Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, cred că fiecăruia vă plac sărbătorile (inclusiv pt timpul liber pe care ni-l oferă)... dar cred că nu mulți ați... ucide pentru o sărbătoare! Sigur, atitudinea contemporană mult mai relativă, mai relaxată, mentalitatea occidentală mai permisivă ne apără mai bine de asemenea excese... și sigur că nu înțelegem ostilitatea dusă până la ură și dorință de exterminare pe care au avut-o față de Isus conaționalii Săi, doar pentru că „îndrăznea” să forțeze litera Legii, și să pună viața și sufletul omului mai presus de ritualism, religiozitate și tradiționalism rigid. Dar aceasta era realitatea sec. 1 în Orientul mijlociu, și cu asta a avut Domnul de luptat în chiar poporul și țara în care Se născuse ca Om!
Vă reamintesc, suntem în Evanghelia după Ioan, am trecut de primele patru capitole... capitolele 5-10 prezintă atitudinea Domnului Isus față de principalele sărbători iudaice. Mesajul Lui și maniera Sa de lucru par să vină în contrapunct cu Legea și ritualurile iudaice – și vedem în cap. 5 relația și atitudinea Mântuitorului în raport cu Sabatul, în cap. 6 – cu Paștele; cap. 7 se va desfășura pe fundalul sărbătorii Corturilor, iar cap. 10 se va ocupa de Hanuka (sărbătoarea luminilor, oarecum simultană cu Craciunul creștin!)
Vă reamintesc: data trecută am văzut că polemica declanșată cu liderii religiei iudaice – și care va instala o tensiune ce va tot escalada, până la Golgota! – pleacă de la o vindecare... săvârșită într-o zi de sabat! Domnul denunță aici excesul tradiționalismului și formalismului, și afirmă prin vorbă și faptă că sabatul nu poate fi mai prețios ca viața omului! Ne-am despărțit data trecută în ecourile acuzației liderilor iudaismului militant: „dezlega ziua Sabatului... zicea că Dumnezeu este Tatăl Său... şi Se făcea, astfel, deopotrivă cu Dumnezeu.” (Ioan 5:18) fapt pentru care nici nu-și mai ascund intențiile de a-L elimina.
Drept răspuns, Domnul Isus face câteva afirmaţii absolut uimitoare referitoare la Persoana Sa. Datorită acestor afirmaţii, avem și putem folosi versetul 24 din Ioan 5 pentru a prezenta Evanghelia. Să vedem care sunt aceste afirmaţii... Prima:
Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând, şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai. (Ioan 5:19)
Domnul Isus spune că El este Dumnezeu şi poate face tot ce face Dumnezeu. Între Tatăl ceresc şi Fiul Său există o armonie perfectă. Prin urmare, acuzaţia care I s-a adus era absurdă. Fiul nu Îl contrazice în niciun fel pe Tatăl, şi nici Tatăl nu Îl contrazice pe Fiul. Isus face numai ce face Dumnezeu. Isus poate ierta păcatele. Mai departe, El spune că există o relaţie personală şi intimă, bazată pe dragoste și transparență totale, între Tată şi Fiu.
Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi. (Ioan 5:20)
A doua afirmaţie:
În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. (Ioan 5:21)
Ca Domn și izvor al vieții, Isus poate da viaţă cui vrea. Dacă Tatăl învie morţii, şi Fiul va învia morţii. Astăzi auzim multe despre darul vindecării, dar pe vremea aceea darul vindecării implica şi capacitatea de a învia morţii. Pavel a înviat morţi; la fel şi Petru. Domnul Isus le dăduse acest dar. Era un dar apostolic al vindecării şi al învierii morţilor, dar care a dispărut o dată cu apostolii. Dar Domnul Isus a înviat morţi. El a făcut acest lucru pentru că este Dumnezeu. Iar ceilalţi care au făcut-o, în Numele Domnului Isus au făcut-o!
A treia afirmaţie:
Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului (Ioan 5:22)
Voi puteţi avea viaţa veşnică, dacă auziţi Cuvântul lui Dumnezeu şi îl credeţi. De ce? Pentru că Domnul Isus face tot ce face Dumnezeu; pentru că El învie morţii şi pentru ca El îi va judeca într-o zi pe toţi oamenii. Mântuiţi sau pierduţi, toţi vom compărea înaintea Lui. Credincioşii se vor prezenta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos pentru a primi răsplată (vezi 2 Cor. 5:10). Cei pierduţi vor fi înaintea Lui la scaunul de judecată mare şi alb (vezi Apoc. 20:11). Reţineţi că, la prima Sa venire, Domnul Isus n-a venit să judece... dar va veni ca Judecător a doua oară, şi atunci toată judecata Îi va fi încredinţată Lui!
Este foarte clar că Isus este arătat a fi egalul lui Dumnezeu!
...pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis. (Ioan 5:23)
Pe baza acestor trei afirmaţii, pe baza acestor trei principii, Domnul Isus face afirmaţia nemaipomenită și-atât de puternică din versetul 24, cuvinte folosite atât de mult în lucrarea de evanghelizare. Este foarte bine că acest verset este așa de utilizat, dar ar trebui să ne amintim de fiecare dată şi cele trei definiții hristice care stau la baza lui: Isus este Fiul lui Dumnezeu; Isus este Domnul vieții; Isus este Judecătorul!
Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă (Ioan 5:24).
Observaţi că Isus spune: „are viaţa veşnică“, la timpul prezent deci. Cel credincios nu vine la judecată, nu este condamnat, ci a trecut de la moarte la viaţă. Aceasta este în sine o promisiune nemaipomenită, dar cel mai important este Cine face această promisiune!
Odată demult, într-un atelier un muncitor s-a ridicat în picioare şi a citit colegilor aflați într-un moment de odihnă cuvintele din Mat. 11:28 „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Mt. 11:28). Un alt bărbat s-a ridicat de la locul lui și a comentat scurt și înțelept: „Foarte frumoase cuvinte... dar cine le-a spus?”
Spun și eu la fel: bune și frumoase cuvintele acestea: „cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”, dar – cine le-a spus? Hristos tocmai făcuse trei afirmaţii referitoare la Sine, și care constituie temelia acestui verset: că este Dumnezeu (v. 19); că învie morţii (v. 21); că va judeca pe toţi oamenii (v. 22)... ori, tocmai identitatea Lui absolut unică face ca aceste cuvinte să fie minunate! Și nu Și-a epuizat rezervorul de valori! Pentru că și în continuare, Domnul Isus ne prezintă o altă afirmaţie la fel de impresionantă:
Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta vor învia... Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Ioan 5:25, 28)
Ce vrea să spună, în versetul 25, prin cuvintele: „vine ceasul, şi acum a şi venit”? Ei bine, noi suntem acum în vremea acestui ceas care vine... Versetul 28 arată clar că ceasul nu a venit încă, dar că „vine ceasul”... e sigur și inevitabil! Ideea este că ceas de ceas, zi de zi scurtează distanța până la ceasul/momentul când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care-l vor auzi – vor trăi!
Dacă noi ne aflăm în apropierii acestui ceas care vine, ce a vrut Isus să spună prin cuvintele: „şi acum a şi venit”? Cine sunt morţii care Îi aud acum glasul? În Ioan 11, unde avem înregistrată învierea lui Lazăr, Domnul Isus le spune surorilor acestuia: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25, 26). „Chiar dacă ar fi murit...” Se referă aceasta la faptul că cei din mormânt pot auzi? Nu. Aici este vorba despre moartea spirituală. Moartea este despărţirea de Dumnezeu. Va veni ceasul când cei care sunt în mormânt Îi vor auzi glasul şi vor trăi, dar acum este ceasul când cei morţi din punct de vedere spiritual Îi aud glasul şi vin la viaţă. Pavel le-a scris creştinilor din Efes spunându-le că au fost morţi în greşelile şi în păcatele lor. Aceasta este starea spirituală a fiecărui om fără Hristos. Dar El ne spune aici (vers. 24): „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Aceasta este viaţa pe care El o dă. Aşadar, în versetele 25 şi 28, Isus ne spune despre două lucruri diferite, chiar dacă asemănătoare: acum este ceasul în care Domnul Isus Hristos dă viaţă spirituală. Se apropie ceasul când El îi va învia pe cei morţi din mormintele lor.
Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului. (Ioan 5:26–27)
Pentru că este sursă a vieții, Domnul Isus este un dăruitor de viaţă. El nu numai că are viaţa în Sine, ci o şi dă. De asemenea, El are dreptul de a pune în aplicare judecata. Domnul Isus a venit prima dată ca Mântuitor, nu pentru a judeca, dar a doua oară va veni în calitate de Judecător. Atunci, cei din morminte Îi vor auzi glasul.
Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată. (Ioan 5:28-29)
Aici sunt menţionate două învieri. Cartea Apocalipsa este mai clară în această privinţă şi descrie atât împlinirea primei învieri (Apoc. 20:4-6), cât şi a celei de-a doua (Apoc. 20:11-15). Prima înviere este a tuturor celor mântuiţi – prima etapă din planul lui Dumnezeu. Noi numim aceasta Răpirea bisericii. „Răpire” este o traducere potrivită pentru cuvântul grecesc harpazo. Pavel a folosit acest cuvânt în 1 Tesaloniceni 4:17 unde spune că noi vom fi „răpiţi”. Această Răpire va avea loc la un moment dat în viitor. Nu se precizează momentul sau perioada, şi nu sunt oferite nici semne pentru acest eveniment – deci poate avea loc oricând. El îi va chema pe ai Lui din această lume, atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi. Aceasta este prima înviere. Apoi, în vremea necazului cel mare mulţi creştini vor deveni martiri. Ei vor fi înviaţi la sfârşitul perioadei marilor nenoriciri împreună cu sfinţii Vechiului Testament. Aceasta face parte tot din prima înviere. Aceştia vor fi înviaţi pentru a trăi veşnic pe acest pământ. Aceasta este restaurarea vieţii, aşa cum a numit-o Domnul nostru.
Apoi urmează învierea tuturor necredincioşilor pentru judecata în faţa Marelui Scaun de domnie Alb. Aceştia au dorit să fie judecaţi după faptele lor... şi aşa va fi! Cu toţii vor sta în faţa Dumnezeului cel drept şi neprihănit, vor avea ocazia să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt şi să-şi susţină cazul. Dar Dumnezeu i-a avertizat: nimeni nu va fi salvat în această judecată. Doar cei pierduţi sunt aduşi aici şi vor fi judecaţi după faptele lor, deoarece pedeapsa are mai multe niveluri (vezi Luca 12:47-48).
Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis. (Ioan 5:30)
Domnul Isus recunoaște (nu Se laudă aici): „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi”. Este vorba de limitarea auto-impusă atunci când a venit pe acest pământ şi a luat asupra Lui umanitatea noastră. Isus Hristos a venit pe pământ în trup de om ca să facă voia Tatălui, nu voia Lui Însuşi.
Acesta este exemplul pe care ar trebui să-L urmăm şi noi astăzi. Noi avem o voinţă proprie, naturală, care n-are cum să fie ascultătoare faţă de Dumnezeu. Noi nu putem fi ascultători faţă de Dumnezeu, pentru că în realitate suntem răzvrătiţi faţă de El. Aceasta este starea în care vine pe lume fiecare om, şi acesta este și motivul pentru care i-a spus Domnul Isus lui Nicodim că trebuie să se nască din nou. Cei care trăiesc după firea pământească nu sunt pe placul lui Dumnezeu. „Ce este născut din carne, este carne şi ce este născut din Duh, este duh” (Ioan 3:6). Noi avem nevoie de „naşterea din nou”, pentru că vechea noastră fire este incorigibilă. Este răzvrătită şi nu ascultă de Dumnezeu. Această fire defilează cu afişe de protest înaintea porţilor cerurilor încă de la ieşirea omului din grădina Edenului.
Domnul nostru ne arată în continuare că există martori care susţin afirmaţiile sale.
Dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Este un Altul care mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că mărturisirea pe care o face El despre Mine este adevărată. (Ioan 5:31-32)
Scriptura stipulează că mărturia unei persoane trebuie să fie susţinută de doi sau trei martori, pentru a fi luată în considerare. „Eu depun mărturie pentru mine însumi” nu este o mărturie primită în faţa curţii de justiţie. Dar situaţia este alta dacă se afirmă că „Este Altcineva care mărturiseşte despre Mine”. Domnul Isus nu Se referă aici la mărturia lui Ioan Botezătorul. Ascultătorii Săi se vor fi gândit imediat că poate este vorba despre el, dar Domnul Isus arată foarte clar că nu Se referă la un martor din rândul oamenilor.
Voi aţi trimis la Ioan, şi el a mărturisit pentru adevăr. (Ioan 5:33)
Acum El spune că Ioan Botezătorul a mărturisit într-adevăr despre El. Acesta este un martor pe care ei îl cunoşteau. Dar Domnul face referire la alt Martor, unul care nu este dintre oameni, şi astfel El are doi martori care-L pot recunoaşte.
Nu că mărturia pe care o primesc Eu vine de la un om; dar spun lucrurile acestea pentru ca să fiţi mântuiţi. (Ioan 5:34)
Domnul Isus invocă o mărturie mai înaltă decât cea a omului. Totuşi, El îi atribuie lui Ioan Botezătorul una dintre mărturii. Deşi în această traducere se spune că Ioan este lumina, mai potrivit ar fi să se folosească termenul de „lampă“. Aceasta ar fi o traducere mai exactă. Vedeţi voi, Isus este Lumina; Ioan a fost martorul, purtătorul de lumină, lampa Lui.
Ioan era lumina care este aprinsă şi luminează şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui. Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan, căci lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis. (Ioan 5:35-36)
Aici vedem că referinţele pe care le putea prezenta Domnul Isus întru susținerea Sa erau minunile făcute de El. După mine, ideea că există astăzi oameni care au aceeaşi putere ca Isus este o blasfemie. Minunile pe care le-a făcut El veneau să confirme că Isus este cine spune că este... şi să fiţi convinşi că nu au fost numai câteva vindecări izolate! El nu a organizat servicii speciale de vindecare. Isus nu primea niciun fel de daruri. El Se ducea în mijlocul mulţimilor şi bătea drumurile în lung şi în lat, nu stătea într-un loc aşteptând să se facă o coadă mare de oameni la uşa Lui. Pe unde trecea El, oamenii erau vindecaţi. Am subliniat acest lucru pe parcursul studiului nostru asupra Evangheliilor, şi îl repet şi acum, întrucât este un lucru foarte important: nu au existat numai câteva zeci sau sute de vindecări. El a vindecat mii de oameni. Acest lucru era uşor de demonstrat. Nimeni din vremea aceea nu contrazicea faptul că El a făcut vindecări – trebuia să fii nebun să susţii asta. Numai astăzi, la peste două mii de ani de atunci se găsesc oameni care stau în biblioteci prăfuite din New York, la mii de kilometri distanţă de acele locuri, şi scriu cărţi în care declară că ei nu cred că Isus a făcut minuni... ba chiar încearcă să argumenteze asta! Dar nu reușesc să dovedească nimic, și nu conving pe aproape nimeni... Minunile și lucrările Lui extraordinare erau referinţele prin care putea confirma faptul că Tatăl Îl trimisese!
Şi Tatăl, care M-a trimis, a mărturisit El Însuşi despre Mine. Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa şi Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeţi în Acela pe care L-a trimis El. Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. (Ioan 5:37-39)
Acest ultim verset este interpretat greşit de foarte multe ori. Nu este un imperativ, este un indicativ... dacă vreți: o mustrare! Domnul nu vrea să spună că e rău să cercetezi Scriptura, ci s-o cercetezi și să n-o-nțelegi! Să crezi că important e s-o parcurgi, ca să primești automat viața veșnică... și nu-ți dai seama că nu actul lecturii Bibliei te mântuiește, ci Persoana către care indică fiecare filă a Scripturii – Domnul Isus. Viața veșnică se obține prin întâlnirea personală – mediată de Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu – cu Fiul lui Dumnezeu, și acceptându-L pe El ca Mântuitor și Domn personal. În această formulare din vers. 39, Domnul nu-i îndeamnă să facă ceva, ci le atrage atenția că nu găsesc pentru că nu știu ce caută... sau nu caută unde trebuie, ceea ce vor să găsească... Fiecare persoană trebui să înţeleagă că Scripturile mărturisesc despre Isus. Pe El trebuie să-L descoperi în Biblie – model și sursă de sfințenie, deci de viață veșnică! Iar dacă nu-L afli pe Isus în Biblie, orice altă căutare, în orice altă parte (sau carte) – este fără sens, zadarnică, degeaba!
Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa! (Ioan 5:40)
Scripturile vorbesc despre Domnul Isus Hristos, dar cei ce nu vor să știe de El (fie ei conducători religioşi sau oameni fără pretenții de spiritualitate) nu vor vrea să-L întâlnească. Unii nu pot, iar alții nu vor să recunoască ori să accepte esenţialul!
Eu nu umblu după slava care vine de la oameni. Dar ştiu că n-aveţi în voi dragoste de Dumnezeu. Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi. (Ioan 5:41-43)
Câtă vreme Isus este totuna cu Tatăl, a fi împotriva Fiului înseamnă a fi împotriva lui Iahweh – ori, spune-i unui evreu că nu-L iubește/ascultă pe Dumnezeu, și ți l-ai câștigat de neprieten (să spun doar atât!) Și iată că Domnul le vorbește direct și-i pune laolaltă cu necredincioșii pe cei ce se pretind religioși, dar nu-L primesc pe Mesia Hristos! Va sosi şi ziua în care va apărea Antihristul, şi vai ce bine și frumos și repede îl vor primi! Pe Hristos L-au respins... iar când Antihristul va veni în numele lui însuşi, cu tot cortegiul de figuri amăgitoare și lucrări de rătăcire – lumea îl va primi!
Durerea Domnului Isus era nu că oamenii nu-I dădeau cinste (El nu căuta slava oamenilor!), ci că dădeau cu piciorul la șansa de iertare și viață veșnică! El mergea spre Golgota, ca încununare a prețului pentru mântuirea oamenilor, dar aceștia nu credeau în El!
Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu? (Ioan 5:44)
Conducătorii religioşi căutau aplauzele oamenilor. Și-n unele biserici de azi, linguşeala este un blestem încă în floare, și-o realitate care nu face nimănui cinste... Unii învăţători vor mai degrabă să spună şi să audă complimente, decât să vestească adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu caută neapărat și exclusiv „slava care vine de la singurul Dumnezeu”.
Să nu credeţi că vă voi învinui înaintea Tatălui; este cine să vă învinuiască: Moise, în care v-aţi pus nădejdea. Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar, dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:45-47)
Acesta este un alt lucru foarte important. Când am studiat Pentateuhul, am încercat să-L găsesc și să-L arăt pe Domnul Isus... și chiar dacă n-am reușit de pe fiecare pagină, cred cu tărie că nu din cauza Lui, ci din a mea – pentru că El este realmente prezent pe fiecare pagină a Scripturii! Domnul Isus spune că Moise a scris despre El. Eu cred că Domnul Isus era prezent și-n cele scrise pe sulurile din vechime, ca și pe fiecare pagină a Bibliei mele, și-a fiecăruia din dvs. Credeți lucrul acesta? Ați face bine să credeți, și să vă încredeți în adevărul Cuvântului și-n realitatea Persoanei slăvite a Domnului Isus!
Așadar, când cineva atacă Vechiul Testament, fiţi atenţi: este un atac subtil asupra Domnului Isus Hristos. Din păcate sunt mulţi oameni nechibzuiţi care pun la îndoială Vechiul Testament, fără să-şi dea seama ce fac. Este la fel ca unul care ar săpa la temelia unei case. Și dacă l-ar întreba cineva: „De ce vrei să distrugi temelia? Doar și tu locuieşti aici, nu?” „Da, dar eu stau la etaj!” Tare mi-e teamă că mulţi oameni nechibzuiţi spun: „Dar eu locuiesc în Noul Testament”. Vechiul Testament este temelia! Domnul Isus a spus: „Dacă nu credeţi ce a scris Moise, cum veţi crede cuvintele Mele?” Ele merg mână în mână, nu le putem separa. Vă doresc credință, dragoste și putere de ascultare a întregului Cuvânt al lui Dumnezeu! Cu ajutorul Lui, sper să continuăm să-l parcurgem și data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați asc., intrați bine în substanța acestei solide scrieri nou-testamentare care este Evanghelia după Ioan, cred că deja ne-am lămurit de ce este considerată astfel... așa că așteptările noastre pot fi pe bună dreptate tot mai mari... și veți vedea: vor fi împlinite, prin modul în care se dezvoltă în continuare atât narațiunea, cât și prin aportul spiritual consistent, datorat în special intervențiilor Mântuitorului...
Doar în această Evanghelie găsim redată detaliat și afectuos relația atât de strânsă, eficientă, caldă (și cuvintele pălesc!) dintre Tatăl Ceresc și Fiul Său, Logosul întrupat (prin dragoste și golire de Sine, în ascultare de planul divin pentru mântuirea omului). Vă amintiți probabil că – precum în episodul trecut bunăoară – El folosea expresii și argumente (inclusiv fapte/acte) pe care le găsim doar în această Evanghelie și prin care Își atestă calitatea de Fiu al lui Dumnezeu... iar lucrarea Sa absolut specială este confirmată inclusiv prin mărturii, atât divine cât și umane! Să nu uităm, este Dumnezeu care mărturisește despre Fiul; este Fiul care mărturisește despre Tatăl; este Scriptura, care mărturisește despre planul de mântuire; este Ioan Botezătorul care mărturisește despre Mesia Împăratul; sunt (pe lângă învățăturile de mare acuitate și înțelepciune duhovnicească și practică) chiar lucrările miraculoase săvârșite de Domnul Isus – mărturii autoritare și indiscutabile ale autorității lucrării și Persoanei Mântuitorului. Vă reamintesc, Ioan își construiește prima parte a Evangheliei pe șapte asemenea semne: am luat notă deja de trei (schimbarea apei în vin, cap.2; vindecarea fiului slujbașului împărătesc, cap. 4; vindecarea slăbănogului de la Betesda – cap. 5); următoarele două vor fi incluse în cap. 6 în care intrăm azi; iar ultimele două vor fi vindecarea orbului din cap. 9 și învierea prietenului său Lazăr – în cap. 11 (sper să primim de la Dumnezeu favoarea de a desprinde la momentul potrivit învățăturile corespunzătoare și din acele pasaje, la momentul potrivit).
Sigur că o asemenea influență în creștere continuă, o asemenea poziție unică, teoretică și practică, intransigența, curajul și lipsa de menajamente a Domnului nu puteau fi ușor trecute cu vederea de vârfurile politico-religioase evreiești, care își vedeau periclitată autoritatea – fapt pentru care nu s-au ferit și n-au întârziat să-L combată și să caute momente și metode de reducere la tăcere a lui Isus Hristos. Dar în ciuda acestei reacții, popularitatea Mântuitorului a continuat să crească, și ca urmare a celor redate în cap. 6...
Vom lua act imediat de a patra dovadă a divinității Domnului Isus, menționată de Ioan... dar nu doar o minune, ci chiar două sunt redate în acest miez de forță al lucrării efectiv miraculoase a Fiului lui Dumnezeu, care este cap. 6... care conține, vom vedea însă asta data viitoare, și-un nou set de învățături valoroase și profunde, prin care arătând astfel că e gata să contribuie pe orice cale la convingerea cât mai multora asupra naturii misiunii sale soteriologice (adică mântuitoare).
Hrănirea miraculoasă a unei mari mulțimi este genul de lucrare divină menţionată în toate cele patru Evanghelii. Aici, în context, Domnul Isus va avea și o învățătură solidă, o cuvântare serioasă (de fapt, un dialog didactic intens) pe tema Pâinea Vieţii, aproape imediat după această minune. Cum am mai precizat, o caracteristică a acestei Evanghelii este că Ioan menţionează doar anumite minuni, pe care le numeşte semne, deoarece fiecare atrage atenția asupra a ceva, serveşte unui anumit scop... Vă reamintesc că una din precizările definitorii ale Evangheliei după Ioan este că „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”. Aceste versete (Ioan 20:30-31) sunt considerate de nu puțini cercetători și exegeți chiar cheia întregii Evanghelii a patra (în ordine canonică, desigur).
După aceea, Isus S-a dus dincolo de Marea Galileii, numită Marea Tiberiadei. (Ioan 6:1)
„După aceea” – expresie folosită deja a cincea oară de către Ioan (2:12; 3:22; 5:1; 5:14), și care deschide trei capitole consecutive (5, 6, 7... fapt pt care există semne de întrebare dacă ordinea acestor trei capitole este cea originală!) Apoi, e greu de precizat ce înseamnă efectiv, la ce se referă, cu ce ne ajută... După evenimentele relatate în capitolul cinci, desfășurate în Ierusalim, Domnul a plecat şi a ajuns probabil pe malul de est al râului Iordan. Este aproape sigur că Ioan lăsat nespuse destule alte evenimente și mișcări petrecute între timp... oricum scopul lui n-a fost să ne ofere o biografie completă și cronologică a Omului Isus Hristos. Iar evenimentele sunt menţionate în raport cu alte evenimente menţionate de Ioan, pe care deci trebui să știm să le interpretăm corect. Aşa cum am mai spus, Ioan îşi prezintă evanghelia respectând un calendar şi o hartă. Cel ce S-a coborât din slava cerească, Cuvântul care S-a făcut trup, Cel ce Şi-a aşezat cortul printre noi, Cel ce a umblat pe Marea Galileii, a fost în Cana, în Nazaret, la Capernaum, Betsaida, Ierusalim, Decapole etc.
Aşadar, noi citim că „După aceea Isus S-a dus dincolo de Marea Galileii”. Ioan menţionează că „Paştile, praznicul iudeilor, era aproape” (v. 4). Nu putem ști precis nici măcar dacă acest „după aceea” înseamnă chiar imediat, în aceași săptămână sau după câteva luni... Sunt voci care afirmă că aceste evenimente au avut loc la şase luni sau un an de la cele relatate în capitolul 5. Nu știm sigur... În orice caz, I-a luat ceva timp Domnului să străbată cei peste 100 de km până în Galileea, mai precis până la Marea Galileii – numită și marea Tiberiadei (doar în Ev. după Ioan!), sau lacul Ghenezaret (iar în VT era cunoscută drept lacul Chineret – Numeri 34:11). Și nu doar că ajunge până în aici, dar și traversează această întindere de apă (lungă de vreo 21 km. și lată de vreo 11 km., plasată cu peste 200 m sub nivelul mării, și în care Iordanul intră dinspre nord și din care iese și continuă să curgă spre sud)
Acum El trece Marea Galileii şi se pare că ajunge undeva în partea de nord a mării... și nu în Galileea, ci dincolo de mare, pe țărmul de nord-est se pare, înspre Golan și Basan... sau poate ceva mai la sud, înspre Decapolis...
