătorul atunci și acolo, noi – cei de-atunci până astăzi – nu am fi fost salvaţi! El a trebuit să meargă la cruce pentru a ne mântui. Cu toate că acesta pare un scurt moment de triumf înaintea morţii Sale, adevărata Sa intrare triumfală va fi în viitor, când El va veni și Se va instala ca Domn al domnilor şi Rege al regilor.
Imaginea răstignirii care îmi place cel mai mult înfăţişează trei cruci goale. Trupurile au fost date jos de pe cruci şi înmormântate. Pe fundal se vede un măgăruş care mănâncă dintr-o ramură cu frunze de palmier. Ce mesaj! Ramura de palmier şi crucea sunt rămăşiţele acestei aşa-zisei „intrări triumfale”. Unde este mulţimea care striga: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului”? Probabil că repetau următoarele scandări, pentru că tot cam aceeași vor striga zilele următoare: „Răstigneşte-L!” Dar să nu anticipăm... Deocamdată, fariseii constatau că Isus câștiga teren în popularitate – ceea ce nu se poate spune deloc și azi, când lumea se duce oriâncotro, numai către Isus nu, și răspunde oricărei invitații sau provocări – numai ofertei de viață veșnică a Mântuitorului, nu! Azi putem spune că lumea se duce după adversarul neîmpăcat al Domnului Isus, pentru că Satan știe să-i mintă și să ofere oamenilor ce le place, pe moment...
Pe de altă parte, nici atunci nu toți cei ce au mers după Isus au și rămas cu El... și pentru că și-ntr-o altă Evanghelie (Marcu 2:15) citim că „erau mulți care mergeau de obicei după El” – cred că merită să nu ocolim o întrebare grea dar necesară: e suficient doar să mergi după Isus? Putem învăța din imaginea aceasta, pusă în contextul deznodământului pe care-l cunoaștem, că nu-s suficiente entuziasmul de moment sau rutina/tradiționalismul, fără dedicare și perseverență! Ucenicii adevărați nu doar se țin după El, nu doar „merg după El”, ci Îl urmează în toate! Isus asemenea imitatori și urmași caută și așteaptă!
Urmează un episod redat în Scriptură doar de Ioan aici în Evanghelia sa; un pasaj în care Domnul Isus declară înaintea unor greci dintre cei veniți la sărbătoare ceea ce tot spusese ucenicilor și iudeilor: că El Se afla foarte aproape de moarte... și Înviere!
Nişte greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat şi au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus.” Filip s-a dus şi a spus lui Andrei, apoi Andrei şi Filip au spus lui Isus. (Ioan 12:20-22)
Se pare că Isus era în templu. Din moment ce exista o „curte a femeilor” şi o „curte a neamurilor”, aceşti greci – fără-ndoială niște oameni evlavioși – nu puteau intra acolo unde era Isus. Filip are nume grecesc şi este posibil ca el să fi vorbit greaca; probabil că acesta este motivul pentru care aceşti greci i s-au adresat lui... Filip probabil mai timid îi cere ajutorul lui Andrei. Împreună, merg apoi și-I comunică Domnului Isus dorința acelor oameni... semn că discuțiile despre demnitatea mesianică a Domnului Isus trecuseră hotarele Israelului, anticipând viitoarele dimensiuni universale – (Ioan 12:23-24)
Drept răspuns, Isus le-a zis: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.
Când Domnul spune „adevărat”, atunci El are de gând să spună ceva foarte important. Dacă spune „adevărat, adevărat”, atunci este vorba despre o afirmație incontestabilă și de maximă veridicitate și importanță!
Urmează bine-cunoscuta – pentru creștini – metaforă a bobului de grâu, prin care Mântuitorul transmite un principiu foarte important. Ca să rodească, bobul de grâu trebuie semănat/îngropat! Deşi bobul de grâu trece prin moarte, acesta este drumul/procesul care produce spicul, recolta de mâine. Mulţi oameni cred că L-au văzut pe Isus pentru că au citit evangheliile şi I-au studiat viaţa. Aceşti oameni Îl văd pe Isus cel din istorie, dar nu-L pot vedea pe Isus până când nu înţeleg pe deplin moartea şi Învierea Lui! El a murit pentru a salva. Bobul trebuie să moară pentru a aduce roadă. El Şi-a dat viaţa pentru ca noi să putem avea viaţa. Nu poţi spune că L-ai văzut pe Isus până când nu L-ai văzut pe Cel care a murit pe cruce. El este Cel ce a plătit cu viața Sa pentru păcatele lumii!
Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. (Ioan 12:25)
Nu știm sigur dacă Domnul S-a întâlnit cu aceşti oameni (deși cred că El nu ar refuza pe cineva care dorește sincer să-L cunoască!) Și mai cred și că aici Isus se adresează atât ucenicilor, cât și grecilor... atât evreilor, cât și neamurilor – adică tuturor oamenilor!
Grecii voiau să-L vadă pe Isus pentru că auziseră despre El, probabil despre minunile Sale, în special despre învierea lui Lazăr. Acum Isus le îndreaptă grecilor atenţia spre răstignirea Lui. El se afla în umbra crucii, și de aceea le spune: „A sosit ceasul...” Care ceas? Momentul crizei, pentru care El a părăsit sferele infinite și veșnice ale Suveranității Sale absolute și atotputernice, pentru a intra în limite și suferință, pentru a gusta nedreptatea și neputințele... Momentul către care a tins și s-a scurs toată existenţa Lui pământeană... Vă amintiţi că El îi spusese mamei Sale la începutul lucrării: „nu Mi-a sosit încă ceasul” (Ioan 2:4)... și-apoi, de multe ori în momente critice a ieșit aproape miraculos din ele – pentru că „nu-I sosise ceasul”! Ei bine, acum venise momentul așteptat... iar El va merge la cruce!
Este însă și pentru noi momentul potrivit să ne uităm la ceas: timpul alocat ediției de azi aproape s-a scurs; ne despărțim așadar, dar numai până data viitoare! Pe mâine, deci!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, oricât de pervertită de păcat ar fi lumea și omenirea, și oricât de puțină puritate ar mai fi în inimi și-n minți, acele fărâme, la răstimpuri cel puțin, apreciază și rezonează cu personalități și mesaje curate și luminoase! Nu doar relatările evangheliilor despre mulțimile care-L urmau pe Isus dovedesc asta, ci și istoria și actualitatea, chiar propriile noastre reacții și aspirații dovedesc că eroi precum Domnul Hristos – deși rari – atrag... De fapt, Mântuitorul a fost unic în fiecare gest și vorbă, și a lăsat o urmă de neșters în istoria omenirii... și sper că și-n istoricul cât mai multora dintre dvs.
În parcursul nostru regulat și cadențat al Scripturii pe care vi-l propune acest program, am ajuns în a doua jumătate a celei de-a 4-a Evanghelii canonice, cea semnată de apostolul Ioan. În prima parte a capitolului 12 ni se relatează două evenimente marcante pentru anticiparea apropiatelor pătimiri ale lui Domnului Isus: Maria Îi unge picioarele cu mir, în casa prietenoasă din Betania... după care Hristos intră în Ierusalim pe un măgăruș, în ovațiile unei mulțimi ce dorea să creadă că El era Eliberatorul promis și așteptat!
Dar ce iluzie, ce dezamăgire: nu așa aveau să stea lucrurile! Întâi, pentru că nu acesta era planul lui Dumnezeu, iar apoi pentru că popularitatea crescândă a lui Isus accentuează consternarea și accelerează reacția liderilor religioși evrei, care intensifică pe ascuns preparativele pentru eliminarea periculosului (și atât de blândului) lor adversar!
Vă reamintesc, se apropia sărbătoarea Paștelui – a treia menționată în relatarea lui Ioan despre lucrarea Domnului Isus; oameni de multe etnii erau atrași la Ierusalim de puritatea etică a monoteismului iudaic (apropo de părțile bune din noi despre care vorbeam la început!), printre ei se aflau și prozeliții greci – iar unii dintre aceștia își exprimă dorința de a-L cunoaște pe Isus... fapt pt. transmit această solicitare prin intermediul ucenicilor. Nu ni se precizează dacă ei s-au și întâlnit; Ioan redă direct răspunsul Mântuitorului, sub forma unor proclamații (făcute în auzul și spre știința tuturor) despre iminența apropiatului Său sfârșit... devenit însă un memento mori pentru oricine are urechi de auzit!
Privindu-Și soarta în față, Domnul anunță audiența că – de astă dată – „a sosit ceasul”, adică momentul pentru care venise și către care țintise toată viața Lui pământească: ceasul când va merge la cruce!
Dacă pentru romani, crucea era un instrument al infamiei, al ruşinii şi al dispreţului (era laţul spânzurătorii, scaunul electric, camera de gazare a acelor vremuri)... pentru Isus era doar mijlocul prin care va dovedi că a rămas ascultător până la moarte de planul și voia Tatălui, care aveau în vedere mântuirea omenirii, împăcarea ei cu Creatorul cel sfânt! „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»” (Gal. 3:13). Slava lui Dumnezeu se vede la Golgota. De aceea spune Isus că a venit ceasul ca El să fie proslăvit. El a fost proslăvit când Şi-a dat viaţa pentru tine şi pentru mine. Apoi, în a treia zi a înviat şi a fost încununat cu slavă şi cu cinste. „pentru bucuria care-I era pusă înainte a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Evrei 12:2). El a fost proslăvit când a ieşit din acel mormânt. La Golgota găsim iertare, îndurare și eliberare.
Apoi, Domnul ne lasă celebra și valoroasa aserțiune-metaforă: „dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.” Principiul din vers. 24 este că rodirea cere sacrificiu – uneori, suprem! Bobul trebuie să moară pentru a aduce roadă. Nu-L cunoști și nu-L înțelegi pe Isus decât dacă accepți și onorezi moartea şi învierea Lui! El Şi-a dat viaţa pentru ca noi să putem avea viaţa. El este Cel ce a murit pentru păcatele lumii.
Domnul vrea parcă să comunice – inclusiv grecilor acelora, care nu știm sigur dacă erau de față – că există ceva mai important decât întâlnirea faţă în faţă: acceptarea că El urmează să moară, că va fi îngropat... ca să producă viață și rod bogat întins pe-ntreg pământul! Iar în versetul imediat următor (25) Domnul adaugă: „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde, şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.” Chiar dacă nu explicit, sunt puse în evidență și-n antiteză aici două feluri de viaţă: viaţa imediată, și viața veșnică. Viața psihologică, a psihicului, este cea care se bucură de lucrurile lumii acesteia şi obţine plăcere prin simţuri. Este genul de viaţă care îi face pe oameni să se distreze aici, pe Pământ. „Cine îşi iubeşte viaţa” se referă la viaţa fizică pe care o trăim pe Pământ. Prietene, poţi s-o trăieşti din plin, să ai și să consumi de toate: băuturi alcoolice, droguri, tehnologie, experiențe, distracții... dar – într-o zi tot vei muri... Îţi vei pierde viaţa!
Am auzit despre un pastor renumit care a fost invitat să ţină o cuvântare la înmormântarea unui om bogat – care fusese membru în biserică, dar despre care se știa că încălcase toate legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor. La această înmormântare veniseră mulţi oameni bogaţi, știți: dintre cei spilcuiți, și-ntotdeauna grăbiți... Și pastorul acela a făcut ceea ce trebuia și știa: a predicat Evanghelia! Le-a vorbit despre modul în care păcatul îl afectează și-l înrobește pe om, şi-l duce în iad. Apoi, i-a poftit pe oameni să privească trupul și le-a spus „Viaţa acestui om s-a terminat! L-a dispreţuit pe Dumnezeu şi I-a întors spatele lui Isus Hristos. De aceea, locul lui nu e lângă Ei în veșnicie! Alegeți dacă vreți să fiți cu el în iad, sau cu Isus Hristos în rai!” Asta înseamnă să fii direct, în ceasul al 12-lea!
Aşa trebuie să transmitem mesajul. Aşa ar spune Domnul nostru. „Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde...” Dacă-ţi iubeşti viaţa de aici, o vei pierde și pe aceasta și pe cea viitoare. Apoi Domnul nostru pune în antiteză următorul fapt: „Cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” Aceasta înseamnă că dacă nu trăieşti doar pentru viaţa aceasta, ţi-o poți câștiga pe cea veșnică. Cum? Prin moartea bobului de grâu care a căzut pe pământ şi apoi s-a ridicat din nou şi anume, prin Isus Hristos. El e singura cale prin care ajungi în veșnicie!
Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. (Ioan 12:26)
El le spune celor de faţă să-L urmeze, dar atenție: El se află pe drumul spre cruce. Dar dacă ei vor fi și/sau vor trece pe acolo pe unde El va trece (adică „dacă Îmi slujeşte cineva), Tatăl îl va cinsti.”
Acum, sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice: ‘Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta’? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! (Ioan 12:27)
De crucea lui Hristos este legată o suferinţă pe care noi nu o putem înţelege. El nu a suferit numai de mâna oamenilor. Era de-ajuns șiatât... dar El a suferit cu mult mai mult! Păcatele tale şi ale mele au fost puse peste El. Când a stat pe cruce, El a fost „om al durerii, obişnuit cu suferinţa...” (Is. 53:3). A purtat păcatele lumii, nu pe ale Sale... de fapt, „El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Is. 53:4). Păcatele noastre au fost puse asupra Lui. El a fost făcut păcat pentru noi – nu simbolic, nu metaforic, ci realmente! „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat...” (Is. 53:10). A făcut acest lucru acolo pe cruce. Deşi Isus era sfânt şi neîntinat, neavând nimic în comun cu păcătoşii, El a fost făcut păcat – pentru tine şi pentru mine. Asta a implicat o suferinţă a minții/duhului/trupului pe care nimeni n-o poate înţelege!
Sufletul Său a fost cuprins de groază pe cruce. Dar El a venit în această lume cu unicul scop de a merge la cruce şi de a îndura ruşinea acesteia. Iar acolo la cruce a fost groază, dar a fost și slavă. Ar trebui sa ne gândim mai mult la asta şi să-I mulţumim tot mai mult Domnului nostru. Pavel spunea: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” (Gal. 6:14).
Observaţi acum legătura cu cele două versete de mai devreme? Domnul Isus se află în faţa sacrificiului suprem, în curând Îşi va da viaţa ca răscumpărare pentru omenire. Şi iată provocarea adresată celor care Îl vor urma: „Cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze.” Poţi să-ţi dai seama încotro se îndreaptă o persoană după modul în care îşi trăieşte viaţa. Cineva ar putea comenta, zicând: „Dar am crezut că suntem mântuiţi prin credinţă! Întotdeauna puneţi accentul pe credinţă, şi nu pe fapte!” Aşa este. Dar dacă vrei să fii mântuit, trebuie să-ţi pui încrederea în El: „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit.” (Fapte 16:31). Ce vreau să spun este că, dacă vă puneţi cu adevărat încrederea în El, El vă va schimba viaţa. Dacă ce și cum faceți acum nu e diferit, dacă viața și comportamentul nu vă sunt schimbate, atunci nu v-ați pus cu adevărat încrederea în El!
Întotdeauna m-am întrebat dacă toți acei creştini ce-şi cheltuiesc banii pe cele mai noi și sofisticate dispozitive și tehnologii extravagante, doar pentru a ține pasul cu vremea – pot cu adevărat să-L aştepte pe Domnul, chiar sunt preocupaţi sincer de venirea Lui?! „Cine-şi iubeşte viaţa, o va pierde...”
În plus, „Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti...” El nu vorbeşte aici despre faptul că El va merge alături de noi, ci despre noi care vom fi acolo unde va fi El! Cineva mi-a spus odată: „Eu merg la o biserică liberală, dar Îl iau pe Domnul cu mine!” Asigură-te că Domnul va merge acolo! Domnul nu merge oriunde vreţi voi să mergeţi... Noi trebuie să mergem unde merge Domnul, și să fim unde e El!
Mântuirea noastră nu este ieftină. Acest „ceas” al jertfei a fost grozav pentru Domnul nostru. Dacă ar fi fost posibil, El Şi-ar fi dorit ca Tatăl să-L cruţe de oroarea de a fi făcut păcat... dar cu toate acestea, El ştia că acesta era motivul pentru care venise în lume...
Apoi El exclamă (Ioan 12:28):
Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi!”
Cea mai mare dorinţă a Sa era proslăvirea lui Dumnezeu. Ce lecţie importantă pentru noi! Noi avem tendinţa de a ne plânge şi de a-L întreba pe Dumnezeu de ce îngăduie să aibă loc lucruri neplăcute în viaţa noastră. Ar trebui să învăţăm de la Hristos să spunem: „Tată, prin această suferinţă şi prin această durere, glorificat să fie Numele Tău!”
