Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, în parcursul nostru perseverent al Cuvântului scris al lui Dumnezeu ne regăsim acolo unde ne-am despărțit data trecută – vă salutăm la reîntâlnirea noastră și apreciem interesul pentru înaintare împreună... nu va trece neobservat, nu va rămâne fără efect!
Episodul precedent – consacrat cap. 20 din cartea Numeri – ne-a prezentat punctul terminus al alergării celor trei lideri proeminenți ai evreilor – frații Maria, Aaron și Moise... primii doi chiar își găsesc sfârșitul (la extremitățile capitolului), iar cârtirea poorului redată în primele versete conduc la o ieșire necontrolată a lui Moise – cel mai blând om d epe fața pământului! – care va atrage după sine interdicția de a intra în țară, rostită și împlinită în dreptul lui Moise de Iahweh Însuși. Este un bun prilej și pentru noi să reflectăm neîncetat și să avem în vedere iminența propriului sfârșit, și în consecință să nu întârziem să abordăm îndreptările sau schimbările necesare în acest sens! Oricât am fi de activi sau (dimpotrivă) de neimplicați, nimeni și nimic nu ne va absolvi de ascultarea poruncilor și împlinirea planului lui Dumnezeu în ce ne privește pe fiecare! Așa cum, pe de altă parte, nici o (s)cădere nu trebuie să compromită alergarea noastră ori, mai rău: să pună capăt umblării cu Domnul, prin Duhul! Iar dacă ne gândim că totuși decizia lui Dumnezeu pentru Moise a fost prea drastică – să nu uităm că Dumnezeu nu pedepsește cu plăcere, nu uită slujirea/credincioșia alor săi, dar nici nu poate lăsa nepedepsite necredința și neascultarea lor – desigur, nu în planul veșniciei, ci al existenței acesteia, în care păcatul suscită nu arareori un preț de plătit, chiar dacă a fost tratat cu pocăință și iertare!
Așadar, capitolul 20 ne-a mutat la finalul celor 38 de ani de rătăciri prin pustie, ca și cum Duhul lui Dumnezeu a decis să nu ne spună nimic despre această perioadă de cernere și trecere pentru toți maturii ce ieșiseră din Egipt și ajunseseră repede în pragul Canaanului; dar ezitarea și cârtirea lor, necredința și groaza iscate de raportul iscoadelor L-au determinat pe Dumnezeu să-i întoarcă în deșert, pentru ca acolo să fie îngropați pentru răzvrătirea și nemulțumirea lor... și-n acest timp, pruncii lor să crească, și să-i înlocuiască!
Așadar, pribegirea ia sfârşit odată ajunși din nou la Cades – dar „plămădeala” joacă feste poporului, care nu poate să nu-și dea în petic – și se răzvrătesc și cârtesc din nou! Domnul nu-i prăpădește, ci îi satură cu apă din stânca lovită, și-i tratează cu aceeași răbdare pe care o avusese și față de părinții lor... În uma eșecului tratativelor cu Edom – căruia-i ceruse permisiunea să-i traverseze ținutul, ca să scurteze drumul spre Canaan – Israel e nevoit să facă un lung ocol spre sud și est, iar la muntele Hor poporul își ia adio și-l jelește pe Aaron! Apoi își continuă marșul ocolitor, înspre Ețion Gheber...
Capitolul de față va consemna atât primele lor victorii militare, cât și o nouă repriză de cârtire, care va avea drept consecință şerpii înfocaţi şi şarpele de aramă – imagine folosită de Domnul Isus ca să ilustreze bunătatea mântuitoare a lui Dumnezeu și să anunțe propria Sa crucificare. Iată ce vom parcurge deci în următoarele minute...
Împăratul Aradului, un canaanit, care locuia la miazăzi, a auzit că Israel vine pe drumul Atarim. El s-a luptat împotriva lui Israel şi a luat mai mulţi prinşi de război. Atunci Israel a făcut Domnului o juruinţă şi a zis: „Dacă vei da pe poporul acesta în mâinile mele, îi voi nimici cu desăvârşire cetăţile.” Domnul a auzit glasul lui Israel şi a dat pe canaaniţi în mâinile lui. Israeliţii i-au nimicit cu desăvârşire, pe ei şi cetăţile lor; şi locul acela l-au numit Horma. (Numeri 21:1-3)
Aceasta este prima victorie (de la bătălia lor cu Amalec, la scurt timp după ce plecaseră din Egipt) din marşul prin pustie. Amaleciții și canaaniții îi măcelăriseră pe evreii neascultători tot la Horma, cu 38 de ani în urmă... acum Iahweh îngăduie o revanșă totală – și pentru că au lucrat/luptat împreună cu (ținând cont de) bunăvoința divină!
Vine însă și momentul plecării, așa că de la muntele Hor au trebuit s-o ia spre Marea Roşie, având în vedere că nu puteau trece prin ţinutul Edomului... Pe ruta ocolitoare, probabil că drumul a fost anevoios, așa încât destul de repede oamenii devin tot mai descurajați... În starea lor avansată de nemulțumire, încep să se plângă şi să se vaite şi să cârtească. Din păcate, asemenea stări ne caracterizează adesea și pe mulţi dintre noi, astăzi... Când viaţa devine un pic mai dificilă, începem să ne plângem şi să cârtim... să nu-i judecăm deci prea aspru pe evreii aceștia, care cărau după ei și agitatorii din Egipt!
Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie, ca să ocolească ţara Edomului. Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.”(Numeri 21:4-5)
Avem de-a face deci cu o nouă (a opta, şi ultima) cârtire a poporului Israel (îndrăznesc să nuanțez: ultima menționată în fascicolul acesta biblic!) Israel cârtește din nou, tot cu privire la resurse – de astă dată însă în ce privește hrana. Vă veţi aminti că adunătura de oameni era fermentul care determina majoritatea vociferărilor și cârtirilor, și ei mai veniseră cu nemulțumirea legată de mană și mai devreme în timpul marşului (cap. 11). Dar mana era o miraculoasă, dietetică, hrănitoare și accesibilă hrană cerească, apropo. Dumnezeu le va reaminti în cartea Deuteronomul – între altele – că în timpul peregrinărilor îndelungate picioarele nu li s-au umflat. Un doctor misionar în Filipine îmi spunea că o dietă deficitară, nepotrivită sau nesănătoasă, va avea diverse consecințe grave în planul sănătății – între altele: boala beriberi și umflarea picioarelor. Deci prin mana aceasta unică și mereu proaspătă (trimisă zilnic din cer) ei primeau nutriţia corespunzătoare... pe lângă că era un fel de mâncare gratis, garantat, generos și gustos! Şi totuşi, ei se plâng...
Dar întotdeuana vor exista oameni care se vor plânge – până și de cozonac sau friptură! Vor dori un hamburger, sau iaurt – pentru varietate! Este surprinzător cât de la îndemână ne este să ne văităm, şi mai ales să ne plângem despre lucrurile pe care nu le putem controla, și pentru care-L învinovățim pe... Dumnezeu! Cât am fost păstor, am avut mereu de-a face cu oameni care se plângeau cu privire la locurile din biserică. Dar pe de altă parte am aflat că aceiași n-aveau nicio problemă să meargă la meciurile de fotbal şi să stea ore-ntregi pe băncile dure sau scaunele inconfortabile de pe stadion, fără să se plângă! Acum trebuie să recunosc că ascultându-mă pe mine predicând au avut mai mult timp să observe scaunele... Dar nu este inadmisibil cum ne comportăm și cât ne văităm şi ne plângem înaintea lui Dumnezeu? De câte ori I-am mulțumit, în schimb, și cât de mult ne-am bucurat de prezența Lui, și de bunătatea Lui faţă de noi?!
Sincer, cred că și Dumnezeu ajunge să Se sature de tot acest comportament cârtitor. Ei spuneau de fapt că sufletele lor urăsc mana... ajunseseră să se scârbească de ea, n-o mai doreau... Și-L învinuiesc pe Dumnezeu că i-a adus în pustie, și că le dorește și lor moartea – precum părinților lor! Ei bine, la răstimpuri Dumnezeu reacționează – așa de pildă, acum: sătul de plângerile lor, ca să-i trezească și pentru ca să nu îngăduie ca să ajungă și ei unde ajunseseră părinții lor – la păcatul cu voia! – Iahweh decide să intervină și să-i judece pe loc pentru nerăbdarea și ingratitudinea lor!
Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel. Poporul a venit la Moise şi a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca să depărteze de la noi aceşti şerpi.” Moise s-a rugat pentru popor. (Numeri 21:6-7)
Ei sunt acum gata să recunoască că au păcătuit împotriva Domnului şi împotriva lui Moise; strigă „Am păcătuit!” – ceea ce putem spune că era o noutate! Dar
Vedeţi, aceasta este problema cu mulţi oameni astăzi. Ei vor să pornească cu Dumnezeu ca şi membrii ai bisericii, asemenea unei fetiţe drăguţă sau a unui băiat. Noi toţi trebuie să pornim cu Dumnezeu ca păcătoşi. Singura cale în care Dumnezeu va porni cu noi este ca şi păcătoşi. Vedeţi, Hristos a murit pentru păcătoşi şi El iubeşte păcătoşii. Dacă nu poţi intra în acea categorie, atunci Hristos nu este pentru tine. El a venit pentru păcătoşi.
Aceşti oameni vor trebui să-şi dovedească credinţa, deoarece ei nu au fapte bune. Ei nu pot veni înaintea lui Dumnezeu cu promisiunea că de acum încolo vor fi buni, deoarece nu vor fi buni. Dar ei pot să creadă în Dumnezeu, şi Dumnezeu îi va lăsa să vină la El prin credinţă.
Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă, trăia. (Numeri 21:8-9)
Vedeţi, există o lecţie minunată aici. Ca să aibă valoare și efect, pocăința lor trebuia dublată de credință! Iar Domnul creionează magistral cadrul pentru asta: ei trebuiau să privească şarpele de aramă, şi trebuiau să privească încrezători, cu credinţă. De fapt, ei nici nu s-ar fi uitat dacă nu aveau credinţă. Cu mintea, știm (și ei la fel!) că a privi la un șarpe de bronz atârnat de o prăjină n-are cum să oprească efectul veninului mușcăturii! Pot să-mi imaginez foarte bine cum destui oameni vor fi spus că asta era o prostie! Ar fi vrut altceva, ceva mai palpabil decât doar să se întoarcă şi să privească un şarpe de aramă ridicat într-o prăjină, ca să fie văzut de departe... Dar, bineînţeles, acela care – mușcat de șerpii ce continuau să fojgăie – nu se întorcea să privească şarpele de aramă, murea! Minunea (făcută de Dumnezeu!) trebuia activată/declanșată de actul credinței – ochii ridicați spre șarpele de aramă, după porunca lui Dumnezeu dată prin Moise...