O mare gloată mergea după El, pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi. (Ioan 6:2)
Timpul verbal folosit aici ne determină să afirmăm că o traducere mai corectă ar fi: „O mare gloată mergea după El pentru că-L vedeau făcând minuni”.
Această mulţime de oameni nu-L urma pe Isus pentru că și-ar fi dorit mântuirea. Ei nu aveau încredere în El. Erau interesaţi doar de minunile pe care le făcea. Aveau nevoie de Isus pentru că El putea să-i vindece. Dar ce să ne mirăm de cei de-atunci, între care Isus abia apăruse, și-ntre care existau păreri împărțite despre El, dacă cei din zilele noastre – după 2000 de ani de atestare – abia dacă acceptă existența istorică a lui Isus... Ei își urmăreau interesele: sănătatea, hrana, viața... nu-i interesa că Isus venise nu pentru a restaura (doar) trupurile. El a dorit și vrea să fie Domn peste inimile noastre. Acesta este motivul pentru care Ioan a afirmat de la bun început (Ioan 2:25) că Isus „n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om.” El nu Se lăsase acaparat de mulţimea din Ierusalim, şi nu Se dedică nici mulţimii care se adunase și acum în jurul Lui. Ca majoritatea celorlalți, și oamenii aceștia doreau să vadă și eventual să beneficieze de minunile pe care El le putea face.
Isus S-a suit pe munte şi şedea acolo cu ucenicii Săi. (Ioan 6:3)
Doar cu indulgență am putea numi munte locul acela... Era o zonă preponderent deluroasă, cu înălțimi cuprinse între 400 și maximum 1000 m, niște șiruri neregulate şi aspre de dealuri tot mai înalte. Locul menţionat aici se pare că era undeva pe malul nord-estic, între Betsaida și ținutul Gherghesenilor, în orice caz nu foarte departe de Capernaum – unde Domnul va reveni curând...
Paştele, praznicul iudeilor, erau aproape. Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut că o mare gloată vine spre El. Şi a zis lui Filip: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?” (Ioan 6:4-5)
Nici nu se așezaseră bine, căutând puțină odihnă și liniște, că ceva se întâmplă... Și ori de câte ori Domnul este de față, de la El începe totul – de astă dată, a reacționat la ivirea unei mulțimi ce se apropia... Ca să vezi ceva, trebuie să-ți ridici ochii – din ale tale, spre ale celorlalți – asta ne învață atitudinea Domnului în acest moment.
Apoi, Filip (care se trăgea chiar din zona aceasta în care se aflau, mai precis din Betsaida) era unul dintre ucenicii tăcuți, el nu avea niciodată multe de spus. Domnul nostru îl scoate din starea lui în acest moment. Veţi vedea în versetul 8 că Filip şi Andrei par să fi devenit buni prieteni. Evident, Andrei şi Filip erau oameni activi, dar tăcuţi, mai degrabă interiorizați. Nu-i prea auzeai vorbind mai mult, pe niciunul dintre ei. Să nu uităm însă că, totuşi, Andrei este cel care l-a adus pe fratele său Simon Petru la Domnul, iar grecii au venit la Filip şi la Andrei când au dorit să-L vadă pe Isus. Filip se pare că a rămas mai apropiat de Andrei, așa că nu-i de mirare că și aici îi găsim împreună.
Dar oare, prin întrebarea pe care i-o adresează Domnul lui Filip, căuta El ajutor, cerea păreri sau soluții? Vă spun, El nu caută niciodată ajutor. Atunci, de ce i-o fi adresat această întrebare lui Filip? Ca și cum se subînțelegea că ei trebuiau să asigura hrana acelor oameni!
Tot Ioan ne răspunde, în versetul următor:
Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că ştia ce are de gând să facă. (Ioan 6:6)
Așa deci: îl punea la încercare pe Filip. Filip s-a uitat la mulţimea care venea – cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. Presupun că trebuie să fi fost cel puţin zece mii de oameni... și se poate spune că era o mulţime apreciabilă, mai ales pentru zona şi epoca aceea. Când Filip i-a văzut venind, nu cred că se gândea la vreo minune. Scopul lui Isus era să testeze credința lui Filip, și s-o întărească prin minunea pe care o preconiza!
Filip I-a răspuns: „Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari, n-ar ajunge ca fiecare să capete puţintel din ele.” (Ioan 6:7)
De ce a menţionat Filip acea sumă fixă de două sute de dinari? Nu cred că suma aceasta reprezenta banii pe care-i aveau la ei în momentul acela. Cred că mai degrabă Filip s-a uitat la mulţime, a evaluat-o rapid în gând și a pronunțat o cifra exorbitantă (Un dinar reprezenta câştigul pe o zi pentru un muncitor obişnuit, deci era vorba de salariul unui om pe vreo opt luni!) ceea ce arată mai degrabă de ce mare minune era nevoie ca să poată spera să potolească măcar un pic foamea atâtor oameni! Și-apoi, și dacă ar fi avut acei bani, de unde să cumpere instant atâta pâine? Era vorba de populația unei cetăți aproape...
Ceilalţi evanghelişti ne spun că ucenicii i-au dat sfaturi Domnului Isus, de parc-ar fi dorit să stea în scaunul de director. I-au spus: „De ce nu dai drumul mulţimii să plece?“ Domnul nostru a răspuns: „Nu le vom da drumul să plece. Îi vom pune să se aşeze şi le vom da să mănânce!” (cf. Luca 9:12-15). Bieții de ei: se așezaseră nepoftiți la biroul directoral, dar ajung să fie ospătarii acestei mulțimi... Dar oare nu pentru asta îi chemase Isus, să slujească?!
Asta mă duce cu gândul la ideea că sunt prea mulţi oameni în biserică în ziua de astăzi care vor o poziţie înaltă, dacă nu să fie văzuți, măcar să poată da dispoziții și „îndrumări”! Vor să aibă un birou, să fie la masa directorilor. Vor să-i spună pastorului ce să facă. Dar nu deţin toate informaţiile necesare şi nici nu au discernământul spiritual. Ei nu conştientizează că ei ar fiecare trebuie să facă lucrarea la care este chemat/trimis de Domnul, și pentru care a fost dotat cu talanți și abilități, și-n legătură cu care a primit și daruri duhovnicești. Și-n ultimă instanță, toți și fiecare ar trebui să fie un slujitor al Evangheliei, să mărturisească despre Domnul – să împartă „pâinea vieții” mulţimii de oameni flămânzi. Dar în loc de asta, de obicei asemenea oameni preferă să dea ei sfaturi și indicații, să atenționeze, să observe, să vorbească fie prea mult, fie ne-ntrebați!
Aici Domnul îl abordează pe Filip, iar acesta spune ce-i trece prin cap în acel moment: că nu sunt pregătiți și nu au de unde să cumpere pâine suficientă.
Cum am spus, dacă Filip a fost întrebat și a deschis totuși gura să răspundă, înseamnă că și Andrei e prin preajmă! Chiar așa, i-auziți-l:
Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: „Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti, dar ce sunt acestea la atâţia?” (Ioan 6:8-9)
Andrei trecuse și el în revistă rapid din ochi mulţimea şi chiar dacă nu avea o cifră, avea totuși o opinie. Presupun că opiniile, dar și studiile sunt importante, dar rareori sunt foarte utile. Îi vedem pe Andrei şi Filip stând împreună. Filip spune că banii pe care-i au nu ajung să-i hrănească pe oameni, iar Andrei adaugă că știa despre un puști care avea ceva de-ale mâncării la pachet: cinci pâinișoare şi doi peştișori... Să nu vă gândiți că erau pâinile mari care se vând astăzi, sau cele pregătite prin familiile de la țară... Erau mai degrabă niște chifle, de dimensiunea unui hamburger. Ajungeau cât pentru un peşte. Atât a putut afla Andrei. Așadar ambii bărbați arătaseră dimensiunile neputinței și nevoii – ambele la fel de uriașe! Cifrele și soluțiile lor defineau un proiect fără speranţă: „ce sunt acestea la atâţia?”
Isus a zis: „Spuneţi oamenilor să şadă jos.” În locul acela era multă iarbă. Oamenii au şezut jos, în număr de aproape cinci mii. (Ioan 6:10)
Aş vrea să vă atrag atenţia asupra faptului că acolo erau cinci mii de bărbaţi. Cred că n-am greși foarte mult estimând că aceștia nu veniseră singuri... dar să nu generaliză... așa cum și femei putuseră veni destule singure, fără bărbați – care erau cei numărați îndeobște... deci putem spune că erau vreo zece mii de guri de hrănit, așa cum nici cincisprezece mii n-ar fi o cifră total deplasată. Iată la ce Se angaja Domnul Isus – să hrănească această mulţime.
A hrăni atâția oameni este cu siguranţă o responsabilitate uriașă. Să spunem că aveţi la dispoziţie doar cinci pâini şi doi peşti... bine, şi două sute de dinari. Dacă unui comitet i s-ar fi înmânat un raport cu aceste resurse şi aceste responsabilităţi, răspunsul ar fi fost „Nu se poate face nimic! Sarcină imposibilă!” Cineva spunea că un comitet e un grup de oameni care nu pot face nimic nici singuri, nici împreună. Un comitet este un grup de oameni care iroseşte resurse și timp – și care finalmente dă un raport de genul: a hrăni aceşti oameni este imposibil.
În această ecuaţie aveţi nevoie de ceea ce eu numesc „aritmetica miracolelor”. Aveţi nevoie de „ridicarea la putere” a lui Isus. Vă spun că, dacă aveţi cinci pâini, doi peşti şi pe Isus, atunci aveţi tot ce trebuie. Fără El, nici salariul pe un an nu vă e de-ajuns!
Isus le-a spus ucenicilor să-i grupeze pe oameni, şi ascultători oamenii s-au aşezat. Marcu menţionează că au stat în grupuri; probabil, cei care deja se cunoșteau, sau veneau din aceleași zone, vor fi stat împreună. Este posibil ca zona din care proveneau să se fi putut identifica după stilul sau culoarea veșmintelor, după un accesoriu sau altul... Tot ce a făcut Domnul nostru, a făcut în ordine, aşa cum se cuvine. Îmi închipui fiecare grup ca pe o pată de culoare pe fundalul verde al ierbii. Cred că dac-aţi fi putut sta pe dealul de vis-a-vis de locul unde se așezase această mulțime de oameni, aţi fi avut o imagine grozavă, ca o cuvertură mozaic... Oriunde intervine Domnul Isus este ordine și disciplină!
Isus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea, le-a dat şi din peşti cât au voit. După ce s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.” Le-au adunat deci şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toţi. (Ioan 6:11-13)
Nu uit că eram student la o universitate (care va deveni apoi foarte liberală), și îmi aduc aminte cum a explicat profesorul meu această minune. El a spus că ucenicii strânseseră toate pâinile şi peştii dinainte şi depozitaseră totul într-o peşteră. Apoi Isus s-a retras spre acea peşteră, iar ucenicii Îi dădeau pâinea şi peştii pe sub mână, care era ascunsă de o robă lungă! Era un fel de truc de magie, abracadabra. Singurul lucru în neregulă cu această explicaţie este că n-are cum să funcţioneze. Ai avea nevoie de mai multă credinţă să crezi aşa ceva, decât să crezi pur şi simplu minunea. În primul rând, unde ar fi găsit o brutărie în zona aceea care să le furnizeze atâta pâine? De unde ar fi făcut rost de atât de mulţi peşti pentru această ocazie? Nu se spune că Andrei sau Petru ar fi mers la pescuit! Și-apoi, nimeni nu se lăudase că va urma o minune, și nici nu anunțase așa ceva – oamenii aceia aveau doar nevoie să-și potolească foamea, nu de minuni!
Explicaţia logică cea mai la-ndemână este totuși că avem de-a face cu o minune. Dacă îl ai pe Isus printre resursele disponibile, ai mai mult decât ai nevoie. Ai 12 coşuri de rămășițe, care nu înseamnă gunoaie! Nu erau firimituri, ci resturi refolosibile, sau sandvișuri/bucăți neatinse... Ştiţi ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că mulţimea a mâncat cât a dorit. Iar în acea zonă şi în acea vreme erau deseori înfometaţi. Erau mulţi oameni în mulţime în ziua aceea care au avut stomacul plin pentru prima dată în viaţa lor. Vedeţi, când Domnul Isus face un lucru, îl face foarte bine.
Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat, acesta este prorocul cel aşteptat în lume.” Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur. (Ioan 6:14-15)
În mod firesc, mulţimea trage concluzia că un așa împărat le trebuie, și că această calitate de a face minuni Îl califică să fie liderul pe care să-L urmeze. Sunt destul de sigur că a trebuit să mai facă o minune: ca să scape de mulţime! Motivul pentru care S-a făcut nevăzut din mijlocul lor este tocmai aceată dorință a lor de a-L proclama rege. „Dar”, ar spune cineva, „nu este El într-adevăr un Rege?“ Da, este adevărat că El S-a născut Rege. Dar nu aceasta este calea și nu acesta momentul în care trebuia să ajungă în poziţia de Rege! Dar și când Se retrage, Domnul rămâne tot în control și cu autoritate supremă:
Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării. S-au suit într-o corabie şi treceau marea, ca să se ducă în Capernaum. Se întunecase, şi Isus tot nu venise la ei. Sufla un vânt puternic şi marea era întărâtată. După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, văd pe Isus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat. Dar Isus le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeţi!” Voiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau. (Ioan 6:16-21)
În celelalte evanghelii se menţionează că Isus i-a trimis pe ucenici cu corabia să traverseze Marea Galileii, iar El S-a dus sus pe munte să se roage. Din moment ce aceste înălțimi puteau ajunge până la o mie de metri, furtuna se poate dezlănțui foarte repede pe Marea Galileii – iar aceasta care se stârnise era o furtună puternică! Când avansaseră 5-6 km pe lac (deci erau aproape de mijloc), L-au văzut ucenicii pe Isus mergând pe apa învolburată. Și le-a fost frică pentru că nu L-au recunoscut. Acelaşi profesor liberal care a explicat minunea înmulţirii pâinilor a încercat să explice şi această minune. Spunea că barca era la ţărm, iar Isus mergea pe mal, iar ucenicii au crezut că El mergea pe apă. Dar Ioan era pescar pe această Mare a Galileii şi o cunoştea bine. El precizează poziţia exactă a corabiei, aşa că ei nu se puteau afla la ţărm.
Isus a venit la ei în mijlocul furtunii. La fel vine Domnul la ai Săi și astăzi. El este mai prezent în vieţile noastre în vremuri de suferinţă şi necazuri – fie și pentru simplul fapt că atunci conștientizăm mai abitir nevoia noastră de El... dar și pentru că El ne-a spus ca în mijlocul necazurilor să îndrăznim, pentru că nu ne va lăsa singuri! Nu înţeleg de ce aşteaptă până la miezul nopţii, până când valurile par că ne copleşesc... dar probabil că abia acelea sunt momentele în care suntem dispuşi să-L ascultăm, să-L vedem! Când furtunile vieţii bat la uşa vieţii noastre, avem parcă inimile mai pregătite să-L primească, nu?!
„Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.” Aceasta poate fi o altă minune, sau poate Ioan a dorit să spună că au ajuns cu corabia fără întârziere pe malul celălalt, întrucât marea era acum calmă. Sau ar putea fi vorba de limbajul dragostei – cu El în barcă, nu a mai părut aşa mult până pe malul celălalt. Nici până la celălalt episod nu mai e mult... ne oprim acum aici, ne despărțim – pt puțină vreme! Cu ajutorul lui Dumnezeu, pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, trecem în partea a doua a unui capitol 6 din Evanghelia după Ioan care debutase în forță, cu două semne miraculoase ale Domnului Isus (înmulțirea pâinilor și umblarea pe marea furtunoasă). De la vers. 22, de unde vom relua contactul cu textul biblic, fiecare rând și replică pregătește cadrul pentru unul dintre discursurile fundamentale ale Mântuitorului din această Evanghelie, în care Își va reafirma calitatea de Fiu al lui Dumnezeu prin intermediul unui simbol predominant în context – pâinea vieții... iar comparația cu mana din vechime atestă superioritatea în toate planurile a lui Isus Hristos.
Vă reamintesc, El Se făcuse nevăzut din mulțimea pe care o hrănise pe săturate în mod miraculos, și care voia să-L declare rege (unul pământesc desigur... dar Isus n-avea și nu are cum să fie împăratul unui grup de oameni interesați doar de a-și umple stomacul!)... și tot în chip miraculos – mergând pe mare – ajunsese pe corabia ucenicilor, și-apoi înapoi în zona din care pelcaseră, mai precis în Capernaum, în Galileea.
Norodul, care rămăsese de cealaltă parte a mării, băgase de seamă că acolo nu era decât o corabie şi că Isus nu Se suise în corabia aceasta cu ucenicii Lui, ci ucenicii plecaseră singuri cu ea. A doua zi, sosiseră alte corăbii din Tiberiada, aproape de locul unde mâncaseră ei pâinea, după ce Domnul mulţumise lui Dumnezeu. Când au văzut noroadele că nici Isus, nici ucenicii Lui nu erau acolo, s-au suit şi ele în corăbiile acestea şi s-au dus la Capernaum să caute pe Isus. (Ioan 6:22-24)
Se pare că oamenii veniseră din partea de sud a Mării Galileii, iar el i-a hrănit aproape de Tiberiada. Apoi ei au venit cu corăbiile până la Capernaum. Se pare că aceasta era situaţia în momentul acela.
Aici Ioan foloseşte prima dată titlul de Domn: „după ce Domnul mulţumise lui Dumnezeu”. Numele pe care-l foloseşte Ioan cel mai des (pentru „Cuvântul... făcut trup” – Ioan 1:14) este Isus: „...şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” (Matei 1:21)
Bineînțeles că oamenii voiau să afle cum reuşise Domnul Isus să dispară dintre ei:
Când L-au găsit, dincolo de mare, I-au zis: „Învăţătorule, când ai venit aici?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi v-aţi săturat. (Ioan 6:25-26)
Isus nu răspunde direct întrebării lor, ci pătrunde dincolo de suprafaţă, la motivul real pentru care Îl căutau oamenii. Cuvântul pe care-l foloseşte Isus aici nu este „pâini“, ci unul care înseamnă nutreţ, hrană... „Vă preocupă numai să aveţi burţile pline!” le spune El, și continuă cu o atenționare care străbate veacurile și culturile:
Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui.” (Ioan 6:27)
Daţi-mi voie să traduc în limbajul zilelor noastre (aceasta nu este o traducere ci doar o încercare de a sublinia înţelesul): omul nu se hrănește numai cu pâine... nu mai lucraţi doar pentru mâncarea care trecătoare, strângeți și ce rămâne pentru viaţa veşnică, hrana pe care v-o dă Cuvântul întrupat, Fiul Omului – căci pe El L-a desemnat Dumnezeu Tatăl responsabil cu mântuirea!
Amintiți-vă că Domnul Isus a abordat-o la fel şi pe femeia de la Sihar; ea dorea apă, așa cum aceşti oameni doreau pâine. Sunt două ingrediente esențiale pentru viață. În plan duhpvnicesc, Isus este atât Pâinea cât şi Apa. Observaţi că el se foloseşte de aceste elemente comune. El este Cuvântul... făcut trup. Cum putem explica asta? Isus, Cuvântul, coboară la noi şi ne vorbeşte într-un mod în care-L putem înţelege: El Se prezintă ca Apă a Vieţii... și (vom vedea imediat) ca Pâine a Vieții. Ştim ce rol esențial au apa şi pâinea.
Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” (Ioan 6:28)
Cu alte cuvinte, ei întreabă ce pot face pentru a fi salvaţi. Oamenii au avut dintotdeauna sentimentul că dacă fac ceva, dacă se străduiesc – pot fi salvaţi. Oamenii se simt capabili și obligați sî facă ceva, orice... pentru mântuire, şi mai cred și că Dumnezeu trebuie să le accepte strădania. Observaţi care este însă lucrarea solicitată de Dumnezeu:
Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta : să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29)
Înțelegeţi deci că lucrarea lui Dumnezeu nu este ceea ce cere El, ci ceea ce a făcut El. Cu alte cuvinte, este vorba despre ceea ce a făcut Dumnezeu, nu despre ceea ce puteţi face voi. Este vorba despre lucrarea lui Dumnezeu, nu despre lucrarea omului. „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El”. El spune că Dumnezeu oferă mâncare. El este Cel care ne-a oferit mâncare fizică azi, iar noi doar beneficiem de ea. El ne oferă o invitaţie la un ospăţ. Mergeţi pe toate drumurile şi anunţaţi-i pe toţi că sunt invitaţi. Este o masă gratuită, dar este vorba despre hrană spirituală, cea care rămâne!
„Ce semn faci Tu deci”, I-au zis ei, „ca să-l vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: ‘Le-a dat să mănânce pâine din cer.’” (Ioan 6:30-31)
Ce mostră mai clară de împietrire a inimii omului?! Aceştia erau oamenii care fuseseră hrăniţi în mod miraculos de Domnul nostru, atunci când hrănise 10-15 mii de oameni, iar ei spun: „Arată-ne un semn... Ce lucrezi Tu?” Cu alte cuvinte, aceşti oameni care abia beneficiaseră de un semn practic nu voiau să creadă, şi schimbă subiectul discuţiei!
Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer, căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţa.” (Ioan 6:32-33)
Ei sunt fixați în continuare pe hrana fizică, şi spun „Moise a dat mană poporului”. Dar de fapt, nu Moise le dăduse mană, ci Dumnezeu. În plus, acest lucru nu s-a întâmplat o singură dată, ocazional, ci în fiecare zi timp de patruzeci de ani. Aceşti oameni doreau să fie săturaţi, asta căutau. Mana le-a dat viaţă oamenilor în perioada aceea, iar aceasta era un cadou de la Dumnezeu. Mana fusese o minune de fiecare zi repetată 40 de ani, și ei ajunseseră să se obișnuiască, ba chiar să se scârbească de această minune ce-i ținea în viață! Cum dar să înțeleagă și să accepte că Domnul Isus le oferă viaţă spirituală?! De unde să priceapă că Dumnezeu-Tatăl le „dă adevărata pâine din cer”?!
„Doamne”, I-au zis ei, „dă-ne totdeauna această pâine.” (Ioan 6:34)
Aceşti oameni ne amintesc de femeia de la Sihar din cap. 4, și care cerea apă ca să nu mai fie nevoită s-o care de la fântână. A durat ceva pentru ca Domnul nostru să-i poată îndrepta gândurile spre Apa spirituală. La fel, e necesar un efort serios ca Isus să poată muta atenţia acestor oameni de la masa de seară spre Pâinea spirituală... care oferă viaţă spirituală – adică din belșug, și veșnică!
Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. (Ioan 6:35)
În cea mai mare parte a acestui discurs, Domnul Se raportează la mana din pustie; El este Cel venit din cer ca să-Și dea viaţa pentru ca oamenii să aibă viaţă. Aceasta este mântuirea. Vom vedea de asemenea că El este Pâinea cu care trebuie să ne hrănim constant pentru a creşte spiritual. Până la urmă, mana era mâncare obţinută miraculos. Când copii lui Israel au ajuns în Ţara Promisă, li s-au oferit „vechile roade ale ţării“ care simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu. Fiţi convinşi că multora nu le plac „vechile roade“.(Ioan 6:36-37)
Dar v-am spus că M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară...
„Vreţi Pâine? Eu sunt Pâinea Vieţii. Dar M-aţi văzut şi nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.”
Versetul 37 este foarte important. În ziua de azi există dezbateri cu privire la predestinare şi liber arbitru. Sunt oameni care cred cu toată convingerea în predestinare. Sunt alţii care cred la fel de aprig în liberul arbitru. Eu nu-mi propun să împac cele două tabere pentru că mi-am dat seama că nu pot face acest lucru. În perioada în care am intrat la seminar sau când am absolvit, credeam că aş putea să-i împac. N-am mai fost niciodată aşa de inteligent cum am fost în primul an la seminar, sau în ultimul. Atunci le ştiam pe toate! Puteam să rezolv conflictul dintre predestinare şi liber arbitru cu o explicaţie nemaipomenită. Acum am preferat s-o uit, pentru că desigur era copilărească!
Atât predestinarea, cât şi liberul arbitru se găsesc în acest verset. „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine” este o afirmaţie adevărată şi prezintă predestinarea. Dar aşteptaţi un moment! „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” prezintă de asemenea un adevăr, iar „cel ce vine la Mine” reprezintă liberul arbitru. Nu ştiu cum le putem împăca, dar sunt amândouă adevărate. Tatăl trimite oamenii la Hristos, dar oamenii trebuie să vină la El. Şi se pare că cei care acceptă să vină sunt cei pe care Tatăl i-a ales şi i-a oferit lui Isus. Noi ne aflăm aici jos şi nu putem înţelege mecanismele după care funcţionează Cerul. Nu ştiu cum foloseşte Dumnezeu predestinarea sau liberul arbitru, dar ni le-a dat ca să le folosim!
Deoarece Spurgeon predica o evanghelie pentru „oricine crede“, cineva i-a zis: „Dacă eu aş crede la fel ca tine despre predestinare, n-aş predica la fel ca tine“. Spurgeon a răspuns astfel: „Dacă Domnul ar fi pus o dungă galbenă pe spatele celor aleşi, m-aş plimba pe stradă şi m-aş uita sub tricourile oamenilor să-i găsesc pe cei cu dungă galbenă şi apoi le-aş prezenta evanghelia. Dar Dumnezeu nu a procedat aşa. El mi-a spus să predic evanghelia oricărei făpturi şi că «oricine va crede va veni»”. Isus a spus: „pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”. Aşadar, poţi dezbate despre predestinare cât vrei, dar poţi să vii... iar dacă vii, El nu te va izgoni!
Poate că cineva se întreabă „Dacă nu sunt ales, pot să vin?“ Dar eu zic: „Dacă vii, vei fi ales!” Acest lucru este minunat! (Ioan 6:38)
căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.