La o astfel de rugăciune, cerul nu putea rămâne mut! Și Dumnezeu a răspuns în auzul tuturor. Dac-ați citit tot Noul Testament, poate ați observat că au fost doar trei ocazii când Dumnezeu I-a vorbit lui Isus din ceruri: o dată la începutul... o dată la jumătatea lucrării... şi o dată la sfârşit! Dar nu știu dacă v-ați dat seama că toate cele trei împrejurări sunt legate de moartea lui Hristos! Prima ocazie a fost botezul, când Isus S-a identificat cu omenirea păcătoasă. A doua oară a fost cu ocazia schimbării la faţă, când Ilie, Moise şi Domnul Isus au discutat despre ce avea să I Se întâmple în Ierusalim (vezi Luca 9:30-31). Iar aceasta este a treia oară, la încheierea lucrării, când Domnul vorbeşte despre moartea Sa – pentru că Îi sosise ceasul!
Norodul care stătea acolo şi care auzise glasul a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: „Un înger a vorbit cu El!” (Ioan 12:29)
E clar că nici unii, nici alții n-aveau dreptate... Nu un înger, ci Tatăl Îi vorbise lui Isus. Unii credeau că a fost un tunet. Ei ofereau o explicaţie naturală. Aceeaşi reacţie o au foarte mulţi oameni în ziua de azi. Ei susţin următoarea idee: Cuvântul lui Dumnezeu este plin de greşeli, deci nici minunile relatate nu pot fi exacte. Şi pentru că ei nu cred în minuni, spun că pur şi simplu a tunat. Un profesor liberal le-a spus unor studenţi, care parcurgeau un studiu biblic pentru cartea Apocalipsa, că nimeni nu poate înţelege această carte, pentru că este lipsită de sens. Și astfel, omul acela și-a etalat propria ignoranţă, pentru că Apocalipsa este o carte cât se poate de logică. Este probabil cea mai sistematică porţiune a Bibliei! Dar pentru el, toate acestea nu erau altceva decât un tunet, un zgomot natural, pur şi simplu...
Ceilalți își dăduseră seama că a fost ceva supranatural, auziseră limpede un mesaj. Ei ştiau despre lucrările îngerilor din Vechiul Testament şi au înţeles că mesajele lui Dumnezeu adresate omenirii sunt transmise în general prin aceste „duhuri slujitoare”, sau prin „îngerul Domnului”. Dar ei n-au înţeles că acel „înger al Domnului” era Hristos înainte de întrupare. Dar recunoşteau că glasul din ceruri aducea un mesaj de la Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că naşterea lui Isus a fost supranaturală. Viaţa Lui a fost înțesată de minuni, iar moartea Lui ne trimite cu gândul la bobul de grâu. El nu a rămas în pământ, s-a ridicat de acolo, la fel ca bobul de grâu. Învierea lui Hristos nu a fost spirituală, ci faptică. Trupul Lui a fost înviat, oasele Lui nu se află nicăieri pe acest pământ! Dar auzim la răstimpuri astfel de vorbe superficiale, doar din spirit de contradicție și intenționat agnostice: „a fost un tunet!” Nu e nevoie de inteligenţă ca să spui așa ceva! Dar ne trebuie percepţie spirituală şi discernământ spiritual pentru a cunoaşte şi înţelege Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să ne recunoaştem nevoia ca Duhul lui Dumnezeu să ne lumineze când venim în prezența Cuvântului lui Dumnezeu. (Ioan 12:30-33)
Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.
Moartea lui Hristos pe cruce a însemnat judecata lumii acesteia şi condamnarea stăpânitorului lumii acesteia. Acesta este unul dintre lucrurile asupra căruia va aduce mărturie Duhul Sfânt, aşa cum putem citi în Ioan 16:7-11. Noi trăim într-o lume care a fost judecată. Moartea lui a reprezentat judecata omenirii pentru păcatele ei. Dacă omenirea nu va înţelege acest lucru, va fi condamnată pe veci.
Cum este aruncat afară Satana, stăpânitorul acestei lumi? Eu cred că aceasta se face treptat. Eu sunt convins că, atunci când Hristos a murit pe cruce, Satana nu a înţeles ce se întâmpla. Ceea ce el credea că este o înfrângere a lui Isus – a fost, de fapt, o victorie. Satan a pierdut de fapt lupta de la cruce, de aceea Isus a spus că stăpânitorul lumii acesteia este aruncat afară. În Apocalipsa 12:10 ni se spune că Satana va fi alungat din ceruri, acesta fiind pasul al doilea. Apoi, în Apocalipsa 20:3, el va fi aruncat în Adânc, iar în Apocalipsa 20:10 aflăm că Satana va fi aruncat în iazul de foc. Aceasta este ultima etapă, finală și definitivă, a înfrângerii lui. La cruce i-a fost pecetluită soarta. Crucea marchează biruinţa lui Hristos şi înfrângerea lui Satan!
În plus, Domnul Isus subliniază faptul că moartea Sa este una răscumpărătoare. Moartea Sa îi va aduce pe toţi oamenii la El, pe toţi cei care vor fi mântuiţi. Cei care-L vor respinge vor fi pierduţi.
Gândiţi-vă la cât de important este să-L vestiţi pe Isus oamenilor, să puneţi accentul pe moartea Lui răscumpărătoare. Sunt foarte mulţi oameni în ziua de azi care merg la biserică, şi nu aud sau nu reacționează la Cuvântul lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la muncitori, la studenţi, la cei din poziţiile de conducere ale statului, la cei bogaţi. Ei nu aud Vestea Bună. Isus cel crucificat nu este glorificat în bisericile din ziua de azi... și nici în traiul zilnic al credincioșilor! Evanghelia trebuie să fie vestită la timp și ne-la-timp, cu vorba și cu fapta... iar toate acestea Îl au în vedere și-n prim-plan pe Isus Hristos, și pe El răstignit!
Norodul I-a răspuns: „Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac. Cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al omului?” (Ioan 12:34)
Oamenii sunt nedumeriţi. Ei spun: „Noi știm că va veni Mesia și va domni pentru totdeauna. Acum, Tu – care spui că ești Acela – ne anunți că vei muri! Ce să-nțelegem?!”
Isus le-a zis: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi S-a ascuns de ei. (Ioan 12:35-36)
Cu aceste cuvinte, Isus Îşi încheie lucrarea publică şi Se retrage. El nu va mai apărea în public decât la următoarea Sa venire pentru întemeierea Împărăţiei Sale pe acest pământ!
Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El, ca să se împlinească vorba pe care o spusese prorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?” De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis: „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.” Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El. (Ioan 12:37-41)
Acum vedem ce nu era în regulă. Deşi oamenii aceștia erau în prezenţa Luminii Lumii, ei nu-şi deschideau ochii. Se împlinea profeţia lui Isaia, capitolul 53, care vorbeşte despre moartea lui Hristos. Oamenilor le-a fost prezentată moartea lui Hristos şi ei L-au respins. Ei erau orbi faţă de lumina ce le era oferită. Erau ca o persoană care se trezeşte dimineaţa şi spune: „Astăzi nu vreau să văd nimic, îmi voi ţine ochii închişi toată ziua!” Un astfel de om este la fel de orb ca unul care cu adevărat nu poate vedea, și-n plus și mintea îi este întunecată. Următorul citat este o parafrază la cap. 6 vers. 10 tot din Isaia: „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima...” Să nu uităm să ținem cont de contextul imediat: Isus Se prezintă ca Mesia şi ca Împărat al lor. Ei Îl respinseseră pe Isus în persoană. Acum El îi respinge pe ei! Fiţi foarte atenţi: pentru că ei nu au vrut să-L accepte pe Hristos, va veni o zi în care nu vor mai putea să-L accepte. Cel mai periculos lucru din lume este să auzi Evanghelia şi să ignori ce ai auzit. Dacă veţi asculta de mai multe ori fără să luaţi seama, fără să acceptaţi ce auziţi, va veni o vreme când nu veţi mai putea auzi şi vedea. Dumnezeu este Suveran, Dumnezeu are ultimul cuvânt!
Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El; dar de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. (Ioan 12:42-43)
Din nefericire, chiar aşa au făcut. Și astăzi există destul de mulți credincioși „în ascuns”, oameni slabi, fricoși, cu inimi împărțite. Dacă ținem însă cont că doi asemenea credincioşi în ascuns au coborât trupul lui Hristos de pe cruce, speranța moare ultima!
Iar Isus a strigat: „Cine crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cine Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. (Ioan 12:44-46)
Isus repetă afirmaţia uimitoare conform căreia El este Lumina lumii. Aceasta este o prelungire a discursului rostit cu ocazia deschiderii ochilor orbului din naştere. El deschide ochii oricărei persoane care recunoaşte faptul că nu poate vedea şi că are nevoie de Lumina lumii. (Ioan 12:47-50)
Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec, căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi. Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. De aceea lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.”
Noi vom fi judecaţi de Cuvântul lui Dumnezeu... Și nu pe baza măruntelor noastre fapte bune... sau după concepţia noastră despre religie... Vom fi judecaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Isus a venit prima dată ca Mântuitor. El spune: „Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea.” Data viitoare când va veni, va veni ca Judecător. Glasul din ceruri încă ne mai spune: „Acesta este Fiul Meu preaiubit. De El să ascultaţi!” (Matei 17:5).
Aceasta este concluzia acestei secţiuni a Evangheliei după Ioan. Oamenii au întors spatele acelei voci şi L-au respins pe Împăratul. Când au făcut acest lucru, și Împăratul i-a respins... Pentru că El va fi întotdeauna Împăratul!
În ecoul acestei atenționări care-ar trebui să ne umple de speranță nu de spaimă, punem punct și noi ediției de azi, dar... pe curând, dacă ne va îngădui bunul Dumnezeu!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, pășim în continuare alături de Mântuitorul Isus Hristos prin Evanghelia după Ioan – și intrăm în cea de-a patra secţiune importantă a acestei scrieri nou-testamentare. Evangheliei după Ioan. Vă reamintesc – am studiat la început prologul care cuprinde primele optsprezece versete din capitolul 1. Apoi în restul capitolului a urmat introducerea. Apoi am văzut mărturii ale lucrării Sale şi ale cuvintelor Sale, în capitolele de la 2 la 11 – așa numită „cartea semnelor”, pentru că include și se ocupă de semnele/minunile prin care Domnul Isus a urmărit să întărească mărturia Sa că este Fiul lui Dumnezeu.
În continuare, în capitolele de la 13 la 17 ne vom ocupa de alte mărturii ale lui Isus pentru martorii Lui (de astă dată în formulă restrânsă, pentru că nu mai vorbim despre o lucrare publică, ci despre una mai degrabă privată și discretă – cu și pentru ucenicii Săi). Apoi vom privi la cap. 18-20, concentrate asupra Patimilor și Învierii Mântuitorului... iar cap. 21 va încheia Evanghelia într-o notă aproape la fel de maiestuoasă precum a început.
Desigur, sunt mai multe prisme prin care putem privi și porționa această scriere, ca s-o înțelegem mai bine; de exemplu, putem spune fără teama de a greși că în primele douăsprezece capitole, subiectul este lumina. Martorii vorbesc despre lucrarea publică a lui Isus şi despre faptul că El este Lumina. Tema a rămas evidentă și de actualitate până-n ultimele clipe și cuvinte ale lucrării publice a Domnului Isus, așa cum a redat-o Ioan: „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12:46) Iar câteva versete mai devreme citim: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi S-a ascuns de ei. (Ioan 12:35-36). Iată rezultatele teribile ale respingerii repetate a Cuvântului lui Dumnezeu: Mântuitorul Se retrage, iar ei – care n-au vrut să creadă – vor ajunge să nu mai poată să creadă, pentru că aveau inimile împietrite și ochii orbiți, nesocotind astfel Harul.
Ioan prezintă deci până aici conflictul dintre lumină și întuneric – nu dintre răutate și bunătate, nu dintre sfințenie și păcătoșenie, ci dintre lumina credinței și acceptării și întunericul și orbirea îndărătnică a necredinței. Lumina simbolizează mântuirea, sfințenia, viața; întunericul este imaginea condamnării, păcatului și morții! Vorbim de (și Ioan relevă) întuneric mental, moral, juridic, veșnic! A alege să rămâi în întuneric în ce-L privește pe Hristos înseamnă să alegi iadul cel veșnic, „unde viermele... nu moare şi focul nu se stinge.” (Marcu 9:44, 46, 48)
Or, capitolul precedent (12) din Evanghelia lui Ioan se încheie cu avertismentul că respingerea Cuvântului lui Dumnezeu duce la condamnare. Mântuirea vine prin Cuvânt și prin credință, și tocmai Scriptura pe care oamenii au respins-o și-o resping va constitui dovada supremă ce le va fi pusă înainte la judecată tuturor celor ce aleg să nu creadă! Să nu îndrăznim să ne jucăm cu șansele și ocaziile de a ne întoarce la Dumnezeu! Lumina nu va străluci totdeauna! Hristos Se va ascunde într-o bună zi, și nu va mai lumina...
Și dacă în primele 12 capitole tema principală a fost lumina, în discursul din camera de sus, Isus vorbeşte despre dragoste. El îi iubeşte pe ai Lui... așa cum ultima parte a evangheliei, capitolele de la 18 la 21 este despre viaţă. El a venit să ne aducă viaţă, viaţa care era în El. Noi căpătăm viaţa prin moartea și Învierea Lui. El e Sursa Vieții!
Domnul Isus ne-a oferit în Evanghelii câteva mesaje importante. Ne-am ocupat de vreo trei dintre acestea în Evanghelia după Matei: Predica de pe Munte (Mat. 5-7); apoi capitolul 13 plin cu parabole în care ne vorbeşte despre Împărăţia Cerurilor; şi cuvântarea escatologică de pe Muntele Măslinilor (Mat. 24-25). Acum ajungem la discursul din odaia de sus, relatat în Ioan 13-17. Acesta este unul din cele mai măreţe mesaje pe care ni le-a transmis Domnul. Este cel mai lung discurs al lui Isus şi este foarte important pentru noi în ziua de azi, pentru că El Și-a luat ucenicii în camera de sus şi le-a descoperit alte adevăruri importante. Mesajul este la fel de adecvat şi pentru vremea noastră. Nu găsim nicăieri nimic asemănător cu acest mesaj. Lucrarea Sa publică era încheiată, El fusese respins. Acum El îşi exprimă dragostea pentru ai Săi, și ne transmite cum trebuie să trăim viaţa de credinţă, ne spune ce daruri ne-a oferit, şi ne vorbeşte despre relaţia dintre El şi cei care sunt ai Lui. Pe drumul Său spre cruce, El nu are nimic de spus fariseilor, conducătorilor religioşi sau guvernului roman. Mesajul cuprins în aceste patru capitole (13-17) din Evanghelia după Ioan este pentru cei ce sunt ai Lui!
Capitolul 13 constituie începutul celei de-a doua secțiuni majore (așa numita „carte a gloriei/slavei” – pentru că redă întoarcerea Domnului Isus la Tatăl); avem în acest capitol cel puțin trei lecții de mare importanță pentru fiecare credincios: o lecție de smerenie, una de sfințenie și o lecție de sinceritate. Și sper nu doar să le sesizați, ci și să le asimilați – pentru că „dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți!” (Ioan 13:17)
Învățătura prin care Învățătorul și Mântuitorul Hristos Își pregătește ucenicii pentru plecarea Sa începe în timpul ultimei Cine (sau Cina cea de taină) – masa de Pesah oferind cadrul pentru așezarea Noului Legământ, ce se va celebra de-atunci în comunitățile creștine sub formă de Masa/Cina Domnului. Scena este dintre cele mai neobișnuite, și din nou avem de-a face cu un incident relatat numai de Ioan. Mi-aş dori ca acest tablou, și mesajul pe care ni-l transmite, să ne scuture. Dar poate că l-am parcurs și l-am auzit explicat de atâtea ori, că nu ne mai surprinde. Dar el e grandios, e dincolo de cuvinte; pe scurt, Isus Hristos părăseşte gloria cerească şi vine pe Pământ, Se pune în poziţia de cel mai umil slujitor şi spală picioarele ucenicilor!
Vă amintiţi că în debutul capitolului precedent – 12 – am asistat la ungerea picioarelor lui Isus de către Maria, în casa din Betania văzut că picioarele lui Isus au fost unse. Aici, la începutul capitolului 13, picioarele ucenicilor sunt spălate. Ce diferenţă! Picioarele ne transmit ceva despre umblarea unei persoane, iar picioarele unse cu parfum ale lui Isus ne spun despre mireasma deosebită a umblării Domnului nostru. În drumul Mântuitorului pe acest pământ, El nu S-a pângărit în niciun fel. El a rămas sfânt, fără pată, neîntinat.