Cred că nu e nevoie să ne dăm cu presupusul – semnificaţia acestei lecţii este destul de clară pentru noi. Când – peste un mileniu și jumătate – Domnul Isus vorbea cu Nicodim într-o noapte târzie, El a rostit cunoscutele cuvinte: „...după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:14-16)
Cum a fost Fiul omului înălţat? Pe o cruce, veţi spune... Da, dar El murea pe crucea lui Baraba, iar Baraba fusese un hoţ şi un criminal. Baraba era vinovat şi merita moartea. Isus nu era vinovat de nimic, nu săvârșise niciodată nicio călcare de lege! Dar Domnul nostru S-a făcut păcat pentru noi. Pe acea cruce, El nu doar că a luat locul lui Baraba, dar a luat locul meu şi al tău... luând asupra Lui toate păcatele tuturor oamenilor din toate timpurile și locurile! Dumnezeu a lăsat să se întâmple acest lucru pentru că ne iubeşte. Dar Dumnezeu nu ne putea mântui doar declarând că ne iubește! Cuvintele pe care le-am citat mai devreme nu ne spun că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât a mântuit lumea... Sau, da – așa a făcut, dar nu-i atât de simplu! În dragostea Sa practică, și-n dreptatea Sa neștirbită, Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, arătând cât și cum a iubit de fapt omenirea! Acum, ceea ce îţi cere Dumnezeu să faci, prietene, este să priveşti spre crucea înălțată precum șarpele de aramă din pustie – şi să trăieşti. Priveşte la Hristos! El este Cel care îţi ia locul acolo. Este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! Tu eşti un păcătos şi meritai să mori – dar nu vei muri, dacă crezi... Hristos nu merita să moară... dar a murit – din ascultare față de Tatăl... și din dragoste pentru tine!
Citim deci că şarpele de aramă a fost făcut, instalat... iar cei care s-au uitat la el au trăit. Cei care nu s-au uitat au murit!
La fel este şi astăzi – simplu: fie priveşti la Hristos ca la Mântuitorul tău, deoarece eşti un păcătos, fie – nu o faci! Dar dacă nu faci acest lucru, indiferent de câte ori ai fost la biserică, sau câte fapte bune ai făcut, indiferent dacă te-ai botezat și ai participat la nu știu câte sute sau mii de ceremonii, câtor bisericii te-ai alăturat, sau cine se întâmplă să fie tatăl sau mama ta – eşti un păcătos pierdut, sortit iadului! Trebuie să priveşti la Domnul Isus Hristos! Asta-i tot! Este atât de simplu... Şi este atât de complicat! Ce probleme-și fac oamenii astăzi. Ar prefera mai degrabă să privească la ei înşişi şi la faptele lor bune, sperând că propriile lor fapte bune îi vor putea mântui, cumva... Este-atât de dificil pentru oameni să recunoască că sunt păcătoşi şi să privească la Hristos şi să se încreadă în El.
Ne-ntoarcem în cartea Numeri, unde narațiunea se accelerează dintr-o dată, textul devenind aproape un jurnal de călătorie, nu lipsit pe alocuri de poezie, cum vom remarca imediat. Ai zice că Însuși Iahweh S-ar grăbi să aducă poporul pocăit mai aproape de ospețele din „țara unde curge lapte și miere”:
Copiii lui Israel au plecat şi au tăbărât la Obot. Au plecat din Obot şi au tăbărât la Iie-Abarim, în pustia din faţa Moabului, spre răsăritul soarelui. De acolo au plecat şi au tăbărât în valea Zered. (Numeri 21:10-12)
Poporul Israel merge acum mai departe. Au ajuns la râul Arnon, pe care îl poţi marca pe harta ta.
De acolo au plecat şi au tăbărât dincolo de Arnon, care curge prin pustiu, ieşind din ţinutul amoriţilor; căci Arnonul face hotarul Moabului, între Moab şi amoriţi. De aceea se zice în Cartea Războaielor Domnului: „Vaheb în Sufa, șuvoaiele Arnonului și scurgerile şuvoaielor care se întind înspre Ar şi se ating cu hotarul lui Moab.” (Numeri 21:13-15)
După acest citat din misterioasa Carte a războaielor Domnului, se reia consemnarea itinerarului poporului ce-și continuă înaintarea... Ceva asemănător acestei relatări vom mai întâlni în cap. 33, unde Moise redă sec toate popasurile copiilor lui Israel, de la ieșirea din Egipr până în câmpia Moabului.
De acolo s-au dus la Beera. La această fântână, Domnul a zis lui Moise: „Strânge poporul şi le voi da apă.” (Numeri 21:16)
Pentru a preîntâmpina alte derapaje ale poorului, și pentru a le arăta că nu-I face plăcere să-i chinuie, Iahweh Își adapă turma cu generozitate și din proprie inițiativă! Ascultaţi acum cât de diferit sună totul... E practic pentru prima oară când poporul înalță spre cer un cântec de laudă şi mulţumire. Ei tot cântaseră în gamele minore ale jalei blues-urile deşertului şi ale vaietelor. Acum însă e ca și cum am auzi corul Aleluia de Handel!
Atunci a cântat Israel cântarea aceasta: „Ţâşneşte, fântână! Cântaţi în cinstea ei! Fântâna pe care au săpat-o căpeteniile, pe care au săpat-o mai marii poporului, cu toiagul de cârmuire, cu toiegele lor!” Din pustiul acesta s-au dus la Matana; din Matana, la Nahaliel; din Nahaliel, la Bamot; din Bamot, la valea din câmpia Moabului, în vârful muntelui Pisga, care caută spre pustiu. (Numeri 21:17-20)
Ei îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru măsurile pe care le luase pentru ei, și pentru îndurarea și bunătatea arătate prin îndestularea cu apă. Căpeteniile au săpat fântâni şi mai marii poporului au săpat. Aici descoperim capitalul şi munca aliindu-se într-un scop comun!
Israel a trimis soli la Sihon, împăratul amoriţilor, ca să-i spună: „Lasă-mă să trec prin ţara ta; nu vom intra nici în ogoare, nici în vii şi nu vom bea apă din fântâni; vom ţine drumul împărătesc, până vom trece de ţinutul tău.” Sihon n-a îngăduit lui Israel să treacă prin ţinutul lui. Sihon a strâns tot poporul şi a ieşit înaintea lui Israel, în pustie. A venit la Iahaţ şi s-a luptat împotriva lui Israel. (Numeri 21:21-23)
După modelul tratativelor precedente – deși nereușite – cu Edom, Israel îi cere acum lui Sihon, împăratul Amoriţilor, permisiunea de a trece prin ţinutul lui. Dar răspunsul este identic – Sihon refuză şi îşi adună o armată împotriva lui Israel. Doar că de data aceasta, cu experiența îmbogățită și curajul alimentat de biruința categorică împotriva împăratului Aradului, (Numeri 21:24)
Israel l-a bătut cu ascuţişul sabiei şi i-a cucerit ţara de la Arnon până la Iaboc, până la hotarul copiilor lui Amon; căci hotarul copiilor lui Amon era întărit.
Bineînțeles însă că Dumnezeu este Cel care dă alor Săi biruinţa deplină asupra lui Sihon! Dar consemnarea nu se reduce la a menționa biruința deplină a lui Israel asupra amoriților, ci adaugă un scurt excurs istoric:
Israel a luat toate cetăţile acelea şi s-a aşezat în toate cetăţile amoriţilor, în Hesbon şi în toate satele de prin împrejurimi. Căci Hesbonul era cetatea lui Sihon, împăratul amoriţilor. El pornise cu război împotriva împăratului dinainte al Moabului şi-i luase toată ţara până la Arnon. De aceea zic poeţii: „Veniţi la Hesbon! Să se zidească din nou şi să se întărească cetatea lui Sihon. Căci a ieşit un foc din Hesbon, O flacără din cetatea lui Sihon, Şi a mistuit pe Ar-Moab, Pe locuitorii înălţimilor Arnonului. Vai de tine, Moab! Eşti pierdut, poporul lui Chemoş! El a făcut pe fiii lui fugari, Şi pe fetele lui le-a dat roabe Lui Sihon, împăratul amoriţilor. Noi am aruncat cu săgeţile asupra lor: Din Hesbon până la Dibon totul este nimicit; Am pustiit până la Nofah, Care se întinde până la Medeba.” (Numeri 21:25-30)
Avem aici de-a face și cu o demonstrație de măiestrie stilistică, o mostră de literatură ebraică ca ieșită de sub pana unui scriitor iscusit – o țesătură neobișnuită de poezie și cronică, din care reiese atât vitejia poporului, cât și determinarea sa de a înainta și de a lua în stăpânire cu îndrăzneală țara în care-i adusese Iahweh:
Israel s-a aşezat astfel în ţara amoriţilor. Moise a trimis să iscodească Iaezerul. Au luat satele care ţineau de el şi au izgonit pe amoriţii care erau în ele. Au schimbat apoi drumul şi s-au suit pe drumul care duce la Basan. Og, împăratul Basanului, le-a ieşit înainte, cu tot poporul lui, ca să lupte împotriva lor la Edrei. (Numeri 21:31-33)
La scurtă vreme după ce au preluat teritoriul amorit, avem de-a face cu un deja vu: precum Sihon, suveranul amorit, și împăratul Basanului Og iese să lupte împotriva lui Israel – fără să știe însă că prezența și intervențiile lui Iahweh începuseră să încline decisiv balanța în favoarea poporului Său!
Domnul a zis lui Moise: „Nu te teme de el, căci îl dau în mâinile tale, pe el şi tot poporul lui şi toată ţara lui; să-i faci cum ai făcut lui Sihon, împăratul amoriţilor, care locuia la Hesbon.” Şi ei l-au bătut, pe el şi pe fiii lui şi tot poporul lui, de n-au lăsat să scape unul măcar, şi au pus mâna pe ţara lui. (Numeri 21:34-35)
Domnul îi confirmă lui Moise că și Og, împăratul Basanului, va avea aceeași soartă ca Sihon. Așa că – dinamizați de promisiunea ajutorului divin – Israel repetă biruința... şi intră și în posesia regiunii Basan.