Nu este minunat că voia lui Dumnezeu este ca tu să vii la El? Isus a coborât din rai pe pământ pentru că trebuia ca „Fiul Omului... să fie înălţat”. A venit să împlinească voia Tatălui, şi tot voia Tatălui este şi ca voi să vă naşteţi din nou. Dar trebuie să veniţi la El, aceasta este singura cale. Trebuie să veniţi la Domnul Isus prin credinţă. (Ioan 6:39-40)
Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
Termenul de predestinare se aplică numai celor ce sunt salvaţi. Înseamnă exact ce spune El aici. Când un om Îl acceptă pe Hristos, este mântuit, și va fi glorificat. Dacă Isus a pornit cu o sută de oi, El va termina cu o sută de oi, nu va pierde niciuna. Asta spune acest verset: toţi cei ce cred şi Îl primesc pe Hristos au viaţă veşnică şi vor fi înviaţi în ziua de apoi.
Iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că zisese: „Eu sunt Pâinea care s-a coborât din cer.” Şi ziceau: „Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum dar zice El: ‘Eu M-am coborât din cer’?” (Ioan 6:41-42)
Ne este clar că Domnul Isus îi învăţa pe oameni că El este Dumnezeu, şi că a coborât din cer. Vreau să subliniez că El Îşi susţine aici „naşterea din fecioară”. Sunt oameni care susţin că Isus nu a pretins niciodată că S-a născut din fecioară. Ce credeţi că vrea să spună aici? Evreii au înţeles ce spunea. Ei erau contrariați de afirmațiile Mântuitorului, pentru că îi cunoşteau pe tatăl şi pe mama Lui. Dar aici a fost vorba de naştere din fecioară. Aşa cum îngerul i-a spus Mariei, Duhul Sfânt a făcut ca din pântecele acesteia să se nască acel „sfânt“ (vezi Luca 1:35). Acest paragraf din Ioan 6 (începând de la versetul 38) face referire la naşterea din fecioară şi trebuie corelat cu alte pasaje din Scriptură care tratează acest subiect. „M-am coborât din cer” este dacă vreți povestea de Crăciun! A coborât din slava cerească; a coborât de pe tronul cosmosului şi s-a urcat pe cruce pentru tine şi pentru mine. A venit în lume născându-se din Fecioară. Puteţi asculta clopoţei şi pe Moş Crăciun spunând „Ho, Ho, Ho“ – dar acela nu este Crăciunul. Naşterea din Fecioară a Domnului Isus Hristos este adevărata poveste de Crăciun.
Iudeii au înțeles și de aceea au întrebat: „Nu este acesta Isus, fiul lui Iosif“? Credeau că îi cunoşteau pe tatăl şi pe mama Lui, dar El nu era fiul lui Iosif! El era coborât din cer!
Isus le-a răspuns: „Nu cârtiţi între voi. Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. (Ioan 6:43-44)
De fapt, cuvântul tradus prin „a atrage” este mai degrabă a trage, a târî. Vă aşteptaţi să explic? Nu pot. Știu doar că aveţi liberul arbitru şi deci vă puteţi exercita voinţa. Dumnezeu te consideră răspunzător pentru faptele tale, iar tu eşti conştient că eşti responsabil. Ştii chiar în momentul acesta că poţi alege să vii sau nu. Numai de tine depinde!
În proroci este scris: ‘Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.’ Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine. (Ioan 6:45)
Sunt multe referinţe în Vechiul Testament pentru acest verset. De exemplu, în Isaia 54:13, „Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului, şi mare va fi propăşirea fiilor tăi”; Isaia 60:2-3, „Căci iată, întunericul acoperă pământul, şi negură mare, popoarele; dar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta, şi împăraţi, în strălucirea razelor tale”. Sunt multe astfel de afirmaţii despre cei care vor veni la Domnul. Fiecare dintre voi poate veni la El. Aceste lucruri sunt deosebit de clare. Sunt multe referinţe la acest verset. Un alt exemplu este Maleahi 4:2: „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd”. Domnul spune aici că toţi cei ce Îl ascultă pe Tatăl şi învaţă de la El vor veni la El. Dacă ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu veţi veni la Hristos. Asta ni se spune aici!
Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl. Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică. (Ioan 6:46-47)
Cel care L-a văzut pe Tatăl este Domnul Isus Hristos. „Cine crede în Mine are viaţă veşnică”. Mai clar de atât nu poate fi spus acest lucru!
Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este de aşa fel ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.” (Ioan 6:48-51)
El a venit în lumea aceasta: „Cuvântul s-a făcut trup...” (Ioan 1:14). El Se duce la cruce să-Și ofere viața ca jertfă, să plătească pentru păcatele mele şi ale voastre. Dacă acceptaţi acest fapt, sunteţi mântuiţi. Poate veţi spune „Dar acest lucru este atât de profund, pare atât de tainic!” Aşa au spus şi cei din vremea aceea:
La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” (Ioan 6:52)
Ei se gândeau la trupul fizic, desigur.
Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. (Ioan 6:53)
Aceasta înseamnă să ai parte de El din punct de vedere spiritual, ceea ce este mai autentic decât părtăşia fizică, și mult mai important!
Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit; cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac.” (Ioan 6:54-58)
Într-un fel, Mântuitorul îi pregătea pe aceşti oameni pentru instituirea Cinei Domnului. Sigur că El nu îi îndemna pe oameni să înceapă să-L mănânce şi să-I bea sângele! Ceea ce spune este că Îşi va da viaţa. În odaia de sus, El a explicat foarte clar că sângele este simbolul vieţii. „Căci viaţa trupului este în sânge...” (Lev. 17:11). Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi acest adevăr încă de la început, când i-a scos din ţara Egiptului. Acolo, la Muntele Sinai, Moise le transmite această axiomă importantă: „viaţa trupului este în sânge” adevărată şi din punct de vedere medical. Viaţa trupului se află în sânge. Iar Isus Și-a dat viaţa. El Îşi va lăsa sângele să fie vărsat pe cruce şi Îşi va da viaţa. Salvarea presupune acceptarea acestui fapt şi primirea lui Isus la un nivel profund. Acesta este semnificaţia simbolului Cinei Domnului.
Au existat multe dezbateri şi neînţelegeri între credincioşi de-a lungul timpului în legătură cu interpretarea Cinei Domnului, la fel cum au existat şi în legătură cu botezul. Nu cred că s-au contrazis la fel de mult ca în privinţa botezului, dar există încă neînţelegeri. Unii cred că pâinea devine efectiv trupul lui Hristos. Ei bine, eu sunt convins că Domnul nostru nu a susţinut canibalismul sub nicio formă şi în niciun context. Sunt alţii care afirmă că e vorba doar de un ritual religios. Cred că şi această interpretare este la fel de departe de ce a dorit Isus să spună, ca interpretările precedente. Alții pun accentul pe este – „Acesta este trupul Meu”... se pare că şi biserica primară a pus accentul în acest mod. Pâinea este pâine şi va fi întotdeauna pâine. Nu se poate transforma. Vinul de asemenea, este exact ceea ce este, nu are loc nicio minune acolo. Nu primeşti trupul lui Hristos prin acest ritual. Totuşi, este mai mult decât un ritual. Am avut un profesor la seminar care ne învăţa că la Cina Domnului, ai parte de pâine în gură şi de Hristos în inimă. Eu cred că ai parte de o binecuvântare spirituală participând la Cina Domnului. Cred că El lucrează în viaţa ta spirituală prin supunerea de care dai dovadă respectând Cina Domnului. Nu există nimic de genul hocus-pocus aici şi nici nu este un ritual banal prin care trecem. Are o însemnătate profundă şi conţine binecuvântare spirituală pentru inimă.
Dar asta este în ce privește Masa Domnului, dar Domnul nostru aici nu se referă la Masa Domnului! Ci la o relaţie reală, profundă, care e cel mai important lucru. Ni se spune la începutul evangheliei: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). Apoi, mana din pustie, oricât de durabilă, a fost temporară. Isus are să ne ofere ceva durabil: viaţă veşnică. Dac-ar fi să sintetizăm paralela cu mana, făcută de-a lungul discursului hristic:
-mana venea noaptea, pe întuneric; Isus a venit din cer când omenirea era în beznă
-mana cădea odată cu roua; Domnul a venit prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu
-mana nu era spurcată de atingerea cu pământul; Isus a fost fără păcat
-mana era mică, rotundă, albă... sugerând smerenia, veșnicia, sfințenia Domnului
-mana era bună la gust, Donmul este bun cu toți cei ce se încred în El
-mana trebuia culeasă și mâncată, Isus trebuie primit prin credință
-mana venea ca un dar miraculos, Isus este darul nespus de mare ale lui Dumnezeu
-mana era mâncarea pustiei; Hristos este hrana noastră în călătoria spre Cer!
-mana era de ajuns pentru iudei, Hristos este suficient pentru toată omenirea
-dacă nu era strânsă, mana era călcată în picioare; dacă nu-L primești pe Isus, e ca și cum L-ai călca în picioare!
Cu această atenționare, ne oprim, ne despărțim... sper să ne reîntâlnim curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, începem al treilea episod inspirat de cap. 6 al Evangheliei lui Ioan, semn că e un pasaj intens și important (și nu am scos tot ce se putea scoate din el... vă îndemnăm să aprofundați dvs., nu veți avea decât de câștigat!)
Ne-am despărțit data trecută în ecoul unui discurs fundamental al Mântuitorului, în care Se definește ca Pâine a vieții, net avantajoasă și de dorit prin comparație cu orice altă hrană, inclusiv cu miraculoasa mană care întreținuse viața a milioane de evrei pe parcursul a 40 de ani de rătăcire prin pustie... Și de fapt acest discurs fusese mai degrabă un dialog viu și-o discuție controversată (care s-a dorit lămuritoare) cu mulțimea care-l urma intrigată și interesată... și în care într-adevăr Domnul Isus folosise imagini și expresii care nici astăzi nu și-au elucidat pe deplin întreaga semnificație: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică... trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură... După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este pâinea care s-a coborât din cer... cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac.” (Ioan 6:53-58) – sunt câteva din afirmațiile aproape încifrate rostite de Învățătorul. Iar maniera Lui de adresare și mesajul Lui au stârnit reacții vii și au determinat poziții radicale, cum citim în continuare:
Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când învăţa pe oameni în Capernaum. Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?… Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă. (Ioan 6:59-63)
A existat deci o reacţie imediată la vorbele lui Isus, şi au fost opinii contradictorii. Este clar că ei nu înțelegeau, pentru că nu ascultaseră cu atenție; Isus nu vorbea despre trupul lui fizic („carnea nu folosește la nimic...” Dar ce contează? „Duhul... dă viață!”)
„Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă”. Deci omul mănâncă trupul și bea sângele Domnului – adică se face părtaș, primește pe Hristos – primind Cuvântul transmis prin Duhul. Domnul nu vorbește aici despre paharul și pâinea de la Masa Domnului, de la Euharistie... Cina cea de Taină nu fusese instituită, iar despre ea Domnul spune că e o comemorare, care nu aduce viață! Omul nu primește viață veșnică prin faptul că mănâncă pâine și bea vin (la Masa Domnului). Isus este Cuvântul viu, făcut trup pentru noi. Biblia este Cuvântul scris – ambele sunt sfinte, ambele sunt adevăr, ambele sunt lumină, ambele dau viață, ambele produc nașterea din nou, ambele sunt veșnice. Când primești Cuvântul în inimă, Îl primești pe Isus Hristos. Mâncăm trupul Lui când ne facem părtași Cuvântului
Dar sunt unii din voi care nu cred.” Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă. Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” (Ioan 6:64-65)
Domnul acceptă și-Și asumă rolul în planul e răscumpărare a omenirii, anticipând trădarea care-l va trimite pe cruce... și din nou, de reflectat la relația predestinare/liberul arbitru. Dar să ţineţi mine că trebuie să citiţi aceste cuvinte din perspectiva faptului că „oricine crede şi vine, va fi primit“. Răspunderea, decizia ne aparţin.
Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El. (Ioan 6:66)
Avem deci de-a face cu cel puțin patru atitudini față de Isus. În acea mulţime din sinagogă erau nu doar conducătorii religioşi ostili, ci și mulţi alți adepți ai Domnului, ucenici ce nu sunt numiţi... pe lângă cei doisprezece (între care se afla şi Iuda). Mulţi dintre aceşti ucenici – nu cei doisprezece, ci din cercul larg – L-au părăsit pe Domnul, au plecat.
Atunci, Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?” „Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. (Ioan 6:67-68)
Aceasta este o afirmaţie deosebită a lui Simon Petru. Cuvintele lui, chiar dacă rostite întâi sub formă de întrebare (retorică), vin să umple spațiul creat prin abandonul multora din jur... Și modul în care pune Petru problema păstrează actuală problematica, pe care-o putem reformula astfel: Dacă spui că Domnul Isus nu este Mântuitor pentru tine, că El nu-ţi împlineşte nevoile, atunci te întreb: cine sau ce altceva o poate face? la cine te duci? Te asigur (bazat pe observații și experiențe, inclusiv personale) că toate variantele umane sau religioase, toți substituenții, toată frenezia înconjurătoare nu doar că nu-ți vor da satisfacții durabile, dar vor adânci golul și confuzia din minte și inimă! În ciua aparentei abundențe de opțiuni și soluții, dezorientarea și dezamăgirea copleşesc lumea de azi! Sunt oameni care se întorc în toate direcţiile în căutarea luminii. Daţi-mi voie să vă pun întrebarea lui Petru: „La cine să ne ducem?” Domnul Isus este Singurul care are soluția vieţii adevărate/veşnice!
Petru nu doar că reia în rezumat cuvintele rostite până atunci de Domnul Isus, dar vorbește și în numele majorității celor din grupul de ucenici (cu excepția menționată chiar de textul biblic în continuare (Ioan 6:69-71):
Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.” Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon, Iscarioteanul, căci el avea să-L vândă; el, unul din cei doisprezece.
Această frază scurtă și percutantă rostită de Petru poate fi socotită o primă formulare a Crezului creștin fundamental, care atestă credința că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (sau Sfântul lui Dumnezeu). Avem aici un model simplu de mărturie creștină autentică: făcută prin viu grai, la momentul oportun, simplu și inteligibil, din convingerea personală că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu venit în lume să moară pentru păcatele omenirii.
Prin contrast cu Petru și ceilalți ucenici, acest Iuda Iscarioteanul este un mare mister. Aici Domnul îl menționează ca parte din grupul celor doisprezece aleşi de El. Cu toate acestea, spune despre el că era un demon, ceea ce însemna probabil că era posedat de un demon. El este omul care – deși părea cel mai educat și urban dintre cei doisprezece, și avusese responsabilități în cadrul grupului – Îl va trăda finalmente pe Isus. Pe tot parcursul lucrării, Domnul i-a dat lui Iuda numeroase ocazii să-și declare precis opțiunea, să ia o decizie pentru El. Este foarte greu să interpretăm o asemenea complacere/împietrire... este un mister... care ne face să admitem că între credincioși, printre ucenicii autentici, vor fi întotdeauna și astfel de suflete contorsionate, sfâșiate de lupte și aspirații lăuntrice, victime ale conflictului carne/duh prin absența deciziei personale și a predării necondiționate în mâinile lui Dumnezeu – Singurul care poate curăța și împuternici, pentru a rezista până la capăt în umblarea și lupta credinței.
Răul are aproape întotdeauna și o latură de mister, poate de aceea este atât de atractiv. Nu toți avem aceleași percepții și reprezentări ale răului, nu toți avem parte de aceleași conflicte și resurse de a rezista răului... Dar asta nu înseamnă că trebuie să mă declar incapabil să mă opun, sau și mai și: să cochetez cu instalarea sa în mintea și viața mea... chiar dacă răul are o componentă de mister. Pe măsură ce Iuda Iscarioteanul apare în Scriptură, este tot mai greu să-l înţelegem (poate că e de vină și faptul că știm ce-a făcut până la urmă!) Aici Domnul spune acest lucru incredibil despre el: este un demon!
Câtă deosebire între Iuda și Petru – amândoi figuri proeminente ale grupului de ucenici, amândoi caractere puternice (dar contradictorii, și foarte diferite), amândoi cedând ispitei în momente decisive... DAR!!! Unul, deși are un moment de căință în urma trădării, se sinucide... iar celălalt (deși se leapădă de Isus) se pocăiește, își plânge păcatul, primește și valorifică șansa unui nou început... și devine o stâncă de temelie pentru construcția Bisericii lui Hristos! Ce a determinat aceste destinații diametral opuse? Petru s-a supus Cuvântului, Iuda s-a opus! Petru s-a întors la Dumnezeu, Iuda a rămas credincios celui rău!
Avem ceva de învățat și de aici, și bine-ar fi să nu ratăm aceste lecții!
Iar acum e timpul să facem un pas înainte, și să trecem în capitolul următor (7) al Evangheliei lui Ioan – un capitol care prezintă un alt adevăr scump și binefăcător, referitor la Domnul Isus, care apare aici ca Apă a Vieţii, care promite să dăruiască Duhul Sfânt celor care cred în El. Mântuitorul a continuat să învețe și să-și împlinească scopul misiunii Sale cu predilecție în Galileea – și pentru că cei din Iudeea începuseră să-L urmărească pentru a-L elimina – și nu de frica morții, ci pentru că pur și simplu nu asta prevedea planul lui Dumnezeu, Singurul care decide și/sau schimbă vremurile și împrejurările!
După aceea, Isus străbătea Galileea; nu voia să stea în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare. (Ioan 7:1)
Cum am mai afirmat, expresia „După aceea...” constituie deschiderea pentru al treilea capitol consecutiv (5, 6, 7); este o expresie frecventă în această secțiune biblică, folosită în scopul de a ne ajuta în cronologizarea evenimentelor. Înainte de evenimentele din capitolul 6 (desfășurate în Galileea), Isus fusese în Ierusalim unde se stârnise o aprigă controversă cu privire la El, după incidentul de la scăldătoarea Betesda. S-ar părea că evenimentele din capitolul 6 au avut loc cam cu un an înainte de răstignirea Sa pe cruce, cam prin aprilie 29. Cele descrise în capitolul 7 se întâmplă şase luni mai târziu, în octombrie. Fragmentele din Matei 15-18, Marcu 7-9, Luca 9 relatează evenimente care au avut loc în aceeaşi perioadă.
În timpul ultimului an al lucrării Sale pe pământ, Isus Şi-a restrâns activitatea la zona Galileii. Ioan tocmai ne-a spus că Domnul evita Iudeea pentru a nu da satisfacție liderilor religioşi de acolo, care plănuiseră să-L omoare. Isus lucra după un program divin pe care I-l încredinţase Tatăl ceresc. Aceşti oameni nu-L puteau atinge, nu-I puteau face niciun rău înainte de a-I sosi ceasul. Acum aflăm detalii din ultimele şase luni ale vieţii Sale. Se apropia Sărbătoarea Corturilor... De fapt, tot pasajul cuprins între 7:1 și 10:21 ne prezintă lucruri întâmplate cu ocazia unei noi vizite a Domnului în Ierusalim, cu prilejul marii sărbători naționale evreiești Sukot!
Hrănirea celor cinci mii de bărbați – de fapt a celor peste zece mii de persoane – din cap. 5 avusese loc cu niște luni bune în urmă, în perioada Paștelui, evenimentul fiind urmat de umblarea Domnului pe marea Galileei, pe timp de furtună... ceea ce stârnise o „furtună” privind enigma autorității și actelor Mântuitorului, în rândul mulțimilor care-L observau și-L urmau... Versetul 1 din capitolul 7 ne descoperă faptul că această „furtună” în ce priveşte Persoana lui Isus Hristos, nu doar că nu se domolea, ci se accentua... iar în următoarele șase luni avea să atingă punctul culminat, şi să-L propulseze pe Isus pe cruce. Lucru cert este că furtuna aceasta continuă şi astăzi. Părerile cu privire la identitatea Lui sunt la fel de împărţite şi în zilele noastre. Nicio altă persoană din istoria omenirii nu a stârnit atâtea controverse. Oamenii spun şi astăzi lucruri rele despre El şi Îi hulesc Numele... așa cum sunt destui care-L venerează și-L proclamă, sau chiar plătesc cu viața urmarea Lui!
Conştient că se adunau nori de furtună, Isus va alege tocmai această perioadă pentru a Se întoarce la Ierusalim... tocmai pentru că (Ioan 7:2):
Şi praznicul iudeilor, praznicul zis al Corturilor, era aproape.
Sărbătoarea Corturilor este descrisă în Leviticul 23. Potrivit Deuteronomul, sărbătoarea avea loc după strângerea roadelor din arie și din teasc. Mai precis, sărbătoarea dura opt zile și începea la cinci zile după Ziua Ispășirii. „Sărbătoarea colibelor” cum mai era numită era o sărbătoare a bucuriei care aducea aminte că – după eliberarea minunată a lui Israel din ţara Egiptului – în timpul pelerinajului prin pustie, poporul a locuit în corturi... fapt pentru care, în cele șapte zile cât dura sărbătoarea, evreii stăteau în corturi sau mici colibe făcute special pentru acest praznic. Se suna din trâmbiţe şi se aduceau ca jertfă şaptezeci de ţapi. Se vărsa apă în templu, cu o porţie dublă în ultima zi, pentru a le aminti evreilor că Dumnezeu le dăduse apă din stâncă în pustie. Ei aduceau apa aceasta din scăldătoarea Siloam şi turnau zeci de litri. În timpul acestei sărbători, ei luminau curtea interioară cu o paradă de torţe. În acest fel era comemorat stâlpul de foc care îi călăuzea pe israeliţi noaptea, în drumul lor prin pustie. Acum noi putem înţelege faptul că atât stâlpul de nor, care apărea ziua, cât şi stâlpul de foc, care apărea noaptea, erau imagini ale Domnului Isus Hristos.
Această sărbătoare era dintre cele mai expansive și pline de bucurie și recunoștință. Ea privea și către viitor, promovând așteptare vremii când Împărăția lui Dumnezeu avea să fie instaurată, cu toate binecuvântările aferente. Trebuie spus că toate sărbătorile lui Iahweh din Vechiul Testament au fost împlinite, mai puţin Sărbătoarea Corturilor. Aceasta se va împlini o dată cu revenirea lui Isus Hristos pe pământ. Astfel, Sukot simbolizează și anticipează marea bucurie din vremea aceea viitoare.
Odată precizat contextul acestui pasaj, prima parte a capitolului 7 detaliază puțin atmosfera și micile întâmplări care preced și încadrează această nouă și puternică mărturie publică a mesianității lui Isus, care va urma...
Fraţii Lui I-au zis: „Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să se facă cunoscut. Dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Căci nici fraţii Lui nu credeau în El. (Ioan 7:3-5)
Fiecare bărbat evreu avea obligaţia să participe la trei sărbători în Ierusalim. Domnul nostru respecta Legea; deci și El trebuia să Se ducă la Ierusalim de Paşte, la Sărbătoarea Corturilor şi la Sărbătoarea Cincizecimii.
Aceşti fraţi nu sunt ucenicii Lui, ci fraţi numai pe jumătate. Numele a patru dintre ei ne sunt date în Matei 13:55, după cum urmează: Iacov, Iosif, Simon şi Iuda. Iacov este cel care a scris Epistola lui Iacov... așa cum Iuda este cel mai probabil autorul Epistolei lui Iuda, din NT. Dar toate acestea s-au întâmplat mult mai târziu. Deocamdată, însă, fraţii lui Isus nu doar că nu credeau în El, ci-L și ironizau, contribuind la atmosfera încordată cu sfaturi care nu-I erau de niciun folos Domnului. Din ele, rezultă nu doar că nu-L recunosc pe Isus, dar nici măcar nu-și cunosc fratele!
Ei Îi reproșează că Domnul evită recunoașterea publică (privându-i implicit și pe ei de un pic de publicitate), și că Se sustrage de la sprijinirea aspirațiilor naționale ale lui Israel (cu alte cuvinte: „dacă tot ai această putere, ajută-ne să fim liberi și puternici!”)... sau poate, cine știe? Din pură invidie îl îndrumau să meargă la Ierusalim, cu speranța că Își va găsi sfârșitul acolo! Ei bine, se pare că n-avem încotro și trebuie să ne însușim și noi concluzia amară a lui Ioan: frații lui Isus nu credeau în El!
Isus le-a zis: „Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. (Ioan 7:6)
Sfaturile fraţilor lui Isus se bazau pe neștiință, pe necredință sau pe dispreț... de aceea Mântuitorul nu le urmează. Spre deosebire de ei, care aleseseră și recomandau calea triumfului public, Domnul alesese direcția crucii, a jertfei. De fapt, El acţiona în conformitate cu programul stabilit în acord cu Dumnezeu-Tatăl. El nu se bazează pe înţelepciunea acestei lumi, şi nu apelează la sfătuitori umani, și nici măcar la propria judecată. Asta nu înseamnă că El nu Se gândeşte că ar fi timpul potrivit să meargă, dar ştie că are de respectat un program foarte clar de la Tatăl ceresc. Isus face voia Tatălui – este Iahweh Cel care face programul și dictează ritmul!
Observaţi acest cuvânt scurt – încă – din afirmaţia: „Vremea Mea n-a sosit încă”. Isus spune mai degrabă că are de gând să uzeze de apariții publice, cu intenţia de a obţine aplauze sau favoruri prin gesturi spectaculoase, cuvântări, miracole sau mai știu eu ce altceva şi-ar fi dorit ei să facă El. Domnul Isus avea de gând să meargă la timpul potrivit, în condițiile și cu scopul stabilite de Tatăl Său ceresc. Planul divin prevăzuse calea crucii, și pe ea se încadrează fără ezitare Domnul Isus, din dragoste pentru lumea... care Îl ura!
Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiţi-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea.” După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galileea. (Ioan 7:7-9)
Iată deci că Domnul Se disociază în trei rânduri de frații Săi biologici: „vremea mea/vremea voastră”; „pe Mine Mă urăște/pe voi nu vă poate urî”; „suiți-vă voi/Eu nu Mă sui”. Se declară astfel fățiș de partea Tatălui ceresc, și împlinește astfel propriile învățături (prin faptul că ascultă și iubește mai mult pe Tatăl, decât propria familie!)
