Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, suntem foarte aproape de finalul parcursului nostru printr-una din multele cărți subestimate, dar atât de elocvente și utile ale Bibliei – Numeri. Dacă precedentul capitol, 33, cu sinteza itinerarului lui Israel din Gosen până-n câmpia Moabului, pe malul estic al Iordanului, cu binecuvântarea și avertismentele finale, poate fi socotit culminant, ultimele 3 capitole – 34-36 – sunt mai degrabă la antipozi, un fel de apendice, aproape superfluu dar cu aportul său în întregirea/completarea cărții Numeri. Le vom survola în continuare, foarte probabil pe toate trei într-o singură ediție a emisiunii!
Capitolul 34 defineşte în termeni clari hotarele care subîntind teritoriul dat de Iahweh lui Israel. Trecuseră vreo 500 de ani de când (în Gen. 15) Dumnezeu promisese Canaanul lui Avraam. Acest teritoriu îi aparține lui Israel pe veci, indiferent cine îl revendică astăzi!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Dă porunca aceasta copiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi intra în ţara Canaanului, ţara aceasta va fi moştenirea voastră, ţara Canaanului, ale cărei hotare iată-le: (Numeri 34:1-2)
Iahweh le face acum cunoscut în detaliu care erau țintele procesului de cucerire a țării, și începe cu precizarea hotarului de sud:
hotarul din partea de miazăzi va începe din pustiul Ţin, lângă Edom. Astfel, hotarul vostru de miazăzi va începe de la marginea Mării Sărate, spre răsărit; se va întoarce la miazăzi de înălţimea Acrabim, va trece prin Ţin şi se va întinde până la miazăzi de Cades-Barnea; va urma mai departe prin Haţar-Adar şi va trece spre Aţmon; de la Aţmon, se va întoarce până la pârâul Egiptului şi va ieşi la mare. (Numeri 34:3-5)
Cu precizarea că în cartea sa Iosua va fi mai precis și detaliat în trasarea acestui hotar, ne mutăm spre vest – care enunță granița cea mai clară și simplă:
Hotarul vostru dinspre apus va fi Marea cea Marea: aceasta va fi hotarul vostru la apus. (Numeri 34:6)
Apoi precizările Domnului continuă în sensul acelor de ceasornic cu hotarul de nord:
Iată care va fi hotarul vostru spre miazănoapte: începând de la Marea cea Mare să trageţi hotarul până la muntele Hor; de la muntele Hor, să-l trageţi prin Hamat şi să ajungă până la Ţedad; să urmeze mai departe prin Zifron, ca să ajungă la Haţar-Enan: acesta să vă fie hotarul înspre miazănoapte. (Numeri 34:7-9)
În fine, cercul se închide odată cu trasarea hotarelor pe latură răsăriteană:
Să vă trageţi hotarul spre răsărit de la Haţar-Enan până la Şefam; să se coboare din Şefam spre Ribla, la răsărit de Ain; se va coborî şi se va întinde de-a lungul Mării Chinereta la răsărit se va coborî iarăşi spre Iordan, ca să ajungă la Marea Sărată. Aceasta va fi ţara voastră, cu hotarele ei de jur împrejur.” (Numeri 34:10-12)
Acesta era deci teritoriul pe care generosul Iahweh li-l dădea de moștenire copiilor poporului Său, cu indicația de a-l atribui cu înțelepciune celor 9 seminții și jumătate ce se vor stabili dincolo de Iordan. Trebuie precizat că până în prezent Israelul n-a ocupat niciodată tot acest teritoriu – speranța fiind legată de Mesia!
Moise a dat porunca aceasta copiilor lui Israel şi a zis: „Aceasta este ţara pe care o veţi împărţi prin sorţi şi pe care a poruncit Domnul s-o dea celor nouă seminţii şi jumătate. Căci seminţia fiilor lui Ruben, după casele lor părinteşti, şi seminţia fiilor lui Gad, după casele părinţilor lor, precum şi jumătate din seminţia lui Manase şi-au luat moştenirea. Aceste două seminţii şi jumătate şi-au luat moştenirea dincoace de Iordan, în faţa Ierihonului, înspre răsărit.” (Numeri 34:13-15)
Deși nici nu începuse lupta de cucerire și preluare a teritoriului țării din mâinile păgânilor ce-l populau, Iahweh merge mai departe cu prescripții foarte precise în ce privește responsabilitatea împărțirii și repartizării parcelelor pentru fiecare seminţie:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Iată numele bărbaţilor care vor împărţi ţara între voi: preotul Eleazar şi Iosua, fiul lui Nun. Să mai luaţi câte o căpetenie din fiecare seminţie, ca să facă împărţirea ţării. (Numeri 34:16-18)
Nu cred că e cazul să ne mirăm prea mult că Domnul îi desemnează nominal pe cei responsabili de această acțiune importantă! Iată că întâlnim și la final o listă de nume asemănătoare celei de la începutul cărții (vezi cap. 1), care însă era de-acum istorie având în vedere că majoritatea de-acolo erau morți! Chiar dacă par plictisitoare pentru noi astăzi, numele lor au fost foarte importante pentru Israel, când s-au tranșat hotarele fiecărui trib:
Iată numele bărbaţilor acestora. Pentru seminţia lui Iuda: Caleb, fiul lui Iefune; pentru seminţia fiilor lui Simeon: Samuel, fiul lui Amihud; pentru seminţia lui Beniamin: Elidad, fiul lui Chislon; pentru seminţia fiilor lui Dan: căpetenia Buchi, fiul lui Iogli; pentru fiii lui Iosif: pentru seminţia fiilor lui Manase – căpetenia Haniel, fiul lui Efod; şi pentru seminţia fiilor lui Efraim – căpetenia Chemuel, fiul lui Şiftan; pentru seminţia fiilor lui Zabulon: căpetenia Eliţafan, fiul lui Parnac; pentru seminţia fiilor lui Isahar: căpetenia Paltiel, fiul lui Azan; pentru seminţia fiilor lui Aşer: căpetenia Ahihud, fiul lui Şelomi; pentru seminţia fiilor lui Neftali: căpetenia Pedahel, fiul lui Amihud. Aceştia sunt aceia cărora le-a poruncit Domnul să împartă ţara Canaanului între copiii lui Israel. (Numeri 34:19-29)
Odată precizate dimensiunile optime/ideale ale teritoriului atribuit de Iahweh celor 9 seminții și jumătate pe malul vestic al Iordanului, până la Marea Mediterană, Moise primește – spre a transmite – indicații clare și precizări și-n ce-i privește pe leviți, știut fiind că ei nu primeau teritoriu, dar aveau nevoie de spațiu de locuit! N-ați uitat că leviţii fuseseră luaţi dintre copiii lui Israel în schimbul tuturor întâilor-născuţi, care s-ar fi cuvenit să fie ai Domnului. Acum, leviţii – care constituiau o centură spirituală protectivă a lui Israel – aparţineau Domnului, care are grijă ca și lor să li se atribuie cetăţi în care să locuiască.
Cu precizarea acestora se ocupă capitolul următor – 35 – al cărții Numeri:
Domnul a vorbit lui Moise, în câmpia Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului. Şi a zis: „Porunceşte copiilor lui Israel să dea leviţilor, din moştenirea pe care o vor avea, nişte cetăţi în care să poată locui. Să mai daţi leviţilor şi un loc gol împrejurul acestor cetăţi. Cetăţile să fie ale lor, ca să locuiască în ele; iar locurile goale să fie pentru vitele lor, pentru averile lor şi pentru toate dobitoacele lor. Locurile goale din jurul cetăţilor pe care le veţi da leviţilor să aibă, începând de la zidul cetăţii în afară, o mie de coţi de jur împrejur. Să măsuraţi afară din cetate două mii de coţi în partea de răsărit, două mii de coţi în partea de miazăzi, două mii de coţi în partea de apus şi două mii de coţi în partea de miazănoapte, aşa încât cetatea să fie la mijloc. Acestea să fie locurile goale din jurul cetăţilor lor. (Numeri 35:1-5)
„Locurile goale” sunt practic păşunile care trebuiau de asemenea atribuite leviţilor. Și din ce-am citit, și din ce urmează observăm cum cartea Numeri își confirmă până la sfârșit predilecția farmaceutică pentru cantități, liste, numere, suprafețe exact precizate.
Dintre cetăţile pe care le veţi da leviţilor, şase să fie cetăţi de scăpare, unde va putea să fugă ucigaşul, şi afară de acestea, să le mai daţi alte patruzeci şi două de cetăţi. Toate cetăţile pe care le veţi da leviţilor să fie patruzeci şi opt de cetăţi, împreună cu locurile lor goale. Cetăţile pe care le veţi da din moşiile copiilor lui Israel să fie date mai multe de cei ce au mai multe şi mai puţine de cei ce au mai puţine; fiecare să dea leviţilor din cetăţile lui după moştenirea pe care o va avea.” (Numeri 35:5-8)
48 de cetăți cred că nu-i puțin lucru! Dar și slujba leviților era atât de importantă pentru popor, ei fiind – alături de preoți – și consilierii și autoritățile în materie de Lege și aplicarea ei. Din cele patruzeci şi opt de cetăţi care le erau desemnate leviţilor, şase dintre ele trebuiau să fie desemnate clar drept „cetăţi de scăpare”:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi trece Iordanul şi veţi intra în ţara Canaanului, să vă alegeţi nişte cetăţi care să vă fie cetăţi de scăpare, unde să poată scăpa ucigaşul care va omorî pe cineva fără voie. Aceste cetăţi să vă slujească drept cetăţi de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui, pentru ca ucigaşul să nu fie omorât înainte de a se înfăţişa în faţa adunării ca să fie judecat. Din cetăţile pe care le veţi da, şase să vă fie cetăţi de scăpare. (Numeri 35:9-13)
„Cetăţile de scăpare” erau locuri de refugiu pentru cei care comiteau o crimă fără intenție. Exista (și Israelul cunoștea) obiceiul vechi, răspândit şi la alte popoare, de a privi altarul sau sanctuarul ca loc de refugiu. Dar era posibil ca altarul să fi fost la o depărtare mare şi, în afară de aceasta, omul nu putea rămâne permanent lângă altar, în sanctuar. De aceea Domnul introduce conceptul de „cetăţi de scăpare”, precizând că trebuie să fie câte trei pe fiecare parte a Iordanului.
Să daţi trei cetăţi dincoace de Iordan şi trei cetăţi în ţara Canaanului: acestea să vă fie cetăţi de scăpare. Aceste şase cetăţi să fie cetăţi de scăpare pentru copiii lui Israel, pentru străin şi pentru cel ce locuieşte în mijlocul vostru: acolo va putea să scape orice om care va ucide pe cineva fără voie. Dacă un om loveşte pe aproapele său cu o unealtă de fier şi acesta moare, este un ucigaş: ucigaşul să fie pedepsit cu moartea. Dacă-l loveşte cu o piatră pe care o ţine în mână, de care poate muri, şi moare, este un ucigaş: ucigaşul să fie pedepsit cu moartea. Dacă-l loveşte cu vreo unealtă de lemn pe care o ţine în mână, de care poate muri, şi moare, este un ucigaş; ucigaşul să fie pedepsit cu moartea. Răzbunătorul sângelui să omoare pe ucigaş; când îl va întâlni, să-l omoare. Dacă un om împinge pe aproapele său din ură sau dacă-l pândeşte şi aruncă ceva asupra lui şi moare sau dacă-l loveşte cu mâna din vrăjmăşie şi moare, cel ce l-a lovit să fie pedepsit cu moartea; este un ucigaş: răzbunătorul sângelui să omoare pe ucigaş când îl va întâlni. Dar dacă un om împinge pe aproapele lui fără veste, şi nu din vrăjmăşie, sau dacă aruncă ceva asupra lui fără să-l fi pândit sau dacă aruncă asupra lui din nebăgare de seamă o piatră care-i poate pricinui moartea şi moare, fără să-l urască şi fără să caute să-i facă rău, (Numeri 35:14-23)
Leviţii trebuiau să ridice trei cetăţi de acest gen de partea estică a Iordanului şi trei de partea vestică a Iordanului. Un bărbat care a ucis fără să vrea o persoană putea să fugă într-o cetate de scăpare. Având în vedere dimensiunile Țării promise, precum și detliul că mijloacele de deplasare nu erau prea rapide, cetățile au fost astfel alese încât oriunde s-ar fi aflat făptașul să poate ajunge la cea mai apropiată cetate de scăpare chiar în aceeași zi. De aceea, cetățile trebuiau precizate, cunoscute, anunțate, iar populația anunțată/educată în acest sens. Se câștiga astfel timp pentru un proces ulterior. Făptașul putea scăpa astfel de linșajul gloatei sau de acţiunea vreunei persoane sau rude zeloase care, tulburată emoţional din pricina mâniei sau durerii, ar fi putut să-și ia răzbunarea în propriile mâini. „Adunarea" trebuia să pronunţe judecata definitivă (v. 12, 24). (Și în timpul pribegiei prin pustie grupul astfel desemnat a luat decizii în asemenea cazuri. Aici însă nu se prevede ce grup să aibă o funcţie similară, după ce Israel avea să se aşeze în Canaan.) Iar în vers. 16-23 sunt date criterii pentru a defini precis dacă omorul a fost intenţionat sau neintenţionat.
Iată legile după care va judeca adunarea între cel ce l-a lovit şi răzbunătorul sângelui: Adunarea va izbăvi pe ucigaş din mâna răzbunătorului sângelui şi-l va face să se întoarcă în cetatea de scăpare unde fugise. Să locuiască acolo până la moartea marelui preot care este uns cu untdelemn sfânt. (Numeri 35:24-25)
Deci cetățile de scăpare aveau rolul de a nu permite escaladarea vărsării de sânge, împiedicând deci să se mai verse alt sânge nevinovat pe lângă cel deja vărsat. Trebuie însă precizat că protecţia cetăţilor de scăpare nu se aplica în cazul omorurilor intenţionate, sau dacă nu erau împlinite condițiile impuse făptașului, cum înțelegem din următoarele versete:
Dacă ucigaşul iese din hotarul cetăţii de scăpare unde fugise şi dacă răzbunătorul sângelui îl întâlneşte afară din hotarul cetăţii de scăpare şi ucide pe ucigaş, nu va fi vinovat de omor. Căci ucigaşul trebuia să locuiască în cetatea lui de scăpare până la moartea marelui preot, şi, după moartea marelui preot, putea să se întoarcă la moşia lui. Iată poruncile de drept pentru voi şi pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui. (Numeri 35:26-29)
Cel care comisese un omor neintenţionat trebuia să se refugieze și să rămână în cetate până la moartea marelui preot (v. 25, 28, 32). În acest context, şederea căpăta caracter de exil, în asta constând pedeapsa de până la pronunțarea sentinței. Observaţi de asemenea stipulaţiile din v. 30-32:
Dacă un om omoară pe cineva, ucigaşul să fie omorât pe mărturia martorilor. Un singur martor nu va fi de ajuns ca să fie osândit cineva la moarte. Să nu primiţi răscumpărare pentru viaţa unui ucigaş vinovat de moarte, ci să fie pedepsit cu moartea. Să nu primiţi răscumpărare pentru cel ce trebuie să fugă în cetatea lui de scăpare, ca să se întoarcă să locuiască în ţară până la moartea preotului. (Numeri 35:30-32)
Sigur, pentru cititorii creștini, repetarea acestor cuvinte („moartea marelui preot”) induc efectul salvific al morții ispășitoare a lui Isus Hristos, care aduce eliberarea făptașului/păcătosului (vezi Evrei 5-10). Este o anticipare a iertării de păcate, a răscumpărării! Pentru că păcatul are consecințe, și imediate, și veșnice – dar există iertare, există răscumpărare, în jertfa și-n învierea Marelui nostru Preot Isus Hristos!
În finalul capitolului, Iahweh argumentează aceste prescripții:
Să nu pângăriţi ţara unde veţi fi, căci sângele celui nevinovat pângăreşte ţara; şi ispăşirea sângelui vărsat în ţară nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vărsa. Să nu pângăriţi deci ţara în care veţi merge să locuiţi şi în mijlocul căreia voi locui şi Eu, căci Eu sunt Domnul care locuieşte în mijlocul copiilor lui Israel.” (Numeri 35:33-34)
Nu încape îndoială că suntem îndreptăţiţi să-L considerăm pe Domnul Isus Hristos Marele nostru preot, și să-L numim pe El Refugiul nostru. Dar nu este indicat să forțăm prea mult o paralelă între Mântuitorul şi cetăţile de scăpare. Ultimul capitol al cărții Numeri reiterează legea privind moştenirea ţării și ne plasează într-un deja-vu:
Căpeteniile familiei lui Galaad, fiul lui Machir, fiul lui Manase, dintre familiile fiilor lui Iosif, s-au apropiat şi au vorbit înaintea lui Moise şi înaintea mai-marilor peste casele părinteşti ale copiilor lui Israel. Ei au zis: „Domnule, ţie ţi-a poruncit Domnul să dai copiilor lui Israel ţara ca moştenire prin sorţi. Tu, domnule, ai primit, de asemenea, poruncă de la Domnul ca moştenirea fratelui nostru Ţelofhad s-o dai fetelor lui. Dar, dacă ele se mărită după unul din fiii altei seminţii a copiilor lui Israel, moştenirea lor va fi ştearsă din moştenirea părinţilor noştri şi adăugată la a seminţiei din care vor face parte şi, astfel, moştenirea care ne-a căzut nouă la sorţi se va micşora. Şi când va veni anul de veselie pentru copiii lui Israel, moştenirea lor va rămâne adăugată la a seminţiei din care vor face parte şi va fi ştearsă astfel din moştenirea seminţiei părinţilor noştri.” (Numeri 36:1-4)
Căpeteniile familiilor fiilor lui Iosif i-au ridicat lui Moise o problemă: fiicele lui Ţelofhad primiseră drept de moștenire (vezi prima parte a cap. 27); dar dacă ele se măritau cu bărbaţi din altă seminţie lor, atunci ţinutul lor ar fi fost adăugat teritoriului acelei seminții. Aşa că se solicită precizări și reformulări, așa că Moise le transmite Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la aceasta (Numeri 36:5-9):
Moise a poruncit copiilor lui Israel din partea Domnului şi a zis: „Seminţia fiilor lui Iosif are dreptate. Iată ce porunceşte Domnul cu privire la fetele lui Ţelofhad: să se mărite după cine vor vrea, numai să se mărite într-o familie din seminţia părinţilor lor. Nicio moştenire a copiilor lui Israel să nu treacă de la o seminţie la alta, ci fiecare din copiii lui Israel să se ţină lipit de moştenirea seminţiei părinţilor lui. Şi orice fată care are o moştenire în seminţiile copiilor lui Israel, să se mărite după cineva dintr-o familie din seminţia tatălui ei, pentru ca fiecare din copiii lui Israel să-şi aibă moştenirea părinţilor săi. Nicio moştenire să nu treacă de la o seminţie la alta, ci seminţiile copiilor lui Israel să se ţină fiecare de moştenirea sa.”
Bineînțeles, aici în discuție era moștenirea, nu căsătoria! Era vorba despre cazul fetelor moștenitoare, nu se stipula interdicție pentru toate fetele poporului! Pentru că pământul trebuia să rămână la acea seminţie. Niciun bărbat nu îşi putea piede proprietatea permanent, moștenirea era legată de bărbați, nu de femei! Oricum, în anul veseliei, toate pământurile care fuseseră ipotecate reveneau înapoi familiei iniţiale. Era o soluție înțeleaptă, și cât se poate de echitabilă și protectivă, stabilită de Iahweh pentru poporul Său.
Fetele lui Ţelofhad au făcut întocmai după porunca pe care o dăduse lui Moise Domnul. Mahla, Tirţa, Hogla, Milca şi Noa, fetele lui Ţelofhad, s-au măritat după fiii unchilor lor; s-au măritat în familiile fiilor lui Manase, fiul lui Iosif, şi moştenirea lor a rămas în seminţia familiei tatălui lor. (Numeri 36:10-12)
Alternativa ar fi fost ca fetele moștenitoare care se mărită în altă seminție să renunțe la moștenire! N-a fost cazul, în ce le privește pe cele cinci fiice ale lui Țelofhad – și nu cred să fi fost per total prea multe asemenea cazuri, oricine ținea suficient de mult la partea sa!
Și iată-ne în măsură să citim și ultimul verset din cele 1.288 ale cărții Numeri:
Acestea sunt poruncile şi legile pe care le-a dat Domnul prin Moise copiilor lui Israel, în câmpia Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului. (Numeri 36:13)
Așa se încheie a patra carte a Bibliei, și a șaptea parcursă în cadrul programului nostru. Cartea Numeri ne-a dat prilejul să privim experiența parcursului poporului Israel prin pustie, pe drumul spre Canaanul promis. La fel cum ei au rătăcit 40 de ani din cauza răzvrătirii lor, la fel Dumnezeu îngăduie uneori să rătăcim departe de El şi să suferim, când ne răzvrătim împotriva Lui. Dar El este credincios şi drept şi, la fel ca pe israeliți, ne va restaura și pe noi, dacă ne întoarcem la El (1 Ioan 1.9). Sunt convins că la fiecare recitire, această carte va continua să ne ofere alte și alte lecţii valoroase pentru vieţile noastre în călătoria prin pustia acestei lumi. Să rămânem cu ochii ațintiți spre moștenirea neperisabilă de sus... și să ne reîntâlnim sănătoși data viitoare, când ne vom întoarce în Noul Testament!
SCHIŢĂ
Pregătirea poporului Israel pentru călătoria prin pustie, capitolele 1-8
Ordinea în tabără, Capitolele 1-4
Prima numărătoare, Capitolul 1
Reguli de poziţionare a celor douăsprezece seminţii în marşul prin pustie, Capitolul 2
Numărătoarea, poziţia şi slujba leviţilor în marşul prin pustie, Capitolul 3
Slujba leviţilor la Cortul întâlnirii, Capitolul 4
Curăţirea taberei, Capitolele 5-8
Despăgubirea pentru furt şi apa pentru gelozie, Capitolul 5
Legea Nazireatului, Capitolul 6
Darurile căpeteniilor, Capitolul 7
Lumina sfesnicelor si curăţirea leviţilor, Capitolul 8
ÎNAINTE MARŞ! Capitolele 9-10
Paştele şi norul acoperitor, Capitolul 9
Ordinea în timpul marşului, Capitolul 10
De la Sinai la Cades- Barnea, Capitolele 11-12
Plângerile si cârtirea poporului care nu fac plăcere Domnului, Capitolul 11
Gelozia Mariei si a lui Aaron; judecata Mariei, Capitolul 12
Eşecul de la Cades-Barnea, Capitolele 13, 14
Alegerea şi trimiterea iscoadelor în Canaan, Capitolul 13
Israel refuză să intre în ţară din cauza necredinţei, Capitolul 14
Şovăire, orbecăială şi agitaţie prin pustie, Capitolele 15-25
Binecuvântarea lui Dumnezeu este amânată; planul Lui însă nu este distrus, capitolul 15
Incidente legate de preoţie, Capitolele 16-19
Împotrivirea lui Core, Capitolul 16
Toiagul lui Aaron înmugureste, Capitolul 17
Confirmarea preoţiei, Capitolul 18
Jertfirea şi cenuşa vacii roşii, Capitolul 19
Moartea Mariei şi a lui Aaron; apă din stâncă, Capitolul 20
Prima biruinţă a lui Israel; prima cântare; şarpele de aramă, Capitolul 21
Profetul Balaam, Capitolele 22-25
Calea lui Balaam, Capitolul 22
Rătăcirea lui Balaam, Capitolul 23
Învăţătura lui Balaam, Capitolele 24-25
Viitor: noua generaţie se pregăteŞte să intre în ţară, Capitolele 26-36
Numărătoarea noii generaţii, Capitolul 26
Statutul femeii sub lege, Capitolul 27
Legea jertfelor, Capitolele 28, 29
Legea juruinţelor, Capitolul 30
Judecata lui Madian, Capitolul 31
Ruben si Gad cer un ţinut de partea greşită a Iordanului, Capitolul 32
Jurnalul călătoriei, Capitolul 33
Hotarele ţării Promise, Capitolul 34
Cetăţile de scăpare date leviţilor, Capitolul 35
Legea moştenirii pământului, Capitolul 36
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători și dragi prieteni, continuăm să răsfoim Cuvântul lui Dumnezeu – nu cu detașare, ci interesați și dornici să deprindem corecta sa înțelegere, spre transpunerea naturală și deplină în trăire. Fideli principiului alternanței, după a patra carte a VT, ne vom uita începând de azi prin a 4-a din Noul Testament.
Probabil că mulți dintre noi, la începuturile acomodării cu Biblia și cu viața creștină, am primit sau am dat altora sfatul să înceapă citirea cu Evanghelia după Ioan, socotită mai spirituală, dar și mai accesibilă; dacă multă vreme mi s-a părut legitimă, astăzi eu nu mai fac la fel de automat o asemenea recomandare. În primul rând pentru că a 4-a evanghelie este excepțională! Dacă Matei, Marcu și Luca (evangheliștii sinoptici) ne-au redat oarecum cronologic viața lui Isus Hristos, concentrându-se preponderent pe ce a făcut Mântuitorul, Ioan sub inspirație divină a căutat să-și convingă cititorii, audiența despre cine a fost în realitate Isus – Hristosul Mesia, Fiul lui Dumnezeu; dacă ceilalți trei evangheliști ni-l prezintă pe Domnul oarecum din afară, din exterior, cu accent pe omenescul Său, Ioan pătrunde în ființa și-n gândirea Mântuitorului, dezvăluind divinul în ființa, rostirile și lucrările Domnului Isus.
S-a impus deci clişeul „Evanghelia după Ioan este simplă”. Da, dacă ai în vedere că este scrisă în cuvinte scurte. Aş putea exemplifica acest lucru cu ajutorul câtorva versete. Observaţi ce cuvinte simple sunt folosite: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1:11-12). Dar această simplitate a limbajului i-a indus pe mulţi în eroare. Nu cuvintele în sine, ci ideile, conceptele prezentate sunt adânci, de aceea este mai degrabă cea mai profundă Evanghelie. (Dac-ar fi să luăm ca exemplu expresia „voi sunteţi în Mine şi… Eu sunt în voi”, care apare în Ioan 14:20: sunt doar nouă cuvinte scurte, șapte din ele monosilabice! – o conjuncţie, două verbe, două prepoziţii şi patru pronume – şi puteţi întreba orice copil de clasa a patra care este sensul fiecărui cuvânt dintre acestea şi vă poate da definiţiile. Dar când punem aceste cuvinte împreună – „voi sunteţi în Mine şi… Eu sunt în voi”– obţinem o afirmaţie de o asemenea profunzime, că nici cel mai bun teolog şi nici cel mai strălucit filosof nu a putut pătrunde în întregime înţelesul acesteia. Ştim că „voi sunteţi în Mine” reprezintă salvarea, iar „Eu sunt în voi” – sfinţirea, dar mai departe de acest înţeles nu poate merge nimeni foarte mult. Uneori avem impresia că dacă ştim ce înseamnă fiecare cuvânt, înţelegem mesajul transmis. Cuvintele sunt simple, dar mesajul este profund.