Picioarele apostolilor, da – aveau nevoie să fie spălate! Isus le-a spălat picioarele cu apă, nu cu sânge. Este important să observăm acest lucru. Aud mulţi oameni spunând că se simt împrospătaţi prin curăţirea în sânge. Această idee Îl dezonorează pe Domnul nostru. Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte de păcate, cele trecute, prezente şi viitoare, dar o singură dată. Hristos S-a adus o singură dată jertfă: „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.” (Evr. 10:14). Când noi am venit la Isus Hristos ca nişte păcătoşi, sângele Lui, care a fost vărsat o singură dată, ne-a şters păcatele şi ne-a justificat în faţa lui Dumnezeu. Dar noi trebuie să ne curăţăm periodic pe parcursul călătoriei noastre, deoarece ne murdărim şi trebuie să ne spălăm. Vom vedea că Domnul le va explica ucenicilor că de aceea le spală picioarele.
Din text, reies trei cauze pentru care Învățătorul a spălat picioarele ucenicilor, şi le vom menționa și noi în continuare:
Înainte de Praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă... (Ioan 13:1-2)
Isus le-a spălat picioarele pentru că ştia că „I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta”. Lucrarea Lui va continua şi după ce El Se va întoarce înapoi în ceruri. El S-a identificat cu ai Săi, şi astăzi El încă spală picioarele ucenicilor Săi. El spune că va pleca din această „lume” (kosmos, care are semnificaţia de sistemul acestei lumi). Aceasta este lumea omului, o lume a păcatului. Este o civilizaţie ce funcţionează după reguli atee și/sau împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Hristos, şi care – de aceea – este sub judecată. Isus le spală picioarele ucenicilor pentru că va pleca din această lume, iar ei trebuiau să învețe că trebuie curățare periodică de praful acestei lumi corupte și coruptibile.
Al doilea motiv pentru care Isus a făcut acest lucru este pentru că i-a iubit pe ai Săi. Și mai exact spus: „i-a iubit până la capăt”. Iubirea Domnului Isus se exprimă nu doar prin gestul și slujba specifice slugilor, ci și prin ce simboliza acest act: moartea lui crudă, umilitoare și nedreaptă de pe cruce, prin care devine posibilă curățarea spirituală deplină a oricui crede și se încrede în Domnul Isus! El Se duce la Tatăl pentru că i-a iubit pe ai Săi. El Şi-a dat viaţa pentru a-i salva pe ai Săi, şi trăieşte pentru ca aceştia să fie salvaţi. Noi avem un Mântuitor minunat, El ne iubeşte în totalitate, „până la capăt” (care poate să însemne atât: „pe deplin” – El le-a arătat măsura deplină a dragostei Lui; fie: „până la sfârșitul misiunii/vieții Sale”; fie: „până la jertfa supremă”)
Aș zice că o cumulare a acestor aspecte este mai aproape de realitate: Domnul Isus a dat măsura deplină a iubirii Sale, până la sfârșitul vieții și misiunii Lui, cu prețul jertfei de Sine! Dragostea Domnului Isus este divină, este din Dumnezeu care în esența Sa este Dragoste! Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire veşnică, nu-L putem opri să ne iubească.
Al treilea motiv este pentru că în cameră mai intrase cineva. Exista un musafir nepoftit, şi anume Satana. Spunem că în odaia de sus erau prezente treisprezece persoane, dar în realitate erau paisprezece, întrucât Satana era şi el acolo. El era în inima lui Iuda Iscarioteanul, unde pusese gândul de a-L trăda pe Isus. Ori de câte ori intră Diavolul într-o lucrare creştină, sunt afectate şi alte persoane – şi Domnul trebuie să le spele. Este nevoie ca Domnul să ne spele, dacă vrem să avem părtăşie cu El. (Și să nu omitem că – deși nu e specificat expres aici – Domnul a spălat picioarele tuturor ucenicilor, deci și ale trădătorului!)
Observaţi că aceste evenimente se petreceau la sărbătoarea Paştelui, „în timpul cinei”. Atenție – nu este vorba de Cina Domnului! Ioan nici nu menţionează Cina Domnului. În primul rând, instituirea Noului Legământ a avut loc – conform evangheliilor sinoptice – la un moment dat în timpul mesei de Pesah, care având loc seara putem vorbi despre cină. Apoi, la momentul la care scria Ioan aceste rânduri (în ultimii ani ai primului secol creștin), existau deja creştini care făceau din Cina Domnului un ritual. Exista pericolul real de a acorda o importanţă mai mare ritualului decât Persoanei lui Isus Hristos. Este mult mai important să-L cunoaştem pe Isus Hristos decât să participăm la Cina Domnului. Nu este nicio binecuvântare în această participare ritualică, dacă nu cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu-L cunoști pe El personal, și dacă nu-L recunoști ca Mântuitorul și Domnul tău! Un profesor de apologetică obişnuia să spună că Hristos este în inima ta, iar pâinea în stomac. Pâinea nu va rămâne mult timp acolo, dar este esenţial ca Hristos să rămână în inima ta. Acesta cred eu că este motivul pentru care nu vorbeşte Ioan despre Cina Domnului.
...Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce... (Ioan 13:3)
O bună interpretare a acestui verset este: „De vreme ce Isus ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că El venise de la Dumnezeu şi Se întorcea la Dumnezeu...” Aici este reafirmată ideea că Isus face acest lucru pentru că Se întoarce la Tatăl. Este important să reţinem acest amănunt. Știind toate acestea, descendența și prerogativele Sale slăvite și veșnice, El nu Se dezice de apectele umilitoare ale slujirii Sale – maiestuoase în smerenia, ascultarea și lepădarea de Sine depline pe care le-a dovedit până la capăt!
...S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. (Ioan 13:4-5)
Spălarea picioarelor era în Orient un gest obișnuit de întâmpinare a oaspeților. La început o necesară igienizare după disconfortul călătoriilor, spălarea picioarelor va căpăta ulterior și alte sensuri: supunere, politețe, prețuire. Vorbindu-le fără cuvinte despre smerenie și egalitate frățească, despre curățare, dar și despre moartea și Învierea Sa, Domnul Isus Se dezbracă, Îşi dă jos roba, apoi ia un prosop şi Se înfăşoară cu el... Ia postura unui slujitor și purcede la spălarea picioarelor ucenicilor.
Când am studiat capitolul 21 din Exodul am aflat despre legea cu privire la sclavi. Un sclav evreu slujea stăpânului timp de şase ani şi era eliberat în al şaptelea an. Dacă în timpul cât era în slujba stăpânului se căsătorea şi avea copii, sclavul era eliberat, dar familia acestuia nu. Totuşi, sclavul putea alege să rămână în slujba stăpânului. Dacă îşi iubea stăpânul şi pe cei din familia acestuia, putea alege să rămână cu ei. Atunci stăpânul îl punea la stâlpul uşii, îi găurea urechea cu o sulă şi astfel el devenea un sclav de bunăvoie pentru totdeauna. Deşi ar fi putut pleca şi ar fi fost liber, el va fi ales să rămână din dragoste. Isus Hristos S-a ridicat de pe tronul Său ceresc, a renunțat la gloria Sa totală și imaterială și a intrat în limitările trupului de carne, a venit pe Pământ, a luat asupra Lui umanitatea noastră, şi a fost făcut asemenea unui slujitor. A făcut toate acestea pentru că ne-a iubit. Putea să rămână liber, dar a ales să moară pe cruce pentru a ne mântui. El a făcut acest lucru pentru a întemeia o relaţie specială cu noi şi pentru ca noi să putem avea părtăşie cu El. El a ales să fie slujitor şi rob – pentru că ne-a iubit! Dar lăudat să fie Dumnezeu! – după încheierea lucrării de răscumpărare El Și-a reluat veșmintele și poziția de autoritate... așa cum, după spălarea picioarelor ucenicilor, Se va îmbrăca din nou în roba Sa... de care va mai fi dezbrăcat, definitiv, doar atunci când va fi țintuit în piroane pe lemnul de pe Golgota!
Învățătorul Isus Hristos este nu doar gazda/organizatorul acestui ospăț pascal, este nu doar Stăpânul ucenicilor, ci iată – și slujitorul ucenicilor! Îl vedem deci nu doar predicând, ci și trăind ceea ce proclamă! (Nu spusese El ucenicilor: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi între voi, să fie slujitorul vostru!”?! Iată deci că nu fusese doar o exprimare paradoxală, un joc de cuvinte inspirat, o învățătură conjuncturală... Smerenia și slujirea sunt semnele măreției adevărate!) Și e la fel de clar că gestul smerit și hotărât al Domnului produce uluială și-i reduce la tăcere pe ucenici... tăcere spartă de cine altul decât de veșnicul comentator?!
A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” (Ioan 13:6-7)
Deci, după o primă lecție (cu demonstrație practică) despre smerenie, urmează în continuare (până la vers. 17) o altă lecție pe care Domnul o predă ucenicilor – despre sfințenie și curăție... Unii oameni susţin că spălarea picioarelor este un ritual sacru, şi că ar trebui să ne spălăm și noi picioarele unii altora. Nu văd nimic rău în această practică, atâta vreme cât nu se pierde semnificaţia spirituală. Alţii spun că aceasta este doar o lecţie de smerenie, un exemplu pentru noi. Nu este nimic greşit în această interpretare, doar că mi se pare că nu merge destul de profund. Petru a înţeles cu siguranţă faptul că acesta era un exemplu de smerenie, dar cu toate acestea, Domnul i-a spus: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum... dar vei pricepe după aceea.” Prin aceste ultime cuvinte, cred că Mântuitorul anticipează/profețește trimiterea Duhului Sfânt, care le va deschide ochii și mintea ucenicilor să priceapă ceea ce nu înțeleseseră înainte...
Dar Petru nu doar că nu percepe ce-i spune Învățătorul, ci – deși el însuși nu era gata să facă înjositoarea slujbă – se declară în continuare îngrozit că Domnul urma s-o facă!
Petru I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” (Ioan 13:8)
Ce a vrut să spună Domnul prin aceste cuvinte? Expresia (care mai apare în VT, dar și în Mat. 24:51) înseamnă „a fi părtaș la o moștenire” – în cazul de față: moștenirea dată de Tatăl ceresc Fiului. Domnul a vrut să spună că, fără spălarea aceasta nu poate exista părtăşie cu El. Era sărbătoarea Paştelui, care vorbeşte despre izbăvire, și-n timpul căreia va avea loc moartea Lui. Isus S-a ridicat de la masa de Paşte, ceea ce ne vorbeşte despre Învierea şi întoarcerea Sa la cer. El este înfăşurat în prosopul pentru slujire şi ne spune: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” Doar în măsura în care acceptăm lucrarea răscumpărătoare a Domnului Isus împlinită la Golgota pentru noi și-n locul nostru, și în măsura în care Îi permitem lui Hristos să ne curețe, rămânem în părtăşie cu El, ne bucurăm de prezența și puterea Lui, care se vor vădi și-n calitatea și rodnicia slujirii noastre! Și-n plus, și cel mai important: părtășia cu Fiul și cu Tatăl, în viața veșnică!
Cum ne spală Hristos pe noi astăzi? „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.” (Ps. 119:9). „Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus.” (Ioan 15:3). „Hristos (a iubit) Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea apei, prin cuvânt.” (Efes. 5:25-26). Cuvântul lui Dumnezeu este cel care-l ţine pe credincios curat. Dar cum suntem curăţiţi după ce păcătuim? „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9). Sunt prea mulţi cei care tratează păcatul cu uşurătate. Vreau să vă spun că picioarele trimit la ideea de umblare, şi atunci când suntem neascultători nu mai mergem pe calea Sa. Aceasta se numește păcat, şi trebuie mărturisit!
„Doamne”, I-a zis Simon Petru, „nu numai picioarele, dar şi mâinile, şi capul!” (Ioan 13:9)
Cu impetuozitatea sa cunoscută, Petru trece dintr-o extremă în alta: mai devreme refuzase să-i fie spălate picioarele, acum – vrea mai mult decât picioarele! Cu alte cuvinte: „Dacă așa se obţine părtăşia, vreau cât mai mult!” Sigur că Domnul îl temperează:
Isus i-a zis: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot, şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” (Ioan 13:10)
Acum Domnul e nevoit să precizeze, pentru toți: „Cine s-a îmbăiat, nu are nevoie să se mai spele încă o dată!” Domnul foloseşte aici două cuvinte diferite, dar din păcate traducătorii nu au putut face deosebirea (această deosebire nu apare nici în traducerile moderne), dar sunt două cuvinte diferite. Domnul ne spune că atunci când venim la cruce suntem „îmbăiați”, regenerați. Dar umblând prin lumea aceasta, picioarele ni se umplu de praf – prin tot felul de greșeli și abateri. Nici fizic nu cred că e posibil să nu ne murdărim deloc într-o zi, cu atât mai puțin spiritual! Dar orice întinare împiedică părtășia cu Domnul Isus – deci trebuie să ne curățăm, o spălare în vederea restaurării părtășiei. Al doilea termen se referă la „spălare”. Ceea ce spune Isus de fapt se traduce astfel: „Cine s-a spălat de tot, o dată pentru totdeauna, nu mai are nevoie să-şi spele decât picioarele.”
În vremea aceea, oamenii mergeau la baia publică să se spele. După ce se spăla, o persoană se încălţa şi mergea acasă. Acasă avea pregătit un vas cu apă pentru a-şi spăla picioarele deoarece pe drum se murdărea (cel puțin) de praf. În acea vreme, gunoiul era de asemenea aruncat pe stradă, aşadar nu era numai praf. Astfel, un om trebuia să se spele pe picioare înainte de a intra în casă, chiar dacă tocmai îşi făcuse baie.
Repet: Domnul vrea să ne înveţe că spălarea picioarelor este curăţarea noastră pentru refacerea părtăşiei cu Dumnezeu. „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:6-7).
Pentru a avea păcatele iertate trebuie mai întâi să ne mărturisim păcatele. A mărturisi înseamnă a fi de acord cu Dumnezeu, a te vedea cum te vede El. Înseamnă să ai aceeaşi concepţie despre păcat ca Dumnezeu. Unul dintre cele mai dificile lucruri din lume este să-l faci pe un sfânt să recunoască faptul că a păcătuit. Dar e semn de sensibilitate duhovnicească să recunoaștem că nepăsarea, egoismul, gândurile noastre necurate și practicile noastre lumești Îl întristează pe Dumnezeu! Dacă mărturisim, El este credincios şi drept şi ne iartă. Dar asta nu e tot. Dacă vrei să fii spălat pe picioare, trebuie să le laşi în mâinile Mântuitorului. Aceasta presupune ascultare și supunere. Nu putem să spunem pur şi simplu „Doamne, iartă-mă, am greşit!” pentru ca s-o luăm de la capăt şi să facem acelaşi lucru. Nu asta înseamnă să ne lăsăm spălate picioarele de căte Domnul! (Ioan 13:11)
Căci ştia pe cel ce avea să-L vândă, de aceea a zis: „Nu sunteţi toţi curaţi.”
Sigur că Domnul Isus ştia că Iuda Îl va trăda. Ştia că Iuda nu fusese regenerat. De aceea spune Domnul că nu toţi sunt curaţi – deși par! Să ne evaluăm cu atenție cât de autentică este relația noastră cu Mântuitorul nostru, ca să nu ne înșelăm – ca Iuda!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, ne bucurăm că am primit aprobare de sus să ne reîntâlnim, și-am fi și mai împliniți să știm că fiecare ediție a acestui program contribuie cu ceva la creșterea și maturizarea spirituală a fiecăruia care ascultă „ca un ucenic”: adică, dorind să practice ce i s-a predat/recomandat! Vrem să fim asemenea ucenici, pentru că avem un același mare Învățător – și nu un pastor sau un învățător ne este dascălul, ci Însuși Isus Hristos, prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt și prin puterea exemplului Său binecuvântat!
Am intrat data trecută în cap. 13 al Evangheliei lui Ioan, și spuneam că face parte dintr-o secțiune în care Domnul Isus Se consacră pregătirii ucenicilor pentru apropiata Sa moarte și Înviere, și pentru lucrarea lor de după Înălțarea Lui! Capitolul a început cu o formidabilă lecție de smerenie predată ucenicilor, cărora – în pofida împotrivirii unora și-a jenei generale – Mântuitorul le spală picioarele înainte de ospățul de Pesah.
După care, o lecție de sfințire și curățire le dă Domnul, argumentându-Și gestul și ajutându-i nu doar să priceapă și să accepte, ci și să-și aproprieze atenționările lui Isus.