Motivul pentru care lumea Îi era/este ostilă lui Hristos era și a rămas același: Domnul Isus Hristos este Lumina lumii. Persoana și învățătura Lui reprezintă Lumina, care dă pe față tot ce este rău; Lumina expune și denunță păcatul. Domnul Isus condamnă păcatul. Acesta este motivul pentru care inclusiv în zilele noastre oamenii au părerile pe care le au în legătură cu Domnul Isus. El condamnă păcatul prin însăşi prezenţa Sa, prin chiar viaţa Sa. Iar asta conduce la apariţia ostilităţii și împotrivirii în inima omului, pentru că inima omului iubește păcatul și este structural rea. Și totuși, Hristos a mers la cruce pentru că a iubit neamul omenesc. Dragostea răscumpărătoare este cea care frânge inima omului ostil!
Acest lucru a fost atât de grăitor demonstrat și în viaţa lui Saul din Tars. El îi ameninţa pe creştini, Îl ura pe Domnul Isus şi pe oricine spunea că-L urmează... Dar când L-a cunoscut și recunoscut pe Isus ca Mântuitor personal, ostilitatea din inima sa a fost înfrântă, şi Saul a putut să-și mărturisească „credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Gal. 2:20).
Odată făcute precizările, s-a produs și despărțirea: frații Domnului au plecat la Ierusalim, iar Isus a rămas în Galileea... nu ni se spune pentru cât timp exact.
Putem/trebuie să reținem două lucruri simple și importante din aceste prime versete din capitolul 7; întâi, Isus nu cedează înaintea niciunei presiuni din partea oamenilor, ci ascultă numai de Tatăl; apoi: timpul petrecut în Galileea se apropia de sfârșit. Conform acestei precizări din vers. 9, pusă în lumina restului Evangheliei, Domnul Isus se afla pentru ultima dată în Galileea... unde va mai reveni abia după învierea Sa!
După ce s-au suit fraţii Lui la praznic, S-a suit şi El, dar nu pe faţă, ci cam pe ascuns. (Ioan 7:10)
Probabil că Isus o fi călătorit cu ucenicii Săi pe un drum lăturalnic şi va fi intrat în Ierusalim pe Poarta oilor. De fapt, eu cred că El a intrat de fiecare dată prin această poartă, cu excepţia intrării acelei aşa-zise intrări triumfale în Ierusalim, mai târziu, la începutul „săptămânii patimilor”, când a apărut în public şi S-a oferit poporului, cerându-le de fapt, nici mai mult nici mai puțin, decât ca oamenii să ia o decizie în ce-L priveşte: să-L accepte sau să-L respingă.
Iudeii Îl căutau în timpul praznicului şi ziceau: „Unde este?” Noroadele vorbeau mult în şoaptă despre El. Unii ziceau: „Este un om bun.” Alţii ziceau: „Nu, ci duce norodul în rătăcire.” Totuşi, de frica iudeilor, nimeni nu vorbea de El pe faţă. (Ioan 7:11-13)
Termenul „iudeii” îi desemnează pe conducătorii religioşi – ei erau cei care-L căutau pe Isus şi se aşteptau să-L găsească repede, pentru că Legea cerea ca El să fie prezent la sărbătoare. Iar părerile din norod erau împărțite – și cred că părțile erau în disensiune în măsura în care avuseseră de-a face cu Mântuitorul... Se discuta mult și-n contradictoriu despre El, și-n plus: pe ascuns, pentru că oricine ar fi vorbit în favoarea lui Isus era în pericol de a fi arestat și condamnat.
Apare aici și va merge crescând dezbaterea – care va deveni repede generalizată – despre mesianitatea Domnului Isus, dar și conceptul de frică de oameni, care a făcut dintotdeauna mari pagube în mărturia și misiunea creștină!
Dar vom mai vorbi despre asta, deocamdată ne oprim – de-ajuns pt. azi... pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, pentru că am primit favoarea să ne reîntâlnim, vom folosi minutele următoare să ne concentrăm pe aceeași fascinantă figură care ne motivează pe mulți: Isus Hristos, așa cum reiese din Evanghelia după Ioan, în care am ajuns la cap. 7. Cred că vă amintiți acum, ne-am despărțit data trecută la începutul unei sărbători importante a lui Israel, una din cele trei care impunea tuturor bărbaților prezența la Ierusalim; acestea trei erau Paștele, Cincizecimea și Corturile/Colibele.
Evenimentele din acest capitol 7 – de fapt și ale textului biblic care urmează, până la 10:21 – prezintă lucrurile care s-au întâmplat cu Isus la Sărbătoarea Corturilor, praznic care începea și se încheia cu o adunare solemnă (în ziua a 8-a, Azeret). După ce avusese o controversă cu frații Lui, pe tema prezenței la Ierusalim cu această ocazie specială, Domnul – ca unul care a fost un atent și respectuos împlinitor al Legii în spiritul ei – deși nu plecase odată cu familia (din Galileea natală) Își face apariția aproape incognito în Ierusalim. Mai mult, (Ioan 7:14)
Pe la jumătatea praznicului, Isus S-a suit la Templu. Şi învăţa norodul.
Isus apare la templu în mod neaşteptat. Sărbătoarea corturilor este în calendarul lui Dumnezeu şi ne pune înainte revenirea lui Hristos pe Pământ, precum şi evenimentele şi etapele care duc la aceasta. Această sărbătoare vorbeşte despre sfârşitul tuturor lucrurilor. Domnul Isus va apărea brusc. „Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi...” (Maleahi 3:1). Acestea se vor împlini la revenirea lui Isus pe Pământ... la fel de brusc precum apare Domnul cam prin ziua a 4-a a sărbătorii Corturilor, în incinta/curtea Templului, învățând poporul ce are de făcut ca să împlinească voia lui Dumnezeu.
Iudeii se mirau şi ziceau: „Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” (Ioan 7:15)
Aţi observat cât de des Îl găsim pe Domnul Isus învăţându-i pe oameni? Observaţi că El acorda o mare prioritate Cuvântului lui Dumnezeu! Iudeii (și nu doar conducătorii religioşi) erau uluiţi pentru că El nu avea niciun fel de pregătire formală în şcolile rabinice. Sigur că scopul lui Isus nu era să-i impresioneze pe oameni, dar pentru că El vorbea cu har si cu putere, cu autoritate și-n același timp cu sensibilitate, Se distingea net de ceilalți cărturari cu care oamenii aceștia erau obișnuiți. Ei se minunau de felul în care vorbea, dar mai cu seamă de conținutul plin de substanță și putere duhovnicească al învățăturii Sale. Până şi duşmanii Săi vor fi nevoiți mai târziu (vers. 46) să recunoască: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta!”
Isus le-a răspuns: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. (Ioan 7:16)
Pentru că le cunoștea gândurile și inimile (și când erau ostile, și când erau favorabile) Domnul Isus Se grăbește să direcționeze admirația audienței Sale către Tatăl (despre care va afirma mai târziu că L-a inspirat ce să spună și cum să vorbească!) Ei lucrau în unitate desăvârșită, deci cuvintele lui Isus Hristos erau oracolele lui Dumnezeu către neamul pe care Și-l alesese, și de care se ocupa predilect! A respinge mesajul lui Isus înseamnă a respinge mesajul lui Dumnezeu. Și în capitolele 4 şi 5, Isus insistase asupra acestei realități importante: opoziția față de El și mesajul Său înseamnă respingerea lui Dumnezeu. Să nu spuneţi că Domnul Isus nu S-a făcut deopotrivă cu Dumnezeu. Puteţi să respingeţi ideea că El este egalul lui Dumnezeu, dar nu puteţi nega faptul că Biblia afirmă acest lucru. Iar Dumnezeu a avut și are mereu grijă ca învățătura Sa să fie mereu clară și actuală, pentru ca orice om, din orice loc sau timp, s-o poată pricepe și asimila/trăi – dacă vrea!
Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine. (Ioan 7:17)
„Dacă cineva este dispus să facă voia lui Dumnezeu“ – aşa traduce Weymouth acest verset. Invitaţia Vechiului Testament sună astfel: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!” (Ps. 34:8). O expresie spune că o mâncare trece testul dacă este mâncată. Isus vă invită astfel: veniţi şi faceţi un test de laborator. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu.“ Este nevoie de o atitudine de dragoste faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Cineva a spus: „Cunoaşterea umană trebuie înțeleasă pentru a fi iubită; cunoaşterea divină trebuie iubită pentru a fi înţeleasă.“ Aceştia sunt cei trei paşi: cunoaştere, dragoste, ascultare. Asta cere Dumnezeu de la fiecare din noi.
Este atât de uşor să vorbeşti de pe margine, să dai sfaturi celor din teren, fără să te pricepi cu adevărat la jocul respectiv. Isus spune: „Veniţi să gustaţi şi să vedeţi ce bun este Domnul! Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască... învăţătura... de la Dumnezeu...” Acesta este lucrul minunat cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă vrem să ascultăm, Dumnezeu va face în aşa fel încât Cuvântul să fie real pentru fiecare dintre noi. Duhul Sfânt îl va confirma pentru tine. Iar realitatea și veridicitatea Cuvântului nu se validează prin ce știm sau simțim, ci prin ceea ce facem, prin atitudine și comportament!
Cine vorbeşte de la sine caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat şi în el nu este strâmbătate. (Ioan 7:18)
Întrebarea este: vor oamenii să-L audă pe Dumnezeu? Pentru că dacă vor, Dumnezeu le va vorbi din/prin Cuvântul Său. Și atunci Îl vor și primi pe Domnul Isus, care a venit să-L arate pe Tatăl, și să vorbească pentru El. Din păcate, oamenii sunt adesea interesaţi de tot felul de alți oratori, agitatori, autori etc. în căutare de glorie. Și chiar nouă, ne place prea adesea să cităm, sau să fim citați... Dacă Domnul Isus ar fi încercat să întemeieze vreo grupare sau religie nouă, oamenii L-ar fi ascultat. Dar Isus nu Se slăvea pe Sine Însuşi, ci El Îi dădea toată slava lui Dumnezeu. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2:14). Prin urmare, unii oameni citesc și chiar citează Biblia, dar vorbirea și umblarea lor arată că rămân cu mai nimic din ea!
Oare nu v-a dat Moise Legea? Totuşi nimeni din voi nu ţine Legea. De ce căutaţi să Mă omorâţi?” (Ioan 7:19)
Aici este ipocrizia legalistului, a celui care spune că Predica de pe Munte este religia lui sau a celui care spune că respectă cele zece porunci. Domnul Isus a spus: „nimeni din voi nu ţine Legea“. Legea este o oglindă care ne arată că suntem păcătoşi pierduţi. Legea este importantă, nu mă înţelegeţi greşit, nu aruncaţi Legea pe fereastră. Ea exprimă voia lui Dumnezeu. Dar scopul Legii este acela de a ne arăta că suntem păcătoşi şi avem nevoie de un Mântuitor. Legea este pedagogul care ne îndreaptă spre Hristos (Gal. 3:24).
Domnul Isus aduce aici o acuzație directă la adresa iudeilor, care se lăudau că studiază, cunosc și țin Legea... dar în realitate niciunul n-o respecta, de vreme ce preocuparea lor înfierbântată în acea perioadă era să găsească motive pentru care să-L condamne și să-L elimine pe Domnul! De parcă Legea nu interzicea în mod expres uciderea, ei erau gata s-o „dribleze”, doar să poată scăpa de incomodul Isus Hristos... care are și curajul să le-o spună în față! Acuzație care nu le pică bine și pe care o resping:
Norodul I-a răspuns: „Ai drac. Cine caută să Te omoare?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „O lucrare am făcut şi toţi vă miraţi de ea. (Ioan 7:20-21)
Poate că cei care au răspuns, sau unii din ei, să nu fi ştiut că se punea la cale un complot pentru prinderea şi uciderea lui Isus – de altfel un lucru greu de crezut ca un om care făcea numai bine să aibă parte de o asemenea presă, și tratament... dar – te pui cu jocurile politice și cu agendele bisericești?!
Iar lucrarea la care Se referă Domnul Isus aici este probabil vindecarea neputinciosului de la scăldătoarea Betesda, care a atras atenția și a dat semnalul conturării, concentrării și concretizării opoziției faţă de Mântuitorului – care se va încheia doar când Îl vor vedea pe cruce! Domnul le reproșează că mirarea lor nu era legată de miracol în sine, ci de faptul că Domnul a făptuit așa ceva într-o zi de Sabat (încălcând Legea, ziceau ei!)
Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur – nu că ea vine de la Moise, ci de la patriarhi – şi voi tăiaţi împrejur pe om în ziua Sabatului. Dacă un om primeşte tăierea împrejur în ziua Sabatului, ca să nu se calce Legea lui Moise, de ce turbaţi de mânie împotriva Mea pentru că am însănătoşit un om întreg în ziua Sabatului? Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate.” (Ioan 7:22-24)
Circumcizia este un ritual de pe vremea lui Avraam şi precede Legea lui Moise. Isus le arată celor de faţă că sunt inconsecvenţi în ceea ce practică. Poate că încercau să țină Legea, dar asta nu însemna că n-au încălcat-o niciodată. Dacă de exemplu un copil împlinea opt zile în ziua de sabat, ei încălcau sabatul pentru a face circumcizia copilului. La această observaţie nu au mai avut nicio replică! Apoi Isus îi avertizează cu privire la judecăţile superficiale: de ce se mânie pe El pentru însănătoșirea într-o zi de sabat a unui om greu încercat, de vreme ce și ei își taie copiii împrejur în sabat (când nu au încotro)?!
Acest lucru este valabil şi astăzi pentru mulţi; judecăm superficial, în pripă, după aparențe și fără să avem toate datele... ca să nu mai spun că de multe ori o facem uitându-ne la fața omului! Iată un aspect important al vieții și relațiilor în care toți avem nevoie de îndreptare!
Nişte locuitori din Ierusalim ziceau: „Nu este El acela pe care caută ei să-l omoare? Şi totuşi iată că vorbeşte pe faţă, şi ei nu-I zic nimic! Nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul? Dar noi ştim de unde este omul acesta, însă, când va veni Hristosul, nimeni nu va şti de unde este.” (Ioan 7:25-27)
Observăm aici reluarea și poate generalizarea nelămuririi, disensiunilor și confuziei legate de identitatea reală a Domnului Isus. Fuseseră menționate și-n prima parte a acestui capitol (vers. 12-13), aici căpătând o oarecare dezvoltare – pentru că oamenii care-și puneau sincer întrebări judecau realitatea și după reacția liderilor lor față de Isus... și-n plus arată că gândesc și cu mintea lor, raționamentul cu privire la proveniența și apariția lui Mesia fiind simplu dar revelator în acest sens, ca și concluzia ce se conturează – totuși, omul acesta a crescut în mijlocul nostru, deci n-a apărut deodată nu se știe de unde!
Și ca și cum ar fi auzit frământarea aceasta, Domnul nu ignoră și nu bagatelizează percepția populară privind taina Persoanei Sale:
Şi Isus, pe când învăţa pe norod în Templu, striga: „Mă cunoaşteţi şi Mă ştiţi de unde sunt! Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat şi voi nu-L cunoaşteţi. Eu Îl cunosc, căci vin de la El şi El M-a trimis. Eu Îl cunosc, căci vin de la El şi El M-a trimis.” (Ioan 7:28-29)
În două rânduri doar în acest capitol ni se spune că Domnul Isus a strigat (Ioan folosește de 4 ori în Evanghelia sa acest verb „a striga” – o dată atribuindu-l lui Ioan Botezătorul, și de trei ori Domnului Isus, în toate ocaziile fiind vorba de afirmații publice importante). Vedem aici o mostră de oratorie. Isus spune: „Ziceți că Mă cunoaşteţi?! Voi doar credeţi că Mă cunoaşteţi! Mă vedeţi, dar nu Mă cunoaşteţi cu adevărat. Așa cum nu-L cunoașteți nici pe Tatăl Meu, de la care vin... Vi se pare că-L știți, și că ştiţi și de unde vin, dar nu ştiţi deloc, nu cunoașteți adevărul – sunteți în eroare!”
Deci Isus afirmă explicit că Îl cunoaște pe Dumnezeu, pentru că vine de la Dumnezeu, fiind trimis de Dumnezeu! Ceea ce iudeilor li se pare o blasfemie –
Ei căutau deci să-L prindă şi nimeni n-a pus mâna pe El, căci încă nu-I sosise ceasul. (Ioan 7:30)
Chiar dacă (sau tocmai pentru că) pare să avem de-a face cu o acțiune spontană, iscată din rândul audienței, este enigmatic că – deşi păreau nerăbdători să-L prindă pe Isus – totuși n-au făcut-o... înmulțind astfel numărul împrejurărilor în care Domnul a ieșit neatins din împrejurări ostile/dificile, tocmai pentru că nu era momentul! Fapt care dovedește încă o dată că Dumnezeu este cel care stabilește derularea/durata vieții (inclusiv a Domnului Isus) și nu vreun om sau vreo mulțime oarecare...
Mulţi din norod au crezut în El şi ziceau: „Când va veni, Hristosul va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?” Fariseii au auzit pe norod spunând în şoaptă aceste lucruri despre El. Atunci, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au trimis nişte aprozi să-L prindă. Isus a zis: „Mai sunt cu voi puţină vreme şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Voi Mă veţi căuta, şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni.” (Ioan 7:31-34)
Cum am spus, se generalizează confuzia și părerile contradictorii pe seama persoanei și lucrării Mântuitorului – fapt ce-i face pe responsabilii sufletești ai lui Israel să ia măsuri pentru „liniștirea apelor” (era totuși o sărbătoare importantă, urma o adunare solemnă, care consfințea ieșirea din praznic, și nu aveau nevoie de tensiuni care să le tulbure socotelile!) Dacă tentativa spontană a mulțimii eșuase, fariseii trimit și ei alte trupe (niște aprozi, gărzile Templului) să-L aresteze pe Domnul. Poate chiar prin aceștia – reduși probabil și ei la stadiul de admiratori ai măreției și simplității senine și curajoase a Domnului – Isus le va fi transmis fariseilor că... mai trebuie să aștepte puțin, și că oricum curând îi va părăsi (cu referire desigur la Învierea şi Înălţarea Sa). Iar unde urma să plece El curând – în cer – ei n-aveau cum să-L ajungă/atingă... Asta, dacă nu cumva Isus Se referă la faptul că necredința și împotrivirea lor îi vor împiedica să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu!
Oricum, în plan istoric, imediat, după această Sărbătoare a Corturilor, Domnul Isus va mai face doar două vizite în Ierusalim: una la sărbătoarea Înnoirii Templului (Ioan 10:22), iar cealaltă, la ultimul Său Paște pe pământ, în săptămâna patimilor (Ioan 11-12). Prin moartea și înălțarea Lui, Domnul avea să Se întoarcă la Tatăl Său care L-a trimis... deci ceilalți – favorabili sau vrăjmași – n-aveau cum să-L mai vadă/atingă... (Nu știu dacă v-aţi gândit, dar după moartea Sa pe cruce, pe Isus L-au atins numai mâinile celor ce-L iubeau... și L-au văzut doar ochii celor ce-L iubeau!)
Iudeii au zis între ei: „Unde are de gând să se ducă omul acesta, ca să nu-l putem găsi? Doar n-o avea de gând să se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să înveţe pe greci? Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-a spus: ‘Mă veţi căuta, şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni’?” (Ioan 7:35-36)
Aceasta este fie o încercare de ridiculizare, fie o perfectă umplere de ridicol: pentru că oamenii aceștia reușesc să nu-L înțeleagă pe Domnul... până la capăt! În plus, par să fie foarte siguri că Isus nu Se putea ascunde de ei!
Ajungem acum la ultima zi a sărbătorii, ziua în care se vărsa în Templu o însemnată cantitate de apă. Este posibil chiar ca Domnul să fi stat în apă până la glezne, când a spus acele cuvinte. Israeliţii sărbătoreau faptul că Dumnezeu le dăduse apă din stâncă în lunga lor călătorie prin pustie. Pavel va adăuga peste ani că „Stânca era Hristos” (vezi 1 Cor. 10:4). El este Acela care oferă apa adevărată, Apa Vieţii... (Ioan 7:37)
În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.
Aceasta este voinţa liberă, liberul arbitru. „Dacă însetează cineva...” Aceasta înseamnă că Dumnezeu îţi oferă un dar. De asemenea, aici este vorba şi despre alegere: „Dacă însetează cineva...” Întrebarea este: „Ți-e sete?“ Poate că până acum ai băut din apele noroioase ale lumii şi ai ajuns să-ţi dai seama că nu-ţi potolesc setea. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.” Doar Isus ca Mântuitor potolește setea sufletului tău!
Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit. (Ioan 7:38-39)
Duhul Sfânt nu fusese dat încă pentru că Isus nu fusese încă proslăvit. Duhul Sfânt a venit abia în Ziua Cincizecimii. Dacă în Domnul Isus Dumnezeu a locuit printre păcătoși, prin Duhul Sfânt Dumnezeu vine să locuiască în credincioşi şi să-i adune într-un singur trup. Venirea Duhului Sfânt ne asigură că Isus a ajuns înapoi în cer, la dreapta Tatălui.
Unii din norod, când au auzit aceste cuvinte, ziceau: „Acesta este cu adevărat Prorocul.” (Ioan 7:40)
Cred că aceștia se gândeau la profeția din Isaia 12:3 „Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii.” Pe acest fond de agitație, confuzie și controverse cu privire la Persoana și lucrarea Domnului, unii au crezut şi s-au întors la El... au băut, şi setea le-a fost stinsă!
Alţii ziceau: „Acesta este Hristosul.” Şi alţii ziceau: „Cum, din Galileea are să vină Hristosul? (Ioan 7:41)
Când e vorba de Isus, acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi: unii cred, alţii nu.
Nu zice Scriptura că Hristosul are să vină din sămânţa lui David şi din satul Betleem, unde era David?” S-a făcut deci dezbinare în norod din pricina Lui. (Ioan 7:42-43)
Dar El chiar era din sămânţa lui David şi din satul Betleem! Acela a fost locul în care a coborât pentru prima dată pe Pământ. A fost o „aterizare forţată” pentru El, în staulul acela jalnic din orăşelul acela oriental la fel de jalnic. Nu era ca în imaginile frumoase pe care le vedem în felicitările de Crăciun. Deşi începutul a fost în Betleem, Isus nu a rămas acolo pentru lucrarea Sa de pe pământ. Dacă oamenii aceştia chiar ar fi vrut să ştie aceste lucruri, ar fi putut afla că Isus Se născuse chiar în Betleem şi că împlinise profeţiile. El este Acela care le lansează invitaţia de a veni şi a bea, dar ei prezintă ca obiecție ceea ce era de fapt un argument! Vedeți, va exista mereu dezbinare printre oameni cu privire la identitatea lui Isus, până la venirea Sa pentru a domni pe pământ, și-apoi în veșnicie...
Unii din ei voiau să-L prindă; dar nimeni n-a pus mâna pe El. (Ioan 7:44)
Pentru a nu știu câta oară (și tot nu-și dădeau seama!) – n-au putut să-L prindă pentru că nu-I sosise încă ceasul!
Aprozii s-au întors deci la preoţii cei mai de seamă şi la farisei. Şi aceştia le-au zis: „De ce nu L-aţi adus?” Aprozii au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” (Ioan 7:45-46)
Ce mărturie au avut oamenii aceia despre Domnul Isus! „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta!” El a fost marele Învăţător, cuvintele au avut și au putere... dar nu prin învăţătura Lui suntem mântuiţi! Mântuirea noastră a venit prin moartea şi învierea Lui!
Fariseii le-au răspuns: „Doar n-aţi fi fost duşi şi voi în rătăcire? A crezut în El vreunul din mai-marii noştri sau din farisei? Dar norodul acesta, care nu ştie Legea, este blestemat!” Nicodim, cel care venise la Isus noaptea şi care era unul din ei, le-a zis: „Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?” Drept răspuns, ei i-au zis: „Şi tu eşti din Galileea? Cercetează bine şi vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat niciun proroc.” (Şi s-a întors fiecare acasă. (Ioan 7:47-53)
Acesta este Nicodim cel care venise la Isus noaptea (cap. 3); cred că Nicodim a crezut în Domnul în noaptea aceea. El era fariseu, şi totuși vorbeşte în apărarea lui Isus. Ei îl ridiculizează printr-o glumă: „Şi tu eşti din Galileea?” Era o ruşine pentru iudei să provină din Galileea (era discriminarea și disprețul celor de la oraș față de cei de la ţară). Dar e de remarcat că ei cunoşteau istoria și Scriptura: „din Galileea nu s-a ridicat niciun proroc”. În sens strict, El nu venise nici din Galileea, nici din Betleem, nici din Ierusalim, ci din slava cerească: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat...” (Isaia 9:6) – Fiul a venit din Cer!
Atunci, în ziua din urmă a praznicului, nimeni nu L-a invitat pe Isus acasă la el. Era o noapte de sărbătoare, dar – de vreme ce fiecare s-a dus acasă – Isus S-a dus pe Muntele Măslinilor. După câte ne putem da seama, nu a petrecut nicio noapte în Ierusalim.
Tu ce poţi spune? Intri în casa ta, şi Îl laşi pe Isus afară, în noapte și frig? Sau I-ai acceptat invitaţia minunată, şi trăieşti în dragostea şi lumina prezenţei Sale?
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, suntem încă în prima jumătate a Evangheliei lui Ioan, semn că – deși se întrezăresc pătimirile inevitabile – Mântuitorul parcurge panta ascendentă a lucrării și învățăturii Sale, tot mai intense cu fiecare pagină... În plus, Omul Isus Hristos Se dovedește mult mai harnic, mai implicat și mai coerent în omenitatea și activitatea Sa... Iată-L spre exemplu la capătul perioadei efervescente a Sărbătorii Corturilor, care a ocupat backgroundul cap. precedent, Domnul n-a arătat a acuza de exemplu nici singurătatea pe care mulți o acuză în perioada unor celebrări, nici depresia post-sărbătoare, care îi bântuie pe cei ce fie au traversat momente stresante sau intense în zilele respective, fie trăiesc cu angoasa revenirii la obligațiile de fiecare zi. Domnul e mereu în priză, mereu implicat, mereu dispus să fie de ajutor, să intervină, să vindece, să elibereze – și datorită permanentei Sale racordări la Sursa divină. Fiecare avea un „acasă” al său unde se retrăgea (drept dovadă ultimele cuvinte ale cap. 7), doar Fiul omului n-avea unde-Și pune capul... fapt pentru care Se ducea de regulă să Se refacă la locul Său preferat: muntele Măslinilor, care-i oferea spațiul intimității cu Tatăl în rugăciune – acesta fiind secretul vivacității, seninătății și intensității trăirii Sale.