Ieronim (unul din venerabilii părinți ai Bisericii occidentale, patronul erudiției teologice și autorul primei traduceri a Bibliei în limba latină) a spus despre evanghelia lui Ioan că „excelează în profunzimea misterelor divine”, o afirmaţie cât se poate de corectă! Ernest Renan a numit-o „cea mai profundă scriere din lume”, iar mai recent dr. A. T. Pierson a spus că Evangheli lui Ioan „atinge inima lui Hristos”.
Chiar dacă pare incontestabil că apostolul Ioan este autorul acestei Evanghelii simple și speciale totodată, nu a scăpat nici ea de contestări. Dintre cele mai susținute au venit dinspre Şcoala Bauer-Tubingen din Germania, care a fost pentru o vreme un puternic fief liberal. Îmi amintesc că în perioada când am studiat la seminar – povestește JVMcGee – am avut un curs de un semestru despre paternitatea Evangheliei după Ioan. Concluzia acestui curs era că Ioan a fost autorul. Un coleg glumeţ a răspuns: „Ei bine, eu eram convins că Ioan a scris evanghelia înainte să începem acest curs şi la fel sunt şi acum, deci am irosit un semestru!“ Vă asigur că nu vom pierde timpul aici cu dispute privind autorul evangheliei, voi face doar două observaţii din care rezultă faptul că Ioan a scris această carte.
Unul din motivele pentru care au apărut îndoieli cu privire la autorul Evangheliei este faptul că Papias (unul din cei dintâi părinți ai Bisericii, care a trăit în a doua jumătate a sec. 1 și prima jumătate a sec. 2, și pe care l-am citat la fiecare evanghelie) se pare că nu l-a menţionat pe Ioan ca autor. Dar profesorul german Tischendorf care a descoperit la mănăstirea Sf. Caterina din peninsula Sinai Codex Sinaiticus (care este probabil cel mai bun manuscris al Vechiului Testament), a mai găsit și un alt manuscris foarte vechi, în timp ce lucra la biblioteca din Vatican, în care există un citat al lui Papias care afirmă foarte clar că Ioan este autorul Evangheliei. Personal nu am nevoie de vreo altă autoritate mai bună decât aceasta. De asemenea, Clement din Alexandria, care a trăit în jurul anului 200 d.Hr. afirmă că Ioan a fost încurajat de prieteni şi inspirat de Duhul Sfânt să scrie o evanghelie spirituală. Eu cred că Evanghelia după Ioan este această „evanghelie spirituală” (fără ca prin aceasta să se înțeleagă că celelalte trei nu ar fi spirituale!). Pentru JVMcGee, și cred că și pentru majoritatea dintre dvs., nu există urmă de îndoială că Ioan este autorul!
A fost probabil Evanghelia cea mai târzie, scrisă probabil aproape de anul 100 d.Hr. Toţi ceilalţi apostoli erau morţi, Ioan era singurul rămas în viaţă. O întrebare importantă este: De ce a fost scrisă această evanghelie? Diverse teorii încearcă diverse răspunsuri la această întrebare. Unii susţin că această evanghelie a fost scrisă pentru a contracara prima erezie a bisericii, gnosticismul. Gnosticii afirmau că Isus a fost Dumnezeu, dar nu a fost om, că apostolii doar au crezut, dar de fapt nu L-au văzut. Un alt părinte timpuriu al Bisericii, Irineu, teolog și apologet redutabil, afirmă foarte clar că scopul lui Ioan era de a-l înfrunta pe gnosticul Cerinthus. Dar August Tholuck (teologul protestant german din sec. al XIX-lea) subliniază că aceasta nu este o evanghelie polemică şi că autorul nu îşi propune acest scop. Alţii susţin că această evanghelie este o anexă la textele celorlalţi autori, și că a fost scrisă ca să adauge, pur şi simplu, mai multe informaţii. Iar răspunsul tranșant dat de alții (precum Karl Hase, un alt teolog protestant din sec. 19, și istoric german al Bisericii) a fost că „această evanghelie nu este o cârpeală cu scopul de a umple un gol!”
Observaţi că deși aceste teorii au unghiuri pertinente de abordare, totuși nu oferă un răspuns satisfăcător care să țină seama de toate elementele neobişnuite ale acestei scrieri. În opinia mea, singura explicaţie satisfăcătoare este aceea că Ioan a scris sub inspirația Duhului Sfânt, la cererea Bisericii care avea deja trei evanghelii (Matei, Marcu şi Luca erau transmise în toate bisericile) şi doreau ceva mai profund spiritual, ceva prin care credincioşii să crească. La fel a spus şi Augustin, sfântul Bisericii timpurii: „Din cele patru evanghelii, sau mai bine spus: cele patru cărţi ale Evangheliei, sfântul apostol Ioan, comparat pe bună dreptate cu un vultur în ceea ce priveşte înţelegerea spirituală, a înălţat proclamarea mult mai sublim decât ceilalţi trei, iar înălţând-o şi-a dorit ca şi inimile noastre să fie înălţate” (Gregory, Key to the Gospels, pp. 285–286). Acesta este scopul Evangheliei lui Ioan. Acesta este motivul pentru care a scris-o.
Astfel, când ne apropiem de Evanghelia după Ioan, observăm că el nu ne duce la Betleem. Nu putem creşte spiritual doar cântând „O, Betleem, oraș micuţ oraş”, de zeci de ori la fiecare Crăciun. Ioan nu ne duce la Betleem, pentru că el vrea ca noi să creştem în viaţa noastră de credincioşi. Ioan ne plimbă prin holurile tăcute ale eternităţii, prin imensul vid al spaţiului, până la un început ce nu este deloc un început: „La început era Cuvântul” (Ioan 1:1). E o lungă dezbatere privind nașterea Universului – unii spun că această lume ar fi apărut în urmă cu trei miliarde de ani. Eu zic că asemenea voci sunt mult prea precaute; personal cred că lumea aceasta există de mult mai mult timp. Ce credeţi că făcea Dumnezeu în eternitatea trecută: stătea degeaba?! Daţi-mi voie să vă spun că El a avut dintotdeauna multe de făcut, inclusiv în trecut, pentru că El vine din veşnicie. Astfel, „la început” trebuie înţeles ca limita cea mai depărtată pe care o poate percepe mintea noastră limitată! Isus Hristos vine din eternitate să vă întâlnească. „La început era („era”, nu „este”!) Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1). Nu cred că puteţi să mergeţi în trecut cu prea multe miliarde de ani. „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Apoi, în versetul 14, Ioan mai face un pas: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi...” (Ioan 1:14).
Filosofii greci, parte din audiența pentru care a scris Luca, s-ar fi oprit în acest moment şi ar fi spus: „Stop! Până aici! Nu te mai putem urmări!” Dar Ioan nu scria pentru aceştia, aşa că el continuă: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). „L-a făcut cunoscut” înseamnă „L-a interpretat” (exegetes în greacă), L-a pus în lumină, ca omul să-L poată cunoaşte. Cel care nu are un început este Fiul care vine din veşnicie.
Luca, fiind medic, L-a studiat pe Isus la „microscop“. Deşi metodologia lui Ioan este diferită, amândoi ajung la aceeaşi concluzie. Nu putem spune că metodologia lui Ioan este ştiinţifică, dar nici că a lui Luca este mai științifică decât a lui Ioan! Creştinul care Îl cunoaşte pe Hristos şi are un anumit nivel de credinţă în El nu are nevoie să înţeleagă naşterea din fecioară încă o dată – el deja crede acest lucru! Aşadar, creştinul când citeşte şi studiază Evanghelia după Ioan găseşte plăcere şi bucurie de nedescris. Dar să nu credem că şi cei necredincioşi găsesc aceeaşi plăcere şi bucurie! Veţi vedea că Evanghelia după Ioan este folosită în misiune mai mult ca oricare altă evanghelie. La urma urmei, nu este adevărat că cei mai mulţi creştini o consideră ca fiind evanghelia simplă? Este ea simplă? Nu, este profundă, este pentru credincioşi, îi ajută pe aceştia să crească.
Pe când eram pastor în Pasadena – povestește JVMcGee – aveam un prieten doctor, care datorită poziţiei sale a avut posibilitatea să adune studenţii pentru un curs biblic. Ce credeţi că a predat? Exact, Evanghelia după Ioan. Mi-a spus „Ştii, i-am şocat pe băieţii aceia cu primul capitol!” M-am întâlnit cu el după câteva săptămâni şi l-am întrebat cum merge cursul. Mi-a spus: „Oh, nu mai vin studenţii!” Păi normal, se găseau într-un loc unde pui substanţele în eprubete şi le studiezi la microscop! L-am întrebat: „De ce nu le-ai prezentat Evanghelia după Luca?” „Pentru că am vrut să le prezint evanghelia simplă”, mi-a spus. Ei bine, n-a nimerit-o: Evanghelia lui Ioan nu e simplă, ci profundă, şi se adresează credincioşilor!
Mai cunoșteam și un profesor de seminar care cu vreme în urmă a fost rugat să prezinte Biblia unui grup de oameni de afaceri, la masa de prânz. Ce carte credeţi că le-a prezentat? Exact! Omul nostru cred că şi-a spus: „Aceşti oameni nu cunosc multe lucruri, aşa că le voi prezenta Evanghelia după Ioan!” Mi-aş fi dorit să le fi prezentat Evanghelia după Marcu – una a acţiunii, a puterii, care se adresează oamenilor puternici... Dar el le-a prezentat Evanghelia după Ioan!
Evanghelia după Ioan este pentru credincioşi. Când vom ajunge la capitolele de la 13 la 17, puteţi pune acolo un semn mare: Numai pentru credincioşi şi puteţi adăuga, Toţi ceilalţi, nu vă apropiaţi! Nu cred că sunt cuvinte și pagini recomandate necredincioșilor. Isus i-a luat pe ai Săi în odaia de sus şi le-a descoperit lucruri pentru creşterea lor. Nicio altă evanghelie nu prezintă aceste lucruri. De ce? Pentru că ceilalţi evanghelişti Îl prezintă pe Hristos ca Salvatorul lumii. Cineva poate că va întreba: „Dar nu face şi Ioan acelaşi lucru?“ Ba da, dar el scrie în primul rând pentru creşterea celor credincioşi.
Ioan prezintă mai multe despre Hristos cel înviat decât oricare dintre ceilalţi autori, de fapt, mai mult decât toţi ceilalţi autori la un loc. Pavel spunea că deşi noi L-am cunoscut pe Hristos în trup, acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. Îl cunoaştem ca Hristos cel înviat. Din acest motiv, Ioan încearcă să prezinte apariţiile lui Isus după înviere şi menţionează şapte dintre acestea... dintre care prima este și cea mai impresionantă: El Se arată Mariei Magdalena în grădină. A doua este cu apostolii în odaia de sus, la care Toma a absentat. A treia este tot în odaia de sus, când sunt prezenţi toţi apostolii, inclusiv Toma (aceste trei apariţii sunt prezentate în cap. 20). Apoi Îl vedem arătându-li-Se la Marea Galileii. Câţiva apostoli erau la pescuit, iar El le-a strigat de pe mal: „Aveţi ceva de mâncare?” (Ioan 21:5).
El te va întreba şi pe tine într-o zi şi mă va întreba şi pe mine acelaşi lucru. Ai fost la pescuit în ultima vreme? Nu poţi pescui decât aşa cum îţi spune El, trebuie să-I urmezi instrucţiunile. Apoi El le-a pregătit micul dejun. Îmi doresc să fi fost şi eu acolo la acel mic dejun în aer liber. El vrea să te hrănească şi pe tine – dimineaţa, la prânz și seara, cu hrană spirituală! Apoi l-a întrebat pe Simon Petru: „Mă iubeşti?” (vezi Ioan 21:15-17). Isus nu a spus că trebuie să absolvi nu știu câte școli pentru a putea să-I slujeşti. El a întrebat: „Mă iubeşti?“ Aceasta este singura condiţie. Să nu mă înţelegeţi greşit: dacă Îl iubiţi, veţi dori să vă pregătiţi pentru misiunea pe care o are El pentru voi, dar El vrea să ştie dacă Îl iubiţi. Motivul pentru care mulţi oameni nu Îi slujesc în ziua de azi este lipsa dragostei pentru El. Mai târziu, lui Petru I-a cerut să fie un martir, dar lui Ioan nu. Acesta va trebui să trăiască îndeajuns pentru a scrie Evanghelia, trei epistole şi Apocalipsa. Ioan menţionează aceste şapte apariţii ale lui Isus, toate adresate credincioşilor, pentru a-i ajuta să crească.
La momentul naşterii lui Hristos, existau mari frământări în lumea păgână. Suetonius relatează că „o aşteptare concretă a lumii antice, ce s-a răspândit în Orient, era aceea că un conducător al lumii trebuia să apară din Iudeea“. Tacitus face o afirmaţie asemănătoare. Schlegel (Viaţa lui Vespasian, c. iv) menţionează că misionari budişti care străbăteau China au întâlnit înţelepţi chinezi care plecau să-L întâlnească pe Mesia în anul 33 d.Hr.
Exista o aşteptare a lui Mesia în lume în vremea aceea. Din acest Orient misterios au apărut nişte înţelepţi la Ierusalim, întrebând: „Unde este împăratul de curând născut al iudeilor?” (Mat. 2:2).
Minunat este faptul că Evanghelia după Ioan, orientată atât de clar spre nevoile credincioşilor, este de asemenea foarte uşor de înţeles pentru mintea orientalului: mă refer la egipteni, babilonieni, persani, indieni, chinezi... În Tibet sau în Mongolia, în misteriosul Orient, există bogăţii incredibile alături de sărăcie cumplită. Din această zonă au venit înţelepţii din Matei 2, care au adus daruri – aur, smirnă şi tămâie – pentru Pruncul Isus. Apar mai multe întrebări aici. Aceştia au venit din zona aceea misterioasă. Măreţia orientală, despre care am auzit atât de multe, indică bogăţie incredibilă, bogăţie care este încă prezentă – palate decorate, strălucire izbitoare, pietre preţioase. Această bogăţie a început să pătrundă în vest când Columb a pornit spre această ţară (ştim că el a descoperit America, dar nu asta căuta!) – ci încerca să găsească un alt traseu spre Orient, cu scopul de a aduce câte ceva din bogăţia de acolo.
Dar, lângă această bogăţie, sute de milioane de oameni mor de inaniţie! Poate întrebaţi: „De ce nu le trimitem mâncare?” Nu avem suficientă pentru a rezolva problema! Dar e clar că săracii strigă după ajutor, iar cei bogaţi n-au găsit nicio soluţie pentru problemele vieţii. Orientul a dat libertate totală dorinţelor umane, dar cu toate acestea nu au găsit mulţumirea. Oamenii din zona aceea au avut mereu marile religii păgâne – budism, şintoism, hinduism, confucianism, islamism. Dar chiar având toate acestea, înţelepţii din regiunea aceea au venit să-ntrebe: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în răsărit şi am venit să ne închinăm Lui!” (Mat. 2:2). Aveau nevoie de mântuire, dar nu o găseau, nicio religie nu le oferise mântuirea. Acesta este motivul pentru care oamenii din Orientul misterios s-au delectat cu Evanghelia după Ioan ca nimeni alţii. Există un anumit tip de minte în ziua de azi care se poate delecta cu Evanghelia după Ioan. Ioan ne arată că Domnul Isus poate forma această minte.
El a venit din slava cerească, Cel ce era înainte de a exista orice început pe care ni-l putem închipui. „Şi cuvântul s-a făcut trup” şi a umblat printre oameni. În Orient erau prezente toate tipurile de religii. Israelul aparţine acelei zone a lumii. Orientalii practicau ocultismul şi aveau temple bogat decorate, dezgustătoare, cu ritualuri degradante. Iar prima acţiune publică a Domnului Isus pe care ne-o relatează Ioan este faptul că El a intrat în Templul din Ierusalim şi l-a curăţat. Prin acest lucru El le transmite acestor oameni care se închinau în templele degradante că Singur Dumnezeul lui Israel este sfânt. Dacă vrei să te închini lui Dumnezeu trebuie să te curăţeşti; Templul însuși trebuie să fie curăţat; nu trebuie să existe compromis cu niciun lucru rău.
Un conducător religios a venit la Isus într-o noapte – doar Ioan ne relatează acest eveniment. Domnul nostru i-a spus acestui conducător religios, care era religios până în vârful degetelor: „Trebuie să te naşti din nou” (vezi Ioan 3:3)... „Trebuie să ai o viaţă nouă, trebuie să te eliberezi de religia veche...” Isus a spus că El nu a venit să coasă un petic nou la haina veche, El a venit sa aducă roba neprihănirii care ne va permite să stăm înaintea unui Dumnezeu sfânt. De acest lucru avea nevoie lumea aceea... are nevoie lumea aceasta!
Condiţia femeii era înjositoare în Orient. Domnul nostru a înălţat femeia pentru că El a venit în lume născut din femeie. S-a dus la o nuntă pentru a răspunde batjocurii poligamiei din Orient. Hristos s-a dus la o nuntă şi a binecuvântat-o. De asemenea, Isus a stat de vorbă, lângă o fântână, cu o femeie având un caracter ce ridica semne de întrebare. Dar mai târziu, Isus a murit şi pentru femeia aceea. Sufletul unei femei era la fel de valoros în ochii lui Isus ca sufletul unui bărbat.
Isus a hrănit mulţimile, apoi a vorbit despre Pâinea Vieţii, apoi a fugit pentru că nu dorea să-i lase pe aceşti oameni să-L pună rege pentru stomacurile lor.
O minte orientală poate înţelege discursul lui Isus despre Pâinea Vieţii. Din păcate, proprietarii super-marketurilor nu înţeleg – ei cred că pâinea şi cerealele de pe raft sunt cele care contează – or, Domnul spune că nu este aşa. Un oriental (care nu are pâine şi cereale) poate înţelege acest lucru. Îmi e teamă însă că unii dintre noi nu înţelegem!
Domnul Isus a făcut în această evanghelie vreo șapte afirmații de genul: „Eu sunt lumina lumii... Eu sunt pâinea vieţii... Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”... Iar Orientul era deplorabil şi mergea spre distrugere în perioada aceea... şi la fel este şi astăzi. Ioan va concluziona astfel lucrarea lui Mesia: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (Ioan 20:30-31). Lucrul de care aveau cea mai mare nevoie era viaţa. De asta are nevoie lumea şi astăzi: de viaţă, nu de religie!
Îngăduiți-mi alte câteva observații, înainte să încheiem ediția de față și să intrăm în textul scris de Ioan. Primele trei evanghelii sunt numite evanghelii sinoptice pentru că sunt scrise din acelaşi punct de vedere şi într-un stil similar. A patra evanghelie este diferită.
Matei şi Marcu subliniază minunile lui Isus, iar Luca acordă atenţie deosebită pildelor. Ioan nu face niciunul dintre aceste lucruri.
Minunile din Ioan sunt prezentate ca semne şi au fost alese cu mare atenţie pentru a susţine anumite adevăruri (de exemplu după înmulţirea pâinilor urmează discursul despre Pâinea Vieţii). Există mai multe asemenea semne specifice în Evanghelia lui Ioan.
Nu sunt pilde în a patra evanghelie. Cuvântul pildă apare o dată în Ioan 10:6, dar nu este cuvântul grecesc obişnuit parabole, ci paroimia – alegorie. Acest cuvânt nu trebuie tradus cu „pildă”. Povestea Păstorului cel bun nu este o pildă, ci o predică.
Ioan ne prezintă un stil interesant de a face cronologie, plasând evenimentele pe o scară pe care putem încadra misiunea lui Hristos pe trei ani. El ordonează evenimentele evangheliei nu numai logic, dar şi cronologic. Acordă atenţie locurilor şi cetăţilor – de exemplu: „în Betabara, dincolo de Iordan” (Ioan 1:28); „Cana din Galileea” (Ioan 2:1).
Dumnezeirea lui Hristos este pusă în prim plan în această evanghelie. Dar în acelaşi timp nu se pierde din vedere umanitatea Lui. Aţi observat că numai Ioan vorbeşte despre călătoria Lui prin Samaria, faptul că a stat jos lângă fântână şi că era obosit din cauza călătoriei? Vă puteţi gândi la altceva mai uman decât aceste aspecte? Mie îmi mai vine în minte un alt aspect uman: Isus a plâns. Ioan este singurul care ne spune asta!
În această evanghelie este folosit aproape exclusiv numele de Isus, ciudat dacă avem în vedere că accentul este pus pe natura divină; este de aşteptat să se folosească numele Hristos. Atunci de ce este folosit numele de Isus? Pentru că Dumnezeu a devenit om! Ne despărțim în ecourile acestei exprimări simple a unui adevăr sublim! Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători și dragi prieteni, am făcut data trecută primul pas în traversarea uneia dintre cele mai profunde, complexe și apreciate secțiuni biblice – și-am încercat o prezentarea generală a sa... care bineînțeles a lăsat nespuse destule, pe care vom încerca să le inserăm pe parcurs. Charles Erdman aprecia că Evanghelia după Ioan „a determinat mai multe persoane să-L urmeze pe Hristos... a prezentat cărturarilor mai multe probleme dificil de rezolvat... a inspirat mai mulți credincioși la o trăire și slujire fidelă – decât oricare altă carte la care ne-am putea gândi”. E bine să reținem mai înainte de orice, și-o vom reaminti și când vom trage concluziile, că scopul declarat al lui Ioan nu a fost să să scrie tot ce știa, ci – selectând și construindu-și Evanghelia pe serii septimale (de miracole, enunțuri, definiții etc.) – a pus în scris lucrurile astfel încât „voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” (Ioan 20:31)
Între altele, cronologia lucrării pământene a Mântuitorului a fost alcătuită cu aportul considerabil al datelor furnizate de Evanghelia după Ioan. Dac-ar fi fost să ne bazăm doar pe celelalte Evanghelii, puteam fi tentați să credem că misiunea Lui a durat mult mai puțin, un an-un an și ceva... Dar când introducem în calcul referințele precise cronologic menționate de Ioan, putem stabili că lucrarea lui Isus Hristos s-a întins pe mai bine de trei ani. De altfel, cristologia (prezentarea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu) este principala trăsătură caracteristică a celei de-a patra Evanghelii – co-esența și co-existența Lui cu Dumnezeu Tatăl „din veșnicie în veșnicie” fiind afirmată de la bun început, într-un memorabil pasaj amintind de cartea Geneza – de care ne vom ocupa și noi imediat... să mai spunem doar că niciun alt scriitor biblic nu L-a descris pe Isus Hristos la fel de complet, atât de divin și în același timp atât de uman – precum Ioan... și sper să vă oferiți prilejul să constatați asta, pe parcursul seriei de programe consacrate lecturii comentate a celei de-a patra Evanghelii! Așa cum sunt convins că veți fi impulsionați să citiți și să reflectați și personal, suplimentar, asupra acestei mine de aur duhovnicesc!
Evanghelia după Ioan începe cu un pasaj bine-cunoscut și des citat, și-n același timp impresionant... pentru că nu e doar o introducere, un prolog, o prefață spirituală, ci este o Scriptură fastuoasă, care unește VT cu NT, și cuprinde esența, miezul mesajului evanghelic:
La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. (Ioan 1:1)
Evanghelia după Ioan Îl prezintă pe Domnul Isus Hristos prin trei afirmaţii extraordinare – scurte, percutante, profunde: „La început era Cuvântul... și Cuvântul era cu Dumnezeu... și Cuvântul era Dumnezeu.“
Cu aceeași expresie – „La început” – începe și Tora, Biblia... am putea spune: și Biblia ebraică, și Biblia grecească încep identic – dar Hristos a făcut din două una, nu mai este nici iudeu nici grec, nici rob nici slobod, nici femeie nici bărbat... Atât în Geneza 1:1 cât și în Ioan 1:1, lipsește articolul, deci s-ar putea traduce: „La un început...” E vorba despre o nouă creație, făcută „la un moment dat”, „la împlinirea vremii”, oricum timpul este o convenție omenească care nu-L afectează pe Dumnezeu, care ține însă seama de ea ca să Se înțeleagă cu omul! „La început” subliniază implicit că va fi și un sfârșit – și cine a surprins mai bine, sau: cui i s-au descoperit mai deplin tainele sfârșitului, decât aceluiași Ioan?! Am mai putea spune că prin aceste cuvinte Evanghelia lui Ioan își ocupă locul în istoria mântuirii!
„Cuvântul” este unul dintre titlurile cele mai înalte şi mai pline de semnificaţie atribuite Domnului Isus Hristos. Nu este uşor să-i fie determinat înţelesul exact. În mod evident, Domnul Isus Hristos nu este acel logos din filosofia greacă; mai degrabă, El este memra din Scripturile ebraice. Putem observa cât este de important Cuvântul în Vechiul Testament. De exemplu, tetragrama YHWH (care a intrat în mentalul popular drept Iehova, deși mai corect e probabil Iahweh, sau Iehoah) nu era pronunţată niciodată. Era o vocabulă atât de sfântă, încât evreii n-o foloseau... și cred că ar trebui să ne impună și nouă mai multă reținere reverentă! (În orice caz, este numele divinității care a inițiat relația și legământul privilegiat cu poporul Israel, Iahweh este numele predilect sub care Dumnezeu este cunoscut în acest binom!) Dar aici este Acela care este Cuvântul, şi – comprimând tot ce s-a spus despre El în Vechiul Testament – acum este prezentat ca fiind Cel de „la început”. Acest început vine înainte de primele cuvinte din Biblie: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” Începutul acela poate fi datat, deşi nu cred că ar putea să ofere cineva o dată exactă – este absurd să afirmi că data începutului din Geneza ar fi anul 4004 î.Hr... sau 40.004, sau 4.000.004 etc.! Să nu uităm că vorbim despre Dumnezeul veşniciei. Dacă ne întoarcem în timp, la momentul creaţiei, El era deja acolo şi exact acesta este sensul în care este folosită afirmaţia „La început era Cuvântul“. De observat că nu se spune este Cuvântul; nu a apărut atunci, la acel început. Forma tradusă prin „era“ reprezintă un imperfect continuu, care înseamnă o acţiune continuă. Aceasta înseamnă că la început Cuvântul era deja. Care început? Atât cât puteţi să vă gândiţi de departe, în trecut! Biblia spune: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul” (Gen. 1:1). Înseamnă că acesta este începutul lui Dumnezeu? Nu. Putem să mergem înapoi în timp, din acel moment, cu milioane, miliarde sau catralioane de ani... Eu nu prea pot merge foarte departe înapoi cu imaginația... poate voi puteţi... dar să convenim că ne gândim la miliarde de ani înainte de Creaţie. El era deja atunci... pentru că vine din veşnicie, din infinit – pentru a ne întâmpina. El nu a început, nu are un moment 0! „La început era Cuvântul“ – El era deja acolo când totul a început. „Dar”, va spune cineva, „trebuie să existe un început undeva.” Da, oriunde aţi spune că începeţi, Dumnezeu era deja acolo. El era, la timpul trecut. „La început era Cuvântul” – cinci cuvinte în limba greacă din original. Nu e om pe faţa pământului care să poată preciza data exactă a acestui început, să-l înţeleagă, să şi-l poată reprezenta corect. Această afirmaţie extraordinară ne plasează undeva, într-un punct îndepărtat, în spaţiu şi timp.
