Itinerar Biblic

Geneza 11:1-32 | Itinerar Biblic | Episodul 21

Dragi ascultători, mulțumim lui Dumnezeu că ne reîntâlnim – sănătoși la minte și la suflet, și sperăm că și la trup (iar dacă nu, tot lui Dumnezeu să-I cerem sănătate fizică, dar și înțelepciunea de a învăța ce trebuie din fiecare etapă a vieți, inclusiv din văile umbroase ale suferinței!)
Și spun asta și pentru că, uitându-ne în istorie, vedem cât de greu își deprinde omenirea învățămintele. N-am făcut-o când viața era mai simplă, e mult mai greu acum când suferim consecințele aglomerării pământului și ale stilului tot mai complicat și sofisticat de viață. Parcă nici nu ne vine să credem că a existat o vreme când (Gen. 11:1)
Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte.
Nu se ştie sigur sau clar ce limbă vorbeau oamenii pe vremea aceea. Un prieten de-al meu, predicator din Texas, mi-a spus odată, în glumă: „Probabil că noi doi suntem singurii oameni care suntem de acord că limba vorbită înainte de Turnul Babel era texana.” Sincer să fiu, nu știu de unde ajunsese el la concluzia asta – fie și în glumă! – pentru că în ce mă privește sunt sigur că era vorba de o cu totul altă limbă. Sigur, n-am cum să ştiu care. Dar am tot mai mult convingerea că limba care se vorbea atunci este cea care se va vorbi şi în rai – o limbă mult mai bună, cu substantive, verbe și adjective mult mai clare şi mai precise.
Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo. (Gen. 11:2)
Oamenii au pornit „înspre răsărit” (sau „dinspre răsărit” în alte traduceri) și „au dat peste o câmpie în ţara Şinear”. Aceasta se afla în valea dintre Tigru şi Eufrat. Gen. 11:3 –
Şi au zis unul către altul: „Haidem! să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc.” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var.
În această zonă nu există piatră, aşa că au fost nevoiţi să-şi confecţioneze cărămizi. Acest fapt în sine ne spune ceva despre cât de solide erau construcţiile. Cărămida este un material foarte răspândit în construcţii şi astăzi. Dar în cazul avut în vedere, cărămida a fost folosită din considerente practice, era o necesitate. Și sigur, erau mult mai primitive decât ce știm noi azi...
Şi au mai zis: „Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” (Gen. 11:4)
Observaţi că formularea este: „să ne zidim o cetate... să ne facem un nume...”. Oamenii aceia aveau o viziune greşită asupra poziţiei umanităţii. Părerea mea este că singurul scop al acestui turn era acela de a-i aduna pe oameni în acelaşi loc pentru o demonstraţie de putere. E de lăudat că aveau pornirea spre asociere, comunitate, dar motivația este confuză, dubioasă, periculoasă...
Turnul Babel era un templu piramidal (un așa-numit zigurat). Există multe ruine de zigurate în valea dintre Tigru şi Eufrat. Am văzut fotografii ale unor asemenea construcții, unul chiar din Ur, din Haldeea, unde a locuit Avraam. Era construit din cărămizi, era foarte solid şi avea un soi de drum în pantă ce șerpuia în spirală, lipit de construcția principală şi mergând până sus – unde se pare că era un altar pe care erau aduse jertfe umane în anumite situaţii. Mai târziu, acolo aveau să fie sacrificaţi copii, ca ofrande aduse diverşilor zei. Ulterior în istorie, toate acestea au fost puse în legătură cu ziguratul. Dar în vremea în care a fost construit, turnul Babel a reprezentat răzvrătirea omenirii împotriva lui Dumnezeu. Se pare că Nimrod este cel care a condus această mişcare. El a fost cel care a construit cetatea Babel şi, evident, şi Turnul Babel. Acesta trebuia să fie pentru el locul de unde să conducă un imperiu mondial, imperiu opus lui Dumnezeu.
Iar ca aceste planuri să poată fi îndeplinite, erau esenţiale două lucruri. În primul rând, avea nevoie de un centru de comandă, un fel de cartier general, o capitală. Acesta a fost motivul pentru care Nimrod a construit cetatea Babel. Aceasta era una dintre cerinţele necesare pentru împlinirea visului său de a crea un imperiu mondial. În al doilea rând, avea nevoie de un centru de acţiune, nu doar geografic, dar şi psihologic, ceva care să-i motiveze pe oameni, să-i inspire: o scânteie, un cântec, o chemare la luptă – un fel de loc de adunare, care să-i stimuleze pe oameni să se strângă sub acelaşi steag. Trebuia să existe o motivaţie, fie prin convingere, fie prin constrângere. Trebuia să existe şi un monument, un simbol.  Aşa cum, de exemplu, comuniştii se întâlneau la mormântul lui Lenin, în vremea lui Nimrod, Turnul Babel îndeplinea un astfel de rol. Expresia „Să ne facem un nume” arată o atitudine de sfidare şi de răzvrătire faţă de Dumnezeu şi trădează o ambiţie arogantă. 
Să vedem acum ce nu era Turnul Babel. Ei bine, nu era un loc de refugiu în caz de inundaţii. Nu a fost construit pe o înălţime, deasupra nivelului de inundaţie, aşa cum sugerează unii comentatori. Personal, consider această interpretare destul de puerilă. Este ca și cum ai spune că mausoleul lui Lenin este un loc de refugiu pentru cazul în care fluviul Volga iese din matcă! Nu, acest turn arată atitudinea arogantă, sfidătoare şi răzvrătită a omului faţă de Dumnezeu. Dumnezeu a spus că omenirea se va împrăştia pe pământ, care va fi astfel repopulat. La care omul răspunde, împotrivitor și trufaș: „În niciun caz! Nu ne vom împrăştia, dimpotrivă: ne vom strânge la un loc. Ne-am săturat de Tine!”
Deci Turnul Babel era împotriva lui Dumnezeu. Dar Turnul Babel era un simbol religios, un zigurat. Peste tot în această câmpie se găsesc ruine de zigurate. Acestea erau locuri unde oamenii venerau creaţia, şi nu Creatorul. Unele zigurate aveau baza rotundă, la altele era pătrată, dar toate aveau o cale prin care se ajungea până sus... iar acolo sus, oamenii venerau soarele, luna şi stelele. Practic pe acestea le vedeau. Şi mai ştiau şi că nu va mai veni vreodată un alt potop... oricum, probabil că se gândeau că Dumnezeu fusese destul de rău dacă trimisese potopul!
Observaţi acum reacţia lui Dumnezeu faţă de Turnul Babel (Gen. 11:5-6):
Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând.
Iată o afirmaţie care pe mine mă uimește. Din moment ce toţi oamenii vorbeau aceeaşi limbă, nu exista o barieră lingvistică. Se puteau întâlni toţi şi puteau să-şi împărtăşească toate cunoştinţele şi toate resursele. „Acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând.” Aflăm de aici că natura umană este decăzută şi că, în ciuda Potopului, omul este depravat. Dumnezeu nu putea ignora această mişcare de răzvrătire, pentru că-L viza, era îndreptată împotriva Lui. Dumnezeu va crea un zid de protecţie, va pune o barieră între oameni – un lucru necesar, câtă vreme omul s-a dovedit o fiinţă capabilă de foarte multe lucruri. Poate ajunge pe lună şi poate zbura cu avionul. Sunt încă uimit de faptul că pot zbura într-un avion la opt-zece kilometri altitudine, şi în timpul acela să savurez o mâncare delicioasă. Sincer să fiu, încă nu pot să înţeleg în totalitate lucrurile acestea. Pare de necrezut, dar omul a făcut acest lucru posibil. El este o creatură foarte competentă.
Înţelegem astfel ce-ar putea face omenirea, dacă toţi oamenii ar avea aceeaşi limbă şi aceeași pornire împotriva lui Dumnezeu. Aşa că observaţi ce face Creatorul:
Haidem să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!” Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului. (Gen. 11:7-9)
Iată deci cum au fost oamenii împrăştiați pe toată faţa pământului. Ei erau împreună, în acţiunile și manifestările rebeliunii lor, dar... ajung să nu se mai înţeleagă între ei. Ştiţi că bariera lingvistică este mai puternică decât Marele zid chinezesc. Este mai mare şi mai eficientă decât Zidul Berlinului. Această barieră îi desparte pe oameni şi este mai puternică decât orice graniţă sau ocean. Sunt mulţi oameni care susţin că limbile s-au dezvoltat şi au evoluat pe parcurs. Dar Dumnezeu spune că El le-a încurcat limba, astfel încât chiar atunci, în timp ce construiau, nu s-au mai putut înţelege între ei. Proiectul de construcţie a fost oprit şi oamenii s-au îndepărtat de Babel, răspândindu-se în toate direcţiile.
Acesta este un lucru formidabil. Avem aici un soi de „vorbire în limbi”, dar altfel decât în Fapte 2; acolo a fost un mijloc pentru înțelegere, aici din cauza ei oamenii nu s-au mai putut înţelege. Este atât un miracol al rostirii, cât şi un miracol al receptării/auzirii. Ei vorbeau limbi diferite, iar cei ce îi auzeau, nu puteau să-i  înţeleagă.
Daţi-mi voie să vă pun o întrebare: a fost aceasta o binecuvântare deghizată? Sau a fost un blestem asupra omenirii? Din perspectiva lui Dumnezeu, a fost o binecuvântare. De vreme ce omul se depărta de Dumnezeu şi evolua într-o direcţie greşită, aceasta a fost judecata pentru faptele lor. De-a lungul timpului, omenirea a fost divizată, şi acest aspect a fost un impediment pentru noi. Observ că, în zilele noastre, aceste limite și obstacole sunt înlăturate prin călătoriile cu avionul, sateliți... prin radio, televiziune, media în general, și în special tehnologia digitală. Zidurile și barierele cad precum zidurile Ierihonului, și este unul din motivele pentru care eu cred că Dumnezeu vine să ne judece din nou.
Revenind la evenimentul oarecum asemănător din Ziua Cincizecimii, repet: acolo a fost vorba de o altă minune legată de vorbirea în diferite limbi, dar în cazul acela ştim că Evanghelia a fost vestită în toate limbile înţelese de cei prezenţi. Nu era vorba despre a vorbi în limbi neînţelese de nimeni – vorbirea în limbi de atunci nu implica aşa ceva. În Ziua Cincizecimii, Dumnezeu vine cu un răspuns, cu o replică la Turnul Babel... Dumnezeu spune omenirii: „Am un mesaj pentru voi, şi vi-l transmit pe limba voastră!”
Dumnezeu Însuşi a făcut posibil acest lucru, iar în prezent Biblia este tradusă în mai multe limbi decât oricare altă carte. Chiar şi acum continuă să fie tradusă în alte limbi şi dialecte şi este transmisă la sute de triburi de pe întreg pământul. Evanghelia este pentru toţi oamenii, iar motivul pentru care Dumnezeu a făcut posibilă vorbirea în limbi a fost cu scopul de a arăta omenirii că El a ripostat faţă de construirea Turnului Babel.
Și omenirea de astăzi își proclamă emanciparea față de Dumnezeu, iar cei ce-L acceptă totuși, se poartă ca și cum n-ar crede că lui Dumnezeu Îi și pasă de omenire. Cu toate acestea, Creatorul are și astăzi același mesaj de mântuire pentru omenire, care este valabil și acum. Pentru a beneficia de el, omul nu are nimic de făcut, și nu trebuie să se înhame la construcții sau aventuri imposibile. Ce trebuia făcut a fost făcut, nu mai este nevoie ca omul să încerce să-şi câştige izbăvirea, mântuirea, salvarea... Trebuie doar să asculte mesajul lui Dumnezeu, și să-i dea curs – îndreptându-se spre El. Mesajul Evangheliei este și pentru tine, indiferent unde eşti şi ce limbă vorbeşti. Pentru tine este acest mesaj! Spunea cineva: Dacă ai fi fost singurul păcătos din univers, Hristos Și-ar fi dat viața și doar pentru tine! Dar mântuirea câștigată de El este pentru toate popoarele pământului, indiferent de rasă, gen, cetățenie, cultură, ocupație... În ultima carte din Biblie (Apoc. 7:9) ni se spune că în viitorul noii creații, vom fi adunaţi în prezenţa Sa „...o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă...”.
În ciuda lui Nimrod, Turnul Babel nu s-a finalizat, a dispărut! A rămas, da, amintirea intenției, și simbolul trufiei și răzvrătirii omenești. În ciuda lui Antihrist, Împărăția și domnia lui Hristos vor fi eterne, și-mpreună cu El: toți răscumpărații din poporul Lui, prin pocăință, credință, sfințire (care include și faptele bune ale neprihănirii, făcute ca urmare a nașterii din nou, și nu pentru a fi mântuiți!)
Ne apropiem încet și sigur de capătul primeia dintre cele două diviziuni majore în care am convenit de la început că putem împărți, spre simplificare și mai bună înțelegere, cartea Geneza - respectiv primele 11 capitole... în care ne-am oprit asupra creației, căderii, potopului și turnului Babel – ca momente determinante ale începuturilor vieții și omenirii pe pământ. Am parcurs și o parte din multele genealogii, inevitabile – veți zice: inutile, dar vă asigurăm relevante și importante pentru mulți, în vederea argumentării credinței și apartenenței lor. Am luat notă de genealogiile celor trei fii ai lui Noe (Iafet, Ham și Sem), și-am sugerat și câteva dintre popoarele contemporane care se trag din aceștia...
Cred că vă amintiți că în episoadele precedente v-am atras atenția că pe tot parcursul Bibliei, Dumnezeu se ocupă de liniile genealogice după un acelaşi model, redând  la început linia respinsă, spunând ceva despre ea, și-apoi renunţând la subiect şi nemairevenind asupra lui. Iar apoi se ocupă de linia genealogică acceptată, cea care conduce spre Domnul Isus Hristos – în cazul de față, spița semitică. În continuare, deodată cu Scriptura, ne vom concentra și noi pe descendenţii lui Sem, și practic istoria lor o vom urmări pe măsură ce răsfoim Vechiul Testament și medităm la cele citite – Geneza 11, de la vers. 10:
Iată spiţa neamului lui Sem: La vârsta de o sută de ani, Sem a născut pe Arpacşad, la doi ani după potop. După naşterea lui Arpacşad, Sem a trăit cinci sute de ani şi a născut fii şi fiice. La vârsta de treizeci şi cinci de ani, Arpacşad a născut pe Şelah. După naşterea lui Şelah, Arpacşad a mai trăit patru sute trei ani şi a născut fii şi fiice. La vârsta de treizeci de ani, Şelah a născut pe Eber. După naşterea lui Eber, Şelah a mai trăit patru sute trei ani şi a născut fii şi fiice. La vârsta de treizeci şi patru de ani, Eber a născut pe Peleg. După naşterea lui Peleg, Eber a mai trăit patru sute treizeci de ani şi a născut fii şi fiice. La vârsta de treizeci de ani, Peleg a născut pe Reu. După naşterea lui Reu, Peleg a mai trăit două sute nouă ani şi a născut fii şi fiice. La vârsta de treizeci şi doi de ani, Reu a născut pe Serug. După naşterea lui Serug, Reu a mai trăit două sute şapte ani şi a născut fii şi fiice. La vârsta de treizeci de ani, Serug a născut pe Nahor. După naşterea lui Nahor, Serug a mai trăit două sute de ani şi a născut fii şi fiice. (Geneza 11:10-23)
După ce-am parcurs deci toată genealogia lui Sem, ajungem și la versetele care ne interesează (Gen. 11:24-25) și citim:
La vârsta de douăzeci şi nouă de ani, Nahor a născut pe Terah. După naşterea lui Terah, Nahor a mai trăit o sută nouăsprezece ani; şi a născut fii şi fiice.
Aţi observat, cred, că urmărim linia descendenţilor lui Terah. De ce descendenţii lui Terah? Răspunusl ne vine din versetul următor:
La vârsta de şaptezeci de ani, Terah a născut pe Avram, pe Nahor şi pe Haran. (Gen. 11:26)
Așadar, vom urmări în continuare istoria și descendenţii lui Avram, pe care îl ştim mai mult ca Avraam. Vom avansa pe linia descendenţilor lui Sem şi vom parcurge restul Bibliei urmărind acest fir. Cuvântul lui Dumnezeu ne va prezenta istoria, pe această linie genealogică, până la crucea lui Hristos. Dumnezeu a consemnat toate aceste aspecte ca un fel de introducere; El a arătat omului că este păcătos.
În istoria lui Cain şi Abel, observăm cum Cain nu a conştientizat faptul că este un păcătos. Vedem cum se manifestă mândria în viaţa acestui om. În perioada premergătoare Potopului, era de notorietate și larg răspândită păcătoșenia cea mai profundă – aflăm că toată omenirea trăia și găsea plăcere în păcatele trupului. Ei tolerau destrăbălarea și violenţa, şi toate gândurile lor erau rele. Oamenii nu-și dădeau seama c-ar fi avut nevoie de Dumnezeu, erau surzi la cuvântul lui Dumnezeu, morţi faţă de El, morţi în stricăciune şi păcat. Dumnezeu i-a tot atenționat și invitat prin Noe, dar ei le-au respins sistematic, şi au ales să trăiască în continuare în plăerile distrugătoare ale trupului. Mai târziu, la Turnul Babel vedem păcatele deliberate, voite; răzvrătire împotriva lui Dumnezeu – iată ce a însemnat, de fapt și pe scurt, Turnul Babel.
Nu cumva aveţi şi voi un mic Turn Babel pe care vi l-aţi construit singuri? V-aţi răzvrătit faţă de Dumnezeu? Ei bine, răzvrătirea faţă de Dumnezeu este o caracteristică a naturii umane. Iată o ilustrație care spune multe în acest sens: personajul principal este un băiețel, Willy, un tip arţăgos și foarte neascultător, cu care mama lui avea adesea probleme. Într-o seară a fost nevoită să-l pedepsească, și l-a pus la colţ. L-a dus într-o cameră dosnică, și l-a lăsat singur acolo, în genunchi cu faţa la perete, iar ea a plecat înapoi în sufragerie, unde era restul familiei. După un timp, a auzit un zgomot şi a strigat: „Willy, nu cumva te-ai ridicat în picioare?” El a răspuns: „Nu, mamă, stau jos, dar în sinea mea sunt în picioare!”
Credeţi-mă: în ziua de astăzi sunt foarte mulţi oameni care stau în picioare înlăuntrul lor, sunt împotriva lui Dumnezeu, și-au construit propriul Turn Babel... se mândresc cu opoziția lor, cu faptul că sunt altfel – adică nu țin seama de Cel ce i-a creat!
Pe linia descendenţei ce duce la Hristos, avem în continuare urmaşii lui Terah:
Iată spiţa neamului lui Terah: Terah a născut pe Avram, pe Nahor şi pe Haran. – Haran a născut pe Lot. Şi Haran a murit în faţa tatălui său, Terah, în ţara în care se născuse, în Ur, în Haldeea. – Avram şi Nahor şi-au luat neveste. Numele nevestei lui Avram era Sarai, şi numele nevestei lui Nahor era Milca, fiica lui Haran, tatăl Milcăi şi Iscăi. Sarai era stearpă: n-avea copii deloc. Terah a luat pe fiul său, Avram, şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, şi pe Sarai, nora sa, nevasta fiului său, Avram. Au ieşit împreună din Ur, din Haldeea, ca să meargă în ţara Canaan. Au venit până la Haran şi s-au aşezat acolo. (Gen. 11:27-31)
Numele Haran înseamnă întârziere.
Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani; şi Terah a murit în Haran. (Gen. 11:32)
Aceste detalii istorice ne pregătesc pentru ceea ce va urma – o narațiune în care vom urmări viaţa lui Avram și-a descendenților, iar relatarea despre ei începe în capitolul următor.
Din acest moment, cartea Geneza – şi în fond, toată Biblia – ia o altă întorsătură. Nu uitați de Marele Canion din Geneza: primele unsprezece capitole sunt pe o parte, iar ultimele 39 de cealaltă parte a acestui „canion”. Primele unsprezece capitole acoperă o perioadă de 2000 de ani, tot atât cât restul Bibliei la un loc. În contrast cu primele unsprezece capitole, capitolele de la 12 la 50 cuprind o perioadă de 350 de ani. În primele 11 capitole am văzut patru momente esențiale din istoria omenirii: Creaţia, Căderea, Potopul, Turnul Babel, acestea fiind patru dintre cele mai importante evenimente ce s-au desfăşurat pe o perioadă îndelungată de timp. Următoarele capitole, mai precis restul primei cărți din Biblie, se vor concentra cu precădere pe patru personaje majore ale Vechiului Testament, figuri majore și pilduitoare, eroi fondatori și părinții poporului evreu: Avraam, Isaac, Iacov și Iosif.     Cum spuneam, capitolul care ne stă înainte – 12 – ne duce de cealaltă parte a „Marelui Canion” care străbate cartea Geneza. Atmosfera este cu totul alta pe partea aceasta, şi vom încetini ritmul, de la galop la pas de plimbare... Atenţia se mută (cum spuneam) de la evenimente – unele de-a dreptul copleşitoare – la oameni, la persoane. Nu toţi cei vor fi prezentaţi au fost extrem de pilduitori sau eminamente pozitivi, dar cu toţii au fost personalităţi importante.
Cuvântul lui Dumnezeu abundă în personaje de căpătâi – pentru că rostul Cărții este să ne și educe, dar să ne și convingă prin fapte și personaje autentice. În această primă secțiune biblică (Geneza/Facerea) sunt prezentate patru personaje deosebite... şi vor urma multe altele, mai toate: nume importante, în următoarele cărţi din Biblie.
În toate evenimentele majore din primele capitole biblice (creaţia, căderea omului în păcat, potopul, turnul Babel), observăm că Dumnezeu S-a relaţionat la omenire, în general. În afară de Adam şi Avraam, Dumnezeu nu S-a mai arătat nimănui, El trata întreaga omenire ca pe un întreg. Există, însă, această schimbare radicală din capitolul 12, pe care am anunțat-o... Acum ne sunt prezentate individualităţi, și Dumnezeu nu va mai lucra cu evenimente, ci în principal cu câte-un om, prin care va și crea și edifica un popor special.
Ce bucurie să înțelegem de aici că Dumnezeu ne tratează și ne vede nu doar ca angrenaj supus legilor istorice, nu doar ca mulțime – popor răscumpărat, Biserica, suma aleșilor credincioși Creatorului – ci și pe fiecare-n parte, ca individ! El are (fiți convinși de asta!) o voie, un plan și-un program cu și prin fiecare din noi, ca parte a amplului program și popor care se numește noua societate a lui Dumnezeu, întemeiată pe baza pocăinței și credinței în jertfa, învierea și revenirea lui Isus Hristos!
Aceasta este foarte pe scurt istoria și perspectiva planului de mântuire al lui Dumnezeu, revelat de Cuvântul Său scris, Biblia... pe care vom continua s-o răsfoim pe-ndelete data viitoare... Până atunci, vă las (și să ne reîntâlnim) cu bine!