Capitolul 8 începe cu episodul care o prezintă pe femeia prinsă în timp ce comitea adulterul. Ioan îşi respectă obiceiul de a prezenta un discurs după fiecare incident major. Isus şi liderii religioşi vor fi prinși într-un conflict aprins cu privire la femeia aceasta, și-n special cu procedura care ar fi trebuit aplicată în cazul ei. După acest incident, Ioan redă un alt discurs memorabil în care Domnul Isus Se prezintă ca fiind Lumina Lumii – acestea fiind cele două secvențe asupra cărora ne vom apleca și noi în minutele următoare.
Trebuie menționat și detaliul tehnic că episodul cu această femeie, care acoperă primele unsprezece versete, nu se regăseşte manuscrisele cele mai timpurii și mai demne de încredere din limba greacă. Au fost folosite mai multe manuscrise pentru a se alcătui Noul Testament în greacă şi apoi acesta a fost tradus în multe limbi, pornind de la aceste texte. Textul grecesc alcătuit de Westcott şi Hort omite incidentul cu femeia prinsă în adulter din acest capitol 8, dar îl inserează la sfârşitul Evangheliei după Ioan. Textul grecesc al manuscrisului Nestle îl include, dar între paranteze. Încercând să-și explice motivul pentru care unele manuscrise nu l-au inclus, Augustin spunea că motivele acestei omiteri au fost pudoarea şi teama că o asemenea relatare ar putea încuraja adulterul. Dar dacă vom citi cu atenţie acest fragment, vom vedea că Domnul nu îngăduie, nu încurajează în niciun fel păcatul. Mai degrabă, îl condamnă. Avem atât un temei ştiinţific, cât şi unul moral pentru a considera această secţiune ca fiind o parte a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. De altfel, un specialist recunoscut precum prof. Bruce Metzger afirma că pasajul „prezintă toate semnele veridicității istorice”. (Ioan 8:1-2)
Isus S-a dus la Muntele Măslinilor. Dar, dis-de-dimineaţă, a venit din nou în Templu; şi tot norodul a venit la El. El a şezut jos şi-i învăţa.
Amintiţi-vă că în noaptea precedentă avusese loc o întâlnire de urgență a Sinedriului (care pare că practica asemenea ședințe nocturne, a nu se uita memorabila întâlnire din noaptea arestării lui Isus!); de astă dată, motivul invocat era emiterea unei poziții în legătură cu Domnul, pentru că – așa cum am constatat – poporul avea păreri împărţite despre identitatea și capacitățile lui Isus. Nicodim Îi luase apărarea Mântuitorului, atrăgându-și dezaprobarea colegilor cărturari.
Apoi, toţi plecaseră la casele lor, și bineînțeles că nimeni nu-L invitase pe Isus în casa lui. Dimineaţa devreme, Isus S-a întors la Ierusalim, din Muntele Măslinilor, S-a dus în Templu şi S-a apucat să explice oamenilor litera și spiritul Legii pe înțelesul oamenilor și pe placul lui Dumnezeu.
Atunci, cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul norodului şi au zis lui Isus: „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia. (Ioan 8:3-4)
Ce putea fi mai crud, mai brutal, mai nepoliticos decât actul acestor conducători religioşi? (Dar ce pretenții de sensibilitate poți avea de la poliția Torei?!) În timp ce Domnul stătea în Templu învăţându-i pe oameni, afară era mare hărmălaie. Și iată că dau buzna liderii iudei, trăgând după ei o femeie cu hainele în neorânduială, cu părul răvăşit, probabil plânsă și rușinată... Mulţimea care asculta explicațiile Domnului, în mod firesc, s-a întors să vadă ce se întâmpla. Liderii religioşi o împing pe femeie chiar în mijlocul grupului care studia Scriptura... o trântesc la pământ şi aduc la cunoștința lui Isus brutala acuzaţie: „Femeia aceasta a fost prinsă chiar când făptuia adulterul.”
Ea era vinovată, fără îndoială. Ce făcuse ea se numea pur și simplu păcat. Domnul așa l-a numit și El, când la sfârşit, i-a spus: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti!” Iudeii aceștia știau bine că Legea spunea, și-n Leviticul și-n Deuteronomul: „Când un om comite adulter... cu soţia aproapelui său, omul acela şi femeia aceea să fie pedepsiţi negreşit cu moartea”.
Sigur că prima întrebare care se impune este: unde era bărbatul? Simplul fapt că iudeii nu aduseseră şi bărbatul înaintea lui Isus arată, cred eu, că adevăratul motiv al gestului lor nu era aplicarea Legii... Se pare că aveau alte scopuri!
Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici?” Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ. (Ioan 8:5-6)
Ei aveau dreptate în legătură cu Legea lui Moise; nu se putea îndulci în niciun fel tonul. Femeia aceea trebuia să sufere lapidarea. Iudeii Îl pun intenționat pe Isus în faţa unei dileme. Îl va contrazice El pe Moise? Va spune altceva? Va da o altă explicaţie? E clar că voiau să-L prindă în capcană, ca să-L poată acuza. Nu în femeia aceea voiau ei să arunce cu pietre, ci în El. Iar Domnul le ştia foarte bine intențiile; El „n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om.” (Ioan 2:25)
Este o scenă foarte interesantă. Femeia aceea provocatoare este târâtă înaintea Lui. Mulţimea nu are niciun respect pentru demnitatea sau sentimentele acelei femei, nu se gândește la ruşinea pe care o resimţea. Bărbații îi aruncau priviri răutăcioase sau pofticioase, şi îşi întindeau gâturile s-o vadă mai bine, sporind astfel umilinţa acelei fiinţe.
Și-n tensiunea acelor momente, Isus Se apleacă şi scrie – ca în joacă, sau aparent detașat – cu degetul pe pământ. Astfel, El refuză să Se alăture acuzatorilor... și nici măcar nu Se uită la femeie, ca să n-o facă să se simtă şi mai stânjenită decât era deja. Isus Se apleacă şi scrie... ca şi cum nici nu i-ar fi auzit... și tare mult am vrea să știm ce scria, nu?!
Aceasta este singura relatare care ni-L prezintă pe Isus scriind ceva. El este Cel despre care s-au scris mai multe cărţi decât despre orice altă persoană, fie în favoarea, fie împotriva Sa; cu toate acestea, El nu a lăsat scris nimic altceva decât aceste cuvinte în nisipul de pe podeaua templului, cuvinte care aveau să fie şterse de paşii oamenilor sau de bătaia vântului.
Ce va fi scris? Sigur că nu ştim, deși mulți au făcut tot felul de sugestii. Dacă apelăm la cărţile profeţilor vom găsi ceva interesant: „Doamne, nădejdea lui Israel! Toţi cei ce Te părăsesc vor fi acoperiţi de ruşine. Cei ce se abat de la Mine vor fi scrişi pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, izvorul de apă vie” (Ier. 17:13). Acum, cine se abătuse de la Domnul? Femeia? Da. Iudeii, adică liderii religioşi? Da. Numele lor vor fi scrise pe pământ. Aceasta cred eu că a scris Isus, legând numele lor de păcatele trecutului lor.
Poate că a scris numele vreunor femei din lumea largă... Unul din fariseii pioși de față va fi avut o legătură amoroasă cu o femeie pe când se afla în Roma în tinereţea lui. Soţia lui nu ştia nimic, nimeni din Ierusalim nu ştia... dar Domnul îl cunoştea foarte bine pe acest prefăcut. Cum Isus a scris numele acelei femei, fariseul cu pricina l-a văzut... şi şi-a adus brusc aminte că avea o altă întâlnire! Poate că altul dintre cărturarii prezenți călătorea frecvent la Efes, un loc în care păcatul era în floare, şi de fiecare dată se oprea la o anumită adresă... pe care Isus o scria acum pe pământ. Când a văzut coordonatele scrise de Domnul pe nisip, și acest cărturar s-a ridicat și a plecat în grabă. Un altul poate că lăsase o fată însărcinată în Galileea, şi nu avea nicio intenţie să se însoare cu ea, crezând că nimeni nu ştie acest lucru... Domnul scrisese poate și numele fetei, făcându-l și pe acela să amuțească.
„Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse” (Ps. 90:8). Păcatul ţinut în secret pe pământ este scandal public în ceruri.
Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Apoi, S-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni până la cei din urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc. (Ioan 8:7-9)
Isus prezintă aici cerinţa care trebuie îndeplinită pentru a putea judeca pe altcineva. Toţi avem nevoie să auzim acest lucru. Noi avem dreptul să judecăm pe altul numai în măsura în care îndeplinim această cerinţă: în noi să nu existe păcat. Nu ştiu cum stau lucrurile cu voi, dar pe mine această cerinţă mă scoate de pe lista aruncătorilor de pietre.
Un vechi comentator scoţian spunea că bătrânii au plecat primii pentru că au avut mai multă minte decât cei tineri. Tinerii au aşteptat până şi-au văzut numele scrise şi abia apoi au plecat. Fapt e că la un moment dat n-a mai rămas acolo nimeni, decât acea femeie singură, faţă în faţă cu Isus... Numai Isus ar fi putut arunca piatra, pentru că era singurul fără păcat! Toţi ceilalţi se îndepărtaseră. Câtă ipocrizie din partea acelor iudei! Și ce magistral fuseseră dați pe față și poftiți afară, de către Sfântul lui Israel!
Atunci, S-a ridicat... şi, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” „Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.”) (Ioan 8:10-11)
Da, această femeie era clar vinovată, şi conform Legii lui Moise trebuia pedepsită cu moartea. Răstoarnă Isus sistemul mozaic? Nu. El pune crucea Lui între această femeie şi păcatul ei, și între păcat și pedeapsa meritată. Cel născut din fecioară, Cel care S-a aflat sub un nor toată viaţa Lui, va merge la Cruce pentru a suferi pedeapsa pentru păcatele întregii omeniri, inclusiv cele al acestei femei. El nu a venit în lume să judece lumea. Nu a venit să o judece pe această femeie. Domnul Isus a venit în lume pentru a fi Mântuitor!
Mulţi oameni cred că sunt pierduţi pentru că au făptuit un anume păcat. Am o veste bună pentru voi. Omul nu este pierdut pentru că este un ucigaş sau un hoţ sau un mincinos, pentru că a comis adulter, a dat o mărturie mincinoasă sau a făcut alte păcate. El face aceste lucruri pentru că este pierdut şi nu crede în Isus Hristos. Isus Hristos iartă păcatele. El este Mântuitorul. Isus Hristos a murit pentru păcatele întregii lumi. Oricine vine la Domnul Isus Hristos, oricine apelează la îndurarea Lui, este iertat. Să nu uităm că pocăința înseamnă atât iertarea Domnului, cât și lupta omului cu păcatul: de fiecare dată, Domnul le spune celor iertați și vindecați: „Du-te, și să nu mai păcătuiești!”
Și aproape ca de fiecare dată, cel puțin în această Evanghelie, Domnul Isus recurge la același model: după un incident important El ţine (de astă dată undeva în preajma visteriei Templului, cf. vers. 20) un discurs în care la început face aluzie la procesiunea aprinderii sfeșnicelor și torțelor din Sărbătoarea Corturilor ce tocmai se încheiase:
Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8:12)
Acest „Eu sunt” apare de foarte multe ori. În Vechiul Testament, Iahweh este „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14). Ca să fiu sincer, ni se spun foarte puţine despre Dumnezeu. Ştim că este Cel care există prin Sine Însuşi, Cel care are toată înţelepciunea şi toată puterea. Domnul Isus nu a venit pe Pământ numai pentru răscumpărarea omului din păcat, ci şi pentru a-L revela pe Dumnezeu omului. Isus ne măreşte capacitatea de înţelegere folosind lucruri comune precum pâinea, lumina, apa, ca simboluri pentru propria Persoană. El foloseşte lucruri obişnuite pentru a vorbi despre cele neobişnuite, pe cele comune pentru a vorbi despre cele ieşite din comun. Se foloseşte de termeni fizici pentru a vorbi despre lucruri spirituale şi de cele trecătoare pentru a vorbi despre cele veşnice. El se foloseşte de cele de aici pentru a vorbi de cele de dincolo de această viaţă; cele pământeşti pentru a vorbi despre cele cereşti; cele mărginite pentru a vorbi despre cele nemărginite, şi cele finite pentru a vorbi despre infinit. Isus ni-L revelează pe Dumnezeu când spune că El este Pâinea vieţii, Apa vieţii şi Lumina vieţii. El este Viaţa. Astfel înţelegem că Dumnezeu există prin Sine Însuşi, ba mai mult, poate împlini toate nevoile noastre. Aici în Ioan, Isus a afirmat „Eu sunt” de cel puțin 22 de ori, definitorii fiind 7 astfel de expresii: „Eu sunt Pâinea vieţii” (Ioan 6:35); „Eu sunt Lumina lumii” (8:12); „Eu sunt Uşa” (10:9); „Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10:11); „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11:25); „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (14:6); „Eu sunt Viţa...” (Ioan 15:5).
A doua dintre ele este cea menționată aici (8:12): „Eu sunt Lumina lumii.” El tocmai scosese la lumină păcatul cărturarilor şi al fariseilor care aduseseră femeia vinovată de adulter. Şi pentru că erau la fel de vinovaţi ca ea, ei au fost nevoiţi să plece. Lumina scoate la iveală păcatul, şi acesta cred că a fost principalul motiv pentru care au plecat cărturarii şi fariseii.
„Eu sunt Lumina lumii” este afirmaţia cea mai înaltă despre Sine Însuşi făcută de Isus până în acest moment al Evangheliei după Ioan. Una dintre definiţiile lui Dumnezeu este aceea că El este lumină (vezi 1 Ioan 1:5). El este absolut în sfinţenie şi dreptate. Chiar şi lumina fizică este pentru noi unul dintre lucrurile esenţiale şi foarte complexe. Cine ştie cu adevărat ce este lumina? În unele feluri, ea se comportă ca o undă, iar în alte feluri se comportă ca o particulă materială. Cert și remarcabil e că omul, luând în considerare ambele manifestări, a putut face invenţii şi descoperiri remarcabile. Unii spun că ambele ipostaze sunt adevărate, alţii că nu se poate ca ambele să fie adevărate. Este lumina absenţa întunericului? Este întunericul absenţa luminii? Noi spunem că o încăpere este plină de lumină. Ce înţelegem prin aceasta? Cântăreşte mai mult când este plină cu lumină? Fără lumină nu ar exista culoare. Trandafirul roşu este roşu pentru că absorbit toate celelalte componente ale luminii cu excepţia roşului. Acesta este motivul pentru care îl vedem roşu.
Noi nu înţelegem lumina. Un copil nu înţelege ce este lumina, dar ştie destul cât să acţioneze întrerupătorul la intrarea în cameră pentru a face lumină într-o cameră întunecată. Isus Hristos este Lumina lumii. Aşa cum soarele este lumina fizică a acestei lumi, El este Lumina spirituală. Aşa cum un copil se pricepe să facă lumină atunci când este întuneric, tot astfel şi un păcătos, chiar şi cel fără minte, cum spune Isaia (35:8), poate veni în prezenţa Domnului Isus Hristos.
Unii oameni neagă faptul că Isus este Lumina lumii. Ei umblă în tot mai puţină lumină, pentru că nu acceptă că lumea civilizată de astăzi datorează totul lui Hristos. Avem spitale, organizaţii de caritate, case de copii, grijă faţă de săraci, dreptul la muncă pentru că Domnul Isus a venit pe pământ. Motivul pentru care avem probleme în aceste domenii este acela că ne-am depărtat prea mult de Lumină. Lumea umblă în lumina soarelui și a lunii, atâta câtă este. Cât de mare este nevoia acestei lumi de a reveni la Lumina care este Hristos!
„Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Unii încearcă să-L asemene pe Isus cu luminile farurilor de la maşină. Dragi prieteni, acele lumini arată drumul în funcție de cel de la volan. Din nefericire, aşa trăiesc mulţi creştini de astăzi!
La Sărbătoarea Corturilor, iudeii îşi aminteau de stâlpul de foc care îi călăuzise prin pustie; când a spus: „Eu sunt Lumina lumii”, Isus la asta Se referea. Copiii lui Israel mergeau oriunde îi călăuzea stâlpul acela de foc. La fel trebuie să-L urmăm şi noi astăzi pe Hristos, privind la El ca Lumină a lumii.
La auzul acestor vorbe, fariseii I-au zis: „Tu mărturiseşti despre Tine Însuţi: deci mărturia Ta nu este adevărată.” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuşi mărturia Mea este adevărată; căci Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc, dar voi nu ştiţi nici de unde vin, nici unde Mă duc. (Ioan 8:13-14)
Conflictul dintre conducătorii religioşi şi Hristos se accentuează acum. Ei Îl acuză că Se laudă, că e emfatic proclamându-Se Lumina lumii. Dar Domnul le argumentează în trei puncte că mărturia Lui este adevărată:
În primul rând, afirmă: „Eu ştiu de unde am venit”. Știind de unde a venit, ştie cine este. Şi pentru că veni vorba, oamenii de ştiinţă încearcă să ne convingă de lucruri care au avut loc cu milioane de ani în urmă, în ciuda faptului că niciunul dintre ei nu trăia nici măcar cu o sută de ani în urmă. Ei nu ştiu de unde au/am venit: tot ce pot face este să speculeze. Dar Domnul Isus ştia foarte bine de unde venise – din veșnicie și din infinit!
Voi judecaţi după înfăţişare; Eu nu judec pe nimeni. Şi chiar dacă judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Tatăl, care M-a trimis, este cu Mine. (Ioan 8:15-16)
Cea de-a doua afirmaţie a Sa este că judecata Lui nu Se bazează pe criterii fizice. Raționamentele și evaluările pe care le facem noi sunt făcute prin prisma cărnii. Aceasta înseamnă că judecata noastră este limitată pentru că noi nu avem toate datele – deci judecățile noastre se reduc la simple speculaţii. Și teoria evoluţiei este un exemplu în acest sens. Omul acceptă fie speculaţia, fie revelaţia. Dacă omul judecă în conformitate cu firea sau carnea, atunci va urma, în mod firesc, speculaţia. Domnul Isus a spus că El nu judecă potrivit cărnii. Mintea și judecata Lui sunt din Cer, din dimensiuni supra-umane și supra-naturale. El oferă punctul de vedere al lui Dumnezeu, adică revelaţia – care diferă de punctul de vedere al omului. Și iată cum Isus întărâtă și mai mult ostilitatea liderilor religioşi.
În Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată: deci despre Mine Însumi mărturisesc Eu, şi despre Mine mărturiseşte şi Tatăl, care M-a trimis.” (Ioan 8:17-18)
Aici este al treilea motiv pentru care mărturia lui Isus este adevărată. Dumnezeu-Tatăl Însuși depune mărturie pentru Fiul. Ei au auzit glasul Tatălui din ceruri.
Ei I-au zis deci: „Unde este Tatăl Tău?” Isus a răspuns: „Voi nu Mă cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu.” (Ioan 8:19)
Ei fac referiri voalate la nașterea Lui pământeană, despre care mai știau câte ceva... Observaseră că Isus Îl numeşte pe Dumnezeu „Tatăl Meu” într-o relaţie diferită de aceea pe care o avem noi cu El prin credinţa în Hristos. Amintiţi-vă că, după înviere, El i-a spus Mariei: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17). Noi devenim copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, dar Isus este Fiul Său datorită poziţiei Sale în Sfânta Treime. El este Dumnezeu-Fiul, care I Se adresează și raportează lui Dumnezeu Tatăl. Aceasta nu are nicio legătură cu regenerarea, cu naşterea din nou, ci numai cu poziţia lui Isus în Sfânta Treime!
„Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu.” Asta era adevărata problemă. Aici se produce ruptura. Nu există cale de mijloc. Dacă vreţi să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu-Tatăl, trebuie să veniţi la El prin Isus Hristos. Nu există altă cale – doar Isus!
Isus a spus aceste cuvinte, pe când învăţa pe norod în Templu, în locul unde era vistieria; şi nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că încă nu-I sosise ceasul. (Ioan 8:20)
Încă o dată, Ioan face referire la „ceasul” lui Isus, o temă semnificativă inclusiv prin numărul de ocurențe (cel puțin 9 mențiuni!) Primele trei (aceasta este ultima!) menționează că nu sosise ceasul, iar următoarele șase – ca ceasul venise! Ceasul spre care se îndreptau toate lucrurile era ceasul glorificării lui Hristos – prin patima, moartea, învierea și înălțarea Sa la ceruri... Ceas decis de Dumnezeu-Tatăl, nicidecum de oameni, de aceea ei – deși voiau – nu reușeau să pună mâna pe El deocamdată... Și apropo de ceas, este momentul să punem și noi punct acestui episod, sper să fiți pe recepție la debutul următoarei ediții!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, ne reîntâlnim în același cap. 8 al Evangheliei lui Ioan care data trecută ne-a reținut atenția cu prima sa jumătate, în care Mântuitorul a contribuit la salvarea femeii păcătoase prinse în preacurvie, după care a continuat conflictul său cu liderii evrei, pe care Ioan îl redă sub forma unor perechi antagonice de contraste (evidente în plan fizic, la care însă Domnul adaugă și puternice valențe spirituale), gen: lumină/întuneric (vers. 12-20), cer/pământ (vers. 21-30), libertate/robie (vers. 31-38), copiii lui Dumnezeu/copiii lui Satan (vers. 39-47), cinste/necinste (vers. 48-56); asupra lor ne vom opri și noi în ediția de azi.
După ce, prin vorbe și gesturi puține, dar de mare finețe și profunzime, i-a determinat pe iudeii acuzatori să nu aplice lapidarea cuvenită femeii prinse în adulter, Domnul Isus Se prezintă ca Lumina lumii, care condamnă păcatul, dar determină pocăința. Hristos Lumina lumii va muri pentru păcatele acestei femei (și-ale tuturor oamenilor!), și de aceea are dreptul și puterea s-o ierte! Păcătosul își va petrece veșnicia în iad nu datorită păcatului, ci pentru că preferă întunericul și respinge lumina curățitoare a credinței în Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu! La fel, Domnul Isus tocmai îi avertizase pe farisei că dacă nu-și schimbă atitudinea și continuă să conteste divinitatea și mesianitatea Lui, vor muri în păcatul lor!
În pasajul următor (vers. 21-30), Domnul îi abordează prin prisma contrastului cer/pământ:
Isus le-a mai spus: „Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni.” Atunci, iudeii au zis: „Doar n-o avea de gând să Se omoare, de zice: ‘Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni’!” (Ioan 8:21-22)
Aproape înfricoșător întunericul ignoranței în care se aflau aceşti iudei. Mai întâi, Îl întrebaseră: „Unde este Tatăl Tău?“ Acum se gândeau că ar cocheta cu gândul sinuciderii!?! Ei probabil că nu ştiau că Isus le spusese ucenicilor Săi că El va merge la Ierusalim, unde va fi dat la moarte chiar de către aceşti conducători religioşi, dar că jertfa Sa va marca o moarte răscumpărătoare pentru omenire. Se va omorî Isus? Desigur că nu! Da, va muri curând, dar deliberat, ca răscumpărare pentru omenire, în acord cu planul divin. Domnul, care le cunoștea gândurile, accentuează pe contrastul dintre lumile cărora le aparțin părțile în discuție:
„Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta. (Ioan 8:23)
Găsim acelaşi gând în 1 Corinteni 2:14. Cunoaşterea omenească poate fi înţeleasă de orice om cu un coeficient de inteligenţă adecvat. Dar cunoaşterea divină este cu totul altceva – este totală, complexă, nelimitată. Numai Duhul lui Dumnezeu ne poate dezvălui lucrurile lui Hristos. Asta vrea să ne spună El aici.
De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre, căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.” (Ioan 8:24)
Pe ei îi interesau persoane, evenimente, date, lucruri demonstrabile, concrete, terestre... și nu luau seama la avertismentul repetat al lui Isus: „Veți muri în păcatele voastre!” Oamenii mor din cauză că sunt păcătoşi. Aceasta este consecinţa firească a păcatului. „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre!” Este posibil ca o persoană să fie mântuită pe patul de moarte? Da. Dacă Îl primeşte pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal. Dar se prea poate – și acesta-i marele risc! – ca o persoană să-L respingă pe Domnul Isus atât de repetat și hotărât, încât nici pe ultima sută de metri să nu dorească să-L primească! Asta se numește împietrire, și ea provine și din afara, și dinăuntrul omului! Și chiar următoarea întrebare demonstrează lipsa de perspectivă și realism:
„Cine eşti Tu?”, I-au zis ei. Isus le-a răspuns: „Ceea ce de la început vă spun că sunt. (Ioan 8:25)
Dacă iudeii aceştia nu ştiau care erau misiunea și lucrarea lui Isus, e clar că nici nu-L cunoşteau. „Unde este Tatăl Tău?”, „Nu cumva are de gând să Se omoare?”, „Cine eşti Tu?” – acestor întrebări aproape puerile Isus le răspunde consecvent că este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Mântuitorul lumii, exact cum li Se prezentase de la bun început!
Am multe de zis despre voi şi de osândit în voi, dar Cel ce M-a trimis este adevărat; şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii.” Ei n-au înţeles că le vorbea despre Tatăl. (Ioan 8:26-27)
Domnul Isus le spunea mereu că vorbește și făptuiește numai ce voia și-I comunica Tatăl Său să spună și să facă. El nu doar că era trimis de Dumnezeu, dar și afirma/proclama lucrul acesta; nu-Și aroga mesaje sau miracole – chiar dacă El era agentul executiv, nu Și-a asumat meritele, și nu a menţionat niciodată că Se bazează pe gândirea sau intelectul său. Se desprinde de aici un exemplu și un principiu pentru toți predicatorii și lucrătorii creștini: ei trebuie să dea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, nu produsul propriului intelect.
Ei continuau să audă și să nu priceapă; și nu le înţelegeau pentru că, fiind de pe pământ, ei judecau firește lucrurile care țineau de sfera Împărăției cerurilor.
Isus deci le-a zis: „Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu. (Ioan 8:28)
Când Isus Se numeşte pe Sine ca Fiu al omului, El nu Se referea la o imagine precum cea din Daniel 7:13-14 (unde Fiul omului vine la Cel Îmbătrânit de zile pentru a I se da stăpânire asupra acestui Univers... pentru că asta trimite la încoronarea Sa glorioasă ca Împărat al împăraţilor, care era și este încă departe!) Domnul Isus Se referă aici la răstignirea Lui iminentă, pe care ei o vor orchestra... și-atunci își vor da seama cine a fost El! (Și într-adevăr, după moartea şi învierea lui Isus Hristos, mulţi dintre aceşti conducători iudei au crezut. În cartea Faptele Apostolilor ni se spune că și mulţi dintre preoţii din Ierusalim au crezut. Tocmai asta încearcă El să le spună acum: după înălţarea Sa (pe cruce), ei vor şti că El era Cel care a spus că este. Moartea răscumpărătoare a lui Isus Hristos explică cine este El şi de ce a venit. Nu putem şti cine este El cu adevărat până nu ştim ce a făcut.
Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El. (Ioan 8:29-30)
Vi s-a întâmplat să ajungeţi la sfârşitul unei zile şi să vă doriţi să fi făcut unele lucruri altfel? Domnul Isus nu a încheiat nicio zi cu regrete. El a făcut întotdeauna ce era pe placul Tatălui. El a spus foarte clar că a venit să facă voia Tatălui – în ascultare și cu bunăvoință, cu seninătate și pace... Iar Tatăl nu L-a lăsat niciodată singur (desigur cu excepția ceasului viitor și negru de pe cruce, când așa fuseseră hotărâte lucrurile dinainte de Întrupare!) Și pentru că a căutat invariabil să asculte și să-L proclame pe Tatăl împlinind ce-I era plăcut lui Dumnezeu, Isus - chiar dacă pentru mulți a fost pricină de poticnire - pentru destui alții a fost un exemplu, un model... a fost atractiv, și deci acceptat de cei ce-L iubeau pe Iahweh!
Pe nebăgate de seamă, argumentarea Domnului curge spre consecințele credinței lor, subliniind un nou contrast: libertate/robie (vers. 31-40)
Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31-32)
Credinţa este singura care mântuieşte, dar credinţa care mântuieşte nu este singură. Ea va da anumite roade. După ce Îl primeşte pe Domnul Isus Hristos, credinciosul va dori să „rămână în Cuvântul Lui”. Continuitatea în umblarea cu Domnul dovedește credința! Cât am fost pastor, i-am ținut sub observație pe cei care erau activi în biserică dar care nu erau deloc interesaţi de studiul Cuvântului lui Dumnezeu. O asemenea persoană este un pericol pentru adunarea celor credincioşi.
Adevărul vă va face liberi. Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, care arată clar că Isus Hristos este Mântuitorul lumii. El Însuși este Adevărul. Mai întâi, venim la El ca Mântuitor al nostru. Apoi, pe măsură ce umblăm cu El, experimentăm libertatea; nu mai este nevoie să stăm noaptea treji îngrijorați că vom ajunge în iad. Domnul Isus nici măcar nu ne cere să trăim viaţa creştină! El ne cere doar să ne încredem în El şi să-L lăsăm pe El să trăiască viaţa Lui prin noi. Când ne supunem Lui, suntem liberi.
Ei I-au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui. Cum zici Tu: ‘Veţi fi slobozi’?” (Ioan 8:33)
Porniți doar să-L contrazică și să-l atace, oamenii aceștia pierd și simțul realității! Cum adică n-au fost niciodată robi?! Dar Egiptul, Babilonul, jugul roman reprezentau libertatea?
„Adevărat, adevărat vă spun”, le-a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu. Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu şi voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl vostru.” (Ioan 8:34-38)
Evreii nu erau la acel moment liberi nici din punct de vedere fizic, politic, dar nici spiritual. Pretindeau că sunt sămânţa lui Avraam, dar căutau să-L omoare pe Isus – fiul lui Avraam! Iar dacă dpdv politic erau robi ai romanilor, dpdv spiritual erau robi ai păcatului! Fie pentru simplul motiv că orice om se naște în păcat!
„Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului” este un enunţ la timpul prezent. Cine trăiește în firea pământească, trăiește în păcat, ca rob (fie și involuntar) al păcatului. Mă îndoiesc că există printre noi cineva care nu păcătuieşte deloc pe parcursul unei zile. Dar copilul lui Dumnezeu vine la Tatăl în fiecare zi şi îşi mărturiseşte păcatul. Cei ce-l au ca tată pe diavolul nu vor face niciodată acest lucru! Acesta este şi gândul din Romani 6:16: „Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi?”
De la vers. 39, Isus devine cumva mai subtil și mută contrastul la un nivel mai inteligibil: copiii lui Dumnezeu/copiii lui Satan. Dă exemplu practica curentă pe atunci de a avea robi sau angajați – și le spune că slujitorul care face treaba pentru care este angajat, când vine seara, îşi schimbă hainele şi pleacă. Fiul însă, care locuiește acolo, vine acasă, se schimbă în hainele de casă și se aşează să se odihnească, pentru că este fiu. Domnul le spune acestor conducători religioşi că ei nu sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu. Ei stăteau în templu în acele momente, dar nu aveau să mai fie acolo pentru multă vreme. În anul 70 d.Hr., va veni Titus şi-i va alunga de acolo, luându-i pe toţi ca sclavi. Semnalul de încheiere a programului de lucru va fi dat, și slujitorii se vor risipi pe la casele lor. (Ioan 8:39-41)
„Tatăl nostru”, I-au răspuns ei, „este Avraam.” Isus le-a zis: „Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut. Voi faceţi faptele tatălui vostru.”
Fiul lui Dumnezeu ne face cu adevărat liberi. Nu mai trebuie să fim slujitori ai păcatului. Mulţi creştini acceptă înfrângerea şi eşecul ca pe lucruri normale în viaţa de creştin. Dumnezeu nu a intenţionat ca noi să trăim aşa. El a dorit şi doreşte întotdeauna ca noi să trăim pentru El prin puterea Duhului Sfânt – „mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit”! Fiecare fiu trăiește după modelul, educația și practicile casei în care trăiește și ale părinților pe care-i are! Nu poți fi copilul lui Dumnezeu și să faci faptele celui rău, așa cum nu poți fi copilul diavolului și să faci fapte de sfințenie! Ori, iudeii tocmai asta pretind:
Ei I-au zis: „Noi nu suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.” Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi. (Ioan 8:41-45)
Cunoaşteţi proverbul: „Aşchia nu sare departe de trunchi.“ Isus le spune acestor iudei că, dacă ar fi cu adevărat copii ai lui Avraam, s-ar purta ca Avraam. Dar ei încearcă să-L omoare, ceea ce Avraam nu ar fi făcut niciodată. În loc să fie copiii lui Avraam, ei sunt de fapt copiii Diavolului. Satana este cel în care îşi au originea crimele şi minciunile, iar ei erau imitatorii lui, copiii lui. „Voi faceţi faptele tatălui vostru.“
Observaţi că ei deschid iar subiectul naşterii spunând: „Noi nu suntem copii născuţi din curvie”. În tinereţe am crezut la un moment dat că se poate nega naşterea din Fecioară şi totuşi să fii creştin. Bineînțeles că nu e posibil! Dacă negăm că Isus S-a născut din Fecioară, ne alăturăm mulţimii acesteia care afirma că Dumnezeu le este Tată. Isus le spune clar și simplu: „Dacă Dumnezeu v-ar fi Tată, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu de la El vin!”
Dar oare se poate verifica dacă Dumnezeu este Tatăl nostru? În prima sa epistolă, Ioan ne dă acest răspuns: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El.” (1 Ioan 5:1)
Aceşti iudei credeau că sunt copiii lui Dumnezeu, când de fapt ei erau ai celui rău. Sunt şi astăzi atâţia care susţin că Dumnezeu este tatăl tuturor oamenilor şi că toţi suntem fraţi în acest Univers. Această idee a modelat filosofia naţiunii noastre. Stăm pe la conferinţe sau emisiuni alături de copii ai Diavolului şi spunem că sunt copiii lui Dumnezeu. Mi-e teamă că naţiunea noastră a fost amăgită, pentru că diplomaţii şi politicienii noştri lucrează pornind de la premise greşite. În mod evident, Isus nu a spus că Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor. El spune că unii sunt copii ai Diavolului, nu ai lui Dumnezeu. Nu poţi fi copil al lui Dumnezeu altfel decât prin credinţa în Domnul Isus Hristos!
Cuvintele lui Isus i-au înfuriat pe cei care-L ascultau. Dar Domnul insistă că aceste cuvinte sunt adevărate. De asemenea, le spune că nu-L pot dovedi că ar avea vreun păcat. Isus este de la Dumnezeu şi oricine este copil al lui Dumnezeu ascultă de Isus Hristos. Nici azi oamenilor nu le place să audă așa ceva... Ei vor să audă și să creadă că sunt buni şi drăguţi, că sunt fraţi unii cu alţii, şi invocă tot timpul dragostea și toleranța. Dragi prieteni, dacă vreţi să fiţi de partea adevărului, trebuie să denunţaţi răul aşa cum a făcut-o Domnul Isus. Iar aceasta va stârni reacţii puternice şi împotrivire din partea celor ce vă vor auzi!
Isus le-a spus oamenilor adevărul, dar ei nu L-au crezut, nu L-au primit... Adevărul stârneşte un sentiment de ostilitate – în mod special faţă de El. Şi totuşi, oamenii cred cele mai aiuritoare zvonuri şi minciunile cele mai sfruntate. Dictatorii au învăţat acest lucru. Hitler s-a exprimat foarte direct în cartea lui când a spus că dacă o minciună este repetată de foarte multe ori, oamenii vor sfârşi prin a o crede. În prezent, mass-media și agențiile de publicitate arată că și-au însușit asta ca stil de lucru și practică a muncii lor!
Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi? Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.” Iudeii I-au răspuns: „Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?” (Ioan 8:46-48)
Isus Şi-a pus viaţa în pericol când a întrebat: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” Aceasta este una dintre dovezile importante ale caracterului divin al lui Hristos. Credeţi-mă, dacă vreunul dintre duşmanii Lui ar fi avut o dovadă cât de mică împotriva Lui, ar fi folosit-o. Ei n-au avut răspunsuri logice la întrebările Lui. Şi La ce recurg? La ridiculizare și defăimare... Mi-aduc aminte că pe vremuri am făcut parte dintr-o echipă de dezbateri... și aceasta era una dintre metodele care ne-au fost predate... Participanţii la acele dezbateri recurgeau la atac la persoane și la ofense, atunci când nu mai aveau răspuns logic sau argumente. Remarcaţi ce spun iudeii: „Eşti samaritean şi ai drac”. Cuvântul grecesc folosit aici este demonis, acesta fiind folosit pentru a batjocori, pentru a jigni pe cineva prin apelative ofensatoare.
„N-am drac”, le-a răspuns Isus; „ci Eu cinstesc pe Tatăl Meu, dar voi nu Mă cinstiţi. Eu nu caut slava Mea; este Unul care o caută şi care judecă. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.” (Ioan 8:49-51)
În acest pasaj final al lungii Sale controverse cu iudeii (până la vers. 56), Domnul Isus aproape că le bate obrazul oponenților Săi, reproșându-Le lipsa de onestitate și de reverență față de Dumnezeu (nu mai vorbesc de lipsa de respect față de Hristos!). Mi-aş fi dorit să-L văd pe Domnul adresând mulțimii tot mai înfuriate acele cuvinte. Oamenii aceia se aprindeau tot mai mult în pornirea lor aproape asasină împotriva lui Isus, dar în timp ce inimile lor erau cuprinse de ură, inima lui Isus era plină de dragoste. El urma să-Și dea viața pentru ei. Iudeii se gândeau să-L omoare, iar Isus le oferea viaţa, și explicit și implicit: „Dacă păzeşte cineva Cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.” Domnul Isus le oferea (și oferă și azi) viaţa veşnică, viaţa spirituală... pentru că este mai mult decât un simplu om!
„Acum”, I-au zis iudeii, „vedem bine că ai drac; Avraam a murit, prorocii de asemenea au murit, şi tu zici: ‘Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.’ Doar n-ai fi Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Şi decât prorocii, care de asemenea au murit? Cine te crezi Tu că eşti?” Isus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu Însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru, şi totuşi nu-L cunoaşteţi. Eu Îl cunosc bine şi, dacă aş zice că nu-L cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi. Dar Îl cunosc şi păzesc Cuvântul Lui. Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:52-56)
L-a văzut Avraam vreodată pe Hristos? Sigur că L-a văzut. Când Dumnezeu apărea înaintea oamenilor din vremea Vechiului Testament, aceasta era o apariţie a lui Isus Hristos. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). În acelaşi mod, deşi trupul lui Avraam era îngropat acolo, Avraam nu era cu adevărat mort, ci se afla în prezenţa lui Dumnezeu. Isus afirmă acest lucru foarte clar, aşa cum este consemnat în Luca 20:38. „Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii.”
„N-ai nici cincizeci de ani”, I-au zis iudeii, „şi ai văzut pe Avraam?!” Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns şi a ieşit din Templu, trecând prin mijlocul lor. Şi aşa a plecat din Templu. (Ioan 8:57-59)
Teologii liberali susţin astăzi că Isus Hristos a fost un mare învăţător, dar că nu a susţinut niciodată că El este Dumnezeu. Ați remarcat însă ce afirmă Domnul aici? „Mai înainte ca să se nască Avraam sunt Eu”. Nu „am fost”, ci „sunt”. El este Iahweh întrupat, Dumnezeul-„Eu sunt” al lui Israel. Iudeii înţelegeau acest lucru cât se poate de bine. Tocmai pentru că ştiau exact ce pretindea Isus, și pentru că nu-L credeau – au luat pietre pentru a-L ucide, acuzându-L de blasfemie.
Subiectul aici este Isus Hristos. El i-a pus pe aceşti iudei într-o situaţie dificilă. Isus Hristos i-a determinat să ia o decizie cu privire la Persoana Lui... și au luat-o – din păcate, nu pe cea bună, lepădându-L! Şi voi trebuie să luaţi o decizie cu privire la Persoana Lui. Fie credeţi că El este Adevărul, fie credeţi că este un mincinos. Fie este Mântuitor, fie un simplu învățător... Trebuie să decideţi ce credeţi cu privire la El. Fie Îl veţi respinge, fie Îl veţi primi – neutri nu puteți rămâne. Reţineţi însă că decizia voastră nu influenţează cu nimic Persoana Sa! El va continua să fie cine este indiferent de hotărârea voastră! El este marele EU SUNT, Iahweh, veşnicul Dumnezeu. Veţi accepta sau veţi respinge acest adevăr?
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, ne apropiem de miezul/mijlocul Evangheliei după Ioan, această secțiune unică a NT – fie și prin faptul că (dacă primele trei evanghelii, numite sinoptice din gr. synopsis = a vedea împreună, au redat multe din evenimentele principale ale vieții lui Isus) Ioan este preocupat și ne ajută să deslușim semnificația spirituală a celor întâmplate.
Capitolul 9 în care intrăm azi redă cel de-al șaselea semn prin care Isus Își probează divinitatea; primele trei arătaseră cum poate fi omul mântuit (prin Cuvânt – apa schimbată în vin; prin credință – vindecarea fiului unui funcționar împărătesc; prin har – vindecarea paraliticului), iar ultimele patru dintre cele 7 redau efectele/rezultatele mântuirii: împlinire (hrănirea celor 5000), pace (umblarea pe mare), claritate/lumină (cum vom vedea din acest capitol) și viață (când vom ajunge la învierea lui Lazăr, în capitolul central al Evangheliei).
În capitolul precedent (8), Domnul avusese o controversă contondentă cu iudeii, pe care nu scăpase prilejul să-i confrunte și să-i avertizeze că sunt la fel de departe de Dumnezeu-Iahweh și de mântuire cum este lumina de întuneric, cerul de pământ, libertatea de robie – și că singura lor șansă era să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu venit să mântuiască lumea. Or, iudeii tocmai de aceea voiau să-L omoare – pentru că El susţinea că este Dumnezeu. O minune repetată și ignorată de noi este și maniera inexplicabilă în care Domnul scăpa din aceste momente delicate, fără ca oponenții Săi înfierbântați să se atingă de El – semn că „ceasul” Lui nu sosise încă, și era stabilit și controlat de Însuși Dumnezeu.
Oricum, e clar că se accentua falia, ruptura dintre aderenți și oponenți, pe măsură ce Isus era tot mai direct și specific, iar autoritățile religioase ale locului și vremii – tot mai ostile. În ultimele luni se intensificaseră confruntările cu fariseii, cărturarii și preoții care-I vânau faptele și cuvintele, reproșându-I-le sistematic (nu-i vorbă că nici ele nu se înscriau în normalitatea lor uscată și formală!) Incidentul care urmează este într-un fel o continuare a discursului despre Lumina lumii. Duşmanii Domnului Isus nu puteau vedea pentru că erau orbi din punct de vedere spiritual. Nici orbul nu putea vedea, în ciuda faptului că Lumina lumii stătea în faţa lui. Dar Isus avea să i Se descopere. Înainte ca orbul să poată vedea, este nevoie ca ochii să capete această capacitate. Lumina trebuie să fie primită. Trebuie să existe un receptor, de vreme ce există și o sursă, un emițător de lumină.
La fel stau lucrurile și cu zgomotul. Dacă un pom cade într-o pădure în care nu este nimeni care să-i audă căderea, sau o motocicletă ambalează deranjant într-o zonă pustie – putem spune că există zgomot? Răspunsul e clar: există unde sonore, dar dacă niciun organ auditiv nu preia sunetul, ca să-l prelucreze și să-l interpreteze, nu putem vorbi de zgomot. Doar un eventual receptor poate acuza zgomotul!
Lumina nu este anulată de lipsa vederii, dar ai nevoie de ochi ca să percepi lumina! Lumina descoperă și diagnostichează starea ochiului. Lumina lumii descoperă starea sufletului. Fariseii credeau că văd bine, dar erau orbi.
Din păcate, exploziile din mine nu sunt evenimente depășite; mai au loc și-n zilele noastre, e drept cu o frecvență tot mai redusă... Am auzit odată de o asemenea explozie, care i-a cufundat într-un întuneric total pe oamenii blocaţi în subteran. Când în cele din urmă echipa de salvatori a ajuns la ei, şi au reuşit să-i identifice și să-i preia, un tânăr dintre mineri a întrebat: „Dar de ce nu aprind lumina?” Atunci și-au dat seama cei din jur că explozia îl orbise. Cât stătuseră în întuneric, nu avusese cum să-şi dea seama că era orb. Lumina salvatorilor le descoperise şi lui, şi celorlalţi, că băiatul acela rămăsese fără vedere!
La așa ceva Se va referi Isus către finalul acestui capitol (în versetul 39), când va spune: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să ajungă orbi.” Deși El nu venise să condamne, ci să mântuiască, simpla prezență a Luminii Sale în lume – sau mai bine zis: reacția față de această lumină – va împărți omenirea în văzători și nevăzători. Lumina descoperă adevărata stare de lucruri. Cei care sunt orbi, dar nu îşi dau seama de acest lucru, pot acum să ştie că ei chiar sunt orbi – chiar dacă nu recunosc sau nu dau semne că i-a deranja asta...
Un membru important al Parlamentului britanic l-a luat pe dl. Edmund Burke, care era un om de stat şi un gânditor și orator de marcă, să-l asculte pe dr. Hugh Black, un mare predicator din Scoţia. Dr. Black a ţinut o predică nemaipomenită în care L-a glorificat pe Domnul Isus Hristos. La terminarea programului, prietenul lui Burke a aşteptat reacţia acestuia la mesaj. În cele din urmă a răspuns astfel: „Trebuie să recunosc că este un orator deosebit, dar despre ce a vorbit?” Deci și Burke, deși un om strălucit, era orb (sau surd)!
Noi avem responsabilitatea de a trăi și transmite Cuvântul lui Dumnezeu... la asta se reduce responsabilitatea noastră. Este mai departe lucrarea Duhului Sfânt să deschidă inima ascultătorului şi să-l facă să se supună Cuvântului. Noi trebuie să le arătăm oamenilor Lumina Lumii, dar Duhul Sfânt este cel care deschide ochii oamenilor!
Aceasta este semnificaţia cuvintelor ap. Pavel din 2 Corinteni 2:15-16: „În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă...” Noi avem tot atâta „succes” şi când „câştigăm” o inimă, şi când nu o „câştigăm”. Noi trebuie doar să răspândim lumina, să arătăm spre Isus Hristos, Lumina Lumii. Dacă cineva se uită la noi şi întreabă „Unde este lumina? Nu înţeleg nimic din toate acestea!”, nu putem decât să ne uităm la persoana respectivă şi să exclamăm: „Săracul om, este orb...” (asta după ce ne-am asigurat și avem dovezi că reflectăm lumina lui Hristos!) Sigur se va găsi însă și câte cineva care va putea spune: „Îţi mulţumesc că mi-ai arătat lumina. Eram orb, dar acum văd!”
Încă o mențiune, înainte de a intra în textul propriu-zis: spre deosebire de cap. 5, în acest caz nu vom putea separa precis relatarea miracolului de discuția și învățătura ce-i vor urma... În acest cap. 9 (care este singura relatare în care Domnul Isus vindecă un om orb din naştere), acțiunea și discuțiile, inclusiv mesajul Mântuitorului, sunt apreciabil mai întrețesute. Deci pe cât posibil acest capitol ar trebui să nu fie fragmentat!
...Dar mă tem că noi n-avem cum să-l epuizăm într-un singur episod, așa că ne vom opri la un moment dat... (deși nu l-am putea epuiza cu-adevărat nici măcar în zeci de episoade, pentru că de două mii de ani acest text continuă să inspire analize și învățături!)
Când trecea, Isus a văzut un orb din naştere. (Ioan 9:1)
Acum, dacă am citi la rând și cu atenție Evanghelia până aici, ni se pare logic ca după afirmaţia minunată a lui Isus: „Eu sunt Lumina Lumii” (Ioan 8:12), să urmeze și un asemenea episod în care un orb din naştere (deci fără organul receptor) intră în contact cu Lumina lumii. Este clar că există o diferenţă temporală între capitolul 8 şi capitolul 9 pentru că acum El călătoreşte mai relaxat, nu se mai grăbeşte: Isus deci „trecea” pe undeva, chiar dacă nu se știe când și pe unde... Este însă aproape sigur că Isus se afla în Ierusalim, și că evenimentul de față are loc în siajul Sărbătorii Corturilor, după terminarea ei, cert – într-o zi de Sabat!
Dar conta ce zi sau ce moment al zilei era, atunci când Domnul Isus vedea o nevoie? Și ce problemă mai mare poate avea un om, decât absența vederii?! Un proverb oriental spunea că „nu există necaz mai mare și suferință mai grea ca ochii orbi”.
Ucenicii Lui L-au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9:2)
Ucenicii vor să determine cauza bolii. Vor să discute despre vinovăţie, despre cel care a păcătuit. Pe vremea aceea existau patru posibile răspunsuri la această întrebare. Păgânii din timpul acela, dar şi mulţi oameni din ziua de azi, credeau în reîncarnare şi astfel susţineau că boala aceea putea fi rezultatul unor păcate făptuite într-o existenţă anterioară. Evreii nu ar fi acceptat niciodată o astfel de explicaţie! Apoi era argumentul eredităţii, şi anume că păcatele părinţilor sunt moştenite până la a treia şi a patra generaţie (vezi Exod 20:5). Ştim că acest lucru este posibil şi orbirea poate fi, în anumite cazuri, rezultatul păcatelor părinţilor. O altă explicaţie este că păcatul lui Adam este moştenit de toţi oamenii, astfel că toţi sunt pasibili de moarte şi boală. În sfârşit, rabinii evrei credeau că un copil nenăscut putea păcătui încă din pântecele mamei. (Probabil că asta aveau în vedere și ucenicii, când o dădeau ca posibilă cauză – căci altfel, ce alt păcat ar fi avut de ispășit omul acesta născut orb?!)
În orice caz, exista și există opinia că o suferință reprezintă o pedeapsă pentru păcat; desigur, există uneori o astfel de relație, dar nu e deloc obligatoriu! Și chiar în acest spirit răspunde Mântuitorul:
Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii.” (Ioan 9:3-5)
Mă gândesc că Domnul Isus nu le-a dat chiar răspunsul pe care-l așteptau ei. El le spune aici, direct și indirect, că nu întotdeauna trebuie să ne uităm în trecut sau în jur ca să încercăm să aflăm cine este vinovatul. Lucrul cel mai important acum era vindecarea acestui om. Poate că este adevărat că este mai bine să previi decât să vindeci, dar odată ce omul s-a îmbolnăvit, dacă n-ai putut preveni, fă tot ce poți să contribui însănătoșire!
Dumnezeu are motivul Său înţelept pentru care îngăduie bolile, suferinţa şi necazurile. Când am fost internat în spital pentru o operaţie (JVMcGee), am primit scrisori de la sute de oameni. Printre ele se numărau câteva în care oamenii încercau să-mi explice de ce a îngăduit Dumnezeu să mi se întâmple aşa ceva. Dar eu nu sunt foarte convins că ştia cineva acest lucru. Dumnezeu nu ne descoperă întotdeauna motivul pentru care îngăduie anumite lucruri. Eu cred că Dumnezeu nu ar îngădui să ni se întâmple altceva decât lucrurile... pe care le-am îngădui și noi, dacă am putea vedea aşa cum vede El cursul evenimentelor.
Dumnezeu are un plan şi nu-Şi propune (și nici n-ar fi sănătos) să ne spună nouă toate motivele Lui. Dar la fel de adevărat este că El ne cere să nu ne pierdem nădejdea și să umblăm (prin credinţă) cu El, în momentele grele sau întunecate ale vieţii noastre.
Eu sunt sincer convins că trebuie să înţelegem un anumit lucru aici: Domnul nu vorbește aici în niciun caz despre acest om ca despre un experiment, un cobai spiritual. Cred că (sintetizând puțin cuvintele Domnului din vers. 3-5) Isus spune: „Nu au păcătuit nici acest om, nici părinţii lui. Dar pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu, Eu trebuie să lucrez lucrările Celui ce m-a trimis, cât este încă ziuă.“
Dumnezeu ne-a creat pe fiecare dintre noi pentru slava Lui. El n-a avut în vedere ca noi să încercăm să fim cineva aici, jos, pe Pământ. El ne-a creat pentru slava Lui. Dacă nu înţelegem acest lucru, nu înţelegem scopul Creaţiei. Încercările şi suferinţe vin în viaţa noastră pentru că ele fac să se manifeste slava lui Dumnezeu. Orbul acesta, prin vindecarea sa, va contribui la glorificarea lui Dumnezeu. El va vedea ce nu mai văzuse niciodată (şi gândiţi-vă că se va bucura să vadă tot restul vieţii sale!)... dar, mai presus de toate, Îl va vedea pe Isus Hristos şi va ajunge să-L cunoască pe Domnul Isus ca Mântuitor personal!