După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi. (Ioan 13:12-17)
Dacă vreţi să aveţi bucurie în viaţa voastră, mergeţi înaintea Domnului şi mărturisiţi-vă păcatele. Aceasta este una dintre problemele bisericilor creştine din ziua de azi. Poate că avem capul plin de doctrină, dar ne miros picioarele. Fraţii mei, nimic nu miroase la fel de neplăcut ca picioarele nespălate – iertați-mi exprimarea poate prea bolovănoasă, dar sper că înțelegeți la ce mă refer! Poate că acesta este motivul pentru care unele dintre programele noastre de biserică nu miros prea bine... sau pentru care nu prea mai aducem oameni la Hristos. Trebuie să ne mărturisim, pentru a putea avea părtăşie cu Hristos, iar El să binecuvânteze cu rod umblarea noastră și lucrarea Lui în și prin noi.
Isus a spus că aşa cum El le-a spălat picioarele, şi ei trebuie să-şi spele picioarele unii altora. Ce înseamnă acest lucru? Pavel spune în Epistola către Galateni (6:1) cum trebuie să facem acest lucru. „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu!” Atunci când un frate în Hristos cade în păcat, el trebuie să fie ajutat de către cineva spiritual să revină în părtăşie. A-l lovi şi a-l critica nu înseamnă a-i spăla picioarele. A-l ridica pe cel căzut înseamnă a-i spăla picioarele. În Biserică avem tot felul de daruri și talente, vorbitori excelenţi şi muzică frumoasă, dar nu există trezire spirituală! Este nevoie de spălarea picioarelor; avem nevoie de curăţire. Dar înainte să putem să spălăm picioarele sfinţilor, trebuie să-L lăsăm pe Domnul slavei să ne spele picioarele. Trebuie să mergem la El pentru a fi curăţaţi ori de câte ori ne murdărim!
David se roagă (Ps. 139:23-24): „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!” Nu există om care să trăiască măcar o zi fără păcat. Trebuie să I le mărturisim Domnului, ca să fim curăţaţi. Suntem spălaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ne punem picioarele în mâinile Lui, ceea ce înseamnă că ne supunem total Lui. În felul acesta suntem puşi în părtăşie cu Domnul Isus. Nu lăsaţi să treacă nicio zi fără această pocăință și părtăşie!
Ucenicii erau ca un grup de copii în acea odaie de sus: un pic speriaţi, şi era normal să fie aşa. Umbra Crucii se abătuse asupra acestui mic grup... care primește acum o a treia lecție – după cele despre smerenie și sfințenie, una despre sinceritate!
Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: ‘Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.’ (Ioan 13:18)
Domnul Isus are grijă să fie foarte atent și precis când vorbeşte. Tocmai le spusese că sunt fericiţi cei care – pentru că le știu – și împlinesc aceste lucruri!... iar acum le spune că este unul care nu le poate face. Ştiţi de ce? Pentru că acela nu crezuse! Isus le spusese deja că nu toţi sunt curaţi. Le spusese: „Voi mă numiţi Învăţător şi Domn...” Un învăţător este o persoană pe care trebuie să o crezi. Un domn este o persoană pe care trebuie să o asculţi. Credinţa şi ascultarea trebuie să meargă împreună. Credinţa vie, mântuitoare duce la ascultare. Or, Iuda nu avea această credinţă!
Isus citează din Psalmul 41:9: „...[cel] care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea.” Se referea la Iuda. Aici nu este vorba despre faptul că acest om îşi pierde viaţa spirituală, este mai degrabă o descoperire a faptului că el nu a avut niciodată o viaţă spirituală! El nu era o oaie devenită necurată, ci un porc ce se întorsese în mocirlă, sau un câine care s-a întors la ce-a vărsat. Aceasta este imaginea lui Iuda Iscarioteanul. Și când te gândești că omul acesta fusese și el prezent în camera de sus la momentul spălării picioarelor! A fost și el spălat prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar a respins complet acest dar!
Haideţi să mai trecem odată prin acest pasaj, să fie totul foarte clar. Sângele lui Isus Hristos este latura spirituală a jertfei Lui. Sângele ne curăţă de păcate. Sângele Lui a șters vina păcatelor şi a anulat datoria pe care o aveam. A făcut posibil ca eu să stau în prezenţa lui Dumnezeu, iertându-mi toate greşelile. Sângele este pentru ispăşirea pedepsei penale. Spălarea cu apă reprezintă aspectul uman al jertfei. Aceasta este pentru curăţirea noastră din perspectivă morală. După ce obţinem posibilitatea de a sta în prezenţa lui Dumnezeu pe baza jertfei lui Isus Hristos, apa este cea care ne curăţeşte în activităţile noastre zilnice.
Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi că Eu sunt. (Ioan 13:19)
Isus le spune că unul dintre ei va „ridica (mâna)/călcâiul” împotriva Lui, şi le spune asta dinainte, pentru ca atunci când se va întâmpla, să nu fie surprinşi. Apoi, ei nu vor avea regrete că Isus a fost trădat fără să știe de unde I s-a tras! Aţi observat vreodată că Isus este „lucrat”, trădat – din interior? La fel se întâmplă şi astăzi. Mulţi oameni se plâng de păcatul din afara bisericii, dar nu acesta afectează biserica. Mulți păcătoşi sunt încă salvaţi. Adevăratele răni sunt provocate de cei dinăuntru, când Isus Hristos este trădat din interior.
Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Ioan 13:20)
Isus spune aceste lucruri în context, pentru că și Iuda fusese trimis în misiuni împreună cu ceilalţi apostoli. Și el predicat şi poate chiar făcuse vindecări. „Cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” Nimeni nu este mântuit prin credinţa mesagerului sau a pastorului. Suntem mântuiţi în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu, şi dacă-L primim pe Hristos! Să ne imaginăm că un curier vă aduce o telegramă care vă anunţă că unchiul cel bogat a murit şi v-a lăsat o moştenire substanţială. Dacă cel care vă aduce mesajul este un hoţ, asta nu anulează mesajul telegramei, nu-i aşa?
Eu cunosc un pastor care a devenit necredincios. Cineva care m-a dus la gară într-o zi mi-a spus: „Dr. McGee, sunt foarte confuz. Eu am fost mântuit prin lucrarea acelui om. Eu ştiu că sunt mântuit şi că sunt un copil al Domnului, dar sunt confuz, cum puteţi explica această situaţie?” Și i-am arătat acelui om acest text şi i-am spus că şi Iuda a predicat şi a adus oameni la Isus, dar nu prin vreun merit personal, ci pentru că a transmis mesajul. Dumnezeu binecuvântează Cuvântul Său. Noi suntem mântuiţi în urma auzirii Cuvântului.
După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Lui, a mărturisit şi a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte. Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă culcat pe sânul lui Isus. Simon Petru i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbea Isus. Şi ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus şi I-a zis: „Doamne, cine este?” (Ioan 13:21-25)
Să nu credeţi că Isus nu a fost afectat de faptul că Iuda urma să Îl trădeze. Și El era tulburat. Ucenicii erau uluiţi. Puteţi să vă imaginaţi unda de şoc care a străbătut camera aceea. Iuda şi-a jucat rolul atât de bine, încât nimeni din încăperea aceea nu a bănuit că el era trădătorul. (Și cred că nici el nu se simțea în pericol de a fi deconspirat!) Toţi se întrebau care dintre ceilalţi ar putea fi, ba chiar fiecare se întreba despre sine. Fiecare dintre ei se simţea în stare să facă această faptă.
Eu mă îndoiesc că mica pantomimă jucată de Ioan şi Petru a fost observată de ceilalţi. În acea încăpere era multă confuzie. Probabil că Petru stătea undeva mai departe de Isus, şi de vreme ce Ioan stătea alături de El, Petru i-a făcut semn lui Ioan să-L întrebe... iar
Isus a răspuns: „Acela căruia îi voi întinge bucăţica şi i-o voi da.” Şi a întins o bucăţică şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon, Iscarioteanul. (Ioan 13:26)
Era un obicei ca la o masă, gazda să ia o bucată de pâine, să o înmoaie în sos şi să i-o dea invitatului de onoare. Prin acest gest, Isus îl prezintă pe Iuda ca invitat de onoare. Era un gest de prietenie. Iuda se află la o răscruce... iar Domnul Isus, cu bunătate, ţine uşa deschisă pentru Iuda până în ultimul moment. Chiar şi în grădină, Isus îi spune: „Prietene” (Mt. 26:50). El încă ţine uşa deschisă pentru Iuda... dar știa ce va face Iuda. Aşa cum a mai spus cineva, „preştiinţa nu este cauzalitate“. Cu alte cuvinte, deşi Isus ştia ce urma să facă Iuda, El nu l-a constrâns să procedeze aşa. Ba chiar, în ciuda acestui fapt, Isus i-a oferit lui Iuda prietenia până în ultimul moment.
Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satana în Iuda. Isus i-a zis: „Ce ai să faci, fă repede.” (Ioan 13:27)
Satana l-a cucerit pe Iuda progresiv. Eu nu cred că Satana poate să pună stăpânire pe cineva instantaneu. Sunt multe alunecări mici care-i permit lui Satana să cucerească tot mai mult teren. Iar în cele din urmă, el pune stăpânire. Domnul i-a dat lui Iuda ocazia să-L primească, dar Iuda I-a întors spatele Domnului.
După care Satana a pus complet stăpânire pe Iuda... Iar Iuda crede că hotărăşte pentru sine! Dumnezeu nu trimite pe nimeni în iad, omul se aruncă singur acolo. Observaţi că Dumnezeu respectă decizia omului şi o susţine. Când cineva Îl primeşte pe Isus, Dumnezeu spune „Te susţin în decizia ta, te primesc“. Când cineva spune că Îl respinge pe Hristos, Dumnezeu îi spune de asemenea: „Îţi respect decizia!”
Acum Isus îi cere să plece repede. Chiar şi după ce a luat decizia, el nu este în afara controlului lui Dumnezeu. Acţionând astfel, el este în planul lui Dumnezeu. Vă aduc aminte că liderii religioşi fuseseră de acord să nu-L aresteze pe Isus şi să nu-L răstignească de faţă cu mulţimea adunată pentru sărbătoare. Doreau să aştepte până se va termina sărbăroarea. Dar Isus îi spune lui Iuda să meargă şi să facă repede ce are de făcut. Astfel El accelerează evenimentele, impunându-le ritmul decis de Dumnezeu, și nu pe cel convenit de oamenii răi! Iuda este nevoit deci să plece să le spună liderilor religioşi că a fost descoperit şi că trebuie să acţioneze rapid.
Dar nimeni din cei ce şedeau la masă n-a înţeles pentru ce îi zisese aceste vorbe. Unii credeau că, de vreme ce Iuda avea punga, Isus voia să-i spună: „Cumpără ce ne trebuie pentru praznic” sau îi poruncea să dea ceva săracilor. (Ioan 13:28-29)
Nimeni din cei prezenţi la masă nu a bănuit că Iuda era un trădător. Observaţi că Domnul nu cere ajutor. Ei aveau un fond care era administrat într-o mod similar unei afaceri. De asemenea, acest verset ne spune că Isus nu îi hrănea pe ucenici în mod miraculos. Ei mergeau să cumpere mâncare. Nu erau un grup „excentric”, ci relativ normal. Iar Iuda era trezorierul cetei. Întotdeauna există ispite și suspiciuni când vine vorba de administrarea banilor, asta e valabil şi în ziua de azi. În perioada sărbătorilor de Paşte se făceau donaţii săracilor, astfel că apostolii au presupus că Isus i-a cerut lui Iuda să doneze nişte bani.
Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit în grabă. Era noapte. (Ioan 13:30)
Observaţi faptul că atunci când Iuda a ieşit afară era noapte. Pentru Iuda aceasta era o noapte veşnică. Era ziua Diavolului, iar aceasta este ca întunecimea ce a venit peste Egipt. Acest om a ieşit în bezna veşnică.
Lucrarea lui Dumnezeu evoluează încet. Planul Diavolului se desfăşoară repede. Diavolul trebuie să se mişte repede pentru că zilele lui sunt limitate. Dumnezeu are la dispoziţie veşnicia întreagă pentru a-Şi duce la îndeplinire planurile. De multe ori însă noi nu înţelegem acest lucru.
Acum se schimbă ceva în această cameră. Iuda a plecat, iar Domnul începe să le vorbească acestor oameni. Ei sunt înspăimântaţi. Umbra crucii se lăsa tot mai apăsătoare asupra acestui grup mic din odaia de sus. Acum Domnul încearcă să le ridice moralul, să le abată privirea de la prezent la viitor, de la finit la veşnic, de la lucrurile fizice la cele spirituale. Deşi Petru Îl întrerupe, eu cred că discursul lui Isus începe aici şi continuă în capitolul 14.
După ce a ieşit Iuda, Isus a zis: „Acum, Fiul omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El. Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în El, şi Dumnezeu Îl va proslăvi în El Însuşi, şi-L va proslăvi îndată . (Ioan 13:31-32)
Domnul Isus trece pe tărâmul spiritual și le aduce la cunoștință realități în legătură cu care nu știu cât de avizați sau de lămuriți vor fi fost ucenicii. Le spune că Fiul Omului va fi proslăvit, iar aceasta se va întâmpla prin moartea şi învierea Sa. Din perspectivă umană, crucea înseamnă ruşine şi înfrângere, dar Dumnezeu decisese ca mântuirea lumii să vină prin cruce.
Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta, şi, cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum. (Ioan 13:33)
Iuda a plecat, aşa că El li se poate adresa celorlalţi cu „copilaşilor”; le spune că El urmează să meargă la cruce... şi nimeni nu poate merge la cruce aşa ca Isus. El a suferit singur, este o suferinţă pe care a îndurat-o Hristos pe care nimeni nu o poate înţelege.
Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:34-35)
Acum El le dă o nouă poruncă. Unii se comportă de parcă Isus ar fi spus aici: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă sunteţi fundamentalişti și dogmatici”! Şi eu cred în fundamentul credinţei, cred în autenticitatea Cuvântului lui Dumnezeu, în faptul că Scriptura este inspirată, în divinitatea lui Isus Hristos, în valoarea doctrinelor biblice. Cred că moartea Lui pe cruce a fost o moarte substituţionară, pentru păcatele întregii lumi. Cred că Isus a fost înviat în trup şi S-a înălţat la cer şi că va reveni să-Şi ia biserica din această lume. Dar vreau să vă spun acest lucru şi încerc s-o fac cu grijă: acceptarea acestor lucruri nu îi schimbă pe cei nemântuiţi din lume. Lumea este în disperată nevoie de puţină dragoste. Isus spune că ucenicii lui vor fi recunoscuţi prin faptul că vor dovedi dragoste!
Tatăl meu a murit când eram încă un copil (povestește JVMcGee), așa că a trebuit să-mi găsesc de lucru pentru a le susţine pe mama şi pe sora mea. Am locuit cu un unchi și două mătuşi, toți necăsătoriți. Una din mătuşi era baptistă, cealaltă presbiteriană. Unchiul era necredincios şi-i plăcea berea. În fiecare duminică se trezea la masa de prânz; iar în timpul cinei de duminică, cele două mătuşi se certau şi auzeam de fiecare dată numai lucruri urâte despre baptişti şi presbiterieni. Peste mai mulţi ani, unchiul meu era în spital şi una dintre aceste mătuşi m-a întrebat cu ochii în lacrimi: „Vernon, de ce nu l-a primit pe Hristos?” Era cât pe-aci să-i dau un răspuns usturător. Nu-i putem câştiga pe necredincioşi dacă avem o atitudine de creştini canibali. „Dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii!” (Gal. 5:15). Iată ce-i ţine pe necredincioşi departe de biserică. Acesta este motivul pentru care nu vin să audă Evanghelia. Ei aud bârfele înainte să audă Evanghelia! Nu înţelegeţi că cea mai importantă poruncă pentru un creştin nu este de a mărturisi, nu de a sluji, ci de a-i iubi pe ceilalţi credincioşi?
Tertulian scrie că guvernul roman a fost deranjat de ceea ce se întâmpla cu biserica primară. Numărul creştinilor creştea într-un ritm foarte rapid. Din cauză că nu voiau să ardă tămâie înaintea imaginii împăratului, romanii au gândit că creştinii nu sunt loiali. Au fost trimise iscoade la întâlnirile creştinilor care s-au întors cu rapoarte în care spuneau: „Creştinii aceştia sunt oameni foarte ciudaţi. Ei se întâlnesc în încăperi goale pentru a se închina. Nu au niciun chip cioplit. Ei vorbesc despre Unul pe nume Isus, care nu este de faţă, dar pe care se pare că Îl aşteaptă să vină din clipă în clipă. Şi cum Îl mai iubesc şi cum se mai iubesc unii pe alţii!” Dacă în ziua de azi un guvern ateu ar trimite iscoade în biserica dumneavoastră să vadă dacă creştinismul este o credinţă autentică, ce ar găsi? Care ar fi raportul lor? Ar spune ei despre creştini că se iubesc unii pe alţii?