Odată cu aceste cuceriri, Moise așază tabăra lui Israel în șesurile Moabului, dincolo de Iordan (pe malul estic), în fața Ierihonului. Israel urma să rămână aici până când sub conducerea lui Iosua aveau să traverseze Iordanul și să cucerească Ierihonul, și apoi țara promisă. Noi rămânem cu modelul soteriologic/mântuitor așezat aici: pentru a beneficia de promisiunea divină, trebuie să-ți recunoști păcatul și să te desparți de el (pocăință) și să aplici practic soluția Domnului (care înseamnă un act de credință și ascultare). Avem viața veșnică doar dacă credem că Isus este Hristosul – Fiul lui Dumnezeu care a murit și-a înviat (și mijlocește!) pentru fiecare dintre noi!
Spre El vom privi cu ochii credinței, răsfoind paginile Scripturii și-n episoadele viitoare ale acestui program! Deocamdată, bun rămas!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, înaintăm dimpreună cu poporul ales – ei spre țara atribuită de Iahweh, noi – în Cuvântul lui Dumnezeu care le înregistrează tribulațiile și devenirea ca națiune, inclusiv așezarea în teritoriul promis. Am ajuns în capitolul 22, primul dintr-o serie de trei consecutive alocate unui personaj foarte controversat: prorocul Balaam.
Ca să contextualizăm din nou acest episod întins pe parcursul a trei capitole, reamintesc că centrul de greutate al cărții Numeri este răzvrătirea și împotrivirea lui Israel din cap. 14, care – indus în eroare de raportul a zece din cele 12 iscoade trimise în Canaan, nevrând să asculte de Caleb și Iosua – decide să se întoarcă, în loc să intre și să cucerească țara. Dumnezeu Se mânie, și le îngăduie să se întoarcă, doar ca să rătăcească 38 de ani prin deșert, până la pieirea acelei generații cârtitoare. Practic, primele 14 capitole pregătesc momentul de rebeliune de la Cades-Barnea, iar următoarele 10-11 capitole îi descriu consecințele. Abia de la cap. 26 și până la sfârșitul cărții Numeri ni se va arăta cum Dumnezeu Se va ocupa de noua generație, acordându-i șansele revirimentului.
Capitolele 22-24 conțin istoria cu Balaam, iar cap. 25 va reda o tragică stare de fapt: cursa în care au fost atrași israeliții – și pentru care vor plăti din nou un greu tribut de vieți omenești. Vom vedea pe parcursul acestor capitole că narațiunea se focalizează din spațiul vieții religioase evreiești în spațiul religiei popoarelor cu care Israel începea să aibă de-a face – Balaam fiind un exponent al acestui spațiu idolatru, după cum vom înțelege foarte bine... O mențiune importantă trebuie făcută de la bun început, chiar dacă nu e decât o repetiție: în VT, doi sunt termenii folosiți cu precădere pentru divinitate: Elohim, tradus Dumnezeu, un plural de calități divine, este și un termen generic pentru desemnarea divinității celei mai importante a unei țări, națiuni, popor... iar tetragrama YHWH, articulată Iahweh, tradusă prin Domnul, este Elohim al lui Israel.
Desigur, văzătorul/ghicitorul Balaam – personaj principal al acestui pasaj biblic – era familiarizat cu aceste denumiri, precum și cu numele și caracteristicile zeităților principalelor religii și neamuri din acele zone și timpuri. Profetul acesta apare pe pagina Scripturii ca unul dintre acele persoane ciudate destul de greu de cuprins în câteva cuvinte, greu de înțeles și de încadrat corespunzător, fiind un cumul de trăsături pozitive evidente, dar și negative, mai periculoase fiind cele subtile, neevidente. Aş vrea să cred că îl vom schița cât mai corect!
Cuvântul lui Dumnezeu consemnează, fără exagerare, mii de personaje. În mod obișnuit, Duhul Sfânt ne oferă imagini destul de clare ale caracterului lor, uneori în doar câteva cuvinte... Dar există şi excepţii – clarificări care întârzie, și care nu oferă destulă lumină asupra altor câtorva personaje, ale căror trăsături caracteristice nu-s ușor de prins în câteva cuvintea. Poate că inspirația Duhului Sfânt face că autorii umani să nu-i acuze până la caricatural, astfel de persoane fiind mai degrabă decât caractere complexe niște indivizi deformaţi şi diformi. Între ei, citez pe Cain și pe Esau, pe Samson și pe Saul, pe Absalom sau pe acest bărbat Balaam. Nu ştiu sigur cum să îi înţeleg. Apoi în Noul Testament e de neuitat acel tânăr bogat care a venit la Hristos. S-o fi întors el oare înapoi la Hristos? Desigur, nu-l putem omite pe Iuda. Cine îl poate înţelege? Sunt sigur că mulţi i-am pus deja ștampila de „pierdut”, dar putem uita oare că a fost o persoană care l-a urmat pe Domnul nostru timp de trei ani?! Nimeni nu a descoperit că era un prefăcut, în afară de Însuşi Domnul Isus. Apoi este Dima – cel care părea atât de credincios şi totuşi, în cele din urmă, l-a părăsit pe apostolul Pavel „din dragoste pentru lumea aceasta”! Şi ce să mai zicem despre Anania şi Safira? Cred că asemenea persoanje merită atenție sporită, pentru a înțelege bine resorturile lăuntrice care i-au manipulat, ca să nu ne trezim că ajungem să le repetăm experiențele și destinul!
Balaam este unul dintre aceste personaje enigmatice şi dramatice (și pentru că va sfârși tragic!) Un scriitor afirma că el este cel mai ciudat dintre personajele Scripturii. Alții dimpotrivă îl consideră a fi un profet adevărat al lui Dumnezeu. Alții îl consideră un profitor religios. L-a căutat și ascultat oare cu adevărat Balaam pe Dumnezeu? A fost sincer, sau s-a prefăcut? A fost un înșelător, un mincinos, sau doar o victimă? Chiar i-a vorbit Dumnezeu, a comunicat Iahweh prin el, care nu era din poporul Său? Ei bine, vă las pe voi să judecaţi!
Unii poate ar fi de părere să nu-i acordăm prea multă atenție, să-l dăm deoparte... dar trebuie să observăm că în Cuvântul lui Dumnezeu i se acordă ceva importanţă. Va mai fi pomenit și-n următoarele cărți – Deuteronomul, Iosua.. apoi în Mica găsim scris: „Poporul Meu, adu-ţi aminte ce plănuia Balac, împăratul Moabului, şi ce i-a răspuns Balaam, fiul lui Beor, şi ce s-a întâmplat din Sitim până la Ghilgal, ca să cunoşti binefacerile Domnului!” (Mica 6:5) Mica le spune Israeliţilor că ar fi bine nu să-l uite, ci să nu îl uite! Ştiţi că se spune mai mult în Scriptură despre Balaam decât se spune despre Maria, mama Domnului Isus? I se alocă mai mult spațiu și mai multă atenție decât oricărui ucenic al Învățătorului Isus Hristos. Iar Noul Testament îl menţionează de trei ori, şi de fiecare dată în legătură cu apostazia: în 2 Petru 2:15 ni se spune despre calea lui Balaam. În Iuda ni se spune despre rătăcirea (sau greşeala) lui Balaam. În Apocalipsa 2:14 ni se spune despre învățătura (doctrina) lui Balaam.
Din capul locului trebuie precizat că acest Balaam era un profet din Mesopotamia, cu un renume considerabil. El avea în palmaresul său probabil unele rezultate. Era el cinstit? Probabil că ne vom putea răspunde singuri, și vom observa fiecare și alte dominante ale caracterului său – pe măsură ce-i citim împreună povestea, înainte de a-l evalua...
Copiii lui Israel au pornit şi au tăbărât în şesurile Moabului, dincolo de Iordan, în faţa Ierihonului. Balac, fiul lui Ţipor, a văzut tot ce făcuse Israel, amoriţilor. Şi Moab a rămas foarte îngrozit în faţa unui popor atât de mare la număr; l-a apucat groaza în faţa copiilor lui Israel. Moab a zis bătrânilor lui Madian: „Mulţimea aceasta are să înghită tot ce este în jurul nostru, cum paşte boul verdeaţa de pe câmp.” Balac, fiul lui Ţipor, era pe atunci împărat al Moabului. (Numeri 22:1-4)
Observaţi că Israel este gata să intre în ţară. Balac, împăratul Moabului, fusese martor la ce li se întâmplase lui Sihon regele amoriţilor şi lui Og împăratul Basanului. Poate că se frământa ce să facă pentru a nu le împărtăși soarta, și ca să scoată pe Israel din ţară. Să-i atace? Clar, nu prea ştia ce să facă. Aşa că s-a hotărât să apeleze la serviciile acestui profet.
El a trimis soli la Balaam, fiul lui Beor, la Petor pe Râua, în ţara fiilor poporului său, ca să-l cheme şi să-i spună: „Iată, un popor a ieşit din Egipt, acoperă faţa pământului şi s-a aşezat în faţa mea. Vino, te rog, să-mi blestemi pe poporul acesta, căci este mai puternic decât mine; poate că aşa îl voi putea bate şi-l voi izgoni din ţară, căci ştiu că pe cine binecuvântezi tu este binecuvântat şi pe cine blestemi tu este blestemat.” (Numeri 22:5-6)
El trimite după Balaam. Se pare că acest profet era bine cunoscut în toată ţara. Balac vrea să îl angajeze să vină şi să blesteme poporul Israel. Aceşti oameni năvăliseră în acea zonă de lângă Iordan şi Balac îi vroia afară din ţară. Mai precis, cred că de fapt Balac se temea nu atât de Israel, cât de Dumnezeul lui Israel – Iahweh... și spera ca prin blestemul lui Balaam să întrerupă relația dintre poporul evreu și Dumnezeul său cel Atotputernic, ba chiar să-i întoarcă pe unul împotriva celuilalt!
Bătrânii lui Moab şi bătrânii lui Madian au plecat, având cu ei daruri pentru ghicitor. Au ajuns la Balaam şi i-au spus cuvintele lui Balac. (Numeri 22:7)
El a trimis mesageri la Balaam ca să-i facă această propunere. Vedeţi, omul avea un renume. Solii i-au adus daruri, sau plata, pentru ghicitor. Balaam este un ghicitor. Balac îi oferă un preţ frumuşel acestui om prin solii săi. Probabil că i se va fi promis chiar mai mult, dacă blestemul se va dovedi eficient!