În vers. 5, Domnul revine la afirmaţia din capitolul precedent: „Eu sunt Lumina lumii”. Noaptea îi face pe toţi oamenii aproape la fel de orbi. Nimeni nu poate vedea bine. Hristos este Lumina spirituală a lumii, şi fără El toţi oamenii sunt orbi. Dar atâta vreme cât este în lume, Domnul Isus este Lumina lumii. Dragi prieteni, El este în lume şi astăzi. Domnul Isus Hristos vine la noi în persoana Duhului Sfânt. Domnul Isus trăiește și Se manifestă prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin mărturia multora dintre copiii Săi care trăiesc și lucrează ca Domnul lor – cu hărnicie și cu preocupare pentru sfințenie. Și dacă nu vedem aceste lumini strălucind în jurul nostru... dacă nu ne deschide ochii Fiul lui Dumnezeu, prin mijlocirea Duhului Sfânt, pentru a vedea lucrurile spirituale – suntem mai orbi ca liliecii... dar cel mai tragic: vom avea soarta celor ce iubesc și trăiesc întunericul, adică bezna iadului!
Ne-ntoarcem în Ioan 9, minunea redării vederii orbului din naștere:
După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta şi i-a zis: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului” (care, tălmăcit, înseamnă: „Trimis”). El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine. (Ioan 9:6-7)
E importantă mențiunea modalității prin care Domnul S-a atins de orb – l-a uns cu noroiul făcut din saliva lui Isus și pământ (sau țărână). Actul frământării (implicat în obținerea tinei din amestecarea salivei cu pământul) era unul dintre cele 39 incriminate ca formă de activitate ce încalcă Sabatul... pentru că mai târziu vom înțelege că iarăși principala obiecție și acuzație adusă Domnului era nerespectarea Sabatului!
Deci a fost nevoie ca Hristos să atingă ochii orbului, şi ca orbul să asculte de Hristos. Prin atingerea Sa (dacă-L lăsăm!), Hristos aduce la viaţă și pune în funcțiune nervul optic spiritual care este mort. Nu se pune problema cine a păcătuit. „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Dacă Hristos nu v-a atins ochii, nu puteţi vedea.
Sunt şi astăzi destul de mulţi oameni, poate chiar în bisericile noastre, care nu văd şi nu-şi dau seama de acest lucru. Primesc scrisori de la oameni care îmi spun că au ascultat programul acesta luni la rând... şi deodată li s-au deschis ochii şi au început să înţeleagă! Asemenea tânărului din mină, care orbise în urma exploziei, sunt mulţi cei care stau în lumina Cuvântului lui Dumnezeu dar se întreabă: „De ce nu aprinde cineva lumina?” Exact aşa s-a întâmplat cu Pilat, care a întrebat: „Ce este adevărul?”, deși se afla în prezenţa Aceluia care spusese despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Avem nevoie ca Hristos să ne atingă ochii, ca să putem vedea.
Să remarcăm că Hristos l-a atins pe acest om deşi omul tot nu-L putea vedea. Apoi Isus i-a spus să se ducă să se spele, şi omul a ascultat... Poate vă întrebaţi de ce a folosit Isus această metodă de vindecare. Cred că pot fi enumerate mai multe motive:
(1) această Evanghelie are în obiectiv demonstrarea divinității Domnului Hristos, dar fără să neglijeze umanitatea Lui. Isus tocmai Îşi susţinuse dumnezeirea, şi acum îl atinge pe acest orb în mod direct, de la om la om.
(2) Orbul trebuia să asculte de Domnul Isus Hristos, dacă voia să vadă.
(3) Domnul l-a trimis la scăldătoarea Siloam; care era sursa principală de apă folosită la ceremonialul turnării apei, care făcea parte din Sărbătoarea Corturilor, ce abia se încheiase. Ioan are grijă să ne spună că Siloam înseamnă „Trimis”. Până şi numele scăldătoarei depune mărturie că Isus este trimis de Tatăl. Este posibil ca Isus să vrea să spună că, aşa cum Tatăl L-a trimis pe El, aşa îl trimite şi El pe acest om orb.
(4) Orbul avea nevoie de apă ca să poată vedea. Apa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu în multe fragmente din Scriptură. Convingerea mea fermă este că nu poate exista convertire fără Cuvântul lui Dumnezeu. „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate” (Ps. 119:130).
(5) Iudeii aveau nevoie de această mărturie (pentru că, în versetul 29, ei vor spune: „Ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim de unde este.”) Ei trebuiau să vadă prin această vindecare a orbului că Isus este Dumnezeu-om, Cel pe care Tatăl ceresc L-a trimis pe pământ.
Aş dori să subliniez faptul că nu neapărat metoda prin care a vindecat Isus e elementul cel mai important aici. Persoana care a vindecat este subiectul principal. Hristos este Cel care a deschis ochii orbului, iar roul omului a fost acela de a se încrede şi de a se supune.
Cât a trăit și a lucrat pe pământ, Domnul Isus a folosit diverse metode pentru vindecarea oamenilor. Cei care au beneficiat de vindecarea prin atingere vor fi crezut și insistat probabil că toţi au nevoie de aceeaşi experienţă. Când Isus a vindecat fără să atingă pe nimeni, cei vindecaţi vor fi ajuns la concluzia că aia e rețeta, că nu este nevoie de niciun fel de experienţă, nici măcar de atingere... ci singurul lucru necesar este cuvântul lui Isus! Cred că și unora, și altora orbul din naştere (din acest pasaj din Ioan 9) le-ar spune că nu e chiar așa, ci este nevoie să fii și atins, să ți se spună și cuvinte, să mergi la scăldătoare şi să te speli. După acest model, mulţi oameni orbi din punct de vedere spiritual susţin şi astăzi că este nevoie să treci printr-un anume ritual, printr-o ceremonie sau printr-o anume experienţă pentru a fi mântuit. Nu vă lăsați consumați de dispute pe această temă! Lucrul cel mai important este nu metoda, ci conținutul: să vii la Hristos, să crezi în El, să asculţi de El. „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Persoana lui Isus Hristos contează!
Aş dori să ne oprim puţin şi să facem o paralelă între starea omului orb şi starea noastră de păcătoşi înainte de a fi mântuiţi.
Orbul era în afara templului, separat de Dumnezeu. Amintiţi-vă ce spune Pavel despre trecutul nostru, în Efeseni 2:12: că eram străini de legământul făgăduinţei, nu aveam nicio nădejde, eram fără Dumnezeu în lume. Aceasta este starea oricărui om înainte de a fi mântuit: fără Dumnezeu, fără speranţă.
Omul nostru era fără vedere. Nu-L putea vedea pe Domnul. Se spune că John Hancock a auzit o predică a lui John Witherspoon pe marginea textului din Ioan 10:9, care spune: „Eu sunt Uşa, oricine intră prin Mine va fi mântuit“. În timp ce mergea spre casă se gândea: „L-am admirat totdeauna pe John Witherspoon, dar azi nu am reuşit să-i urmăresc ideile. Îmi dă impresia unui mare predicator, dar în seara asta n-am putut să înţeleg ce spunea!” Când a ajuns acasă, a introdus cheia în broască şi a deschis uşa grea a casei sale în stil colonial. Și a exclamat: „Acum văd!” Familia lui a râs şi i-au spus: „Sigur că vezi. Erai în întuneric, iar acum ai ajuns la lumină.” El a răspuns: „Da, dar vreau să spun că acum înţeleg: Isus este uşa, iar credinţa este cheia care deschide încuietoarea. Acum cred în Hristos, Îl văd și mă-ncred în El!”
Noi eram orbi fără Hristos. L-aţi văzut ca Mântuitor înainte de a fi mântuiţi? Era atunci Cel Minunat? Nu, eraţi orbi.
Omul acela era orb din naştere. La fel și noi: ne-am născut în păcat. Venim în această lume ca păcătoşi.
Omul orb nu putea fi ajutat de semenii săi. Nimeni nu avea vreun leac contra orbirii. Noi suntem păcătoşi neajutoraţi în această lume, niciun alt om nu ne poate vindeca!
Orbul acesta cerşea. Oamenilor nu le place să li se spună că sunt cerşetori. Ei ar fi dispuşi să plătească pentru mântuire, dar aceasta nu este de vânzare. Trebuie să veniţi la Dumnezeu pentru mântuire, aşa cum a făcut-o acest cerşetor. Dumnezeu o dăruieşte. Cerşetorul acesta nu şi-ar fi putut cumpăra niciodată mântuirea pentru că nu avea niciun fel de resurse. „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte fără bani şi fără plată!” (Isaia 55:1).
Nu el L-a abordat pe Isus. Orbul Bartimeu (Marcu 10:46-52) se manifestase zgomotos, fusese insistent, se agitase, se agățase de șansa de a interacționa cu Fiul lui David... dar omul acesta stătea acolo pur şi simplu. El nu-L cunoştea pe Isus, și cred că i-a luat mult timp să crească în harul şi cunoaşterea lui Isus Hristos. Vreţi cu adevărat să fiţi mântuiţi? Căutaţi mântuirea? Îl căutaţi pe Domnul Isus Hristos? Probabil că nu, dacă sunteţi asemenea omului obişnuit, ori ca orbul acesta din naștere... Nu voi Îl căutaţi pe El... dar El vă va căuta pe voi! Aceasta este istoria omului şi a mântuirii sale.
Ceilalţi nu-i arătau niciun pic de milă. Iudeii treceau pe lângă el în drumul lor către Templu. Ucenicii aveau lucruri de dezbătut... nu aveau nici atenție, nici intenţie să-i arate compasiune omului acestuia, nu erau pregătiţi să facă ceva pentru el. Aceasta este imaginea omului, în general. Le pasă de noi poate câtorva din cei foarte apropiați, și doar pentru o vreme... Doar Hristos simte compasiune continuă pentru noi, şi doar Hristos ne poate ajuta!
O asemenea transformare radicală și bruscă este un miracol! Și față de orice miracol, oamenii reacționează – desigur, diferit... Vom privi spre câteva din aceste reacții, și vom învăța sper câte ceva din ele – data viitoare! Sper și mă rog ca Dumnezeu să ne îngăduie deci și următoarea ediție a acestui program! Până atunci, bucurați-vă de lumină!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători și dragi prieteni, sper ca înaintarea noastră prin Cuvântul lui Dumnezeu să vă aducă mai mult decât satisfacții: să vă pună și să vă păstreze în legătură cu Sursa vieții adevărate și veșnice.
Vă reamintesc, parcurgem Evanghelia după Ioan, ne apropiem de jumătatea acestei secțiuni NT-are... suntem într-un pasaj consistent, în care lucrarea practică și didactică a Mântuitorului este încă în creștere și diversificare, deși opoziția față de El crește și ea!
Am asistat data trecută la o nouă vindecare miraculoasă prin care Isus Hristos a făcut ca un bărbat născut orb să primească binecuvântarea și bucuria de a vedea lumina! Am încercat să facem niște paralele cu starea de păcat a omenirii: omul acela era orb... cei nemântuiți – chiar intelectuali fiind – nu pot vedea sau înțelege lucrurile spirituale. Era orb din naștere... omul este păcătos prin naștere, prin fire. Orbul nostru era neajutorat, nimeni nu-l băga în seamă, nu încerca să-l ajute... la fel nici omul păcătos n-are nicio altă șansă decât Isus Hristos să iasă din starea mizerabilă în care se află! Orbul acesta cerșea... și cei nemântuiți (chiar dacă par sau sunt bogați în termenii lumii și vieții acesteia) cerșesc după ceva care să le satisfacă nevoile cele mai profunde.
Spre acest om (de fapt, spre oricare din noi) Se apleacă Isus Hristos – îl atinge, îi înlătură blamul și suferința, îl întregește, și-l trnasformă pt o vreme într-un punct de atracție locală... Pentru că vă dați seama: această vindecare a suscitat o sumedenie de reacții, ca cercurile apei în care arunci o piatră! Ne vom uita în cele ce urmează la ecourile acestui miracol, și sper să fim atenți, ca să învățăm cât mai mult din ce citim și auzim.
Așadar, într-un om orb care şi-a căpătat vederea se produce o schimbare fundamentală. El nu mai este nevoit să simtă, sau să fie condus pe drumul spre casă, pentru că acum îl poate vedea. Cred că acest om striga din toți rărunchii: „Aleluia! Pot să văd!”
1.Iată care este reacţia vecinilor:
Vecinii şi cei ce-l cunoscuseră mai înainte ca cerşetor ziceau: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?” Unii ziceau: „El este.” Alţii ziceau: „Nu, dar seamănă cu el.” Şi el însuşi zicea: „Eu sunt.” (Ioan 9:8-9)
Vă puteţi închipui ce spuneau toţi cei care îl cunoscuseră pe omul acesta? Unul dintre vecini stă la fereastră, îl vede trecând şi îi spune soţiei: „Uite-l pe orbul acela!“ Soţia vine şi ea, se uită cu atenţie şi spune: „Nu, nu este el. Seamănă foarte bine cu el, dar nu este el. Acesta nu este orb!“ Astfel, orbul vindecat trebuie să dovedească vecinilor că el este!
Vecinii observă că s-a întâmplat ceva cu el. Eu nu cred că poţi trece neobservat, dacă te-ai întors cu adevărat la Dumnezeu. Oamenii care te cunosc vor observa că e ceva schimbat la tine. Dacă nu există nicio dovadă de schimbare, atunci ceva nu este în regulă!
Deci i-au zis: „Cum ţi s-au deschis ochii?” El a răspuns: „Omul acela, căruia I se zice Isus, a făcut tină, mi-a uns ochii şi mi-a zis: ‘Du-te la scăldătoarea Siloamului şi spală-te.’ M-am dus, m-am spălat şi mi-am căpătat vederea.” „Unde este Omul acela?” l-au întrebat ei. El a răspuns: „Nu ştiu.” (Ioan 9:10-12)
Îmi place foarte mult mărturia acestui om. El a spus numai ce ştia – o mărturie bună, cinstită, sinceră. Percepţia lui a crescut cu fiecare ocazie în care a trebuit să-şi prezinte mărturia. Observaţi cât de exact este Cuvântul lui Dumnezeu! El nu a spus că Isus a luat scuipat şi a făcut tină. Atunci era orb şi nu putea să vadă ce făcea Isus. Tot ce ştia era că a simţit că i se ung ochii cu tină. Mărturia lui este corectă, nici elaborată, nici plină de strălucire. Și-mi place că prin tot ce spune pune reflectorul pe Domnul Isus!
Mântuirea este cu adevărat un lucru măreț și simplu. Mântuirea înseamnă să vii la Domnul Isus Hristos şi să experimentezi puterea lui Dumnezeu. Acest om nu-L văzuse pe Isus, şi Domnul i-a deschis ochii. Lucrul cel mai important este nu să-L vedem, ci să credem în Domnul Isus... și-apoi să-L prezentăm/comunicăm oricui putem!
Dar nu doar vecinii au reacţii, ci şi fariseii:
Au adus la farisei pe cel ce fusese orb mai înainte. Şi era o zi de Sabat când făcuse Isus tină şi-i deschisese ochii. Din nou, fariseii l-au întrebat şi ei cum şi-a căpătat vederea. Şi el le-a zis: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd.” (Ioan 9:13-15)
Prin modul în care face precizările, Ioan ne ajută să înțelegem că de fapt curiozitatea fariseilor era doar dorință de a strânge dovezi împotriva Domnului, care iarăși nu ținuse seama că era Sabat, când îl vindecase pe omul acesta... Iar mărturia omului este din nou succintă și clară. Vă gândiţi probabil că fariseii ar fi trebuit să se bucure că un om care fusese orb putea acum să vadă. Vă aşteptaţi să auziţi un cor de „Aleluia” din partea lor. Ei bine, nu a fost deloc aşa! Observaţi care este reacţia fariseilor: ei pur şi simplu nu ştiu ce să facă în faţa acestui om... care după cum vorbește – simplu, obiectiv – arată că „vede” mai bine lucrurile decât învățații dinaintea lui!
Atunci, unii din farisei au început să zică: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul.” Alţii ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?” Şi era dezbinare între ei. (Ioan 9:16)
Fără îndoială, aceştia erau unii dintre cei mai inteligenţi oameni din acea zonă! Personal, cred că ei şi-ar fi putut măsura puterile și capacitățile cu filosofii greci. Erau experţi în arta argumentaţiei. Aici de exemplu folosesc maniera silogistică. Au o premisă majoră, o premisă minoră şi o concluzie. Dacă amândouă premisele sunt adevărate, atunci şi concluzia este adevărată. Dar dacă una dintre premise este falsă, şi concluzia va fi falsă. Iată raţionamentul:
Premisa majoră – toţi oamenii de la Dumnezeu ţin sabatul.
Premisa minoră – Isus nu ţine sabatul.
Concluzia – Isus nu este de la Dumnezeu.
Premisa lor majoră falsă îi împiedica pe oameni să ajungă la concluzia adevărată. Dacă ambele premise ar fi fost adevărate, concluzia ar fi fost adevărată.
Mult mai corect și constructiv ar fi fost următorul raționament:
Premisa majoră – numai oamenii de la Dumnezeu pot deschide ochii unui orb din naştere.
Premisa minoră – Isus a deschis ochii unui orb.
Concluzia – Isus este de la Dumnezeu.
Din nefericire, astfel de controverse au loc şi în bisericile din prezent. Sunt tot felul de discuţii pe marginea unor lucruri de importanţă secundară, în timp ce omenirea moare în păcat şi merge în iad, într-o deplină orbire faţă de Evanghelie. Mai există şi astăzi acelaşi tip de argument: „Nu ţine sabatul!”, adică: „Nu e/nu face ca noi!” (deci e greșit!)
Interesant e că între farisei începuseră să se manifeste curente diferite de opinie în ce-L privește pe Isus, apăruse o schismă... Dar nici logica celei de-a doua facțiuni nu era impecabilă: raționamentul era greșit (și profeții falși săvârșesc uneori miracole), dar în cazul lor măcar concluzia este corectă: Isus venea de la Dumnezeu. (Mult mai târziu va apărea o grupare rabinică ce le însuma pe cele două dinainte – afirmau că minunile lui Isus erau divine, dar personajul era un amăgitor!). Dorind să țină seama și de părerea celui vindecat,
Iarăşi au întrebat pe orb: „Tu ce zici despre El în privinţa faptului că ţi-a deschis ochii?” „Este un proroc”, le-a răspuns el. Iudeii n-au crezut că fusese orb şi că îşi căpătase vederea până n-au chemat pe părinţii lui. (Ioan 9:17-18)
Argumentaţia lor se bloca în întrebarea: „Cum este posibil ca un om păcătos să facă o astfel de minune?” (Desigur, nu-L acuzau pe Isus de trăire în păcate speciale, grozave, dar Îi contestau descendența, și din moment ce era (considerat de ei) un om normal, era sub incidența păcatului!) Dar tocmai de aceea s-a schimbat percepţia orbului vindecat. Dacă un păcătos nu poate face minuni, dar el a beneficiat de una, înseamnă că acest Om este un profet! Este de la Dumnezeu! Orbul vindecat a mai făcut astfel încă un pas.
Dar și iudeii fac unul – înapoi! Când oamenii nu vor să creadă un lucru vor scorni orice ca să se îndepărteze cât mai mult de adevăr. Pentru că nu vor să accepte mărturia orbului vindecat, fariseii îi cheamă pe părinţii lui, ca să se asigure că fiul lor fusese orb!
Reacţia părinţilor:
Şi când i-au venit părinţii, i-au întrebat: „Acesta este fiul vostru, care spuneţi că s-a născut orb? Cum dar vede acum?” Drept răspuns, părinţii lui au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii, nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l priveşte.” Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii hotărâseră acum ca, dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: „Este în vârstă, întrebaţi-l pe el.” (Ioan 9:19-23)
Liderii religioși hotărâseră excomunicarea din sinagogă a celor ce credea că Isus este Mesia. Asta i-a determinat pe părinții și vecinii orbului vindecat să fie evazivi când au fost întrebați despre el. Sigur că și unii și alții ştiau că aveau de-a face cu o minune. Dar nu erau pregătiţi să explice cum fusese făcută minunea, și nu voiau să fie daţi afară din sinagogă – asta însemna ostracizarea lor şi nu aveau de gând să intre într-un astfel de necaz. Deci, părinții „se spală pe mâini” cum pot mai elegant, aruncând responsabilitatea pe umerii fiului lor adult. Astfel, aceşti farisei nu mai au cum să conteste minunea prin care omul acela (care fusese orb) acum vedea. Numai profesorii din universităţile de astăzi se îndoiesc de faptul că Isus a făcut minuni. Oamenii prezenţi în mijlocul evenimentelor în vremea lui Isus nu au negat că a fost făcută o minune.
De vreme ce nu pot nega minunea, și lipsiți de ajutorul scontat de la familia și vecinii orbului, conducătorii religioşi încearcă să-și impună abuziv propria perspectivă, continuând să-i impute lui Isus natura și comportamentul de păcătos.
Fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu: noi ştim că omul acesta este un păcătos.” (Ioan 9:24)
Iudeii revin acum la primul argument: acest om este un păcătos pentru că a încălcat legea referitoare la sabat. Nu-I daţi slavă acestui Om, adică lui Isus Hristos, ci daţi-I slavă lui Dumnezeu! Cât de frumos şi de pios sună!
El a răspuns: „Dacă este un păcătos, nu ştiu; eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” (Ioan 9:25)
Omul acesta (care acum vedea) nu-L văzuse încă pe Domnul Isus! Era a doua oară când fariseii îl aduceau înaintea lor şi se cam lămurise de cum stăteau lucrurile De aceea, mărturia lui e simplă, clară, consecventă și antologică: „Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd!” Aceasta este mărturia fiecărui păcătos care a fost mântuit. Eram orb, dar acum văd. Înainte eram în întuneric spiritual, dar acum am venit la lumina spirituală. Înainte nu-L cunoşteam pe Hristos, dar acum Îl cunosc şi este Mântuitorul meu personal.
Nu ştiu cum sunteți dvs., dar pe mine mă obosesc mărturiile prea lungi. Mă gândesc că pe ici-pe colo sunt „aranjate” să sune cât mai bine. Uneori accentul este pus prea mult pe trecut, astfel că oamenii ajung să pară adevăraţi eroi în urma acestor mărturii... Ei erau copiii fărădelegii, se trăgeau de şireturi cu marii mafioţi, îi cunoşteau pe toţi oamenii importanţi ai momentului, erau cei mai înrăiţi alcoolici, cei mai împătimiţi jucători etc. Dar au auzit Evanghelia şi s-au întors la Dumnezeu. Oamenii care aud astfel de mărturii se duc acasă şi îşi sună prietenii: „Dragă, ai auzit ce a spus cutare?“ Şi sunt atât de ocupaţi vorbind despre lucrurile pe care le-a făcut Cutare, încât numele lui Hristos abia de mai este menţionat. Dragi prieteni, cea mai importantă mărturie pe care vreau s-o aud este aceasta: „Am fost orb şi acum văd!”
Iarăşi l-au întrebat: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” (Ioan 9:26)
Fariseii chiar par porniţi împotriva celui vindecat. Ei îşi dau toată silinţa să găsească o greşeală prin care să poată dovedi că nu a fost deloc o minune. Dar câtă vreme au înaintea lor pe omul care fusese orb, care era și consecvent în mărturia lui, n-aveau ce face! La fel, sunt și azi printre noi desuti care se străduiesc să nege minunile Mântuitorului!
Dar să mergem mai departe (Ioan 9:27):
„Acum v-am spus”, le-a răspuns el, „şi n-aţi ascultat. Pentru ce voiţi să mai auziţi încă o dată? Doar n-aţi vrea să vă faceţi şi voi ucenicii Lui!”
Omul care fusese orb începe să înţeleagă „jocul” fariseilor şi-i ironizează, spunându-le: „Doar n-aţi vrea să vă faceţi şi voi ucenicii Lui?! De-aia vreți să mai auziţi o dată?” Fariseii nu sunt numai orbi şi nu pot vedea Lumina lumii, ci sunt şi surzi şi incapabili să audă... și chiar omenește, se cred logic impecabili, dar iată că fostul orb le ține piept cu brio!
Ei l-au ocărât şi i-au zis: „Tu eşti ucenicul Lui, noi suntem ucenicii lui Moise. Ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim de unde este.” „Aici este mirarea”, le-a răspuns omul acela, „că voi nu ştiţi de unde este, şi totuşi El mi-a deschis ochii. Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi, ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.” „Tu eşti născut cu totul în păcat”, i-au răspuns ei, „şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. (Ioan 9:28-34)
Liderii religioşi trec la insulte, și-apoi la măsuri de forță. Observaţi şi aici faptul că, atunci când omul nu are nici un răspuns, apelează la ridiculizare. Fără să vrea, ei îl făcuseră pe acest om să capete argumentația logică prin care să ateste că numai un om de la Dumnezeu putea face o astfel de minune. Nu încape nicio îndoială că este vindecat, deci acest Om trebuie să fie de la Dumnezeu. Reţineţi că el încă nu Îl văzuse pe Isus!
În fața dârzeniei simple și gândirii clare a fostului orb, conducătorii religioşi nu mai au decât o reacție... Pentru că nu-i pot zdruncina convingerea și n-au alternativă satisfăcătoare, decid să-l dea afară (înțelegem: din sinagogă) pe orbul vindecat. El era alungat astfel nu doar din comunitatea religioasă, ci și din viaţa socială. Era acum printre marginalizaţii societăţii, fiindu-i interzis să ia parte la manifestările acesteia.
Orbul vindecat se întâlneşte cu Domnul Isus. Avem deci ocazia să luăm act și de starea, părerile și mărturia unui personaj important al acestei istorii: cel vindecat însuși.