A doua afirmaţie este: „Cuvântul era cu Dumnezeu”. Aceasta arată cât se poate de clar că El este separat şi cu totul distinct de Dumnezeu-Tatăl. Nu-L putem identifica drept Dumnezeu-Tatăl, pentru că El este cu Dumnezeu. Acum va spune cineva: „Dar dacă este cu Dumnezeu, înseamnă că nu este Dumnezeu!” A treia afirmaţie ne lămureşte deplin: „şi Cuvântul era Dumnezeu”. Aceasta este o declaraţie clară, hotărâtă care spune că Domnul Isus Hristos este Dumnezeu. De fapt, în original este chiar mai exact pentru că în limba greacă cel mai important cuvânt este situat la începutul propoziţiei, astfel că avem: „Dumnezeu era Cuvântul“. Nu poate fi exprimat mai puternic de atât. Vreţi să daţi la o parte divinitatea lui Hristos? Acest lucru nu este posibil. El exista la momentul Creației, și era deopotrivă și împreună cu Dumnezeu! Cele trei afirmaţii de la începutul Evangheliei după Ioan lămuresc foarte bine acest lucru: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”
Vă promit că vom citi fiecare propoziție din această Evanghelie, numai permiteți-mi să vă rog să trecem la versetul 14 şi să vedem cele trei afirmaţii din acest verset.
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:14)
Filosoful grec ar fi rămas alături de noi cât am vorbit despre versetul 1, dar ajuns aici, nu ne-ar mai urmări. El nu ar fi niciodată de acord cu ideea că S-a făcut trup Cuvântul. Limba greacă ne permite să spunem acest lucru cu mai multă precizie şi cred că şi mult mai corect: „Cuvântul s-a născut trup.” Întoarceţi această afirmaţie pe toate părţile în mintea voastră preţ de câteva momente. Aici este vorba despre Dumnezeul veşniciei, Cel Îmbătrânit de zile, care a venit în Betleem, ca bebeluş care a făcut-o să plângă pe o tânără femeie. Observăm şi faptul că Evanghelia după Ioan nici măcar nu menţionează naşterea lui Isus în Betleem. Ştiţi de ce? Ioan vorbeşte despre Unul care este mult prea măreţ pentru Betleem. Din veşnicie, Cuvântul a devenit trup de carne.
„Şi [Cuvântul] a locuit printre noi” este a doua afirmaţie din versetul 14. Cuvântul grecesc tradus prin „locuit” este skenoo şi înseamnă „şi-a ridicat cortul printre noi”. Trupurile noastre omeneşti sunt asemenea unor corturi în care ne adăpostim precar... Apostolul Pavel a folosit aceeaşi imagine când se referă (2 Cor. 5:1) la „casa pământească a cortului nostru trupesc”. Casa aceasta în care trăim este un cort care poate fi smuls, doborât sau luat pe sus într-o clipă. Ei bine, din solidaritate Dumnezeul veşniciei a luat trup omenesc şi „a cortuit” și El printre noi. Aceasta este a doua afirmaţie impresionantă din versetul 14.
Ajungem şi la a treia afirmaţie: „[era] plin de har şi de adevăr”. Acum Ioan spune altceva. Întrebarea care apare în mod natural aici este: „Dacă S-a făcut trup, nu Şi-a pus anumite limite?” Este ca şi cum Ioan ar spune: „Staţi un pic! El era plin de har şi de adevăr!“ Dacă este plin, înseamnă că nu poate avea mai mult, nu poate avea nimic în plus. El a adus cu Sine măsura deplină a divinităţii Sale, era plin de har şi plin de adevăr când a venit pe pământ.
Trecem acum și la versetul 18 unde găsim alte trei afirmaţii:
Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1:18)
Observaţi prima afirmaţie: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”. De ce? Se va explica acest lucru în Evanghelia de față... Domnul Isus îi spune femeii de la fântână: „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24). Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este duh! Dar cum rămâne cu apariţiile Sale din Vechiul Testament? Dumnezeu nu S-a arătat niciodată în faţa ochilor oamenilor din Vechiul Testament. Atunci, ce au văzut oamenii? Ei bine, luaţi Biblia şi recitiţi fragmentele respective. De exemplu, Iacov spune că L-a văzut pe Dumnezeu, dar de fapt el îl văzuse pe îngerul Domnului, care se luptase cu el. Aceea a fost o formă de manifestare a lui Dumnezeu, dar nu L-a văzut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este duh. Rețineți ca inatacabilă această afirmație: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu.”
A doua afirmaţie este „singurul Lui Fiu”. Cel mai bun text grecesc este considerat manuscrisul Nestle, care a fost un cărturar german. El a ajuns la concluzia definitivă că nu este vorba despre singurul Fiu născut, ci despre singurul Dumnezeu născut. Şi eu prefer această soluţie. De asemenea, și expresia „Care este în sânul Tatălui” ne spune foarte multe. El nu a venit din mintea lui Dumnezeu pentru a revela înţelepciunea lui Dumnezeu; Cuvântul nu a venit de la piciorul lui Dumnezeu pentru a fi un slujitor al omului – El a venit din sânul Tatălui. Domnul a spus: „am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” [Ioan 6:38]. El a fost slujitorul lui Dumnezeu, a venit să-I slujească Lui, şi slujindu-I Tatălui a slujit şi oamenilor. El a venit să le descopere oamenilor inima lui Dumnezeu, ca „singurul Lui Fiu care este în sânul Tatălui”.
A treia afirmaţie care completează versetul 18: „L-a făcut cunoscut”. Cuvântul grecesc este exegesato. „Ago” înseamnă „a conduce” şi ex înseamnă „afară”. Aceasta înseamnă că Isus Hristos L-a (con)dus pe Dumnezeu în afară, în văzul tuturor. Cunoaşteţi vreun lucru mai măreţ decât acesta? O călătorie pe Lună este un nimic în comparaţie cu aşa ceva. Din trecutul veşniciei vine Dumnezeul acestui Univers, Creatorul tuturor lucrurilor şi ia asupra Lui un trup omenesc. Astfel, Domnul Isus Îl aduce pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor pentru ca oamenii să-L poată cunoaşte. Singura cale prin care Îl puteţi cunoaşte pe Dumnezeu este prin El, prin Isus Hristos. Isus Hristos a venit să ni-L descopere pe Dumnezeu pentru că El este Dumnezeu.
Nu am încheiat cu aceste afirmaţii încă. Mai este ceva de observat aici. Să alăturăm primul vers din cele trei seturi (din vers. 1, 14 și 18), să vedem ce obţinem: „La început era Cuvântul”... „Şi Cuvântul S-a făcut trup”... „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu...”
Nu-L puteţi vedea pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este duh. A fost nevoie ca Dumnezeu să ia trup omenesc. Noi nu am fi putut urca la El în ceruri pentru a-L înţelege; a fost nevoie să vină El la noi, mai mult: să devină asemenea nouă, unul dintre noi!... pentru ca noi să-L cunoaştem.
Acum, să alăturăm cea de-a doua secţiune din fiecare din cele trei seturi de afirmaţii:
„Cuvântul era cu Dumnezeu...”, „Şi a locuit printre noi...”, „singurul Lui Fiu care este în sânul Tatălui...”
Gândiţi-vă puţin la faptul că El era cu Dumnezeu, îngerii se plecau înaintea Lui, era egalul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a scris astfel despre Domnul Isus: „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu“ (Filipeni 2:6). Isus nu S-a dus la şcoală ca să Se facă Dumnezeu; nici nu a lucrat peste program pentru a obţine calitatea de Dumnezeu. Nu a căutat să obţină diploma de Dumnezeu. El nu încerca să devină Dumnezeu pentru că era şi este Dumnezeu. Nu vreau să par lipsit de respect, dar aş spune şi că El nu a fost nevoit să-I spună Tatălui, înainte de a veni pe pământ, „Fii atent la Gabriel că încearcă să-mi ia locul. Supraveghează-L cât sunt plecat!“ Nu a fost nevoie să facă acest lucru. Nimeni nu-I putea lua locul. El era Dumnezeu. Dar iată că Se naşte în Betleem şi este înconjurat de câţiva păstori. Timp de 30 de ani El a trăit în Nazaret fără să ştie nimeni cine este. Dumnezeu vine din veşnicie, merge în Nazaret şi acolo lucrează ca tâmplar. De ce? Pentru ca voi să-L puteţi cunoaşte pe Dumnezeu. Singura cale prin care Îl veţi putea cunoaşte vreodată pe Dumnezeu este prin El, „singurul Lui Fiu care este în sânul Tatălui“. El este Acela care ni-L poate descoperi pe Dumnezeu.
Acum să încheiem analiza făcută prin prisma observării versetelor 1, 14 și 18 din Evanghelia lui Ioan, cap. 1 – și ne vom uita și la cea de-a treia afirmaţie din fiecare set:
„Cuvântul era Dumnezeu.” „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr..”, „Acela L-a făcut cunoscut.”
Cât a trăit pe pământ, Isus a continuat să fie Dumnezeu, plin de har şi de adevăr. Şi El L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu. El este singurul care Îl poate arăta pe Dumnezeu oamenilor, Îl poate aduce în mijlocul oamenilor, pentru ca noi să Îl putem cunoaşte.
Încă nu am terminat, vă invit să ne mai uităm la ceva...
Cum poate fi privit, înțeles, sau împărţit acest Univers? Am stat de vorbă cu un om de ştiinţă care a lucrat la proiectarea scuturilor protectoare ale navelor spaţiale. Era specialist în energia termică, ştia tot ce se poate şti despre căldură... În timp ce luam masa împreună, el mi-a spus: „Ştiai că acest Univers este împărţit în lucruri care pot fi luate în grupuri de câte trei? Eu cred că Dumnezeu Şi-a pus amprenta asupra tuturor lucrurilor. Sfânta Treime este peste tot!” Apoi mi-a explicat ce a vrut să spună:
Universul are trei componente: timp, spaţiu şi materie. Puteţi să spuneţi care este a patra? (Da, știu, energia ar spune unii... dar e din altă categorie!) Interesant este că timpul, spaţiul şi materia includ tot ce există în Universul acesta, aşa cum îl cunoaştem noi.
Apoi, timpul are trei fațete: trecut, prezent şi viitor. Puteţi să spuneţi că mai există şi un al patrulea segment de timp în afară de acestea? Şi ce putem spune despre spaţiu? Aici avem lungime, lăţime şi înălţime. Mai există o altă direcţie? (adâncimea e tot înălțime!)
De asemenea, în ceea ce priveşte materia avem energie, mişcare şi fenomene. Acestea sunt cele trei diviziuni ale primelor trei diviziuni. Universul în care trăim poartă amprenta Sfintei Treimi.
Acum observaţi felul în care se potriveşte Întruparea în ceea ce am spus până acum. Versetul 1:
Timpul: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu.”
Spaţiul: „Cuvântul S-a făcut trup”, a devenit trup, a coborât în acest spaţiu. Unde? La Betleem, un mic punct geografic. De fapt, pentru El chiar şi întreg Pământul era tot un mic punct geografic. El Şi-a ridicat cortul aici, printre noi. Noi am privit slava Sa, a Singurului Fiu, care era plin de har şi de adevăr.
Materia: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Omul L-a putut vedea şi cunoaşte pe Dumnezeu pentru că Isus Hristos a devenit materie, a devenit om, a luat asupra Sa trup de om. Acestea sunt timpul, spaţiul şi materia Întrupării.
Să le împărţim şi pe acestea în trei:
Trecut: „La început era Cuvântul”.
Prezent: „Cuvântul S-a făcut (a devenit) trup...” (în zilele noastre).
Viitor: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu... L-a făcut cunoscut.” La sfârşitul vieţii sale, apostolul Pavel tânjea: „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui...” (Filipeni 3:10). Aceasta va fi în viitor, când Îl vom cunoaşte cu adevărat, total. Astăzi ştim atât de puţin, pentru că suntem limitaţi în cunoaştere!
Acum să luăm spaţiul cu cele trei dimensiuni: lungimea, lăţimea şi înălţimea.
Lungimea: „La început era Cuvântul...”
Lăţimea: El a venit pe pământ şi a fost făcut trup.
Înălţimea: „Niciun om nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu al lui Dumnezeu, care este în sânul Tatălui” a venit din înălţimi pentru a ni-L înfăţişa pe Dumnezeu.
Acum să luăm în considerare cele trei aspecte ale materiei: energia, mişcarea şi fenomenele.
Energia: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu...” – aceasta este energia. Cum a luat fiinţă acest Univers? Dumnezeu a vorbit. Orice persoană raţională se confruntă cu această întrebare: cum a luat fiinţă acest Univers? Acesta este motivul pentru care este atât de populară teoria evoluţiei – ea oferă omului firesc o explicaţie pentru originea Universului. Orice om care gândeşte cât de cât, trebuie să aibă o explicaţie pentru originea Universului. De unde a apărut totul? Ei bine, iată răspunsul: „La început era Cuvântul...” Dumnezeu a vorbit – acesta a fost primul lucru care s-a întâmplat! Când Dumnezeu vorbeşte, când Cuvântul Se rostește, Se face auzit – energia este transformată în materie. Ce este fisiunea atomică? Este materie devenită din nou energie! Creaţia a început cu energie: „La început era Cuvântul. Cuvântul era cu Dumnezeu. Cuvântul era Dumnezeu.”
Mişcarea: „Cuvântul a fost făcut trup...” El a venit din slava cerească aici, pe Pământ.
Fenomene: Cel mai mare fenomen din această lume este Isus Hristos! Minunile lumii antice, minunile pe care le vedem în prezent sunt nimic pe lângă minunea Întrupării – Dumnezeu a devenit om!
Aceste afirmaţii sunt mai presus de capacitatea noastră de înţelegere, dar în acelaşi timp sunt de o simplitate uluitoare. Le citit, le memorăm, le reproducem... şi totuşi, niciun om nu le-a putut cuprinde vreodată întreaga semnificaţie!
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. ...Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi adevăr. Noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca a singurului născut din Tatăl... Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:1, 14, 18). Aceste trei versete sunt cele trei colosale blocuri de construcţie.
Și vreți să vedeți și care este cimentul care le ţine la un loc?
El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. (Ioan 1:2-3).
Domnul Isus Hristos este Creatorul. Nu numai că El a existat dinainte de Betleem, dar a şi creat acest Univers, inclusiv materia şi materialele din care a fost construit Betleemul. Toate lucrurile au fost făcute de El; El este instrumentul creaţiei. Nimic nu a luat fiinţă fără El... și-n plus: „El... este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi... ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui...” (Evrei 1:3)
Și astfel, terminăm cu ce-am început, și ce ne preocupă: Cuvântul – întrupat, rostit, înțeles, trăit, comunicat... și care are un singur nume și-n singur înțeles: Isus Hristos! Fie El totul și în toți cei ce petrecem asemenea timp împreună, și ne vom întâlni și data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați prieteni, ne reîntâlnim într-unul dintre cele mai faimoase și frumoase pasaje ale NT – prologul Evangheliei după Ioan, izbitor prin puternica paralelă cu debutul Genezei, dar care adaugă argumentarea solidă a dumnezeirii lui Isus (cum am constatat împreună data trecută, în primul rând datorită susținerii reciproce a triadelor din vers. 1, 14 și 18). Deja sunt enunțate și anunțate câteva din temele majore ale Evangheliei: Lumina. Întrunericul, adevărul, Cuvântul creator, Fiul, Tatăl... Primele versete pun accentul pe Cuvânt, apoi transfocatorul se mută pe realitatea izbitoare, izbăvitoare și vitalizantă a Luminii, ca principiu al vieții sub toate aspectele... pentru ca ultimele versete (14-18) ale prologului să se ocupe de întruparea Logosului în istorie, încarnare/cortuire despre care dă mărturie Ioan Botezătorul. De altfel, o altă perspectivă a acestei prime părți a cap. 1 ar evidenția o alternanță a cristologiei cu mărturiile referitoare la ea: primele 5 versete ar fi urmate de alte trei în care este introdusă figura Botezătorului mărturisitor, apoi vers. 9-14 din nou cristologice, iar ultimele versete invocă din nou mărturia lui Ioan. Am spune că autorul introduce figura umană în urzeala discursului teologic atât pentru a echilibra, cât și pentru a consolida și credibiliza discursul.
Capitolul 1 – care conține in nuce întreaga Evanghelie – este o demonstrare a divinității lui Isus Hristos: numele Lui, lucrările Lui, și martorii exteriori dovedesc cu putere că El este Fiul lui Dumnezeu!
Am văzut data trecută (și știm deja majoritatea) că Evanghelia după Ioan debutează subliniind Cuvântul – dar nu despre unitate lexicală sau limbaj e vorba, ci despre Persoana prin care Dumnezeu a înfăptuit ce-a rostit, și prin care S-a exprimat pe Sine pe deplin. Nimic din creație nu s-a făcut și nu se susține decât prin El! Întruparea, lucrarea, învățătura, moartea și învierea lui Isus au transmis limpede și puternic voia, planul și inima lui Dumnezeu, fiind expresia vie a gândurilor Sale.
Și după ce-L prezintă drept Cuvântul, Ioan îmbogățește mai departe definiția hristică:
În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. (Ioan 1:4)
Acum suntem confruntaţi cu binomul progresiv format din două dintre cele mai simple și esențiale/interdependente lucruri din lume: lumina şi viaţa. Zoe şi phos sunt cele două cuvinte folosite în original. De la zoe avem cuvântul zoologie, studiul vieţii; iar de la phos tot ce ţine de domeniul foto – este vorba despre lumină. Aceste două lucruri sunt atât de răspândite, încât le considerăm eronat banale, cuvenite, subînțelese... Viaţa – o vedem peste tot. Sunteţi înconjuraţi de viaţă chiar în acest moment. Mergem într-o pădure şi vedem în jurul nostru numai viaţă. Ne întâmpină la fiecare pas. Dar oare putem explica ce este viaţa? Întâlnim articole în diferite reviste în care se spune că anumiţi cercetători au descoperit sursa vieţii. Dar dacă le citiţi cu atenţie veţi observa că nu este vorba despre aşa ceva, deşi oamenii de ştiinţă cred că sunt foarte aproape de descoperirea sursei vieţii. Ei pun la microscop o frunză verde. La un moment dat, ei văd că o celulă minusculă este aranjată într-un anumit fel şi este lipsită de viaţă. În momentul următor, celula este într-un aranjament diferit şi este vie. Imediat după aceea ea începe să crească şi să se dividă, înmulţindu-se. De ce face acest lucru? Pentru că în ea este viaţă.
Celălalt lucru la fel de comun este lumina. Ce este lumina? Am ascultat explicaţiile unui specialist, dar când acesta a terminat de explicat, eu tot nu ştiam dacă lumina este ceva real sau reprezintă doar nişte unde care pot traversa un corp, pentru a trece apoi mai departe. Aşa cum ştiţi, lumina de un anumit fel trece prin obiecte care ar opri undele. Așa că ce este totuşi lumina? Undă, corpuscul?
Vedeţi dar că avem de-a face cu lucruri fundamentale pe care oamenii, cu toată aparatura sofisticată de care dispun acum, nu le pot explica.
„În El era viaţa“, adică tot ce înseamnă viaţă este în Isus Hristos. „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.“ Noi trăim într-un Univers care, din punct de vedere spiritual, se află în întuneric. De fapt, într-o anumită măsură, este întuneric şi din punct de vedere fizic. Dar Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!“ Corpurile cereşti care dau lumină sunt răspândite prin tot Universul ca iluminatul electric într-un oraş mare. Se spune că, dacă ajungi la o anumită distanţă de Pământ, totul este întuneric în jur. Trebuie să fie înfricoşător să vezi numai întuneric în jurul tău, acolo unde niciun corp ceresc nu poate reflecta lumina Soarelui. Micul nostru glob pământesc se află într-un Univers întunecat şi totuşi, nimic nu se poate compara cu întunericul spiritual care-l învăluie. Când dispare soarele, este întuneric fizic peste ţară; dar întunericul spiritual, care este îngrozitor, durează 24 de ore pe zi. Omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu; omul are o atitudine de răzvrătire faţă de Dumnezeu; omul este în păcat şi acest păcat îl orbeşte astfel că nu-L poate vedea pe Dumnezeu. În Domnul Isus Hristos este viaţa, şi viaţa pe care o dă El este lumina oamenilor. De fapt, viaţa Lui este singurul lucru care poate aprinde lumina în inima omului. Un om care nu s-a născut din nou nu are viaţă spirituală. Acesta este motivul pentru care atunci când unui astfel de om Îi este prezentat Isus Hristos, el spune: „Nu înţeleg deloc ce-mi spui.“
Obişnuiam să merg la o închisoare din Cleburne, Texas şi să stau de vorbă cu deţinuţii. Nu era o închisoare mare şi stăteam de vorbă cu ei despre diferite lucruri. Începeam vorbind despre fotbal (pentru că în Texas fotbalul este o religie!) şi bărbaţii aceia duri se lăsau cuprinşi de entuziasm. Mai vorbeam şi despre altele şi se arătau interesaţi. Apoi începeam să abordez subiecte spirituale şi se observa cum li se întunecau treptat chipurile. La un moment dat, parcă aş fi vorbit cu nişte trupuri moarte. Şi aşa şi erau: morţi în păcatele şi fărădelegile lor.
Lumea de astăzi este cufundată în întuneric spiritual. Domnul Isus Hristos a adus singura lumină care există în această lume. El este lumina. „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.” Să nu trecem cu vederea nici intercondiționarea celor două – viața este lumină, și lumina este viață!
Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o. (Ioan 1:5)
Verbul folosit aici pentru „a lumina” desemnează luminarea ce vine din interior, manifestarea luminii lăuntrice: lumina se arată pe sine, se exteriorizează. Lumina deci se arată, iar oamenii/lumea sunt (i)luminați – pentru că ei nu sunt ți nu conțin lumină.
Iar după o pereche de sinonime reciproc suportive (viață/lumină), urmează o pereche de antonime – lumină/întuneric. (Ne amintim din nou de Geneza: despărțirea întunericului de lumină, care se face prin Cuvântul lui Dumnezeu. Cum spuneam, Domnul Isus este cel care a adus lumina spirituală de care omenirea are atâta nevoie. Acum, „n-a biruit-o” nu este tocmai traducerea cea mai fericită. Cuvântul grecesc (katelaben) înseamnă pe de-o parte „a obține”, pe de altă „a înțelege”. Este imaginea unei secretare căreia şeful îi dictează ceva şi care se opreşte spunând: „Nu pot să notez, nu înțeleg ce-mi spuneți...” Lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu o înțelege, n-o cuprinde, n-o înghite... Cineva îmi spunea: „În ce întuneric mă aflam înainte de a-L cunoaşte pe Hristos! Nu vedeam nimic!” Pentru că erai în întuneric şi nu aveai cum să vezi. Întunericul nu poate absorbi lumina, ci lumina surclasează/elimină întunericul – mai cu seamă când e vorba de Biruitorul Isus!
Într-un sens însă acest lucru nu este întru totul adevărat în ceea ce priveşte lumina din lumea fizică. Dacă intraţi într-o cameră întunecoasă, în momentul în care aţi aprins lumina, întunericul a dispărut. Lumina şi întunericul nu pot coexista în lumea fizică. În momentul în care stingeţi lumina, însă, e din nou întuneric. Altfel stau lucrurile în sfera spiritualului. Lumina şi întunericul spiritual coexistă împreună în această lume. Uneori soţul este mântuit şi soţia nu este mântuită sau invers. Alteori, un credincios lucrează cot la cot cu un necredincios care îi spune: „De ce trebuie neapărat să fii creştin? Eu îmi dau silinţa să fac toate lucrurile bine şi să fiu un om bun. De ce spui că nu sunt creştin?” Dpdv spiritual, lumina şi întunericul coexistă, dar întunericul nu poate cuprinde, nu poate include lumina. Despre acest lucru este vorba în versetul 5: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.”
Și după ce a vorbit despre Logosul manifestat în lume ca lumină, Ioan ne spune cum se arată acesta lumii: prin Întrupare, și prin mărturia despre El a unor oameni – moment în care pomenirea lui Ioan Botezătorul ca martor al luminii este absolut firească:
A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume. (Ioan 1:6-9)
Deși Ioan Botezătorul era în sine un personaj excepțional și exponențial, evanghelistul Ioan are grijă să accentueze grijuliu că tizul său, rubedenia lui Isus – nu era el Lumina! El era la fel ca ceilalți oameni, dar primind Lumina și fiind mandatat s-o proclame, se arătase pentru puțină vreme ca să depună mărturie și să-i convingă pe oameni să se lase luminați și mântuiți; oricine vrea, poate fi luminat și salvat, prin credința în Fiul lui Dumnezeu – care trăia printre oameni la momentul proclamării Botezătorului!
El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. (Ioan 1:10)
Aceasta era tragedia: lumea era în întuneric spiritual şi nu Îl cunoştea pe Domnul Isus Hristos. Suntem şi astăzi martorii unui val de ateism şi necredinţă. Mai mult, acesta va fi din ce în ce mai puternic în viitorul apropiat. Cei mai mulţi oameni nu recunosc faptul că necredinţa şi ateismul se potrivesc într-un mod foarte natural omului firesc. Cineva îmi spunea: „Aţi citit în ziarul cutare ce a scris doctorul cutare de la cutare seminar?“ Da, am citit. „Şi nu vi se pare îngrozitor?“ Nu, nu mi se pare. M-ar fi supărat dacă ar fi spus că el crede în Biblie, pentru că prin ceea ce a spus a arătat că este necredincios. El spune că nu crede în naşterea din nou şi nu crede că trebuie să-L primească pe Hristos ca să fie mântuit. Eu nu mă aştept ca acest om să spună că el crede în Biblie. O asemenea afirmaţie le-ar contrazice pe toate cele făcute anterior. Aşa-zişii teologi sau profesori de teologie care sunt de partea mişcării „Dumnezeu a murit“ fac afirmaţia ridicolă şi imposibilă conform căreia ei sunt atei creştini! Este evident că ateismul exclude posibilitatea de a fi creştin. Cu toate acestea, necredinţa a pătruns în seminarele şi la amvoanele din toată lumea. Lumea nu-L cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu.