Geneza 12:1-13 | Itinerar Biblic | Episodul 22

Bun găsit, continuăm să ne întoarcem cu regularitate (și sper: nerăbdători) spre Cuvântul lui Dumnezeu, manualul nostru explicit de istorie și de viață. Cartea aceasta de căpătâi nu ascunde că Dumnezeu a luat (nu o dată!) act cu mare tristețe de mult-prea-înaintata depravare umană, ba chiar uneori a dat de înțeles că nu se mai poate înţelege cu omenirea. Mândria, mânia, poftele trupești, răutatea din gânduri și fapte, egoismul, nepăsarea față de Dumnezeu – deși la un moment dat pedepsite de Dumnezeu prin potop – n-au fost eradicate din fibra omenirii, astfel că nici umanitatea recreată nu a fost mai brează. Dimpotrivă, a continuat să trăiască în răzvrătire față de Creator – fapt evident și în episodul cu turnul Babel. Din acest moment, Dumnezeu Îşi mută atenţia de la omenire, luată în ansamblu, la câte un singur om – prin care va ridica treptat un popor special.
Aceasta este schimbarea de care vorbeam și data trecută: odată cu capitolul 12, constatăm că accentul se pune pe istoria câte unei individualităţi. La începutul acestei secţiuni, personajul principal este Avraam, un om plin de credinţă (căruia-i sunt alocate 12 capitole: Gen. 12–23). Apoi, în următoarele 3 capitole (Gen. 24–26), vom afla mai multe despre Isaac, fiul lui Avraam; apoi îl cunoaștem pe fiul lui Isaac: Iacov, cel ales dar şi cel alungat (Gen. 27–36); și-n sfârșit, în ultimele 14 capitole (Gen. 37–50), învățăm din suferinţa şi din triumful lui Iosif, fiul cel mic al lui Iacov. Aceşti patru patriarhi (Avraam, Isaac, Iacov, Iosif) sunt personaje proeminente și fundamentale pentru poporul și cultura în care va apărea adevăratul Răscumpărător și Restaurator al omenirii.
Când Dumnezeu l-a ales pe Avram, a ales un om cu credinţă, un om deosebit după standardele omeneşti – era unul dintre cei mai aleși oameni care au trăit pe pământ. Cum evaluăm noi un om astăzi? În primul rând, după notorietate, nu? Trebuie să fie un om cunoscut, de prestigiu... iar Avram se califica din punctul acesta de vedere. El este foarte cunoscut și astăzi, dacă ținem seama de faptul că cele mai mari religii ale lumii (iudaismul, islamismul şi creştinismul) îşi au rădăcinile în Avraam (inițial Avram). De el au auzit și știu, în zilele noastre, milioane de oameni din Asia şi Africa... dar nu și cei mai populari oameni din cultura noastră! Așadar, unul dintre criteriile după care stabilim valoarea unui om este faima, iar Avraam a fost un om deosebit.
Un alt aspect care defineşte un om deosebit este caracterul nobil, generozitatea. Vă puteţi gândi la un om mai generos decât Avraam? Mă îndoiesc că există vreun om în viaţă care ar putea face ce a făcut el. Când s-au întors din Egipt, Avram i-a spus lui Lot să-şi aleagă ce teren din Canaan vrea, iar el se va mulţumi cu ce-i rămâne. Credeţi că ar face cineva aşa ceva azi, indiferent despre ce afacere ar fi vorba? Nu găsiţi nici în biserică astfel de oameni să facă aşa ceva! Avram era un om altruist. Aţi observat cât de generos a fost faţă de împăraţii Sodomei şi Gomorei? Le-a spus că nu va lua nimic din prada de război, nici măcar o curea, o brăţară, nimic. Şi asta pentru că el Îl căuta pe Dumnezeu.
Un al treilea aspect al unui om deosebit ține de cadrul istoric – el trebuie să trăiască într-o perioadă importantă. Trebuie să fie, aşa cum a spus şi Napoleon, un om al destinului, trebuie să fie omul potrivit la momentul potrivit. Și asta era adevărat în cazul lui Avram!
Cred că agreați la unison cele trei caracteristici enunțate mai sus – prestigiu, caracter, relevanță; însă nu mă mai aștept să fiți toți de acord dacă mai adaug un aspect care atestă un om deosebit: valorile ferme! Încercați să observați că toţi oamenii deosebiţi, chiar şi cei care nu sunt creştini, au ceva în care cred cu tărie. Dumnezeu a spus despre Avraam că este un om al credinţei. În Biblie, cel mai important lucru care se spune despre Avraam este că L-a crezut pe Dumnezeu: „Căci ce zice Scriptura? «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.»“ (Rom. 4:3). Pe măsură ce parcurgem cartea Geneza, vom vedea că Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam de şapte ori, de fiecare dată pentru a-i încerca şi dezvolta credinţa. Sigur, asta nu înseamnă ca el era perfect. De fapt, observăm că a greşit de multe ori. Dumnezeu l-a testat în câteva rânduri, şi Avraam a eşuat de fiecare dată – însă, la fel ca Simon Petru, s-a ridicat, s-a scuturat şi a mers mai departe. Ţin să vă spun că dacă Dumnezeu v-a atins inima și v-a schimbat viaţa, cu siguranţă veţi mai cădea, dar vă veţi ridica şi veţi merge mai departe. Pe măsură ce vom studia capitolul acesta, vom vedea o astfel de experienţă în viaţa lui Avraam. Vă invit să citim, în primele trei versete din Gen. 12, chemarea adresată de Dumnezeu lui Avram, precum și promisiunea divină, o promisiune cu trei aspecte, care constituie punctul central al Bibliei. În restul Bibliei, vedem împlinirea acestei promisiuni.
Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.
Primul aspect al promisiunii pe care o face Dumnezeu este ţara, pământul. Dumnezeu îi spune lui Avram „Îţi voi arăta o ţară şi ţi-o voi da ţie.”
A doua precizare a promisiunii se referă la un neam, o naţiune, „Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare”. El promite de asemenea: „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema”.
A treia parte componentă a promisiunii este că Avram va fi un instrument de binecuvântare: „toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu.
Acum, se pune întrebarea: Şi-a împlinit Dumnezeu promisiunea faţă de prietenul Său Avram? Este evident faptul că Dumnezeu a ridicat din el o mare naţiune, probabil cea mai longevivă naţiune. Nu cred că vreun alt popor poate să se compare cu poporul evreu, din acest punct de vedere.
Dar cel de-al doilea aspect al promisiunii? A fost Avram o binecuvântare pentru întreaga omenire? Da, prin Isus Hristos, rădăcina-Avram a adus binecuvântare omenirii. 
De asemenea, Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost adus prin Avram. Dumnezeu Şi-a împlinit promisiunea faţă de Avram, chiar dacă încă nu integral şi prima parte. El a spus: „Avram, ţie îţi voi da ţara aceea”. Priviţi însă ce se întâmplă acolo și în ziua de azi: ţin cu dinţii de ţara aceea, dar nu este a lor. Cineva spunea: „Dumnezeu nu şi-a ţinut promisiunea aceasta”. Eu zic să nu ne grăbim să tragem concluzia aceasta; Dumnezeu are răbdare, să avem și noi! Două treimi din promisiune au fost împlinite, în cele mai mici detalii, dar Dumnezeu a spus că nu-i va lăsa să moştenească ţara dacă nu vor asculta de El, şi dacă se vor depărta de El... or, evreii tocmai asta au făcut și fac! În consecinţă, au probleme!
Să nu spuneţi că Dumnezeu nu Şi-a împlinit promisiunea. Adevărul este că El face exact ce a spus că va face. Va veni ziua când Dumnezeu Își va strânge tot poporul în Ţara Promisă. Atunci nu vor mai avea doar o fărâmă de pământ, ci vor avea toată ţara, la est până la râul Eufrat, în nord până la hitiți, şi spre sud până la râul Egiptului, un mic râu în deşertul Arabiei. Ei nu au ocupat niciodată în totalitate ţara pe care le-a oferit-o Dumnezeu. Când poporul evreu atinsese apogeul puterii sale, ocupa circa 77.000 kilometri pătraţi. Dar nu atât le promisese Dumnezeu, ci aprox. 777.000 kilometri pătraţi! Mai au încă mult de recuperat, și vor primi acest teren – în condiţiile şi la timpul stabilite de Dumnezeu. Naţiunile Unite nu pot face nimic în privinţa aceasta, şi de asemenea niciun alt stat, nici Statele Unite ale Americii, nici Rusia nu le pot rezolva problema.
Personal am ajuns la concluzia că Dumnezeu ţine toate lucrurile sub control, și este liniştitor să nu-ţi faci griji cu privire la titlurile din ziare, şi să nu te temi de ceea ce se întâmplă în lume. Dumnezeu deţine controlul şi va rezolva lucrurile aşa cum doreşte El.
Ce a făcut Avram ca răspuns la aceste trei promisiuni ale lui Dumnezeu?
În versetul 1 citim: „Domnul zisese lui Avram”. Ştim din alte locuri din Scriptură că Dumnezeu i S-a arătat lui Avram când locuia în Ur din Haldeea; găsim lucrul acesta scris și în Noul Testament, în cuvântarea de apărare a primului martir al Bisericii creștine, diaconul Ștefan (Fapte 7:2-4): „Ştefan a răspuns: «Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran. Şi i-a zis: 'Ieşi din ţara ta şi din familia ta şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta.' El a ieşit atunci din ţara haldeilor şi s-a aşezat în Haran. De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta, în care locuiţi voi acum.»”. Avram l-a ascultat pe Dumnezeu şi a plecat „neştiind unde avea să meargă”, lăsând în urmă locuinţa, afacerea, civilizaţia din Ur... Dar – nu a fost întru totul ascultător de Dumnezeu, întrucât citim că şi-a luat şi familia cu el. L-a luat și pe tatăl lui, Terah, iar Dumnezeu i-a spus să nu-l ia. De ce a vrut Dumnezeu să-l scoată pe Avram din ţara în care era şi să-l îndepărteze de rudele sale? Aflăm răspunsul la această întrebare în cartea Iosua: „Părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă parte a Râului şi slujeau altor dumnezei.” Ei slujeau altor dumnezei – Avram era dintr-o familie idolatră, lumea era deja foarte departe de Dumnezeu în vremea aceea. Așa că Dumnezeu a trebuit să acţioneze, pentru a salva omenirea. Alternativa era să elimine încă o dată rasa umană, şi s-o ia de la capăt!
Mă bucur că n-a făcut acest lucru! Dacă l-ar fi făcut, eu n-aş mai fi fost aici, acum, întrucât m-am născut ca un păcătos în lumea aceasta. De fapt, toţi păcătoşii ar fi fost înlăturaţi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că este un Dumnezeu al harului şi al îndurării, care îi mântuieşte pe păcătoşi.
Vom urmări acum îndeaproape textul Scripturii – specific doar că, dacă am mai folosit alternativ ambele nume (pentru aceeași persoană), în continuare vom folosi numele de Avram până în capitolul 17, unde Dumnezeu îi schimbă numele în Avraam.
Avram a plecat, cum îi spusese Domnul, şi a plecat şi Lot împreună cu el. Avram avea şaptezeci şi cinci de ani când a ieşit din Haran. (Gen. 12:4)
Observăm că Dumnezeu veghează ca Avram să se conformeze prescripției și chemării divine, și îl și conduce în ţara Canaan. „Şi a plecat şi Lot împreună cu el” – prin faptul acesta, însă, repet: Avram nu dovedește totală ascultare față de Dumnezeu.
Avram a luat pe Sarai, nevasta sa, şi pe Lot, fiul fratelui său, împreună cu toate averile pe care le strânseseră şi cu toate slugile pe care le câştigaseră în Haran. Au plecat în ţara Canaan şi au ajuns în ţara Canaan. (Gen. 12:5)
Sarai, nevasta lui Avram, era cu el – ceea ce este un lucru bun, desigur. „Şi... Lot, fiul fratelui său, împreună cu toate averile pe care le strânseseră şi cu toate slugile pe care le câştigaseră în Haran.”
Tot timpul pe care-l petrecuse Avram în Haran fusese pierdut, n-a fost decât o amânare a binecuvântării lui Dumnezeu. Dumnezeu nu i S-a mai arătat până când nu a ajuns pe terenul Palestinei, până când nu a plecat de lângă rudele sale mai apropiate, rămânând doar cu Lot.
„Şi au ajuns în ţara Canaan.” Şi acum versetul 6 din Geneza 12:
Avram a străbătut ţara până la locul numit Sihem, până la stejarul lui More. Canaaniţii erau atunci în ţară. (Gen. 12:6)
Avem aici o dovadă istorică prin care se confirmă acest lucru: canaaniţii erau urmaşii lui Canaan, fiul lui Ham. Vreau să spun ceva foarte important: mulţi oameni cred că Avram a plecat dintr-un loc îngrozitor, din Ur din Haldeea, şi a ajuns într-o ţară în care curgea lapte şi miere, unde era belşug şi totul era minunat. Mulţi sunt de părere că Avram şi-a îmbunătăţit starea materială venind aici. Să nu mai credeţi aşa ceva! Nu aşa scrie în Biblie. Datorită săpăturilor arheologice, astăzi ştim că în Ur, în Haldeea locuia o civilizaţie foarte prosperă în perioada aceea. Este posibil ca Avram şi Sarai să fi avut chiar o cadă în casa lor! Ur era o cetate prosperă şi avansată, după cum descoperirile atestă... Avram a părăsit această cetate şi a plecat în Canaan, şi apoi citim: „Canaaniţii erau atunci în ţară.” Canaaniţii nu erau o civilizaţie avansată, erau barbari şi păgâni. Avraam nu a venit aici pentru a găsi un loc mai bun, a venit din supunere faţă de Dumnezeu. El s-a supus voii lui Dumnezeu... şi vom vedea ce se întâmplă... deocamdată citim vers. 7:
Domnul S-a arătat lui Avram şi i-a zis: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului care i Se arătase.
Avram zideşte un altar Domnului după ce i Se arată a doua oară, cu această ocazie. Dumnezeu nu i Se arătase cât timp fusese în Haran, deci tot acel timp fusese doar tăcere și amânare. Pot să înțeleg de aici că unul dintre motivele pentru care nu primim binecuvântări în timp ce citim Biblia este pentru că Biblia condamnă – pentru că nu trăim la standardul luminii pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. Dacă l-am asculta mai mult pe Dumnezeu, am primi mai multe binecuvântări.
Vedem din experienţa lui Avram că Dumnezeu nu i S-a mai arătat până când acesta nu s-a mutat în locul unde îl trimisese Dumnezeu. Nu i S-a mai arătat, până când Avram a început să-L asculte. Acum Dumnezeu i Se arată din nou, iar Avraam construieşte un altar... şi vom vedea că el este un adevărat constructor de altare.
De acolo a pornit spre munte, la răsărit de Betel, şi şi-a întins cortul, având Betelul la apus şi Ai la răsărit. A zidit şi acolo un altar Domnului şi a chemat Numele Domnului. (Gen. 12:8)
Avram face două lucruri când intră în această ţară. Îşi întinde/așază cortul – acest lucru echivalează cu ce se întâmplă azi când cumperi o casă şi te muți în ea. Deci „și-a întins cortul” (acolo locuia), apoi a „zidit... un altar”. A făcut acest lucru ca mărturie pentru Dumnezeu, și peste tot pe unde a mers, Avram a lăsat mărturii pentru Domnul.
Ce mărturie lăsaţi voi în urmă? Nu mă refer la urme în casă, în curte sau în faţa casei, şi nici să vă lipiţi pe maşină un abţibild cu mesajul „Isus te iubește” (chiar dacă vă comportați ca un păgân în trafic!). Asta nu înseamnă neapărat mărturie. Ţin să vă spun că Avram era un om care se închina lui Dumnezeu în linişte, iar canaaniţii au înţeles repede că el I se închina Singurului Dumnezeu adevărat, Creatorul și Stăpânul.
Avram şi-a urmat drumul, înaintând mereu spre miazăzi. (Gen. 12:9)
Spre sud mergi dacă-ți dorești o climă mai caldă, aşa că într-acolo a pornit Avraam. În plus, îl mâncau tălpile, era un nomad... Şi așa ajungem la o întorsătură grea și rea din viaţa lui... Citim în versetul 10 din Geneza 12 că:
A venit... o foamete în ţară; şi Avram s-a coborât în Egipt ca să locuiască pentru câtăva vreme acolo; căci era mare foamete în ţară. (Gen. 12:10)
Avram se afla deja în locul binecuvântării, chiar dacă nu părea... De fapt, numai binecuvântare nu părea, pentru că bântuia o foamete pe-acolo! Și deși Dumnezeu nu-i spusese să plece, îmi închipui cum într-o dimineaţă Avraam iese din cort, se uită de jur împrejur şi spune: „Sarai, se pare că toată lumea pleacă în Egipt. Foametea nu dispare, ba se aude că va fi tot mai rău! Poate că ar fi bine să ne gândim să plecăm şi noi!” Și parc-aud răspunsul Saraiei: „Cum vrei tu, Avram, eu sunt soţia ta – vin cu tine oriunde!” Poate că Avram se va fi consultat și cu niscai călători (veniți dinspre nord, și care aduceau între altele și vestea că foametea devine tot mai rea şi se extinde spre sud). Așa că Avram pur și simplu îi spune soţiei într-o seară: „Cred că e cazul să ne facem bagajele!” Şi pleacă amândoi în Egipt. Observaţi – repet – că nu Dumnezeu le spusese să facă asta. Când Dumnezeu i Se arătase ultima dată lui Avram, îi spusese: „Aceasta este ţara pe care ţi-o voi da. Tu vei fi o binecuvântare şi Eu te voi binecuvânta – aici!” Dar Avram, parcă nu L-ar crede pe Dumnezeu!... şi pleacă în Egipt.
Peste tot în Biblie, Egiptul este o imagine a lumii, a sistemului umanist dominat de patimi și demoni, și care se împotrivește lui Dumnezeu. Veţi găsi această imagine în toată Biblia. Cred că Egiptul mai este încă o imagine a lumii, nu doar în lumea biblică – aceasta este o părere pe care mi-am întărit-o și când am ajuns pe-acolo...
Avram și Sarai s-au dus deci în Egipt. Este uimitor cum reușește lumea/Egiptul să continue să-i atragă pe creştini și astăzi. Mulţi se gândesc, analizează şi zic: „Frate, nu putem veni duminică seara la biserică, nu putem rămâne la rugăciune – pentru că trebuie să ne trezim luni dimineaţa să mergem la serviciu.” Ei bine, aproape toată lumea trebuie să facă asta. Ce este fascinant este faptul că aceiaşi oameni se pot duce la o petrecere într-o zi de lucru din timpul săptămânii şi să stea într-un mediu epuizant, cu mult zgomot, băuturi, vorbărie, fum... fără să-şi facă griji despre cum se vor trezi a doua zi dimineaţă. Este uimitor cum reuşeşte lumea să-i atragă pe creştini astăzi, şi cum gândesc ei...
Cred că dacă v-aţi fi întâlnit cu Avram pe drumul spre Egipt şi i-aţi fi spus: „Stai puţin, Avram, mergi în direcţia greşită – ar trebui să rămâi aici în ţară, că doar asta ți-a spus Dumnezeu!”, atunci Avraam ar fi putut să ofere nişte motive foarte bune. Probabil ar fi spus: „Uite ce se întâmplă, oile mele devin din ce în ce mai slabe şi nu există niciun loc de păscut pentru ele aici... Pe când în Egipt există suficiente păşuni... mergem acolo!” Şi aşa au făcut. Dar pe parcurs încep să apară și probleme la care nu se gândiseră! Prima dintre ele: Sarai era o femeie foarte frumoasă.
Când era aproape să intre în Egipt, a zis nevestei sale Sarai: „Iată, ştiu că eşti o femeie frumoasă la faţă. Când te vor vedea egiptenii, vor zice: «Aceasta este nevasta lui!» Şi pe mine mă vor omorî, iar pe tine te vor lăsa cu viaţă.” (Gen. 12:11–12)
După cum cei mai mulți probabil că ştiţi, pe malul nordic al Mării Moarte au fost găsite nişte manuscrise, cunoscute sub numele de Manuscrisele de la Marea Moartă. La început, necredincioşii sperau că ar conține ceva ce poate contrazice Biblia. Dar chiar şi cei mai vocali critici au amuțit repede, pentru că n-au găsit nimic care să discrediteze Biblia (eu nu mă mir!). Printre manuscrisele găsite era şi unul ce nu a putut fi desfășurat, pentru că era prea fragil – era împachetat de prea mult timp şi dacă ar fi încercat să-l desfacă s-ar fi sfărâmat în bucăţi. Dar a putut fi descifrat un nume: Lameh; aşa că s-a presupus că aceea era cartea lui Lameh, o scriere apocrifă. Dar apoi, când experţii au aplicat alte procedee, și au reușit până la urmă să despacheteze sulul cu pricina, au descoperit că era vorba despre capitolele 12, 13, 14 şi 15 din cartea Geneza. Și nu era textul biblic, ci o interpretare a acestuia. Iar în capitolul 12 se vorbeşte despre frumuseţea Saraiei, şi îi erau descrise în detaliu trăsăturile. Acest lucru confirmă ce citim în Biblie despre ea.
Manuscrisul despre care vorbim oferă şi o descriere a explorărilor făcute de Avram după ce Dumnezeu i-a spus: „Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da.” (Gen. 13:17). Sulul mai oferă o mărturie a călătoriei lui Avram şi confirmă ce spune Biblia legat de frumuseţea şi bogăţia din ţara aceea. Mulţi oameni care vizitează zona în ziua de azi nu înţeleg cum poate fi numită „un loc în care curge lapte şi miere”. Ei bine, vom afla (când vom ajunge în cartea Deuteronomul) ce a cauzat ariditatea pe care o vedem astăzi... dar în vremea lui Avram, era o ţară foarte frumoasă și mănoasă.
Chiar și așa, au existat şi perioade de foamete, iar Avram a plecat în Egipt într-o astfel de perioadă. Revin la primele probleme cu care s-au confruntat... Pe măsură ce se apropiau de Egipt, Avram şi-a dat seama că foarte probabil va avea probleme din cauza frumuseţii soţiei sale, aşa că i-a spus acesteia:
„Spune, rogu-te, că eşti sora mea, ca să-mi meargă bine din pricina ta, şi sufletul meu să trăiască datorită ţie.” (Gen. 12:13)
„Spune, rogu-te, că eşti sora mea”. Acest lucru, vom vedea mai târziu, era o minciună pe jumătate (sau doar o jumătate de adevăr!). O minciună pe jumătate este uneori mai rea decât o minciună totală, pentru că este spusă cu scopul de a înşela pe cineva.
Este și acesta unul din aspectele practice și actuale către care ne îndreaptă gândul și atenția Cuvântul lui Dumnezeu, ca mostră de aplicabilitate a Scripturii la manifestări dintre cele mai uzuale. Iată, Biblia nu ocolește adevărul, dă pe față căderile (chiar și-ale celor mai pilduitoare personaje), pentru că rostul Cuvântului lui Dumnezeu este să învățăm și să creștem în credință spre desăvârșire. Sper să rămâneți conectați la Biblie... chiar dacă întâlnirea noastră de azi sub acest generic se încheie acum!
Vă mulțumim pentru atenție, vă așteptăm data viitoare, pentru că mai sunt atâtea de învățat de la un personaj complex precum Avram, pus în împrejurări dintre cele mai complexe de viața care – cu toată complexitatea sa – nu poate pune probleme de nerezolvat Dumnezeului vieții. El va avea întotdeauna ultimul cuvânt, de aceea – acordați-I tot creditul dvs., El nu greșește!