Balaam le-a zis: „Rămâneţi aici peste noapte şi vă voi da răspuns, după cum îmi va spune Domnul.” Şi căpeteniile Moabului au rămas la Balaam. (Numeri 22:8)
Este Iahweh – „Domnul” din afirmația lui Balaam. El pare să încerce cu sinceritate să se convingă de opinia lui Dumnezeu aici... și după cum vom citi imediat, el intră, după câte se pare, în legătură cu Dumnezeu. Acum observaţi:
Dumnezeu a venit la Balaam şi a zis: „Cine sunt oamenii aceştia pe care-i ai la tine?” Balaam a răspuns lui Dumnezeu: „Balac, fiul lui Ţipor, împăratul Moabului, i-a trimis să-mi spună: „Iată, un popor a ieşit din Egipt şi acoperă faţa pământului; vino, dar, şi blestemă-l; poate că aşa îl voi putea bate şi-l voi izgoni.” (Numeri 22:9-11)
Este demn de reținut ceea ce Dumnezeu îi comunică lui Balaam:
Dumnezeu a zis lui Balaam: „Să nu te duci cu ei; şi nici să nu blestemi poporul acela, căci este binecuvântat.” (Numeri 22:12)
Acesta este un răspuns foarte categoric şi practic. Nu este felul lui Dumnezeu să fie evaziv, sau ambiguu... Și la fel de clară și remarcabilă mi se pare și reacția acestui proroc – care nu era al lui Iahweh, dar cu care iată Dumnezeul evreilor dialoga:
Balaam s-a sculat dimineaţa şi a zis căpeteniilor lui Balac: „Duceţi-vă înapoi în ţara voastră, căci Domnul nu vrea să mă lase să merg cu voi.” Şi mai-marii Moabului s-au sculat, s-au întors la Balac şi i-au spus: „Balaam n-a vrut să vină cu noi.” (Numeri 22:13-14)
Balaam pare a fi un om sincer şi cinstit înaintea lui Dumnezeu. Dacă acesta ar fi fost sfârşitul poveştii, atunci chiar ar trebui să admit acest lucru despre el... dar se vede treaba că nu-l cunoaștem pe... Balac, care nu era probabil obișnuit să fie refuzat, și care nu se lasă cu una-cu două, mai cu seamă că e în joc nu doar prestigiul său, sau victoria în următoarea confruntare, ci însăși existența lor ca popor!
Balac a trimis din nou mai multe căpetenii mai cu vază decât cele dinainte. Au ajuns la Balaam şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Balac, fiul lui Ţipor: „Nu mai pune piedici, şi vino la mine; căci îţi voi da multă cinste şi voi face tot ce-mi vei spune; numai vino, te rog, şi blestemă-mi poporul acesta!” (Numeri 22:15-17)
Crezând că e doar o formă de negociere a lui Balaam, pasă-mi-te nemulțumit de onorariu, Balac plusează și-i oferă o plată mai bună... dar profetul rămâne pe poziție, de unde se vede că la momentul acela chiar punea preț pe ce-i spusese Dumnezeu:
Balaam a răspuns şi a zis slujitorilor lui Balac: „Să-mi dea Balac chiar şi casa lui plină de argint şi de aur, şi tot n-aş putea să fac niciun lucru, fie mic, fie mare, împotriva poruncii Domnului Dumnezeului meu. (Numeri 22:18)
Deci, degeaba au mărit ei plata, asta nu pare să-l convingă pe Balaam. El refuză... și pare foarte virtuos aici. Sunt gata să zic „Amin, slavă Domnului!” Dar mă răzgândesc... pentru că ce urmează arată că părerea și imaginea despre Balaam erau prea bune pentru a fi adevărate. Oare de ce o fi pomenit el în termeni atât de preciși despre „o casă plină de argint şi aur”? Nu cumva chiar se va fi gândit la așa ceva?! Deci pofta lui de câștig ușor și important începe să atârne la cântar... și contrabalansează temerea lui de Iahweh! Iată-l deodată apărându-ne avid după avere... și adăugirea de la finalul intervenției sale ne arată ce deja mintea lui este pornită în acea direcţie. Citim vers. 19:
Totuşi, vă rog, rămâneţi aici la noapte, şi voi vedea ce-mi va mai spune Domnul.” (Numeri 22:19)
Hei, despre ce este vorba aici, prieteni? Mie, mi se pare destul de evident... Vouă?! El avea deja un răspuns din partea lui Dumnezeu. Dacă chiar îl cunoștea pe Iahweh, știa că El nu glumește și nu-Și schimbă așa ușor hotărârea! Nu era nevoie de încă o noapte pentru răspunsul suplimentar și asigurător, din partea lui Dumnezeu. Îi spusese deja să nu se ducă... dar, vedeţi: acest om speră că Domnul va deschide un pic uşa, ca să poată el să-și proptească piciorul în deschizătură! Și dacă se va întâmpla asta... ei bine, vor fi șanse mari să obțină ce-și dorea!
Dacă toate astea vi se par interesante, aflați că pentru mine ele sunt mai degrabă tragice! Nu facem şi noi adeseori acelaşi lucru? Noi, predicatorii, facem uneori mare tam-tam despre chemarea lui Dumnezeu. Am auzit povestea unui predicator care a venit acasă şi i-a spus soţiei într-o zi: „Dragă tocmai am primit un telefon de la biserica din oraşul vecin. Acum ştii că este un oraş mai mare, mai bogat, cu biserică mai mare, cu mult mai mulţi membri, şi cu o sumedenie de oameni buni și bine situați pe-acolo... M-au chemat să fiu păstor acolo! Așa că mă duc sus să mă rog şi să aflu care este voia lui Dumnezeu pentru noi!” La care soția, emoționată și implicată, îi spune: „Vin şi eu să mă rog cu tine!” La care omul nostru îi răspunde: „Oh, nu... tu stai aici şi împachetează!” Vedeți, el deja se hotărâse, toată tevatura cu rugăciunea era formalism religios și fațadă pioasă!
Cam la fel, și bătrânul Balaam părea că se hotărâse să-și joace şi el cartea!
Acum observaţi ce se întâmplă. Dumnezeu nu face acest lucru doar pentru Balaam, El o face pentru mine şi pentru tine. Nu este bine, prieteni, dar Dumnezeu ne îngăduie să facem ce vrem să facem.
Dumnezeu a venit la Balaam în timpul nopţii şi i-a zis: „Fiindcă oamenii aceştia au venit să te cheme, scoală-te şi du-te cu ei; dar să faci numai ce-ţi voi spune.” (Numeri 22:20)
Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi spune: „Bine, înțeleg că ți-e greu să reziști... înțeleg că vrei să te duci... de fapt, știu că te vei duce! Dar dacă te duci, trebuie să spui ce vreau Eu să spui. Fii atent la aceasta.” Ceea ce avem aici este ceea ce cunoaştem drept voia permisivă a lui Dumnezeu. El ne îngăduie de multe ori să facem ceva asupra căruia noi insistăm, chiar dacă asta nu face parte din voia Lui constructivă, directă. Vă amintiţi că am văzut adesea asta la copiii lui Israel – că Dumnezeu le-a răspuns rugăciunilor și le-a împlinit cerinţele... dar cu prețul unor suferințe și pătimiri pe care acestea le-au atras, în sufletele și viețile lor. Uneori El ne îndeplineşte cererile noastre, dar trimite slăbiciune în sufletele noastre.
Balaam s-a sculat dimineaţa, a pus şaua pe măgăriţă şi a plecat cu căpeteniile lui Moab. Dumnezeu S-a aprins de mânie pentru că plecase. Şi Îngerul Domnului S-a aşezat în drum, ca să i Se împotrivească. Balaam era călare pe măgăriţa lui, şi cei doi slujitori ai lui erau cu el. Măgăriţa a văzut pe Îngerul Domnului stând în drum cu sabia scoasă din teacă în mână, s-a abătut din drum şi a luat-o pe câmp. Balaam şi-a bătut măgăriţa ca s-o aducă la drum. (Numeri 22:21-23)
El a primit răspunsul clar din partea lui Dumnezeu, dar nu i-a convenit. Dumnezeu îi dă voie să meargă, știind ce avea să facă... iar apoi, Dumnezeu trimite îngerul Său pentru a-l stopa... dar acest profet pare să-și fi pierdut brusc conştienţa de Dumnezeu și discernământul... nu mai are nici măcar instinctul sau orientarea animalului pe care călărea!
Îngerul Domnului S-a aşezat într-o cărare dintre vii, şi de fiecare parte a cărării era câte un zid. Măgăriţa a văzut pe Îngerul Domnului; s-a strâns spre zid şi a strâns piciorul lui Balaam de zid. Balaam a bătut-o din nou. Îngerul Domnului a trecut mai departe şi S-a aşezat într-un loc unde nu era chip să te întorci nici la dreapta, nici la stânga. (Numeri 22:24-26)
După cum se vede, Balaam era cât se poate de hotărât să ajungă la Balac.
Măgăriţa a văzut pe Îngerul Domnului şi s-a culcat sub Balaam. Balaam s-a aprins de mânie şi a bătut măgăriţa cu un băţ. Domnul a deschis gura măgăriţei, şi ea a zis lui Balaam: „Ce ţi-am făcut, de m-ai bătut de trei ori?” (Numeri 22:27-28)
Aceasta este cu siguranţă o minune. Dumnezeu foloseşte uneori astfel de metode pentru a-Și transmite mesajul. Un om duhovnicesc a spus odată că a fost o minune în ziua lui Balaam când o măgăriţă a vorbit şi este o minune astăzi când cineva tace. Aceasta este probabil adevărat.
Balaam a răspuns măgăriţei: „Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă aş avea o sabie în mână, te-aş ucide pe loc.” Măgăriţa a zis lui Balaam: „Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit în tot timpul până în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa?” Şi el a răspuns: „Nu.” Domnul a deschis ochii lui Balaam, şi Balaam a văzut pe Îngerul Domnului stând în drum, cu sabia scoasă în mână. Şi s-a plecat şi s-a aruncat cu faţa la pământ. (Numeri 22:29-31)
Mie – la fel de minunat că a vorbit măgărița – mi se pare faptul că Balaam nu se miră de așa ceva, ci se angajează în modul cel mai firesc în dialogul cu aceasta! Ca pentru a întregi atmosfera de miracol și mister, îngerul îl avertizează din nou pe Balaam că trebuie să vorbească doar ce-i va spune Domnul. Apoi Balaam își continuă drumul către Balac.