„Doamne”, I-a zis Simon Petru, „unde Te duci?” Isus i-a răspuns: „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu, dar mai târziu vei veni.” „Doamne”, I-a zis Petru, „de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine.” Isus i-a răspuns: „Îţi vei da viaţa pentru Mine? Adevărat, adevărat îţi spun că nu va cânta cocoşul, până te vei lepăda de Mine de trei ori. (Ioan 13:36-38)
Petru este un om cu care putem rezona. Eu cred că un copil al lui Dumnezeu nu l-ar trăda pe Isus cum a făcut-o Iuda. Diavolul nu are control asupra voastră pentru că Duhul Sfânt locuieşte în voi. Dar nu cred că există vreun om care n-ar proceda ca Simon Petru. Problema lui nu era faptul că Satana intrase în inima lui, ci faptul că se încredea în propriile puteri. Eu cred că toţi avem această problemă.
Petru îl iubea cu adevărat pe Domnul: era gata să-L apere. Dar Domnul a trebuit să-l trateze ca pe un copil. Petru gafa des, şi nu cred că acest om a ajuns la maturitate spirituală şi mentală până în Ziua Cinzecimii. Singurul lucru pe care l-a înţeles din tot ce a spus Isus a fost că El trebuia să plece... și a reacţionat ca un copil care spune „Unde pleci, tati? Vin şi eu!” Prima întrebare a sa este: „Unde te duci?“, iar a doua: „De ce nu pot veni și eu?”
Când Isus i-a răspuns, „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai târziu vei veni”, singurul cuvânt pe care îl aude Petru este „acum”. El este ca un copil căruia mama îi spune că nu poate lua prăjitură acum, ci trebuie să aştepte până după masă; copilul se opreşte la cuvântul „acum” – el vrea prăjitura acum, nu vrea să aştepte până după cină!
Dragostea şi loialitatea lui Petru faţă de Isus erau sincere. El dorea să-L urmeze pe Domnul oriunde S-ar fi dus. Când Petru spune „Eu îmi voi da viaţa pentru Tine”, el credea fiecare cuvânt pe care-l spunea. A încercat să se lupte pentru Domnul său, i-a tăiat urechea acelui slujitor. (Și i-a tăiat urechea pentru că era pescar, nu soldat... sunt convins că el a țintit capul slujitorului!) Când Domnul i-a spus lui Petru că se va lepăda de El de trei ori înainte de cântarea cocoşului, era deja noapte. Petru pur şi simplu nu putea crede că până la răsăritul soarelui se va lepăda de Domnul său – și încă de trei ori!
Avem aici o lecţie importantă. Petru era prea încrezător în forţele proprii. Trebuie să învăţăm de aici că nu putem avea încredere în firea noastră. Pavel spune: „când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Cor. 12:10). Îţi recunoşti slăbiciunea sau crezi că eşti puternic? Cineva l-a întrebat pe Dwight L. Moody, „Aveţi destul de mult har să muriţi pentru Isus?” El a răspuns: „Nu, El nu mi-a cerut acest lucru! Dar dacă-mi va cere, El îmi va da har suficient pentru ca să pot face ce-mi cere!” Aceasta trebuie să ne fie abordarea - firea noastră este slabă, dar Dumnezeu ne va împlini orice nevoie. (Atenție: n-am spus „dorință”!)
Ne oprim aici, ne despărțim puțin... dar – cu ajutorul Domnului – pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, a doua jumătate a Evangheliei după Ioan (în care suntem) debutează direct cu relatarea debutului ultimei săptămâni a vieții lui Isus dinainte de Golgota pătimirii Sale – am asistat atât la ungerea picioarelor Mântuitorului, de către Maria, în casa prietenilor Domnului din Betania, apoi de intrarea aclamată în Ierusalim (din Duminica Floriilor)... urmate – în redarea ioanină – de discuțiile cu miez și cu temă ale Fiului lui Dumnezeu cu tot felul de oameni – și favorabili și ostili, și iudei și neamuri, și ucenici și reprezentanți ai cercurilor de autoritate religioasă ale locului și vremii...
Capitolul 13 ne prezintă un act doar aici redat în Evanghelii – spălarea picioarelor ucenicilor, la masa pascală – plus precizările lămuritoare ale Învățătorului, care dorea ca discipolii Săi să înțeleagă bine și să rețină semnificațiile practice ale învățăturilor respective... moment care inaugurează așa numitul „discurs din camera de sus” – întins pe câteva capitole, un fel de cântec de lebădă al lui Isus Hristos înaintea morții... dar și Învierii Sale!
E poate un moment potrivit să facem o precizare de context: dacă de cele mai multe ori împărţirea pe capitole a Bibliei este folositoare pentru că ne ajută să ne orientăm în Biblie, mi se pare că uneori că această împărţire nu se face în locurile cele mai potrivite – ca în cazul acesta. Practic, consider că afirmațiile Domnului Isus de la începutul capitolului 14 (care ne stă înainte) sunt o continuare a avertizării lui Simon Petru din finalul capitolulului 13 – că freneticul și precipitatul ucenic (în ciuda asigurărilor exaltate de loialitate) se va lepăda în scurtă vreme de Învățătorul Său... și nu o dată!.
În acest capitol 14 Domnul Isus continuă să-Și îmbărbăteze ucenicii, pe care nu vrea să-i lase pradă disperării și neputinței, în ghearele negării și temerilor, în dubiu și-n pericol... Pentru că aceste capitole i-au mângâiat și i-au recapacitat pe mulți oameni de-atunci și până azi, cred că discursul Mântuitorului au avut un efect binefăcător și asupra ucenicilor, la momentul când următoarele cuvinte au fost spuse:
Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. (Ioan 14:1)
Trăim vremuri complicate; chiar dacă pare la apogeul civilizației și suficienței sale, omenirea (mai bine zis oamenii) găsesc invariabil alinare în cuvintele din acest capitol. Oricât ar brava sau ar mima ei starea de bine, tânjesc după pace în inimile lor... ceea ce doar Isus poate oferi! Iar El ne spune cum o putem obţine: „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine”. În greacă, este un imperativ, o poruncă: „Credeţi în Dumnezeu! Credeţi în Mine!”
Lângă cuvântul credeţi apare şi prepoziţia eis, care înseamnă „în”. Atunci când Ioan vorbeşte despre credinţa mântuitoare, există întotdeauna şi o prepoziţie. Credinţa este activă, nu este pasivă, înseamnă să te încrezi în ceva sau în cineva. Credinţa activă înseamnă încredere. Dacă puteţi crede că maşina voastră vă poate duce acasă, cum vă duce acasă? Doar prin faptul că voi credeţi acest lucru? Nu, dar credeţi în acest lucru atât de mult, că vă lăsaţi în seama maşinii. Vă urcaţi în ea cu încrederea că are putere, combustibil și tot ce trebuie ca să ajungeți acasă. Aşa este şi mântuirea. Credeţi în Isus Hristos şi vă încredeţi în El.
„Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine” este o indicație clară a lui Isus că El este Dumnezeu. Cunosc un profesor de teologie care susţine că Isus nu Şi-a afirmat niciodată divinitatea. Dacă nici prin această afirmaţie Isus nu Se face deopotrivă cu Dumnezeu, aş vrea să ştiu ce altceva spune El aici. Afirmaţia aceasta a Domnului este foarte clară. A fi ateu înseamnă a nu crede în Dumnezeu, iar a fi creştin înseamnă să te încrezi în Hristos, care este Dumnezeu!
În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. (Ioan 14:2)
Să stabilim ce reprezintă casa Tatălui: este acest Univers vast în care trăim cu toţii. Noi locuim pe o planetă mică. Suntem „un fir de praf” în Univers. Locuim în casa Tatălui.
Cosmologii sunt de acord că Universul este în expansiune. La început, oamenii credeau că stelele sunt ca nişte becuri fixate pe firmament. Apoi omul a început să cerceteze şi a aflat că locuim într-un sistem solar, că locuim pe o planetă care se roteşte în jurul Soarelui dar și în jurul axei sale, şi că mai sunt câteva planete ce se rotesc în jurul Soarelui cu viteze fantastice. Iar noi împreună cu alte sisteme solare formăm un sistem galactic, iar atunci când ne uităm la Calea Lactee vedem capătul opus al sistemului galactic. Dar acest sistem galactic este doar unul dintr-o mulţime de sisteme. Dacă am putea călători suficient de departe am putea găsi alte sisteme galactice faţă de care galaxia noastră arată ca o nucă aruncată în spaţiu. Galaxia vecină se află la aproximativ 2.000.000 de ani lumină de noi. Nu putem să mergem până la vecinii noştri galactici să împrumutăm nişte zahăr pentru că nu ne vom putea întoarce la timp pentru masa de prânz! Dar aceste sisteme galactice nu reprezintă întreg spaţiul. Pe lângă acestea există quasari. Cuvântul are etimologie germană şi defineşte un obiect despre care nu ştim ce este. Au fost detectaţi prin radiotelescoapele din deşertul Mojave. În Anglia există un telescop chiar mai mare şi au descoperit alte corpuri, despre care nu ştim ce sunt, pe care britanicii le-au numit „blops“. Nu mai vorbesc de Hubble, care ne-a uimit cu descoperiri tot mai fabuloase! Noi nu putem ştii cât de vast este acest Univers. Ar putea fi infinit. Iar dacă Universul este infinit, trebuie cu atât mai mult Creatorul lui să fie infinit! Poate că Dumnezeu ne lasă singuri într-un colţ pentru a ajunge să recunoaştem că El este deasupra tuturor lucrurilor!
Domnul Isus a mai spus și: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.” Și cred că pe faţa I-a trecut un surâs trist când a spus acest lucru. El a făcut toate acele locaşuri şi El le cunoaşte pe toate. Noi nu le cunoaştem şi probabil că nu le vom cunoaşte niciodată. Eu nu cred că Dumnezeu a creat locuri pustii în acest Univers vast. Nu vreau să spun prin aceasta că există oameni şi pe alte planete. Este de ajuns o singură omenire... Vă dați seama cum ar areăta mai multe, unite în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu? Dar cred că în acest Univers măreţ există multe fiinţe inteligente, care sunt creaţia lui Dumnezeu şi care se uită la această planetă mică... unde pot observa ceva unic în Univers. Ei cunosc înţelepciunea, puterea, personalitatea lui Dumnezeu, dar n-au cunoscut dragostea lui Dumnezeu până când a doua persoană a Trinităţii n-a coborât pe Pământ ca să moară pe o cruce! Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât L-a dat (penrtu răscumpărarea ei) pe singurul Lui Fiu! Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de această lume.
Noi ne considerăm foarte importanţi. N-aș vrea să se simtă nimeni vizat sau ofensat, când afirm că rasa umană nu merită salvată! Dumnezeu ar fi putut foarte uşor să ne elimine pe toţi de pe faţa pământului şi să înceapă din nou. Ar fi putut să elimine planeta noastră, şi Universul nu ar fi arătat diferit... Dar atunci nu Şi-ar fi arătat dragostea! Ar fi arătat dreptate şi neprihănire, dar nu dragoste. Dumnezeu ne iubeşte. Acesta este cel mai minunat lucru în lumea asta. Dumnezeu ne iubeşte! Te iubeşte pe tine şi mă iubeşte pe mine... dar nu pentru că merităm! El ne iubeşte în ciuda faptului că suntem cu desăvârşire corupţi. Dacă nu sunteţi de acord, uitaţi-vă în jur. Dacă nu este nimic în neregulă cu omenirea, cum vă explicaţi că civilizaţia noastră cea atât de avansată a decăzut atât de mult în ultimele decenii?
„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.” După ce am fost hirotonisit ca pastor (își amintește JVMcGee), am locuit o vreme într-un conac. Era un căsoi cu vreo 14-15 camere imense, şi într-o zi însorită puteai vedea tavanul din camera de zi. Era frig, iar eu stăteam într-un colţ aproape de foc. De fiecare dată când cineva îmi vorbeşte de locașurile din cer, mă trece un fior. Cuvântul grecesc folosit aici înseamnă „locuinţă”. Isus spune că acest Univers vast este plin cu locuri în care se poate locui.
„Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.” Domnul Isus Îşi pune reputaţia în joc aici: fie Îl credeţi, fie nu. „Mă duc să vă pregătesc un loc” este un anunț extraordinar! În acest Univers vast, în care sunt atât de multe locașuri, El S-a dus să pregătească ceva special și personal pentru fiecare dintre ai Lui. Spuneam că eu cred că în Univers sunt multe creaturi inteligente. Ioan a văzut câteva, pe care le menţionează în Apocalipsa şi a fost copleşit. A spus că erau „de zece mii de ori zece mii”... apoi a mai văzut și altele şi a mai adăugat „şi mii de mii”. Avem de-a face cu un Dumnezeu măreţ şi minunat. Unii se uită la milioanele de oameni din lume şi se întreabă dacă nu cumva ne vom pierde în mulţime. Dar Isus pregăteşte un loc pentru toţi/fiecare din cei ce sunt ai Lui. Nimeni altcineva nu poate ocupa locul nostru!
Acum mulţi ani, am avut un vecin care a lucrat la oglinda de 5 metri a telescopului de la Palomar. La şlefuirea oglinzii au avut prima dată o eroare cred că de câţiva nanometri. După ce a terminat-o îl tot întrebam ce văd prin acel telescop. În cele din urmă s-a plictisit de întrebările mele şi m-a întrebat de ce vreau atât de mult să ştiu. I-am răspuns: „Aveţi un ochi îndreptat spre geamul din faţă al casei Tatălui meu şi sunt curios cum arată ce vedeţi, pentru că Isus îmi pregăteşte un loc acolo!”
Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. (Ioan 14:3)
Aceasta este prima menţiune din Biblie în care Dumnezeu promite că va lua pe cineva de pe acest Pământ şi îl va duce într-un loc pe care l-a pregătit. Nu aceasta era speranţa sfinţilor din Vechiul Testament. Dumnezeu nu i-a promis lui Avraam că îl va lua într-o călătorie spre altă stea. Dumnezeu i-a promis că va avea urmaşi la fel de numeroşi ca stelele, dar promisiunea pentru Avraam era că va avea o casă pe acest Pământ pentru totdeauna. Singura speranţă a Vechiului Testament este pentru o împărăţie pe acest Pământ, în care vor domni pacea şi dreptatea. Aceasta este împlinirea planului lui Dumnezeu pentru acest Pământ. Dumnezeu a spus: „Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” (Ps. 2:6). Acesta este planul lui Dumnezeu şi El conduce istoria – cu precizie, fără ezitare şi fără compromis – spre ziua în care-L va aşeza pe Fiul Său pe tron pe acest Pământ. Aceea va fi împărăţia cerurilor. Acesta este planul lui Dumnezeu, aceasta este promisiunea din Vechiul Testament.
Cred că ucenicii au fost şocaţi când Isus le transmite că va lua cu Sine o parte din oamenii de pe acest Pământ, începând cu ei (cu ucenicii), pentru a fi cu Hristos într-un loc pe care El îl va fi pregătit pentru aceşti oameni. Aceasta este prima menţionare a acestui fapt escatologic... prima, dar nu singura! Pavel vorbeşte despre aceasta în 1 Tesaloniceni 4, unde spune că Domnul va coborî din cer cu un tunet. Vocea Lui va fi ca o trâmbiță, ca glasul unui arhanghel. El va veni să-i cheme pe-ai Lui. Cei morţi în Hristos se vor trezi primii, iar credincioşii care vor fi în viaţă vor fi răpiţi la cer pentru a se întâlni cu Domnul acolo. Și-n felul acesta Biserica va fi pentru totdeauna cu Domnul ei în locul pe care ni l-a pregătit. În Apocalipsa 21 Ioan vorbește despre un oraş ceresc, noul Ierusalim care se va coborî de la Dumnezeu din cer. Va fi o structură urbană nouă, un loc unde credincioşii începând cu apostolii vor locui pentru eternitate.
Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” (Ioan 14:4)
Domnul Isus simte că trebuie să-i îmbărbătează pe aceşti oameni, pentru că în odaia de sus umbra crucii se abătuse peste acest grup, iar păcatul bătea la uşa acelei camere cerându-şi partea firii. Domnul încearcă acum să le aţintească privirile spre viitor, să le abată privirile de la lucrurile materiale la cele spirituale, de la cele lumeşti la cele cereşti... Isus le spune două lucruri: destinaţia (răspunsul la întrebarea „unde?”) şi calea (răspunsul la întrebarea „cum?”)