A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. (Ioan 1:11)
El a coborât în propriul Univers, dar creaturile Sale nu L-au recunoscut, poporului Său nu i-a păsat de Dumnezeul întrupat ca să-i răscumpere.
Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:12-13)
De fapt, o mai bună traducere a versetului ar fi: „Dar tuturor celor ce L-au primit... le-a dat capacitatea...” Cuvântul tradus aici „dreptul” este exousia – putere delegată, capacitate, autoritate. „Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat autoritatea de a deveni copii ai lui Dumnezeu.” Observaţi că este vorba despre toţi cei care au crezut în Numele Lui. Verbul „a crede” este urmat mereu de o prepoziţie. Credinţa, aşa cum este folosit acest termen în Biblie, nu este doar o cunoaştere/acceptare care rămâne la nivel intelectual. Unii spun: „Cum adică? Tot ce am de făcut este să spun că cred?“ Da, dar aceasta implică ceva. Verbul a crede este urmat mereu de o prepoziţie: uneori este en (în), uneori eis (în), alteori epi (pe). Trebuie să credeţi în Domnul Isus Hristos sau să-L credeţi pe Domnul Isus Hristos. De exemplu, să spunem că stau lângă un scaun şi spun: „Cred că scaunul acesta mă va ţine”; dacă nu m-am aşezat pe el, am doar o cunoaştere intelectuală asupra acestui lucru. Eu doar spun că mă va ţine. Dar să presupunem că eu cred în acest lucru aşezându-mă pe scaun. Mă aşez pe el cu toată greutatea, şi scaunul mă ţine. Ce puteţi spune voi despre Isus Hristos? Credeţi că vă poate ţine? Este El Mântuitorul vostru? Nu-i de ajuns să stai confortabil deoparte şi să spui: „Da, cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu!” Întrebarea este: te-ai încrezut în El? Credeţi în El? V-aţi găsit odihna în El? Eu am probat că scaunul mă ţine foarte bine... Hristos este Mântuitorul meu desăvârşit, pe El mă bizui şi în El mă odihnesc!
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:14)
„Cuvântul” despre care tot este vorba de la începutul evangheliei S-a încarnat în Isus, care – chiar dacă nu a avut o viață lungă – nu a avut doar o scurtă apariție, care să poată fi confundată sau greșit înțeleasă, ci pentru mai bine de 33 de ani „a cortuit” printre oameni (și-a întins cortul, acest adăpost precar și temporar al trupului de carne, omenesc). Iar maniera desăvârșită în care a trăit și-a slujit L-a glorificat pe Dumnezeu-Tatăl!
”Slava singurului născut din Tatăl” are aici sensul de „singurul Dumnezeu întrupat”. Iar din plinătatea și desăvârșirea Sa s-au înfruptat nu doar ucenicii Lui ce I-au fost aproape mai bine de trei ani, ci toți cei ce cred și se încred în El de două mii de ani încoace:
Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1:16-18)
Se dovedește încă o dată preocuparea Duhului Sfânt de a crea o punte între cele două părți ale Cuvântului lui Dumnezeu – Vechiul și Noul Legământ, cu simbolurile lor Legea respectiv Harul, acesta din urmă având în plus, față de Lege, prezența concretă a Fiului – Cel care Se identifică pe Sine drept „Calea, Adevărul și Viața”, adică tot ce are nevoie omul ca să trăiască bine pe pământ și veșnic în prezența lui Dumnezeu!
Și încă o dată este reliefată importanța puterii mărturisitoare a lui Ioan Botezătorul:
Ioan a mărturisit despre El când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: ‘Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine.’” (Ioan 1:15)
Iată mărturisirea făcută de Ioan, cînd Iudeii au trimes din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?” El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. (Ioan 1:19-20)
Sigur că kerigma neînfricată și perseverentă a Botezătorului a atras repede atenția reprezentanților vieții religioase din Israel – pentru că mesajul lui Ioan viza așteptarea de veacuri a poporului, pe Unsul-Mesia. Acesta este primul incident din viaţa lui Ioan Botezătorul pe care îl prezintă evanghelistul Ioan în cartea sa. Nu găsim nimic aici despre începuturile acestui personaj; detalii despre naşterea lui Ioan Botezătorul ne dă Evanghelia după Luca. Aici, relatarea despre Ioan Botezătorul începe când o delegaţie de la Ierusalim vine să-l descoasă: cine este el, și despre cine vorbește/pe cine anunță?
Aproape că i se sugerează subtil lui Ioan că se poate da drept cine nu este. Dar el este un om vertical! Și în Ioan 3:30 mai avem o mostră a caracterului său, atunci când Botezătorul dă celorlalți ucenici mărturie despre raportul său cu Isus, și le spune: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Asta ar trebui să afirme cu toată inima orice creștin. Mai mult, este afirmaţia pe care ar trebui s-o trăiască fiecare credincios: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Nu se poate ca să fie ambii pe primul loc, ci fie Hristos, fie propria persoană (eul egoist). Doar unul și nu amândoi, poate fi pe primul loc. El trebuie să crească şi eu trebuie să mă micşorez; sau, dacă nu, va fi invers... și va fi tragic!
Deci, religioșii poporului, care nutreau o speranță mesianică, ar fi preferat să-l audă pe Ioan recunoscându-se ce Unsul... Dar el spune foarte clar că nu este el Hristosul/Mesia. Dezamăgire! Dar dacă nu este Hristosul, atunci cine este? Ce altă persoană importantă?
Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?“ Şi el a zis: „Nu sunt!” „Eşti prorocul?” Şi el a răspuns: „Nu!” (Ioan 1:21)
Remarcaţi cât de concis şi clar este Ioan aici. Răspunsurile lui sunt la obiect şi devin din ce în ce mai scurte și clare pe măsură ce se înmulţesc întrebările conducătorilor religioşi. Dacă nu este Hristos, sau Ilie, trebuie să fie Profetul (se refereau desigur la profetul făgăduit în Deuteronom 18:15). Ioan răspunde sistematic printr-un „Nu” foarte hotărât! Nu era niciunul dintre cei menționați/sperați de trimișii autorităților religioase. Aceștia însă nu renunță... și-l silesc pe Ioan Botezătorul să spună despre sine mai multe decât ar fi vrut:
Atunci i-au zis: „Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimes. Ce zici tu despre tine însuţi?” „Eu”, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustiu: «Neteziţi calea Domnului!», cum a zis prorocul Isaia.” (Ioan 1:22-23)
Ce răspuns remarcabil, ce plastic și profund se prezintă Ioan! Hristos era Cuvântul, el Ioan era glasul! Şi nu vrea să fie nimic mai mult decât un glas! El avea de transmis un mesaj cu adevărat măreţ și mult mai important decât el. Şi noi ar trebui să ne mulţumim cu această poziţie de „glas” care transmite mesajul lui Dumnezeu, pentru că mesajul este cu mult mai măreţ decât individul. Bineînţeles că glasul trebuie să proclame slava lui Hristos.
Observaţi extraordinarul mesaj al lui Ioan: „Neteziţi calea Domnului!” Cu alte cuvinte: „Pregătiţi-vă pentru venirea Domnului!“ Eu cred că asta era un alt fel de a spune că „Împărăţia cerurilor este aproape”! Era aproape, pentru că Împăratul era de față! Ioan spune: „Neteziţi calea Domnului!” – un îndemn clar pentru oameni să alunge din viaţa lor lucrurile rele, nepotrivite. Şi noi avem nevoie să elimină lucrurile rele sau greşite din viaţa noastră. Numai atunci ne este deschisă părtăşia cu Dumnezeu. „Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1 Ioan 1:6). Trebuie să ne facem ordine în viaţă, să ne îndreptăm viaţa şi acest lucru este posibil prin mărturisire, prin pocăință și renunțare la păcat, aşa cum ne spune Biblia și în 1 Ioan 1:8-9.
În intervenția sa, Ioan Botezătorul îl citează pe profetul Isaia. „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!” (Isaia 40:3).
Trimişii erau din partea Fariseilor. Ei i-au mai pus următoarea întrebare: „Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?” (Ioan 1:24-25)
Acum ei îl pun pe Ioan în faţa unei probleme tehnice. „Dacă nu eşti niciunul din aceştia, de ce faci ce doar aceștia ar trebui să facă? De ce botezi?“
Drept răspuns, Ioan le-a zis: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine, şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui.” (Ioan 1:26-27)
Astăzi noi îi spunem acestui bărbat Ioan Botezătorul. Dar el spune că nu a folosit decât apă. După El urma să vină Cel care avea să boteze cu adevărat – adică cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acel foc este botezul judecăţii care va veni asupra acestui Pământ. Botezul cu Duhul Sfânt a avut loc în Ziua Cincizecimii. Unii se întreabă dacă Hristos S-a aflat în mijlocul mulţimii în ziua aceea din Fapte 2... Nu ştim... Dar poate că a fost!
„El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui.” Slujitorul trebuie să facă orice sarcină încredinţată de stăpânul lui. Un discipol însă trebuia să ducă la îndeplinire orice sarcină, mai puţin dezlegatul şireturilor învăţătorului. Aceasta era regula acelor vremuri. Ioan spune că este un slujitor: nu un ucenic, ci un rob! Şi recunoaște că nici atât n-ar merita să fie, deși era – slujitor!
Aceste lucruri s-au petrecut în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. (Ioan 1:28)
Apostolul Ioan ne familiarizează și cu geografia acelor locuri. El ne dă mai multe nume de localităţi şi date calendaristice. Aici avem numele Betabara, pentru ca în versetul următor să ni se precizeze când vor avea loc evenimentele descrise: „a doua zi”. Ioan ne arată în fiecare cuvânt al Evangheliei sale că că Isus Hristos, Cel venit din veşnicii, Cuvântul întrupat, era cu totul conectat la acel moment la geografia şi calendarul pământesc.
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, am intrat de câteva zile în această capodoperă biblică numită Evanghelia după Ioan, și suntem tot în cap. 1 – deși nu ne-am propus și oricum n-avem nicio șansă să satisfacem orice nevoie de profunzime; vă invităm de aceea să cereți ajutor în rugăciune și să plonjați singuri la adâncime!
Prima parte a acestui prim capitol din cea de-a patra Evanghelie este unul dintre cele mai dense și cunoscute texte, un fel de geneză a NT, așa-numitul prolog ioanin, axat pe (și izvorând din) Logosul pre-existent, întrupat în Isus Hristos. Este o încercare de a pune de la bun început în gardă audiența cu magnitudinea și grandoarea personajului principal al acrstei Evanghelii. El este Cuvântul existent dinaintea Creației, și Lumina dinaintea luminii și luminătorilor, este Viața dinainte vieții – care arată toate spre Sursa tuturor surselor și resurselor, Dumnezeu Tatăl. Cuvântul Isus Hristos Îl face cunoscut pe Tatăl, așa cum Ioan Botezătorul Îl face cunoscut pe Isus Hristos, care este Mesia cel îndelung așteptat – nu era el, Ioan, Mesia, ci el fusese doar trimis să anunțe și să certifice apariția Fiului lui Dumnezeu. El este singurul născut din Tatăl, monogenes (vers. 14 și 18) nu denotă că este născut în sens pe care-l atribuim/înțelegem noi cuvântului, ci subliniază unicitatea și exclusivitatea Sa ca singurul Fiu al lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte singurul Dumnezeu născut/întrupat!
Sigur că n-avem cum cuprinde într-un minut esența și înțelegerea corectă a unui pasaj studiat și dezbătut de sute de ani, și tot incomplet elucidat... dar cam despre asta este vorba în primele 18 versete din Ioan 1... pentru ca de la vers. 19 să luăm notă de prima mărturie hristică, mesianică a lui Ioan Botezătorul, anticipată deja în prolog, în vers. 6-8 și 15... Între vers. 19-28, Ioan Botezătorul are o primă dispută (care se dorea lămuritoare) cu trimișii fariseilor, care nu știau ce să creadă despre apariția bruscă și despre mărturia puternică a lui Ioan Botezătorul – care n-avea loc în schemele lor escatologice. Am parcurs data trecută acest episod desfășurat într-o zonă cu rezonanță familiară cititorilor și iubitorilor Evangheliei – Betabara (sau Betania, dar atenție – altă Betania decât cea de lângă Ierusalim, fief predilect al cetei ucenicilor și-al Mântuitorului, unde se afla casa celor trei frați iubiți de Isus: Lazăr, Maria și Marta – despre care va fi vorba în cap. 11 al Evangheliei)
Odată lămurite identitatea lui Ioan Botezătorul, și raporturile sale cu Isus Hristos, incidentul cu trimișii autorităților religioase se închide... dar mărturisirea Botezătorului continuă... pentru că el de aceea apăruse, nu?!
A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29)
Ioan Botezătorul Îl identifică pe Isus în acest moment. Îmi place că – deși putea uza de familiaritate, pentru că chiar erau rude – prorocul se comportă cu mare respect față de Mântuitorul. Nu se laudă că-L cunoaște, sau că sunt veri – ci-L onorează și-L proclamă! Isus nu era doar Mântuitorul, era și Mesia... sau, nu era doar Mesia, era și Mântuitorul. El era și este un Mântuitor preamărit pentru că este Mielul lui Dumnezeu. Este Mântuitorul desăvârşit pentru că a venit să ia păcatele lumii. Este Mântuitorul atotputernic pentru că înlătură/șterge/anulează păcatul lumii. Isus Hristos este Mântuitorul veşnic pentru că El „ridică (la timpul prezent!) păcatul lumii”, ceea ce înseamnă că orice om poate veni oricând la El... nu doar cei ce țin de Israel, ci orice om poate beneficia de iertare și mântuire – singurele condiții impuse: să vină acum, și cu pocăință! El are toată puterea și dorința de a ierta păcatele fiecăruia și ale tuturor, dar nu va face asta automat! Numai păcătoșii care-L primesc pe Domnul Isus a Salvator și Domn personal – sunt iertați!
Aici avem împlinirea răspunsului dat de Avraam lui Isaac în urmă cu foarte mulţi ani. „Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său Avraam, a zis: «Tată!» «Ce este, fiule?», i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: «Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?» «Fiule», a răspuns Avraam, «Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot»” (Geneza 22:7-8). Ioan ne spune că Isus este Mielul.
Aceasta este încă o dovadă că Abel a avut dreptate, iar Cain a geşit. Abel adusese un miel. Toţi mieii care au fost înjunghiaţi pe altarele evreieşti de-a lungul timpurilor şi-au găsit împlinirea în Mielul lui Dumnezeu. Ioan Îl arată pe Isus Hristos din mulţime, și-I afirmă răspicat lucrarea unică: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Și continuă:
El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine. Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.” (Ioan 1:30-31)
Sigur că Ioan Îl cunoștea pe Isus, erau doar veri – dar Botezătorul fusese în ignoranță față de misiunea Domnului... Pentru că El era desemnat să fie Mesia, Unsul, Mântuitorul, putem spunea și că era adevăratul Botezător; L-am putea numi Isus Botezătorul. El este Cel care botează cu Duhul Sfânt (pe credincioși, instantaneu) şi cu foc (la judecată, pe toți necredincioșii!). Și chiar dacă Ioan evanghelistul nu redă scena botezului Domnului, pune în gura lui Ioan Botezătorul rememorarea acelui eveniment, a cărui măreție face din Ioan Botezătorul un mărturisitor curajos al divinității lui Isus confirmată de teofania de la botez:
Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoşteam, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: ‘Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.’ Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.” (32-35)
Vedem că Ioan L-a botezat pe Isus şi Isus a fost identificat și validat de către Duhul Sfânt. Interesant că exprimarea Botezătorului parc-ar vrea să ne convingă că el a fost doar martor, și nu actor principal al momentului!
În aceeași termeni de mare precizie și acuratețe, autorul uman al acestei Evanghelii formulează și delimitează clar momentele, etapele, persoanele și acțiunile, astfel încât oricine și de oriunde-ar citi, să nu se poată rătăci:
A doua zi, Ioan stătea iarăşi cu doi din ucenicii lui. Şi, pe când privea pe Isus umblând, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:32-36)
Va să zică, mai devreme fusese vorba despre „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” – referirea fiind cu precădere deci la lucrarea lui Hristos. Acum, Botezătorul spune doar: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” – punând accentul, am zice, mai degrabă pe persoana Sa. Privindu-L pe Isus, Ioan spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“
Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe şi au mers după Isus. Isus S-a întors şi, când i-a văzut că merg după El, le-a zis: „Ce căutaţi?” Ei I-au răspuns: „Rabbi (care, tălmăcit, înseamnă: ‘Învăţătorule’), unde locuieşti?” „Veniţi de vedeţi”, le-a zis El. S-au dus de au văzut unde locuia, şi în ziua aceea au rămas la El. Era cam pe la ceasul al zecelea. (Ioan 1:37-39)
Vedem încă o dată lealitatea lui Ioan Botezătorul – fiind echidistant, corect, sincer și smerit, el pare că pierde doi dintre ucenicii săi, care vor merge după Isus... dar pare că mai degrabă el se bucură să-i vadă urmându-L pe Mântuitorul, și-n curând se va recunoaște pe sine ca un astru în scădere, care trebuie să se micșoreze până la dispariție, spre deosebire de strălucirea lui Isus care trebuie să meargă crescând!
Domnul Isus ne adresează și astăzi aceeași invitație: „Vino și vezi!”, sau: „Veniţi de vedeţi!” Și vei rămâne cu El doar dacă vei fi interesat să-L cunoști și să-L urmezi. Psalmistul David spusese și el: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (Ps. 34:8).
Observăm cât de atent este Ioan să situeze totul în timp: era spre seară, pe la ora 16! Unul dintre cei doi ucenici pomeniți aici este Andrei, care fusese ucenicul lui Ioan Botezătorul... şi primul lucru pe care îl face este să meargă după fratele lui, Simon.
Unul din cei doi care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Isus era Andrei, fratele lui Simon Petru. El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis: „Noi am găsit pe Mesia” (care, tălmăcit, înseamnă: „Hristos”). Şi l-a adus la Isus. Isus l-a privit şi i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa” (care, tălmăcit, înseamnă: „Petru”). (Ioan 1:40-42)
Acest Simon era un om slab şi adesea se dovedea (și multă vreme va rămâne) nestatornic precum apa. Dar Domnul îl vedea cum va fi – și-i spune că va fi (spre deosebire de realitatea din acel moment) tare precum o piatră/stâncă. Îmi imaginez că toţi cei care vor fi auzit cuvintele acestea au râs, pentru că n-aveau cum să creadă că Petru ar fi putut deveni omul puternic, în stare (de exemplu) să se ridice şi să vorbească oamenilor clar și convingător, cum a făcut-o în Ziua Cincizecimii; de pe urma acelei prime predici, trei mii de oameni s-au alăturat credincioşilor care formau biserica timpurie (vezi Fapte 2:40-41).
În pasajul imediat următor, continuând să rămână un observator atent care consemnează cu fidelitate orice detaliu care-ar putea fi de folos, Ioan ne va reda mărturia primilor ucenici ai lui Isus, prin care grupul de discipoli începe să se contureze și continuă să se mărească:
A doua zi, Isus a vrut să Se ducă în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: „Vino după Mine.” Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru. (Ioan 1:43-44)
Fiind a treia oară când se folosește expesia „a doua zi”, conchidem că suntem în a patra zi menționată în acest capitol. Cineva spunea că un observator atent ar trebui/ar fi putut sesiza trecerea/translația de la Ioan la Isus: în prima zi îl vedem doar pe Ioan (15-28), apoi îi vedem pe Ioan și pe Isus (29-34); a treia zi îi vedem pe Isus și pe Ioan (35-42), iar în a patra zi (vers. 43-51) Îl vedem/avem doar pe Isus... iar Domnul Se deplasa spre nord, intrând în Galileea. Ni se dau iarăși detalii geografice: Betsaida este la Marea Galileii... și știm că atât Petru şi Andrei, cât şi Filip acolo locuiau (erau pescari). Și totuși această localitate/zonă L-a respins atât de tranșant pe Isus, încât a trebuit să fie rasă de pe fața pământului (astăzi nu se mai poate spune cu precizie unde se afla!)
Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: „Noi am găsit pe Acela despre care au scris Moise, în Lege, şi prorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.” Natanael i-a zis: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” „Vino şi vezi!” i-a răspuns Filip. (Ioan 1:45-46)
Frenezia mărturisitoare continuă, și din aproape în aproape – așa cum se cuvine de altfel, având în vedere personalitatea Celui descoperit și promovat/proclamat – vestea despre apariția și misiunea lui Isus zboară din gură-n gură... chiar dacă stârnește și reacții cel puțin neîncrezătoare (nevinovate, deocamdată, prin comparație cu ostilitatea viitoare). Natanael înseamnă „Dumnezeu a dat”, sau „darul lui Dumnezeu”, și se crede că ar fi unul și același cu Bartolomeu, numărat între cei 12 ucenici! Aici însă el pare unul din acei atoateştiutori care fac mereu pe deştepții, și care persiflează pe oricine: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?!” Aproape că-mi vine să cred că a și râs de propria glumă. Doar că Filip nu a râs, și nu s-a lăsat antrenat în malițiozitatea celuilalt, sau în discuții interminabile, el a spus doar: „Vino şi vezi!“ Acesta este lucrul cu adevărat important: vino şi vezi tu însuţi! Și îndeamnă-i și pe alții să constate singuri!
Isus a văzut pe Natanael venind la El şi a zis despre el: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug.” (Ioan 1:47)
Domnul nu-l laudă pe Natanael pentru neîncredere sau pentru mica răutate, ci vede potențialul și calitatea din el; cu alte cuvinte: „Iată un israelit în care nu este nici urmă de Iacov!” Vedeţi voi, deşi era un om care făcea pe deşteptul, în el nu era viclenie, nu căuta să înşele pe nimeni. Nu era în el nimic din strămoşul său Iacov. Să învățăm și noi de la Domnul Isus să privim, să apreciem și să lucrăm cu ce are mai bun fiecare!
„De unde mă cunoşti?” I-a zis Natanael. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.” Natanael I-a răspuns: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” (Ioan 1:48-49)
Printre ucenicii Domnului Isus s-au aflat și oameni care au avut îndoieli: la început a fost Natanael, iar către sfârşit a fost Toma, zis necredinciosul. Natanael, scepticul, cel care s-a întrebat retoric dacă poate ieşi ceva bun din Nazaret, ajunge să mărturisească, înainte de încheierea discuţiei, că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel. Prin această mărturisire conform căreia Isus este Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel, Natanael arată că ceva de mare valoare şi importanţă a ieşit cu adevărat din Nazaret.
Drept răspuns, Isus i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.” (Ioan 1:50)
Domnul l-a mustrat oarecum şi l-a întrebat dacă a crezut numai pentru că i-a spus că-l văzuse sub smochin. E momentul să vă spun că aceasta era și o expresie rabinică desemnând scrutarea/cercetarea Scripturilor. Dacă acceptăm că acesta ar fi și aici sensul, am zice că Isus vrea să-i spună lui Natanael că știa că el studiase îndelung și cu atenție Scripturile, și deci era de așteptat ca să-l poată recunoaște pe Mesia! Conform rabinilor din vremea aceea, smochinul era în iudaism pomul cunoașterii și-al fericirii (sau nefericirii!) Erau pomii predominanți în Palestina acelor vremuri, așa că e posibil pe de altă parte ca Domnul să se fi referit pur și simplu la reflecția la umbră a omului nostru; în orice caz, îi promite lui Natanael că va vedea lucruri mult mai mari decât acesta. Și într-adevăr, în cursul următorilor trei ani, ucenicul Natanael/Bartolomeu avea să vadă multe alte lucruri care l-au întrecut pe acesta.
Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul omului.” (Ioan 1:51)
Domnul Isus spusese în auzul tuturor despre acest om (dându-l de exemplu de transparență): „Iată un israelit în care nu este nici urmă de Iacov!” Apoi, continuă cu paralela la Iacov, făcând aluzie la incidentul din tinereţea acestuia, când el fugise de acasă. De fapt, el fusese nevoit să plece de acasă din cauza fratelui său Esau, care căuta să-l omoare pentru că Iacov îl înșelase repetat. În prima noapte petrecută departe de casă, Iacov s-a oprit la Betel, unde i S-a arătat Domnul. O scară se cobora din cer, şi pe ea urcau şi coborau îngeri. Pentru Iacov aceasta a însemnat că Dumnezeu nu-l abandonase. Trăise poate cu părerea că, o dată cu plecarea de acasă, Îl lăsase şi pe Dumnezeu acolo. E clar că Iacov avea o concepţie limitată cu privire la Dumnezeu. La Betel, el a aflat că Dumnezeu va fi cu el. Domnul Isus face referire la acest incident aici, şi spune că El este scara! „Veţi vedea îngerii din cer urcând şi coborând deasupra Fiului omului (titlu pe care Domnul Isus și-L atribuie Sieși cu predilecție). Îngerii îi erau supuşi şi Îi slujeau. Deci Isus îi spune lui Natanael că va vedea cerurile deschise şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborând, și pe Tatăl, aflat în capul scării, vorbind despre Isus astfel: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.”
Da, scara este Hristos, pentru că numai prin El putem accede la Dumnezeu. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6). El este scara – nu una pe care urcaţi temători, ci una în care să aveţi încredere, pe care vă odihniţi şi în care vă încredeţi. Acesta este lucrul cel mai important pe care trebuie să-l înţelegeţi de aici.
Cu aceste cuvinte, apropiindu-ne de finalul ediției, îngăduiți-mi o recapitulare:
Cum am spus, tema Evangheliei după Ioan este atestarea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, iar capitolul 1 este o mostră extrem de elocventă a acestei teze ioanine. Doar dacă-l citești distrat, rapid sau tendențios îți va fi greu să observi că întreg capitolul subliniază divinitatea lui Isus Hristos – evidentă în titlurile/numele atribuite, în manifestările și lucrările Sale, precum și din mărturiile celor ce au personal de-a face cu El.
Deci, numele și titlurile pomenite de Ioan pentru a-L prezenta pe Isus în acest prim capitol al Evangheliei sale dovedesc că Mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu. El este numit Cuvântul – Dumnezeu creează și susține totul prin cuvântul puterii Lui, care este Hristos. În calitate de Cuvânt, Isus aduce plinătate de har și de adevăr (așa cum pentru cei ce nu-L primesc sau Îl contestă/resping, va aduce mânie și judecată. Așa cum Biblia este Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Hristos este Cuvântul viu, întrupat al lui Dumnezeu.
El este și Lumina lumii – dar alta decât lumina născută în cea dintâi zi a Creației, pentru că Domnul Isus nu este creat, ci este Creator! Pentru că viața se bazează pe lumină, Isus (ca Domn al vieții) este izvorul luminii, și este în continuu conflict cu întunericul și cu domnul întunericului. Mântuirea este intrarea luminii și-a vieții în inima întunecată a păcătosului, prin pocăința și credința în Isus – Viața și Lumina lumii.