Îngerul Domnului i-a zis: „Pentru ce ţi-ai bătut măgăriţa de trei ori? Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare, înaintea Mea. Măgăriţa M-a văzut şi s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aş fi omorât, iar pe ea aş fi lăsat-o vie.” Balaam a zis Îngerului Domnului: „Am păcătuit, căci nu ştiam că Te-ai aşezat înaintea mea în drum; şi acum, dacă nu găseşti că e bine ce fac eu, mă voi întoarce.” Îngerul Domnului a zis lui Balaam: „Du-te cu oamenii aceştia; dar să spui numai cuvintele pe care ţi le voi spune Eu.” Şi Balaam a plecat înainte cu căpeteniile lui Balac. (Numeri 22:32-35)
Aceasta este ceea ce Scriptura numeşte calea lui Balaam. Vorbind despre profeţii falşi, Petru scrie: „După ce au părăsit calea cea dreaptă, au rătăcit şi au urmat calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata fărădelegii. Dar a fost mustrat aspru pentru călcarea lui de lege: o măgăriţă necuvântătoare, care a început să vorbească cu glas omenesc, a pus frâu nebuniei prorocului.” (2 Petru 2:15-16) Calea lui Balaam era aviditatea.
Din păcate, pe această cale se remarcă și astăzi un număr însemnat de persoane sau organizații așa-zis creştine – prin semnul banului! Fie ca Dumnezeu să ne ferească de păcatul lăcomiei! Observaţi acum episodul de aici. Balaam merge pe drumul lui şi ajunge la locul unde este tabăra lui Israel.
Balac a auzit că vine Balaam şi i-a ieşit înainte până la cetatea Moabului, care este la hotarul Arnonului, la hotarul cel mai depărtat. Balac a zis lui Balaam: „N-am trimis eu oare la tine să te cheme? Pentru ce n-ai venit la mine? Cum, nu pot eu oare să-ţi dau cinste?” Balaam a răspuns lui Balac: „Iată că am venit la tine; acum, îmi va fi oare îngăduit să spun ceva? Voi spune cuvintele pe care mi le va pune Dumnezeu în gură.” Balaam a mers cu Balac şi au ajuns la Chiriat-Huţot. Balac a jertfit boi şi oi şi a trimis din ei lui Balaam şi căpeteniilor care erau cu el. Dimineaţa, Balac a luat pe Balaam şi l-a suit pe Bamot-Baal, de unde Balaam putea să vadă o parte din popor. (Numeri 22:36-41)
Balac, împăratul Moabului l-a luat pe Balaam şi l-a suit pe vârful unui munte de unde putea să vadă tabăra lui Israel care era jos. Și ca-ntr-un serial abil dozat, aici se încheie capitolul... și punem și noi punct ediției de azi! Pe mâine, dacă ne va îngădui Dumnezeu!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, ne regăsim – cu bine, sper! – în plină desfășurare a unui incident căruia cartea Numeri îi acordă destulă atenție (mai precis: 3 capitole) Ne apropiem de asemenea și de un personaj bine conturat, pe cât de enigmatic pe atât de controversat, care apare în prim plan în cap. 22-24 – Balaam.
N-ați uitat cred contextul: cum-necum, Israel ajunsese după 40 de ani de la ieșirea din Egipt în fața Iordanului, și poporul campase în cîmpiile Moabului, băgând groaza în liderii acestui popor (de unde să știe ei că nu Moabul era ținta lui Israel, condus de Iahweh?) Balac, împăratul Moabului, trimite după prorocul Balaam, probabil o somitate a locului, să vină și să blesteme poporul ce constituia o amenințare pentru Moab – și așa începe o luptă spirituală în care Balaam este un pion semnificativ, oscilând între ascultarea de entitățile pe care le slujea de obicei, ascultarea de Iahweh, sau de Balac, ori... de propriile interese! Pentru că dacă mai târziu – în NT – Petru va vorbi (2 Petru 2:15) despre „calea lui Balaam”, ei bine – cum am arătat data trecută – aceasta este lăcomia, aviditatea, dorința de câștig.
Sunt unii care cred că până în acest moment Balaam dialogase nu cu Iahweh, Dumnezeul evreilor, ci cu vreun elohim local, cu vreun duh din cele la care avea acces, și prin intermediul cărora ajunsese un ghicitor cu renume. Cel de la care primise permisiunea să plece nu fusese Dumnezeul lui Israel, ci vreun alt dumnezeu local, care recunoștea însă supremația lui Iahweh. Întâlnindu-se pe drum cu Îngerul lui Iahweh – aprins de mânie pentru că Balaam plecase – prorocul madianit se pomenește deodată rob la doi stăpâni: unul care-i spusese ce să spună, iar altul care-i poruncea ce să facă... Și dacă-l mai menționăm și pe Balac, către care Balaam se simțea natural atras – de fapt, mai degrabă spre recompensa impresionantă promisă de acesta – ne dăm seama că Balaam nu era deloc într-o postură comfortabilă... va avea de luat decizii la limită, și să decidă până la urmă de cine să asculte, ca să iasă cu bine din aceasta situație în care îl adusese lăcomia și incapacitatea sa de a fi credincios unui singur stăpân, indiferent care va fi fost acela!
Înainte de a merge mai departe, ca să elucidăm cât de cât istoria aceasta, doar câteva/puține cuvinte în ecoul întâmplării miraculoase din finalul cap. 22, dialogul lui Balaam cu măgărița pe care călărea... Cel puțin două necuvântătoare ne arată Biblia că se exprimă și vorbesc, contrar capacităţilor lor naturale – și lucrul acesta neobișnuit devine posibil prin porunca unei puteri mai înalte. În Geneza 3, șarpele a fost instrumentul împotrivitorului lui Dumnezeu, Diavolul; măgăriţa lui Balaam a fost o portavoce și-un instrument în mâna lui Dumnezeu. Nu a fost neapărat vocea proprie animalului ce-au auzit Eva (şi Adam), respectiv Balaam, ci vocea celui care se folosea de ele. Și azi oamenii sunt în măsură să audă multe voci, care pătrund în gândurile, sentimentele şi comportarea lor. Sunt aceleași două puteri interesate de sufletul și destinul veșnic al oamenilor: una lucrează spre a distruge, spre rău; iar cealaltă este vocea lui Dumnezeu care vrea să dăruiască oamenilor viaţă veşnică şi ocrotire. Ce voce vei asculta, ce putere decide în viaţa ta?
Continuăm cu parcurgerea cărții Numeri – în cap. 23 vom vedea vedea „greşeala lui Balaam” („rătăcirea” despre care vorbește apostolul Iuda în scurta sa scrisoare nou-testamentară), și care constă în ignorarea voii și dreptăţii lui Dumnezeu. Vom asista la secvențe impresionante. Balaam ajunge la Balac, împăratul Moabului... care îl duce pe Balaam pe o înălțime de unde să poată privi tabăra lui Israel. Vom vedea că Balac nu va fi mulţumit de niciuna din proorociile lui Balaam; aşa că îl va duce pe patru înălțimi diferite, de parcă unghiul și perpectiva ar fi putut modifica prorocia sau blestemul așteptat!
Cap. 22 se încheiase cu precizarea: Dimineaţa, Balac a luat pe Balaam şi l-a suit pe Bamot-Baal, de unde Balaam putea să vadă o parte din popor. (Numeri 22:41). Iar cap. 23 reia din acest punct narațiunea:
Balaam a zis lui Balac: „Zideşte-mi aici şapte altare şi pregăteşte-mi aici şapte viţei şi şapte berbeci.” Balac a făcut cum spusese Balaam, şi Balac şi Balaam au adus câte un viţel şi câte un berbec pe fiecare altar. Balaam a zis lui Balac: „Stai lângă arderea ta de tot, şi eu mă voi depărta de ea; poate că Domnul îmi va ieşi înainte şi ce-mi va descoperi îţi voi spune.” Şi s-a dus pe un loc înalt. Dumnezeu a venit înaintea lui Balaam şi Balaam I-a zis: „Am ridicat şapte altare şi, pe fiecare altar, am adus câte un viţel şi câte un berbec.” Domnul a pus cuvinte în gura lui Balaam şi a zis: „Întoarce-te la Balac şi aşa să-i vorbeşti.” Balaam s-a întors la Balac şi iată că Balac stătea lângă arderea lui de tot, el şi toate căpeteniile Moabului. (Numeri 23:1-6)
Așadar, Balac l-a dus pe Balaam pe înălţimile lui Baal... unde au adus acestuia arderi de tot... dar unde Iahweh este Domnul care pune cuvinte în gura lui Balaam.
Balaam şi-a rostit prorocia şi a zis: „Balac m-a adus din Arama. Împăratul Moabului m-a chemat din munţii răsăritului, zicând: „Vino şi blestemă-mi pe Iacov! Vino şi defaimă-mi pe Israel!” Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul? Îl văd din vârful stâncilor, Îl privesc de pe înălţimea dealurilor: Este un popor care locuieşte deoparte şi nu face parte dintre neamuri. Cine poate să numere pulberea lui Iacov şi să spună numărul unui sfert din Israel? O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi, şi sfârşitul meu să fie ca al lor!” Balac a zis lui Balaam: „Ce mi-ai făcut? Te-am luat să blestemi pe vrăjmaşul meu, şi iată că tu-l binecuvântezi!” El a răspuns şi a zis: „Nu trebuie oare să spun ce-mi pune Domnul în gură?” (Numeri 23:7-12)
Aceasta este prima profeţie remarcabilă referitoare la poporul Israel. Numai că nu era deloc ceea ce Balac vroia să audă – îl chemase pe Balaam să blesteme, or acesta aproape că binecuvânta inamicul! Așa că, încercând să întoarcă lucrurile în favoarea sa, va tot schima locul și va ridica altare pe care va aduce alte și alte jertfe... sperând să-l poată manipula pe... dumnezeul căruia el se închina, și astfel acesta să-i inspire lui Balaam blestemele scontate împotriva lui Israel – protejat însă de Dumnezeul Atotputernic și unic – Iahweh!