„Doamne”, I-a zis Toma, „nu ştim unde Te duci. Cum putem să ştim calea într-acolo?” (Ioan 14:5)
Era acolo un apostol pe care noi îl numim Toma necredinciosul. El pare să facă parte dintre cei care au mereu o întrebare, gata să ridice o obiecţie din care reiese scepticismul. Din intervenția lui, ne dăm seama că ucenicii nu știau nici unde, nici cum... Aproape perplex, Toma își exprimă ignoranța... şi i-a trebuit ceva timp Domnului nostru să aibă reacția potrivită. Mă bucur foarte mult că Toma a fost acolo şi că a pus această întrebare, pentru că este o întrebare foarte bună. Dac-aş fi fost acolo, cred că şi eu mi-aş fi dorit să-L întreb pe Domnul acelaşi lucru. Pentru că dacă Toma nu ar fi pus această întrebare, noi n-am fi avut răspunsul acesta extraordinar al lui Isus, care prezintă esenţa Evangheliei:
Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa . Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6)
Și în limba greacă, cuvântul este articulat. Isus a spus: „Eu sunt calea”. El nu este o cale (una din mai multr), nici persoana care arată calea... El este calea! Nicio biserică, niciun ritual nu vă poate conduce la Dumnezeu. Numai Hristos vă poate aduce la Dumnezeu! El este CaleA – deci, fie Îl ai pe Hristos, fie nu Îl ai! Fie te încrezi în El, fie nu! El a spus de asemenea că El este adevărul. Nu a spus că El spune adevărul, deşi este adevărat şi acest lucru. El este adevărul! El este Cel care hotărăşte standardul pentru adevăr, este esenţa Adevărului! De asemenea, El este viaţa. El nu doar că este viu. El este Sursa Vieţii pentru toate fiinţele, de la cea mai ne-evoluată formă de viaţă vegetală până la viaţa spirituală.
„Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” El a spus clar că toate celelalte culte şi religii sunt în rătăcire. El spune că singura cale către Dumnezeu este prin El. Aceasta este o afirmaţie exclusivistă și dogmatică! Acum mulţi ani, un student de la Universitatea din Los Angeles mi-a spus că nu îi place Biblia, pentru că este plină de învăţături dogmatice. Sunt de acord cu el, aşa este. Mi-a citat acest verset şi mi-a spus: „Aceasta este o afirmaţie dogmatică!” Eu i-am spus „Sigur că este, dar n-ai observat că adevărul este dogmatic? Este o caracteristică a adevărului!”
Am avut o profesoară care era cea mai dogmatică, cea mai închisă la minte persoană pe care am cunoscut-o. Ea insista asupra faptului că doi plus doi egal patru. Nu contează care este unitatea de măsură, mere, vaci sau dolari, ea insista mereu că 2+2=4. Ea era dogmatică. Mai târziu am aflat că banca la care îmi ţineam banii funcţiona după acelaşi principiu. (Dar în cazul meu situaţia era de genul 2–2=0, iar funcţionarii de la bancă sunt dogmatici în această privinţă!) Una dintre caracteristicile adevărului este dogmatismul.
Dar nu orice dogmă reprezintă adevărul! Multe dogme sunt ignorante. Dar cu toate acestea, adevărul trebuie să fie dogmatic. Când cer instrucţiuni pentru a ajunge într-un anumit loc, nu îmi doresc ca cel care-mi oferă instrucţiunile să nu fie sigur cum pot ajunge la destinaţie. Vreau să primesc instrucţiuni de la cineva care ştie exact unde trebuie să virez şi câte mai am de mers până ajung. Aşa că i-am mai spus studentului aceluia: „Timp de două mii de ani, milioane de oameni au venit la Hristos pe baza acestei afirmaţii: «Eu sunt Calea», şi s-au convins că este o afirmaţie autentică, ce le-a arătat drumul spre rai. De ce nu încerci şi tu? Domnul Isus spune că nu vei ajunge în rai decât prin El. De ce să nu mergi prin El şi să fii sigur?!”
Sper ca într-o zi să-i mulţumesc apostolului Toma pentru că L-a întrebat pe Domnul în odaia de sus: „Cum putem să ştim calea într-acolo?” Dacă n-ar fi fost el, n-am fi avut acest răspuns minunat din Ioan 14:6.
Apoi, după o completare a Învățătorului, va fi rândul lui Filip să-L întrebe ceva pe Isus:
Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.” „Doamne”, i-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns!” (Ioan 14:7-8)
Filip era un taciturn, opusul vorbăreţului Petru. Cred că vorbea foarte rar. Numele lui este de origine și rezonanță grecească, iar unii comentatori chiar cred că el era grec. Dar se poate să fi fost și evreu, care să aibă un nume grecesc. Filip iese în evidență pe unde-l întâlnim, pentru că de fiecare dată îl vedem aducând pe cineva la Isus. Vă amintiţi că el l-a adus pe Natanael... el l-a lămurit mai târziu pe famenul etiopian.. De multe ori m-am întrebat în legătură cu acest aspect. Filip era cel tăcut, iar Natanael era cel cu gura mare. Filip era serios, iar Natanael era pus pe glume. Dar Filip cel tăcut aduce oameni la Isus. Vă amintiţi că grecii au venit la el şi i-au cerut să-l vadă pe Isus. Aici el exprimă cea mai mare ambiţie pe care o poate avea un om, cea mai mare și mai frumoasă dorinţă exprimată de cineva în Biblie: „Arată-ne pe Tatăl!”
Vreau să vă pun (și să vă puneți) această întrebare personală: care este cea mai mare dorinţă din viaţa voastră? Care este scopul vostru ultim? Să vă îmbogăţiţi? Să vă faceţi un nume? Să vă educaţi copiii? Să vă creşteţi copiii în aacultare de Domnul? Scopurile noastre pot fi nobile, dar scopul suprem este cel exprimat aici de Filip, și direcționat către Cine trebuie (și poate să răspundă/împlinească): „Doamne, arată-ne pe Tatăl!”
Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl’? (Ioan 14:9)
Filip ştia din Vechiul Testament că Moise văzuse slava lui Dumnezeu şi că Isaia avusese o viziune în care văzuse slava lui Dumnezeu. Nu cred că trebuie să interpretăm răspunsul lui Isus ca pe o mustrare. El îi reamintește lui Filip că făcuse atâtea minuni. Deşi Filip nu văzuse slava lui Dumnezeu așa cum o văzuseră Moise sau Isaia, el Îl văzuse pe Isus, ascultase învăţăturile Lui şi văzuse miracolele săvârșite de Domnul. Tot ce avusese nevoie Filip să vadă văzuse deja în Isus Hristos. Îl văzuse pe Dumnezeu. În Hristos ne este revelat mai mult din Dumnezeu decât în oricare alt loc, text, eveniment din Vechiul Testament. Filip văzuse cea mai măreață revelare a lui Dumnezeu, Îl văzuse întrupat şi stătuse în prezenţa Sa, timp de trei ani! Autorul Epistolei către Evrei spune că Isus este lumina slavei Tatălui şi exprimarea chipului Său (vezi Evr. 1:3). „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” nu înseamnă că Dumnezeu este o persoană fizică, la fel cum Se prezenta Isus... ci aceeaşi Persoană în ceea ce priveşte puterea, caracterul, dragostea şi orice alt atribut. În Hristos ei văzuseră tot ce ar fi văzut și în Dumnezeu Tatăl... pentru că „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24) „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18) Pe Isus Hristos Îl vedem. Ne vom petrece veşnicia alături de El. Scopul celor care-L iubesc pe Isus este să-L cunoască!
Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. (Ioan 14:10)
Isus mărturiseşte aici despre cuvintele şi lucrările Lui. Sunt aceleaşi, într-un acord perfect cu vorbele Sale, și cu profețiile despre El... precum și cu faptele străvechi sau mai noi ale lui Iahweh, Dumnezeul lui Israel. Problema noastră dintotdeauna este să ne sincronizăm vorbele cu faptele; facem afirmaţii măreţe şi mărturii glorioase, dar niciunul dintre noi nu are o viaţă perfect integră. Acesta este motivul pentru care orice creştin are nevoie de mărturisire. Aşa cum am văzut în capitolul 13, Isus spune că El trebuie să ne spele pentru ca noi să putem avea părtăşie cu El. Sunt prea mulţi creştini care îşi pierd părtăşia cu Dumnezeu pentru că se cred în regulă, dar vorbele şi faptele lor se contrazic. Acest lucru trebuie recunoscut și mărturisit.
Aţi observat că Domnul Isus nu S-a bazat niciodată doar pe propria raţiune pentru a lua decizii? „Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” Este o afirmație în același spirit cu Ioan 12:35! De fiecare dată când a vorbit, Domnul împlinea voia Tatălui. Toate faptele Lui erau voia Tatălui. De aceea spune Domnul că vorbele Lui erau cuvintele Tatălui, şi lucrările lui Isus erau ale Tatălui prin Isus!
Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea. (Ioan 14:11)
Observaţi că Isus este întrerupt de mai multe ori în discursul Său. Prima dată Îl întrerupe Petru, apoi Toma, şi acum Filip. Dar Isus îşi continuă discursul și afirmă că e credibil măcar prin faptele Lui. Ar trebui să fiţi convinşi astfel! – le spune Domnul ucenicilor...
Ne oprim aici, rămâne să contemplăm și noi faptele și cuvintele Lui până data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, cred că suntem marcați de profunzimea și amplitudinea deschiderilor spirituale pe care le regăsim în cuvintele Mântuitorului din discursul Său didactic dar și consolator, pe care ni-l relatează evanghelistul Ioan începând din cap. 13... unde Isus le predă ucenicilor strânși la masa pascală o lecție de smerenie, o lecție de sfințenie și o lecție de sinceritate/autenticitate versus ipocrizie – cum am subliniat la momentul portivit...
În odaia de sus, Învățătorul încearcă să-Și liniștească și să-Și îmbărbăteze ucenicii – tulburați atât de ieșirea precipitată din scenă (în noapte) a lui Iuda, cât și de cuvintele Domnului care-i tulburau și pe care nu știau cum să le traducă (așa cum deducem din intervențiile succesive ale lui Petru, Toma și Filip). Miza și mesajul principal al cuvintelor Domnului viza plecarea Lui de pe pământ – pe care aici în cap. 14 Domnul încearcă s-o explice pe înțelesul lor, și s-o motiveze; era necesar ca El să Se întoarcă la Tatăl: 1. Ca să pregătească un loc pentru ei (vers. 1-6); 2. Ca să le descopere voia Tatălui (vers. 7-11); 3. Să le motiveze/stimuleze/ordoneze viața de rugăciune (vers. 12-15); 4. Ca să le poată trimite Duhul Sfânt (vers. 16-26); 5. Să le facă parte de pacea Lui unică (vers. 27-31).
Am parcurs data trecută primele 11 versete, din care au rezultat primele două rațiuni importante ale întoarcerii acasă a lui Isus: să le pregătească un loc și să le descopere voia Tatălui. Stând la mijloc, între ucenici și Tatăl – așa cum stă de altfel și astăzi, supremul și unicul Mijlocitor necesar și suficient între om și Dumnezeu! – Domnul Isus nu uită ca sistematic să le îndrepte privirile alor Săi către Tatăl lor, atribuindu-I lui toto creditul pentru tot ce spunea și făcea El! „Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” – declarase în vers. 10. Deci, de fiecare dată când vorbea sau tăcea, împlinea voia Tatălui. Toate faptele Lui erau dictate de Tatăl ceresc. Observaţi că Isus este întrerupt de mai multe ori în discursul Său. Prima dată Îl întrerupe Petru, apoi Toma, şi apoi Filip... Și pe fiecare El îi liniștește cu astfel de cuvinte (vers. 11): „Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.”
Iar de la vers. 12, Domnul adaugă o altă motivație pentru ce avea să se întâmple: deprinderea secretului rugăciunii ascultate (o preocupare a oricărui Maestru spiritual!):
Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl: (Ioan 14:12)
Pentru a înţelege aceste cuvinte, vreau să vă spun că în manuscrisele originale, cuvântul „altele” nu apare, așa că se pare că a fost adăugat de copiști sau traducători, pentru a completa sau sublinia ideea. O traducere mai exactă ar fi: „lucrările pe care le fac Eu le vor face şi ei, şi chiar mai multe!”
Câtă vreme Domnul nostru a fost pe pământ a făcut multe lucrări mari şi minuni măreţe. Ucenicii cu care el stă de vorbă aici făcuseră și ei – ca însoțitori ai Lui și împuterniciți de El! – aceleaşi lucruri: au vindecat bolnavi şi au înviat oameni din morţi. Dar Isus spune că cei care cred în El vor face lucrări mai mari. Care sunt aceste lucrări mai mari? Se referă la minunile și binecuvântările experimentate de ucenici și relatate în cartea Faptele apostolilor. De exemplu, Simon Petru, care s-a lepădat de Domnul în noaptea în care a fost arestat, a ţinut mai târziu o predică în urma căreia 3000 de oameni au fost zguduiți și convertiți! Mă gândesc apoi la mulţi alți oameni ai lui Dumnezeu din trecut care şi-au dedicat viaţa scopului de a aduce oameni la Hristos. Mă gândesc la misionari, oameni harnici și curajoși precum George L. Mackey, care a mers în Uganda și care a avut un impact deosebit: l-a propovăduit pe Mântuitorul răstignit, înviat, proslăvit, care Se va întoarce...
Așadar, dacă cineva aude Cuvântul proclamat, Îl primeşte pe Hristos şi este mântuit, aceasta este o minune mai mare decât vindecarea bolnavilor. Nu-i aşa? Ce este mai bine: să vindeci sufletul sau să vindeci trupul? Când Isus Hristos a fost pe Pământ, a făcut minuni prin care a înviat oameni în trup, dar noi Îl putem propovădui pe Isus Hristos, şi astfel oamenii pot primi viaţă veşnică în trup şi suflet. Cea mai mare realizare este să poţi aduce oameni într-o relaţie bună cu Dumnezeu!
Iar lucrările acestea sunt considerate „mai mari” pentru că – dacă El era totuși Dumnezeu întrupat, Om adevărat dar nu mai puțin Dumnezeu – noi nu suntem decât niște vase de lut, împuternicite, valorificate, activate, sublimate de Însuși puterea Sfintei Treimi!
Cum se fac aceste lucrări mai mari? „Pentru că Eu Mă duc la Tatăl”. Tot Hristos este Cel care lucrează şi astăzi, dar – prin trupurile fragile ale oamenilor. Eu sunt impresionat că pot prezenta un mesaj biblic la radio şi că există oameni care se întorc la Hristos pe această cale. Și acesta este un exemplu de asemenea „lucrări mai mari”. Dacă Isus Hristos ar vorbi astăzi oamenilor, aceasta ar fi o lucrare foarte mare. Dar când Isus Hristos Se foloseşte de oameni ca mine şi ca tine pentru a transmite un mesaj care să ajungă la alţi oameni, aceasta este o lucrare... mai mare! Nu care cumva însă a ne considera mai bravi, mai buni mai eficienți decât Domnul nostru! Nici măcar să nu ne treacă prin cap să ne comparăm cu El, de fapt cu nimeni altcineva, nici măcar unii cu alții! Domnul are talanți, chemări, lucrări, trimiteri individualizate, speciale, pentru fiecare dintre noi! Noi suntem chemați să le împlinim cu atitudine de robi netrebnici, și nu să ne împăunăm cu mari lucrări sau cu rezultate spectaculoase... Nimic din ce facem, nu facem noi – ci Domnul împlinește prin noi! Să-L lăsăm deci pe El să Se laude cu noi, și cu lucrările acestea mari și „mai mari”!
Aţi observat cât de des vorbeşte Isus despre Tatăl Său? Tatăl este menţionat de vreo douăzeci de ori în acest paragraf, şi de fiecare dată Isus este cel care-L menţionează.
...şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face. (Ioan 14:13-14)
El continuă ideea şi afirmă că aceste lucruri mai mari vin în urma rugăciunilor. Din păcate, evanghelizarea prin rugăciune este atât de neglijată astăzi! Domnul spune: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.”