Isus este Hristosul (Mesia) pe care-l așteptau evreii, și este recunoscut și prezentat ca atare de Andrei (1:41). Isus este prezentat apoi drept Mielul lui Dumnezeu în două rânduri doar în acest prim capitol al Evangheliei lui Ioan (1:29, 36). Hristos este singurul Miel al cărui sânge poate șterge păcatele omenirii; sângele mieilor din VT acoperea pentru o vreme păcatele lui Israel, dar Hristos a murit pentru a anula povara păcatelor oricui crede, evreu sau ne-evreu, femeie sau bărbat, rob sau slobod, tânăr sau bătrân!
Isus Hristos a apărut pe scena istoriei într-o vreme când Israel suferea și se săturase de apăsarea romană, și-și doreau un împărat al lor – dar L-au respins pe Singurul lor Împărat legitim, preferând în loc de Isus Mesia – pe Cezarul... care le va și veni de hac, finalmente! În ultima parte a cap. 1, Isus este recunoscut atât ca Împăratul lui Israel și ca Fiul lui Dumnezeu, cât și ca Fiu la omului (scara lui Dumnezeu dintre pământ și cer, descoperindu-L pe Dumnezeu oamenilor și ducându-i pe oameni la Dumnezeu).
De asemenea ceea ce înfăptuiește Domnul Isus, lucrările Lui dovedesc că El este Fiul lui Dumnezeu. El a creat lumea văzută și nevăzută... El a lucrat și dă mântuire oamenilor... El Îl revelează pe Dumnezeu (prin harul și adevărul care vin și sunt (din) Dumnezeu!) Dacă Legea dată de Moise descoperă păcatul și condamnă pe păcătos, și dacă aceeași Lege doar pregătește și arată calea către Isus, El revelează harul și adevărul Dumnezeului care răscumpără – adică plătește greu pentru eliberarea celor robiți! El a lucrat în trupul său iertarea de păcate a omenirii!... Și deschide calea spre cer, fiind de fapt acea cale, acea scară spre slava lui Dumnezeu și-a cerului!
De asemenea, ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus botează cu Duhul și Se lasă cunoscut prin Duhul – fără care nimeni nu L-ar vedea pe Dumnezeu! Cum a cunoscut pe cei ce i-a chemat dinainte să li se adreseze, Domnul Isus ne cunoaște pe fiecare tocmai pentru că este Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al omului!
Iar între cei din întreaga Evanghelie ce-l numesc și recunosc ca Fiu al lui Dumnezeu sunt și martorii din acest capitol 1: Ioan Botezătorul (1:34) și Natanael (1:49). Se va vedea mai târziu și este o teză a Sfintei Scripturi și a vieții că păcătosul care nu crede că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu nu poate fi mântuit.
Dacă tot am pomenit de martori, alți spectatori participanți pe scena capitolului 1 care mărturisesc că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu – pe lângă desigur autor, evanghelistul Ioan, și Ioan Botezătorul, care s-a recunoscut glasul care exprimă Cuvântul! – ceilalți mărturisitori din acest capitol sunt așadar profeții VT (invocați în 1:30, 45), Duhul Sfânt (1:33-34), precum și cei ce care i-au fost prin preajmă sau de față la primele manifestări și învățături: Andrei, Filip și Natanael. Ioan și Andrei fuseseră mântuiți prin lucrarea lui Ioan Botezătorul; Petru L-a găsit pe Domnul datorită lucrării fratelui sau Andrei; Filip a primit chemarea direct de la Domnul Isus, iar Natanael a fost cercetat prin Cuvânt și prin mărturia lui Filip. Dumnezeu Se folosește de orice și de oricine pentru a-i aduce pe oameni la Fiul Său. Înțelegi acum de ce și de tine e nevoie? Sigur că poate și fără tine, dar ție îți va fi mai bine (pe termen lung, și-n veșnicie) să fii în mâna lui Dumnezeu un instrument ascultător! Mulțumesc că te vei mai gândi la toate astea!
Domnul să ne ajute să ne reîntâlnim și data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, genericul acestui program sper să vă activeze reflexul condiționat al bucuriei întâlnirii cu Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu – în care am ajuns la cea de-a patra Evanghelie, inspirată de Duhul Sfânt lui Ioan (unul dintre cei mai proeminenți ucenici ai Mântuitorului, dar și harnic contributor la canonul biblic).
După ce ni s-au prezentat (în primul capitol) pre-existența dar și Întruparea Domnului, apoi proclamarea persoanei și misiunii Sale făcută de Ioan Botezătorul, și primele contacte cu aceia ce urmau sa-i devină ucenici, odată cu intrarea în cap. 2 vom lua act de începutul lucrării propriu-zise a Fiului omului – prin relatarea primului dintre cele șapte semne selectate și redate în prima jumătate a Evangheliei sale, prin care Ioan revelează persoana lui Isus Hristos, fundamentând și alimentând credința că El este Fiul lui Dumnezeu.
Evenimentul important redat în prima parte a acestui capitol se petrece într-o localitate pe care Evangheliile sinoptice n-o menționează – Cana, din Galileea, unde la un moment dat a avut loc o nuntă... la care și Isus a fost invitat. Cu această ocazie, El săvârșește prima minune, prima lucrare miraculoasă. Versetul 11 ne va preciza: „Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana...” Cred că aceste cuvinte ar trebui să fie și o replică dată celor care afirmă că pe când era copil şi locuia încă în Egipt, Isus făcea porumbei din lut şi îi aducea la viaţă, făcându-i să zboare. Poate că aceasta li se va părea unora o poveste frumoasă, numai că nu este nimic adevărat în ea! Cuvintele menționate mai devreme, pe care le vom repeta când vom ajunge la vers. 11 din din cap. 2, arată foarte clar că Isus nu a făcut nicio minune în Egipt. El a făcut prima Sa minune în Cana din Galileea.
Dar de fapt o minune și mai mare era aceea că Isus Hristos, Cel care a fost de la început Dumnezeu, și cu Dumnezeu, și care vine din veşnicie, Se autolimitase în trup omenesc, și trăia de treizeci de ani în localitatea Nazaret din Galileea. Apoi, într-o bună zi trece un deal... şi vine să ia parte la o nuntă, în Cana!
Observăm din nou precizia și concizia lui Ioan, care ancorează foarte bine în timp şi spaţiu aproape orice eveniment pe care-l descrie... Aflăm că nunta are loc în Cana – aflată se pare la vreo 15 km. nord de Nazaret, și locul natal al lui Natanael (21:2)... în a treia zi (probabil socotită în raport cu ziua menționată în 1:43... deci a șaptea față de 1.19... caz în care Domnul nostru era la capătul unei prime săptămâni de mișcare și pregătire).
A treia zi s-a făcut o nuntă în Cana din Galileea. Mama lui Isus era acolo. Şi la nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii Lui. (Ioan 2:1-2)
Unii exegeți afirmă că mama lui Isus se afla acolo pentru că era rudă cu mirii sau cel puţin cu una dintre familiile participante. Este doar o presupunere, dar ar putea fi fondată, mai cu seamă că și Domnul Isus a fost invitat, împreună cu ucenicii Lui.
Cercetătorii mai apreciază că acestea se întâmplau la sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie în anul 27 d.Hr. Rămâne în continuare – și va fi până la sfârșit – admirabilă preocuparea lui Ioan de a fi scrupulos cu precizarea coordonatelor spțio-temporale ale diverselor evenimente relatate. În capitolul precedent, ne aflam în Betsaida, acum scena se mută în Cana din Galileea... apoi la Capernaum în versetul 12, şi la Ierusalim în versetul 13. Ioan ne prezintă evenimentele în ordine cronologică şi cu precizie geografică.
Ni s-a spus deci că mama lui Isus era acolo... interesant că nu este numită niciodată „Maria” în Evanghelia după Ioan. Ea vine la Isus cu o cerere neobişnuită. Iată ce spune:
Când s-a isprăvit vinul, mama lui Isus I-a zis: „Nu mai au vin.” (Ioan 2:3)
Știu că ardeți de nerăbdare să mă-ntrebați cu privire la vin. Am citit de curând că un teolog liberal spunea despre Isus că făcea contrabandă cu alcool. Ce sacrilegiu! În vremea aceea, vinul făcea parte din regimul alimentar obişnuit. Cu toate acestea, beţia era condamnată. Oamenii din vremea aceea nu asociau deloc nunta cu beţia. Nunta era o sărbătoare religioasă, iar participanţii erau oameni care cunoșteau scrierile Vechiului Legământ. Biblia condamnă nu consumul de vin, ci beția, lipsa de măsură și control, patima... Puteţi fi siguri că la nunta din Cana nu s-a îmbătat nimeni!
Nunta aceasta este o imagine a unei alte nunţi care urmează să vină. Hristos Şi-a început lucrarea pe pământ la o nuntă. El Îşi va termina lucrarea – în ceea ce priveşte Biserica Sa – tot cu o nuntă. La ospăţul de nuntă al Mielului, Biserica va fi adusă înaintea Lui, ca o mireasă înaintea mirelui.
Aceasta este deci prima minune făcută de Isus. Prima minune a lui Moise a fost transformarea apei în sânge. Prima minune a lui Isus a fost transformarea apei în vin. Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Ce contrast!
Am spus că mama Domnului vine la Fiul ei cu o cerere... de fapt, n-a fost decât un anunț, o remarcă... Dar e ușor de înțeles ce a vrut să spună Maria prin cuvintele sale. În primul rând, ar fi bine să lămurim faptul că avem de-a face cu familii sărace. Pur şi simplu nu aveau destule băuturi. Cineva spunea că, atunci când Maria I-a spus lui Isus că nu mai este vin, aceasta era o aluzie subtilă pentru ca El şi ucenicii Lui să plece. Calvin spunea că el o înțelege ca pe o sugestie ca Isus să le distragă atenţia oaspeţilor cu un discurs. Trebuie să spun că această presupunere se potriveşte foarte bine cu persoana lui Calvin. Dacă aţi citit ce a scris Calvin, ştiţi că scrierile lui sunt profunde, dar multora pot părea plictisitoare. Probabil că dacă ar fi fost acolo, el s-ar fi ridicat şi le-ar fi ţinut oamenilor un discurs... care i-ar fi adormit! Oricum, în opinia mea, contextul nu permite astfel de interpretări. Nu cred că era vorba de vreo sugestie ca Domnul să plece (de parcă El de-aia venise, să bea vin!), nici să-i ţină ocupaţi pe invitaţi cu un discurs. Mai degrabă, Maria Îi sugera astfel lui Isus să facă o minune, ea considerând că era un prilej foarte bun.
Vă amintiţi că, atunci când îngerul i-a comunicat vestea că ea Îl va naşte pe Mesia, Maria l-a întrebat cum este posibilă naşterea din fecioară: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1:34). Iar îngerul îi spune simplu și clar că Duhul Sfânt va veni asupra ei şi că acel copil zămislit în ea este sfânt. Maria şi-a demonstrat credinţa şi supunerea atunci când a spus: „Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38). Din acel moment, pentru toată vremea care a urmat, cred că Maria a avut mereu de „tras” cu această chestiune (să recunoaștem greu de înțeles și admis: naşterea din fecioară). Oamenii o întrebau despre Isus. Acum ea Îi spune fiului ei: „A venit prilejul să faci o minune şi să demonstrezi că eu spun adevărul când susţin că ai fost născut din fecioară şi că eşti Cine spun eu că eşti.” Isus îi dă un răspuns foarte clar:
Isus i-a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.” (Ioan 2:4)
Cu alte cuvinte: „Nu este acesta momentul potrivit. Îți voi reabilita numele, dar nu acum.” „Femeie” aici nu e neapărat lipsă de respect, ci doar o precizare a distanței dumnezeirii față de problematicile asociate naturii umane păcătoase. Când Isus era pe cruce, a privit spre mama sa care se afla la piciorul crucii şi a spus: „Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19:26). Atunci Îi venise ceasul. În trei zile, El avea să învie. Când ucenicii s-au întâlnit în camera de sus după înviere, Maria a putut spune fiecărui ucenic: „Vedeţi? V-am spus eu că El este Fiul lui Dumnezeu!“ Apostolul Pavel spune că El a fost: „în ce priveşte Duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor” (Rom. 1:4).
Aici Maria Îi cere lui Isus să facă ceva care să demonstreze cine este El, şi să reabiliteze și numele ei. El îi spune că va face acest lucru – îi va reabilita numele – dar că nu venise încă momentul potrivit pentru aceasta. Acel ceas va veni însă! Învierea Lui va demonstra cine este El. Şi nu uitaţi că învierea demonstrează şi adevărul naşterii din fecioară. Noi avem tendinţa să ne gândim la naşterea din fecioară în vremea Crăciunului şi să vedem în aceasta un fapt izolat. Dar acest fapt are o strânsă legătură cu Învierea, pentru că aceasta este dovada că El este cine a spus că este.
Mama lui a zis slugilor: „Să faceţi orice vă va zice.” (Ioan 2:5)
În schimb, ăsta da un sfat bun! Mi-am dorit totdeauna să predic de Ziua mamei pe marginea acestui text; tema ar fi fost: „Sfatul mamei”. Sper să mă credeți când vă spun că nu am ajuns să fac acest lucru în timpul lucrării mele ca pastor! (JVMcGee) Dar este un sfat bun: „Să faceţi orice vă va zice El.”
Şi acolo erau şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţire al iudeilor; şi în fiecare vas încăpeau câte două sau trei vedre. Isus le-a zis: „Umpleţi vasele acestea cu apă.” Şi le-au umplut până sus. (Ioan 2:6-7)
Acum atenția ni se îndreaptă spre ce face Isus cu şase vase de piatră, care erau folosite pentru spălarea rituală. Pentru că era o nuntă săracă, și vasele cred că erau mai sărmane, şi puse undeva în spate. Gazdele speraseră că invitaţii nu le vor observa. Cred că Domnul a făcut în aşa fel încât ei să nu se simtă stânjeniţi când li s-a cerut să aducă tocmai acele vase. Iar când sunt aduse, El le spune ce să facă... iar ei ascultă, și le umplu...
„Scoateţi acum”, le-a zis El, „şi aduceţi nunului.” Şi i-au adus. Nunul, după ce a gustat apa făcută vin (el nu ştia de unde vine vinul acesta, slugile însă, care scoseseră apa, ştiau), a chemat pe mire şi i-a zis: „Orice om pune la masă întâi vinul cel bun şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun, dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” (Ioan 2:8-10)
Nu vrem să ne lăsăm trași în discuţii despre o eventuală stare de beţie a invitaţilor. Nu aceasta este tema importantă aici. Dacă credeţi că se pot spune mai multe, vă înşelaţi.
Observaţi cine lipseşte aici? Unde este mireasa? Nu aflăm nimic despre ea. Ce fel de veşminte avea? Nu ni se spune. În vremea noastră, acesta este lucrul cel mai important la o nuntă: rochia miresei. Am oficiat la multe nunţi de-a lungul anilor şi am observat şi eu ceva. Când intră pastorul sau preotul, nu se prea uită nimeni. Când intră mirele, la fel. Numai mama lui ce mai zâmbeşte la el! Dar când intră mireasa, toată lumea este cu privirile aţintite asupra ei. Ce purta mireasa de la nunta din Cana? Nu ştim. De ce? Pentru că Isus şi vasele acelea goale au fost mult mai importante.
Acesta este lucrul minunat aici: Isus a luat cele şase modeste vase goale de piatră şi le-a umplut cu apă. Apoi, când puneau apa în paharele mesenilor se întâmpla minunea: apa se transforma în vin.
Aici avem o mare lecţie spirituală. Isus ne foloseşte astăzi ca pe nişte vase pentru apă. Și noi suntem nişte vase uzate, neatrăgătoare, ciobite sau crăpate poate, pe care mai degrabă le-am ascunde undeva unde să nu le vadă nimeni. Dar El vrea să ne folosească. Domnul Isus vrea să ne umple. Despre ce apă este vorba? A Cuvântului... Domnul vrea să ne umple cu apa Cuvântului lui Dumnezeu! Apoi, după ce ne umple cu această apă binecuvântată, El ne toarnă din aceste vase. Şi atunci când apa aceasta sfonțită de El ajunge la cei cărora le este destinată, ea se transformă în vin. Se preface în vinul bucuriei, prin lucrarea Duhului Sfânt! Biblia ne spune: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” (Efes. 5:18) Duhul Sfânt ia această apă şi face o minune în viaţa fiecărei persoane. Cum se întâmplă aceasta? Deşi nu pot explica, văd că asta se întâmplă adesea. Am chiar acum pe masa mea de lucru zeci de scrisori de la oameni care au fost mântuiţi în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu prin acest program de radio (JVMcGee). Nu înţeleg cum se întâmplă acest lucru. Eu sunt doar un vas pentru apă în care se află o cantitate mică din apa Cuvântului. Dar pe măsură ce o torn, această apă se transformă în vinul bucuriei pentru cei care primesc Cuvântul.
Cu ani în urmă am avut ocazia să vorbesc cu un grup de creştini din Hollywood. Printre ei se afla şi un cuplu de creştini care fuseseră mântuiţi şi salvaţi de viaţa destrăbălată a cluburilor de noapte. Mi-au spus că vor să-şi folosească talentul pentru Isus. Mie nu prea mi-a plăcut acest lucru. I-am întrebat după aceea care era talentul pe care îl folosiseră în clubul de noapte şi pe care să-L poată folosi şi Isus. Ei s-au tot străduit să găsească un răspuns. Atunci eu le-am spus: „Isus a primit doar nişte păcătoşi când şi eu, şi voi am venit la El. A primit vase de apă vechi şi uzate...” Am început să le vorbesc despre aceste vase de apă din Cana. Le-am spus că Isus voia să le umple viaţa cu apa care este Cuvântul lui Dumnezeu şi care ar trebui apoi să se reverse în viaţa altora. Am mai spus că atunci când Duhul Sfânt va revărsa această apă, ea se va preface în vinul bucuriei în propriile vieţi şi va aduce o dorinţă nouă şi bucuria vieţii în viaţa oricărui credincios care se va încrede în El. Ei au acceptat sfatul meu şi am rămas prieteni buni. Peste câţiva ani ne-am întâlnit pe o stradă din Chicago. Ne-am văzut unii pe alţii de la o oarecare distanţă. Când au ajuns destul de aproape ca să-i pot auzi, el mi-a spus: „Iată două vase de apă vechi şi uzate... transformate!” Dumnezeu i-a folosit de-a lungul timpului, dar nu cu darul folosit de ei în clubul de noapte. El i-a umplut cu apa Cuvântului vieţii!
Acesta este mesajul important pentru fiecare dintre noi: Dumnezeu vrea să ne umple cu apa Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca apoi să reverse din ea asupra altora.
Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galileea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El. După aceea, S-a coborât la Capernaum, împreună cu mama, fraţii şi ucenicii Lui; şi acolo n-au rămas multe zile. (Ioan 2:11-12)
Schimbarea apei în vin a fost un act supranatural, cu scop și semnificație precise – care a avut și menirea de a-L atesta pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu, și de a însămânța credință în primii ucenici, și chiar în mama și frații Săi. Apoi, pentru că știa că nu va fi bine primit în locul său natal, a plecat la Capernaum, unde Și-a instalat cartierul general şi după câte îmi dau seama, aşa a rămas pe parcursul celor trei ani cât a durat lucrarea Sa publică.
Iar după ce săvârșește primul semn miraculos, Domnul Isus ține și prima predică!
Paştele iudeilor erau aproape şi Isus S-a suit la Ierusalim. (Ioan 2:13)
Cadrul geografic se schimbă din nou – pornit din Cana din Galileea, S-a dus la Capernaum, iar acum iată-L în Ierusalim. Ioan are grijă să ne spună şi unde, şi când se întâmplă ceva – acum era aproape de „Paştele iudeilor”. Observați? Nu mai erau „Paştele în cinstea Domnului”, ca în Exodul 12:27, este Paştele iudeilor – o sărbătoare religioasă, fără cine ştie ce semnificaţie, un ritual care trebuia respectat. Dar Cel despre care vorbeşte acest Paşte venise! „Căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit...” (1 Cor. 5:7).
Domnul Isus S-a dus la Ierusalim, cam pe la jumătatea lunii aprilie. Toţi bărbaţii trebuiau să meargă la Ierusalim de trei ori pe an: de Paşte, de sărbătoarea Cincizecimii şi la Sărbătoarea Corturilor. Acum aflăm că Domnul vine să cureţe Templul. El a făcut asta de două ori: o dată la începutul, și a doua oară la sfârșitul lucrării Sale publice... și ambele au fost aproape de Pesah, în vederea sărbătorii Azimelor.
În Templu a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând jos. (Ioan 2:14)
Templul în care se desfășurau aceste activități comerciale nu este desigur clădirea propiu-zisă, unde oficiau preoții, ci la curtea și perimetrul Templului – unde tot felul de întreprinzători vindeau animalele de adus jertfă, sau schimbau bani. Este interesant faptul că la templu nu era acceptată decât moneda specială, nimic altceva. Aşa că aveau un fel de birouri de schimb valutar, care scoteau profituri serioase din această afacere.
De ce toate acestea? Pentru că uşurau oamenilor practicarea religiei. Ei luau moneda romană care avea chipul lui Cezar pe ea, adică efigia păgânismului, şi o schimbau în moneda evreiască, singura care era folosită în templu. Aşadar, ei erau acolo pentru a fi de folos celor care voiau să se închine la templu. De asemenea, ei schimbau monedele mai mari în monede mai mici. Ei nu făceau numai accesul la religie uşor; ei făceau astfel încât religia să fie ieftină. Dar desigur, toate astea le aducea câștig celor pentru care „banii nu au miros, nici religie!”
De asemenea, în templu se vindeau animale. Era un trafic intens acolo cu animale pentru jertfă. Creşterea animalelor implica muncă imensă şi cheltuieli mari, aşa că trebuia plătit un preţ pentru aceasta. A fost foarte uşor ca şi acest aspect al religiei să fie transformat într-o afacere. Sunt şi astăzi probleme cu transformarea religiei într-o afacere. Sigur că nu ar trebui să punem accentul pe bani în biserică şi nu ar trebui să cerem bani, dar este ceva chiar mai greu de tolerat. Unii oameni consideră că biserica şi cauza lui Hristos sunt ceva ieftin şi de multe ori este nevoie să tragem un semnal de alarmă. Evanghelia este gratis, dar propovăduirea ei costă!
Tocmelile comercianților, vocile ofertanților de schimburi financiare au distonat întotdeauna cu rugăciunile... iar animalele întinau nepăsătoare incinta aceea care trebuia să pregătească închinătorul să intre în prezența Dumnezeului celui sfânt! Ei bine, cred că toată această viermuială, mizeria, duhoarea, și spiritul cu totul străin de Templu și de sărbătoare L-au determinat pe Domnul Isus, în pofida blândeții Sale, să acționeze –
A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi din Templu, împreună cu oile şi boii, a vărsat banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele. Şi a zis celor ce vindeau porumbei: „Ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie.” Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: „Râvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine.” (Ioan 2:15-17)
Pot să spun că Domnul nu era un diafan! Ba era chiar intransigent uneori... Nu încape nicio îndoială în această privinţă! Nu-mi plac picturile care înfăţişează un Hristos anemic. S-ar părea că artiştii care le-au pictat nu au înţeles cum era El în realitate.
Cred că ucenicii şi-au adus aminte atunci de versetul 9 din Psalmul 69. Acest psalm este citat de 17 ori în Noul Testament şi este unul din cei şase psalmi citaţi cel mai des în Noul Testament. Mai este citat în Ioan 15:25 şi 19:28-29. (Ceilalţi psalmi la care se face referire frecvent sunt: Psalmul 2, 22, 89, 110 şi 118.)
Iudeii au luat cuvântul şi I-au zis: „Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2:18-19)
Domnul Se referea, desigur, la trupul Său omenesc. Dar ei n-au înțeles!
Iudeii au zis: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” (Ioan 2:20)
Templul din vremea aceea era templul lui Irod cel mare, aflat încă în proces de lărgire și reamenajare, care durau deja de decenii bune... În acest fragment sunt folosite anumite cuvinte într-un mod special. În versetele 14 şi 15, unde este vorba despre curăţirea Templului, Isus foloseşte cuvântul hieron care se referă la Templu în întregime. Isus a curăţat curtea exterioară a Templului. Cuvântul folosit de Isus în versetul 19 şi de iudei în răspunsul lor din versetul 20 este naos şi se referă la sanctuarul interior al templului. Acest cuvânt este folosit şi când se face referire la trup, aşa cum vedem în 1 Corinteni 6:19, unde Pavel spune că trupul nostru este „templul (naos) Duhului Sfânt”. Iudeii n-aveau de unde să știe că Domnul Isus nu se referise la Templul din Ierusalim, ci la trupul Său!
„Dar El vorbea despre Templul trupului Său.” (Ioan 2:21)
Isus a profețit că ei vor distruge templul, dar El „îl va ridica” din nou. Cuvântul folosit de Domnul este egeirou, cuvânt pe care îl întâlnim de cinci ori în Evanghelia după Ioan. Înseamnă „a (se) trezi” şi de fiecare dată când apare este vorba de trezire din morţi. Pavel a folosit acelaşi cuvânt – de patru ori – în predica sa din Antiohia Pisidiei. Se referă la învierea lui Hristos şi la învierea celor credincioşi. De asemenea, este folosit şi în readucerea la viaţă a lui Lazăr care a fost o trezire. Aceasta este imaginea pe care ar trebui să ne-o facem când întâlnim acest cuvânt – egeirou. Şi aceasta a vrut să spună şi Isus când a vorbit despre templul trupului Său. Dar ucenicii Lui nu au înţeles acest lucru. Abia după învierea Lui şi-au amintit şi s-au referit la aceste cuvinte ale Lui, cum scrie și-n vers. 22 din Ioan 2, cu care încheiem ediția de față:
Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus. (Ioan 2:22)
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, sunt bucuros și onorat să ne reîntâlnim motivați de interesul pentru Cuvântul lui Dumnezeu; e mare lucru să prețuim așa ceva în aceste zile, și vă asigur că veți fi răsplătiți de Cel pe care-L căutați pe paginile Cuvântului Său!
Vă reamintesc, suntem de câteva zile pe teritoriul uneia dintre cele mai puternice secțiuni biblice: Evanghelia după Ioan, mai precis în cap. 2... în care 2 au fost evenimentele principale care ne-au reținut atenția: primul miracol săvârșit de Isus Hristos (schimbarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii – „începutul semnelor Lui”, cum precizează vers. 11) și respectiv izgonirea din Templu – cu ocazia sărbătorii de Pesah – a negustorilor și zarafilor... Ioan este cel care menționează trei sărbători de Paște care circumscriu lucrarea Domnului Isus (2:13; 6:4; 11:55), și două curățări ale Templului – una făcută la începutul lucrării Sale (2:13-22), cea de-a doua (menționată și de evangheliștii sinoptici, adică ceilalți 3: Matei, Marcu și Luca) la începutul ultimei Sale săptămâni (a patimilor). Prin această acțiune decisă, Hristos Își arată pasiunea și respectul pentru Dumnezeu, în calitatea Sa de Fiu de Dumnezeu El declarându-Și cu acest prilej și puterea asupra morții prin Învierea ce Și-o anunță deja (vers. 19-21)
Și ajungemimediat la un alt fragment extrem de interesant. Vom relua citirea textului de acolo de unde am rămas data trecută, de la versetul 23 din capitolul 2, pasaj care contextualizează explicit și ce urmează: discuţia lui Isus cu Nicodim din capitolul 3. Aceasta a avut loc în Ierusalim în timpul sărbătorii Paştelui.