Balaam pare să intre în jocul tot mai nervos al lui Balac... care încă era de părere că dacă prorocul va vedea din alt unghi tabăra lui Israel, va avea și altă prorocie (!?!):
Balac i-a zis: „Vino, te rog, cu mine în alt loc, de unde îl poţi vedea, căci aici nu vezi decât o parte din el, nu-l vezi întreg. Şi de acolo să mi-l blestemi.” L-a dus în câmpul Ţofim, spre vârful muntelui Pisga, a zidit şapte altare şi a adus câte un viţel şi un berbec pe fiecare altar. Balaam a zis lui Balac: „Stai aici, lângă arderea ta de tot, şi eu mă voi duce înaintea lui Dumnezeu.” Domnul a venit înaintea lui Balaam, i-a pus cuvinte în gură şi a zis: „Întoarce-te la Balac şi aşa să-i vorbeşti.” Balaam s-a întors la el, şi iată că Balac stătea lângă arderea lui de tot, cu căpeteniile Moabului. Balac i-a zis: „Ce ţi-a spus Domnul?” (Numeri 23:13-17)
balac îl duce așadar pe Balaam pe vârful muntelui Pisga (rețineți acest nume, îl vom mai întâlni curând!), şi aduce și acolo arderi de tot... Dar tot Dumnezeul lui Israel Iahweh pune cuvinte în gura lui Balaam – care sună impresionant și copleșitor, având în vedere istoria zbuciumată a relației Iahweh-Israel; ascultați:
Balaam şi-a rostit prorocia şi a zis: „Scoală-te, Balac, şi ascultă! Ia aminte la mine, fiul lui Ţipor! Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini? Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat, şi eu nu pot întoarce. El nu vede nicio fărădelege în Iacov, nu vede nicio răutate în Israel. Domnul Dumnezeul lui este cu el, El este Împăratul lui, veselia lui. Dumnezeu i-a scos din Egipt, Tăria Lui este pentru el ca a bivolului. Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel; acum se poate spune despre Iacov şi Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu! Da, poporul acesta se scoală ca o leoaică şi se ridică întocmai ca un leu; nu se culcă până ce n-a mâncat prada şi n-a băut sângele celor ucişi.” (Numeri 23:18-24)
Ce imagine a privirii și inimii de Tată a lui Iahweh față de poporul Său – care face ca Balaam să binecuvânteze din nou pe Israel... întărind astfel porunca de a nu-l blestema!
Balac a zis lui Balaam: „Nu-l blestema, dar măcar nici nu-l binecuvânta!” Balaam a răspuns şi a zis lui Balac: „Nu ţi-am spus că voi face tot ce va spune Domnul?” Balac a zis lui Balaam: „Vino, te rog, te voi duce într-un alt loc; poate că Dumnezeu va găsi cu cale să-mi blestemi de acolo pe poporul acesta!” Balac a dus pe Balaam pe vârful muntelui Peor, care este cu faţa spre pustie. Balaam a zis lui Balac: „Zideşte-mi aici şapte altare şi pregăteşte-mi aici şapte viţei şi şapte berbeci!” Balac a făcut cum zisese Balaam şi a adus câte un viţel şi câte un berbec pe fiecare altar. (Numeri 23:25-30)
Blocat în obsesia schimbării locației, Balac mută din nou echipa pe alt munte... Observăm acum ce face Balaam. El are inițiativa zidirii altarelor, și se foloseşte de propria perspectivă şi de raţionamentul său asupra situației, şi trage concluzia că Dumnezeu trebuie să îl pedepsească pe Israel. În tabără era răutate. Păcatul era prezent. Și această nouă generație era pe punctul să eşueze la fel de jalnic. Doar ce am văzut întâmplarea cu şarpele de aramă, când poporul și-a recunoscut păcatul. Aşadar, Balaam ajuns pe baza propriilor evaluări la următoarea concluzie: Dumnezeu trebuie să judece pe Israel pentru păcatele lui!
Omul firesc mereu va concluziona că Dumnezeu trebuie să îl judece pe Israel din cauza păcatului lor, şi că Dumnezeu trebuie să judece păcătosul în mod individual. De multe ori aud întrebări de genul: „Cum poate Dumnezeu să numească un bărbat ca Avraam prieten, sau pe David – om după inima Lui?” Ei bine, există o dreptate superioară dreptăţii omeneşti, şi aceasta este dreptatea divină! „Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:31-32)
Dumnezeu nu judecă păcătosul, deoarece El l-a judecat deja (deopotrivă cu păcatul!) atunci când a venit la Dumnezeu, prin credinţa în Hristos! Lumea nu înţelege acest lucru. De caeea nici Balaam nu înţelesese acest lucru. Și el credea că Dumnezeu trebuie să-l condamne pe Israel. Iar dacă Dumnezeu oricum avea de gând să judece pe Israel, ar fi putut şi el avea parte de răsplata din partea împăratului Balac. S-a gândit că Dumnezeu va condamna pe Israel, şi pedeapsa divină îi va arunca lui în poală o recompensă frumoasă!
Balaam nu a înţeles dreptatea lui Dumnezeu. El nu a înţeles că păcătoşii credincioşi, precum poporul Israel, nu pot ajunge sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu. Când un păcătos păcătuieşte el ajunge în mâna lui Dumnezeu care disciplinează şi nu sub condamnarea lui Dumnezeu. Aceasta a fost greșeala... rătăcirea lui Balaam!
Ne-ntoarcem la detaliile tabloului... și pentru că deja cap. 23 s-a încheiat, n-am să pun punct aici ediției de față, ci pentru că mai avem câteva minute – vom încerca să elucidăm tot episodul. Deci, din nou Barac nu este satisfăcut. Așa că îl duce pe Balaam pe vârful Peor pentru o altă privelişte asupra lui Israel, pentru cea de-a treia (după care va urma și-o a patra!) profeţie! Citim continuarea istoriei (Numeri 24:1-2):
Balaam a văzut că Domnul găseşte cu cale să binecuvânteze pe Israel şi n-a mai alergat ca în celelalte rânduri la descântece; ci şi-a întors faţa spre pustiu. Balaam a ridicat ochii şi a văzut pe Israel tăbărât în corturi, după seminţiile lui. Atunci Duhul lui Dumnezeu a venit peste el.
Avem aici ceva ce ne uimeşte. Duhul și puterea lui Yahweh vin asupra acestui bărbat... și-i conferă forța și autoritatea să rostească profeţia – care este un mesaj din partea lui Dumnezeu:
Balaam şi-a rostit prorocia şi a zis: „Iată ce zice Balaam, fiul lui Beor, omul cu ochii deschişi, cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce vede vedenia Celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi: „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele! Ele se întind ca nişte văi, ca nişte grădini lângă un râu, ca nişte copaci de aloe, pe care i-a sădit Domnul, ca nişte cedri pe lângă ape. Apa curge din găleţile lui, şi sămânţa lui este udată de ape mari. Împăratul lui se înalţă mai presus de Agag, şi împărăţia lui ajunge puternică. Dumnezeu l-a scos din Egipt, tăria Lui este ca a bivolului pentru el. El nimiceşte neamurile care se ridică împotriva lui, le sfărâmă oasele şi le prăpădeşte cu săgeţile Lui. Îndoaie genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică: Cine îl va scula? Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta şi blestemat să fie oricine te va blestema!” (Numeri 24:3-9)
Da, existase păcat în tabăra lui Israel – dar Dumnezeu se ocupase deja de aceasta. El a ridicat şarpele de aramă. Poporul s-a pocăit. Păcatele fuseseră iertate. Dumnezeu nu va îngădui nimănui din afară să mai aducă acuzaţii împotriva lor. Deci, tot ceea ce mai poate Balaam să facă este să-i binecuvinteze şi să-L laude pe Dumnezeu.
Tot aşa, Satana nu poate aduce acuzaţii împotriva aleşilor lui Dumnezeu. „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (Rom. 8:33-34) „Deci... dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom.8:31) Nu am altceva de spus decât Aleluia! Cine poate aduce pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Nimeni. Dumnezeu i-a iertat și i-a îndreptăţit deja!
Balac s-a aprins de mânie împotriva lui Balaam; a bătut din mâini şi a zis lui Balaam: „Eu te-am chemat să-mi blestemi vrăjmaşii, şi iată că de trei ori tu i-ai binecuvântat! Fugi acum şi du-te acasă! Spusesem că-ţi voi da cinste, dar Domnul te-a împiedicat s-o primeşti.” Balaam a răspuns lui Balac: „Eh! n-am spus eu oare solilor pe care mi i-ai trimis, că dacă mi-ar da Balac chiar şi casa lui plină cu argint şi cu aur, tot n-aş putea să fac de la mine însumi nici bine, nici rău împotriva poruncii Domnului, ci voi spune întocmai ce va zice Domnul? Şi acum iată că mă duc la poporul meu. Vino, şi-ţi voi vesti ce va face poporul acesta poporului tău în vremurile care vor urma.” (Numeri 24:10-14)
Păi sigur că Balac are de ce să fie mânios, dar Balaam îi reaminteşte că el nu poate prooroci nimic în afară de porunca Domnului... și-n plus, ca un bonus, fără să i se impună de altcineva decât cred că de același Duh al lui Iahweh, Balaam emite și cea de-a patra proorocie (și sigur vom recunoaște aici niște cuvinte, pe care le auzim mai des rostite!):
Balaam şi-a rostit prorocia şi a zis: „Aşa zice Balaam, fiul lui Beor, aşa zice omul care are ochii deschişi, aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte planurile Celui Preaînalt, cel ce vede vedenia Celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi: (Numeri 24:15-16)
Ascultaţi aici cu atenţie. Este cea mai importantă profeţie şi este cea pe care o auzim în preajma Crăciunului:
„Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set. Se face stăpân pe Edom, se face stăpân pe Seir, vrăjmaşii lui. Israel face fapte mari. Cel ce se naşte din Iacov domneşte ca stăpânitor şi pierde pe cei ce scapă din cetăţi.” (Numeri 24:17-19)
V-aţi întrebat vreodată de unde au ştiut magii să caute steaua? Cum au asociat ei steaua cu regele născut în Israel? De ce au făcut ei o călătorie aşa de lungă? La 1.500 de ani după această profeţie, vom afla venind din est, ţinutul lui Balaam, o întreagă echipă de magi. Se pare că această profeţie a lui Balaam a fost păstrată, întrucât el era considerat un profet de seamă al Orientului, şi probabil că și magii cu pricina i-au cunoscut profeţia. Când au văzut ei steaua, probabil că-şi vor fi amintit ce spusese Balaam: „O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel…” (Numeri 24:17) Iar când au ajuns la Ierusalim, întrebarea magilor a fost: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.” (Mat. 2:2). Când adăugăm aceste versete la profeţia lui Daniel (care și el se afla în est), și aflăm vremea aproximativă în care era așteptată venirea lui Mesia, înțelegem că venirea magilor la Ierusalim are sens!