Geneza 12:14-14:16 | Itinerar Biblic | Episodul 23

Mă bucur să ne reîntâlnim, dragi prieteni – în primul rând ai Scripturii, pe care-o parcurgem împreună ca să-nțelegem mai bine, și să trăim cum trebuie.
Vă reamintesc, călcăm apăsat pe urmele lui Avram, un prim erou principal biblic pe care ni-l propune ca model Biblia, în cartea începuturilor Geneza – bărbatul pe care Scriptura îl va numi „tatăl tuturor credincioșilor”. Plecat din Urul Haldeei la chemarea lui Dumnezeu, ajunge în Canaan, de unde o foamete îl exilează în Egipt (unde ajunge din proprie inițiativă!) Pe drumul într-acolo, însă, își dă seama că frumusețea soției lui le-ar putea cauza neplăceri și conflicte cu egiptenii, și decid să se dea drept frate și soră. Vom observa imediat că temerile lui Avram s-au dovedit întemeiate. Continuăm lectura Geneza 12 de la vers. 14:
Când a ajuns Avram în Egipt, egiptenii au văzut că nevasta lui era foarte frumoasă. Slujbaşii cei mai de frunte ai lui Faraon au văzut-o şi ei şi au lăudat-o la Faraon, şi femeia a fost adusă în casa lui Faraon. Pe Avram l-a primit bine din pricina ei şi Avram a căpătat oi, boi, măgari, robi şi roabe, măgăriţe şi cămile. Dar Domnul a lovit cu mari urgii pe Faraon şi casa lui din pricina nevestei lui Avram, Sarai. Atunci faraon a chemat pe Avram şi i-a zis: „Ce mi-ai făcut? Pentru ce nu mi-ai spus că este nevasta ta? De ce ai zis: «Este sora mea» şi am luat-o astfel de nevastă? Acum, iată-ţi nevasta; ia-o şi pleacă!” Şi faraon a dat poruncă oamenilor lui să-l petreacă pe el, pe nevasta sa şi tot ce avea. (Gen. 12:14-20)
Faraonul și-o însușise așadar pe Sarai, conform anticipării lui Avram. Uzanța vremii prevedea un lung timp de pregătire înainte ca o femeie să devină soţia unui conducător. Ei bine, în această perioadă, Dumnezeu „a lovit cu mari urgii pe faraon şi casa lui” şi l-a convins că nu o poate lua pe Sarai de nevastă, ci trebuie să-i redea libertatea Saraiei și chiar să-i alunge pe vizitatori. Observaţi că Dumnezeu deţinea controlul asupra vieţilor lui Avram şi Sarai, dar El nu i Se mai arată lui Avram pe parcursul escapadei în Egipt!
Debutul capitolulului 13 redă întoarcerea convoiului din Egipt. (Gen. 13:1-2)
Avram s-a suit din Egipt în ţara de la miazăzi, el, nevasta sa şi tot ce avea, împreună cu Lot. Avram era foarte bogat în vite, în argint şi în aur.
Avram ajunsese un fel de John D. Rockefeller[1] al timpului său – era foarte bogat.
Din ţara de la miazăzi s-a îndreptat şi a mers până la Betel, până la locul unde fusese cortul lui la început, între Betel şi Ai... (Gen. 13:3)
Venind dinspre Egipt, Avram ajunsese mai întâi în sudul Canaanului, în zona Hebronului, de unde o apucă spre nord, trece de Ierusalim, și ajunge la Betel...
...În locul unde era altarul pe care-l făcuse mai înainte. Şi acolo, Avram a chemat Numele Domnului. (Gen. 13:4)
Deşi poate că se mai împiedică şi cade, se mai abate, se mai împotrivește sau are inițiative și precipitări, omul acesta se întoarce mereu către Dumnezeu. Există mereu o cale de întoarcere la altar – pentru Avram, pentru fiul risipitor, pentru orice bărbat şi femeie care vrea să vină la Dumnezeu. Tatăl Ceresc aşteaptă cu braţele deschise!
Lot, care călătorea împreună cu Avram, avea şi el oi, boi şi corturi. (Gen. 13:5)
Şi Lot se descurcase destul de bine în ţara Egiptului. Dar iată încă o neprevăzută:
...ţinutul acela nu-i încăpea să locuiască împreună; căci averile lor erau aşa de mari, încât nu puteau să locuiască împreună. S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram şi păzitorii vitelor lui Lot. Canaaniţii şi feresiţii locuiau atunci în ţară. (Gen. 13:6-7)
Cuvântul lui Dumnezeu este minunat, dacă îl lăsaţi să vă vorbească. Vă rog acum să rețineţi următorul lucru: Avram venise din Egipt cu două posesiuni care-i vor aduce multă întristare şi suferinţă – una era averea pe care o acumulase; iar a doua: o tânără sclavă egipteană, pe nume Agar. Vom afla mai multe despre ea mai târziu, dar acum este vorba despre bogăţiile pe care le strânseseră şi care duc la neînțelegeri și despărţire!
Observaţi că se face precizarea: „Canaaniţii şi feresiţii locuiau atunci în ţară.” Păstorii turmelor lui Avram şi Lot încep să se certe, apare un dezacord între cei doi... moment în care, probabil, canaaniţii le vor fi spus feresiţilor: „Ia uitaţi-vă la ei cum se ceartă! Când au venit la noi în ţară și au zidit un altar pentru Dumnezeu, ce impresionaţi am fost de Avram! La început, ni s-a părut că este un om extraordinar – cinstit şi credincios... dar ia uitaţi-vă la el acum! Uite cum se ceartă între ei!” Nu cred că în momentul acela canaaniţii şi feresiţii mai erau impresionaţi de Avram şi de Lot.
Vreau să vă spun un lucru, şi sper că nu vă voi deranja prea tare. Nu ştiu în ce fel de oraş staţi, nu ştiu unde locuiţi, nu știu cum merg lucrurile pe la voi; dar dacă oraşul vostru seamănă cât de cât cu al meu, credincioșii din diverse denominații și biserici nu se înţeleg foarte bine între ei... Şi când apar certuri sau lupte interne (într-o biserică, sau între biserici) omul nemântuit îşi dă seama... și pot să vă asigur că-și va spune: „Dacă așa e creştinismul, nu vreau să am a face cu el. Găsesc lupte și certuri şi-n afară, nu e nevoie să fac parte dintr-o biserică ca să le am!” Domnul Isus nu le-a spus ucenicilor Săi, şi nici bisericii de azi, „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi fi intransigenți şi vă veţi impune modelul vostru de biserică.” În niciun caz! El a spus „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35).
„Feresiţii” şi „canaaniţii” ştiu când sunt certuri în bisericile voastre. Am avut un unchi care nu a ajuns niciodată să-L cunoască pe Domnul. Mătuşa mea plângea şi spunea: „Of, nu vrea deloc să asculte!” Dar știţi de ce? Împreună cu ei mai locuia o altă mătuşă de-a mea... Uneori duminica mă duceam la ei la masă. Știți ce ni se servea? Predicator la cuptor! Una dintre mătuşile mele mergea la biserica metodistă, iar cealaltă la biserica presbiteriană. Şi se luau la întrecere vorbind despre predicatorul fiecăreia şi despre certurile care aveau loc în adunările lor. Eu mă uitam la unchiul meu: țintuit locului, mânca și... asculta... Apoi se ridica şi se ducea la clubul său, după-amiaza. Se întorcea seara târziu, nu beat, dar băut. Mătuşile mele n-au reuşit niciodată să-L câştige pentru Hristos. Mulţi nu sunt câştigaţi nici azi din cauza luptelor şi certurilor din interiorul bisericilor, din cauza mărturiei credincioșilor și-a relațiilor dintre ei.
Este un lucru interesant aici: „canaaniţi şi feresiţii locuiau atunci în ţară.” ...Şi încă locuiesc! Sunt în imediata apropiere a bisericii voastre.
Avram a zis lui Lot: „Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine şi între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga.” (Gen. 13:8-9)
Reținem deci că Avram este cel care propune despărţirea. Era nevoie de un om deosebit de mărinimos care să-i poată spune lui Lot acest lucru. Cu alte cuvinte, Avram îi spune lui Lot că poate alege ce vrea, şi că el va lua ce rămâne.
Și cine s-ar fi opus unei asemenea oferte??!
Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. (Gen. 13:10)
Da, a fost o vreme când toată zona aceea, cuprinzând și Sodoma și Gomora, era o regiune foarte frumoasă.
Lot şi-a ales toată câmpia Iordanului şi a mers spre răsărit. Astfel s-au despărţit ei unul de altul. Avram a locuit în ţara Canaan, iar Lot a locuit în cetăţile din câmpie şi şi-a întins corturile până la Sodoma. (Gen. 13:11-12)
Mă gândeam la un lucru: probabil că în toată perioada în care Lot a trăit la un loc cu Avram, noaptea dădea la o parte acoperitoarea de la intrarea în cort şi-i spunea soției: „Nu ți se pare frumos acolo, jos?” Dimineaţa, se trezea şi-i spunea: „Arată aşa de frumos totul acolo, în vale...” După cum știți, iarba este totdeauna mai verde în altă parte! Iar în ziua când a trebuit să dea un răspuns, decizia era deja luată. Niciun om nu cade brusc! Decăderea are loc aproape întotdeauna într-o perioadă mai lungă... Dai la o parte pânza de la intrarea cortului, îţi ridici cortul spre Sodoma... şi acesta este începutul. Lot a ridicat ochii, a văzut câmpia şi s-a îndreptat în direcţia aceea. Aceasta este cea mai mare greşeală pe care a făcut-o în viaţa sa. Pentru că Lot nu ştia următorul lucru:
Oamenii din Sodoma erau răi şi afară din cale de păcătoşi împotriva Domnului. (Gen. 13:13)
Vom vedea mai târziu ce s-a întâmplat cu Lot şi familia lui în Sodoma, din cauza acestor locuitori perverși... Deocamdată, luăm notă de faptul că Dumnezeu i Se arată iar lui Avram şi Îşi reînnoieşte promisiunea:
Domnul a zis lui Avram, după ce s-a despărţit Lot de el: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus.” (Gen. 13:14)
Avem aici a treia oară când Dumnezeu îi apare și Se adresează lui Avram. „Ridică-ţi ochii şi... priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus.”
Astfel delimitează Creatorul ţara pe care Dumnezeu urma să i-o dea lui Avram și seminței sale. Pe măsură ce Dumnezeu a continuat să Se arate – lui Avraam, dar şi celorlalţi patriarhi – a trasat anumite hotare ţării. El le-a spus exact care-i erau limitele, până unde se întindea... Dumnezeu a dat detalii foarte clare în această privinţă.
Mai vreau să vă spun ceva important: aşa cum Ţara Promisă era (și este) un loc real, să știți că și Cerul este un loc cât se poate de real... un loc clar desemnat, despre care Cuvântul lui Dumnezeu oferă detalii precise. În cartea Apocalipsa de exemplu, Dumnezeu ne-a lăsat detalii foarte clare. Și-n ce privește Canaanul, dar și Paradisul, Dumnezeu nu Se ocupă de teorii, ci ne vorbeşte despre fapte reale, concrete.
Căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale în veac. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată. Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da. (Gen. 13:15-17)
Observaţi ce face Dumnezeu pentru omul acesta: îi atribuie domeniul, îi numeşte ţara, îi delimitează hotarele şi îi spune lui Avram că va avea o descendenţă abundentă, ceea ce s-a şi întâmplat. Este interesant faptul că unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă descrie această secţiune din Geneza şi conţine o relatare la persoana întâi a celui care conducea pe atunci ţara. Era o regiune splendidă pe vremea aceea. Prin urmare,
Avram şi-a ridicat corturile şi a venit de a locuit lângă stejarii lui Mamre, care sunt lângă Hebron. Şi acolo a zidit un altar Domnului. (Gen. 13:18)
Cum am mai spus, Avram era un prolific și harnic constructor de altare. Oricine putea ști pe unde trecuse Avram, deoarece lăsa în urmă o mărturie. Omenirea contemporană şi-a lăsat amprenta și-n Cosmos, împânzindu-l cu indicii... A fost lăsat pe Lună un steag cu un motto care spune: „Am venit cu gânduri de pace” (dar n-au lăsat Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu!) Aşa se vede diferenţa dintre modul de gândire al lui Avram şi modul de gândire al oamenilor care trăiesc astăzi în lumea aceasta. Pentru Avram, lucrul cel mai important era să înalţe un altar pentru Domnul şi asta făcea de fiecare dată.
Una dintre semnificaţiile cuvântului Mamre (care apare în versetul 18) este „bogăţie”, iar Hebron înseamnă „comuniune”. Pare să fi fost un loc potrivit în care să-ţi așezi locuinţa. Se crede cu destulă certitudine că a fost localizat chiar punctul în care se aflau copacii sub care s-a stabilit Avram, şi fântâna care este acolo şi azi. Am fost și eu acolo... Este un loc destul de interesant între Hebron şi Mamre, un loc al bogăţiei şi al comuniunii cu Dumnezeu. Aici pare să fi fost și casa lui Avram, şi locul în care a fost înmormântat. Să nu anticipăm însă, Avram mai are destule de trăit și făcut, lucruri despre care pomenește și Scriptura.
Înaintăm dimpreună cu evenimentele, și ajungem în capitolul 14 – unul dintre cele mai remarcabile din Geneza, în care alte premiere se consumă... Ai zice că acest capitol nu se încadrează firesc în restul cărţii, că ar putea fi ignorat, că povestea poate continua şi fără el... dar repet: mi se pare unul dintre cele mai importante capitole din cartea Geneza.
Pe vremea lui Amrafel, împăratul Şinearului, lui Arioc, împăratul Elasarului, lui Chedorlaomer, împăratul Elamului, şi lui Tideal, împăratul Goiimului, s-a întâmplat că ei au făcut război cu Bera, împăratul Sodomei, cu Birşa, împăratul Gomorei, cu Şineab, împăratul Admei, cu Şemeeber, împăratul Ţeboimului şi cu împăratul Belei sau Ţoarului. (Gen. 14:1-2)
Înainte de toate, aş dori să spun că acesta este un document istoric. În primele unsprezece versete este consemnat faptul că împăraţii de la răsărit (o coaliție de patru regi) i-au înfrânt pe împăraţii Sodomei şi Gomorei (partea dintr-o altă coaliție, de cinci!). Deci armata a patru conducători locali contra oștirilor adunate de alți cinci. Nici pentru ei nu era loc destul să-ncapă laolaltă – dar ce urmează nu este o negociere, ci o confruntare!
O vreme, unii cercetători radicali şi critici ai textului biblic au respins această istorisire, susţinând că numele acestor conducători nu apar în surse extrabiblice, şi că avem de-a face mai degrabă cu o povestioară. Ulterior însă aceste nume au fost descoperite pe tăbliţe şi monumente, ceea ce demonstrează că au existat cu adevărat. De fapt, despre Amrafel se ştie acum că este Hammurabi al istoriei laice. Iată deci până la urmă o relatare semnificativă – pentru că are suportul științelor istoriei.
Era așadar o vreme de război – primul război menţionat în Scriptură. Din păcate, aceasta este o realitate omniprezentă a istoriei omenirii: lupta, bătălia, confruntarea. Omenirea s-a implicat de timpuriu în războaie. Deşi avem aici primul război consemnat de paginile credibile ale Bibliei, nu pot să afirm că acesta a fost și primul război care a avut vreodată loc... şi cred că nici autorul nu vrea să lase această impresie. Cel de faţă este consemnat pentru că în el este implicat și Lot, nepotul lui Avram... care la rândul său va ajunge să fie și el implicat, pe cale de consecință...
Aceştia din urmă (adică grupul de cinci) s-au adunat cu toţii în valea Sidim, adică Marea Sărată. Timp de doisprezece ani fuseseră supuşi lui Chedorlaomer; şi în anul al treisprezecelea s-au răsculat. (Gen. 14:3-4)
Deci o revoltă a declanşat războiul împotriva Sodomei şi Gomorei. Este evident că împăraţii aceştia mai luptaseră, pentru că subjugaseră cetăţile din câmpie, iar acum oamenii din aceste cetăţi ajunseseră să se răzvrătească, după ani de robie... În versetele următoare, citim cum împăraţii din răsărit înving coaliția celor din partea inferioară a Mării Moarte:
În anul al paisprezecelea, Chedorlaomer şi împăraţii care erau cu el au pornit şi au bătut pe refaimi la Aşterot-Carnaim, pe zuzimi la Ham, pe emimi la Şave-Chiriataim şi pe horiţi în muntele lor, Seir, până la stejarul Paran, care este lângă pustie. Apoi s-au întors, au venit la En-Mişpat, sau Cades, şi au bătut pe amaleciţi pe tot ţinutul lor, ca şi pe amoriţi, care locuiau la Haţaţon-Tamar. Atunci au ieşit împăratul Sodomei, împăratul Gomorei, împăratul Admei, împăratul Ţeboimului şi împăratul Belei, sau Ţoarului, şi s-au aşezat în linie de bătaie împotriva lor, în valea Sidim, şi anume: împotriva lui Chedorlaomer, împăratul Elamului, împotriva lui Tideal, împăratul Goiimului, împotriva lui Amrafel, împăratul Şinearului, şi împotriva lui Arioc, împăratul Elasarului; patru împăraţi împotriva a cinci. Valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală. Împăratul Sodomei şi împăratul Gomorei au luat-o la fugă şi au căzut în ele; ceilalţi au fugit spre munte. Biruitorii au luat toate bogăţiile Sodomei şi Gomorei şi toate merindele lor şi au plecat. Au luat şi pe Lot, fiul fratelui lui Avram, care locuia în Sodoma; au luat şi averile lui şi au plecat. (Gen. 14:5-12)
Ce va face oare Avram, omul pe care Dumnezeu începuse să-l folosească în mod special?! Citim și vers. 13 din Geneza capitolul 14:
A venit unul, care scăpase, şi a dat de ştire lui Avram, evreul; acesta locuia lângă stejarii lui Mamre, amoritul, fratele lui Eşcol şi fratele lui Aner, care făcuseră legătură de pace cu Avram. (Gen. 14:13)
După ce au repurtaseră victoria și luaseră captivi și prăzi nenumărate, împăraţii de la răsărit au plecat spre nord, de-a lungul malului vestic al Mării Moarte, nu departe de Hebron şi Mamre... unde locuia Avram. Din poziția unde era stabilit Avram în vremea lui, poţi vedea tot ce mişcă, până spre Marea Moartă... Aşa se face că, după ce a ajuns vestea la el, Avram n-a stat pe gânduri și a plecat imediat spre nord în urmărirea duşmanilor săi.
Dacă am fost atenți, mențiunea „făcuseră legătură de pace cu Avram” denotă înțelepciune: Avram începuse să-și securizeze poziția, întreținând relații de bună vecinătate cu cei din preajmă. Era nevoie de astfel de alianţe în vremea aceea, cel puțin pentru momentele când era vorba să ții piept unui duşman sau să-l urmărești pe altul. Împreună, aveau șanse mai mari să reziste și chiar să se impună... Deci, e de înțeles că Avram își dă seama că buna vecinătate nu putea fi decât utilă, în contextul ostil al Canaanului.
Cum a auzit Avram că fratele său fusese luat prins de război, a înarmat trei sute optsprezece din cei mai viteji slujitori ai lui, născuţi în casa lui, şi a urmărit pe împăraţii aceia până la Dan. (Gen. 14:14)
Aceste precizări scot la iveală cel puțin un detaliu legat de posesiunile lui Avram, de numărul servitorilor lui Avram: a putut să mobilizeze o ceată de 318 de bărbaţi din casa lui. Câţi mai avea, pe care nu-i putea înarma? Ar fi putut fi vorba despre femei, copii şi bătrâni. Dacă putea să întrețină 318 bărbaţi în stare să lupte, înseamnă că afacerea lui Avram, cu creşterea vitelor şi oilor, era înfloritoare.
Această mică armată „a urmărit pe împăraţii aceia până la Dan”, adică înspre nord...
I-a împărţit oamenii în mai multe cete, s-a aruncat asupra lor noaptea, i-a bătut şi i-a urmărit până la Hoba, care este la stânga Damascului. (Gen. 14:15)
Avram i-a urmărit pe oamenii aceştia până aproape de Damasc, ceea ce reprezintă o distanţă considerabilă. Dovedind și calități strategice, Avram şi-a împărţit servitorii și-a coordonat mișcarea grupurilor rezultate cu vitejie și inspirație, astfel încât – desigur: cu ajutorul lui Dumnezeu – a produs surpriza, biruindu-și oponenții mult mai versați li numeroși... ori cel puţin i-a făcut să se împrăştie şi să abandoneze prada. Iar Avram
A adus înapoi toate bogăţiile; a luat înapoi şi pe fratele său, Lot, cu averile lui, precum şi pe femei şi norodul. (Gen. 14:16)
Vedem de aici că erau luaţi ca sclavi şi copiii, şi femeile, tot restul poporului. Avram reuşise ceva extraordinar, şi făcuse toate astea pentru că voise să-și scape nepotul, pe Lot.
Ne oprim deocamdată, cred că veți rămâne în continuare în ecoul cuvintelor și-n reflectare la Cuvântul vieții, care să ne ajute pe toți să ne dăm seama că nimic din ce trăim nu e lipsit de importanță și că totul se înscrie în planul lui Dumnezeu pentru fiecare din noi!
Să ne reîntâlnim cu bine data viitoare, sănătoși și – precum Avram – victorioși!
 
[1] John D. Rockefeller (1839-1937) a fost un industriaș american și filantrop, fondatorul Standard Oil Company, care a dominat industria de petrol, fiind primul mare trust de afaceri din SUA. (n. ed.)

Geneza 14:16-15:10 | Itinerar Biblic | Episodul 24

Dragi ascultători, bine v-am regăsit, gata (sper) să ne apropiem și azi de Cuvântul lui Dumnezeu... căruia vrem să-i fim prieteni și beneficiari – pentru că e singurul în măsură să ofere răspunsuri și soluții sănătoase și curate nevoințelor noastre reale, imediate și de perspectivă... și nu doar sufletești! Continuăm să fim atenți la unul dintre marii fondatori și bărbați de care S-a folosit Dumnezeu, și pe care ni-i evidențiază Scriptura: Avram. Întors din Egipt și stabilit în Canaan, dimpreună cu familia și averile sale, Avram devine o figură eroică în urma unei campanii fulgerătoare de recuperare a prizonierilor și pradei unei coaliții de regi locali – cărora le căzuse victimă și nepotul lui Avram, Lot dimpreună cu posesiunile sale din Sodoma și Gomora. Citim în Gen. 14 versetul 16 că – dovedind vitejie și dibăcie – în pofida resurselor umane reduse (doar 318 bărbați înarmați dintre slujitorii săi), Avram
A adus înapoi toate bogăţiile; a luat înapoi şi pe fratele său, Lot, cu averile lui, precum şi pe femei şi norodul. (Gen. 14:16)
Avram reuşește ceva extraordinar doar pentru că voise să-și scape nepotul, pe Lot. Lucrul acesta este cât se poate de grăitor pentru a înțelege bine valoarea legăturilor de familie în societatea vremii și-n mentalul omului credincios Avram – chestiuni deloc lipsite de importanță! Citim mai departe din Geneza cap. 14, de la versetul 17:
După ce s-a întors Avram de la înfrângerea lui Chedorlaomer şi a împăraţilor care erau împreună cu el, împăratul Sodomei i-a ieşit în întâmpinare în valea Şave, sau valea împăratului. (Gen. 14:17)
Împăratul Sodomei (unul din învinșii din războiul local – unul din cei cinci regi învinși de coaliția pe care o biruiește finalmente Avram), împăratul Sodomei care fusese și el deposedat de bunuri și oameni, îi iese în întâmpinare lui Avram, cu o ispită foarte serioasă... Dar mai importantă este o altă apariție, o figură misterioasă care-l întâmpină pe Avram, ale cărei nume și model vor fi preluate și pe paginile Noului Testament:
Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului.” (Gen. 14:18-19)
Cred că fiecare ne punem cam aceleași întrebări aici, și-n primul rând: cine este și de unde apare acest Melhisedec? Ivit ca din senin, ocupă prim-planul unui moment de biruință, vine cu pâine şi vin pentru a-l binecuvânta pe Avram, şi apoi dispare la fel cum apăruse! Și eu mă-ntreb de unde venea... și unde s-a îndreptat apoi, şi mă întreb cu ce rost apare... Înțeleg că nu era un oarecare: era împăratul Salemului, dar şi preotul Dumnezeului Preaînalt. Dar de-aici apare altă întrebare: Cum a aflat despre „Dumnezeul Preaînalt”? Trebuie să fi aflat de undeva...
El Elyon este Dumnezeul Preaînalt, El Elohim este Puternicul Creator al cerului şi al pământului; cu alte cuvinte, Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul din Geneza 1, Dumnezeul lui Noe şi Dumnezeul lui Enoh. El este Unicul, nu este un dumnezeu local. H.C. Leupold spune că aceasta este „o concepţie strict monoteistă”. În cartea sa, Origin of Religion [Originea religiei], dr. Samuel M. Zwemer afirmă că acest pasaj demonstrează că monoteismul a existat înaintea apariţiei politeismului. Cu alte cuvinte, toţi oamenii auziseră de unicul Dumnezeu viu şi adevărat. „Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat”... Prin aceste cuvinte din Rom. 1:21, ap. Pavel arată cum a ajuns omul să se închine creaturii mai mult decât Creatorului.
Iată că în vremea lui Avram exista cineva care era mare preot pentru lumea de atunci. El ştia despre Dumnezeul cel viu şi adevărat, și este chiar un preot al acestui unic Dumnezeu... şi-i iese înainte lui Avram, cu pâine şi vin... care sunt elementele Cinei Domnului! Mă întreb: la ce se gândea Melhisedec? Ce și cât ştia el?
Melhisedec este menţionat în trei cărți din Scriptură. Pe lângă acest capitol 14 din Geneza, mai apare în Psalmul 110:4, care este o profeţie despre Hristos: „Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec»“. De asemenea, mai este menţionat de câteva ori în epistola către Evrei din NT, în capitolele 5, 6 și 7. Nu ni se spune însă nimic despre părinţii lui, ceea ce este neobişnuit pentru o carte precum Geneza, prin excelență o carte a familiilor, a genealogiilor. Geneza ne vorbeşte despre începutul acestora. De fiecare dată când este menţionat un bărbat important (cum este şi cazul lui Melhisedec) se spune şi al cui fiu este. Asta, când nu se spune: „Iată spiţa neamului lui...”
Autorul Epistolei către Evrei arată clar de ce nu se menţionează nicăieri nici părinţii, nici momentul naşterii, nici al morţii, în cazul lui Melhisedec: pentru că preoţia lui Hristos este iniţiată după rânduiala lui Melhisedec. În privinţa slujirii, în privința a ceea ce a făcut Domnul nostru prin jertfa Sa şi intrarea în Locul Preasfânt, care astăzi înseamnă Cerul, preoţia lui Hristos vine pe linia ordinului lui Aaron. Dar în ceea ce priveşte caracterul și Persoana Sa, Domnul nostru nu are nici început, nici sfârşit, şi preoţia Sa urmează ordinul lui Melhisedec. În calitate de Rege, Hristos este descendentul lui Avraam. El este fiul lui David, aşa cum ne spune Evanghelia după Matei. Dar în Evanghelia după Ioan citim: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu...” (Ioan 1:1, 14). El nu a avut nici început, nici sfârşit al zilelor, la fel cum sunt toate celelalte fiinţe create. El este Dumnezeul cel Veşnic. El a venit din slava cerească. Cuvântul S-a făcut trup şi noi am văzut slava lui Dumnezeu. În Melhisedec avem o foarte binefăcătoare anticipare a Domnului nostru Isus Hristos.
„A adus pâine şi vin.” Acum ştiu de ce a făcut Melhisedec acest lucru. A procedat astfel pentru că Scriptura spune: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11:26). Melhisedec anticipă aici moartea lui Hristos!
Pe această bază l-a binecuvântat el pe Avram: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului”, El Elohim, Creatorul. Omul acesta era mare preot al lumii din vremea aceea. Domnul Isus Hristos este Marele Preot al lumii de astăzi. Domnul Isus Hristos este preot conform ordinului preoţesc al lui Melhisedec, nu al lui Aaron, aşa cum vedem aici. Aaron a îndeplinit acest rol numai pentru Israel şi numai pentru cortul întâlnirii. În Persoana Sa, Hristos face parte din ordinul lui Melhisedec.
„Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. (Gen. 14:20)
Avram i-a dat zeciuială lui Melhisedec chiar de la început. Cum de-a ştiut că trebuie să facă asta? Evident că a primit o revelaţie de la Dumnezeu în această privinţă, aşa cum s-a întâmplat şi-n alte rânduri.
Această intersectare fulgerătoare cu Melhisedec are cred și rolul de a-l pregăti și întări pe Avram pentru momentul greu care urmează – o încercare ce va scoate în evidență caracterul omului lui Dumnezeu.
Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” (Gen. 14:21)
Aceasta este ispita. Conform Codului lui Hammurabi din vremea aceea, Avram era perfect îndreptăţit să ceară prada de război, ba chiar şi persoanele reţinute. Dar împăratul Sodomei este deştept. El spune: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine”. Aceasta era o ispită pentru Avram... pentru că dacă ar fo făcut asta, ori de câte ori ar fi spus cineva după aceea: „Omul acela, Avram, este foarte bogat pentru că Dumnezeu l-a binecuvântat!”, împăratul Sodomei ar fi putut spune: „Da' de unde! Nu Dumnezeu l-a binecuvântat. Eu i-am dat totul; eu sunt cel care l-a făcut bogat!” Avram şi-a dat seama de acest lucru. Observaţi ce spune în continuare:
Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului.” (Gen. 14:22)
Avram încă se afla sub influenţa şi binecuvântarea lui Melhisedec, şi fusese bine că-l cunoscuse pe Melhisedec. Dumnezeu ne pregăteşte totdeauna pentru ispitele care ne ies în cale. Biblia ne spune că nu ne confruntăm niciodată cu vreo ispită căreia să nu-i putem face faţă (1 Cor. 10:13). La fel, Dumnezeu îl pregătise pe Avram pentru această ispită; de aceea el poate răspunde (Gen. 14:23):
...jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: „Am îmbogăţit pe Avram.” Nimic pentru mine!
Când pornise în temerara sa expediție de recuperare, Avram făcuse probabil vreun legământ cu Dumnezeu, spunând ceva de genul: „Doamne, eu nu intru în acest război pentru pradă. Nu mă interesează posesiunile materiale. Vreau doar să-l găsesc şi să-l eliberez pe nepotul meu, Lot!” Şi Dumnezeu i-a îndeplinit această dorință! Acum Avram îi spune acest lucru împăratului Sodomei, ca mărturie, și-i transmite clar și argumentat: „Eu mă închin Dumnezeului viu şi adevărat. Am făcut legământ că nu voi lua nimic. Nu poţi tu să mă îmbogăţeşti. Nu te las să-mi dai nicio curea, niciun şiret măcar, ca să nu mergi de colo-colo după aceea şi să spui că tu m-ai făcut bogat. Doar cu ajutorul și datorită lui Dumnezeu mă pot îmbogăți!” Dar Avram nuanțează și adaugă:
...Afară de ce au mâncat flăcăii şi partea oamenilor care au mers cu mine, Aner, Eşcol şi Mamre: ei pot să-şi ia partea lor! (Gen. 14:24)
Cu alte cuvinte: „Toţi ceilalţi au dreptul să ia din prada de război şi pot să-şi ia partea din ea. Nu pot și nu vreau să le impun convingerea mea! Ce au cheltuit tinerii care au fost cu mine ca să mănânce este plata lor pentru slujirea şi eliberarea ta. În ceea ce mă priveşte, n-am nevoie de nimic!”
Ce atitudine măreață, o – de-am învăța și noi că și azi e nevoie și se poate așa ceva!
Ajunși în capitolul 15, ne apropiem de un alt punct central și fierbinte al Bibliei.
După aceste întâmplări, cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie şi a zis: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare.” (Gen. 15:1)
Era a patra oară când Dumnezeu i Se arăta lui Avram. Dumnezeu lucra constant la caracterul acestui om şi îl ajuta să se dezvolte. Era și un moment prielnic pentru apariţia lui Dumnezeu, deoarece Avram tocmai dovedise o mare credinţă și mult curaj (prin demersul său de a-l salva pe Lot), dar și integritate – prin faptul că a refuzat prada de război oferită de împăratul Sodomei. De aceea, când i Se arată, Dumnezeu îi spune:
„Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău”. Ce poate fi mai valoros și mai minunat decât asta? Nu ni se spune aici, dar pot să-mi închipui că, probabil, în timpul bătăliei Avram trecuse printr-un pericol foarte mare, timp în care se va fi întrebat poate dacă va mai ieşi de acolo în viaţă. De aceea Dumnezeu îi aminteşte: „Eu sunt scutul tău, Avram, Eu sunt protecția și siguranța ta...”
„...Şi răsplata ta cea foarte mare.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune: „Ai făcut foarte bine că ai respins prada de război. Eu sunt răsplata ta, și nu doar că sunt Răsplata, dar te voi și răsplăti!” Închipuiţi-vă ce poate face și astăzi Dumnezeu cu un om care este dispus să creadă în El şi să aştepte totul de la El!
Dacă vă gândiţi că Avram era unul dintre oamenii aceia pioşi cărora le străluceşte aura în fiecare dimineaţă, vă înşelaţi. Avram a fost un om temător de Dumnezeu și credincios, dar era și foarte practic, şi va trece acum la lucruri concrete. Cred că lui Dumnezeu îi place când procedăm aşa. Aş vrea să renunţăm cu toţii la falsa pioşenie şi la atitudinea ipocrită pe care şi-o asumă clericii farisei, sau fundamentaliştii de astăzi. Observaţi ce spune Avram, îmi place tare mult:
Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii; şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc.” Şi Avram a zis: „Iată că nu mi-ai dat sămânţă, şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu.” (Gen. 15:2-3)
Avram îi spune lui Dumnezeu în felul următor: „Nu mai vreau bogăţii, nu am nevoie de ele. Acum ce mă interesează e că nu am niciun fiu... şi tare mult îmi doresc unul! Mi-ai promis că mă vei face tată al naţiunilor şi că urmaşii mei vor fi la fel de numeroşi precum nisipul mărilor. Și iată că până azi nu am niciun copil!” Conform legii din vremea aceea, Codul lui Hammurabi, cel mai de seamă servitor al lui care avea fii trebuia să moştenească averea lui Avram, dacă acesta n-ar fi avut urmaşi.
Atunci cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: „Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău.” (Gen. 15:4)
Dumnezeu este și El foarte practic, atunci când un om este direct și concret faţă de El. Dumnezeu spune: „Vei avea un fiu, Avrame, îţi voi da un fiu! De fapt...” Și Dumnezeu îl ia pe Avram de mână (Gen. 15:5)...
Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: „Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.” Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta.”
Extraordinar! Mai întâi Dumnezeu îi spusese lui Avram că va avea urmaşi cât nisipul de la malul mării, iar acum îi repetă că vor fi numeroşi ca stelele de pe cer. Avram nu putea număra stelele... putea vedea probabil vreo trei-patru mii, dar sigur că din zona în care se uita el erau vizibile zeci de mii de stele... Avram nu-şi putea evalua urmaşii, şi cred că nici voi n-aţi reuşi să faceţi astăzi o numărătoare a stelelor din câmpul vostru vizual...
Omul acesta este, de fapt, strămoșul a două popoare. Are moştenitorii fizici, Israelul, şi moştenitorii spirituali, Biserica. Cum a devenit Biserica moştenitoarea lui Avraam? Prin credinţă. Pavel le-a spus galatenilor că aceştia sunt fiii lui Avraam prin credinţa în Isus Hristos – nu pe cale naturală, ci sunt fii pe linie spirituală (vezi Gal. 3:29).
Am avut odată, în Nashville, Tennessee, o discuție cu un grup de tineri evrei foarte respectabili. Îi cunoşteam pe câţiva dinainte de a fi mântuit, şi am fost o vreme prietenul lor foarte apropiat. Le-am vorbit despre măreţia legii mozaice şi despre împlinirea legii în Hristos. Le-am spus că sunt foarte bucuros să vorbesc cu ei, pentru că ştiu că ei sunt fii ai lui Avraam. Dar când le-am spus ca şi eu sunt fiu al lui Avraam, s-au uitat amuzaţi unul la altul. Însă atunci le-am explicat în ce fel sunt eu fiu al lui Avraam: în promisiunea lui Dumnezeu sunt incluse două linii de moştenitori, iar acest lucru este un adevăr minunat.
Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. (Gen. 15:6)
Aceasta este una dintre cele mai importante afirmaţii din Biblie: „Avram a crezut pe Domnul”. Faptul aceasta înseamnă că Avram a spus „amin” la toate afirmaţiile lui Dumnezeu. Domnul spune: „Voi face acest lucru pentru tine”, şi Avram răspunde: „Cred că aşa vei face, cred ce mi-ai spus!” Şi acest lucru i-a fost socotit ca neprihănire.
Pavel vorbeşte despre acest lucru în epistola către Romani (Rom 4:1-5): „Ce vom zice, dar, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.» Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.”
Răsplata căpătată de Avram a fost statutul de neprihănit – atribuit pe baza credinței. «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta (credinţa lui) i s-a socotit ca neprihănire.»” – Deci nu era neprihănire, dar i-a fost socotită aşa.
„Celui ce lucrează, plata cuvenită lui” nu este har, ci retribuție. Similar, dacă poţi obţine prin propriile puteri neprihănirea, atunci Dumnezeu îţi datorează mântuirea. Dar trebuie să ştiţi că Dumnezeu nu ne mântuieşte decât prin har. El nu a avut niciodată un alt mod de a ne mântui, iar dacă vei fi mântuit, va fi pentru că ai crezut în Dumnezeu, că ai crezut că Isus este Mântuitorul şi pentru că ai crezut că Dumnezeu ţi-a oferit mântuirea.
„Celui ce nu lucrează (nu face nimic), ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos (pe cel ce se află în afara voii lui Dumnezeu) neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.” Credinţa îi este echivalată ca ceea ce omul nu are, şi anume, neprihănire. Avram L-a crezut pur şi simplu pe Dumnezeu. A acceptat ce a spus Dumnezeu, şi L-a crezut. Aşa se obţine mântuirea: crezând că Dumnezeu a făcut ceva pentru tine, în locul tău... că Hristos a murit pentru tine şi că a înviat. Dumnezeu te va considera neprihănit dacă îl accepţi pe Hristos. În capitolul 3 din Galateni găsim acelaşi adevăr foarte important: „Tot aşa şi «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.» Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.»  Aşa că cei ce se bizuie pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.” (Gal. 3:6–9). Credinţa pe care a avut-o Avraam l-a făcut să asculte şi să se supună faţă de ce îi spunea Dumnezeu. Dar el nu a fost mântuit pentru că era credincios. A fost mântuit pentru că L-a crezut pe Dumnezeu. Este foarte important să observăm acest lucru.
Citim în continuare din capitolul 15 din Geneza, unde rămăseserăm:
Domnul i-a mai zis: „Eu sunt Domnul care te-am scos din Ur, din Haldeea ca să-ţi dau în stăpânire ţara aceasta.” Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?” (Gen. 15:7-8)
Vedem că Avram este din nou foarte practic. El ştie că încercările, testele, evenimentele țin de lumea reală, știe și crede că ce are de confruntat ține de viaţa reală. Consider că și noi ar trebui să ne amintim asta și să facem aşa. Viața creștină este și concretă, avem nevoie de lucruri reale în viaţa de creştini. Dacă în viaţa voastră nu există lucruri concrete, atunci nu există nimic. Mulţi oameni doar se joacă de-a biserica, însă Avram se dovedește un tip foarte practic, el vrea să ştie ce urmează, mai cu seamă că stă de vorbă cu Stăpânul a toți și toate, şi nu ratează ocazia să-I ceară acestuia indicii și dovezi.     
Mă gândesc că Dumnezeu se prea putea să-i fi răspuns: „Avrame, mă bucur că m-ai întrebat, Mă voi întâlni cu tine la primărie. Mergem la un notar şi semnăm acest contract. Vei avea un fiu, vino la notariat să semnăm contractul.” Nu protestați, nu mă judecați, doar mă gândeam și eu... da, aveţi dreptate, Biblia nu spune nimic legat de faptul că Dumnezeu s-ar fi întâlnit cu Avram la notariat, dar cam acesta ar fi echivalentul, conform legilor ;i practicilor noastre de azi... pentru că vă rog să observaţi ce-i spune Dumnezeu lui Avram să facă (versetele 9-10 din Geneza 15):
Şi Domnul i-a zis: „Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel.”Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia; dar păsările nu le-a despicat. (Gen. 15:9-10)
Dumnezeu i-a spus lui Avram să pregătească o jertfă. El trebuia să ia o juncană, o capră, un berbec şi să le despice în două, să pună jumătăţile una în faţa celeilalte. Păsările în schimb, turtureaua şi porumbelul, nu le-a despicat, ci le-a pus deoparte...
Când oamenii încheiau un contract în vremea aceea, aceasta era modalitatea prin care se parafa tranzacția. Să zicem că un om se învoia să cumpere oi de la un altul. Cei doi pregăteau o astfel de jertfă, strângeau mâinile, îşi afirmau clauzele contractului şi păşeau prin mijlocul jertfei. În vremea aceea, acest lucru echivala cu ce reprezintă în vremea noastră a merge la notar şi a semna un contract. Vedem aşadar că Dumnezeu foloseşte cu Avram procedura legală din vremea aceea.
Dar pentru că am ajuns la finalul episodului de azi, ne oprim... în ecoul acestor cuvinte și gânduri, sper că veți continua să reflectați cu interes la Cuvântul lui Dumnezeu, care ne poate schimba radical gândirea, relația cu Dumnezeu și direcția către veșnicie.
Vă doresc lumină și decizii bune, fiți sănătoși și să ne reauzim cu bine data viitoare!