Pe când era Isus în Ierusalim, la Praznicul Paştelor, mulţi au crezut în Numele Lui, căci vedeau semnele pe care le făcea. (Ioan 2:23)
Mulţi se entuziasmează când citesc aceste cuvinte, şi spun: „Nu e extraordinar că oamenii credeau în El?” Păi nu e, aș zice, pentru că oamenii aceștia nu aveau o credinţă mântuitoare. Ei doar acceptau și aprobau minunile pe care le vedeau. Observaţi de aceea și atitudinea Domnului, față de această mulțime:
Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om. (Ioan 2:24-25)
Limbajul folosit aici spune că Isus nu credea în ei. Ei credeau că... cred în El, dar El nu Se-ncredea în ei. Credinţa lor nu era o credinţă mântuitoare, iar Domnul Isus ştia foarte bine ce era în inima lor.
Există și astăzi acest mare pericol, pentru mulți din cei care spun că și ei cred în Isus. Ce vreţi să spuneţi prin afirmaţia: „Eu cred în Isus!”? Vreţi să spuneţi că credeţi în datele şi faptele Evangheliei? Vă încredeţi în Domnul Isus ca Mântuitor? Credeţi că El a murit pentru păcatele voastre? Credeţi că Domnul Isus Hristos a înviat pentru ca voi să fiţi făcuţi drepţi înaintea lui Dumnezeu? Este El singura voastră nădejde pentru cer?
Acei oameni care asistau la ce făcea și spunea Domnul erau interesaţi de ceea ce se întâmpla, şi când L-au văzut pe Isus mai cu seamă făcând acele semne și minuni, au crezut. Nu aveau încotro – văzuseră minunile. Dar Isus nu credea în ei. El ştia că credinţa lor nu era autentică, pentru că El Însuşi ştia ce este în fiecare om. Îi cunoştea foarte bine pe aceşti oameni.
Domnul Isus n-a pierdut prea multă vreme cu mulţimea acestor oameni, pentru că ştia că n-aveau o credinţă autentică. În schimb, în timpul nopţii, Isus a stat de vorbă cu Nicodim, a consacrat timp și șanse discuției și lămuririi acestui om, pentru că a văzut în el semințe de credinţă autentică (iar Nicodim avea să devină finalmente un ucenic! Dar deocamdată, aici la startul capitolului 3 unde am ajuns, el era doar un lider al fariseilor.)
Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. (Ioan 3:1)
Nicodim este cu totul diferit de restul mulţimii. Numele lui apare de trei ori în Evanghelia după Ioan, de fiecare dată fiind privit/prezentat cu simpatie, datorită deschiderii și bunătății arătate față de Domnul. Isus nu avea încredere în oamenii aceia care păreau că-L urmează sincer, dar care „credeau” doar pentru că vedeau... Domnul le cunoştea credinţa şi ştia că nu este autentică. Dar Nicodim era un om sincer şi deschis. Vă invit să-l cunoaștem mai bine!
Din acest fragment aflăm trei lucruri despre Nicodim. Primul este acela că era dintre farisei. Aceasta înseamnă că făcea parte din cea mai valoroasă grupare din Israel. Fariseii credeau în inspiraţia Vechiului Testament, în venirea lui Mesia, în minuni şi în înviere. Era fariseu şi fruntaş, adică un conducător al iudeilor – mai mult decât atât: un lider de opinie (Domnul Isus îl va recunoaște ca „învățător al lui Israel”). Aceasta ne spune ceva și despre măştile pe care le purta acest om.
Avem aici și o imagine a omului modern. Nicodim era dintre farisei, când se întâlnea cu ei... Când era în mijlocul lor, era unul de-al lor. În acele momente lăsa garda jos, atât cât îşi permitea. Apoi, când ieşea dintre ei şi mergea pe stradă, oamenii se dădeau la o parte şi îi făceau loc să treacă. El purta acea robă specifică, filacteriile, şi acel şal de rugăciune (talit), iar oamenii spuneau: „Uite-l pe Nicodim! Ce om remarcabil! El este fruntaşul iudeilor!” Cu aceştia, el adopta o atitudine cu totul diferită. Dar dincolo de acestea, el era un om obişnuit, căruia poate cei apropiaţi i se adresau cu vreun diminutiv.
Mulţi oameni trăiesc astăzi cu trei măşti. Să luăm exemplul unui om de afaceri sau al preşedintelui unei corporaţii. El se duce dimineaţa la birou unde toată lumea îl salută cu respect şi caută să i se vâre pe sub piele. Subalternii cred că îl cunosc, dar se înşală amarnic. Apoi se întâlneşte, în cursul dimineţii, cu unii dintre clienţii săi şi le spune că afacerile merg foarte bine. La prânz, el se duce la clubul său. În momentul în care intră în club este o persoană cu totul diferită. Acolo el nu mai este „Domnul Director al mari companii X”, este doar unul dintre mulți asemenea lui. Cei de acolo joacă golf cu el, cred că îl cunosc şi i se adresează pe numele mic. El adoptă o atitudine diferită cu ei... pentru că sunt într-o relaţie diferită. Când este întrebat cum merg afacerile, toți dau și primesc acelaşi răspuns: „Grozav!” După orele de serviciu, când ajunge acasă, deschide uşa, intră, îşi scoate haina şi se prăbuşeşte frânt într-un fotoliu. Este un om cu totul diferit. Soţia lui intră şi îl priveşte aşezat în fotoliu, abătut, fără cele două măşti pe care le-a folosit toată ziua. Nu mai este omul de afaceri, conducătorul unei corporaţii, nu mai este nici unul dintre membrii clubului. Acum este un om cu totul obişnuit. Soţia îl întreabă cum i-a fost ziua, cum merg treburile, şi el răspunde sec și sfârșit: „Rău de tot!” Acesta de acum este adevăratul „el”!
Iată-l deci pe venerabilul șef fariseu și învățător al lui Israel acționând nu cum i-o cerea poziția, ci cum i-o cerea inima:
Acesta a venit la Isus noaptea şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” (Ioan 3:2)
Nicodim vine la Domnul Isus purtând o mască. El spune: „[noi] Ştim...” Adică, „noi, fariseii”... Vine ca fariseu, şi poartă mască de fariseu. Complimentul lui este sincer. Nicodim nu este ipocrit când spune: „Suntem de acord că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu.” Eu cred că el venise să vorbească despre Împărăţia lui Dumnezeu. Fariseii îşi doreau să întemeieze Împărăţia şi să scape de jugul roman. Dar nu aveau mijloacele pentru a face acest lucru. Dar iată că vine Unul care se bucură de foarte mare popularitate şi pe care mulţimile Îl urmează. Și fariseii vor și ei „să-şi lege căruţa” de El. Isus venea din Galileea şi ei erau convinşi că nu ştia cum să se descurce cu politicienii, aşa că se gândesc că cel mai bine ar fi să-şi unească forţele. Aşadar Nicodim vine şi recunoaşte că Isus este un învăţător care vine de la Dumnezeu.
Ceea ce le atrăgea și lor atenția, și-i convingea, erau minunile făcute de Isus. Nicodim și fariseii nu aveau cum să nu recunoască minunile. E clar că nimeni nu se îndoia de minunile Domnului Isus în vremea aceea. Trebuie să fii profesor de seminar, în zilele noastre, la distanţă de două mii de ani şi zeci de mii de kilometri, ca să te îndoieşti de minunile făcute de Domnul Isus. Pe vremea aceea însă, nu se îndoiau de ele nici prietenii, nici duşmanii Lui.
Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3)
De aceea cred eu că Nicodim venise să vorbească despre Împărăţia lui Dumnezeu. Nu văd alt motiv pentru care Domnul să-l fi întrerupt atât de brusc şi să spună: „Problema este că nici măcar nu poţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu te naşti din nou mai întâi.“ Domnul îi spune unui fariseu, unui om religios până-n vârful degetelor, că nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu dacă „nu se naşte din nou”! Or, pentru că Nicodim venise să vorbească despre Împărăţie şi despre instaurarea ei, această afirmaţie l-a derutat.
Acum el își scoate masca fariseului, dar rămâne, încă, unul dintre fruntaşii iudeilor.
Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” (Ioan 3:4)
Isus îi spusese lui Nicodim că trebuie să se nască din nou. Cuvântul grecesc pentru „din nou” este anothen care înseamnă „de sus”. Nicodim nu se putea gândi la altceva decât la o naştere fizică. El a renunţat imediat la masca fariseului condescendent şi a întrebat cum este posibil acest lucru. Dar Domnul Isus nu Se referea în niciun caz la o naştere fizică. Se referea la o naştere spirituală. Dar Nicodim nu putea înţelege conceptul de naştere spirituală din simplul motiv că nu avea capacitatea spirituală pentru a pricepe acest lucru.
Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3:5)
Ce înseamnă să se nască cineva „din apă şi din Duh”? Unii cred că a fi născut din apă este totuna cu a fi botezat în apă. Dar aceasta ar fi o expresie neobişnuită pentru a exprima acest lucru... pe lângă aspectul foarte important că o atare învățătură ar fi contrară restului Scripturii! Apoi, cunosc câţiva medici creştini foarte buni care au interpretat ideea „dacă se naşte cineva din apă“ ca fiind naşterea fizică, referindu-se la faptul că pruncul este în mediu lichid în pântecele mamei. Eu nu cred că aceasta este interpretarea corectă. Isus nu vorbea despre diferenţa dintre naşterea naturală şi cea spirituală. El vorbea despre cum poate un om să se nască „de sus”, să se nască „din nou”.
Aşa cum am văzut în capitolul 2, apa simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu. În capitolul 17:7 vom citi: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Cuvântul lui Dumnezeu are o putere curăţitoare şi sfinţitoare. În Ioan 15:3, Isus spune: „Acum voi sunteţi curaţi prin cuvântul pe care vi l-am spus.” Cuvântul lui Dumnezeu este asemuit cu apa de foarte multe ori. Noi credem că a fi născut din apă şi din Duhul înseamnă că o persoană trebuie să fie născută din nou de către Duhul Sfânt prin intermediul Scripturii. Noi suntem convinşi că nimeni nu poate fi născut din nou fără Cuvântul lui Dumnezeu explicat și aplicat de către Duhul Sfânt. Un om se naşte din nou prin apă (care este Cuvântul lui Dumnezeu) şi Duh (Duhul Sfânt – care transformă Cuvântul în realitate în inima/viața lui).
În cartea Faptele Apostolilor sunt prezentate trei convertiri remarcabile. Ele ne-au fost date în principal ca exemple. Avem convertirea famenului etiopian, convertirea lui Corneliu şi convertirea lui Pavel. Aceşti trei bărbaţi sunt reprezentativi pentru cele trei familii ale lui Noe: fiul lui Sem, fiul lui Ham şi fiul lui Iafet. În fiecare din aceste trei cazuri, Cuvântul lui Dumnezeu a fost folosit de Duhul Sfânt pentru convertirea lor. Aceasta pare a fi metoda lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu, folosit de Duhul Lui, şi adus printr-un om al lui Dumnezeu. Sunt convins că, atunci când S-a referit la naşterea din apă şi din Duh, Domnul Isus a vorbit despre Duhul lui Dumnezeu care foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu. Și așa află Nicodim – așa află oricine este interesat – adevărul fundamental că, fără această naştere din nou, care este o re-naștere spirituală, nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.
Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh. (Ioan 3:6)
Dumnezeu nu intenţionează să schimbe carnea, adică această fire veche pe care o are omul. De fapt, aceasta nu poate fi schimbată. Cuvântul lui Dumnezeu are multe de spus despre ea. Firea păcătoasă este în război cu Dumnezeu. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8:7-8). Dumnezeu nu are niciun program de îmbunătăţire, de dezvoltare sau de mântuire pentru firea veche. Aceasta va merge în mormânt odată cu trupul! Dacă vine Domnul înainte de moarte, vom fi schimbaţi cât ai clipi. Firea omului nu poate fi făcută să asculte de Dumnezeu. „Ce este născut din carne este carne.” Aceasta este o axiomă. Dumnezeu nu are intenţia de a salva carnea/firea pământească. Această fire sau natură veche trebuie înlocuită cu natura noastră nouă. Naşterea spirituală este necesară pentru ca noi să primim o natură sau fire nouă – în care nu carnea este predominantă.
Acum observaţi că, la cuvântul Domnului Isus, Nicodim trebuie să renunțe la masca sa de „fruntaş al iudeilor”:
Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou.’ Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” (Ioan 3:7-8)
Domnul afirmă ceea ce la momentul acela era o taină: „Nu puteţi spune de unde bate vântul sau încotro se duce.” Curenţii de aer şi vântul au rămas în afara controlului omului (deși astăzi se pot anticipa schimbările meteorologice). Vântul bate după bunul plac, și mai cu seamă își schimbă tăria și direcția când și cum vrea. Nu-l putem abate de la ale sale, nu-l putem restrânge sau direcționa în vreun fel... Da, au existat încercări de domolirea uraganelor prin metode ştiinţifice, dar rezultatele nu sunt spectaculoase, vânturile nu se lasă îmblânzite cu una-cu două...
Deşi nu putem controla vântul, ne dăm seama când bate, nu e deloc greu... Dar nu ştiu cum să vă explic naşterea spirituală! Ştiu că există multe cărţi care încearcă să explice acest lucru. Deosebirea dintre mine şi autorii unor asemenea cărţi este că eu sunt gata să recunosc ce nu ştiu. „Cum nu știi când și încotro se schimbă direcția vântului, chiar dacă-i auzi vuietul... aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Deşi nu înţelegem pe deplin cum să înțelegem fie și această exprimare a Domnului Isus, acesta este modul în care ilustrează El naşterea din nou. Nu pot să vă spun cum anume operează Duhul lui Dumnezeu, dar pot să arăt când acesta lucrează în viaţa şi inima cuiva. Asta vrea să ne spună Domnul aici.
Domnul Isus a înlăturat deci două din măştile interlocutorului Său. Înaintea Lui nu mai era nici fariseul, nici fruntaşul iudeilor. Dar cine, atunci? Să vedem ce spune versetul 9:
Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?” (Ioan 3:9)
Acum în faţa lui Isus se află Nicodim omul obişnuit, care-și recunoaște limitele și încearcă să înțeleagă cum de Omul acesta îi vorbește așa de adânc, senin, calm, simplu... Un lucru pe care vreau să-l spun este că şi noi majoritatea când suntem printre oameni purtăm tot felul de măşti, dar Dumnezeu ne vede aşa cum suntem. Fiecare ne purtăm diferit în contexte/grupuri diferite... și încercăm să ascundem cine suntem cu adevărat. Dar înaintea Domnului Isus trebuie să le scoatem pe toate, sunt inutile... În faţa lui Dumnezeu rămâne adevăratul „eu”. Înaintea lui Dumnezeu ajungem aşa cum suntem în realitate. Iar Isus ne va trata aşa cum suntem! La fel a făcut şi cu Nicodim: (Ioan 3:10)
Isus i-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?
Domnul nostru este un pic ironic aici. El îi spune: „Eşti învăţător în Israel şi te porţi de parcă ce spun Eu nu poate fi adevărat, pentru că dacă ar fi adevărat tu l-ai fi ştiut!” Apoi adaugă: „Cum de nu pricepi aceste lucruri?”
Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului, care este în cer. (Ioan 3:11-13)
Domnul Isus constată, și aproape că-i reproșează lui Nicodim că – asemenea confraților lui farisei, și majorității iudeilor – deși i-a vorbit direct și adevărat, nu I-a primit mărturia! Apoi El continuă arătând că va avea loc o mişcare impresionantă explicată aici, în Evanghelia după Ioan. Am atras atenţia, în introducere, asupra cuvintelor Domnului Isus din Ioan 16:28: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; acum las lumea şi Mă duc la Tatăl.” Aici, în capitolul 3, însă, El spune: „Nimeni nu s-a suit în cer...” Avem în acest verset un răspuns pentru cei care cred că Ilie şi Enoh s-au dus în cer când au fost strămutaţi de pe acest pământ. Eu nu cred că a fost aşa, pentru că Domnul spune aici că niciun om nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer. Cu alte cuvinte, Isus spune că El este singurul care poate vorbi despre cer, pentru că este Singurul care S-a înălţat la cer. Este adevărat că există o mulţime de oameni care au mers în cer după Hristos... dar în vremea Vechiului Testament, când murea un sfânt sau un slujitor al lui Dumnezeu, el ajungea într-un loc numit Paradis sau sânul lui Avraam (chiar Domnul Isus l-a numit aşa în Luca 16:22). Abia după moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer, Domnul Isus i-a luat pe toţi cei ce se aflau în Paradis şi i-a adus în prezenţa lui Dumnezeu în ceruri – afirmă JVMcGee. De atunci, copilul lui Dumnezeu este „absent din trup şi prezent cu Domnul” (vezi 2 Cor. 5:8). Dar înainte de venirea lui Isus pe Pământ, niciun alt om nu se înălţase la cer.
Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3:14-15)
Când Moise a ridicat şarpele de aramă pentru a opri judecata lui Dumnezeu revărsată din cauza păcatelor poporului (Numeri 21), tot ce aveau de făcut israeliţii pentru a fi vindecaţi era să privească la acel însemn. Aşa cum a înălţat Moise şarpele, va fi înălţat şi Fiul lui Dumnezeu. Şarpele acela amintea de păcatele și pedeapsa poporului. Şi Hristos a fost făcut păcat pentru noi, și a purtat pedeapsa cuvenită nouă, pentru păcatele noastre. După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului – care și-a sfârșit viața pe pământ în chinuri, pe o cruce, văzut de mulți... Iar acum, Domnul îi adresează lui Nicodim cele mai cunoscute cuvinte din Biblie (Ioan 3:16):
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Trebuie reținute aceste două lucruri: 1. că trebuie să ne naştem din nou; 2. că Fiul omului trebuie să fie înălţat. Există o legătură între aceste două elemente. Este nevoie de moartea lui Hristos şi de învierea lui Hristos – El trebuie să fie înălţat. Şi pentru că El ne-a purtat păcatele şi a fost înălţat, Duhul lui Dumnezeu ne poate regenera.Trebuie să ne naştem din nou pentru că numai aşa ne va primi Dumnezeu.
Motivaţia constă în faptul că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Există astăzi concepţia greşită care spune că Dumnezeu a mântuit lumea prin dragoste. Biblia nu spune că dragostea lui Dumnezeu a mântuit lumea pentru că dragostea lui Dumnezeu nu ar putea mântui niciodată vreun păcătos. Dumnezeu nu mântuieşte prin dragoste. Dumnezeu mântuieşte prin har. „Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2:8-9). Deci, cum mântuieşte Dumnezeu? Prin har. Dar harul înseamnă o uriașă dragoste nemeritată, și care plătește un preț – așa că Dumnezeu L-a dat la moarte pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede (şi aici poţi pune numele tău) să aibă viaţa veşnică. Observăm că după verbul „a crede” apare prepoziţia „în”. Este nevoie de credinţa în Hristos. Adică avem încredere în El, în Acela care a purtat pedeapsa păcatelor noastre. Aceasta este o încredinţare personală. Fiecare dintre noi trebuie să creadă că Isus Hristos a murit în locul său.
Chiar dacă suntem în mijlocul unui pasaj fundamental, trebuie să ne oprim... sper ca tot aici să ne reîntâlnim și data viitoare, dacă ne va îngădui Dumnezeu! Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, suntem din nou împreună într-una dintre cărțile esențiale ale Bibliei (Ev. după Ioan), ba chiar într-unul din capitolele fundamentale ale Scripturii – cap. 3 din Ev. Ioan... Mulțumim lui Dumnezeu că ne vrea și ne ajută să fim luminați/lămuriți într-o chestiune atât de importantă și-n același timp de controversată precum „nașterea din nou” (expresie întâlnită în vers. 3 și 7 în acest capitol, precum și în ep. lui Pavel către Tit cap. 3 și de două ori în primul capitol al primei epistole a lui Petru – deci de mult prea puțin eori față de cât de esențială este!) După cum îi spune Domnul Isus cărturarului fariseu Nicodim într-o discuție privată, nocturnă, „nașterea din nou” este esențială pentru cei ce vor să vadă și să acceadă în Împărăția lui Dumnezeu (speranța nutrită de Israel).
În vers. 3 și 7 din Ioan 3, cuvântul folosit este anothen, care conține și ideea de „divin, de sus, de la Dumnezeu” – consecventă cu afirmația din celebrul Prolog ioanin (1:12-13), unde copiii lui Dumnezeu, moștenitorii Împărăției sunt cei care au fost născuți de sus, din Dumnezeu. Dar așa cum Împărăția lui Dumnezeu nu era o realitate politică terestră, la fel „nașterea din nou” nu este o realizabilă în coordonate naturale, biologice, ci – fiind de sorginte duhovnicească – prin mijloace spirituale, duhovnicești: Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt. Nicodim este ajutat de Domnul Isus să înțeleagă că un om se naște din nou (la indiferent ce vârstă biologică) atunci când Duhul lui Dumnezeu folosește Cuvântul lui Dumnezeu pentru a produce credință și pentru a conferi o nouă natură, bazată pe schimbarea minții și-a inimii, și care are drept consecință un comportament transformat. Duhul Sfânt poate folosi un om (un credincios) să transmită Cuvântul unei alte persoane, dar numai Duhul dă viață și lucrează nașterea din nou!
Aceasta este o lucrare misterioasă, inexplicabilă – Domnul Isus o aseamănă vântului – dar (precum acesta) este o realitate incontestabilă... și indispensabilă, repet, accederii în prezența/Împărăția lui Dumnezeu. Nu era de ajuns să fii evreu ca să ai acces în Împărăția așteptată de toți evreii a Dumnezeului lui Israel (Iahweh) – ci trebuia să fii născut din apă și din Duh, o expresie sinonimă cu „nașterea din nou”.
Principalele interpretări ale acestei expresii („născut din apă și din duh”) sunt următoarele:
-botezul cu apă (al lui Ioan Botezătorul) și botezul cu Duhul (al lui Isus)
-botezul creștin în apă și regenerarea spirituală/nașterea din nou
-nașterea naturală și nașterea spirituală
-ambele noțiuni ale metaforei indică împreună regenerarea spirituală („nașterea din nou”)... ceea ce agreează cei mai mulți cercetători și credincioși, fiind și în tonul pasajului/expozeului Domnului Isus...
Și El continuă acest discurs (cu audiență formată dintr-o singură persoană – Nicodim) cu argumentarea fundamentelor „nașterii din nou”; și prioritar menționată este viitoarea moarte ispășitoare a lui Isus Hristos, partenerul de dialog al lui Nicodim la acel moment; făcând o paralelă cu o imagine vetero-testamentară familiară lui Israel, Mântuitorul emite principiul credinței mântuitoare: așa cum privirea prin credință la Nehuștan aducea vindecare, credința în Isus Hristos ridicat pe cruce precum șarpele de aramă din vechime aduce mântuire. „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:14-15) Arama simboliza judecata, Hristos a experimentat judecata și a preluat sentința noastră, pe Golgota. El a trebuit să moară pentru ca oamenii să se poată naște din nou prin credință rațională, voluntară, din inimă. Moartea lui ne aduce viață – ce paradox binecuvântat!
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3:16)
Să reținem aceste două teze fundamentale ale pasajului pe care-l parcurgem: 1. Trebuie să ne naştem din nou; 2. Fiul omului trebuie să fie înălţat. Există o legătură între aceste două elemente. Este nevoie de moartea lui Hristos şi de învierea lui Hristos – El trebuie să fie înălţat. Şi pentru că El ne-a purtat păcatele şi a fost înălţat, Duhul lui Dumnezeu ne poate regenera.
Trebuie să ne naştem din nou pentru că numai aşa ne va primi Dumnezeu! Pentru asta a plătit El atât de scump: pentru că atât de mult a iubit lumea... Se spune adesea că Dumnezeu a mântuit lumea prin dragoste. Biblia nu spune că dragostea lui Dumnezeu a mântuit lumea, pentru că dragostea lui Dumnezeu nu ar putea mântui niciodată vreun păcătos. Dumnezeu mântuieşte prin har, care este mult mai mult decât dragoste, dacă ne putem închipui așa ceva! „Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2:8-9).
Deci, cum mântuieşte Dumnezeu? Prin har. Dar harul înseamnă o uriașă dragoste nemeritată, și care plătește un preț – așa că Dumnezeu L-a dat la moarte pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede (şi aici poţi pune numele tău) să aibă viaţa veşnică. Observăm că după verbul „a crede” apare prepoziţia „în”. Este nevoie de credinţa în Hristos. Adică avem încredere în El, în Acela care a purtat pedeapsa păcatelor noastre.
Deci prima premiză a nașterii din nou care aduce mântuirea este moartea ispășitoare a lui Isus Hristos. Aceasta trebuie să fie o încredinţare personală. Iar faptul că fiecare dintre noi trebuie să creadă că Isus Hristos a murit în locul său – constituie a doua premiză fără de care nașterea din nou și mântuirea nu pot avea loc!
Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. (Ioan 3:17-18)
Vedem aici că, la prima Sa venire, Isus nu a fost în postura de judecător. El precizase asta – pentru cine avusese urechi de auzit! – și în incidentul cu cei doi fraţi care Îi ceruseră să tranșeze între ei... ocazie cu care a spus: „...cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Luca 12:14). Deci, Omul Isus Hristos n-a venit ca judecător, ci ca Mântuitor. Data viitoare însă El va veni ca judecător! Acum El spune că Dumnezeu nu L-a trimis în lume să judece lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Dar o judecată tot va determina – pentru că oricine nu crede în El va fi osândit sau condamnat. De ce? Pentru că nu a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Acest Nume minunat este Isus. Numele Lui este Isus, pentru că El este Mântuitorul lumii. Oricine crede în acest Nume nu mai este sub osândă, ci are viaţa veşnică!