Semnificativ este însă că Israel, poporul care avea Vechiul Testament cu toate profeţiile legate de venirea Domnului, nu Îl aştepta – cu excepţia unei minorităţi foarte mici, precum Ana şi Simeon. Când acest echipaj de înţelepţi orientali s-a apropiat de Ierusalim (probabil că tot cortegiul era mult mai numeros!), întregul oraş, inclusiv regele Irod, s-a tulburat. Sosirea lor adaugă o dimensiune palpitantă istoriei nașterii Mântuitorului. Şi este cât se poate de nimerit să o luăm pe fir înapoi... până la acest bătrân profet Balaam.
...Care, cu referire la popoarele din jurul lui Israel, iată ce prevestește în continuare... Balaam a văzut pe Amalec şi a rostit următoarea prorocie:
„Amalec este cel dintâi dintre neamuri, dar într-o zi va fi nimicit.” Balaam a văzut pe cheniţi şi a rostit următoarea prorocie: „Locuinţa ta este tare de tot, şi cuibul tău este pus pe stâncă. Dar Cain va fi pustiit, până ce te va lua prins Asur.” Balaam a rostit următoarea prorocie: „Vai! Cine va mai putea trăi când va face Dumnezeu acest lucru? Dar nişte corăbii vor veni din Chitim, vor smeri pe Asur, vor smeri pe Eber; şi la urmă vor fi nimicite şi ele.” (Numeri 24:20-24)
Cu siguranţă, prin niciunul din aceste cuvinte Balaam nu i-a făcut pe plac lui Balac! Puțin straniu mi se pare că totuși cuvintele acestea au rămas fără efecte imediate – sfârșitul acestei istorii mi se pare plat: (Numeri 24:25)
Balaam s-a sculat, a plecat şi s-a întors acasă. Balac a plecat şi el acasă.
Este orice s-ar spune o afirmaţie surprinzătoare: după ce și-a ținut speech-ul (care nu suna conform comenzii!), el s-a întors nestingherit acasă. Se mai spune despre un alt personaj controversat din Scriptură că s-a întors acasă, şi acel om este Iuda (Fapte 1:25). Nu în mod direct, ci pe cale de consecință – vom vedea data viitoare – și Balaam era (ca Iuda) un ucigaş... care a mers la locul lui! Aflăm sfârșitul său tot din cartea Numeri 31:8: „…au ucis cu sabia şi pe Balaam, fiul lui Beor.”
Și pentru că ne apropiem de finalul întâlnirii noastre de azi, să concluzionăm: istoria cu Balaam vine să sublinieze faptul că Însuși Dumnezeu va veghea asupra preoției noastre. Rămâne să veghem ca nu cumva să ne-o vindem noi înșine! Exemplul lui Balaam, dar și episodul și capitolul viitor, ne oferă variante și ne ajută să ne evaluăm și să dăm răspunsul personal corect la această chestiune a păcatului cu voia și a lepădării de Domnul!
De aceea, sper să ne reîntâlnim și data viitoare! Rămâneți cu bine!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, înaintarea noastră prin textul biblic ține pasul cu relevanța și consecințele evenimentelor sau personajelor întâlnite – din care vrem să tragem învățăminte corecte și utile, așa că nu e de mirare că uneori ritmul nu e cel mai alert... dar pe de altă parte cred că e suficientă agitație în jurul nostru, ca s-o aducem și-n relația cu Dumnezeu și Cuvântul Său. Mai cu seamă că nu graba este caracteristica acestora! Ne așezăm așadar din nou în preajma Scripturii și-o deschidem la cartea Numeri, a patra de la începutul Bibliei; în ultimele ediții ale acestui program ne-am concentrat pe o figură interesantă (Balaam), iar astăzi vom observa efectele interacțiunii indirecte a acestuia cu poporul evreu, aflat pe punctul să intre în Canaan. În capitolul 25, care urmează, vom observa cel mai subtil şi mai demonic lucru pe care Balaam l-a făcut.
Vă reamintesc, omul acesta era un ghicitor și proroc din Mesopotamia – deci un păgân. Ați observat cred că i se alocă destulă atenție (doar în cele 3 capitole precedente, 22-24, numele lui apare de peste 60 de ori!)... Am descoperit că și NT îl pomenește; astfel 2 Petru 2:15 face referire la calea lui Balaam care – cum am văzut din desfășurarea întâmplării – este calea lăcomiei. El se dovedește un iubitor de bani, şi se arată dispus să-şi sacrifice principiile pentru asta, promovând falsitatea. Apoi, în Iuda 11, întâlnim sintagma „rătăcirea lui Balaam”. Abaterea lui era aceea că nu a fost conştient de faptul că Dumnezeu îi poate îndreptăţi pe acei păcătoşi care se încred în El, fiind în schimb gata de orice pentru a-și potoli cupiditatea (păstrând însă aparența de pioșenie!).
În minutele următoare ne vom apleca asupra unui alt eveniment tragic, redat în cap. 25 al cărții Numeri, și pus în legătură cu ceea ce în Apocalipsa 2:14 apare drept învăţătura/doctrina lui Balaam, lucrul cel mai condamnabil legat de acest om. Pe cale de consecință, învățătura lui Balaam este atitudinea de compromis, tentația și strădania de a împăca (și de a da iluzia că poate să coabiteze) sistemul lumesc cu slujirea lui Dumnezeu. Învățătura lui Balaam îl face pe credinciosul de azi să se lase absorbit, și să nu se mai diferențieze de masa de necredincioși; vrea să-l convingă că micile compromisuri, chiar păcatele nevinovate – care nu provoacă răni grele – sunt acceptabile, și că inclusiv convingerile sunt negociabile, când vine vorba de câștig personal (financiar, de poziție, prestigiu, popularitate sau de oricare alt fel!) Doctrina lui Balaam vrea să ne liniștească, afirmând că la urma-urmei un păcat, acolo, nu-i mare scofală! Dar este, stimați ascultători – pentru că păcatul a intrat în lume și-n omenire printr-o mică cedare, neatenție și poftă... Credincioșii sunt obligați să ia poziție în favoarea adevărului și curăției, împotriva răutății și egoismului și-a oricărei întinări – oricât le-ar plăcea sau nu, altora, lucrul acesta!
Când Balaam şi-a dat seama că nu îl poate blestema pe Israel, el l-a învăţat pe Balac cum să-i corupă pe evrei. Şi astăzi auzim aceaşi idee: „Dacă nu-i pot învinge, mi-i fac aliați!” Deoarece Balac nu s-a putut măsura militar cu Israel, Balaam l-a învăţat cum să li se alăture, să se prefacă binevoitor... şi să-i distrugă din interior! (Numeri 25:1-3)
Israel locuia în Sitim; şi poporul a început să se dea la curvie cu fetele lui Moab. Ele au poftit poporul la jertfele dumnezeilor lor; şi poporul a mâncat şi s-a închinat până la pământ înaintea dumnezeilor lor. Israel s-a alipit de Baal-Peor, şi Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel.
Vedeţi ce s-a întâmplat? Nereușind să blesteme pe Israel, la comanda lui Balac, Balaam a putut măcar să-i spună lui Balac ce să facă: să se strecoare în Israel, să se insinueze și să se integreze printre ei, să se amestece prin căsătorească cu ei şi să introducă idolatria pentru a-i face să se întoarcă de la Dumnezeul lor (tactici satanice care sunt folosite și astăzi cu succes de cel mai fundamentalist dintre popoarele monoteiste!)
Sunt convins că moabiții s-au străduit să convingă pe Israel să nu fie aşa de înguşti la minte. Și au stăruit probabil că niște oameni așa de isteți vor ști să tragă foloasele de pe urma alierii și încuscririi cu localnicii... așa că au insistat ca poporul Israel să vină şi să se închine cu ei. Dar ei nu au mers niciodată să se închine cu copiii lui Israel!
Mi s-a părut mereu interesant faptul că o persoană liberală doreşte ca eu, un conservator, să fiu de acord cu el și de partea lui... Dar eu nu am reuşit niciodată să-l aduc pe el de partea mea, să fie de acord cu mine – cu toate că se pretinde a fi o persoană deschisă la minte, şi dintre noi bineînțeles că eu sunt cel îngust la minte. Este foarte interesant că tendinţa inimii omeneşti este totdeauna aceea de a coborî standardele și privirile/preocupările, şi a se îndepărta de Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care escrocii spirituali prosperă – și a fost o vreme când mișunau și erau peste tot: în biserici, în învăţământ, în mass-media, ba chiar și-n politică... Uitaţi-vă la modul în care oamenii susţin astfel de lucruri. Ei apelează la omul firesc. Din acelaşi motiv unii oameni consideră că este o prostie că eu îi învăț pe oameni Biblia. Dacă aș preda orice altceva în afară de Cuvântul lui Dumnezeu, programul acesta probabil că ar avea mai mult succes. Îmi pare foarte rău să spun asta, dar aşa stau lucrurile!
Din nefericire, Balaam și-a dat seama și de unicitatea lui Iahweh (care nu era ca idolii cu care era el obișnuit să comunice), dar și de slăbiciunea lui Israel, precum și de faptul că relația lui Israel cu Iahweh era condiționată de ascultarea și sfințenia lui Israel. Balaam și-a dat seama că, dacă n-a reușit să atragă blestemul asupra lui Israel, va putea să atragă mânia lui Dumnezeu dacă va corupe poporul, dacă reușea să genereze o destrăbălare spirituală. Schimbând deci tactica și uzând de tot soiul de compromisuri – sociale, culturale, religioase – el l-a inspirat pe Balac să-i determine pe copiii lui Israel să atragă mânia lui Dumnezeu prin căsătorii mixte cu Moab, care vor determina mai devreme sau mai târziu închinarea la Baal. Şi chiar așa au stat până la urmă lucrurile!
...Pentru că Iahweh nu putea privi pasiv noua rătăcire a poporului Său...