Aceste versete sunt înţelese greşit de unii oameni. Foarte mulţi oameni au luat acest verset aşa cum un câine ia un băţ şi fuge cu el. Ei spun că s-au rugat, dar Domnul nu le-a răspuns. Am întâlnit creştini care mi-au spus că au luat acest verset în sens literal. S-au rugat, dar Dumnezeu nu le-a răspuns. Apoi m-au întrebat ce nu este în regulă. Eu le-am spus că au interpretat greşit versetul. Trebuie să citească tot contextul. Mesajul întreg este prezent în acest paragraf. A te ruga în Numele Lui înseamnă a te ruga spre slava Lui, cerând ceea ce-și dorește El, sau ceea ce ar cere și El dacă L-am auzi rugându-Se lângă noi!
Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. (Ioan 14:15)
Să vedem acum care este sensul acestor trei versete. Ce înseamnă să cerem în numele Domnului? Să ne rugăm „în numele Lui” înseamnă să stăm în prezenţa Sa. Să ne identificăm cu El, să fim uniţi cu Hristos. Înseamnă să recunoaştem meritele Fiului binecuvântat al lui Dumnezeu, când stăm în prezenţa Lui. Noi nu putem sta în prezenţa lui Dumnezeu prin meritele noastre. El nu-mi ascultă mie rugăciunile pentru că sunt... Vernon McGee!... şi de asemenea nu ascultă rugăciunile voastre pentru că sunteţi nu știu ce persoane importante. El ne ascultă rugăciunile atunci când acestea sunt făcute în numele lui Hristos. Menţionarea numelui lui Isus nu este doar o formulă cu care ne încheiem rugăciunile. Rugăciunea făcută în numele Lui are rolul de a-L proslăvi pe El şi de a-I recunoaşte meritele.
„Voi face acel lucru, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul”. Rugăciunea care Îi dă lui Dumnezeu prilejul de a fi glorificat în Fiul Său este rugăciunea care va primi răspuns. Atunci când ne rugăm în Numele lui Isus şi pentru slava lui Dumnezeu nu ne rugăm în mod egoist, ci ne rugăm prin El, ceea ce dorește El. Ne rugăm ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.
Este foarte importantă de asemenea şi ascultarea noastră faţă de Hristos. Această promisiune este făcută celor ce-L iubesc, iar acest fapt se vede prin faptul că cei care-L iubesc păzesc poruncile Lui. Dragostea se vede în ascultarea noastră faţă de Hristos. Un creştin nedisciplinat nu poate spune că-L iubeşte pe Domnul Isus. Un creștin care se sforțează și trage de el cârtind, ca să împlinească scrâșnind cu obidă, voia și poruncile Domnului său – nu arată că-și iubește Mântuitorul... și să nu se aștepte să primească răspunsuri la rugăciuni!
Voi în ce situaţie sunteţi? Îl iubiţi pe Isus? Păziţi poruncile Lui pentru că-L iubiţi?
Se spune despre predicatorul Harry Ironside că era în vizită la o biserică şi urma să ia cuvântul într-una din serile săptămânii. Tânărul pastor care stătea lângă el i-a arătat o tânără doamnă şi i-a spus că ea fusese o membră activă a bisericii, dar a început la un moment dat să urmeze căile lumii. Nu mai fusese de multă vreme la biserică. În seara aceea, dr. Ironside a predicat din acest fragment al Evangheliei după Ioan. După predică, doamna respectivă a venit la el furioasă foc. „Cum îndrăzniţi să spuneţi oamenilor că dacă vor cere ceva în Numele lui Isus, El va face acel lucru?” Predicatorul a răspuns: „Nu vreți să stăm puţin de vorbă, să vedem care este părerea dumneavoastră?” Ea a început să-i spună că tatăl ei a fost bolnav grav cu câteva luni în urmă. În timp ce doctorul era la el în cameră, ea a îngenuncheat şi s-a rugat în numele lui Isus pentru refacerea tatălui său. Când doctorul a coborât din camera lui i-a spus că tatăl ei murise. „Acum”, a zis ea, „să nu-mi spuneţi mie că Dumnezeu Îşi împlineşte promisiunile.” Harry Ironside a răspuns: „Dar aţi citit şi versetul următor: «Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele»?” Apoi predicatorul a întrebat-o ce ar face dacă ar găsi un cec pe alt nume şi ar încerca să-l încaseze semnând acel nume. Ea a spus că aceasta ar fi o înşelăciune. Atunci el i-a arătat acest verset: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.“ Şi a întrebat-o: „Dumneavoastră aţi făcut acest lucru?” Ea s-a înroşit foarte tare. Apoi el i-a explicat doamnei că ea încerca să facă acelaşi lucru pe care-l face un om care vrea să încaseze un cec scris pe alt nume. Trebuie să înţelegem că ascultarea de El este dovada faptului că Îl iubim, iar această promisiune este pentru cei care-L iubesc sincer, dezinteresat, „nu cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul”!
Pe nesimțite – și fără pretenția că a elucidat subiectul rugăciunii ascultate, după voia și plăcerea Tatălui – Domnul Isus le oferă în următoarele versete, printr-o argumentație cursivă și decurgând neforțat din tot ce spusese până atunci, un alt motiv pentru care era necesar ca ei să înțelagă și să accepte că întoarcerea Lui la Tatăl era o necesitate, și anume: trimiterea Duhului Sfânt!
Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. (Ioan 14:16-17)
Domnul Isus va vorbi predilect despre Duhul Sfânt în aceste capitole (14-16) din Ev. după Ioan. Aici, El Îl numește „Mângâietorul” (literal: „Cel care stă alături pentru a te ajuta”). „Alt” înseamnă „altul de același fel”, deoarece Duhul este Dumnezeu, așa cum Hristos este Dumnezeu. Mângâietorul care va locui în ucenici va lua locul Mântuitorului care locuia alături de ucenici! Acesta este un fapt unic, măreț, revoluționar al vremii în care trăim: Duhul Sfânt a locuit pe Pământ şi înainte de ziua Cincizecimii, dar de atunci El a început să locuiască în sufletul celor credincioşi. În aceasta constă noutatea!
Când vorbim despre Duhul Sfânt, cele două cuvinte „Duh“ şi „Sfânt“ Îl descriu, dar numele Lui, dacă El are un nume, este Mângâietorul. El este Cel puternic care rămâne cu noi totdeauna.
De asemenea, El este numit Duhul adevărului; Duhul folsoește Cuvântul – care și el este Adevărul – pentru a-i convinge pe păcătoși și pentru a-i îndruma și susține pe sfinți! El nu spune că lumea nu va primi Duhul adevărului. El spune că lumea nu-L poate primi, pentru că El vine ca răspuns la credință! Dacă am putea înţelege noi acest lucru! Duhul Sfânt îi poate descoperi Cuvântul lui Dumnezeu celui credincios, dar cel nemântuit trebuie mai întâi să creadă în Isus Hristos şi să-L accepte ca Mântuitor personal. Omul firesc, nemântuit, necredincios nu-L poate vedea, pentru că El poate fi văzut (şi I se poate aduce închinare) doar în duh şi în adevăr. Îl percepem pe Dumnezeu doar prin ochii spirituali. Doar Duhul Sfânt este cel care ne poate deschide ochii spirituali, pentru ca noi să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este un Învăţător care ne conduce spre adevăr. Fără El, Biblia rămâne o carte de istorie, o carte care prezintă fapte. Doar Duhul Sfânt ne învaţă și ne ajută să pricepem și să acceptăm adevărurile Bibliei. Duhul Sfânt a fost în lume, dar Isus spune că de acum, El „va fi în voi“.
Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. (Ioan 14:18)
Se discută mult despre intenția Domnului exprimată prin aceste cuvinte. „Mă voi întoarce la voi” înseamnă de fapt „Vin la voi” (la prezent!); afirmația aceasta poate include mai multe aspecte: întoarcerea Domnului printre ucenici după Înviere; venirea la ei prin Duhul Sfânt; venirea lui viitoare pentru a-i lua la cer.
În orice caz, fără Domnul și fără Tatăl, credincioșii nu doar că sunt mai mult decât orfani, dar nici nu-și mai justifică numele! Or, Domnul Isus promite aici că nu ne va lăsa orfani, ci va veni la noi – întâi în persoana Duhului Sfânt, apoi pentru a-Și răpi Mireasa.
Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi. (Ioan 14:19-20)
Care este „ziua aceea“? Este ziua în care trăim şi eu şi voi. Este ziua care început cu Pogorârea Duhului Sfânt.
„Voi... în Mine şi... Eu în voi” este poate cea mai profundă și mai satisfăcătoare/împlinitoare afirmaţie din Evanghelia după Ioan, sau poate chiar din întreaga Biblie. Toate sunt cuvinte foarte simple pe care le poate înţelege şi un copil, dar nici cel mai priceput filosof nu poate pătrunde întreaga profunzime a sensului acestei afirmaţii.
„Voi în Mine” reprezintă mântuirea. A fi mântuit înseamnă a fi în Hristos. Acesta este motivul pentru care Petru afirmă că suntem mântuiţi prin botez. Botezul înseamnă identificare cu Hristos. Dumnezeu îi vede pe oameni ca fiind fie în Hristos, fie în afara Lui. Voi sunteţi fie în El, prin credinţă, fie în afara Lui, având păcatele încă asupra voastră... Dacă sunteţi în Hristos, atunci Dumnezeu vă vede în Hristos, şi neprihănirea Lui este şi neprihănirea voastră. Voi sunteţi cu desăvârşire în El.
„Eu în voi” înseamnă sfinţirea. Este viaţa de creştin de aici. Locuieşte Hristos în voi? Pavel spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Gal. 2:20).
De la vers. 21 la 26, în cadrul aceleiași prezentări elogioase a Persoanei și necesității Duhului Sfânt, Domnul Isus vorbește despre o relație profundă pe care ucenicii o pot avea cu Tatăl și cu Fiul – prin lucrarea Duhului! Ei credeau că vor ajunge pe drumuri, orfani – adică nemângâiați, neajutorați – când de fapt plecarea Domnului la Tatăl Lui și Tatăl lor le deschidea ușa pentru o relație și mai strânsă, pe verticală și pe orizontală.
Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14:21)
Să nu spuneţi că-L iubiţi pe Hristos dacă nu păziţi poruncile Lui. Afirmaţia Sa este foarte clară. Isus va lucra doar în viaţa celor ce-L iubesc. Dar să nu vă închipuiţi că vă va răspunde prin viziuni. El afirmă ulterior că Duhul Sfânt este cel care ne descoperă lucrurile lui Isus. Cum face acest lucru? Prin Scriptură. Acolo ne sunt prezentate lucrările lui Isus.
Iuda, nu Iscarioteanul, I-a zis: „Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă, şi nu lumii?” (Ioan 14:22)
Iuda spune „Doamne, este minunat să stăm să te ascultăm, dar ai uitat de lumea aceasta?“ Acesta este primul misionar. În restul capitolului avem răspunsul lui Isus.
Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis. (Ioan 14:23-24)
Relația privilegiată dintre credincioși și Mântuitorul lor este asigurată pe baza dragostei pentru Cuvânt și-a ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu. Creștinul care petrece timp în Cuvânt și apoi trăiește Cuvântul se va bucura de o părtășie tot mai strânsă și împlinitoare cu tatăl și cu Fiul. Dragostea pentru Dumnezeu și pentru Domnul Isus nu înseamnă emoție trecătoare, extaz misitic, manifestări sentimentale vizibile – ci ascultare și pasiune pentru Cuvântul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt! Cariera noastră nu valorează nimic. Calitatea de membru al unei biserici nu valorează nimic. Importantă este dragostea noastră pentru El manifestată prin ascultarea noastră. Lumea va auzi despre Domnul Isus prin noi, iar ascultarea este absolut necesară.
Cum este dragostea voastră pentru El? Vă disciplinează? Este El prezent cu adevărat în viaţa voastră? Acestea sunt lucrurile importante.
V-am spus aceste lucruri cât mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul , adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. (Ioan 14:25-26)
Isus nu a uitat această lume. El Se gândeşte la noi. El îi cheamă pe ucenici în odaia de sus şi le oferă adevăruri pe care să le prezinte lumii prin puterea Duhului Sfânt. Singura modalitate prin care Adevărul urma să fie transmis lumii era prin aceşti bărbați. Ioan era unul dintre ei, iar el a scris Evanghelia după Ioan pentru noi prin puterea Duhului Sfânt. Isus le oferă garanţia că Duhul Sfânt îi va învăţa toate lucrurile şi le va aduce aminte tot ce vor avea nevoie. Este clar că El şi-a respectat promisiunea – care e valabilă și pt noi azi!
Iar ultimele versete ale capitolului le oferă un ultim argument: plecarea Lui le va asigura pacea Lui, pe care le-o va lăsa – deplină, durabilă, duhovnicească!
Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte. (Ioan 14:27)
Acest verset face trimitere la începutul acestui capitol. Sunt ultimele cuvinte de alinare ale lui Isus. Pacea de care vorbeşte Isus aici nu este pacea care provine în urma iertării păcatelor. Aceasta este o pace deosebită, minunată care vine în inimile celor care sunt în întregime ai Domnului Isus Hristos. Este pacea din inimile şi minţile celor ce trăiesc în ascultarea, voia și plăcerea Domnului.
Aţi auzit că v-am spus: ‘Mă duc şi Mă voi întoarce la voi.’ Dacă M-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: ‘Mă duc la Tatăl’, căci Tatăl este mai mare decât Mine. Şi v-am spus aceste lucruri acum , înainte ca să se întâmple, pentru ca, atunci când se vor întâmpla, să credeţi. Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine, dar vine pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici! (Ioan 14:28-31)
El le spune ucenicilor că trebuie să se bucure că El pleacă pentru că astfel vor primi o mare binecuvântare. Isus Hristos Se întoarce la Tatăl... şi-L va trimite pe Mângâietorul!
Da, nu va mai fi cu ei mult timp, şi aşa a fost: în câteva ore, urma să fie arestat, iar ucenicii aveau să fie risipiţi. Venea ceasul de aparent triumf al întunericului, și-al stăpânitorului lumii acesteia. Isus Hristos urma să aibă o confruntare cu Satana, confruntare care a avut loc, zic eu, mai degrabă în grădina Ghetsimani... După care, Domnul putea să meargă la Golgota, pentru a ierta păcatele lumii... Iar după Învierea și înălţarea Lui, Mângâietorul urma să vină să locuiască în cei credincioși!
Să ne însușim și noi prin credință aceste cuvinte liniștitoare – azi, când Duhul Sfânt nu mai este o promisiune, ci o realitate! Lăsați-L să lucreze și să rodească în viața dvs.!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, cu fiecare ediție dăm câte-o pagină din această fastuoasă scriere nou-testamentară care este Ev. după Ioan, și ne apropiem de deznodământul (de fapt binecunoscut) al protagonistului principal – Isus Hristos. Am ajuns la cap. 15, care (alături de cap. 16) constituie fie a doua parte a discursului de rămas bun al Domnului Isus, fie al doilea discurs – aceasta în funcție și de perspectiva exegetică din care abordăm acest capitol. Textul peste care ne vom uita în două episoade consecutive poate face parte din cuvântarea lui Isus din odaia de sus... deşi este posibil ca Domnul să nu fi spus aceste lucruri acolo. Putem și presupune că nu mai erau în casă, pentru că la sfârşitul capitolului 14, Isus spune hotărât: „Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!”
Deci e posibil și ca Domnul să fi spus aceste lucruri (care apar în capitolele 15 şi 16) pe drumul de la camera de sus spre grădina Ghetsimani, iar apoi, în capitolul 17 să avem rugăciunea rostită în grădină. Probabil că ceata trecea fie prin niște vii, fie pe lângă decorațiile cu struguri și vie ale Templului, pentru că Domnul face o puternică analogie cu vița și mlădițele, una dintre cele mai energice și „suculente” învățături Mântuitorului.
Pentru că abordarea din acest episod nu va fi – cum v-am obișnuit – chiar una întru totul ordonată, „la rând”, vă propun să citim de la bun început, integral și „dintr-o suflare” această învățătură în egală măsură metaforizată și clară – primele 11 vers. din Ioan 15:
Eu sunt adevărata Viţă şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie, şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţeşte, ca să aducă şi mai mult rod. Acum voi sunteţi curaţi din pricina cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard. Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină. (Ioan 15:1-11)
Dacă mulţi comentatori biblici sunt de părere că Domnul a rostit cuvintele redate în acest capitol fie în Valea Chedron, fie pe Muntele Măslinilor, unde în perioada aceea era o vie – alți comentatori, printre care se numără şi JVMcGee, afirmă că Isus în noaptea aceea S-a dus la templu, urmând Legea (pe care de altfel a împlinit-o sistematic și consecvent). Porţile trebuie că erau deschise în timpul nopţilor Paştelui. Acele porți erau în sine o atracţie turistică: fuseseră turnate în Grecia, apoi trimise pe mare până în Ierusalim şi montate la templul lui Irod. Porţile Templului erau făcute din bronz şi aveau lucrate în ele o viţă din aur. Via este un simbol pentru poporul Israel, aşa cum vedem şi din următorul fragment din Psalmul 80: „Tu ai adus o vie din Egipt, ai izgonit neamuri şi ai sădit-o. Ai făcut loc înaintea ei, şi ea a dat rădăcini şi a umplut ţara.” (Ps. 80:8-9) De asemenea, în Isaia 5 putem citi următoarele: „Voi cânta Preaiubitului meu, cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie, pe o câmpie foarte mănoasă... Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe care o iubea. El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat! Se aştepta la dreptate, şi când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5:1, 7). Să mai citim şi Ieremia 2:21: „Te sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi: cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?” Iar în cartea Osea se spune: „Israel era o vie mănoasă care făcea multe roade. Cu cât roadele sale erau mai multe, cu atât mai multe altare a zidit; cu cât îi propăşea ţara, cu atât înfrumuseţa stâlpii idoleşti.” (Osea 10:1) Este clar că via este un simbol al poporului Israel.