Să ne amintim că Domnul Isus vorbea cu Nicodim, care era fariseu. Fariseii credeau că Mesia va veni ca Împărat, dar și ca judecător. Vechiul Testament prezenta aceste două aspecte ale venirii lui Mesia. Unul îl reprezenta venirea Sa ca Mântuitor care moare pentru a plăti o pedeapsă; iar celălalt aspect era venirea lui Mesia ca judecător. Fariseii credeau că Mesia va veni ca judecător pentru că Vechiul Testament preciza clar acest aspect. În Psalmul 2:9 citim: „Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier...” Daniel vorbeşte despre El ca judecător al întregii lumi (Daniel 7:13-14). Psalmul 45 se referă la faptul că El va domni peste lume cu dreptate, iar Isaia 11 şi 42 menţionează judecăţile Sale drepte și neprihănite. Domnul Isus îi precizează cât se poate de clar lui Nicodim acest aspect: acum El nu venise să judece lumea, ci venise pentru ca lumea, orice persoană, să poată fi mântuită prin El. Cuvântul grecesc folosit aici pentru „lume” este kosmos. Planul de răscumpărare al lui Dumnezeu implică toată creaţia, întreaga lume. Isus nu venise să judece lumea, ci s-o mântuiască!
Învățătura despre judecată este complexă în cea de-a patra Evaghelie. Dumnezeu este Judecătorul suprem, dar El încredințează Fiului responsabilitatea judecății, El fiind Fiul Omului (deci având dreptul să-i judece pe cei asemenea cărora fusese!) Domnul Isus afirmă că El n-a venit în lume să judece lumea, ci s-o mântuiască, și că El nu judecă pe nimeni. Există o aparentă contradicție între aceste afirmații, și cele care ne spun că Isus este mandat să judece, în calitate de Fiu (al omului). Soluția acestei aparente contradicții pare să fie fapul că în această lume Isus nu îi judecă pe oameni, scopul primei sale veniri fiind să mântuiască lumea, nu s-o condamne... dar după ce-Și va fi dus la îndeplinire această misiune, Tatăl I-a încredințat responsabilitatea judecății finale; în ziua de pe urmă, cuvintele pe care le-a rostit Isus în această lume și-n această viață îi vor condamna pe cei ce le-au respins! Cei care cred nu sunt judecați, ci trec de la moarte la viață, dar cei ce nu cred resping revelația adusă de Fiul în lume, respingere care și-a trăit momentul de apogeu la Golgota. Dar și în ziua judecății finale, Fiul va acționa în acord cu Tatăl, iar judecata va fi dreaptă – de asta puteți fi siguri! Doar că, atenție: judecată dreaptă nu înseamnă neapărat verdict favorabil!
Cei ce sunt ai lui Hristos nu vor avea parte de condamnare, pentru că în Hristos nu este nicio osândire. Apropo de cealaltă fațetă a acestui adevăr (și anume că aceia care NU sunt în Hristos sunt deja condamnaţi): sunt mulţi cei care cred că lumea este judecată astăzi, acum... Ar vrea ei... dar nu este aşa! Lumea este pierdută. Noi trăim într-o lume pierdută, şi nu trebuie să aşteptăm până la judecata finală, ca să acceptăm că suntem pierduţi. Suntem în postura unui condamnat la moarte care, la ceasul executării sentinței, este întrebat dacă acceptă sau nu graţierea. Aceasta este Evanghelia. Evanghelia nu spune omului că este judecat chiar acum. Da, el este deja condamnat, se află în închisoare aşteptând aducerea la îndeplinire a sentinţei. Dar Evanghelia îi spune că poate avea parte de iertare. Evanghelia aduce la cunoștința omului că există iertare, și cum poate fi ea obținută – prin credință. Întrebarea este: veţi primi sau nu iertarea? Veți accepta grațierea? Cât de clar este totul! Evanghelia are rolul de a-i mântui pe cei care sunt deja pierduţi.
Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:19-21)
Aceasta este judecata asupra lumii. În ziua în care L-a răstignit pe Hristos, omenirea a luat o decizie. Acum urmează ca ea să fie judecată de Dumnezeu. Condamnarea sau judecata constă în aceea că lumina a venit în lume dar, pentru că faptele oamenilor erau rele, ei au iubit întunericul. Şoarecii aleargă întotdeauna spre un colţ întunecos, atunci când se aprinde lumina în încăpere.
Tocmai am primit o scrisoare de la o tânără care spunea că, înainte de a fi mântuită, nici nu voia să audă despre programul acesta de explicare a Bibliei. Nu îşi dorea lumina. Numai cei care își dau seama că fac răul, că păcătuiesc, și care vor să se oprească din asta – aceștia se întorc la Dumnezeu, şi Îl caută pe Hristos, și-și doresc lumina Lui!
Demnă de remarcat este şi perspectiva negativă abordată de Domnul în acest fragment. Oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu i se arate faptele rele. Auzim multe astăzi despre puterea gândirii pozitive. Dar să ştiţi că şi puterea negativă, şi vorbirea negativă, au o putere foarte mare. Iată ce a mai spus Isus în alte locuri din evanghelii: „Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Marcu 2:17). „Fiul omului a venit... să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45). „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Tot aici, în Ioan 3:20, Isus spune că oricine face răul urăşte lumina. Cu alte cuvinte, cel care face în mod obişnuit și natural ce este rău și greşit, dovedește că urăşte lumina. Păcătoșii nu doar că trăiesc în întuneric, dar le și place întunericul, și refuză să iasă la lumină, pentru că astfel le vor fi expuse și condamnate faptele! „Lumina” şi „adevărul” sunt folosite cu aceeaşi semnificaţie. Cel ce trăieşte în adevăr vine la lumină. Întunericul şi răul vor fi întotdeauna în contrast cu adevărul şi lumina.
Aici ia sfârşit discuţia cu Nicodim... Și-mi închipui ce căzut pe gânduri va fi rămas înțeleptul cărturar evreu! Dar va fi o reflecție cu folos, pentru că până la finalul acestei Evanghelii (deci cam în trei ani de-aici înainte) îngroparea lui Hristos va fi făcută și prin aportul acestui om căutător și temător de Dumnezeu! Nicodim – un nume și-un personaj vrednic de a fi reținut!
Ioan evanghelistul se întoarce acum către alte nume și personaje remarcabile; vă reamintesc, conversația Domnului cu Nicodim avusese loc cu ocazia primului Paște menționat de Ioan. După ceva vreme, Isus va fi părăsit Ierusalimul cu ucenicii Săi și plecase în Iudeea, probabil spre Iordan – unde în special ucenicii botezau (Ioan e singurul evanghelist care precizează aici că Isus boteza, deși la începutul cap. 4 va face corecția că de fapt nu Isus boteza, ci doar gira cu prezența sa botezurile, pe care le administrau ucenicii!)
După aceea, Isus şi ucenicii Lui au venit în ţinutul Iudeii; şi stătea acolo cu ei şi boteza. Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape, şi oamenii veneau ca să fie botezaţi. Căci Ioan încă nu fusese aruncat în temniţă. (Ioan 3:22-24)
În vremea aceasta Ioan încă mai putea să predice – și cred că mesajul de bază era cel preferat de el: „Pocăiți-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!” (Mat. 3:2). Ioan a fost aruncat în temniţă la câtva timp după ispitirea și botezul lui Isus. Aflăm acest lucru din celelalte evanghelii. Nu s-a putut recunoaște locația exactă precizată aici de Ioan – se pare însă că ar fi vorba de o cetate „Enon, aproape de Salim” la vreo 11-12 km sud-est de Ierihon, aproape de Iordan – la vreo 5- km de locul unde Iordanul se varsă în Marea Moartă, o zonă cu o abundență de surse de apă (fapt remarcabil și valoros, pentru Canaan/Palestina)
Între ucenicii lui Ioan şi între un iudeu s-a iscat o neînţelegere cu privire la curăţire. Au venit deci la Ioan şi i-au zis: „Învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan şi despre care ai mărturisit tu, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El.” (Ioan 3:25-26)
Vesretul 25 se poate traduce și astfel: „Atunci s-a iscat o discuție cu privire la curățarea ceremonială, între unii din ucenicii lui Ioan și un evreu.” (Unii zic că ar putea fi tot Nicodim, care-ar fi continuat să caute lămuriri în tot mai multe privințe... Se prea poate ca el să fi fost confuz și-n ce privește botezul – sunt atâția nelămuriți și azi în această privință! – ca și-n legătură cu spălările ritualice evreiești... Poate își închipuia că „născut din apă” înseamnă botez, sau vreo altă abluțiune... Dar dacă botezul ar fi fost condiție a mântuirii, atât Domnul cât și evanghelistul Ioan aici ar fi fost șocul să precizeze asta – dar nu găsim nimic de felul acesta... în achimb, accentul se pune pe )...
Iată în context o afirmaţie foarte interesantă... Am eu impresia, sau ucenicii lui Ioan se dovedesc aici puțin... geloşi, invidioși?! Și aproape că sugerează învățătorului lor, Botezătorul, să nici nu-I pronunțe numele lui Isus, în care vedea nici mai mult nici mai puțin decât un concurent! Ei credeau că așa ar fi fost normal, de vreme ce Acesta practica un soi de concurență neloială... Deci erau de părere ca Ioan Botezătorul să nu mai vorbească atâta despre Isus, pentru că acum... iată: toţi se duc după El (aceasta este o hiperbolă). Această exprimare scoate la iveală faptul că ei erau geloşi şi se temeau că Ioan îşi va pierde celebritatea, adepții și ucenicii...
Dar Ioan nu era deloc gelos! Iată ce spune el pentru a clarifica situaţia:
Drept răspuns, Ioan i-a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez. (Ioan 3:27-30)
Nimeni nu poate ignora forţa acestor declaraţii. Ioan Botezătorul este ultimul dintre profeţii Vechiului Testament. El nu face parte din Biserică. O spune foarte clar aici: „Cine are mireasă (care este Biserica) este mire”. Atunci cine este Ioan? El este prietenul mirelui. El va fi prezent la ospăţul de nuntă al Mielului, dar nu ca parte din Biserică. El este ultimul dintre profeţii Vechiului Testament şi apare în paginile Noului Testament pentru a anunţa venirea lui Mesia-Isus Hristos, către care face trecerea...
„Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer.” Acest adevăr va fi repetat de nenumărate ori, și stipulează obligația de a asculta și de a împlini cu responsabilitate lucrarea pe care o încredințează Dumnezeu fiecăruia! „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (va spune și Mântuitorul Însuși, în Ioan 6:65). Ce afirmaţii impresionante! Dar „frișca de pe tort”, care spune totul despre Ioan și stabilește atitudinea și aspirația fiecărui credincios ucenic al Domnului este vers. 30 – în care Ioan face cunoscut ce urmează, în economia planului de mântuire: Isus trebuia să crească, să iasă în prim-plan, iar el, Ioan Botezătorul, să se micşoreze. Lucrarea lui se apropia de sfârşit.
Este aceasta și poziția, atitudinea, aspirația ta? Ar trebui să fie, pentru că doar pe baza smereniei autentice și dependenței de Domnul Isus, poate Dumnezeu construi!
Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce a văzut şi a auzit, şi totuşi nimeni nu primeşte mărturia Lui. Cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul. Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:31-36)
Ioan proclamă foarte clar aici superioritatea Domnului Isus Hristos, care este mai presus de toţi, şi oferă această mărturie extraordinară despre Fiul lui Dumnezeu.
„Cine crede în Fiul are viaţa veşnică.” Aveţi viaţa veşnică acum, dacă L-aţi primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal. Nimic nu poate fi mai clar de atât. Aşa cum poate observa oricine, Ioan Botezătorul a predicat Evanghelia. Mesajul lui spunea că omul este pierdut fără Hristos, dar poate avea viaţa veşnică prin credinţa în Hristos. Ce mărturie extraordinară pentru Domnul Isus Hristos! Ce adevăr valabil și pentru noi azi, și pentru orice om – până la sfârșitul istoriei!
Capitolul 4 începe cu precizări în siajul atenției și preocupării pentru fenomenul baptismal izbucnit în mai multe puncte de-a lungul Iordanului. Suntem introduși în atmosfera unui incident foarte important al lucrării lui Isus petrecut în timpul călătoriei Sale prin Samaria... de care ne vom ocupa însă data viitoare! Deocamdată citim (Ioan 4:1-3)
Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan. Însă Isus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii Lui. Atunci a părăsit Iudeea şi S-a întors în Galileea.
S-ar părea că aceste lucruri se întâmplau în contextul tevaturii din partea a doua a cap. 3... era probabil decembrie, anul 27...
În timp ce Ioan Botezătorul era în închisoare, sau pe punctul să fie întemnițat, Isus a plecat din Iudeea şi S-a întors în Galileea. De ce S-a retras oare Domnul Isus din Iudeea?
El nu dorea să precipite apariţia unei situaţii de criză. Domnul Isus lucra conform unui program divin stabilit de Tatăl. El a spus foarte clar că a venit să facă voia Tatălui ceresc. Vorbind despre viaţa Lui, Isus a spus: „Nimeni nu mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:18). Duşmanii Lui nu-L puteau atinge înainte de vremea potrivită. Când vom ajunge la capitolul 13, vom vedea că acolo este descris momentul decisiv: „Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl...” (13:1). Isus nu este luat prin surprindere, nu Se grăbește, nu întârzie... ci face totul în acord cu voia Tatălui! Doamne, ajută-ne ca așa să lucrăm și noi!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, continuăm să-l însoțim pe Ioan pe urmele Domnului Isus... care fiind la începutul lucrării Sale (vă reamintesc, suntem în cap. 4), umbla mult și lucra intens... chiar dacă Ioan alege finalmente doar câteva dintre semnele și cuvântările Mântuitorului, pe care-și brodează scrierea. Aşadar, Isus săvârșise deja prima minune (la nunta din Cana Galileii), apoi – cu ocazia primului Paște dintre cele trei amintite de Ioan în Evanghelia sa – Domnul Isus izgonește din Templu vânzătorii de animale și schimbătorii de bani (igienizare pe care o va repeta și la-nceputul săptămânii patimilor Sale)... și tot cu acest prilej are o interesantă discuție privată cu Nicodim, căruia-i explică necesitatea regenerării spirituale („nașterea din nou”), condiție sine-qua-non a accesului în Împărăția lui Dumnezeu.
Deși era la începutul lucrării Sale, misiunea Sa în Iudeea nu prea avusese rezultate în sensul de câștigare de suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu! E un motiv pentru care Mântuitorul decide să Se întoarcă spre Galileea, în nord... ȘI pentru că știa că Îl aștepta o nouă intervenție miraculoasă în Capernaumul unde-Și stabilise cartierul general. Iată însă că pe drumul spre acolo se întâmplă ceva extraordinar:
Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria... (Ioan 4:4)
Cuvântul „trebuia” ne atrage atenţia. De ce trebuia să treacă prin Samaria? Pentru a ajunge la o anumită persoană: fiul bolnav al unui nobil, pe care Domnul avea să-l vindece (Mântuitorul va afirma ceva mai târziu (în versetul 34): „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui.” ) Dar până la minunea aceea, pe drum Isus mai face una – transformând o femeie păcătoasă!
Ca să ajungă în Galileea, Isus trebuia să treacă prin Samaria pentru că această provincie ocupa spațiul dintre Iudeea și Galileea; existau trei rute pe care putea merge. Una era de-a lungul coastei. Era un drum pe acolo care mai există şi astăzi. Un alt drum era prin Pereea, care este de cealaltă parte a Iordanului. Sau putea trece prin Samaria. Istoricul Josephus ne spune că, deşi cea mai scurtă rută era prin Samaria, evreii nu prea o foloseau, din cauza tensiunilor și animozității dintre evrei şi samariteni (aceștia fiind disprețuiți, pentru că erau doar pe jumătate evrei!). Cu toate acestea, Domnul Isus pe aici a luat-o, prin Samaria... și pentru că știa ce urma să se întâmple!
...a ajuns lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif. (Ioan 4:5)
Mormântul lui Iosif se află în apropiere. La răscrucea vechiului drum roman, la sud de Sihar, Isus o întâlneşte pe această femeie la o fântână... într-o zonă la sud-est de Muntele Garizim (loc de închinare pentru samariteni, înălțime sacră pe care tradiția afirmă că se afla Betelul, locul unde Iacov a avut viziunea cu scara cerului – Gen. 28). O sinagogă a samaritenilor era plasată pe panta Muntelui Garizim.
Așadar, ajuns aici Domnul Isus Se oprește... pentru că...
Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea. (Ioan 4:6)
După metoda romană de măsurare a timpului, ceasul al şaselea ar fi însemnat ora şase seara. Dar aici este vorba despre timpul evreiesc, așa că era ora 12 la prânz. Isus era tânăr, viguros – dar până și pe El Îl obosise călătoria. În definitiv, și El era om! Ioan Îl prezintă pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar în același timp Dumnezeu în trup omenesc („Cuvântul s-a făcut trup” – Ioan 1:14). Deşi limbajul este simplu, înţelesul este copleşitor şi profund. Gândiţi-vă puţin la acest lucru! Dumnezeul veşniciei coborât pe acest pământ. Cuvântul devenit trup şi cortuind printre noi... a trecut prin Samaria... şi S-a aşezat lângă acea fântână istorică, tocmai pentru a putea vorbi cu această femeie samariteancă!
Samaritenii erau un grup de oameni săraci pe vremea aceea. (Ioan 4:7)
A venit o femeie din Samaria să scoată apă. „Dă-Mi să beau”, i-a zis Isus.
Nu ni se spune explicit, dar avem de-a face cu o femeie desfrânată... Era sigur imorală, și pare cam necioplită... Ce diferență între ea şi Nicodim, fruntaşul iudeilor, din capitolul precedent! De aceea, şi metoda de abordare a Domnului Isus este diferită. Cu Nicodim, un om religios până în vârful degetelor, Isus a fost direct, profund şi sobru, dar cu această femeie Se poartă cu multă blândeţe. El îi cere o favoare: Îi era sete şi îi cere apă, făcând apel la compasiunea ei. Ce situație: Apa vieţii îi cerea apă unei femei căreia i se părea că trăia! Nu era nici țipenieprin jur, pentru că era miezul zilei, iar (Ioan 4:8):
Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de-ale mâncării.
Era deci pe la prânz, și de aceea ucenicii se duseseră să facă rost de hrană. Faptul că urmau să cumpere mâncare de la samariteni arată că Isus respingea total prejudecata evreilor, care considerau mâncarea samaritenilor la fel de necurată precum carnea de porc!
Femeia samariteancă I-a zis: „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?” Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii. (Ioan 4:9)
Ca dovadă că raporturile celor două neamuri nu erau dintre cele mai cordiale, femeia se va eschiva în două rânduri să dea curs cererii lui Isus. Se dovedește deci nepoliticoasă, nemiloasă – Isus era totuși un drumeț însetat! - şi tot ea insistă pe diferenţele rasiale. Se spune că samaritenii făceau comerț cu evreii, dar nu ar fi băut din aceleaşi vase cu ei!
Vedeţi ce face Domnul aici? Coboară până-n punctul cel mai de jos posibil. Dar observaţi şi felul în care abordează Domnul această situaţie şi această persoană. El este înțelept şi înţelegător, și îi prezintă fapte clare, vorbindu-i simplu și autoritar! Isus nu-i ţine o prelegere despre integrare şi drepturi civile. El nu era un candidat la o funcţie politică. Aşa că-i stârnește curiozitatea ei feminină, şi creează în femeie un interes şi o sete.
Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: ‘Dă-Mi să beau!’, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4:10)
Și pe măsură ce Isus apelează la coarda aceasta, atitudinea femeii se schimbă.
„Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?” (Ioan 4:11-12)
Și iată cum femeia I se adresează pentru prima oară cu „Domnule”, ceea ce nu făcuse înainte. Devine deci politicoasă. Dar pe fond, problema rămânea: gândirea ei era legată tot de sfera lucrurilor fizice, nu se putea înălţa mai presus de nivelul apei din fântână.
Observaţi că femeia sugerează că se trage din Iacov. Ea face lucrul acesta intenţionat, având în vedere că samaritenii erau urmaşii lui Iacov care se căsătoriseră cu membri ai popoarelor din nord, după ce israeliţii fuseseră luaţi captivi de către asirieni în 721 î.Hr.
Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:13-14)
Isus arată foarte clar că nu vorbeşte despre apa din fântâna lui Iacov. Mai degrabă, El vrea să realizeze un contrast. Oamenii caută şi astăzi satisfacţia în fântânile cu apă ale lumii. Ei caută o satisfacţie de natură fizică, nu una de natură spirituală. Acum, însă, Domnul constată că stârnise în inima acestei femei o dorinţă pentru apa spirituală.
„Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.” (Ioan 4:15)
Chiar dacă nu-și dădea seama, femeii îi era și mai sete de apa spirituală, dar gândurile ei alunecau invariabil spre ce putea vedea, pipăi, simți – fântâna din faţa ei, de exemplu...
„Du-te”, i-a zis Isus, „de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.” (Ioan 4:16)
Asistăm la o nouă lovitură de maestru a Domnului Isus. Pentru ca apa să fie pusă la dispoziţia ei trebuie să existe o dorinţă, o nevoie. Prin urmare, ea trebuie să-și recunoască neputința și nevoia – deci, păcătoșenia. Așa că Domnul îi spune: „Du-te, ia-ți bărbatul și întoarce-te!” Dar pentru că acsta era un subiect delicat, femeia redevine obraznică:
Femeia I-a răspuns: „N-am bărbat.” Isus i-a zis: „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.” (Ioan 4:17-18)
Într-un fel, ea nu mințise – nu avea bărbat! De fapt, avusese cinci soţi... dar nu avea unul, în acel moment... Dar avea o relaţie adulterină cu un bărbat. Domnul Isus insistă ca, atunci când venim la El, să recunoaștem și să rezolvăm problema păcatului din viaţa noastră. Toate secretele trebuie scoase şi aduse înaintea Lui. Acolo, la Sihar, în faţa Domnului stătea un om păcătos. Această femeie nu era prea populară printre femeile din zona aceea din cauză că era prea populară printre bărbaţii de acolo! Indiferent de statutul ei, o vedem că rămâne conectată la dialogul cu Isus... și şocată de ce auzea! Aşa că, probabil stingherită de cursul discuției, încearcă să schimbe subiectul incomod, și să deschidă o discuţie mai... religioasă.
„Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” (Ioan 4:19-20)
Aceasta este întotdeauna o temă foarte bună pentru o dispută religioasă. „Unde trebuie să ne închinăm: pe Garizim sau în Ierusalim? Era o chestiune care genera multe discuţii aprinse și contradictorii în vremea aceea.
Sunt mulţi şi astăzi cărora le plac mai degrabă disputele religioase, decât să trăiască evlavios. Sunt convins că, în principal, superficialitatea din biserică este cauzată de absența pocăinței, de acoperirea păcatului. Din nefericire, adesea în bisericile noastre se manifestă ipocrizia, compromisul, refuzul de a recunoaște sau confrunta păcatul. Sigur că e mai uşor să predici despre păcatul moabiţilor de acum 4 000 de ani, decât să vorbeşti despre păcatele noastre de astăzi. Cineva a spus: „Îmi place genul de prezentare a mesajului în care predicatorul este o persoană, iar congregaţia este altă persoană, astfel ca atunci când predicatorul spune: «Tu eşti acela», nu încape nicio îndoială la cine se referă!” Din păcate, foarte mulţi predicatori de astăzi se tem să predice despre păcatele creştinilor din prezent. Acest lucru mi-a fost confirmat acum câţiva ani, când a trebuit să vorbesc la o conferinţă pe o temă din primele capitole ale Epistolei către Romani (povestește JVMcGee). E genul de fragment folosit nu prea des, pentru că aici Pavel vorbeşte despre păcat. La început, chiar am simţit că sunt primit cu resentimente. Pe la mijlocul săptămânii, Duhul Sfânt a început să îmblânzească inimi împietrite, şi un bărbat care părea a fi cel mai pios sfânt a venit la mine şi mi-a spus că doreşte să-şi mărturisească păcatele. I-am spus că nu este nevoie să mi le mărturisească mie, ci să meargă la Marele Preot, Domnul Isus. El îi va auzi mărturisirea şi îl va ierta. Ce schimbare a avut loc în omul acela! La aceeaşi conferinţă au venit la mine doi pastori care m-au întrebat dacă predic la fel şi la mine la biserică. Da, am predicat aşa, dar am descoperit că era un grup de supersfinţi cărora le plăcea să-şi critice predicatorul pentru ca să mute atenţia de la ei înşişi. Ei chiar voiau să fie activi (prin asta înțelegând că voiau să conducă biserica), dar evitau să abordeze păcatul din viaţa lor!
Domnul nostru nu a ocolit și nu a ignorat tema păcatului personal. Eu cred că dacă aveţi vreo îndoială sinceră sau întrebări sincere, Domnul vă va descoperi soluţia. El a lucrat şi în inima femeii de la fântână pornind de la întrebarea ei.
„Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. (Ioan 4:21-22)
Indiferent dacă era sau nu sincer interesată când a ridicat problema, pentru această femeie pare important să ştie unde trebuia să se închine: pe acest munte, unde se închinau samaritenii, sau în Ierusalim? Domnul Isus nu a fost ca mulți din învățătorii de azi, care spun că toate religiile sunt bune și că duc în cele din urmă în cer! El a informat-o pe femeie că închinarea samaritenilor nu era în acord cu voia și Cuvântul lui Dumnezeu. Afirmând că salvarea/mântuirea vine de la evrei, Isus arată că iudeii fuseseră desemnați mesagerii Singurului Dumnezeu adevărat, că lor Iahweh le dăduse Scriptura, și că dintre ei apăruse Mesia – deci Cuvântul și Mântuitorul (care determinau pe cale de consecință și închinarea) proveneau din Israel!
Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:23-24)
Domnul face aici o adăugire foarte importantă: odată cu venirea lui Mesia, care universaliza mântuirea, Dumnezeu descentraliza și închinarea! Cei care cred în Domnul Isus se pot închina oriunde și oricând! Prin urmare, nu locul în care vă închinaţi lui Dumnezeu este determinant. Pentru El, important este cum – nu unde – vă închinaţi. Nu este nevoie să alergaţi spre un loc sau altul. Domnul Isus i-a dat femeii un răspuns potrivit. Dumnezeu este Duh. Adevăraţii închinători I se închină lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Până și evreii reduseseră închinarea la forme și ceremonii, cu accent pe literă, și nu pe spirit! Ori, iată că Domnul Isus îi îndeamnă și pe evrei și pe samariteni (și pe noi) să se apropie de Dumnezeu prin El, într-o închinare adevărată, sinceră, duhovnicească, nu formală!
„Ştiu”, I-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” (Ioan 4:25)
Iată deci că şi samaritenii aşteptau venirea lui Mesia. Astăzi, venirea Domnului Isus Hristos este crezută şi aşteptată de cei care sunt ai Lui. Cei care nu sunt ai Lui, chiar dacă merg la biserică, se simt incomodați de gândul venirii Lui. Chiar dacă afirmă că nu cred în a doua venire a lui Isus, acest gând îi deranjează.
Am auzit acum câțiva ani pe un ateu spuând că lucrul care-l deranjează este posibilitatea ca Biblia să fie adevărată şi ca Isus chiar să revină. Acest om îşi dădea seama că dacă așa ar sta lucrurile, el se găsea într-un mare pericol. Și chiar aşa e!