Geneza 15:11-16:16 | Itinerar Biblic | Episodul 25

Sper că reîntâlnirea noastră nu doar pe mine mă bucură, stimați ascultători... Avem împreună privilegiul de a parcurge la pas Cuvântul lui Dumnezeu, pe urmele voii lui Dumnezeu evidențiată prin evenimente și persoane pilduitoare. Așa cum cred că poate fi socotit și Avram: după ce probează și calități militare, și după o memorabilă intersectare cu o altă figură legendară – Melhisedec, care-l binecuvântează și căruia-i oferă zeciuială – Avram se întâlnește din nou cu Yahweh, care-Și reafirmă promisiunea de a-l face fondatorul unui neam puternic – chiar dacă Avram nu avea încă urmași, și era destul de înaintat în vârstă. Avram Îl crede și ascultă pe Dumnezeu, ceea ce va face din el prietenul lui Dumnezeu și „tatăl tuturor credincioșilor”.
Vă reamintesc, data trecută ne-am despărțit într-un moment am putea spune culminant: Dumnezeu era pe punctul să ratifice legământul cu Avram, prin practica ritualică în uz la acea vreme, menționată și-n alte locuri din Biblie; de exemplu, în Ieremia 34:18, unde Domnul vorbește despre „oamenii care au călcat legământul Meu, care n-au păzit îndatoririle învoielii pe care o făcuseră înaintea Mea, tăind un viţel în două şi trecând printre cele două jumătăţi ale lui...” În acea perioadă procedura la încheierea unui legământ prevedea ca să taie un animal în două, și după ce rosteau legământul, să treacă printre jumătăţile animalului. Așa făcuse și Avram, conform instrucţiunilor lui Dumnezeu, cu „o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel.” Citim mai departe în Gen. 15:11:
Păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri; dar Avram le-a izgonit.
Ce scenă! Avram pregătise totul conform prescripțiilor ritualice, şi în timp ce Îl aşteaptă pe Domnul, păsările răpitoare – ulii, ciori și ce-or mai fi fost – se năpustesc asupra jumătăților de animale. Avram se străduieşte să le gonească pentru ca jertfele să nu aibă de suferit! Dacă aţi fi fost de față, ştiind obiceiul vremii, văzând jertfa şi pe Avram încercând s-o protejeze, poate că i-aţi fi spus: „Ei bine, Avram, se pare că partenerul tău a renunțat... sau întârzie!” Iar Avram v-ar fi răspuns: „Nu, nu cred că întârzie. Mi-a spus să pregătesc totul, şi va veni aici să încheiem legământul”.
La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric. (Gen. 15:12)
Iată-l pe Avram anesteziat, imobilizat! Pare destul de ciudat ca Dumnezeu să-l „trimită la culcare” pe Avram, când ei trebuiau să încheie un legământ... Un legământ neobişnuit, pentru că Dumnezeu va trece prin mijlocul jertfei, pentru că El avea de făcut o promisiune, pe câtă vreme Avram nu... Avram doar L-a crezut pe Dumnezeu! Atât!
Exact asta s-a întâmplat şi acum douăzeci de secole, când Dumnezeu L-a trimis pe fiul Său. Atât de mult a iubit Dumnezeu-Tatăl lumea, încât L-a trimis aici pe singurul Lui Fiu, iar Fiul a fost de acord să vină în lume şi să moară pentru păcatele omenirii – ale tale şi ale mele – pentru ca toți cei ce cred în El (cei care-I acceptă cadoul) să nu moară, ci să trăiască veşnic (așa scrie la Ioan 3:16). Eu nici măcar nu am fost acolo acum douăzeci de secole pentru a încheia un legământ, dar au fost acolo Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, care S-a dat de bună voie să fie răstignit pe cruce şi a murit pentru păcatele mele. Eu eram paralizat de păcat. Eu nu puteam promite nimic. Şi nici voi nu puteţi!
La fel, nici Avram n-a promis nimic. Să presupunem că Dumnezeu i-ar fi spus: „Avram, dacă tu promiţi că te vei ruga zilnic, Eu voi face asta pentru tine!” Şi să presupunem că Avram ar fi uitat într-o zi să se roage. Legământul ar fi fost rupt, Dumnezeu nu ar mai fi fost nevoit să îndeplinească promisiunea făcută. Dar Dumnezeu spune că va îndeplini ce a promis, şi nu cere omului decât să-și facă partea: să creadă în Dumnezeu! Trebuie doar să te-ncrezi în Dumnezeu, şi să crezi că e pentru tine ce a făcut. A crede înseamnă mântuire!
Acum câţiva ani am cunoscut o mamă de origine scoţiană, foarte drăguţă, al cărei fiu a plecat la liceu în Glasgow, şi s-a întors de acolo împietrit spiritual. Ea a vorbit cu băiatul şi i-a spus cât de minunat este Dumnezeu şi că ea este sigură de mântuirea ei. Sceptic, fiul ei s-a simţit provocat şi i-a răspuns: „Cum poţi să ştii că eşti mântuită? Sufletul tău mărunt nu valorează prea mult!” A comparat-o cu măreţia universului şi i-a spus că Dumnezeu ar putea foarte uşor să uite de ea, așa că să nu mai fie așa de sigură de mântuirea ei! Ea nu a mai zis nimic, dar a continuat să-i servească micul dejun băiatului. După un timp, s-a aşezat lângă fiul ei şi i-a spus: „Dragul mamei, cred că ai dreptate. Poate că eu nu sunt atât de importantă. Eu sper că în universul acesta vast El totuşi nu mă va uita. Dar dacă nu mă va mântui, El va pierde mult mai mult decât voi pierde eu! Eu voi pierde doar sufletul meu nesemnificativ, dar El Îşi va pierde reputaţia, deoarece a promis că mă va salva. El a spus că «Oricine va crede nu va pieri, ci va avea viaţă veşnic㻓. Dumnezeu este cel care a acţionat. El a încheiat legământul! Ne-ntoarcem în Geneza 15 (vers. 13):
Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. (Gen. 15:13)
În Scriptură, Dumnezeu anunță că poporul evreu va fi scos din Ţara Promisă de trei ori. Aceasta era prima ocazie. Se profeţeşte și că se vor întoarce – și toate aceste proorocii s-au împlinit. Mai târziu a urmat robia babiloniană: au fost duşi în robie, şi s-au întors... În anul 70 d.Hr. Ierusalimul a fost distrus. Era pentru a treia oară când evreii erau împrăştiaţi. De atunci nu s-au mai întors; statutul actual nu reprezintă în niciun caz o împlinire a Scripturii, dar se vor întoarce într-o zi.
Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi de-acolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. (Gen. 15:14-15)
Evreii s-au întors din Egipt cu bogăţii. Desigur, Avram nu va trăi atât cât să vadă acest lucru împlinit.
În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.” (Gen. 15:16)
Dumnezeu îi spune lui Avram: „Nu pot să-ţi dau ţara acum, pentru că şi pe amoriţi îi iubesc. Vreau să le dau şi lor ocazia să se întoarcă la Mine.” Şi Dumnezeu le-a oferit amoriţilor patru sute de ani – un interval suficient de lung, nu-i aşa? – ca să se întoarcă la El. Singura persoană din ţară care s-a întors la El a fost o femeie canaanită, prostituata Rahav. Ea s-a întors la Dumnezeu, ea L-a crezut. Dumnezeu nu îţi cere decât să crezi în El. Dumnezeu le-a oferit amoriţilor acest timp, le-a oferit ocazia să se întoarcă la El.
După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor, şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. (Gen. 15:17)
Aceste două semne vorbesc despre Hristos. Fumul vorbeşte despre judecată, iar focul despre Lumina lumii, Mântuitorul Isus.
În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, şi anume: ţara cheniţilor, a cheniziţilor, a cadmoniţilor, a hetiţilor, a fereziţilor, a refaimiţilor, a amoriţilor, a canaaniţilor, a ghirgasiţilor şi a iebusiţilor.” (Gen. 15:18-21)
Dumnezeu stabileşte și anunță aici graniţele țării pe care i-o va da lui Avram. Promite el că va face ceva? Nu! El doar L-a crezut pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu te va mântui – prin har – și pe tine, dacă doar vei crede ce a făcut El pentru tine!
Facem un pas înainte, și dacă despre capitolul 14 spuneam că mi se pare unul dintre cele mai neadecvate și importante în același timp, trebuie să recunosc că în ce privește capitolul 16 din Geneza mi-aş fi dorit mai degrabă ca el să nu fi fost în Biblie. După ce Avram ajunge pe culmi ale credinţei, cum am văzut în capitolul 15, am putea spune că de-acum – deși nu este perfect – omul acesta umblă pe înălțimi, și e pe cale să ajungă în sfere înalte. Vom constata însă imediat precipitarea, nedreptatea, inconsecvența și lipsa de credinţă a acestui bărbat în raport cu Sarai soția sa, şi cu Agar, roaba egipteancă. În mod clar, acest capitol conține destulă dezamăgire, prin comparație cu încântarea din capitolul precedent.
Chiar dacă nu doar Avram lasă de dorit în această împrejurare, și poate motiva că a fost provocat, el rămâne responsabil de eșecul care urmează. Citim contextul precizat de primul verset din Geneza 16:
Sarai, nevasta lui Avram, nu-i născuse deloc copii. Ea avea o roabă egipteancă numită Agar. (Gen. 16:1)
Cum am mai spus, Avram adusese cu sine din Egipt două probleme: averea și Agar!
Şi Sarai a zis lui Avram: „Iată, Domnul m-a făcut stearpă; intră, te rog, la roaba mea; poate că voi avea copii de la ea.” Avram a ascultat cele spuse de Sarai. (Gen. 16:2)
Chiar dacă ceea ce propune Sarai era un lucru obişnuit în acele vremuri (când soţiile nu aveau copii, se găseau concubine care să aducă pe lume urmași), nu trebuie înţeles că Dumnezeu ar fi aprobat această practică! Apoi, da – a fost ideea Sarei, dar Avram face aceeași greșeală ca Adam: ascultă fără crâcnire. Pare că renunţă la poziţia de cap al familiei şi acceptă (distrat, ușuratic sau poate chiar încântat) propunerea Sarei.
Atunci Sarai, nevasta lui Avram, a luat pe egipteanca Agar, roaba ei, şi a dat-o de nevastă bărbatului său, Avram, după ce Avram locuise ca străin zece ani în ţara Canaan. (Gen. 16:3)
Astfel, această roabă egipteancă devine concubina lui Avram, fapt care nu este nici pe placul, nici după voia lui Dumnezeu – care nu va accepta niciodată acest urmaş al lui Avram. De ce? Pentru că nu acesta era planul Său! Să nu credeţi că Dumnezeu a fost de acord cu respectiva practică, care a fost menționată doar pentru că așa s-a întâmplat!
El a intrat la Agar, şi ea a rămas însărcinată. Când s-a văzut ea însărcinată, a privit cu dispreţ pe stăpâna sa. (Gen. 16:4)
Agar se gândea, „I-am dăruit un copil lui Avram, iar Sarai n-a putut să facă asta.” Aşadar, o privea cu dispreţ pe stăpâna sa.
Şi Sarai a zis lui Avram: „Asupra ta să cadă batjocura aceasta care mi se face! Eu însămi ţi-am dat în braţe pe roaba mea; şi ea, când a văzut că a rămas însărcinată, m-a privit cu dispreţ. Să judece Domnul între mine şi tine!” (Gen. 16:5)
Să nu treceţi cu uşurinţă peste acest verset! Să nu înţelegeţi că Dumnezeu este de acord cu astfel de moduri de a aborda problema! Și Sarai constată curând că a greşit şi – ca oricare – încearcă apoi să găsească vinovați... cel mai la-ndemână și mai implicat: Avram, care aude sentința soției sale – „Asupra ta să cadă batjocura aceasta care mi se face!” Dumnezeu nu va accepta această soluţie, care-i va pricinui un chin cumplit lui Avram. E de observat fluctuațiile naturii umane – după ce tocmai se spusese despre Avram că fusese socotit neprihănit prin încredere și ascultare, iată-l acum că (în tandem cu soția sa) nu se mai încrede în Dumnezeu aşa cum ar trebui! Încercăm să-l înțelegem: Avram are aproape nouăzeci de ani, iar Sarai optzeci... Cred că ajunseseră și ei la concluzia că nu vor mai avea copii. Sarai poate că se va fi gândit mai mult și – cu mintea ei feminină, practică și familistă – să fi venit cu soluția. „Probabil că așa vrea Dumnezeu să procedăm. Doar asta este practica din vremea noastră!” Era într-adevăr obișnuința vremii, dar nu era și modul lui Dumnezeu de a rezolva lucrurile. Vom trage concluzii greşite, dacă vom gândi că orice lucru care apare în Biblie este după voia lui Dumnezeu. Biblia este inspirată în sensul că este o relatare corectă şi exactă, dar sunt multe lucruri care apar în Cuvântul lui Dumnezeu cu care El nu este de acord!
Semnificaţia morală a ceea ce am citit acum nu rezidă doar în necesitatea de a păstra o mărturie istorică a evenimentelor. Avram şi Sarai erau veniți din Ur, din Haldeea unde acest lucru era un obicei firesc, însă aspectul îngrozitor este faptul că ei nu L-au crezut pe Dumnezeu. Răul pe care l-au făcut reprezenta un păcat, iar Dumnezeu îl tratează ca pe un păcat. Dar în ziua de azi noi inversăm raţionamentul şi afirmăm că a lua o concubină este păcătos – este păcatul! – şi nu mai acordăm mare atenţie rădăcinii, care constituie adevărata abatere, și anume: necredinţa. Pentru că necredinţa este principalul păcat în acest caz, mult mai grav decât celălalt aspect.
Și-ncep să se arate consecințele – întâi, cele evidente (Gen. 16:6):
Avram a răspuns Saraiei: „Iată, roaba ta este în mâna ta; fă-i ce-ţi place!” Atunci Sarai s-a purtat rău cu ea; şi Agar a fugit de ea.
Agar a plecat, a fugit... lucru care, lăsat în cursul său firesc, ar fi însemnat probabil moartea celor doi: a mamei şi-a copilului. Dar...
Îngerul Domnului a găsit-o lângă un izvor de apă în pustiu, şi anume lângă izvorul care este pe drumul ce duce la Şur. (Gen. 16:7)
Înclin să cred că și aici, precum în alte cazuri similre din Scriptură, Îngerul Domnului este Însuşi Hristos, înainte de întrupare. Acest lucru este caracteristic Lui, El este mereu în căutarea celor pierduţi. Agar parcursese până în locul acela o distanţă considerabilă.
El a zis: „Agar, roaba Saraiei, de unde vii şi unde te duci?” Ea a răspuns: „Fug de stăpâna mea, Sarai.” Îngerul Domnului i-a zis: „Întoarce-te la stăpâna ta şi supune-te sub mâna ei.” Îngerul Domnului i-a zis: „Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi ea va fi atât de multă la număr că nu va putea fi numărată.” (Gen. 16:8–10)
În capitolul patru al Epistolei către Galateni, Pavel foloseşte acest pasaj ca o alegorie. Vorbeşte acolo despre Agar şi despre urmaşii ei ca fiind Muntele Sinai unde a fost dată legea mozaică, şi discută despre lege şi legământul acelei legi. Apoi vorbeşte despre Sarai, ca fiind cea care este liberă. Ideea este că cea care îi aparţinea de drept lui Avram era Sarai – ea era soţia lui. În ziua de astăzi, mulţi sunt preocupaţi și chiar atrași de altceva; mulţi vor să ajungă sub lege. Dar noi, care credem, am fost uniţi cu Hristos. Pavel spune că Biserica a fost logodită cu Hristos, ca o fecioară care va deveni într-o zi mireasa Lui. Aşadar, pot să vă spun că nu vreţi să ajungeţi sub lege. Legea este ceva de care noi nu avem nevoie, este ca în cazul lui Agar. Acesta este aspectul pe care îl subliniază Pavel în Galateni.
Cum am spus, și cum bănuiți, evenimentele relatate vor fi o pricină de mari suferinţe, nu numai pentru Sarai (care deja suferea), ci și pentru Avram, care va suferi şi mai mult. În urma intervenției divine, Agar se întoarce şi dă naştere unui fiu – care era fiul lui Avram.
Îngerul Domnului i-a zis: „Iată, acum eşti însărcinată şi vei naşte un fiu căruia îi vei pune numele Ismael; căci Domnul a auzit mâhnirea ta. El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui.” (Gen. 16:11-12)
V-aţi gândit vreodată la acest verset prin prisma a patru sute de ani de istorie a Orientului Mijlociu? Ce se întâmplă acolo în ziua de azi? Urmaşii lui Ismael sunt nomazi – este vorba despre triburile beduinilor din deşert, prezenţi acolo de-a lungul istoriei şi aceasta este împlinirea profeţiei lui Dumnezeu. Ei îţi vor spune că sunt fii ai lui Avraam; da, sunt fiii lui Avraam, dar prin Ismael, fiul roabei – care n-are drept de moștenire cu fiul făgăduinței!
Ea (Agar) a numit Numele Domnului care-i vorbise: „Tu eşti Dumnezeu care mă vede!” căci a zis ea: „Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!” De aceea fântâna aceea s-a numit: „Fântâna Celui Viu care mă vede”; ea este între Cades şi Bared. (Gen. 16:13–14)
Cât de îndurător este Dumnezeu faţă de Agar! Ea nu păcătuise, nu al ei fusese păcatul, aşa că Dumnezeu Se arată plin de îndurare faţă de ea. Vă reamintesc: personal sunt de părere că Îngerul Domnului aici este Hristos Însuși, care este întotdeauna în căutarea celor pierduţi. El îi aduce lui Agar o veste bună, care n-o lasă indiferentă...
„Ea a numit Numele Domnului care-i vorbise: «Tu eşti Dumnezeu care mă vede!»“. Experienţa aceasta era ceva nou pentru Agar, ceva ce nu mai trăise până în momentul acela. Egiptenii aveau o concepţie şi o viziune primitive despre Dumnezeu.
„Căci a zis ea: «Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!»“. Agar este marcată de gândul că a fost văzută, auzită, îngrijită – de Dumnezeu! Nouă poate nu ni se mai pare atât de impresionant acest lucru, deoarece avem un nivel de cunoaştere mai profund decât avea Agar, și-avem și experiențe cu Cel ce zilnic ne poartă povara. Dar haideți să ne gândim un moment! Poate că şi noi avem o înţelegere la fel de limitată despre Dumnezeu, cum avea şi Agar. Este greu pentru o fiinţă umană finită să-L perceapă pe Dumnezeul infinit, fiecare dintre noi are o înţelegere foarte îngustă în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Cred că un aspect care ne va ţine preocupaţi o eternitate este încercarea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Acesta este aspectul vrednic de a fi studiat de către oameni. A-L cunoaște pe Dumnezeu îl face pe om vrednic de a petrece veşnicia cu El.
Agar a născut lui Avram un fiu; şi Avram a pus fiului, pe care i l-a născut Agar, numele Ismael. Avram era de optzeci şi şase de ani, când i-a născut Agar pe Ismael. (Gen. 16:15-16)
Nu uitaţi așadar că Ismael a fost fiul lui Avram, care era acum în vârstă de optzeci şi şase de ani!
Iar acum, aş vrea să revedem sintetic apariţiile lui Dumnezeu în faţa lui Avram, dintre care de cinci am pomenit deja. De fapt au fost şapte situaţii prin care Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avram:
1.Dumnezeu i-a cerut lui Avram să plece din casa lui natală, din Ur din Haldeea; Avram a ascultat parţial. Credinţa lui era slabă şi imperfectă, dar în orice caz, a plecat din casa lui și a ajuns în siguranţă în ţara Canaan... iar Dumnezeu l-a binecuvântat.
2.A fost o foamete în ţara Canaan şi Avram a plecat de acolo în Egipt. Acolo a strâns bogăţii şi a luat-o şi pe Agar – ambele s-au dovedit a fi surse de probleme şi necazuri.
3.Lui Avram i-au fost date bogăţii – asta reprezintă totdeauna o încercare. Bogăţia a fost o pricină de cădere pentru mulţi oameni. Deși nu L-a uitat pe Dumnezeu, şi sigur era foarte generos faţă de nepotul său, bogăţiile au provocat despărţirea lui Avram de Lot, iar Dumnezeu i S-a arătat din nou lui Avram.
4.Avram i-a învins pe împăraţii răsăritului. A fost binecuvântat de Melhisedec, ceea ce cred că a avut ca efect întărirea lui, astfel încât nu a acceptat să ia prada de război. Dumnezeu i S-a arătat apoi lui Avram iarăși, şi l-a încurajat.
5.Dumnezeu amâna apariția fiului promis, aşa că, la propunerea Saraiei, a acţionat în răspăr față de voia lui Dumnezeu – ceea ce a condus la naşterea lui Ismael. Azi, arabii încă îi persecută pe evrei, ceea ce cred că va continua până la venirea Împărăţiei de o mie de ani.
Ultimele două teste sunt (6) distrugerea Sodomei şi Gomorei, în capitolul 18 şi (7) intenția de jertfire a lui Isaac, în capitolul 22.
Deocamdată noi suntem la porțile capitolului 17... Dar pentru că timpul nostru s-a scurs, ne oprim aici, unde sper să vă reîntâlnesc data viitoare!