În acest context, și puternic influențat de simbolistica pregnantă de care desigur era conștient, Isus face niște afirmații revoluţionare. Poate că pentru cei de azi familiarizați cu Noul Testament ele nu mai înseamnă mare lucru, dar pentru ucenici erau și noi și șocante:
Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul. (Ioan 15:1).
Cuvântul original folosit aici pentru „adevărata” este gr. aleµthinos, care înseamnă „autentic”. Putem spune despre un lucru că – din punct de vedere logic – este adevărat sau fals, eronat... sau un lucru poate fi adevărat în sensul de autentic, original. Aici este folosit al doilea sens. Am mai întâlnit acest cuvânt, folosit în acelaşi mod, în Evanghelia după Ioan. Ioan Botezătorul reflecta lumina, dar Isus era/este adevărata Lumină. Moise a supravegheat hrănirea poporului în pustie, dar Isus este adevărata Pâine. Aici Isus spune „Eu sunt adevărata Viţă, Eu sunt Viţa autentică.”
Aceşti ucenici crescuți în cultura iudaică aveau o gândire modelată după învăţăturile Vechiului Testament. Isus le spune acum că Israelul nu este via autentică. Identificarea lor cu poporul lui Israel şi cu religia iudaică nu era lucrul cel mai important. „Eu sunt adevărata Viţă” spune Isus. Cel mai important lucru pentru apostoli era raportarea faţă de Isus. Acest gând era revoluţionar!
Domnul a folosit o metaforă deosebită şi a spus foarte clar că nu sunt esenţiale ritualurile sau apartenenţa la o religie. Noi trebuie să ne identificăm cu Hristos! Suntem în Hristos prin botezul Duhului Sfânt din momentul în care ne încredem în Hristos ca Mântuitor personal şi suntem născuţi din nou în calitate de copii ai Domnului.
„Tatăl Meu este Vierul”. Şi aceasta este o afirmaţie la fel de şocantă. În pildele şi în scrierile din Vechiul Testament, Dumnezeu este proprietarul viei. Aici este viticultorul, fermierul, cel care are grijă de vie. Isus este Viţa adevărată, iar Tatăl este Cel care are cu adevărat grijă de El!
În Vechiul Testament se profeţise că Domnul Isus va creşte înaintea Lui ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. Amintiţi-vă de câte ori L-a salvat Tatăl pe Isus din mâna Diavolului care ar fi vrut să-L omoare. Tatăl care S-a îngrijit de Vie Se va îngriji şi de mlădiţe! Mlădiţele trebuie doar să rămână în Vie. Pentru ce? Pentru a fi în siguranță... dar în primul rând: pentru a aduce roadă.
Sunt trei cuvinte sau idei foarte importante pe care le vom studia în continuare.
Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie, şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţeşte, ca să aducă şi mai mult rod. (Ioan 15:2)
„În Mine”, adică în Hristos, înseamnă să fim salvaţi. Există cuvinte mult mai dificile, precum răscumpărare, împăcare, îndreptăţire, care acoperă diferite faze ale mântuirii. Însă întregul spectru al mântuirii este cuprins în aceste cuvinte simple: „în Mine” (Hristos). Sunt doar două feluri de oameni: cei ce sunt în Hristos, şi cei ce nu sunt în El. Cum putem ajunge să fim „în Hristos”? Prin naşterea din nou. Atunci când te încrezi în Hristos ca Mântuitor, devii copil al Domnului prin credinţă. Eşti născut din nou prin Duhul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt face și altceva foarte important: El nu doar locuieşte în voi, dar vă şi botează. Acesta este modul prin care orice credincios este transplantat, altoit în trupul lui Hristos – devenind asemenea cu „orice (altă) mlădiţă care este în Mine”.
Acest paragraf este adresat credincioşilor, celor care sunt deja în Hristos. Isus nu vorbeşte aici despre modul prin care o persoană este mântuită. De fapt, nu e deloc vorba despre mântuire aici. Mai degrabă vorbeşte despre rodnicie – a aduce/produce rod, aceasta este expresia asupra căreia ne vom opri în continuare. Roadele sunt menţionate de şase ori în primele zece versete. Vom vedea mai târziu că există trei niveluri în ce priveşte aducerea de roade: rodnicie, multă rodnicie, şi mai multă rodnicie. Aceasta este tema principală a acestui fragment: aducerea de roadă.
„Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie.” În alte locuri din NT tăierea mlădițelor se referă la înlăturarea israeliților necreduncioși, însă aici se referă la creștini – ei sunt „în Mine”... Unde duce Domnul mlădița tăiată? Departe de locul unde putea aduce roadă. Ascultaţi cum descrie aceasta în versetul 6 (vom reveni apoi la versetele 3-5).
Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard. (Ioan 15:6)
Cineva ar putea spune: „Aceasta sună ca şi cum ţi-ai putea pierde mântuirea!” Dar nu este aşa, amintiţi-vă că în acest paragraf este vorba despre aducerea de roade, nu despre mântuire. Este vorba despre rezultatele trăirii tale ca răscumpărat.
În primul rând, care sunt roadele? Eu nu cred că roadele despre care vorbeşte Isus aici sunt neapărat (sau numai) sufletele câştigate, aşa cum cred foarte mulţi oameni. Cred că această câştigare a sufletelor este un produs secundar, nu roada în sine. Roada este roada Duhului Sfânt. „Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.” (Gal. 5:22-23) Aceasta este recolta vieţii unui credincios. Rămânerea în Hristos va produce o rugăciune eficientă, roade fără sfârşit şi bucurie cerească.
Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. (Ioan 15:7)
Aceasta este rugăciunea eficientă.
Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. (Ioan 15:8)
Aceasta este roada adusă neîncetat.
V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină. (Ioan 15:11)
Aceasta este bucuria cerească.
Dacă are cineva această roadă în viaţa sa, acea persoană va aduce pe alţii la Dumnezeu prin chiar trăirea sa „altfel”! Deci, câștigarea de suflete este un produs secundar.
„Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie...” El vrea ca noi să producem roadă. Dar dacă o mlădiţă nu aduce roadă, cum o dă la o parte? O modalitate este prin scoaterea persoanei din contextul favorabil producerii roadei. Cunosc mulţi oameni care au fost daţi la o parte pentru că nu mai erau folositori în lucrarea lui Dumnezeu. Printre ei se numără şi predicatori şi laici. Înlăturarea unei astfel de mlădiţe nu înseamnă că aceşti oameni îşi pierd mântuirea, dar aceşti oameni sunt luaţi din locul în care produceau roadă.
Uneori, această îndepărtare din locul în care un om poate aduce roadă se produce prin moarte fizică. Eu cred că asta vrea Ioan să spună în 1 Ioan 5:16 când vorbeşte despre păcatul care duce la moarte. Un creştin poate păcătui până când Dumnezeu îl va scoate din locul în care poate aduce roadă, prin moarte. Anania şi Safira au fost înlăturaţi prin moarte din biserica primară, care era o biserică sfântă, aducătoare de roadă. Aceşti doi mincinoşi nu puteau sta în acea biserică. Din păcate aceşti oameni au destui corespondenți în unele din bisericile din ziua de azi! Atenție: Dumnezeu nu i-a acceptat în biserica primară!
„Pe orice mlădiţă care aduce rod o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă.” (vers. 2) Cuvântul grecesc este kathairoµ, care înseamnă „a purifica”. Unii oameni consideră că această curăţire înseamnă plivire. El face şi acest lucru, dar aici se referă la curăţire.
Nu încape nicio îndoială că Domnul pliveşte. El scoate din viaţa noastră lucrurile nepotrivite, şi această acţiune este uneori dureroasă. El îndepărtează lucrurile care devin obstacole pentru noi. Eu pot să vă spun din experienţă că atunci când se întâmplă asta este dureros. Cred că Domnul a plivit viaţa mea atunci când a îngăduit să am cancer (JVMcGee). El pliveşte lucrurile care ne împiedică să aducem roadă.
Unul din motivele pentru care acest proces este dureros pentru atât de mulţi copii ai lui Dumnezeu este faptul că aceştia se îndepărtează atât de mult de Dumnezeu, de părtăşie. Cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât este mai puţin dureros procesul. Îmi aduc aminte de perioada în care eram la şcoală şi mai chiuleam de la ore. Ne lăsam cărţile la şcoală şi plecam la pescuit într-un golfuleț apropiat. Ne distram de minune, chiar dacă nu prindeam nimic. Ne întorceam la şcoală aproape de ora de ieşire, ne luam cărţile și ne întorceam cuminți acasă, astfel încât părinţii să nu bănuiască faptul că am chiulit de la şcoală. Directorul şcolii şi-a dat seama ce făceam şi într-o zi, când ne-am întors la şcoală să ne luăm cărţile, a intrat peste noi şi ne-a spus: „Mă bucur să vă văd!” A trebuit să mergem în biroul lui şi să aşteptăm până când şi-a terminat treaba. (Mai trecusem prin situaţii similare.) Unul dintre colegii mei trecuse prin situaţii de genul acesta de multe ori înainte şi ne-a dat nişte sfaturi foarte bune. Ne-a spus că atunci când încearcă să ne lovească să ne apropiem de el. Cu cât eram mai aproape, cu atât era mai puţin dureros. Astfel, atunci când m-a lovit prima dată, m-am apropiat foarte mult de el şi eram în acelaşi loc cu pumnul lui şi nu putea să mă lovească deloc.
Aplicând în domeniul spiritual, acesta este un sfat foarte bun şi pentru situaţiile în care Domnul ne curăţeşte. Domnul curăţeşte („mustră și pedepsește”) pe cei pe care-i iubeşte. Asta nu arată că ne e împotrivă, El încearcă să aducă roadă în viaţa noastră. Noi avem tendinţa să ne plângem şi să ne depărtăm de El, dar dacă ne-am apropia ar fi mai puţin dureros.
Dar „curăţirea” de care vorbeşte aici este purificare. Când mă aflam în Betleem am văzut că în vie lăsau strugurii să crească pe pământ şi puneau pietre sub ciorchini. Ei spală strugurii când îi culeg pentru că înainte se murdăresc de praf şi substanţe chimice. Astfel, Domnul intră în vieţile noastre şi le ridică, și-apoi ne curăţă ca noi să putem aduce roadă. Cum face acest lucru? (Ioan 15:3)
Acum voi sunteţi curaţi din pricina cuvântului pe care vi l-am spus.
„Curaţi prin cuvânt.” Curăţirea se realizează prin Cuvântul lui Dumnezeu. Puterea de purificare a Cuvântului lui Dumnezeu este un lucru deosebit. Auzim atât de multe despre minunile din zilele de curăţire, în vremea noastră, dar mie nu mi-au părut niciodată aşa miraculoase pe cât se susţine. Adevărata curăţire este cea obţinută prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu! „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima; fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi rămâne în veac.” (1 Pet. 1:22-23) Am fost născuţi din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu, am fost spălaţi de păcatele noastre. Dar, pe parcursul umblării noastre pe pământ, ne murdărim şi avem nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu să ne curăţească încontinuu. Este un motiv serios pentru care să studiem Biblia: pentru a fi curăţaţi! „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.” (Ps. 119:9).
Există credincioşi care susţin că poţi trăi oricum, atâta vreme cât crezi cu convingere că mântuirea se obţine prin harul Domnului. Dar credeţi-mă, Dumnezeu ne arată prin Cuvântul Său când nu umblăm în conformitate cu voia Lui. Testul adevărat pentru a şti dacă o persoană are o relaţie autentică cu Dumnezeu este dacă studiază Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă se lasă transformat de acesta. Dumnezeu vrea ca noi nu doar să citim, ci să și împlinim Cuvântul, să ascultăm de Cuvântul Său!
„Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău.” (Ps. 119:67). „Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale.” (Ps. 119:71). El ne trece prin nenorociri pentru a ne aduce la Cuvântul Său, pentru a putea să împlinim voia Lui. Eu cred că cei mai periculoşi oameni sunt cei care sunt activi precum termitele în bisericile noastre, dar nu studiază Cuvântul lui Dumnezeu. Eu cred că aceşti oameni reprezintă cel mai mare pericol împotriva Cuvântul lui Dumnezeu şi a planului lui Hristos pentru lumea aceasta. Trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l aplicăm în vieţile noastre!
Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod dacă nu rămâneţi în Mine. (Ioan 15:4)
Am ajuns în sfârșit la al treilea cuvânt pe care vreau să-l subliniez, a rămâne (folosit de cel puțin 13 ori în aceste prime 11 versete, ideea de bază fiind stabilitatea relației/părtășiei.) A rămâne în Hristos presupune comuniune permanentă cu El. Am vorbit despre puterea purificatoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta face parte din această comuniune. Trebuie să fim curăţiţi zilnic. Există o povestire despre Spurgeon care s-a oprit în mijlocul străzii, şi-a scos pălăria şi s-a rugat. Unul din diaconii lui l-a văzut şi l-a întrebat pentru ce a făcut asta. Spurgeon a răspuns că între El şi Domnul apăruse un nor şi a vrut să-l dea la o parte imediat, s-a oprit să-şi mărturisească gândul păcătos. Trebuie să-I mărturisim Domnului păcatele pentru a rămâne în comuniune cu El, pentru a rămâne în El.
Pentru a rămâne în El, trebuie de asemenea să păzim poruncile lui.
Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. (Ioan 15:10,14)
Avem cântări cu mesaje cum ar fi „Niciun prieten nu-i bun ca Isus” sau „Un prieten bun și-un frate”. Vreau să v-o spun prietenos: astăzi nu mai există un Isus umil, blând... ci un Hristos proslăvit care stă la dreapta lui Dumnezeu. A-L numi pe Isus prietenul nostru este un sentimentalism, și sper să nu vă supăr foarte mult dacă-l apreciez drept greşit! (JVMcGee) Nu de asta avem nevoie astăzi, ci de o cercetare sinceră a inimii și atitudinii noastre. Dacă aş spune că preşedintele țării este prietenul meu, l-aş coborî la rangul meu. Dar dacă el spune despre mine că sunt prietenul lui, da – e un lucru grozav! Să nu-L coborâm pe Isus, ci să-L lăsăm pe El să ne înalțe! Auziți ce spune Isus: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.” Facem noi ce ne-a poruncit Isus? Ascultarea este esenţială pentru comuniune.
Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. (Ioan 15:9)
A rămâne în El înseamnă comuniune continuă. Aceasta este relaţia dinre mlădiţă şi vie. Aveam un teren în California (JVMcGee) unde crețtean patru pomi de avocado, trei portocali şi un mandarin. Nu a trebuit niciodată să le spun ramurilor că trebuie să rămână în pom pentru a putea aduce roadă. Nu mi s-a întâmplat niciodată – noaptea, sau când veneam acasă pe neaşteptate – să inspectez ramurile sau să le păzesc să nu fugă din pom. Ele au rămas în pom şi-așa produceau fructe.
Veți zice probabil că sunt grosolan, dar mulţi creştini cred că pot trăi ca și cu Diavolul toată săptămâna, iar sâmbătă seara se pregătesc să-L laude și să-L slujească pe Domnul duminica. Și eu am făcut asta – fără să-mi dau seama – mulți ani. Dar pentru a putea aduce roadă trebuie să fim în comuniune permanentă cu El. Asta înseamnă că şi atunci când te trezeşti dimineaţa, şi când eşti la birou, şi când conduci maşina, trebuie să rămâi în comuniune cu El!
Sper să rămâneți în comuniune cu Domnul și după finalul acestui episod, și mai sper să ne întâlnim și data viitoare, ca să continuăm să extragem seve din cap. 15 al Ev. după Ioan! Pe curând, deci!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.