Femeia de la fântână se arată deci interesată să știe și să creadă în acel Mesia...
Isus i-a zis: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” (Ioan 4:26)
Ce afirmaţie măreaţă, sublimă în forța și simplitatea ei! Această femeie era faţă în faţă cu Mântuitorul lumii, cu Mesia. Oricine-ați fi și oriunde v-aţi afla, iată întrebarea mea pentru voi: Aţi venit şi voi faţă în faţă cu Domnul Isus, la fel ca această femeie? Ea L-a privit și L-a primit... și s-a lăsat privită/primită! „Eu, Cel care vorbesc cu tine sunt Acela!”
Atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi niciunul nu I-a zis: „Ce cauţi?” sau „Despre ce vorbeşti cu ea?” Atunci, femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul?” (Ioan 4:27-29)
Femeia L-a acceptat prin credinţă pe Domnul Isus Hristos şi acum se grăbeşte să se întoarcă pentru a le spune celor din cetatea ei ce a descoperit. Bînuiesc că nu s-a dus să vorbească femeilor, pentru că nu se înţelege prea bine cu ele. Unii dintre acei bărbaţi avuseseră relaţii cu ea, şi cred că-i interesa foarte mult dacă Isus poate cunoaște așa ceva: tot ce-a făcut fiecare... Repede convinși că era oportun să-L cunoască,
Ei au ieşit din cetate şi veneau spre El. (Ioan 4:30)
Bărbaţii au venit în urma mărturiei femeii de la fântână. Este important să reţinem acest lucru: faptul că ea a prezentat altora mărturia ei este o dovadă a credinţei sale.
În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce şi ziceau: „Învăţătorule, mănâncă!” Dar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi.” Ucenicii au început să-şi zică deci unii altora: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?” Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui. (Ioan 4:31-34)
În concluzie: motivul pentru care El a trebuit să treacă prin Samaria a fost voia Tatălui, şi nevoia acestei femei de a se întâlni cu Mesia!
Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş. Cine seceră primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa veşnică, pentru ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. Căci, în această privinţă, este adevărată zicerea: ‘Unul seamănă, iar altul seceră.’ Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor.” (Ioan 4:35-38)
Amintiţi-vă că acestea se întâmplau în decembrie, iar secerişul în zona aceea avea loc în aprilie.
Și noi avem, în vremea noastră, sarcina de a semăna. Eu încerc să semăn Cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul radioului. Nădejdea mea este ca biserici bune să secere acolo unde eu am semănat. Un pastor mi-a spus că a primit vreo sută de noi membri în biserica sa ca urmare a acestui program de radio. Prin radio putem ajunge la mulţi oameni care vor să ştie cum să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Pastorul acela mi-a spus că, după ce au ascultat programul de radio, oamenii şi-au dat seama că vor să afle mai multe din Cuvântul lui Dumnezeu, şi așa au ajuns la biserica pe care o păstorea... Oamenii vor şti ce să caute într-o biserică, pentru că vor dori să se afle într-un loc unde este predicat Cuvântul lui Dumnezeu. Unul seamănă şi altul seceră... cât mă bucur că Dumnezeu face să crească!
Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: „Mi-a spus tot ce am făcut.” (Ioan 4:39)
Foarte mulţi oameni au auzit mesajul lui Dumnezeu în Samaria datorită acestei femei cu un trecut „dubios“.
Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.” (Ioan 4:40-42)
Mare lucru! Aceşti oameni au venit la Apa vie şi au băut. Singura condiţie era să le fie sete. Nu veţi şti niciodată că vă este sete dacă nu ştiţi că sunteţi păcătoşi. Isaia a spus: „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape!”(Isaia 55:1). Domnul a făcut aceeaşi invitaţie: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!” Apa vieţii este pentru oricine. Dar condiţia este să-ţi fie sete. Mulţi samariteni au venit la Isus şi au băut din Apa vieţii.
Aşa cum mulţi samariteni au venit să-L cunoască pe Hristos datorită mărturiei femeii de la fântâna din Samaria, şi astăzi mulţi oameni sunt conduşi la Hristos prin influenţa altora. De fapt, efectul unei vieţi asupra altora duce cel mai adesea la călăuzirea sufletelor spre Hristos. Unii au avut părinţi credincioşi care au trăit o viaţă după voia lui Dumnezeu, şi ar fi fost normal să le urmeze exemplul... Dar ei au trăit în lumina părinţilor fără să aibă un contact personal cu Hristos. Mai târziu, când influenţa părinţilor a dispărut, s-au împiedicat şi au căzut. Am văzut acest lucru de multe ori în timpul lucrării mele ca pastor. Este minunat să aveţi o influenţă bună asupra cuiva prin mărturia vieţii lui Hristos în voi... dar nu vă opriţi aici! Aveţi grijă ca persoana respectivă să ajungă să-L cunoască personal, să aibă o relaţie personală cu Isus Hristos. Samaritenii au spus: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.” Slavă Lui! Ne oprim aici... dar sper să ne reîntâlnim curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, ne reîntâlnim în ecoul ultimelor cuvinte din Cuvântul lui Dumnezeu citit la finalul precedentei ediții... Poate că nu vă mai amintiți, nu facem concursuri infantile – v-o redau eu: versetul 42 din cap. 4 al Ev. după Ioan se încheie cu aceste trei cuvinte de maximă magnitudine spirituală: „Hristosul, Mântuitorul lumii”! (Nota bene: rostite nu de nu știu ce credincios notoriu, ci de o ceată de samariteni după prima lor întâlnire cu Domnul Isus! Și de asemenea, e bine să știți că formula „Mântuitorul lumii” apare doar de două ori în NT, și este marcă înregistrată Ioan – aici, în Ev., 4:42, și-n 1 Ioan 4:14! Problema este dacă recunoaștem că este esențială credința personală în moartea lui Isus ca jertfă de ispășire pentru toate păcatele proprii! Putem recunoaște existența istorică a lui Isus Hristos, divinitatea Sa, Învierea sa... dar dacă nu credem că El a murit pentru păcatele mele, dacă nu mă încred în El ca Mântuitor personal, formula „Hristosul, Mântuitorul lumii” nu e decât o expresie impresionantă) Îmi doresc și vă doresc tuturor să vă rânduiți viața de-aici dar și veșnicia în lumina acestei expresii – fie ca „Hristosul, Mântuitorul lumii” să fie în primul rând Domnul și Mântuitorul fiecăruia, personal... Și să știți că, dacă e, se vede!
Continuăm să urmărim pășim pe urmele pașilor Domnului, căruia îi sunt suficiente două zile de staționare în Sihar (unde dă tonul unei serioase treziri spirituale în zonă) – după care-și reia drumul spre zona natală...
După aceste două zile, Isus a plecat de acolo ca să se ducă în Galileea. Căci El Însuşi spusese că un proroc nu este preţuit în patria sa. Când a ajuns în Galileea, a fost primit bine de galileeni, care văzuseră tot ce făcuse la Ierusalim în timpul praznicului; căci fuseseră şi ei la praznic. Isus S-a întors deci în Cana din Galileea, unde prefăcuse apa în vin. În Capernaum era un slujbaş împărătesc al cărui fiu era bolnav. (Ioan 4:43-46)
Din nou Ioan se dovedește scrupulos cu notarea coordonatelor geografice ale itinerariilor hristice și-ale zonelor străbătute de acesta: Isus pleacă din Samaria şi Se întoarce în Cana din Galileea, unde pentru mulţi erau încă proaspete în memorie minunile înfăptuite de El în capitală, la sărbătoarea Paștelui la care asistaseră. Domnul știa însă că nu aveau o credință autentică, așa că pleacă la vreo 20 km de Cana, la Capernaum, unde locuia un slujbaș de-al lui Irod Antipa, care-i solicitase disperat vindecarea fiului său muribund. Sunt detalii pe care le găsim în (Ioan 4:47)
Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.
Aici avem un tată care şi-a pus credinţa la lucru în folosul fiului său. Repet ce-am mai spus: asiguraţi-vă că fiii sau fiicele voastre ajung la o relaţie personală cu Isus Hristos. Noi trebuie să-i aducem pe cei dragi ai noștri înaintea lui Hristos. E imperios necesar să ne exercităm influenţa în viaţa lor şi să demonstrăm prin felul în care trăim că avem o credinţă vie în Hristos, şi că trăim pe baza ei!
Mi-aduc aminte (povestește JVMcGee) pe când eram pastor în Los Angeles a venit la mine un credincios şi m-a rugat să mă rog pentru mântuirea fiului său. Dar viața acestui om, care slujea în biserică de altfel, nu era tocmai cum trebuie. Băiatul lui plecase de acasă, şi sincer să fiu nu îl puteam condamna. Tatăl voia să vorbesc cu fiul său şi să încerc să-l conduc spre Hristos. Eu i-am spus direct că nu o să stau de vorbă cu băiatul. „Tu ai jucat atâta vreme rolul predicatorului în viaţa lui, încât eu nu-i mai am cum să-i fiu de folos. N-ai făcut nimic altceva decât să-l critici. Acum ţi-ai pierdut puterea de influenţă asupra lui, așa că tot ce pot face este să mă rog să apară altcineva, cu o influenţă bună, care să-l aducă la Domnul.” Dragi prieteni, dacă sunteţi părinţi, nu uitaţi că viaţa voastră are o influenţă foarte mare asupra copiilor voştri, şi această influenţă poate fi bună sau rea – și că unde ajung ei este în bună măsură efectul influenței și mărturiei voastre.
Slujbașul acesta a venit la Isus şi L-a rugat să-i vindece fiul care era pe moarte.
Isus i-a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!” Slujbaşul împărătesc I-a zis: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu.” „Du-te”, i-a zis Isus, „fiul tău trăieşte.” Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum. (Ioan 4:48-50)
Acest om protestează spunând că el nu căuta să vadă semne şi minuni: pur şi simplu îşi dorea băiatul sănătos. Acesta era lucrul cel mai important pentru el. Iar Isus a trebuit să răspundă credinţei acestui om, şi i-a vindecat băiatul.
Şi totuşi, continuu să susțin că ar fi fost mai bine dacă tatăl şi-ar fi adus băiatul în prezenţa lui Hristos. Acesta era și este lucrul de maximă importanţă. Sper să-l fi dus măcar după ce s-a vindecat. Femeia samariteancă din Sihar, deşi o persoană cu reputaţie și comportament îndoielnice, i-a pus pe oamenii din cetate în contact direct cu Domnul Isus.
Voi puteţi influenţa viaţa multor persoane la care nu va ajunge niciodată vreun predicator. De fapt, este posibil ca nimeni altcineva să nu poată ajunge la inima cuiva, în afară de voi. Aveţi puterea și șansa (dar și responsabilitatea) de a influenţa viaţa altora. Aveţi totdeauna grijă să aduceţi persoana respectivă faţă în faţă cu Domnul Isus Hristos!
Pe când se cobora el, l-au întâmpinat robii lui şi i-au adus vestea că fiul lui trăieşte. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au zis: „Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile.” (Ioan 4:51-52)
Este greu să fim siguri cu privire la ora la care se referă Ioan. După timpul roman, ar fi vorba de ora 7 seara... după sistemul ebraic – e vorba de ora 1, deci probabil ora 13!
Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: „Fiul tău trăieşte.” Şi a crezut el şi toată casa lui. Acesta este iarăşi al doilea semn făcut de Isus după ce S-a întors din Iudeea în Galileea. (Ioan 4:53-54)
Tatăl băiatului vindecat şi-a adus întreaga familie la Hristos. Înțelegem că fiecare membru al familiei avea propria încredințare, dar a fost hotărâtoare credința slujbașului, care a determinat vindecarea săvârșită de Domnul Isus, care i-a convins pe toți!
Și pentru această minune, Ioan folosește cuvântul „semn” – al doilea săvârșit de Isus Hristos, și pe care Ioan își construiește scrierea ajunsă la noi ca ceade-a patra Evanghelie... în care mai dăm o filă, pentru a intra în cel de-al cincilea capitol – care ne prezintă un alt miracol: vindecarea, la scăldătoarea Betesda, a unui om care suferea de treizeci şi opt de ani. Într-un sens, această minune este un punct de cotitură în lucrarea lui Hristos; ea îi va asmuți asupra Domnului pe oponenții Lui... care nu se vor lăsa până nu-L vor vedea răstignit pe cruce.
Înainte de a aborda la rând de la început cap. 5, permiteți-mi să vă atrag atenția asupra paragrafului (Ioan 5:16-18): „Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Isus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului. Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu, de asemenea, lucrez.” Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea, astfel, deopotrivă cu Dumnezeu.”
Ați înțeles, conflictul avea de-a face nu cu vindecarea în sine, ci cu ziua de sabat. Iudeii nu-I puteau ierta lui Isus nesocotirea sabatului. Îl urau pentru principiul enunțat clar de El: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2:27). Pentru că minunea de la scăldătoarea Betesda a fost săvârșită de sabat, iudeii I-au pus gând rău, dorind să-L extermine – pentru că nu ținea sabatul şi pentru că Se făcea egalul lui Dumnezeu. „Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” arată o pretenţie directă și clară de divinitate. Îi aud adesea pe teologii liberali afirmând că Biblia nu învaţă despre divinitatea lui Hristos. Nu cred că sunt ignoranţi, ci mai degrabă nesinceri... cum ar putea să interpreteze aceste cuvinte: „Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu”? Dacă aceasta nu este o declaraţie prin care se reclamă recunoaşterea divinităţii, atunci nu ştiu care alta ar putea fi!
Dar să ne întoarcem la începutul capitolului... care începe cu menționarea unei sărbători a iudeilor. Oare ce sărbătoare era? Probabil că tot Paşte. Evreii aveau trei mari sărbători. „De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeului tău în locul pe care-l va alege El: la sărbătoarea Azimelor, la sărbătoarea Săptămânilor şi la sărbătoarea Corturilor” (Deut. 16:16). Pentru că în Ioan 2 este menţionat Paştele, iar în capitolul 7 este vorba despre Sărbătoarea Corturilor, mulţi au presupus că aici ar fi vorba despre Sărbătoarea Săptămânilor. Nu este menţionat numele sărbătorii pentru că nu acesta este lucrul cel mai important aici (chiar dacă eu JVMG înclin să cred că e vorba tot de Paşte):
După aceea era un praznic al iudeilor; şi Isus S-a suit la Ierusalim. În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei. (Ioan 5:1-3)
Acest bazin se afla lângă Poarta Oilor, în partea de nord-est a Templului, unde erau adunate oile pentru jertfă... Numele bazinului era Betesda, care înseamnă „Casa milei” sau „Casa mulțumirii”. Această poartă avea cinci pridvoare în care zăceau, în număr foarte mare, oameni bolnavi. Cuvântul mare [mulţime] nu apare în manuscrisele originale, dar acest aspect nu schimbă cu nimic sensul, o mulţime înseamnă un număr foarte mare. „O mulţime de bolnavi“ înseamnă oameni fără putere.
Acum mulţi ani, pe vremea când eram pastor în Pasadena, m-am dus să vorbesc la un preventoriu, unde erau îngrijiţi tineri şi tinere cu probleme la plămâni sau cu tuberculoză. Aceştia au prezentat programul de Paşte. Un tânăr a recitat tot capitolul 5 din Ioan, patruzeci şi şapte de versete. A făcut o singură greşeală, dar mereu am fost de părere că nu este tocmai o greşeală, a recitat versetul 3 astfel: „Acolo zăceau foarte mulţi oameni importanţi“. Câţiva oameni au zâmbit când au auzit. Eu m-am gândit la acest aspect şi mi-am dat seama că tânărul avea dreptate. Aceştia erau importanţi. Unul dintre ei L-a determinat pe Isus să vină acolo şi oricine din cei de acolo putea să se îndrepte către El. Toţi erau importanţi pentru El.
Versetul 4 al acestui capitol nu apare în manuscrisele originale. Aceasta nu înseamnă că eu nu cred în infailibilitatea Scripturii. Vă asigur că da, cred în caracterul infailibil al Scripturii. De ce credeţi că predau toată Biblia? Dar eu cred că trebuie să acordăm atenţie studiului – unii conservatori sugerează că acest verset care nu apare în manuscrisele originale a fost adăugat de un copist ca notă explicativă. Cred că acesta este adevărul şi astfel se explică de ce erau atât de mulţi invalizi aici. Dar întrebarea dacă acest verset aparţine Scripturii, sau nu, nu merită o dezbatere. Acest verset nu este atât de important, avem aici ceva mult mai important, dar am dorit să includ această explicaţie.
Căci un înger al Domnului se cobora, din când în când, în scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel dintâi care se cobora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. (Ioan 5:4)
Acest verset nu apare în cele mai vechi sau mai bune manuscrise ale NT, dar apare la Părinții Bisericii... Are utilitatea importantă de a explica prezenţa acestor oameni în acel loc. Se credea că un înger agita apa din când în când. Eu JVMG cred că acolo erau mulţi cu boli psihice. Sunt mulţi oameni în ziua de astăzi, aşa cum erau şi atunci, care sunt bolnavi mintal, dar alții sunt pur și simplu ipohondri, sau maniaci, sau pur și simplu superstiţioşi. Există mereu îndoială cu privire la bolile acestor oameni, dacă sunt autentice sau nu. Sunt oameni şi astăzi care merg la vindecători credincioşi şi cred că astfel vor fi vindecaţi. O altă întrebare este dacă rămân vindecaţi în continuare. Eu cred că Domnul Isus Hristos poate vindeca și astăzi la fel cum a vindecat şi la scăldătoarea de la Betesda – chiar și atunci și acolo, oamenii nu erau vindecaţi de o apă tulburată, ci de puterea lui Dumnezeu.
Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani. (Ioan 5:5)
Din mulțimea prezentă acolo, ni se atrage atenţia asupra unui singur om. Nu ştim de când venea la scăldătoare, dar știm că era infirm de 38 de ani, şi se pare că se mişca foarte greu. Eu aş spune că el reprezenta cazul cel mai dificil dintre toţi acei bolnavi – pentru că era și grav bolnav, și singur: nimeni nu-l ajuta. Gândiţi-vă cât de frustrant era pentru bietul om să fie mereu în urma celorlalţi. Chiar dacă nu fusese în toți anii aceștia la scăldătoare, sigur era prezent de niște ani buni. Aproape sigur avea mai mult de 38 de ani, şi poate că starea lui era rezultatul vreunui păcat (în versetul 14, Domnul Isus îi spune: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.”) Ni-l putem imagina pe bietul om zăcând acolo neajutorat şi aşteptând să se mişte apa. Tot spera ca, în vreun fel, să poată ajunge vreodată primul în apă. Dar trăise într-o continuă dezamăgire, iar starea lui se pare că se agrava, pentru că de fiecare dată alții ajungeau în apă înaintea lui. Ce chin: să așiști de-a lungul timpului la o mulțime de vindecări... și tu să rămâi bolnav, tot mai bolnav și cu tot mai puține șanse de însănătoșire!
Domnul Isus ştia situația și agonia prelungită a omului acestuia, și Se apropie de el:
Isus, când l-a văzut zăcând şi fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6)
Mi se pare genul de întrebare aproape deplasată. Cum să nu vrea orice bolnav să fie vindecat?! Dar Domnul pune această întrebare din două motive. Primul este acela de a aduce speranţa în sufletul acestui om. Cazul lui era unul fără speranţă, iar eu sunt înclinat să cred că lumina speranţei nu mai strălucea în sufletul lui, era disperat. Deci e un fel de a-i spune: „Mai crezi că poți fi vindecat?” În al doilea rând, şi cel mai important, Isus dorea să-l facă pe acest om să-şi mute privirea de la scăldătoare. Isus voia să-l facă să privească la El. Cred că bolnavul acesta nu băga niciodată de seamă cine venea acolo. Nu privea niciodată altceva decât scăldătoarea la care dorea atât de mult să ajungă. Domnul Isus îl uimeşte deci cu întrebarea: „Vrei cu adevărat să fii vindecat?” Cred că omul s-a uitat intrigat spre Domnul. Cine ar pune o astfel de întrebare? Răspunsul lui a fost: „Sigur că vreau să fiu vindecat. Dar problema mea e că nu am pe cineva să mă împingă în apă!”
Mulţi oameni sunt și azi în situaţia acestui om care se uită la acel bazin şi aşteaptă să se întâmple ceva. Îndrăznesc să afirm că toți suntem în această situaţie. Aşteptăm. Gândiţi-vă la toţi oamenii din biserici care aşteaptă ceva nemaipomenit, care aşteaptă emoţii extraordinare, care să-i facă să se simtă deosebit. Alţii amână decizia cu privire la Hristos, și nu doresc să se întoarcă la El decât pe măsură ce simt ceva unic, sau li se întâmplă ceva extraordinar. Un alt grup numeros este format din oameni preocupaţi de afaceri, care aşteaptă să se întâmple ceva astfel încât ei să se îmbogăţească rapid. Am fost pastor în Texas, într-o zonă petrolieră şi am cunoscut oameni care stăteau şi se uitau la un puţ secat. Nu exista apă care se tulbura, sau altceva, era secat. Îşi doreau ca aceste puţuri să devină foraje petroliere, şi aveau ochi numai pentru lumea materială. Din cauza acestui aspect, L-au pierdut din vedere pe Isus Hristos. Alții se uită spre câte-o mare personalitate. Au auzit despre viaţa şi experienţele cuiva şi îşi doresc să se întâmple şi în viaţa lor ceva similar. Dar sunt condamnaţi la dezamăgire profundă. Am vorbit cu oameni din toate aceste categorii. Toţi aşteaptă cu ochii ţintă spre un lucru anume. Din păcate, ei stau cu ochii îndreptaţi în direcția greșită și asupra lucrurilor neimportante, sau asupra persoanelor nepotrivite, sau asupra unor evenimente interpretate eronat. Vreau să vă întreb: Aşteptaţi ceva sau pe cineva anume în această perioadă? Dacă mi-aţi spune despre ce este vorba, aş putea să vă scriu biografia! Tesalonicenii se întorseseră de la idoli pentru a sluji Dumnezeului celui viu și adevărat (vezi 1 Tes. 1:9). Ei şi-au întors privirile invers: de la lucrurile din jurul lor, către Domnul Isus Hristos! Așa ar trebui să facem și noi!
Sunt convins că acest paralitic a fost șocat auzind că îi pune cineva o astfel de întrebare... dar reacționează totuși respectuos:
„Doamne”, I-a răspuns bolnavul, „n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi, până să mă duc eu, se coboară altul înaintea mea.” (Ioan 5:7)
Ce poveste tristă! Acest om sărac, neajutorat, deznădăjduit şi singur spune, de fapt, următorul lucru: „Dacă vreau să mă fac sănătos? Sigur că da. Dar nu am pe nimeni să mă ducă în apă. Vrei să mă duci Tu în apă?“ Domnul Isus nici nu Se gândise să-l ducă în apă. El voia dimpotrivă să-l îndepărteze de apa şi de scăldătoarea aceea. Ceva se întâmplă întotdeauna când cineva îşi aţinteşte privirea asupra lui Isus – ca omul acesta...
„Scoală-te ”, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umblă.” (Ioan 5:8)
Practic, Domnul Isus poruncește bolii să-și ia tălpășița! Iar bolnavului, să-şi ia patul şi să umble. Venise timpul să cedeze altcuiva locul său de lângă scăldătoare, și să renunțe la așternutul pe care zăcuse – pentru că boala nu va mai reveni!
Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat. Iudeii ziceau deci celui ce fusese vindecat: „Este ziua Sabatului, nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul.” El le-a răspuns: „Cel ce m-a făcut sănătos mi-a zis: ‘Ridică-ţi patul şi umblă.’” Ei l-au întrebat: „Cine este omul acela care ţi-a zis: ‘Ridică-ţi patul şi umblă’?” Dar cel vindecat nu ştia cine este, căci Isus Se făcuse nevăzut din norodul care era în locul acela. (Ioan 5:9-13)
În continuare, apar în prim-plan super-religioșii, care îl acuză pe om că s-a lăsat vindecat, și și-a purtat patul, în ziua de sabat. Dar aceasta era dovada vindecării sale! Vă imaginaţi ce ridicoli erau aceşti conducători religioşi, în supărarea lor cauzată de o minune săvârșită într-o zi specială?! Iar Domnul Isus va găsi, până la momentul desemnat de Tatăl, maniera miraculoasă de a scăpa din mijlocul mulţimii... pentru că omul vindecat nu ştia cine-i era binefăcătorul!
După aceea, Isus l-a găsit în Templu şi i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.” Omul acela s-a dus şi a spus iudeilor că Isus este Acela care-l făcuse sănătos. Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Isus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului. (Ioan 5:14-16)
Iată ce se întâmplase în realitate: Domnul i-a vindecat trupul la Betesda, şi i-a vindecat şi sufletul în Templu. Păcatul îi provocase nenorocirea... Mai întâi, omul acela a primit sănătate pentru trupul Său, pentru ca mai apoi să-i fie însănătoşit şi sufletul. Și sigur că a fost curios să-L cunoască pe Isus... astfel că mai apoi a putut spune şi altora cine era Cel care-l vindecase. Bietul slăbănog deznădăjduit zăcea cu ochii fixați la scăldătoare, aşteptând să se facă bine... până-n ziua în care Isus, Mielul lui Dumnezeu, a trecut pe acolo şi l-a văzut. Apoi, omul L-a văzut pe Isus! Omul cel neputincios L-a întâlnit pe Omul cel Atotputernic. Lucrul care mă uimeşte pe mine este acela că acolo se afla o mare mulţime de oameni... care au rămas acolo nevindecaţi. Astăzi suntem înconjuraţi de o mulţime de oameni care nu sunt mântuiţi. Nu vrea Isus să-i mântuiască? Sigur că vrea! Dar ei nu privesc la El. De ce? Pentru că aşteaptă pur şi simplu să se întâmple ceva, să apară cineva...
Cum am spus, acest incident i-a aţâţat pe toţi potrivnicii lui Isus. (Când Ioan spune „iudeii”, se referă la conducătorii religioşi.) Acesta este punctul în care încep să-L urmărească, să-L ponegrească, să-L persecute și să caute motiv să-L omoare pe Isus.
Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu, de asemenea, lucrez.” (Ioan 5:17)
După ce omul a ajuns în groapa păcatului, Domnul Isus şi Dumnezeu Tatăl nu au mai avut odihnă în ziua de sabat. Deşi Dumnezeu S-a odihnit după ce a creat universul fizic, după căderea omului în păcat nu S-a mai odihnit, pentru că omenirea decăzuse teribil, și fiecare izbăvire cerea timp, efort, energie, resurse, neodihnă...
Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea, astfel, deopotrivă cu Dumnezeu. (Ioan 5:18)
Și aceşti oameni nu s-au lăsat până nu L-au văzut pe Isus răstignit pe cruce. Dar mai e destul din această Evanghelie până atunci. Ne oprim, să ne regăsim sănătoși data viitoare!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.