Isus a auzit că l-au dat afară şi, când l-a găsit, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” El a răspuns: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?” „L-ai şi văzut”, i-a zis Isus, „şi Cel care vorbeşte cu tine, Acela este.” „Cred, Doamne”, I-a zis el; şi I s-a închinat. (Ioan 9:35-38)
Domnul Isus apare în scenă. Acest om Îi luase apărarea, câştigase disputa logică pe care o avusese cu fariseii, și fusese alungat de ei. Ce frumos că Domnul Isus a venit la el! Întotdeauna, Isus este Cel care îl caută pe om. Domnul îl pregătise pentru fiecare pas. Acum îi mai rămăsese să se-ncreadă în Fiul lui Dumnezeu. Și Domnul Isus vine la el cu întrebarea aceea crucială: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“ Experienţele prin care trecuse îi întăriseră credinţa şi îi limpeziseră gândirea. Domnul ştie că el este gata pentru pasul final. Omul nostru este cât se poate de sincer şi deschis. El nu-și reține întrebările, nu tace când trebie să vorbească, nu se dă mai știutor decât este – de aceea întreabă cine este acest Fiu al lui Dumnezeu în care i se cere să creadă. Orbul cel vindecat dorea din tot sufletul să vină la Domnul Isus, să meargă mai departe şi să-L cunoască. Domnul îi răspunde atât de frumos: „Nu doar că L-ai auzit, dar acum Îl și vezi!” Omul crede şi I se închină. Acesta este unul dintre cele mai frumoase momente ale credinţei din Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul nostru l-a luat pe omul acesta pas cu pas, l-a adus la picioarele Sale, unde el a putut spune: „Cred, Doamne!” şi I s-a închinat.
Aceştia sunt paşii fiecărui păcătos. La început, suntem orbi. Suntem păcătoşi pierduţi şi nici măcar nu ne vedem adevărata stare. Apoi venim la Hristos. El ni Se revelează; ochii ni se deschid şi vedem cine este El şi ce a făcut pentru noi. Apoi întrebarea este: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Răspunsul nostru poate fi acelaşi cu cel al orbului vindecat: „Cred, Doamne!” Şi vom cădea la picioarele Sale şi ne vom închina.
„Cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare a cărei strălucire merge crescând până la miezul zilei” (Prov. 4:18); creșterea în lumină a omului acestuia vindecat tocmai asta adeverește. Mărturia lui („Cred Doamne!”) a fost punctul de răscruce al vieții lui, locul și momentul în care direcția vieții lui intersectându-se cu Hristos a căpătat turnura ideală! Credinciosul este un om care are în inimă Lumina lumii, și care de aceea este o lumină în lume. El umblă în lumină și aduce roada luminii.
Apoi, Isus a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să ajungă orbi.” (Ioan 9:39)
Aceasta pare a fi o afirmaţie neobişnuită. Domnul spune că unii au ochi, dar nu văd. Ei au vedere fizică, dar nu văd din punct de vedere spiritual. Dacă va recunoaşte cineva că este orb din punct de vedere spiritual şi va veni la Isus ca un orb, Isus îi va da vederea spirituală. Pavel scrie: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Cor. 2:14).
Dacă ai ajuns în prezenţa Domnului Isus, Lumina lumii, şi tot mai spui: „Ce este adevărul?” sau: „Nu-L văd în El pe Mântuitorul meu!” sau: „Nu înţeleg ce înseamnă toate acestea!”, atunci eşti încă orb din punct de vedere spiritual. Fariseii aveau ochi şi credeau că văd; erau oameni religioşi, puneau mult zel în religia lor şi, cu toate acestea, erau orbi.
Oamenii fără Dumnezeu sunt pierduţi. Ei sunt în întuneric. Dar Domnul îl face pe fiecare om să treacă printr-o serie de paşi. Dacă vreun om din popoarele păgâne vrea să afle despre Isus, Domnul va duce Evanghelia la omul acela. Omul care stă în biserică şi ascultă cum este predicat Cuvântul lui Dumnezeu şi aude Evanghelia se află în prezenţa Luminii. Această Lumină îi descoperă orbirea. Isus a spus: „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” (Matei 6:23). Dacă aveți toate datele despre Isus Hristos, Lumina lumii, dar nu credeţi în El, sunteţi orbi din punct de vedere spiritual. Nu vi se mai poate oferi nimic în plus. Dacă aţi fost în prezenţa Mântuitorului lumii şi L-aţi respins, nu vi se poate oferi un alt Mântuitor. (Ioan 9:40-41)
Unii din fariseii care erau lângă El, când au auzit aceste vorbe, I-au zis: „Doar n-om fi şi noi orbi!” „Dacă aţi fi orbi”, le-a răspuns Isus, „n-aţi avea păcat, dar acum ziceţi: ‘Vedem.’ Tocmai de aceea păcatul vostru rămâne.
Am început cu un om orb care a fost vindecat astfel ca să poată vedea şi fizic, şi spiritual. Încheiem capitolul cu toţi aceşti conducători religioşi care credeau că văd, dar erau orbi. Tragic! În prezenţa lui Hristos, în prezenţa Luminii, în prezenţa revelaţiei lui Dumnezeu, ei afirmă că nu au păcat.
Evanghelia provoacă reacții diferite în inimi diferite – păcătosul orb care primește Evanghelia și adevărul ajunge să vadă; cel religios care crede că vede respinge plenitudinea Adevărului, și bezna spirituală crește! Aceeași lumină care conduce pe unul, îi poate orbi pe alții. Printre cei mai dogmatici oameni din ziua de azi se numără ateii şi adepții altor religii, care spun că văd, dar sunt orbi. Îl resping pe Isus Hristos şi rămân în păcat – deci continuă să umble în orbirea lor spirituală. Ce lucru periculos este, la ce consecințe grave duce respingerea luminii! Religia sau „ismele” de azi oferă omului înlocuitori pentru mântuire, dar numai Hristos poate conferi viață, libertate, viață împlinită și veșnicie fericită!
Închei cu încă o precizare importantă: Toate vindecările/convertirile autentice sunt exclusiv prin puterea și spre slava/glorificarea lui Dumnezeu. Cu ajutorul Lui, am ajuns până aici, ne oprim aici, și vom relua de aici, data viitoare – rămas bun, pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, Evanghelia după Ioan își revelează particularitățile pe măsură ce înaintăm în ea. Fiecare capitol deschide uși, aruncă lumini, trasează principii fundamentale pentru trăirea creștină optimă – asta înseamnă: păstrându-L ca model pe Isus Hristos, care numai aplaudat și promovat nu a fost, nici cât a trăit pe pământ, nici de-atunci încoace. Dar El nu-Și propusese și nu avea misiunea de a fi popular, ci de a arăta și împlini voia lui Dumnezeu – care are în vedere prioritar răscumpărarea și înnoirea omului și creației.
În paralel cu proclamarea și împlinirea voii divine, Mântuitorul se străduiește să-i convingă pe oameni de divinitatea Sa, pentru ca ei să primească învățătura și lucrarea Sa ca fiind a lui Dumnezeu Însuși, ca venind de la El... În acest sens, aici în Ioan Mântuitorul folosește 7 semne supranaturale, 7 discursuri și 7 afirmații de tip „Eu sunt...” (formulă amintind de celebra tetragramă – numele predilect al lui Dumnezeu în relația Sa cu poporul evreu, pe care iată Hristos îl preia spre generalizare în relația cu oricine crede în El, din orice neam). Două din aceste „Eu sunt” le vom întâlni în cap. care ne stă înainte – al 10-lea din Ev. scrisă de Ioan.
Evenimentele (mai bine zis: învățăturile) din prima parte a acestui capitol datează probabil imediat sau la scurtă vreme după tevatura cu orbul căruia i se dăruiește vederea (relatată în capitolul precedent), iar de la vers. 22 – chiar dacă rămânem în Ierusalim – suntem câteva luni mai târziu... Părțile se susțin și capitolul se leagă prin simbolismul păstorului și oilor – imagini banale în lumea orientală a sec. 1., de fapt specifice antichității – pentru că nu putem să nu observăm că acest gen de mesaj despre păstor găsim în Biblie în cărțile lui Ieremia, Ezechiel, Mica, Zaharia... și-n multe scrieri extra-biblice.
Pentru gospodăriile rurale evreiești, ovinele și păstoritul erau la ordinea zilei. Uneori, oildin mai multe gospodării formau o singură turmă, care era dată în grija unui păstor – care putea fi simbriaș străin. Dimineța, când plecau la pășune, păstorul meregea la casele respective, ușile/porțile i se deschideau, el striga oile care-i cunoșteau glasul și veneau la el, pentru că știau că urmează... masa, pășunea! Străinilor veniți cu gânduri necurate nu li se deschidea ușa, iar oile nu le cunoșteau vocea!
În Orientul antic era de actualitate și staulul public. Seara, toţi păstorii din sat îşi aduceau oile la staul şi le lăsau acolo peste noapte. Lăsau oile sub îngrijirea paznicului sau portarului care avea grijă de ele, şi mergeau acasă. A doua zi de dimineaţă, păstorii se prezentau în faţa portarului care îi lăsa să intre în staul să-şi ia oile.
Spuneam că Mântuitorul aduce argumente didactice și practice privind mesianitatea/divinitatea Lui... fără a-Și neglija însă umanitatea; pentru că El venise să slujească, Îl găsim aici ca ușă, dar și ca păstor (al poporului Israel):
Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar. Dar cine intră pe uşă este păstorul oilor. (Ioan 10:1-2)
„Uşa staulului”
Staulul reprezintă poporul Israel. Isus le spune că El a venit pe uşă. El merge mai departe şi le spune că oricine care nu intră pe uşă, ci ajunge pe altă cale, este un hoţ. Dar El venise pe uşă, legal... Venise adică împlinind profeţiile din Vechiul Testament... sub Lege. „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4:4). El a venit pe linia lui David, conform profeţiei (vezi Luca 1:32). S-a născut în Betleem conform profeţiei (vezi Mica 5:2). S-a născut din fecioară, conform profeţiei (vezi Is. 7:14)... și ca urmaş al lui Isai (vezi Is. 11:1). Acum apare un lucru interesant. Până la vremea în care S-a născut Isus, urmaşii din descendenţa regală a lui David au ajuns fermieri. Nu mai făceau parte din familia regală. Isai era fermier în Betleem, creştea oi. Fiul său, David, a fost uns ca rege şi acea linie genealogică a devenit linia regală. Dar când S-a născut Isus, El era un urmaş al lui Isai, fermierul. Isus a fost un simplu tâmplar şi purta îmbrăcămintea unui tâmplar. Cât de precis s-au împlinit profeţiile!
El era Mesia, şi venise pe uşă. Nimeni altcineva nu putea avea scrisorile mesianice de acreditare pe care le avea El. Oricine altcineva ar fi fost un hoţ şi un tâlhar, şi ar fi trebuit să sară gardul. În capitolul precedent, am văzut că orbul vindecat a fost excomunicat, dat afară din templu. Conducătorii religioşi L-au respins pe Domnul Isus, iar acum Îl provoacă. Ei au întrebat: „Oare suntem şi noi orbi?” Domnul nostru a explicat foarte clar că erau într-adevăr orbi. Acum îşi prezintă scrisorile de acreditare. Aceasta este teza principală a acestui capitol: Israel este staulul; Isus este Păstorul cel Bun.
Portarul îi deschide, şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume, şi le scoate afară din staul (Ioan 10:3)
Ce simbolizează portarul? Portarul este Duhul Sfânt. Duhul Sfânt s-a coborât peste Isus şi tot ce a făcut Isus, a făcut prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt deschidea urechile oilor pentru ca acestea să-I poată auzi vocea. Iar oile au răspuns... cel puțin unele! Aceasta e în concordanţă cu capitolul precedent. Aceşti conducători religioşi erau orbi din punct de vedere spiritual, mai mult, erau surzi. Nu I-au auzit vocea. Dar El Îşi cheamă oile pe nume şi le conduce afară. Orbul I-a auzit chemarea. Simon I-a auzit chemarea, iar Isus i-a schimbat numele în Petru, care înseamnă piatră. I-a chemat pe Iacov şi pe Ioan, pe Natanael şi pe Filip. S-a oprit sub un copac în Ierihon şi l-a chemat pe Zacheu. El îşi cheamă oile pe nume!
Daţi-mi voie să spun că în momentul în care Domnul Isus îi va chema pe ai Lui din mijlocul lumii, la vremea Răpirii, cred că acea chemare a Lui va conţine numele fiecărui credincios în ea. Eu cred că Îl voi auzi chemându-mă personal: „Vernon McGee”. Acest lucru ar fi minunat! El îmi cunoaşte numele şi mă va striga pe nume atunci. El te va chema şi pe tine, dacă eşti una din oile Lui. Îl vei auzi strigându-ţi numele!
El îşi conduce oile afară din staul, din iudaism. Liderii religioşi l-au excomunicat pe cel căruia Isus i-a redat vederea. Isus conduce astfel această oaie afară din iudaism.
După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul (Ioan 10:4)
Când am vizitat Betleemul, am studiat un staul care era încă în uz. Era un loc închis unde păstorul îşi aduce oile să stea peste noapte. Portarul preia oile în grija sa, iar păstorul se duce acasă şi doarme în patul lui. Când vine la staul a doua zi dimineaţă, oile sale sunt amestecate cu oile altor păstori. Nu există însemne pe oi. Cum îşi recuperează oile? Le strigă pe nume. Oile nu trebuie marcate, ele cunosc vocea păstorului. Când el apare și le cheamă, oile sale îl urmează. Domnul spune: „Oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.”
Lucrul cel mai minunat din lume este să fii convins că atunci când transmitem Cuvântul lui Dumnezeu, Isus Îşi cheamă oile. Duhul Sfânt este portarul care deschide uşa, iar oile vor auzi. Domnul nostru va conduce oile sale afară dintr-un sistem de legi, poate chiar şi afară dintr-o biserică unde nu sunt hrănite. Ele Îl vor urma. Nu poţi păcăli la nesfârşit o oaie a Domnului. Este adevărat că este posibil ca pentru o perioadă, o oaie să ajungă într-o sectă, dar în cele din urmă, oaia va recunoaşte glasul Păstorului. Din păcate, mulţi pastori se tem să rămână fermi pe poziţie şi să apere adevărul, dar cu toate acestea, când cineva predică din Cuvântul lui Dumnezeu, oaia va auzi. Putem să ne bazăm pe acest lucru pentru că Domnul nostru a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu” (data viitoare, vers. 27).
Nu merg deloc după un străin; ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. (Ioan 10:5)
Eu cred că îi poţi păcăli pe unii oameni ai lui Dumnezeu pentru anumite perioade, dar nu cred că poţi păcăli un om al lui Dumnezeu întotdeauna (JVMcGee). La un moment dat, o oaie a lui Dumnezeu poate crede că-L aude pe El, dar îşi va da seama cândva că nu era glasul Lui. Se va întoarce la Cuvântul lui Dumnezeu pentru că îşi cunoaşte Păstorul. Este nemaipomenit. Eu predic Cuvântul lui Dumnezeu de aproape patruzeci de ani (JVMG) şi am înţeles din nou şi din nou că atunci când oile Lui ascultă glasul Lui, acestea Îl vor urma.
Mult timp m-am îngrijorat pentru cei care nu ascultă mesajul. Am ajuns acum să nu mă mai îngrijorez pentru ei. Motivul pentru care aceşti oameni nu aud glasul Lui este pentru că aceştia nu sunt oile Lui. Unde vedem oameni dornici să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, ştim că aceştia sunt oile Lui. (Ioan 10:6)
Isus le-a spus această pildă, dar ei n-au înţeles despre ce le vorbea.
Cuvântul tradus aici prin pildă, nu este cel mai potrivit. Cuvântul grecesc folosit de obicei pentru pildă este parabole, dar cuvântul folosit aici este paromia, care înseamnă „alegorie”. În Evanghelia după Ioan nu sunt menţionate pilde ale lui Isus. Sunt menţionate metafore şi alegorii, cum ar fi: „Eu sunt Pâinea Vieţii” (Ioan 6:35) sau „Eu sunt Lumina Lumii” (Ioan 8:12). Acestea nu sunt pilde, sunt figuri de stil prin care putem înţelege ceva despre Dumnezeu. Scopul acestora este să ne ofere lumină să putem înţelege ce vrea să ne transmită El. Aşadar, acest verset ar trebui să fie tradus: „Isus le-a spus această alegorie”. Dar nu au înţeles pentru că, aşa cum a spus şi Isus, ei erau orbi.
Domnul nostru a spus: „Cine are urechi de auzit, să audă” (Mat. 13:9). Există şi posibilitatea să ai urechi şi totuşi să nu auzi. Cu alte cuvinte, aud ce se vorbeşte, dar nu aud Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este aspectul cel mai important. Voi cum ascultaţi cuvintele? Aceasta este diferenţa importantă, în ceea ce priveşte ascultarea, la care Se referea Domnul când a citat din Isaia: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea” (Mat. 13:14).
„Uşa oilor”
Isus le-a mai zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt Uşa oilor. Toţi cei ce au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei.“ (Ioan 10:7–8)
Aici, El foloseşte o altă alegorie. Vorbise de uşa staulului, dar acum El merge un pas mai departe şi spune că El este Uşa oilor. Domnul Isus este Uşa celor din Israel. Ei tocmai alungaseră pe fostul orb din sinagogă, l-au dat afară din staul. Imediat, Domnul Isus a venit la acest om şi i S-a descoperit. Când i S-a revelat acestui om, Domnul a devenit Uşa pentru el. Acest om a fost scos din staul şi adus la Domnul Isus Hristos pentru a-L urma. Acesta este al doilea mare adevăr pe care îl exprimă Domnul nostru în acest capitol.
Domnul va afirma acelaşi principiu şi în Ioan 15, când spune: „Eu sunt adevărata Viţă... voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15:1, 5). Viţa, în Vechiul Testament era o imagine pentru poporul Israel. Isus spune că nu mai există o legătură cu poporul Israel, ci doar relaţia cu El, exprimată prin metafora mlădiţelor fixate în Vie. Ei trebuiau să se elibereze de iudaism, de ritualuri şi să vină la El. El a afirmat răspicat că este Uşa. Să aveţi în vedere că El vorbeşte aici cu liderii religioşi. Iar unii dintre aceştia vor venit la El, după înviere...
„Uşa” - (Ioan 10:9-10)
Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.
Isus Hristos este Calea. El este singura Cale. Este Calea de scăpare pentru tine, şi este calea pe care poţi intra. Mergi pe această Cale, și vei găsi viaţă din belşug!
Hoţul vine să fure, să omoare şi să distrugă. Cred că acesta este un test pe care îl putem aplica unei biserici, unei organizaţii religioase, unui post de radio sau unei emisiuni televizate. Este aceasta o întreprindere religioasă? Se îmbogăţeşte cineva din această acţiune? Comparaţi-o cu Păstorul cel Bun, care a venit să-i mântuiască pe păcătoşi şi să ne dea viaţă din belşug.
Iată un rezumat al acestui pasaj:
„Uşa staulului” (v. 1). Staulul este poporul Israel. Isus va scoate oile Sale din iudaism, le va scoate de sub un sistem legalist.
„Uşa oilor” (v. 7). Isus este Uşa pentru cei care ies din iudaism (cum ar fi omul care a fost orb şi a fost excomunicat). El i-a chemat: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos” (Fapte 2:40).
„Uşa” (v. 9). Isus Hristos este Uşa atât pentru iudei cât şi pentru neamuri. El este Uşa mântuirii. Copiii lui Dumnezeu au, în Isus Hristos, libertatea de a intra şi de a ieşi... şi au parte de păşune.
„Păstorul cel Bun”:
Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. (Ioan 10:11-13)
Cum poate Isus să fie şi Uşa, şi Păstorul în acelaşi timp? De fapt, nu exista o uşă cu balamale şi zăvor pentru a închide staulul. Omul care păzea staulul dormea de-a curmezişul intrării, astfel încât el însuşi era uşa. Isus nu este numai Uşa, El este şi Păstorul cel Bun, Cel ce stă în dreptul intrării. El este Uşa ce se deschide pentru viaţă veşnică. El este Cel ce oferă protecţie celor ce-I aparţin. El este de asemenea Păstorul cel Bun.
Isus mai este numit şi Mielul lui Dumnezeu. Cum poate Mielul lui Dumnezeu să fie în acelaşi timp Păstorul cel Bun? Acest lucru poate suna ca o suprapunere de metafore diferite, dar este unul dintre cele mai măreţe adevăruri din Scriptură. El este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). El a coborât şi S-a făcut asemenea nouă, care suntem oile – dar El este de asemenea Păstorul. Faptul că a devenit Miel arată natura umană a lui Isus Hristos. Faptul că El este Păstorul cel Bun arată divinitatea Lui. Numai El a fost vrednic şi a avut puterea să ne salveze. Niciun alt om nu putea face asta, El trebuia să fie Dumnezeu.
Domnul Isus Hristos are o relaţie în trei aspecte cu aceşti oameni care sunt biserica Lui. În primul rând, El este Păstorul cel Bun, iar acest concept este explicat în versetul 11: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi”. Apoi, el este Marele Păstor, aşa cum citim în binecuvântarea din Evrei 13:20: „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor”. Aşadar, acum El este Marele Păstor al oilor, aşa cum citim şi în Psalmul 23. Dar staţi, imaginea nu este completă încă... El este de asemenea Păstorul cel mare. Aceasta se referă la viitor. Petru spune în prima sa epistolă „Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei” (1 Pet. 5:4).
Angajatului nu-i pasă de oi. Întemeietorii religiilor lumii au făcut prea puţine pentru credincioşii lor. Iar unii din conducătorii grupurilor sau sectelor moderne se îmbogăţesc de pe urma membrilor lor. În contrast cu aceștia, Păstorul cel Bun Și-a dat viaţa pentru oile Lui, şi le protejează.
Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. (Ioan 10:14–15)
Aici ne este prezentată o relaţie deosebită. El îşi cunoaşte oile şi acestea Îl cunosc pe El. Pavel a scris „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui...” (Filip. 3:10). A-L cunoaşte înseamnă a-L iubi. În legătură cu aceasta, ar trebui să citiţi ce spune Dumnezeu despre păstori în mesajul pe care l-a transmis prin Ezechiel, capitolul 34.
Domnul Isus afirmă pentru a treia oară în acest pasaj că oile Lui Îl cunosc. A-L cunoaşte pe Isus Hristos este cel mai important lucru, toate celelalte trec în plan secund. Acesta este unul dintre motivele pentru care am încetat să mai particip la dezbateri în legătură cu lucrurile neimportante. Haideţi să încetăm să mai dezbatem aspecte religioase sau alte detalii. Cel mai important subiect este cunoaşterea lui Isus Hristos. Cât de bine Îi cunoașteți viața, învățătura, lucrarea, Persoana? Îi recunoașteţi vocea? Iată ce contează!
Nu este alt păstor ca El. David îşi risca viaţa pentru a-şi salva oile din ghearele urşilor sau ale leilor. Fiul lui David şi-a dat viaţa pentru oile Sale. (Ioan 10:16)
Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.
Mai sunt şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta – vă reamintesc: staulul este Israel – iar acelea care vor auzi și asculta vocea Lui vor fi primite, şi va fi o singură turmă, a Singurului Păstor. Este folosit cuvântul „turmă” (poineeµ), nu „staul” (auleµ), în a doua frază a versetului. Va fi o singură turmă şi un singur Păstor. Va fi o singură turmă în care vor fi evrei şi neevrei, bogaţi şi săraci, robi şi oameni liberi, bărbaţi şi femei, negri şi albi, oameni din toate naţiunile, vorbitori ai fiecărei limbi, oameni din fiecare trib.
Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu. (Ioan 10:17-18)
Domnul este și face ceea ce afirmă că este și face – pentru că aceasta este voia Tatălui. Tatăl Îl iubeşte pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi. Noi ar trebui să-L iubim pentru că Şi-a dat viaţa pentru noi. Pe Golgota, în timpul celor trei ore de întuneric, Dumnezeu Tatăl a pus asupra Lui păcatul întregii omeniri, şi El a trecut prin iad pentru tine şi pentru mine. Păstorul cel Bun Şi-a dat viaţa pentru oile Sale!
El spune foarte clar că Şi-a dat viaţa de bunăvoie. El deţinea controlul deplin asupra procesului de judecată. De asemenea, El Şi-a hotărât momentul morţii. Liderii evrei deciseseră până la urmă să nu fie în perioada sărbătorii, pentru a nu risca o revoltă din partea mulţimii... dar El a fost răstignit în 14 nisan, de Pesah. El nu a fost niciodată mai regesc decât atunci când Se afla pe cruce. Dacă citim Evangheliile cu atenţie, vom vedea că, de fapt, guvernul roman era judecat atunci, poporul Israel era judecat, voi şi cu mine eram judecaţi. Deşi nu era obligat să moară, El a făcut acest lucru de bunăvoie pentru păcatele lumii. „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea...” (Evr. 12:2). Niciun om nu-I putea lua viaţa lui Isus. El a spus că are puterea de a-Şi da viaţa, şi de a o lua înapoi.
Din pricina acestor cuvinte, iarăşi s-a făcut dezbinare între iudei. Mulţi dintre ei ziceau: „Are drac, este nebun; de ce-L ascultaţi?“ Alţii ziceau: „Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii orbilor?” (Ioan 10:19–21)
Aceasta se referea la faptul că El abia deschisese ochii orbului din naştere. Mulţimea prezentă acolo în ziua aceea a spus: „Un demon nu ar fi putut face niciodată ce a făcut El!” Exista deci o dezbinare, care se adâncea... De ce? Pentru că unii făceau parte din categoria oilor, iar alţii nu... Oile vor auzi, restul nu!
Aceeaşi problemă se pune şi astăzi. Domnul Isus Hristos este văzut fie ca un excentric, un exaltat... fie ca Mântuitorul lumii. Fie a fost un demon, fie a fost şi este Fiul lui Dumnezeu. Întotdeauna a existat această dezbinare. Când Pavel a predicat în Atena, unii au crezut, alţii nu. La fel se întâmplă oridecâte ori este predicată Evanghelia: unii cred, alţii nu. Nu ne putem aştepta ca această stare de lucruri să se schimbe.
Aşa numiţii teologi liberali sunt cei mai neconsecvenţi şi lipsiţi de logică dintre oameni. Isus Hristos nu poate fi decât un învăţător bun şi un exemplu deosebit. El este fie un înşelător, fie Fiul lui Dumnezeu. Isus Hristos vă pune în faţa unei dileme. El fie este un nebun, fie este Dumnezeul şi Mântuitorul fiecăruia dintre voi.
Ce veți crede despre El, cum Îl veți cataloga? Pentru că părerea îți va influența atitudinea, iar atitudinea va decide poziția față de El – care va determina veșnicia ta: cu El sau fără El? Alege înțelept, și alege AZI!
Noi ne vom reîntâlni data viitoare – pentru aplicația acestei ilustrații, partea a doua a cap. 10 – doar dacă va vrea Dumnezeu!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.