Geneza 17:1-27 | Itinerar Biblic | Episodul 26

Stimați ascultători, în călătoria noastră biblică – care n-a depășit încă faza începuturilor – continuăm să-l urmărim pe omul declarat „prietenul lui Dumnezeu”, și care a fost un pion și-un pilon important în concretizarea planului divin de răscumpărare a omului și-n întemeierea unui popor special – ne referim aici atât la evrei, cât și la Biserică. Deși provenea dintr-o familie păgână, deși nu era tocmai perfect (așa cum deja am văzut), Avram avea în el dorința și credința pocăinței și-a întoarcerii la Dumnezeu; acest lucru a fost apreciat și răsplătit cu vârf și-ndesat de Creator, care alege să i Se arate acestui bărbat în repetate rânduri, să-l testeze, și să-l convingă să îndeplinească directivele divine.
Dacă în Gen. cap. 15 se consumase o asemenea întâlnire copleșitoare, în cap. 16 îl vedem pe Avram plătind din nou tribut firii pământești, fapt pentru care într-un moment de slăbiciune (de parcă Dumnezeu nu i-ar fi promis niciodată nimic!) dă curs propunerii Saraiei – ceea ce duce la naşterea lui Ismael.
Mulţi sunt de părere că cel mai impresionant capitol din cartea Geneza este capitolul 17. Aici vedem credincioșia îndelung-răbdătoare a lui Dumnezeu, care face un legământ cu Avram şi întăreşte promisiunea unui fiu. Îl asigură că nu Ismael este fiul promis. Dintr-un anumit punct de vedere, acest capitol este o cheie a cărţii Geneza, şi ar putea fi chiar cheia întregii Biblii. Legământul lui Dumnezeu cu Avram are două aspecte importante: urmaşii promiși lui Avram şi ţara promisă. Vom constata că Dumnezeu i Se revelează lui Avram cu un nume nou – El Shaddai, Cel Atotputernic – şi îi dă lui Avram un nume nou. De ce e important acest lucru? Pentru că întărește credința într-un Dumnezeu omnipotent care-Și ține făgăduințele! Avram înseamnă „părinte măreţ”, Avraam înseamnă „părinte al unei mulţimi”. Și de asemenea se va preciza fără echivoc că acest popor, această mulțime nu vine prin/din/de la Ismael, pentru că nu el este fiul pe care Dumnezeu i l-a promis!
Reluăm lectura comentată a Genezei cu primul verset din cap. 17:
Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană. (Gen. 17:1)
Gândiţi-vă la acest lucru: Avram era în vârstă de optzeci şi şase de ani când s-a născut Ismael, și au mai trecut încă paisprezece ani până când s-a născut Isaac!
Domnul i Se arată deci lui Avram și Se prezintă cu un nume nou: „Eu sunt  Dumnezeul cel Atotputernic [El Shaddai]. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.” Sub acest nume – El Shaddai, Cel Atotputernic – aici Se prezintă Dumnezeu pentru prima oară!
Voi face un legământ între Mine şi tine şi te voi înmulţi nespus de mult.” (Gen 17:2)
În acest capitol 17, un cuvânt-cheie este legământ, care apare de treisprezece ori. Cred că sunteți de acord că, din moment ce noțiunea apare de treisprezece ori în douăzeci şi şapte de versete, pare evident că Dumnezeu se ocupă special de legământ. Cum am mai spus, aceasta era a cincea apariţie a lui Dumnezeu înaintea lui Avram. Dumnezeu vine nu doar pentru a face legământul, ci şi pentru a-Şi reafirma promisiunea unui fiu pentru Avram, ceea ce îl scoate complet din discuţie pe Ismael.
Apostolul Pavel, în epistola către Romani capitolul patru, subliniază importanța momentului, când scrie (în vers. 19): „Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.”
Putem spune că pântecul Sarei era mai degrabă un fel de mormânt – mai aproape de moarte decât de viață, dar prin intervenția miraculoasă a Celui Atotputernic, din moarte apare viaţa: Isaac se naște! Pavel încheie Romani 4 spunând despre Isus Hristos că: „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Rom. 4:25). Să creeze viaţă acolo unde este moarte – aceasta este promisiunea pe care o face Dumnezeu acestui om. Avram are 99 de ani, ceea ce înseamnă că Sara are 89 de ani. Când s-a născut Isaac, Avram era Avraam și avea 100 de ani, iar Sarai era Sara și avea 90. Citim mai departe Gen. 17:3-4
Avram s-a aruncat cu faţa la pământ; şi Dumnezeu i-a vorbit astfel: „Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri.
Dumnezeu îi promite lui Avram că va fi, și se va numi, „tatăl multor neamuri”. Cred că putem spune că omul acesta a avut mai mulţi fii decât oricare altul care a trăit pe pământ, cel puţin din câte ştim noi. Să ne gândim: timp de patru sute de ani au existat două mari linii genealogice, una prin Isaac şi una prin Ismael, iar în fiecare dintre acestea au existat milioane de urmaşi. Ce familie! Ce cămin! Să adăugăm și moştenirea spirituală, întrucât – pe lângă evrei și musulmani – și creştinii sunt urmaşi ai lui Avraam prin credinţa în Hristos. În Romani 4:16 Pavel face referire la Avraam şi îl numeşte: „tatăl nostru al tuturor”, adică al credincioşilor creștini, evrei, şi arabi. Gândiţi-vă ce mulțimi de oameni! Dumnezeu spune aici „vei fi tatăl multor neamuri” şi S-a ţinut întru totul de promisiune.
Nu te vei mai numi Avram; ci numele tău va fi Avraam; căci te fac tatăl multor neamuri. (Gen. 17:5)
Cum am mai spus: Avram înseamnă „părinte măreţ”, sau „părinte preamărit”. Avraam înseamnă „părinte al unei mulţimi”. Dați-mi voie să vă spun o istorie, pentru a evidenţia un aspect al credinţei lui Avram.
Se spune că Avram şi Sarai s-au trezit într-o bună dimineaţă, în timp ce trebăluiau în jurul cortului, cu un grup de negustori în trecere prin mica lor oază de pe malul Hebronului. Avram le iese în întâmpinare şi negustorii îl întreabă dacă are apă pentru cămilele lor. Un lucru pe care trebuie să-l știți este că în perioada aceea erau mulţi oameni ospitalieri. Noi vorbim acum despre perioada respectivă ca despre epoca de piatră, o perioadă îngrozitoare. Dar ţin să vă spun că, în vremea aceea, nu se putea ca un străin să străbată ţara fără ca cineva să-şi deschidă uşa, să-l găzduiască şi să aibă grijă de orice ar fi avut nevoie. 
(Se pare că ospitalitatea a rămas și azi o valoare importantă la popoarele din zonă)
Dacă vii acum prin orașele noastre occidentale și moderne, nu ştiu prea mulți care ar mai deschide ușa unui străin, cu toate că există destul de multe comunităţi de creştini în această zonă. Cultura noastră este complet diferită de cultura din vremea aceea. Cu siguranţă, avem altă scală de ospitalitate decât cea pe care o arătau oamenii de-atunci.
Avram se duce deci să vorbească cu străinii respectivi şi probabil că a urmat o conversaţie... care se poate să fi sunat cam aşa: „Bun venit! Luați loc, simţiţi-vă ca acasă, vă aduc imediat ce vă trebuie. Doriţi să rămâneţi la noi pentru o perioadă?”. Ei răspund: „Nu, suntem într-o călătorie cu nişte treburi şi trebuie să ajungem cât mai repede în Egipt.” Unul dintre negustori spune: „Eu mă numesc Allah”, un altul spune: „Eu mă numesc Ali Baba. Tu cum te numeşti?”. Avram le răspunde: „Numele meu este Părinte Măreţ.” La care musafirii murmură admirativ și întreabă: „Câți băieți și câte fete?” Avram le răspunde: „Nu am copii!” De data asta bărbaţii râd şi întreabă: „Vrei să spui că te numeşti Avram și nu ai copii? Cum poţi fi părinte măreț, fără copii?” Şi pleacă mai departe prin deşert, amuzaţi de situaţie.
Peste şase luni, aceşti oameni se întorc. Când Avraam iese din nou să-i întâmpine, ei încep să râdă şi îi spun: „Bună ziua, Părinte Măreţ!” Dar el le răspunde: „Numele meu nu mai este Părinte Măreţ, mă numesc Părinte al unei mulţimi.” Negustorii răspund: „Trebuie să ți se fi născut niște gemeni, între timp!” Dar după ce Avraam le spune: „Nu, nu am niciun copil încă...”, ei încep să râdă de-a binelea şi răspund: „Asta e chiar de neînțeles!”
Să recunoaștem că nu-i ceva obișnuit să părinte înainte de a avea copii. La vremea aceea, Avraam era părinte al unei mulţimi doar prin credinţă. Astăzi însă, după patru mii de ani, uitându-ne în urmă putem afirma că Dumnezeu Şi-a respectat pe deplin promisiunea. Numele acestui om a rămas Avraam, tatăl unei mulţimi.
Și asta, pentru că s-a încrezut în Dumnezeu, care iată ce legământ face cu Avraam:
Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; şi din tine vor ieşi împăraţi. Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. (Gen. 17:6-7)
Cred că ați reținut atributul rostit de Însuși Dumnezeu cu referire la legământul încheiat cu Avraam: veșnic... Un legământ veşnic. Deci dacă este veşnic, este valabil şi astăzi. Dumnezeu l-a făcut cu Avraam și urmașii lui... dar Dumnezeu ne-a avut în vedere și pe noi: mi-a promis mie şi v-a promis şi vouă viaţă veşnică, dacă ne vom încrede în Hristos – este un legământ făcut de Dumnezeu. Dacă El nu Şi-ar fi respectat legământul cu Avraam, atunci v-ați putea întreba ce se va alege de legământul vostru! Dar fiţi convinşi că Dumnezeu Şi-a respectat legământul cu Avraam... şi-l va respecta şi pe cel făcut cu fiecare dintre voi!
Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.” (Gen. 17:8)
Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Eu voi...”, „(Eu) te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi... (Eu) voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine... (Eu) îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică.”
Dumnezeu a făcut un legământ veşnic cu acest popor – un legământ care nu va putea fi desfiinţat uşor, şi în mod sigur nu va expira niciodată. Dumnezeu nu le-a oferit un teren cu chirie pe o perioadă limitată, ci le-a oferit o posesiune veşnică.
Poporul evreu s-a aflat în ţara aceea în trei rânduri. Era ţara lor, dar e interesant că
ei o moştenesc doar în anumite condiţii. În primul rând, Dumnezeu i-a trimis în Egipt; au ajuns acolo o familie şi au ieşit de acolo o adevărată naţiune, de cel puţin un milion şi jumătate de oameni. Apoi, au fost scoşi din ţara lor şi duşi în robie în Babilon, ca urmare a faptului că se depărtaseră de Dumnezeu şi practicau idolatria... și s-au întors după 70 de ani. Şi mai știm că au fost alungaţi din nou din ţara lor în anul 70 d.Hr., după ce L-au respins pe Mesia. Iar de atunci, poporul evreu nu s-a mai întors niciodată pe de-a-ntregul în ţară. Dumnezeu a profeţit că vor fi scoşi din ţară de trei ori şi se vor întoarce înapoi de trei ori. S-au întors de două ori (personal, nu consider că actuala revenire în ţara lor este completă). Eu înţeleg că, atunci când se vor întoarce, va fi pentru totdeauna, nu vor mai pleca niciodată. Când Dumnezeu îi va aduce pe toţi evreii înapoi în ţara lor, va începe Împărăţia de o mie de ani! Citim în continuare Gen. 17 vers. 9-11
Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să păzeşti legământul Meu, tu şi sămânţa ta după tine, din neam în neam. Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru: şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi.”
Circumcizia este semnul vizibil al legământului. Israeliţii nu se circumcid pentru a deveni părtaşi ai legământului, ci fac acest lucru pentru că au legământul lui Dumnezeu. La fel putem spune despre relația dintre credincios și faptele bune: nu facem fapte bune pentru a ne câştiga mântuirea, ci facem fapte bune pentru că am fost deja mântuiţi! Când am plecat de acasă, tânăr fiind, singurul lucru care m-a împiedicat să devin un răzvrătit a fost gândul la tatăl meu. Îmi spuneam: „Nu voi face acest lucru, sau nu voi intra în locul acesta, pentru că sunt un fiu al tatălui meu!” Îmi interziceam anumite lucruri datorită tatălui meu. Dar evident, nu pot spune că am devenit fiul lui pentru că am făcut anumite lucruri sau pentru că m-am abţinut să fac alte lucruri. Eu eram deja fiul lui! Și de-aia am trăit aşa cum am trăit. Semnul legământului era circumcizia. Circumcizia nu face parte din legământ; este doar semnul care indică prezenţa legământului. Gen 17:12 –
La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur, neam după neam: fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin, care nu face parte din neamul tău.
Aţi observat cât de minuţioase sunt datele istorice ce trimit spre naşterea lui Hristos? Toată legea a fost dată în legătură directă cu naşterea acestui copil. Este menţionat faptul că El era fiul lui Avraam, fiul lui David. El făcea parte din această linie şi a fost circumcis în a opta zi. A fost „născut sub lege”, după cum menţionează Pavel în Galateni 4:4.
Va trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă, cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic. (Gen. 17:13)
Repet: circumcizia este semnul legământului. Israeliții nu trebuiau să facă acest lucru pentru a intra în acest legământ. Dumnezeu făcuse deja legământul cu ei. Acest lucru este foarte important, și este valabil şi astăzi. Mulţi oameni cred că dacă vin la biserică sau dacă sunt botezaţi atunci sunt mântuiţi. Dar nu este adevărat! Nu poţi face nimic pentru a primi mântuirea. Dacă eşti mântuit, atunci cred că vei face ambele lucruri – te vei duce la o biserică şi te vei boteza – dar nu faci aceste lucruri pentru a fi mântuit, ci pentru că... Să nu punem căruţa înaintea cailor! Sunt lucruri simple, clare, adevărate și importante!
Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui să         fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu (Gen. 17:14)
Faptul că au existat oameni care nu L-au ascultat pe Dumnezeu (aproape tot poporul s-a răzvrătit, după ieșirea din Egipt) nu a însemnat ruperea legământului. Neascultarea are ca efect doar pedepsirea celui care nu ascultă, dar în ceea ce priveşte poporul evreu, nimeni, nicio persoană şi niciun grup de persoane nu ar putea desfiinţa legământul pe care L-a făcut Dumnezeu cu Avraam şi cu urmaşii lui. Acesta este un legământ veşnic. Omul care a încălcat legământul este nimicit, dar legământul rămâne valabil. Este minunat lucrul acesta!
Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să nu mai chemi Sarai pe nevasta ta, Sarai; ci numele ei să fie Sara... (Gen. 17:15)
Numele ei era Sarai înainte, iar acum îi este schimbat în Sara.
...Eu o voi binecuvânta, şi îţi voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta, şi ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de noroade vor ieşi din ea.” (Gen. 17:15)
Logic: dacă Avraam e „tatăl multor neamuri”, atunci și Sara e „mama multor neamuri”.
Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ şi a râs, căci a zis în inima lui: „Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Şi să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?” (Gen. 17:15)
Bătrânul Avraam a râs. Nu cred că a fost un râs al necredinţei, ci pur şi simplu de bucurie că i se va întâmpla asta! Cred că mulți aţi avut parte de așa ceva... Se întâmplă din când în când să avem parte de câte o experienţă atât de uimitoare din partea lui Dumnezeu, că ne vine pur şi simplu să râdem. Nu ştii cum să reacţionezi altfel decât să te bucuri. Aşa ceva nu se mai auzise până atunci. Ştim că Sara era stearpă şi Avraam era bătrân – aţi observat cum descrie Pavel această situaţie? „După cum este scris: «Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.» El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: «Aşa va fi sămânţa ta.» Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească. De aceea credinţa aceasta «i-a fost socotită ca neprihănire.»“ (Rom. 4:17–22). Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi a fost pur şi simplu copleşit de măreţia şi bunătatea Lui!
Dar apoi, un gând îi trece ca o săgeată prin minte: fiul lui Ismael.
       Şi Avraam a zis lui Dumnezeu: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Gen. 17:18)
Se gândește Avraam: „O, Doamne, copilul acesta a crescut în casa mea...” Avraam este afectat de ce se va întâmpla cu Ismael. Băiatul avea paisprezece ani când Avraam l-a trimis de acasă, cum vom vedea mai târziu. Nu cred că Avraam l-a mai văzut vreodată de atunci. Nu ştiu ce părere aveţi voi despre Ismael, dar el era fiul lui Avraam şi Avraam îl iubea. A fost o lovitură grea pentru tată, când a fost nevoit să-l alunge.
Cred că Avraam s-o fi gândit de foarte multe ori: „Ce greşeală am făcut că am intrat la Agar!” Într-adevăr, a fost un păcat care a avut consecinţe nu numai pentru Avraam! Să nu vă-nchipuiți că păcatul este ceva uşor sau peste care poţi trece cu uşurinţă. „Nu vă înşelaţi: «Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.» Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” (Gal. 6:7). Omul va secera nu ceva asemănător, ci exact ceea ce a semănat!
Şi Avraam este nevoit să culeagă roadele.
Dumnezeu a zis: „Cu adevărat, nevasta ta, Sara, îţi va naşte un fiu; şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el.” (Gen. 17:19)
Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune: „Nu îl voi accepta pe Ismael. Acest copil a fost o greşeală.” Să nu credeți că Dumnezeu este de acord cu poligamia, doar pentru că apare în Biblie. Eu observ aici că nu este deloc de acord cu aşa ceva. Gen. 17:20-21:
„Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească şi îl voi înmulţi nespus de mult; doisprezece voievozi va naşte, şi voi face din el un neam mare. Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care ţi-l va naşte Sara la anul pe vremea aceasta.”
Dumnezeu Îşi respectă promisiunea făcută. El nu va renunţa şi nu va accepta alte condiţii pentru acest legământ, ci face exact ce a spus că va face. Dumnezeu vorbeşte ca şi cum Isaac s-ar fi născut deja, vorbeşte despre lucruri şi evenimente care nu există la momentul vorbirii – pentru că toate acestea aveau să se întâmple peste un an.
Când a isprăvit de vorbit cu el, Dumnezeu S-a înălţat de la Avraam. (Gen. 17:22)
Cu alte cuvinte, Avraam putea foarte bine să nu zică nimic; Dumnezeu deja hotărâse ce va face. Sunt lucruri pe care ar trebui să renunţăm să I le mai cerem lui Dumnezeu. Sunt momente când ce ai spus este suficient, nu e nevoie de mai mult. Se întâmplă uneori ca oamenii să-L tot bată la cap pe Dumnezeu cu o rugăciune la care au primit deja răspunsul, şi răspunsul acesta este în mod evident „Nu!”
Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Gata, ajunge, nu mai e nevoie să spui nimic. Nu sunt de acord și nu voi accepta acest plan”. Dumnezeu va asculta şi va împlini alte rugăciuni ale lui Avraam. Vom vedea că Dumnezeu îi răspunde și favorabil lui Avraam, dar în cazul legământului este hotărât că va fi împlinit prin Isaac, nu prin Ismael. Așa că lui Avraam i se dă de înțeles să înceteze să mai încerce să intervină în planurile lui Dumnezeu. Mulţi oameni din ziua de azi se roagă pentru lucruri de care Dumnezeu nici nu vrea să audă. Eu încerc să fiu foarte atent când le spun oamenilor să se roage pentru diverse lucruri, pentru că vreau să mă asigur cumva că există o şansă ca Dumnezeu să asculte şi să răspundă!
Avraam a luat pe fiul său, Ismael, pe toţi cei ce se născuseră în casa lui şi pe toţi robii cumpăraţi cu bani, adică pe toţi cei de parte bărbătească dintre oamenii din casa lui Avraam, şi le-a tăiat împrejur carnea prepuţului, chiar în ziua aceea, după porunca pe care i-o dăduse Dumnezeu. Avraam era în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani când a fost tăiat împrejur în carnea prepuţului său. Fiul său, Ismael, era în vârstă de treisprezece ani când a fost tăiat împrejur în carnea prepuţului său. Avraam şi fiul său, Ismael, au fost tăiaţi împrejur chiar în ziua aceea. Şi toţi oamenii din casa lui: robi născuţi în casa lui, sau cumpăraţi cu bani de la străini, au fost tăiaţi împrejur împreună cu el. (Gen. 17:23-27)
Dacă circumcizia este semnul legământului pe care L-a încheiat Dumnezeu cu Avraam, de ce este inclus şi Ismael? – se vor întreba unii... Dar nu a promis Dumnezeu că se va ridica un popor mare şi din Ismael? Este inclus și el în această promisiune, dar nu este fiul care i-a fost promis lui Avraam. Nu este părintele poporului pe care-L va folosi Dumnezeu, şi prin care va veni Mesia!
Ne oprim aici, vă mulțumesc pentru atenție, aveți la ce medita, să ne reauzim cu bine!

Geneza 18:1-19:3 | Itinerar Biblic | Episodul 27

Iată-ne din nou împreună, dragi tovarăși... de drum, în periplul nostru pe urmele unui personaj biblic exemplar din multe puncte de vedere – Avraam, prietenul lui Dumnezeu și tatăl tuturor credincioșilor. Vreau să vă spun că (dacă vă atrage, și aspirați la, calitatea de prieteni cu Creatorul) sunteți unde trebuie – pentru că doar prin intermediul Cuvântului și Duhului lui Dumnezeu puteți beneficia de acest privilegiu, care vă asigură o schimbare radicală, de viață și destin!
Spuneam data trecută că precedentul capitol parcurs din cartea Geneza – 17 – a fost unul impresionant, pentru că pe parcursul său Dumnezeu i Se revelează lui Avram sub un nume nou: El Shaddai, Cel Atotputernic – şi îi dă lui Avram un nume nou: Avraam (iar Sarai devine și ea Sara); mai mult, Dumnezeu întăreşte promisiunea unui fiu și face un legământ cu Avram... al cărui semn era circumcizia, care va particulariza poporul pe care-L va forma și folosi Dumnezeu, şi prin care va veni Mesia!
Pe cât de consistent și semnificativ a fost capitolul 17, pe atât de mult ne intrigă ce urmează – până-ntr-acolo încât unii s-au gândit chiar de ce sunt incluse în Biblie capitolele optsprezece şi nouăsprezece din Geneza, pentru că nu par să aibă o foarte mare legătură cu istoria lui Avraam; e vorba în special aici despre distrugerea Sodomei şi Gomorei.
Capitolul 18 este un capitol destul de lung, în care Dumnezeu discută și negociază cu Avraam despre judecata cetăţilor din câmpie – între care Sodoma şi Gomora, pentru care Avraam pledează (interesat de soarta rudeniilor sale). Afirm că avem aici o mostră de viață binecuvântată, viaţa creștină: o viaţă de comuniune și dialog cu Dumnezeu. Iar în capitolul 19, unde îl vedem pe Lot în Sodoma şi Gomora, ne este prezentată o imagine a ceea ce eu cred că este o viaţă blestemată – şi totul ca urmare a unei decizii greşite.
Din nefericire avem printre creştinii de astăzi oameni din ambele categorii – cei ce trăiesc o viaţă binecuvântată şi cei ce trăiesc o viaţă blestemată. Sunt şi oameni care şi-au distrus în totalitate vieţile, care au ieşit cu totul de sub voia lui Dumnezeu. Nu vreau să spun că şi-au pierdut mântuirea, dar cu siguranţă că au pierdut orice altceva... și sunt (cum spune Pavel – 1 Cor. 3:15) „mântuiți, dar ca prin foc”.
Citim primele două versete din Geneza 18:
Domnul i S-a arătat la stejarii lui Mamre, pe când Avraam şedea la uşa cortului, în timpul zădufului zilei. Avraam a ridicat ochii şi s-a uitat: şi iată că trei bărbaţi stăteau în picioare lângă el. Când i-a văzut, a alergat înaintea lor, de la uşa cortului, şi s-a plecat până la pământ. (Gen. 18:1-2)
Avraam, bătrân de-acum, locuia în Mamre. Din fericire rămăsese un om amabil, și
foarte primitor. Interesant de observat cum se manifestă ospitalitatea acestui om... reieșită din cuvintele și acțiunile sale instantanee (Gen. 18:3-4):
Apoi a zis: „Doamne, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, nu trece, rogu-Te, pe lângă robul Tău. Îngăduie să se aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele; şi odihniţi-vă sub copacul acesta.”
Nouă ni s-ar părea azi nepotrivit să inviţi un străin în casă ca să-i faci igiena picioarelor. Nu știu prea mulți care ar face aşa ceva astăzi, dar este probabil unul dintre cele mai vechi indicii și obiceiuri de ospitalitate pe care le cunoaştem. Avea în vedere reconfortarea și curățarea călătorilor care băteau drumurile grele și prăfoase ale antichității. Amintiţi-vă că în odaia de sus și Domnul nostru a spălat picioarele apostolilor (ca să nu mai vorbesc de mesaju spiritual extrem de important din acel episod). Aici Avraam spune: „să vi se spele picioarele”. Era un soi de semn de maximă ospitalitate în vremea aceea ca atunci când cineva intra într-o casă să se poată descălţa şi să-şi spele picioarele. Atunci nu îşi scoteau pălăria, îşi scoteau încălţămintea. În ziua de azi mai degrabă am inversat procedeul: nu ne descălţăm, mai dergabă ne descoperim... Nu pot să spun categoric cum e mai bine. Mie îmi place ideea de a-mi scoate pantofii. Îmi place să mă plimb desculţ pe timpul verii. Mi-aş dori să pot face asta mai des. Când mă duc la țară, sau adesea în concediu, vara, îmi place să mă plimb desculţ, și fac asta cât de mult pot. Dac-ar fi după mine, măcar vara în vacanță nu m-aș mai încălța deloc! Așa cum și pe mine mersul cu picioarele goale mă relaxează și-mi dă un sentiment de libertate, la fel cred faptul ca puteai să te descalţi, să te speli pe picioare şi să te odihneşti la umbra unui copac te făcea – mai ales călător în vechime – să te simţi ca la tine acasă. De aceea, e de apreciat slujirea lui Avraam.
„Am să mă duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeţi la inimă, şi după aceea vă veţi vedea de drum; căci pentru aceasta treceţi pe lângă robul vostru.” „Fă cum ai zis”, i-au răspuns ei. Avraam s-a dus repede în cort la Sara, şi a zis: „Ia repede trei măsuri de făină albă, frământă şi fă turte.” Şi Avraam a alergat la vite, a luat un viţel tânăr şi bun şi l-a dat unei slugi să-l gătească în grabă. Apoi a luat unt şi lapte, împreună cu viţelul pe care-l gătise, şi l-a pus înaintea lor. El însuşi a stat lângă ei, sub copac, şi le-a slujit până ce au mâncat. (Gen. 18:5-8)
Și iată ce simplu și natural la oferta de odihnă se adaugă promisiunea unui ospăț îmbelșugat – care pe omul de azi chiar îl contrariază. (Noi nu ne prea invităm și cultivăm rudele și prietenii în felul acesta, dar-mi-te necunoscuții!) Este, să recunoaștem, un mod impresionant de a primi pe cineva, care nu ți-e neapărat apropiat! Avraam pune să li se pregătească oaspeților o masă îmbelşugată. Mai precis, un viţel pe care-l dă unei slugi să-l taie... Așa că au mâncat friptură, îmi închipui că au avut şi garnitură... „Apoi a luat unt şi lapte” – a fost un festin adevărat! Avraam i-a tratat foarte bine pe aceşti trei oaspeţi.
Apoi aflăm că aceşti trei oaspeţi erau de origine divină. În Noul Testament ne sunt lăudați cei ce „au găzduit fără să ştie pe îngeri” (Evrei 13:2). Aşa a fost şi cu Avraam. El a fost ospitalier ca de obicei, nu pentru că ar fi știu pe cine a găzduit!
Am subliniat așadar ospitalitatea, care era – și mai este – o lege orientală nescrisă, și mai constatăm o cutumă aici: nu se obişnuia în vremea aceea – şi de asemenea, nici în ziua de astăzi, în Orient – ca soţia să întâmpine oaspeţii şi să stea cu ei, cu atât mai mult cu cât era vorba de trei bărbaţi oaspeţi. Dacă nu e anormal că Sara nu le iese în întâmpinare, e curios că de astă dată chiar musafirii întreabă de femeie...
Atunci ei i-au zis: „Unde este nevasta ta, Sara?” „Uite-o în cort”, a răspuns el. Unul dintre ei a zis: „La anul pe vremea aceasta, mă voi întoarce negreşit la tine; şi iată că Sara, nevasta ta, va avea un fiu.” Sara asculta la uşa cortului, care era înapoia lui. (Gen. 18:9-10)
Cred că Sara nu-și dezmințise apartenența la genul feminin, și ascultase la uşă în tot acest timp. Şi Avraam şi Sara înţeleg acum că găzduiau făpturi nepământene, iar impresia le va fi imediat întărită. (Gen. 18:11-12)
Avraam şi Sara erau bătrâni, înaintaţi în vârstă; şi Sarei nu-i mai venea rânduiala femeilor. Sara a râs în sine, zicând: „Acum, când am îmbătrânit, să mai am pofte? Domnul meu, bărbatul, de asemenea, este bătrân.”
Sara se întreabă: „Cum să fie posibil să mai am un fiu? Mai pot eu rămâne însărcinată?” – şi râde. Dacă nu știți cum să înțelegeți reacția Sarei, vă spun părerea mea: cred că a fost vorba despre un râs care spune mai degrabă că acest lucru este prea bun ca să fie adevărat! Sunt convins că mulţi dintre noi am avut experienţe de genul acesta. Dumnezeu a fost atât de bun cu noi în anumite situaţii că ne-a venit să râdem. Se întâmpla ceva ce părea prea frumos ca să fie adevărat, de aceea a râs Sara. Ea se va fi gândit probabil, și nu neapărat cu necredință: „Un lucru așa de bun și frumos, nu mi se poate întâmpla mie!”
Domnul a zis lui Avraam: „Pentru ce a râs Sara, zicând: „Cu adevărat, să mai pot avea copil, eu, care sunt bătrână?” Este oare ceva prea greu pentru Domnul? La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce la tine, şi Sara va avea un fiu.” Sara a tăgăduit şi a zis: „N-am râs!” Căci i-a fost frică. Dar El a zis: „Ba da, ai râs!” (Gen. 18:13-15)
Sara este înfricoşată de întrebarea Domnului şi încearcă să se eschiveze, dar nu poate ascunde adevărul de Domnul. Momentul stânjenitor nu durează, și întâlnirea se încheie...
Bărbaţii aceia s-au sculat să plece şi s-au uitat înspre Sodoma. Avraam a plecat cu ei, să-i petreacă. (Gen. 18:16)
Avraam nu avea curte cu gard și poartă la casă (vă reamintesc că locuiau în corturi), aşa că a ieșit cu ei și i-a condus puţin, cât să-şi ia „la revedere”... Şi cum au ieşit din locuinţa lui Avraam, înaintea lor s-a așternut drumul care ducea spre cetăţile Sodoma şi Gomora, care se vedeau în zare. Când am fost în ţara aceea am fost uimit să văd cât de departe poţi străbate cu privirea într-o zi senină. Puteam vedea de la Ierusalim la Betleem, iar de la ruinele Samariei puteam vedea Ierusalimul, Marea Mediterană şi Marea Galilee. Muntele Hermon poate fi văzut aproape din orice loc, este extraordinar. Avraam a ieşit afară şi a mers puţin cu aceşti oaspeţi, şi au văzut în depărtare Sodoma şi Gomora. Erau unele dintre cele mai influente cetăţi din vremea aceea, probabil erau și nişte locuri foarte frumoase în care oamenii trăiau confortabil. Moment în care (Gen. 18:17):
Atunci Domnul a zis: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?…”
Până în acest moment, Dumnezeu nu-i dezvăluise lui Avraam ce va face cu cetăţile Sodoma şi Gomora (şi anume: că le va distruge). Mișcat probabil de ospitalitatea și de atitudinea arătate de Avraam în timpul petrecut împreună, Dumnezeu pare că Se decide: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?…” Observaţi, vă rog, că se sugerează mai degrabă că Dumnezeu nu va ascunde de Avraam ce va face.
„Căci Avraam va ajunge negreşit un neam mare şi puternic, şi în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului.” (Gen. 18:18)
Avraam va avea o influenţă extraordinară asupra generațiilor viitoare, punându-și amprenta asupra unor mari și numeroase mulţimi, dincolo de orice condiționări de timp și spațiu... Această influență este deci validă și astăzi. Pe măsură ce parcurgem împreună această Carte a cărților, Avraam ne influenţează și pe noi – nu putem evita acest lucru!
„Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit.” (Gen. 18:19)
Observăm cu mulțumire cum Dumnezeu continuă deliberarea cu Sine și ne face cunoscut și nouă ce se va întîmpla cu prietenul Lui, Avraam. „Mai bine să nu ascund de el ce vreau să fac, pentru că s-ar putea să-şi facă o impresie greşită despre Mine.” Observaţi că despre acest om se profețește că va ajunge să imprime și să păstreze disciplină și credincioșie în casa lui. De aceea, Dumnezeu găsește de cuviință să-i spună lui Avraam:
Şi Domnul a zis: „Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi coborî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti.” (Gen. 20-21)
Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune: „Ştiu foarte bine cum stau lucrurile acolo, dar mă duc să mai verific o dată!” Dumnezeu nu face niciodată lucruri pripite. Este un lucru bun că Dumnezeu i-a spus lui Avraam ce urma să facă, pentru că altfel Avraam ar fi rămas cu impresia greşită că Dumnezeu este mai curând răzbunător şi dictatorial, şi că nu arată milă pentru cei ce sunt ai Lui. Și ca Avraam să nu rămână cu această imagine distorsionată, Dumnezeu îi spune deci ce va face. Iar Avraam are acum timp să se gândească la situaţie... De asemenea, este bine că Dumnezeu Și-a comunicat intențiile şi pentru că Avraam chiar avea o părere greşită despre Dumnezeu şi despre Sodoma şi Gomora; de fapt, el avea o părere greşită despre multe lucruri. Acesta este unul din motivele pentru care Dumnezeu ne spune atât de multe. Sigur, sunt și multe lucruri pe care El nu ni le spune, dar când comunică, o face pentru ca niciun om, oricât ar fi de nechibzuit sau rătăcit, să nu greşească în acele privinţe...
Bărbaţii aceia s-au depărtat şi au plecat spre Sodoma. Dar Avraam stătea tot înaintea Domnului. Avraam s-a apropiat şi a zis: „Vei nimici Tu oare şi pe cel bun împreună cu cel rău?” (Gen. 18:22-23)
Oare la ce (sau la cine) se va fi gândit Avraam, în timp ce aștepta înaintea Domnului? Se gândeşte desigur la Lot. Îl mai salvase o dată pe Lot, şi acum el era din nou în pericol. Sigur că de-atunci s-o mai fi gândit de multe ori la Lot şi la relaţia lui cu Dumnezeu, dar mă gândesc că Avraam credea că Lot este un om mântuit. Aşa că Avraam îl întreabă pe Dumnezeu: „Cum rămâne cu cei buni?” Probabil că Avraam a crezut că în Sodoma sunt mulţi oameni mântuiţi. Nu putea înţelege cum ar fi putut Dumnezeu să distrugă o cetate întreagă, adică să-i distrugă şi pe cei buni împreună cu cei răi. E o scenă interesantă!
„Poate că în mijlocul cetăţii sunt cincizeci de oameni buni: îi vei nimici oare şi pe ei şi nu vei ierta locul acela din pricina celor cincizeci de oameni buni, care sunt în mijlocul ei?” (Gen. 18:24)
Avraam începe de la cincizeci. Îi spune lui Dumnezeu: „Dacă sunt cincizeci de oameni neprihăniţi, vei distruge cetatea şi îi vei distruge şi pe aceşti oameni?”.
„Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Gen. 18:25)
Aceasta este o întrebare pe care o pun mulţi oameni şi astăzi: „Nu va face oare Domnul dreptate?” Avem răspunsul chiar aici. Restul Bibliei confirmă faptul că Judecătorul întregului pământ face dreptate întotdeauna. Tot ce face Dumnezeu este drept! Dacă cineva crede că Dumnezeu ia decizii nedrepte, nu la Dumnezeu este problema, ci la modul de gândire al acelui om. Persoana respectivă trage concluzii greşite, nu are toate datele, nu cunoaşte bine situaţia. Dacă am cunoaşte toate datele, am şti că Dumnezeu este întotdeauna drept şi că El judecă întotdeauna drept. Noi putem greşi, dar El – niciodată!
Şi Domnul a zis: „Dacă voi găsi în Sodoma cincizeci de oameni buni în mijlocul cetăţii, voi ierta tot locul acela din pricina lor. Avraam a luat din nou cuvântul şi a zis: „Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu care nu sunt decât praf şi cenuşă. Poate că din cincizeci de oameni buni vor lipsi cinci: pentru cinci, vei nimici Tu oare toată cetatea?” Şi Domnul a zis: „N-o voi nimici, dacă voi găsi în ea patruzeci şi cinci de oameni buni.” (Gen. 18:27-28)
Avraam se gândește puțin și prinde curaj... Cu alte cuvinte, continuă negocierea, care vedem că ne arată un Avraam care nu se mulțumește până nu obține ce vrea, și-un Dumnezeu care nu obosește să răspundă favorabil și să dea șanse oamenilor!
Avraam I-a vorbit mai departe şi a zis: „Poate că se vor găsi în ea numai patruzeci de oameni buni.” Şi Domnul a zis: „N-o voi nimici pentru cei patruzeci.” Avraam a zis: „Să nu Te mânii, Doamne, dacă voi mai vorbi. Poate că se vor găsi în ea numai treizeci de oameni buni.” Şi Domnul a zis: „N-o voi nimici dacă voi găsi în ea treizeci de oameni buni.” Avraam a zis: „Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului. Poate că se vor găsi în ea numai douăzeci de oameni buni.” Şi Domnul a zis: „N-o voi nimici, pentru cei douăzeci.” Avraam a zis: „Să nu Te mânii, Doamne, dacă voi mai vorbi numai de data aceasta. Poate că se vor găsi în ea numai zece oameni buni.” Şi Domnul a zis: „N-o voi nimici, pentru cei zece oameni buni.” După ce a isprăvit de vorbit lui Avraam, Domnul a plecat. Şi Avraam s-a întors la locuinţa lui. (Gen. 18:29-33)
Poate că vreunul dintre dumneavoastră se gândește de s-a oprit Avraam, de ce nu a coborât şi mai mult pragul? Vă spun eu de ce: cred că în acel moment, lui Avraam i-a fost teamă că Lot este pierdut, iar acest lucru l-a tulburat așa de mult, că n-a mai putut continua cererea... M-am gândit și eu că ar fi putut să întrebe: „Doamne, dacă este doar un om neprihănit în cetate, o vei distruge?” Știți ce cred că ar fi răspuns Dumnezeu? „Dacă este un singur om neprihănit, îl voi scoate din cetate, pentru că nu voi omorî un om neprihănit odată cu distrugerea cetății.” De unde știu că acesta ar fi fost răspunsul? Pentru că așa s-a întâmplat. A fost un singur om neprihănit acolo – Avraam nu mai credea, dar Dumnezeu îl știa – și persoana aceea era Lot. Dumnezeu i-a spus lui Lot: „Ieși din cetate. Nu o pot distruge până nu ieși de aici!”
Știați că perioada nenorocirilor nu poate veni atât timp cât biserica se află în lume? Nu poate veni, pentru că Hristos ne-a salvat de judecată, iar aceste evenimente fac parte din judecata omenirii. Acesta este motivul pentru care eu cred că biserica nu poate trece prin această perioadă. Evenimentele din acest capitol sunt o alegorie foarte bună pentru evidențierea acestui adevăr. Vedem că Sodoma și Gomora sunt o imagine a lumii. Și ce imagine! Lumea de azi se află într-o stare asemănătoare Sodomei și Gomorei. Aceasta nu înseamnă că Domnul va veni mâine. Eu nu am de unde să știu – și nimeni altcineva – când va veni Domnul. Dar ar putea veni mâine, și acest lucru ar fi în perfectă concordanță cu ce citim în acest capitol 18 din Geneza, pe care tocmai l-am parcurs.
Înaintăm în desfășurarea lecturii și-a înțelegerii mențiunilor biblice, și îi însoțim pe trimișii divini care – cum scrie în primul verset din Geneza 19 –
...au ajuns la Sodoma seara; şi Lot şedea la poarta Sodomei. Când i-a văzut Lot, s-a sculat, le-a ieşit înainte şi s-a plecat până la pământ. (Gen. 19:1)
Îngerii îl vizitează pe Lot pentru a anunţa judecata. Observaţi, vă rog, că Lot stătea la poarta Sodomei. Nu pot să trec peste acest detaliu fără să spun că, de regulă, cei care stăteau la poarta cetăţii erau socotiți cârmuitorii, bătrânii, judecătorii, autoritățile recunoscute ale comunității... Lot nu numai că se mutase în Sodoma, dar se și lăsase implicat în politica locală. Iată-l deci la poartă, ca membru al unui juriu local. Asta nu-l împiedică să remarce stranietatea musafirilor și să se grăbească să-și ofere serviciile:
Apoi a zis: „Domnii mei, intraţi, vă rog, în casa robului vostru, ca să rămâneţi peste noapte în ea şi spălaţi-vă picioarele; mâine vă veţi scula de dimineaţă şi vă veţi vedea de drum.” „Nu”, au răspuns ei, „ci vom petrece noaptea în uliţă.” (Gen. 19:2)
Probabil că bărbaţii aceia aveau picioarele murdare; dacă mergeai pe vremea aceea pe câmpiile din Mamre până la Sodoma doar în sandale, sigur aveai nevoie să te speli pe picioare. Vreau să subliniez încă o dată acest obicei prin care gazdele îşi manifestau ospitalitatea faţă de străini. Ori, Lot era și el o persoană ospitalieră, așa că i-a invitat pe străini acasă la el. La început, ei au avut reţineri: „Mulțumim, e bine și afară... Nu vrem să te incomodăm.” (spuneau probabil lucrul acesta cu un scop precis!)
Dar Lot a stăruit de ei până au venit şi au intrat în casa lui. Le-a pregătit o cină, a pus să coacă azime şi au mâncat. (Gen. 19:3)
Pare că bărbaţii aceştia o duc tot într-un ospăţ: mai devreme la Avraam, acum la Lot. În plus, acesta fusese destul de convingător ca să-i facă pe musafiri să accepte și înnoptarea în casă. Mă gândesc că multe din așezările cele mai civilizate din ziua de azi şi-ar putea schimba denumirea în Sodoma. Nu aţi fi în siguranţă dacă aţi vrea să dormiţi pe străzi. De fapt, în multe locuri este periculos să fii pe stradă seara târziu. Cunosc destule femei care nu vin la biserică seara. Una din surori, o sfântă a lui Dumnezeu, mi-a spus odată: „Eu îmi încui uşa bine, frate, şi n-o mai deschid până a doua zi dimineaţa, după ce se luminează. În cartierul meu nu eşti în siguranţă nici ziua, pe stradă.” Vedem cum și din acest punct de vedere, zilele Sodomei şi Gomorei au revenit, practic... Înțelegem de ce Lot le spune acestor bărbaţi: „Nu veți fi în siguranță afară, intrați!” Și ei au acceptat să intre la el în casă.
Suntem și noi aproape de momentul despărțirii după întâlnirea de azi, suntem recunoscători că ne-ați primit în casele dvs., cel mai important însă: nu-l țineți pe Dumnezeu la ușa inimii și vieții dvs. Lăsați-L pe Domnul Isus să vă locuiască! Și veți fi binecuvântați!

Geneza 19:4-38 | Itinerar Biblic | Episodul 28

Vă salut și eu, și vă mulțumesc că ne faceți loc în casele și-n inimile dvs.; cel mai bine e că rămâneți interesați în a-L cunoaște pe Dumnezeu, în amploarea, complexitatea și perfecțiunea manifestărilor Sale. Este extraordinar că în atenția Lui suntem și noi, și credem că de la El vine și atenția pe care consimțim s-o acordăm Cuvântului Său, atât celui scris – Biblia – cât și celui proaspăt și personal, pe care ni-l adresează mereu, pe diverse căi. Doar cei neavizați e bine să afle că ascultă un program de 20 de minute prin care încercăm zilnic să citim și să comentăm succint textul biblic, din Geneza până la Apocalipsa. Suntem în miezul primei cărți a Scripturii, în cap. 19 din Geneza – într-un moment nu foarte vesel, având în vedere că asistăm la o acțiune de curățare de către Dumnezeu a unei zone de lume ajunsă la un apogeu al depravării – Sodoma și Gomora.
Îndurarea divină acceptă o negociere cu Avraam, care pledează pentru salvarea rubedeniilor sale (în speță Lot, care locuia în Sodoma). Trimișii de sus ajung la fața locului și sunt întâmpinați, preluați și găzduiți chiar de Lot, care se integrase în viața cetății și era chiar dintre autoritățile din Sodoma. Proasta reputație a locului nu întârzie să se manifeste, după cum observăm reluând lectura din locul unde rămăseserăm (Gen. 19:4-5):
Dar nu se culcaseră încă, şi oamenii din cetate, bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa; tot norodul a alergat din toate colţurile. Au chemat pe Lot şi i-au zis: „Unde sunt oamenii care au intrat la tine în noaptea aceasta? Scoate-i afară la noi, ca să ne împreunăm cu ei.”
Sunt de acord, este o scenă dezgustătoare, dar mă bucur că Biblia n-o evită, chiar dacă o repudiază. Este evidentă și strigătoare la cer degradarea la care se ajunsese în această cetate, care și-a asociat numele cu păcatul homosexualității masculine: sodomia. Se pare că nu încercase nimeni (nici măcar Lot!) să reinstituie normalitatea în Sodoma, din acest punct de vedere... Așa cum nu mai era nevoie să le spună cineva că sunt în ordine, în ciuda faptului că practicau acest păcat. Afirm categoric: în Cuvântul lui Dumnezeu lucrurile sunt spuse foarte clar în privinţa aceasta şi nu are sens să încercaţi să îndulciţi tonul. Sodomia este un păcat groaznic și o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Rugați-vă pentru eliberarea celor prinși în acest laț!
Mă întreb dacă Lot va fi ştiut cu ce oraş avea de-a face, atunci când a venit pentru prima oară în Sodoma. Dar odată ajuns acolo, află și vede că perversiunea era la ordinea zilei, şi totuși a acceptat să rămână și să-i crească pe copiii săi în acel mediu. Mai înainte, când din cortul său privise spre Sodoma, văzuse doar că totul părea în regulă, cetatea arăta bine. Văzuse cum arătau oamenii pe din afară, dar nu şi cum erau ei cu adevărat. Păcatul cetăţii acesteia era atât de mare, încât Dumnezeu hotărâse s-o nimicească.
Trebuie să tragem o linie de demarcație clară aici. Astăzi oamenii au o atitudine nouă faţă de păcat. Există acum o zonă gri, în care păcatul nu mai este văzut atât de negru precum era cândva... Nu mai este dat pe față și nu mai este incriminat, umanismul pretinde drepturi și îndurare nelimitate, pe fond de promiscuitate. Biserica a făcut atâtea compromisuri cu spiritul veacului, încât a ajuns demnă de plâns. Nu mai sunt deloc excepționale comunitățile și chiar bisericile de homosexuali, ai căror lideri sunt și ei la fel! Lecţia Sodomei şi Gomorei este valabilă şi pentru generaţia aceasta, care putem spune că a dus la un nivel nou cele începute în cetățile păgâne ale antichității. Dar Dumnezeu condamnă acest păcat, și nu poate tolera eticheta de „biserică” pusă pe asocierile unor practicanți de așa ceva.
Ideea care predomină azi pare să fie aceea că poţi să devii un copil al lui Dumnezeu şi să trăieşti în continuare în păcat. Dumnezeu spune că acest lucru este imposibil. Nu se poate aşa ceva, iar cetatea Sodomei demonstrează acest fapt. Pavel întreabă: „Să continuăm să păcătuim, ca să se înmulţească harul?” Răspunsul tranșant este: „Nicidecum!” (Rom. 6:1-2). Ideea conform căreia poţi să fii creştin şi să trăieşti în continuare deliberat în păcat este extrem de nocivă. Este o greşeală fatală ca păcatul să fie tratat cu lejeritate, așa cum cred că este cazul în această chestiune anume.
Pentru că Sodoma şi Gomora practica în mod curent așa ceva, Dumnezeu a distrus aceste cetăţi. Să nu-mi spuneţi că în Geneza avem o concepţie primitivă despre Dumnezeu, faţă de aceea, mult mai conciliantă, pe care o avem azi. Nu veniţi cu argumentul că, la urma urmei, Isus i-a primit pe păcătoşi. Sigur că i-a primit, dar când a ajuns la mintea şi la inima lor, i-a şi schimbat. Mântuitorul a înlăturat păcatul și-a schimbat felul de-a fi și de-a se comporta al păcătosului. Prostituata care a venit la El nu a rămas în aceeaşi activitate:  s-a întors la Dumnezeu și-a fost schimbată. Un vameş care a venit la El şi-a părăsit postul de colector de taxe. Când a venit la Domnul, a renunţat la tot ce era stricat în viaţa lui. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu alţi păcătoşi. Dacă veniți la Hristos, veţi fi schimbaţi. Îmi scriu mulţi oameni care îmi spun că trăim într-o altă epocă şi că aş face bine să mă trezesc. Da, trăim într-o epocă nouă, dar se întâmplă tot ce s-a întâmplat în Sodoma şi Gomora. Și nu împotriva păcătoșilor, ci împotriva păcatului ridic glasul!
Ne-ntoarcem în Geneza și încercăm să urmărim reacția și acțiunile lui Lot:
Lot a ieşit afară la ei, la uşă, a încuiat uşa după el şi a zis: „Fraţilor, vă rog, nu faceţi o asemenea răutate!” (Gen. 19:6-7)
Bărbaţii din Sodoma erau în faţa uşii lui Lot, cerând ca oaspeţii lui să fie daţi pe mâna lor. Lot le spune: „Fraţilor, vă rog, nu faceţi o asemenea răutate!” Lot petrecuse deja multă vreme în Sodoma. Nu era vorba despre un tip nou de moralitate pentru el, era acelaşi vechi păcat... se pare însă că era prima oară când îl numea astfel, incriminându-l! Dar continuarea ne lasă perplecși:
Iată că am două fete care nu ştiu de bărbat; am să vi le aduc afară şi le veţi face ce vă va plăcea. Numai nu faceţi nimic acestor oameni, fiindcă au venit sub umbra acoperişului casei mele. (Gen. 19:8)
Înțelegem că legea ospitalității însemna mult în acea vreme și-n acele locuri, și că gazda, cel care avea un oaspete, era și responsabil pentru el. Dar Lot era dispus să facă un sacrificiu de neînțeled pentru noi azi, doar pentru a-şi proteja oaspeţii – despre care nu știa că sunt musafiri celești! Oferta grotescă a lui Lot este însă respinsă de sodomiți:
Ei au strigat: „Pleacă!” Şi au zis: „Omul acesta a venit să locuiască aici ca un străin, şi acum vrea să facă pe judecătorul. Ei bine, o să-ţi facem mai rău decât lor.” Şi, împingând pe Lot cu sila, s-au apropiat să spargă uşa. (Gen. 19:9)
Oamenii aceştia își dau acum pe față adevăratele lor opinii despre Lot, pe care-l consideră un venetic cu pretenții! Exprimarea lor „a venit să locuiască printre noi ca străin şi acum vrea să facă pe judecătorul”, confirmă că Lot avansase pe scena politică a cetății.
În acest moment își intră în rol musafirii supranaturali ai lui Lot:
Dar bărbaţii aceia au întins mâna, au tras pe Lot înăuntru la ei în casă şi au încuiat uşa. Iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire, de la cel mai mic până la cel mai mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa. (Gen. 19:10-11)
Dacă oaspeţii lui Lot (care vă reamintesc erau îngeri) nu ar fi făcut acest lucru, probabil că atât gazda cât și musafirii ar fi avut probleme, pentru că era clară pornirea distructivă a bărbaţilor din Sodoma.
Bărbaţii aceia au zis lui Lot: „Pe cine mai ai aici? Gineri, fii şi fiice şi tot ce ai în cetate: scoate-i din locul acesta. Căci avem să nimicim locul acesta, pentru că a ajuns mare plângere înaintea Domnului împotriva locuitorilor lui. De aceea ne-a trimis Domnul, ca să-l nimicim.” Lot a ieşit şi a vorbit cu ginerii săi, care luaseră pe fetele lui: „Sculaţi-vă”, a zis el, „ieşiţi din locul acesta; căci Domnul are să nimicească cetatea.” Dar ginerii lui credeau că glumeşte. (Gen. 19:12-14)
Lot se află într-o situaţie foarte ingrată. Petrecuse mai mulţi ani în cetatea Sodomei și învăţase să tolereze lucrul acela, deşi îl numeşte „răutate”. Îşi văzuse fetele crescând şi se pare că se căsătoriseră cu persoane cu același standard etic specific locului. Când a primit mesajul Domnului care-l soma să părăsească cetatea, Lot s-a dus la ginerii săi şi le-a spus: „Hai să plecăm de aici! Dumnezeu va distruge cetatea!” Aflăm însă că ei au râs de el și l-au ridiculizat. Presupun că ştiau că Lot investise serios poate în sesnul stabilirii și poziției în zonă. Trăiau de atâta vreme acolo, printre ei, la fel ca ei, fără nicio diferenţă, încât i-au luat avertismentul drept glumă. Omul acesta era în afara voii lui Dumnezeu în cetatea aceea. El nu avea o mărturie pentru Dumnezeu. Nu știm să fi câştigat pe cineva pentru Dumnezeu în Sodoma.
Acelaşi principiu este adevărat şi azi: când te lași asimilat de un nivel de trăire în compromis și goană după alte priorități, când cobori la nivelul firesc, material, nu-i câştigi pe cei din jur, nu-i schimbi... repet: este un aspect care se vede foarte clar și în prezent.
Drept să spun, aş înclina să fiu de acord cu Avraam şi să spun că Lot nu era mântuit, dar nu uit ce va spune despre el peste veacuri apostolul Petru (2 Pet. 2:6-8), de unde citez: „(Dumnezeu) a osândit... la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire, şi... a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite...” Aceste cuvinte mă fac totuși să cred că Lot nu s-a bucurat niciodată de viaţa lui în Sodoma. Acum, când este pe cale să plece din cetate, nu poate să convingă pe nimeni să vină cu el, în afară de soţie şi cele două fiice.
Când s-a crăpat de ziuă, îngerii au stăruit de Lot, zicând: „Scoală-te, ia-ţi nevasta şi cele două fete, care se află aici, ca să nu pieri şi tu în nelegiuirea cetăţii.” Şi, fiindcă Lot zăbovea, bărbaţii aceia l-au apucat de mână, pe el, pe nevasta sa şi pe cele două fete ale lui, căci Domnul voia să-l cruţe; l-au scos şi l-au lăsat afară din cetate. (Gen. 19:15-16)
Avem aici un om al lui Dumnezeu, în ciuda atâtor aspecte negative. Dacă aş avea numai cartea Geneza, n-aş putea spune cu siguranţă că Lot a fost mântuit, dar de vreme ce Petru îl numeşte un om neprihănit, ştim că aşa a fost. Lot devenise neprihănit pentru că îl urmase pe Avraam. El crezuse în Dumnezeu şi adusese jertfe, iar Dumnezeu Îşi arată mila faţă de Lot (sigur, și ca urmare a mijlocirii lui Avraam!). Lot Îl crede și el acum pe Dumnezeu pe cuvânt, şi acceptă să părăsească Sodoma...
După ce i-au scos afară, unul din ei a zis: „Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri.” Lot le-a zis: „O! nu, Doamne! Iată că am căpătat trecere înaintea Ta şi ai arătat mare îndurare faţă de mine, păstrându-mi viaţa; dar nu pot să fug la munte înainte ca să mă atingă prăpădul, şi voi pieri.” (Gen. 19:17-19)
Greu de înțeles această tergiversare a lui Lot – parcă nici nu mai voia să plece! Ca să vezi: putea să iasă din cetate, dar nu şi să ajungă la munte! Nici nu știi dacă e victimizare, subterfugiu sau reală blocare! Cert este că-n timpul evadării, își continuă litania...
Iată, cetatea aceasta este destul de aproape ca să fug în ea şi este mică. O! de aş putea să fug acolo… este aşa de mică… Şi să scap cu viaţă!” Şi El i-a zis: „Iată că-ţi fac şi hatârul acesta şi nu voi nimici cetatea de care vorbeşti. Grăbeşte-te de fugi în ea, căci nu pot face nimic până nu vei ajunge acolo.” Pentru aceea s-a pus cetăţii aceleia numele Ţoar. Răsărea soarele pe pământ când a intrat Lot în Ţoar. Atunci, Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din cer. A nimicit cu desăvârşire cetăţile acelea, toată câmpia şi pe toţi locuitorii cetăţilor, şi tot ce creştea pe pământ. (Gen. 19.20-26)
Iată-l deci pe omul acesta izbăvit din Sodoma și ajungând cu bine în noua sa reședință (temporară): Ţoar. Putem spune însă că deși părăsise Sodoma, nu se curățase cu totul de ea... pentru că, veți vedea ce necazuri aveau să urmeze...
Așadar, mânia lui Dumnezeu se dezlănțuie și distruge simbolurile perdiției – Sodoma şi Gomora... Și pare că focarulbiblic, scrutând în continuare familia lui Lot, se mută pe soţia și fiicele lui... despre care nu aflăm lucruri prea bune. Despre consoartă citim (Gen. 19:26)
Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut într-un stâlp de sare.
Cred că acest verset a fost înţeles foarte greşit. Oare de ce s-o fi întors doamna Lot şi la ce să se fi uitat înapoi? Personal, cred că motivul comportă două aspecte. În primul rând, soția lui Lot a privit în urmă pentru că nu voia să plece din Sodoma. Ea iubea Sodoma; îl iubea şi pe Lot, dar iubea şi mare parte din Sodoma – viața, relațiile, cheagul pe care-l prinseseră acolo... Nu voia să plece de acolo pentru că, probabil, era membră în vreun club – de cusut, de lectură, de echitație... cred că-i plăceau tare mult acele întâlniri de după-amiază. Nu e sigur, dar poate că se întâlneau şi ca să studieze (cine știe?) religia în grupuri mici. Ea era foarte implicată și-n propria gopodărie, dar și în familiile fiicelor ei, poate... ce mai, nu prea voia să părăsească toate astea! Inima ei, mintea ei erau în Sodoma. Trupul, da – era pe cale să iasă din cetate, dar inima ei sigur rămăsese acolo.
Aceasta este o lecţie extraordinară şi pentru noi astăzi. Ăntâlnesc mereu creștini care spun că doresc să vină Domnul, dar care nu trăiesc deloc pe măsură! Duminica le vine-așa de greu să-și părăsească așternutul confortabil sau televizorul, care le oferă cele mai interesante programe excat la concurență cu slujba de la biserică! Dragii mei, când va veni Domnul veți rămâne cu televizorul, mașina, clubul sau proprietățile voastre! Păi, v-ar răbda inimia să le lăsați aici pe toate, după ce-ați trudit atâta pentru ele?!
M-am gândit în acest sens și la mine... Și trebuie să vă spun că nu sunt nerăbdător să plec... Aș rămâne – cu-ai mei dragi, cu prietenii și chiar cu lucrările mele! Sigur că sper ca Domnul să mă lase să mai continuu o vreme viața și lucrarea aici... dar vă spun din toată inima: mă rog ca atunci când mă va chema, să nu existe nimic: persoană, lucrare, sau lucru care să mă mai rețină, de care să-mi fie greu să mă despart! Îmi iubesc casa și familia, dar abia aștept să ajung în căminul veșnic! Tu, cum stai din acest punct de vedere?
Doamna Lot s-a întors și-a privit înapoi – cred că grija pentru ce părăsea a fost unul din motive. Celălalt, simplu: necredința! Dumnezeu le spusese: „Ieșiți, și să nu priviți în urmă!” Lot a ascultat – deci L-a crezut pe Dumnezeu. Dar soția dumnealui – nu! N-a fost credincioasă, a vrut să se convingă că lucrurile stau chiar așa – deci nu ieșise cu totul din cetate! Și asta a costat-o viața!
Vom face un mic artificiu acum, și vom menționa întâi în treacăt, doar citind textul biblic, și fără să intrăm în detaliile sordide ale aventurii incestuase a fetelor lui Lot. Este evident că Lot făcuse o mare greșeală rămânând să locuiască în Sodoma, al cărei stil de viață îi amprentase fatal și familia. Experiența lui Lot este simptomatică pentru mulțimea celor ce nu-și analizează realist viața și nu condamnă păcatul din gândirea și manifestările lor. Poate că unii vor fi fiind mântuiți, dar ca prin foc! Dar doar Domnul știe care sunt aceia! Și-apoi, pe cei ce nu se cercetează acum și aici, îi va cerceta și judeca El – dar atunci va fi prea târziu ca să se mai poată schimba ceva! Cam așa au stat lucrurile și-n istoria aceasta a lui Lot. Citim pasajul final din Gen. 19 de la 30:
Lot a ieşit din Ţoar şi a rămas pe munte cu cele două fete ale lui, căci s-a temut să rămână în Ţoar. A locuit într-o peşteră cu cele două fete ale lui. Cea mai mare a zis celei mai tinere: „Tatăl nostru este bătrân şi nu mai este niciun bărbat în ţinutul acesta ca să intre la noi, după obiceiul tuturor ţărilor. Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin şi să ne culcăm cu el, ca să ne păstrăm sămânţa prin tatăl nostru.” Au făcut dar pe tatăl lor de a băut vin în noaptea aceea, şi cea mai mare s-a dus şi s-a culcat cu tatăl ei. El n-a băgat de seamă nici când s-a culcat ea, nici când s-a sculat. A doua zi, cea mai mare a zis celei mai tinere: „Iată, eu m-am culcat în noaptea trecută cu tatăl meu; haidem să-i dăm să bea vin şi în noaptea aceasta, şi du-te de te culcă şi tu cu el, ca să ne păstrăm sămânţa prin tatăl nostru.” Au dat tatălui lor de a băut vin şi în noaptea aceea; apoi cea mai tânără s-a dus şi s-a culcat cu el. El n-a băgat de seamă nici când s-a culcat ea, nici când s-a sculat. Cele două fete ale lui Lot au rămas astfel însărcinate de tatăl lor. Cea mai mare a născut un fiu, căruia i-a pus numele Moab. El este tatăl moabiţilor din ziua de azi. Cea mai tânără a născut şi ea un fiu, căruia i-a pus numele Ben-Ammi. El este tatăl amoniţilor din ziua de azi.
Aș vrea să ne apropiem de final, întorcându-ne câteva clipe spre Avraam, prin ai cărui ochi Biblia ne prezintă tabloul trist al lumii păcătoase, groaznicul final al trăirii păcătoase, dar și marea îndurare arătată de Dumnezeu celor ce-L cred pe cuvânt!
Avraam s-a sculat a doua zi dis-de-dimineaţă şi s-a dus la locul unde stătuse înaintea Domnului. Şi-a îndreptat privirile spre Sodoma şi Gomora şi spre toată câmpia şi iată că a văzut ridicându-se de pe pământ un fum, ca fumul unui cuptor. Când a nimicit Dumnezeu cetăţile câmpiei, Şi-a adus aminte de Avraam şi a scăpat pe Lot din mijlocul prăpădului, prin care a surpat din temelie cetăţile unde îşi aşezase Lot locuinţa. (Gen. 19:27-29)
Cred că inima îi bătea cu putere și era mare tristețe în Avraam, când a văzut ruinele fumegânde ale Sodomei. Nu știu cât sau dacă știa care va fi fost soarta lui Lot – dacă scăpase sau nu din acel prăpăd... Poate va fi aflat mai târziu (și sper că a tras și concluziile necesare). Un lucru e sigur: preocuparea lui era legată de soarta lui Lot, pentru că ideea de sfârșit – chiar și așa dramatic, ca tabloul ce se înfățișa sub ochii lui – nu-l speria, pentru că Avraam nu investise în lucruiri și posesiuni pământești; era bogat, dar nu-și legase inima de bogății, nu era îndrăgostit de faimă, avere, viață lungă, confort. Spiritul Sodomei, chipul veacului nu găsise teren propice în mintea, inima, viața lui Avraam.
Să nu uităm că în Cuvântul lui Dumnezeu, ni se amintește (1 Ioan 2:15): „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume...” Am niște predici pe tema: „Priveliști ale Sodomei”, și-ncerc să ajut oamenii să privească Sodoma întâi prin ochii lui Dumnezeu – Lui sigur nu-i plăcea ce vedea! Apoi, prin ochii doamnei Lot – ea era îndrăgostită de Sodoma! Poți privi spre Sodoma prin ochii lui Avraam – el n-avea nicio bucurie și nu investise nimic acolo. Inima lui tânjea după recuperarea fratelui său captiv de bună-voie acolo... Iar în final, îi invit pe oameni să iasă la o plimbare imaginară prin Sodoma, împreună cu Domnul, ca s-o poți vedea așa cum El o privește.
E cât se poate de trist că biserica de azi nu privește Sodoma și nu tratează sodomia (spiritul și păcatul sodomiei) prin ochii lui Dumnezeu (pe care declară că-L iubește și ascultă). Deși crește constant numărul celor ce se bălăcesc sau se complac în tot felul de perversiuni sexuale, angajați în aventuri distructive pentru trup și spirit – le tratăm cu maximă delicatețe, aproape că ne facem că nu le vedem, sigur nu mai incriminăm asemenea devieri așa cum ele merită... pentru că sunt nimic altceva decât opțiuni păcătoase, care au la bază alegeri deliberate.
Menționarea în acest capitol a anomaliilor numite sodomie și incest arată că umanitatea nu s-a schimbat, și că deprinderile păcătoase au traversat istoria odată cu omul – nimic nou sub soare! Dar dacă până și Lot le-a catalogat ca fărădelegi, fapte ale răutății – pentru vremea sa – e clar că nici azi n-au cum fi altfel. Dumnezeu a pedepsit și continuă să pedepsească aceste perversiuni. El nu le găsește sinonime sau scuze, și nu le menajează – pentru că El este Creatorul, care știe că nu trupul creat de El are vreun defect, ci mintea și alegerile conștiente ale omului îl duc într-acolo. Există eliberare de orice păcat, dacă există această dorință. Iar copiii lui Dumnezeu nu e suficient să se ferească și să se depărteze de astfel de lucruri, ci sunt datori să-i ajute pe oameni să le accepte drept ceea ce sunt, și să le spună pe nume – păcate, nu afecțiuni, boli... Sigur, la fel alcoolismul, la fel dependențele de orice fel, la fel pornografia... Dumnezeu este Cel mai mare iubitor de oameni și cel mai deplin inamic al păcatului; esența Lui e sfințenia, și El dorește ca niciun om să nu piară datorită faptului că alege deliberat păcatul, ci toți să vină la cunoștința Evangheliei și-a jertfei Mântuitorului, care eliberează și redă liniștea, pacea, bucuria, sănătatea și seninătatea. Păcatul este marea problemă a omenirii, și instrumentul de bază al lui Satan.
Geneza 19, prin care am trecut azi, este un capitol important pentru că deși se referă la cetăți străvechi, la mentalități antice, ne pune înainte un tablou al umanității și-al lumii de azi! Să luăm aminte și să reflectăm la starea de fapt, dar și la sfârșitul acelei stări!
Vă las cu bine, să ne reîntâlnim cu bine!

Geneza 20:1-21 | Itinerar Biblic | Episodul 29

Bun găsit tuturor cu care împărtășim în aceste momente nu doar această frecvență, ci și interesul și încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu. Continuăm și-n cele ce urmează parcursul Genezei, prima carte a Scripturii pe care o citim și comentăm succint împreună. Dacă vi se pare că ar trebui să mai insistăm, sau dimpotrivă: să accelerăm, întoarcem opinia spre dvs și vă rugăm să reveniți sau să accelerați în particular... în formula aceasta, cam acesta e deocamdată ritmul asumat – cu scuze dacă vă punem răbdarea la încercare. Scopul nostru este nu doar să parcurgem Biblia, ci și să deprindem cu respect curajul de a ne apropia singuri de Biblie, citind-o și învățând (sub călăuzirea Duhului Sfânt) să corelăm, să cercetăm, să punem întrebări (textului, nouă, altora) – ca să înțelegem tot mai bine ceea ce avem de învățat și de trăit.
Ascultătorii fideli știu deja că de câtăva vreme îl avem în centrul atenției pe unul din fondatorii poporului ales – Avraam. Am ajuns, urmărindu-i parcursul prin intermediul narațiunii biblice, la cap. 20 din Geneza – unul care (fie-ne iertată îndrăzneala de a emite opinii legate de structura și conținutul textului) la prima vedere pare la fel de necesar ca a cincea roată la căruţă. Parcă ai vrea să-l laşi deoparte, pentru că ai senzația unui deja vu, un refren, un bis, o repetare a aceluiași comportament al aceluiași persoanj – Avraam repetă acelaşi păcat pe care l-a comis când au ajuns în Egipt şi a minţit în legătură cu Sara spunând: „Este sora mea”. Este aceeaşi poveste neplăcută, cu același comportament reprobabil, astfel că ești tentat să afirmi că lecțiile grozave nu se deprind ușor, iar personajele mărețe oscilează și ele între sublim și ridicol, ca toți ceilalți. Eu cred însă că acest capitol este inserat aici și dintr-un alt motiv, foarte important: Avraam şi Sara trebuiau să rezolve o problemă, înainte de a-l avea pe Isaac, înainte de a avea binecuvântarea. Și vreau să subliniez acest lucru: până nu suntem dispuşi să rezolvăm cu păcatul din viaţa noastră, nu vom avea parte de nicio binecuvântare, cu-atât mai puțin de cele dorite sau cerute. Și pentru că parcă vedem/auzim o reluare, nu voi insista prea mult – doar voi menţiona punctele mai importante din acest capitol; citesc primele 2 versete din Geneza 20
Avraam a plecat de acolo în ţara de miazăzi, s-a aşezat între Cades şi Şur şi a locuit ca străin în Gherar. Avraam zicea despre Sara, nevasta sa: „Este sora mea!” S-a temut să spună că este nevasta sa, ca să nu-l omoare oamenii din cetate, din pricina ei. Abimelec, împăratul Gherarului, a trimis şi a luat pe Sara. (Gen. 20:1-2)
O primă subliniere: chiar dacă nu se mai specifică explicit aici, motivul subânțeles este același ca în cap. 12. Sigur, ne putem întreba cât de frumoasă mai era Sara, care la momentul acela avea aproape nouăzeci de ani?! Nu despre prea multe persoane de vârsta a treia s-ar putea spune așa ceva... Dar poate că longevitatea net superioară a omenirii acelei vremi să-și fi spus cuvântul și-n ce privește aspectul exterior, și oamenii de 90 de ani de atunci să fi fost mai arătoși decât cei de azi la aceeași vârstă. E doar un gând...
Observăm şi că Avraam înaintează tot mai mult spre sudul ţării. A trecut de Cades-Barnea (unde copiii lui Israel vor ajunge mai târziu din Egipt şi vor refuza să intre în ţară)... apoi a coborât la Gherar (ceea ce nu cred că ar fi trebuit să facă)... Oricum ar fi stat lucrurile, însă, Avraam reia refrenul parțial mincinos în legătură cu Sara... și care antrenează din nou intervenția divină, și reacția celor direct implicați... citim mai departe, de la vers. 3:
Atunci, Dumnezeu S-a arătat noaptea în vis lui Abimelec şi i-a zis: „Iată, ai să mori din pricina femeii pe care ai luat-o, căci este nevasta unui bărbat.” Abimelec, care nu se apropiase de ea, a răspuns: „Doamne, vei omorî Tu oare chiar şi un neam nevinovat? Nu mi-a spus el că este soră-sa? Şi n-a zis ea însăşi că el este frate-său? Eu am lucrat cu inimă curată şi cu mâini nevinovate.” Dumnezeu i-a zis în vis: „Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimă curată, de aceea te-am şi ferit să păcătuieşti împotriva Mea. Iată de ce n-am îngăduit să te atingi de ea. Acum, dă omului nevasta înapoi, căci el este proroc. Se va ruga pentru tine şi vei trăi. Dar, dacă n-o dai înapoi, să ştii că vei muri negreşit, tu şi tot ce-i al tău.” Abimelec s-a sculat dis-de-dimineaţă, a chemat pe toţi slujitorii săi şi le-a spus tot ce se întâmplase. Şi oamenii aceia au fost cuprinşi de o mare spaimă. Abimelec a chemat şi pe Avraam şi i-a zis: „Ce ne-ai făcut? Şi cu ce am păcătuit eu împotriva ta, de ai făcut să vină peste mine şi peste împărăţia mea un păcat atât de mare? Ai făcut faţă de mine lucruri care nu trebuiau nicidecum făcute.” Şi Abimelec a zis lui Avraam: „Ce ai văzut de ai făcut lucrul acesta?”
Trec peste câteva întrebări sau comentarii pe care le-ar putea suscita acest pasaj (de ex. cât de curată putea fi inima și de nevinovate mâinile unui bărbat care ia o femeie din casa altui bărbat, doar pentru că era stăpânul domeniului?! Sau: de ce n-a intervenit Dumnezeu înainte ca toate astea să se întâmple?! Etc.) Aș vrea să vă rog să observaţi doar mărturisirea lui Avraam, pentru că datorită acestei mărturisiri pare că este important capitolul avut în discuție. Înțelegem acum că Avraam şi Sara nu pot să-l aibă pe Isaac până nu rezolvă cu acest păcat din viaţa lor, care are rădăcini în trecut.
Avraam vorbeşte acum cu Abimelec, care este profund tulburat de faptul că Avraam ar face aşa ceva, adică să mintă în legătură cu soţia sa. Din nou, Avraam nu se încrezuse pe deplin în Dumnezeu. El crezuse că ajunsese (oarecum de capul lui, fără să-L întrebe pe Domnul) într-un loc păgân, unde nu exista temere de Dumnezeu, dar descoperă acolo că un om ca Abimelec avea păreri foarte clare despre ce e bine şi ce e rău, și că a fost socotit vrednic de Dumnezeu să i Se arate. Abimelec preţuieşte enorm caracterul şi se pare că este un om care Îl cunoaşte pe Dumnezeu, și care ascultă ce-i spune Dumnezeu – care-i primește rugăciunea... În acest caz, Avraam nu iese deloc bine din comparaţia cu Abimelec! Și parcă-și dă și el seama de asta, și admite oarecum rușinat să-și recunoască eșeul raționamentului și comportamentului, în fața lui Abimelec.
Avraam a răspuns: „Îmi ziceam că, fără îndoială, nu-i nicio frică de Dumnezeu în ţara aceasta şi că au să mă omoare din pricina nevestei mele. De altfel, este adevărat că este sora mea, fiica tatălui meu; numai că nu-i fiica mamei mele; şi a ajuns să-mi fie nevastă. (Gen. 20:11-12)
Avraam lasă să-i scape tot acum. Cu alte cuvinte, „ca să fiu sincer, este doar pe jumătate minciună. Sara este sora mea vitregă, şi este şi soţia mea.”
Când m-a scos Dumnezeu din casa tatălui meu, am zis Sarei: „Iată hatârul pe care ai să mi-l faci: în toate locurile unde vom merge, spune despre mine că sunt fratele tău.” (Gen. 20:13)
Repet: Avraam nu prea manifestase încredere deplină în Dumnezeu, aşa că, încă de la început, făcuse o înţelegere cu Sara conform căreia, ori de câte ori ajungeau într-un loc unde viaţa lui Avraam ar fi fost pusă în pericol din cauza Sarei, ea să spună că el era fratele ei. Avraam şi Sara crezuseră că aşa vor evita ca Avraam să fie omorât. Se folosiseră de această înţelegere în Egipt, și fuseseră descoperiți, iar acum apelează din nou la acelaşi lucru... cu aceleași rezultate: deconspirare și rușinare. Acest păcat al fricii, neascultării, neîncrederii, minciunii trebuia să fie rezolvat, înainte ca Dumnezeu să răspundă rugăciunii lui Avraam de a avea un fiu. Isaac nu se va naşte până nu va fi rezolvată această chestiune.
Oare câţi creştini nu se află în aceeaşi situaţie? Nu judecă păcatul din viaţa lor şi, drept rezultat, nu au parte de binecuvântare. Dacă cei care sunt în poziţii de conducere şi-ar mărturisi păcatele şi ar rezolva problema păcatelor din viaţa lor, cred că am putea avea o trezire spirituală. Nu cred că va apărea vreo binecuvântare până când nu este rezolvat păcatul. Ascultaţi ce spune Pavel în 1 Corinteni: „Fiecare să se cerceteze, dar, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea” (1 Cor. 11:28-32). Din cauză că nu rezolvăm problema păcatelor din vieţile noastre Dumnezeu nu trimite binecuvântarea peste biserici și peste noi. Avem o lecţie spirituală foarte importantă în acest capitol 20 din cartea Geneza... al cărui final doar vi-l citesc, de la vers. 14:
Abimelec a luat oi şi boi, robi şi roabe şi le-a dat lui Avraam şi i-a dat înapoi şi pe Sara, nevastă-sa. Abimelec a zis: „Iată, ţara mea este înaintea ta; locuieşte unde-ţi va plăcea.” Şi Sarei i-a zis: „Iată, dau fratelui tău o mie de arginţi; aceasta să-ţi fie o dovadă de cinste faţă de toţi cei ce sunt cu tine, aşa că înaintea tuturor vei fi fără vină.” Avraam s-a rugat lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a însănătoşit pe Abimelec, pe nevasta şi roabele lui, aşa că au putut să nască. Fiindcă Domnul încuiase pântecele tuturor femeilor din casa lui Abimelec din pricina Sarei, nevasta lui Avraam.
Totul pare deci că se reglează, pentru că vedem că pocăința lui Avraam este urmată de ascultarea rugăciunii lui – Domnul readuce rodnicia și fertilitatea în familia și casa lui Abimelec. Am văzut deci că a fost nevoie ca Avraam să rezolve păcatul din viaţa sa, să-l mărturisească, să renunţe la el, pentru a-l putea avea pe Isaac. Acum, acest lucru nu mai întârzie, iar capitolul 21 ne prezintă tocmai materializarea acestei speranțe, și anume: naşterea lui Isaac.
Domnul Şi-a adus aminte de cele ce spusese Sarei, şi Domnul a împlinit faţă de Sara ce făgăduise. Sara a rămas însărcinată şi a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, la vremea hotărâtă, despre care-i vorbise Dumnezeu. (Gen. 21:1-2)
Observaţi că există o asemănare semnificativă între naşterea lui Isaac şi naşterea lui Hristos. Eu cred că naşterea lui Isaac ne-a fost prezentată pentru a transmite omenirii acest mare adevăr, înainte de a se naşte Hristos. Isaac s-a născut la momentul bine stabilit de Dumnezeu, exact când a promis Dumnezeu. Pavel spune (Gal. 4:4): „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”.
Avraam a pus fiului său nou-născut, pe care i-l născuse Sara, numele Isaac. Avraam a tăiat împrejur pe fiul său Isaac, la vârsta de opt zile, cum îi poruncise Dumnezeu. Avraam era în vârstă de o sută de ani la naşterea fiului său, Isaac. Şi Sara a zis: „Dumnezeu m-a făcut de râs: oricine va auzi va râde de mine.” Şi a adăugat: „Cine s-ar fi gândit să spună lui Avraam că Sara va da ţâţă la copii? Şi totuşi i-am născut un fiu la bătrâneţe!” (Gen. 21:3-7)
În primul rând, naşterea lui Isaac a fost o minune. A sfidat legile naturale. În capitolul patru din Epistola către Romani, Pavel scrie despre Avraam că „nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii” (Rom. 4:19). Din lucruri fără viață Dumnezeu creează viață, nașterea aceasta este o naștere miraculoasă. Vreau să remarc faptul că nașterea supranaturală a lui Hristos nu a fost ceva nou pe pământ. Dumnezeu a pregătit lumea pentru acel eveniment, pentru că vedem și aici în nașterea lui Isaac o naștere miraculoasă.
Mai observăm și că Dumnezeu a trebuit să lucreze asupra convingerilor lui Avraam și ale Sarei. Era nevoie ca ei să cunoască și să recunoască realitatea: faptul că nu puteau face nimic, că le era imposibil să facă ceva pentru a avea un copil. Avraam avea 100 de ani iar Sara 90, astfel că nașterea lui Isaac era ceva ce ei nu puteau controla deloc, de fapt devenise ceva mai degrabă improbabll! Dar minunea s-a întâmplat: Isaac a venit pe lume, un copil normal și sănătos, chiar dacă apărut în condiții speciale...
Copilul s-a făcut mare şi a fost înţărcat. Avraam a făcut un ospăţ mare în ziua când a fost înţărcat Isaac. (Gen. 21:8)
Ca orice prunc, și copilașul acesta a crescut la început hrănindu-se cu lapte de la mama lui, dar a venit ziua când acesta a fost înțărcat. Cred că și aici găsim o lecție pentru toată lumea. Când mama pregătește sticla de lapte pentru copilașul din pătuț, totul funcționează bine în corpul copilului. El are mâinile și picioarele în aer și țipă cât îl ţin plămânii. El vrea sticla lui! „Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru 2:2). Este minunat să fii creștin și să dorești în felul acesta Cuvântul Domnului. Dar vine ziua când va trebui să creșteți în credință. Nu vă mai opriți doar la Psalmul 23 și la Ioan 3:14 – sunt foarte frumoase aceste texte, dar nu sunt singurele importante... Citiți întreaga Biblie. Maturizați-vă, nu rămâneți la stadiul de copil! Țineți cont și de mustrarea lui Dumnezeu din Evrei 5:13-14: „oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari...” Deci, maturizați-vă!
Nașterea lui Isaac și bucuria cuplului Avraam-Sara nu sunt singurele evenimente semnificative din acea perioadă și din acest capitol. Mai există aici câteva întâmplări și adevăruri foarte importante asupra cărora vă propun să ne oprim puțin...
Sara a văzut râzând pe fiul pe care-l născuse lui Avraam, egipteanca Agar. Şi a zis lui Avraam: „Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiul roabei acesteia nu va moşteni împreună cu fiul meu, cu Isaac.” (Gen. 21:9-10)
Venirea pe lume a lui Isaac a provocat multe probleme. Citim că Ismael, fiul lui Agar avea o atitudine batjocoritoare. Acum începem să vedem care este caracterul lui Ismael. Până în acest moment el păruse a fi un băiețel cuminte, dar după ce mai apare un fiu în familie vedem cum este de fapt Ismael.
Aceasta poate fi o subliniere a faptului că un credincios are două naturi. Până să te convertești ai o natură veche și aceea te controlează. Ești liber să faci ce vrei tu, ce ți se pare normal. Or, ce ți se pare ție normal nu este întotdeauna un lucru bun! După ce te naști din nou primești o natură nouă... și intri într-o fază nouă, în care nu întârzie dificultățile. Pavel scrie în capitolul 7 din Romani despre lupta care se dă între natura veche și cea nouă: „Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Rom. 7:19). Natura cea nouă nu vrea să facă răul, dar natura veche da, iar natura veche deţine controlul. Vin perioade când trebuie să alegi cum vrei să trăiești, de ce anume vrei să asculți. Trebuie să fii hotărât să-I predai Domnului controlul vieții tale. Fie îl lași pe Duhul Sfânt să intre în inima ta și să te transforme, fie trăiești în continuare condus de natura trupului. Nu există alte opțiuni pentru un copil al lui Dumnezeu. Fiul sclavei trebuie alungat, fiul lui Agar trebuie alungat. Dar, citim mai departe Gen. 21:11:
Cuvintele acestea n-au plăcut deloc lui Avraam, din pricina fiului său.
La urma urmelor, Ismael este și el fiul lui Avraam! Isaac abia se născuse, și nu înțelegea prea multe despre el și despre lumea înconjurătoare. Dar Ismael trăise deja ceva timp în această casă, era adolescent de-acum, și Avraam se atașase de el. I-ar veni tare greu să-l alunge de acasă. Dar trebuie să repet ce-am mai spus: Dumnezeu nu a aprobat planul prin care Avraam și Sara o introduseseră în ecuație pe Agar – de aceea, El nu-l va accepta pe Ismael. Fusese un păcat. Dumnezeu nu a fost de acord cu ce se petrecuse (El nu poate fi de acord cu niciun păcat!), și de aceea nu Își schimbă poziția.
A fost foarte dureros pentru Avraam, dar pentru a evita situații complicate a trebuit să-l alunge. Sara nu ar fi putut să trăiască cu acest băiat bătându-și joc de ea și de Isaac. La fel, dacă eşti credincios nu poți trăi în pace cu ambele naturi, trebuie să faci o alegere. Iacov 1:8 spune despre omul care care nu se decide că este „un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale”. Așa se explică nesiguranța multor creștini din ziua de azi. Vor să meargă și pe calea lumii, dar și pe calea lui Dumnezeu. Apare un fel de schizofrenie spirituală, vrei să faci ambele lucruri, dar nu poți. Grecii aveau o competiție în care puneau doi cai să alerge unul lângă altul, iar călărețul stătea cu un picior pe un cal și cu celălalt picior pe al doilea cal, și așa începea cursa. Totul decurgea foarte bine atâta timp cât caii stăteau unul lângă altul. Noi avem două naturi – să zicem că una este un cal alb și cealaltă un cal negru. Am putea călări pe amândoi deodată doar dacă ar merge pe același drum, dar nu o vor face. La un moment dat, se vor despărți. Și-atunci, va trebui să hotărâm pe care cal rămânem –să trăim după natura cea veche, sau după cea nouă. Pavel ne îndeamnă să ne lăsăm în mâna Domnului: „Daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu... şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.” (Rom. 6:13). Și merge mai departe, ca să ne convingă că Duhul Sfânt poate face ceea ce Legea n-a putut (vezi Rom. 8:3-4). Legea a încercat fără succes să țină sub control natura umană, acum Duhul Sfânt ne dă o nouă natură, ca să putem împlini ceea ce înainte ne era imposibil.
Ni se dezvăluie și caracterul lui Ismael... pe care-l vom observa și mai târziu în poporul acela: o națiune învrăjbită și în care frații sunt unul împotriva celuilalt.
Deci, nașterea lui Isaac este o anticipare a nașterii Domnului Isus Hristos. Au mai existat nașteri miraculoase: nașterea lui Ioan Botezătorul, a lui Samson, aici nașterea lui Isaac... Dumnezeu ne-a pregătit astfel pentru nașterea din fecioară. Permiteți-mi vă rog o scurta paralelă între nașterea lui Isaac și nașterea lui Isus Hristos.
1.Ambele nașteri au fost promise. Cu douăzeci și cinci de ani înainte de nașterea lui Isaac, Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Vă voi da un fiu ție și Sarei.” Și iată că Şi-a împlinit promisiunea. Dumnezeu spusese Israelului: „O fecioară va zămisli și va naște un fiu.” Profeția s-a împlinit când S-a născut Isus în Betleem. Ambele nașteri au fost promise.
2.În ambele cazuri, a fost un interval mare de timp între promisiune și împlinire: cca douăzeci și cinci de ani în cazul lui Isaac, mai multe generații – în cazul lui Hristos. Profeția că Mesia va fi urmașul lui David a fost făcută cu o mie de ani înainte de nașterea lui Hristos!
3.Atât Sara cât și Maria au privit cu scepticism și cu neîncredere vestea; Sara a râs și s-a gândit: „Așa ceva nu se poate întâmpla, este imposibil.” Iar Maria și-a zis, când îngerul i-a adus vestea: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?”
4.Ambele nume ale pruncilor (atât Isaac, cât și Isus) au fost hotărâte dinainte de nașterea lor. Lui Avraam și Sarei li s-a prescris să-și numească fiul Isaac; iar lui Iosif îngerul i-a spus: „Îi vei pune numele Isus, pentru că... va mântui pe poporul Lui...” (Mat. 1:21).
5.Ambele nașteri s-au împlinit la momentul hotărât de Dumnezeu. Versetul 2 din Geneza 21 spune clar că, la vremea hotărâtă și comunicată de Dumnezeu, Sara l-a născut pe Isaac. Despre nașterea lui Isus, Pavel scrie (Gal. 4:4) că s-a petrecut „...când a venit împlinirea vremii...”
6.Ambele nașteri au fost miraculoase – în nașterea lui Hristos nefiind implicat niciun bărbat!
7.Amândoi fiii au fost o bucurie pentru părinții lor. „Avraam a pus fiului său nou-născut, pe care i-l născuse Sara, numele Isaac.” – ceea ce înseamnă râset. I-a pus acest nume pentru că atunci când Dumnezeu i-a adus vestea, Avraam a râs de bucurie. Despre Isus citim că Dumnezeu Însuși L-a prezentat astfel: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” (Mat 3:17).
8.Amândoi au fost total ascultători de părinți, cu orice risc. În capitolul 22 vom vedea că Isaac a fost pe punctul să fie jertfit lui Dumnezeu de către tatăl lui, nu a crâcnit, ci s-a supus ascultător față de tatăl lui până la moarte. Același lucru a fost valabil și pentru Isus Hristos, cu diferența că în acest caz jertfa s-a consumat!
9.Ultimul aspect pe care îl voi menționa este că nașterea miraculoasă a lui Isaac este o imagine a învierii lui Hristos. Am mai menționat cuvintele lui Pavel despre Avraam: „el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit... nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.” (Rom. 4:19). Din moarte a apărut viață – aceasta este înviere. După acest verset, Pavel vorbește despre Domnul Isus „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Rom. 4:19).
Există deci paralelisme interesante și semnificative între nașterea și viața lui Isaac și nașterea și viața lui Isus Hristos. Putem conchide că avem în Isaac o imagine foarte asemănătoare și profetică a lui Isus Hristos.
Ne oprim aici acum, vă las să mai reflectați la aceste lucruri (care angrenează întreaga Scriptură și ne antrenează întreaga ființă în laudă și recunoștință la adresa lui Dumnezeu – a Cărui înțelepciune S-a pus în slujba mântuirii noastre!)
Să ne reîntâlnim cu bine, în același spirit reverent!

Geneza 21:12-22 | Itinerar Biblic | Episodul 30

Cu bucuria reîntâlnirii unor prieteni, ne grăbim să reluăm lectura comentată a Sfintei Scripturi, care înaintează... și sper să găsiți că ritmul este adecvat și suportabil... Nu-l dorim nici intens, nici prea scăzut – pentru că urmărim în principal să fiți încurajați în abordarea personală și-n cugetarea cu folos asupra textului biblic, sub autoritatea Duhului Sfânt, care să dea lumină și înțelegere, dar și putere să transpunem în viață ce citim și aprofundăm.
Ce paradoxali suntem adesea! Și nu doar noi, modernii complicați, ci pare că așa am fost dintotdeauna... La câte ne pretăm să obținem ce ne dorim, și ce repede ne schimbăm apoi poziționarea față de ce-am obținut! Iată-l de pildă pe Avraam: a așteptat și-a sperat până la vârsta de 100 de ani fiul promis, și când deodată are doi – nu se dă în lături să scape de unul (bine, la insistențele soției!) Asupra tuturor veghează însă Dumnezeu – chiar dacă El nu glumește cu păcatul, și nu-i acceptă rodurile, nici nu Se joacă discreționar cu sufletele păcătoșilor. Nașterea fiului natural a impus în familia lui Avraam repudierea celui născut mai înainte din altă combinație. Fiul sclavei trebuia alungat – și (pentru liniștea familiei) Avraam se vede nevoit (fără plăcere) să țină cont de solicitarea imperativă a Sarei. Vom vedea însă imediat – deloc surprinzător – cum funcționează inima iubitoare a lui Dumnezeu, și nu vom putea fi decât copleșiți luând act de compasiunea pe care-o arată Dumnezeu atât față de Avraam, cât și față de Agar și de fiul ei, Ismael (semi-soția și semi-fiul ce trebuiau îndepărtați!). Reluam lectura comentată a Genezei, cap. 21 vers. 12:
...Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale: fă Sarei tot ce-ţi cere; căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat numele tău.”
Dumnezeu îi spune lui Avraam foarte clar că nu Ismael este fiul promis, și că nu-l va include în planul Său... dar asta nu înseamnă că Ismael este condamnat! Dimpotrivă (continuă Dumnezeu în versetul 13):
„...şi pe fiul roabei tale îl voi face un neam, căci este sămânţa ta.”
Dumnezeu îi spusese lui Avraam: „Din sămânța ta voi ridica mari popoare”... iar dacă
promisiunea inițială, care urma să se concretizeze, viza poporul evreu, prin Isaac, iată că această făgăduință este suplimentată prin ce tocmai am auzit: o națiune se va ridica și din Ismael. Deci pluralul și abundența promisiunii divine inițiale (referitoare la „mari popoare”) se justifică și se verifică! Dumnezeu Își ține cuvântul!
A doua zi, Avraam s-a sculat de dimineaţă; a luat pâine şi un burduf cu apă, pe care l-a dat Agarei şi i l-a pus pe umăr; i-a dat şi copilul şi i-a dat drumul. Ea a plecat şi a rătăcit prin pustiul Beer-Şeba. Când s-a isprăvit apa din burduf, a aruncat copilul sub un tufiş şi s-a dus de a şezut în faţa lui la o mică depărtare de el, ca la o aruncătură de arc; căci zicea ea: „Să nu văd moartea copilului!” A şezut, dar, în faţa lui, la o parte, a ridicat glasul şi a început să plângă. Dumnezeu a auzit glasul copilului; şi Îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer pe Agar şi i-a zis: „Ce ai tu, Agar? Nu te teme, căci Dumnezeu a auzit glasul copilului în locul unde este. Scoală-te, ia copilul şi ţine-l de mână; căci voi face din el un neam mare.” Şi Dumnezeu i-a deschis ochii şi ea a văzut un izvor de apă; s-a dus de a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. Dumnezeu a fost cu copilul, care a crescut, a locuit în pustiu şi a ajuns vânător cu arcul. A locuit în pustiul Paran şi mama sa i-a luat o nevastă din ţara Egiptului. (Gen. 21:14-21)
Scriptura nu-i va mai menționa pe urmașii lui Ismael, dar aceștia, arabii, locuiesc acolo, preponderent în zonele deșertice, chiar și în ziua de azi.
Episodul se încheie așa, ca-n cărțile bune, lăsându-i cititorului șansa de a continua scenariul după bunul plac, chiar dacă realitatea istorică este una singură! Iar atenția ni se mută din nou asupra lui Avraam, care este încă personajul uman principal al momentului (biblic și istoric). Citim din Geneza 21, continuăm de la vers. 22:
În vremea aceea, Abimelec, însoţit de Picol, căpetenia oştirii lui, a vorbit astfel lui Avraam: „Dumnezeu este cu tine în tot ce faci. Jură-mi acum, aici, pe Numele lui Dumnezeu, că nu mă vei înşela niciodată, nici pe mine, nici pe copiii mei, nici pe nepoţii mei, și că vei avea față de mine și față de țara în care locuiești ca străin aceeași bunăvoință pe care o am eu față de tine.” Avraam a zis: „Jur!” (Gen. 21:22-24)
Abimelec (cred că n-ați uitat de el – împăratul Gherarului, cu care ne-am mai intersectat în capitolul precedent) a vrut să încheie un legământ cu Avraam, să ajungă la o înțelegere... și și-au propus să devină aliați și prieteni. Dar ca-n majoritatea legămintelor omenești, nu sunt necesare solicitări sau motive prea puternice pentru a fi încălcate. Iată cum continuă pasajul – citim Geneza 21, de la 25, comentariile sunt inutile:
Avraam a băgat vină lui Abimelec pentru o fântână de apă, pe care puseseră mâna cu sila robii lui Abimelec. Abimelec a răspuns: „Nu ştiu cine a făcut lucrul acesta; nici tu nu mi-ai dat de ştire şi nici eu nu aflu decât azi.” Şi Avraam a luat oi şi boi, pe care i-a dat lui Abimelec, şi au făcut legământ amândoi. Avraam a pus deoparte şapte mieluşele din turmă. Şi Abimelec a zis lui Avraam: „Ce sunt aceste şapte mieluşele pe care le-ai pus deoparte?” El a răspuns: „Trebuie să primeşti din mâna mea aceste şapte mieluşele, pentru ca să-mi slujească de mărturie că am săpat fântâna aceasta.” Iată de ce locul acela se numeşte Beer-Şeba, căci acolo şi-au jurat ei credinţă unul altuia. Astfel au făcut ei legământ la Beer-Şeba. După aceea, Abimelec s-a sculat împreună cu Picol, căpetenia oştirii sale, şi s-au întors în ţara filistenilor. Avraam a sădit un tamarisc la Beer-Şeba; şi a chemat acolo Numele Domnului Dumnezeului celui Veşnic. (Gen. 21:32-33)
Era se pare o vreme a juruințelor, care îi obligau pe oameni – precum contractele de azi – dar care nu-i împiedicau să le și calce – forțat sau nonșalant, precum în zilele noastre... ceea ce confirmă ce spuneam de la bun început: omenirea e cam aceeași pentru că structural oamenii nu se schimbă! Trebuie să mai observăm – cu bucurie – că Avraam nu-și abandonează bunul obicei de a chema numele Domnului peste tot pe unde merge.
Așa să ne ajute Dumnezeu să procedăm și noi! Iar faptul că Domnul primește închinarea lui Avraam, este vădit în cuvintele care încheie capitolul 21:
Avraam a locuit multă vreme ca străin în ţara filistenilor. (Gen. 21:34)
Mă simt dator să subliniez paradoxul amar al acestei fraze: Avraam a trăit toată viața ca străin în țara pe care i-a promis-o Dumnezeu. Ce lecție! O, de-am reține-o!
Capitolul 22 din Geneza constituie un alt punct culminant din Biblie, pentru că redă un moment dramatic, profetic și plin de semnificații. În acest capitol, ni se înfățișează cea de-a şaptea şi ultima apariţie a lui Dumnezeu înaintea lui Avraam, cu prilejul testului suprem la care este supus omul lui Dumnezeu...
Dac-ar fi să facem un top al celor mai valoroase zece capitole din Biblie, aproape sigur am include şi Geneza 22. Un motiv ar fi că aici este sugerată jertfa umană pentru prima dată. Dumnezeu vrea ca, prin acest incident, să arate omenirii că jertfa umană este greşită. De asemenea, se sugerează că jertfa este necesară pentru mântuirea celor păcătoşi, însă nu există niciun om care să poată realiza această ispășire! Fiul lui Dumnezeu a fost singurul în măsură să îndeplinească cerinţele desăvârșirii impuse de acest imperativ. Pavel va scrie mai târziu: „Dumnezeu nu L-a cruţat pe Fiul Său”, dar observăm că l-a cruţat pe fiul lui Avraam şi nu l-a lăsat pe Avraam să-l omoare pe Isaac.
Acest capitol poate fi comparat cu Psalmul 22 şi cu Isaia 53. Prima dată când am înţeles aceste adevăruri ce indică spre crucea lui Hristos, am fost uimit! Nu doar naşterea, dar şi această jertfire a lui Isaac prezintă asemănări cu viaţa lui Isus Hristos.
Apostolul Iacov face o afirmaţie referitoare la acest aspect, ce pare să contrazică alte pasaje din Biblie: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?” (Iacov 2:21). Dar Pavel spune în  Romani 4: „Ce vom zice, dar, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? «Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.»“ (Rom. 4:1–3). Cine are deci dreptate: Pavel sau Iacov? Eu zic că amândoi!
În primul rând, observăm că amândoi vorbesc despre acelaşi lucru – credinţă. Iacov vorbeşte despre faptele făcute prin credinţă, nu de cele făcute pentru lege. Pavel vorbeşte despre justificarea înaintea lui Dumnezeu şi citează din Geneza 15, când Avraam abia începea viaţa de credinţă. În acel moment Dumnezeu, care îi cunoştea inima, a văzut că „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” (Gen. 15:6). Îl vedem pe Avraam căzând de multe ori şi probabil că vecinii lui ar fi spus: „Noi nu vedem că e un om neprihănit”. Dar când a venit ziua în care Avraam l-a luat pe fiul său Isaac şi l-a dus să fie jertfit pe altar, până şi cel mai împietrit filistean ar fi fost nevoit să recunoască faptul că Avraam şi-a demonstrat credinţa prin fapte. Iacov spune că Avraam a fost considerat neprihănit prin (astfel de) fapte. Dar întrebarea care se pune este: chiar l-a jertfit Avraam pe Isaac pe altar? Știm bine că nu, dar a fost gata s-o facă! Faptul că era dispus să facă lucrul acesta demonstrează că Avraam a avut credinţă. Despre asta vorbeşte Iacov. El subliniază faptele de credinţă din capitolul 22 din Geneza, iar Pavel vorbeşte despre credinţa pe care Avraam o avea în inima lui în capitolul 15.
După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis: „Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. (Gen. 22:1)
Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam şi l-a pus să facă ceva greu și neobișnuit. Și pe noi Dumnezeu ne pune uneori la încercare, dar El nu ne ispiteşte niciodată. Iacov explică foarte bine acest lucru în primul capitol din epistola sa – citiți-l!
Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.” (Gen. 22:2)
Aflăm în capitolul următor că Sara avea 127 de ani când a murit. Corelând informațiile, aș spune că Isaac nu mai era un băieţel când s-au întâmplat toate acestea. Sara avea 90 de ani când l-a născut pe Isaac şi a murit la 127 de ani, asta înseamnă că Isaac avea 37 de ani când a murit mama sa... Dacă moartea ei a survenit la scurtă vreme după evenimentele relatate în Geneza 22, unde Isaac este numit „băiat”, aș putea afirma că e posibil ca fiul Sarei să fi avut chiar și treizeci-treizeci și ceva de ani!
Observaţi ce sentimente profunde există (atât la Avraam, cât şi la Dumnezeu): „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti”. Rezistă și se impune iar paralela cu Isus: „Ia pe fiul tău”... Isus este Fiul în Sfânta Treime. „Pe singurul tău fiu pe care-l iubeşti...” Isus afirmase cu hotărâre: „Tatăl Mă iubeşte”.
„Du-te în ţara Moria...” Mulţi sunt de părere că această ţară Moria este locul unde a fost construit Templul mai târziu şi, de asemenea, Muntele Moria este înălțimea Golgotei – locul unde Domnul Isus a fost jertfit, chiar în afara zidurilor cetăţii. Când am fost în Ierusalim am avut senzaţia că Templul şi Golgota nu sunt foarte departe una de alta. Sunt oarecum pe aceeaşi culme... care, da: a fost remodelată, s-a construit un drum pe acolo, dar este aceeaşi culme numită Moria. Nu pot să spun că a fost exact acelaşi loc, pentru că nu avem de unde şti asta, dar a fost pe aceeași înălțime pe care Avraam l-a adus jertfă pe Isaac.
„Adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.” Arderea de tot era tipul de jertfă practicat până când a fost dată legea mozaică. Atunci au fost prevăzute jertfele pentru vină şi pentru păcat. Mențiunea de aici indică tot spre Isus Hristos. Se sugerează aici jertfirea unei persoane, şi se ridică întrebarea: Este, jertfirea oamenilor, corectă sau greşită? Răspuns: este greşită din punct de vedere moral. Dacă v-aţi fi întâlnit cu Avraam atunci şi l-aţi fi întrebat: „Unde te duci, Avraam?” Ţi-ar fi răspuns: „Să-l jertfesc pe Isaac.” Şi l-aţi fi întrebat atunci: „Nu ştii că acest lucru este greşit?” Avraam ar fi răspuns: „Ba da, am înţeles că acest lucru este greşit. Ştiu că popoarele păgâne din locul acesta oferă jertfe umane, dar nu cred că acest lucru place Domnului!” L-aţi fi întrebat în continuare: „Atunci de ce faci asta?” Şi v-ar fi explicat: „Pentru că Dumnezeu mi-a cerut-o! Nu înţeleg de ce... Dar umblu cu El de vreo cincizeci de ani şi până acum nu m-a dezamăgit niciodată, şi tot ce mi-a cerut vreodată să fac s-a dovedit a fi cea mai bună opțiune! Nu înţeleg, dar voi merge pe mâna Domnului până la capăt... și cred că El mi-l va înapoia cumva pe Isaac! Nu știu cum, dar sunt convins c-o va face!”
Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă, a pus şaua pe măgar şi a luat cu el două slugi şi pe fiul său, Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot şi a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu. A treia zi, Avraam a ridicat ochii şi a văzut locul de departe. (Gen. 22:3-4)
Le luaseră trei zile să ajungă până acolo, deci spus altfel: Isaac este returnat lui Avraam viu după trei zile, ca şi cum ar fi fost adus înapoi dintre morţi. Aşa a văzut Avraam lucrurile: Isaac i-a fost înapoiat, ca înviat din morți. Din nou o imagine profund profetică!
Şi Avraam a zis slugilor sale: „Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la voi.” (Gen. 22:5)
Ce urma să se întâmple îi privea doar pe Avraam şi Isaac, era între tată şi fiu. Să ne gândim că Dumnezeu l-a exclus pe om din tot ce s-a întâmplat la cruce. În timpul celor trei ore de întuneric, crucea a devenit altarul pe care Mielul lui Dumnezeu a luat asupra Sa păcatele omenirii. Aceste lucruri s-au petrecut între Tată şi Fiu, la cruce. Omului nu i s-a permis să intervină în aceste evenimente. La fel au stat lucrurile cu Avraam şi Isaac, protagoniștii acestei întâmplări. Citim mai departe (Gen. 22:6)
Avraam a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiului său, Isaac, şi a luat în mână focul şi cuţitul. Şi au mers astfel amândoi împreună.
Focul se referă la judecată, iar cuţitul la aplicarea judecăţii şi la jertfă. Continuând paralelismul, nu uităm că și Isus Şi-a cărat crucea.
Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: „Tată!” „Ce este, fiule?”, i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” „Fiule”, a răspuns Avraam, „Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.” Şi au mers amândoi împreună înainte. (Gen. 22:7-8)
Mai încolo, în versetul 13 vom vedea că un berbec a fost găsit prins într-un tufiş şi Avraam l-a oferit ca jertfă. Avraam spusese că Dumnezeu Se va îngriji de miel, ori nu de miel a fost până la urmă vorba, ci de un berbec – este o diferenţă. Adevăratul Miel a fost oferit, de fapt, secole mai târziu, mă refer la Mielul identificat de Ioan Botezătorul, atunci când a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Prin urmare, cuvintele acestea ale lui Avraam: „Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.” – sunt profetice.
Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar şi a aşezat lemnele pe el. A legat pe fiul său, Isaac şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. (Gen. 22:9)
Repet, personal nu cred că Isaac era vreun băiețel plăpând când Avraam îl leagă şi îl pune pe altar... cred că, dacă ar fi dorit, ar fi putut să i se împotrivească, să-l dovedească pe Avraam. Dar Isaac se supune! La fel Domnul Isus când a mers la cruce: „Facă-se nu voia Mea, ci voia Ta!” El S-a așezat pe cruce pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Copleșitor!
Apoi Avraam a întins mâna şi a luat cuţitul ca să înjunghie pe fiul său. (Gen. 22:10)
Fiecare din încercările precedente contribuise la întărirea credinței lui Avraam, chiar dacă fusese vorba și de suferință. Îşi părăsise familia când a plecat din Ur. Apoi a fost despărțirea de Lot, nepotul lui. Apoi a urmat încercarea cu Ismael – pe care fusese nevoit să-l alunge, deși îl iubea. Acum, Avraam trece prin cea mai grea încercare a vieţii lui, testul suprem al credinţei: Dumnezeu îi cere să-l jertfească pe Isaac. Nu înțelegea ce se întâmplă, pentru că Dumnezeu îi spusese că „numai din Isaac va ieşi o sămânţă”... dar era hotărât să meargă până la capăt făcând ce îi cerea Dumnezeu, sacrificarea lui Isaac.
Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: „Avraame! Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (Gen. 22:11-12)
Nu credeți că Dumnezeu ştia deja că Avraam se teme de El?! Acțiunile și atitudinile lui o dovediseră... Așa cum, cu ceva timp în urmă, constatase credinţa pe care o avea Avraam. Dumnezeu îţi cunoaşte inima – ştie dacă eşti sincer sau nu – dar prietenii şi vecinii tăi nu ţi-o pot cunoaşte. Ei nu pot să vadă decât faptele tale. Acesta este motivul pentru care Iacov spune: „credinţa fără fapte este moartă”; credinţa trebuie să se vadă!
Dacă Dumnezeu l-a încercat pe Avraam, cred că orice om care este chemat de Dumnezeu, mântuit și folosit în vreun fel de Dumnezeu, va fi pus la încercare. El ne pune la încercare pe mine şi pe tine, iar scopul și rezultatul acestor încercări trebuie să fie întărirea credinţei noastre, creşterea noastră spirituală, îndeplinirea planului divin cu noi. Dumnezeu îl trece pe Avraam prin cea mai grea încercare, iar după aceasta nu-i va mai cere nimic.
Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său. (Gen. 22:13)
Din Eden până la Golgota, soluţia a fost jertfa animală, care arată spre jertfa lui Hristos. Dumnezeu nu a acceptat niciodată jertfe umane; dar, când Fiul Lui a venit pe lume, El a mers la cruce şi a murit pentru păcatele omenirii. „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Rom. 8:32). Crucea a devenit altarul pe care Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit pentru a lua asupra Sa toate păcatele omenirii. Este foarte important să înţelegem acest aspect.
Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice şi azi: „La muntele unde Domnul va purta de grijă”. (Gen. 22:14)
Geografia nu-și stabilise toate toponimele, așa că oamenii continuau să asocieze anumite locuri cu întâmplările semnificative petrecute acolo. Avraam pune un nume acestui loc, unde mulţi oameni cred că a fost construit mai târziu templul lui Solomon. Golgota, locul în forma unui craniu, este pe aceeaşi culme pe care a fost construit templul. Acolo, Avraam l-a jertfit pe fiul său şi tot acolo a fost răstignit Domnul Isus Hristos. Este un lucru minunat acesta. Avraam denumeşte acest loc Iehova-Iire, adică Domnul va purta de grijă. Aici a intervenit Dumnezeu în favoarea lui.
Aici la Golgota s-a semnat cu sânge intervenția mântuitoare, eliberatoare, a lui Dumnezeu în beneficiul fiecăruia dintre cei ce cred că ce a fost nevoie s-a făcut – tot ce mai trebuie este credința și încrederea personală!
Mă rog s-o ai și tu, dragă prietene, mulțumesc că m-ai însoțit până la capătul episodului de azi. Și mulțumim împreună lui Dumnezeu – inclusiv pt. că ne va permite să ne reîntâlnim și data viitoare – mai avem destule să aflăm din Cuvântul Lui minunat, Biblia!
Pe curând deci!