Domnul a zis lui Moise: „Strânge pe toate căpeteniile poporului şi spânzură pe cei vinovaţi înaintea Domnului în faţa soarelui, pentru ca să se întoarcă de la Israel mânia aprinsă a Domnului.” Moise a zis judecătorilor lui Israel: „Fiecare din voi să ucidă pe aceia dintre ai lui care s-au alipit de Baal-Peor.” (Numeri 25:4-5)
Veți spune că aceasta este o operaţiune de o duritate extremă. Cu siguranţă că este! Şi ştiţi de ce? Deoarece infecţia era fatală! Așa ceva, precum ce se petrecea cu participarea lui Israel, era de natură să întoarcă orice om de la Dumnezeu şi să-l catapulteze direct în iad!
Ceea ce urmează deci este mai degrabă un gest de îndurare din partea lui Dumnezeu de a salva poporul Israel – desigur cu un preț.
Şi iată că un bărbat dintre copiii lui Israel a venit şi a adus la fraţii lui pe o madianită, sub ochii lui Moise şi sub ochii întregii adunări a copiilor lui Israel, pe când plângeau la uşa Cortului întâlnirii. La vederea acestui lucru, Fineas, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, s-a sculat din mijlocul adunării şi a luat o suliţă în mână. S-a luat după omul acela din Israel până în cortul lui, i-a străpuns prin pântece pe amândoi: atât pe bărbatul acela din Israel cât şi pe femeia aceea. Şi a încetat astfel urgia care izbucnise printre copiii lui Israel. Douăzeci şi patru de mii au murit loviţi de urgia aceea. (Numeri 25:6-9)
Cu toate scuzele posibile, ca să înțelegeți mai bine grozăvia faptului și determinarea celui ce-a acționat energic și sângeros, iată cum trebuie înțeles versetul 6: „Un anume israelit a adus o madianită la Cort, chiar înaintea lui Moise și-a adunării – și s-au împerecheat acolo la intrarea Cortului întâlnirii.” Este poate unul dintre cele mai scabroase și mai apostate comportamente din tot VT – în timp ce unii plângeau, se pocăiau și mijloceau pentru poporul rătăcit, alții înmulțeau fărădelegea, în cel mai revoltător mod cu putință! Și iarăși trebuie să adaug: la fel se întâmplă și în zilele noastre! În timp ce unii/puțini mijlocesc, cei mai mulți glumesc cu păcatul, îl beau ca pe apă și-i iau în derâdere pe cei ce se pocăiesc și mijlocesc!
Actul nerușinat al acestui israelit este fără egal – dispreț față de lucrurile sfinte vom mai vedea și la alții în Scriptură, dar parcă nu atât de grosolan! Este un climax negativ, este Israel în tot ce are mai rău! Este o provocare deliberată a mâniei lui Dumnezeu, este ceva greu de imaginat și de acceptat, este sfidare și hohot disprețuitor, pumn ridicat în vânt împotriva lui Dumnezeu!
Îmi place însă să văd că în poporul lui Dumnezeu nu sunt doar oameni care stau, privesc, se roagă și plâng – ci există și oameni care acționează! Nepotul lui Aaron, Fineas s-a dovedit nu doar un om atent și sensibil, ci și un om de acțiune, cu decizie rapidă și tranșantă, care dovedește ascultare de porunca lui Dumnezeu și nu se sfiește s-o aplice! Este un om de valoare, un campion, un viteaz, un om de spărtură, un slujitor al Domnului și-al intereselor neamului său – oricât de inconștienți și dedați la păcat deveniseră aceștia. Nu e dintre cei ce militează ca fiecare să doarmă cum își așterne, ci pune mâna pe armă ca să curme răul de la rădăcină, mai cu seamă când e săvârșit sub ochii lui de o manieră atât de grosolană! El este brațul înarmat al mâniei lui Iahweh – un adevărat erou al credinței, care și-a cruțat neamul de la o nouă și grozavă nimicire! Zelul lui este caracteristic pentru cei ce se tem cu adevărat de Domnul, și care acționează – atunci când a nu acționa poate echivala cu un păcat!
Poate că unora nedeprinși cu măsuri radicale, ca mulți dintre noi cei de azi, actul lui Fineas să ne pară plin de cruzime – dar ceea ce contează este cum l-a catalogat Dumnezeu... ei bine, efectul a fost miraculos. În clipa aceea a încetat orgia generală și mânia lui Iahweh s-a oprit. Revărsarea de imoralitate colectivă prilejuită de festivitățile idolatre ale lui Baal-Peor a fost stăvilită, nimicirea vinovaților a încetat, iar viața din tabăra lui Israel a reintrat în normal. Fără această intervenție fermă, lucrurile ar fi mers prea departe, iar viața multora ar fi continuat să fie pusă în pericol. Și așa, deja 24.000 de oameni pieriseră – vă dați seama ce generalizată era curvia, și ce furibundă – mânia lui Dumnezeu?! Iată cum, în asemenea momente, prezența și acțiunea oamenilor ascultători de Dumnezeu și hotărâți este o adevărată binecuvântare!
Să ne rugăm pentru asemenea oameni în poporul de azi al lui Dumnezeu, și pentru ridicarea lor la momentul potrivit! Nu pledez pentru credincioși care să stea permanent cu sabia sau sulița în mână, ci pentru creștini care, atunci când e cazul, să nu ezite să facă ceea ce Scriptura și Domnul poruncesc!
Cred că Fineas nu a fost tot timpul un om crud și violent... cred că – fiu de preot fiind – își ducea viața liniștit, dar la ceasul oportun a fost gata să intervină. Îl vom vedea mai târziu luând parte la războiul împotriva lui Madian (Numeri 31:6). În timpul lui Iosua, Fineas va ajuta la rezolvarea neînţelegerii cu triburile din Transiordania cu privire la altarul lor de aducere aminte (Iosua 22:9 ş.urm.). După ce şi-a îngropat tatăl în muntele său (Iosua 24:33) Fineas a îndeplinit funcţia de mare preot în prima parte a perioadei Judecătorilor (Judecători 20:28; poate 1 Cronici 9:20).
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Fineas, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la copiii lui Israel prin râvna pe care a avut-o pentru Mine în mijlocul lor; şi n-am nimicit, în mânia Mea, pe copiii lui Israel. De aceea să spui că închei cu el un legământ de pace. Acesta va fi pentru el şi pentru sămânţa lui după el legământul unei preoţii veşnice, pentru că a fost plin de râvnă pentru Dumnezeul lui şi a făcut ispăşire pentru copiii lui Israel.” (Numeri 25:10-13)
Zelul manifestat de Fineas pentru apărarea onoarei lui Iahweh îl face pe Domnul să intre-n legământ cu acesta și urmașii lui. Ce contrast între acest nepot al lui Aaron, și unchii săi – Nadab și Abihu. Prin acest legământ, pare că Iahweh reabilitează casta preoțească, pe baza faptei de mare curaj, probitate și eficiență igienizatoare a unui preot, care a pus mâna pe armă ca să elimine răul ce amenința poporul cu extincția! Și astfel ne amintim de Marele nostru Preot care a deturnat pieirea neamului omenesc, prin viața și învățătura Sa eminamente pacifiste și prin moartea Sa ispășitoare! Singurul sânge vărsat de Isus Hristos a fost... propriul Său sânge, care a făcut posibilă mântuirea tuturor celor ce cred în semnificația jertfei Sale! El este cel mai mare și mai bun Mare Preot pe care l-a avut vreodată omenirea!
Bărbatul acela din Israel care a fost ucis împreună cu madianita, se numea Zimri, fiul lui Salu; el era căpetenia unei case părinteşti a simeoniţilor. Femeia care a fost ucisă se numea Cozbi, fata lui Ţur, căpetenia seminţiilor ieşite dintr-o casă părintească din Madian. (Numeri 25:14-15)
Așadar acestea au fost personajele principale prin care și-a trasat calea și și-a trimis otrava Balaam, abătând în felul acesta blestemul asupra lui Israel. Aceasta era învăţătura lui Balaam. Domnul nostru ne spune în Apocalipsa că aceeaşi învăţătură pătrunde şi lucrează și azi în biserici. Punctul meu de vedere este că vrăjmaşul nu-i poate răni pe copiii lui Dumnezeu din afară, nu poate afecta lucrarea lui Dumnezeu sau Biserica lui Hristos din exterior. Biserica nu a fost aproape niciodată (sau destul de puțin) rănită din afară. Bisericii din Pergam Domnul îi spune: „Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.” (Apoc. 2:14) Repet apăsat – aceasta este învăţătura lui Balaam: închinarea falsă, învățătura amestecată, erezia – care este fie cauză, fie efect al adulterului (fizic și spiritual), al amestecului și compromisului cu sistemul lumesc.
În istoria Bisericii timpurii, Pergam a ilustrat influența lumii în Biserică. Lumea s-a năpustit ca un potop, iar diavolul a intrat în biserica din Pergam. Nu a fost o prigoană din afară, ci învăţătura lui Balaam din interior care a lovit biserica. Ori, acest principiu important se poate aplica în toate relaţiile vieţii.
După al doilea Război Mondial, Războiul rece și amenințarea nucleară au fost și sunt menite să ţină inamicul la distanţă. Dar ştiţi ce s-a întâmplat? Protagoniștii și promotorii acestor tensiuni și amenințări au început să se prăbuşească din interior. Au ajuns într-un declin moral fără precedent – ca să descopere apoi anarhismele și tot soiul de mișcări revoluționare sau de emancipare de toate felurile erodând pe dinăuntru, sub pretextul drepturilor omului și-al libertății de conștiință și-al toleranței pentru orice nesăbuință sau deviație. Și descoperim astăzi că suntem distruşi din interior. Să știți că nici Roma nu s-a prăbuşit din exterior; niciun vrăjmaş din afară nu a dărâmat Roma, ci Roma a fost ruinată din interior – prin destrăbălare, corupție și idolatrie (sau ateism!)
Să ne uităm și mai atent în Scriptură: dacă nu v-ați dat seama, și Domnul Isus tot din interior a fost trădat! Nu un soldat roman l-a prins sau l-a vândut, ci concetățenii Săi, ghidați de unul dintre ucenicii Săi! Apoi, propriul său popor l-a predat Romei ca să fie răstignit. Isus a fost și este mereu trădat din interior! Și lucrul acesta n-a încetat, se petrece și astăzi. Aceasta este învăţătura lui Balaam şi este o învăţătură groaznică!
Așadar, răul pe care Balaam n-a reușit să-l facă lui Israel, cu toate descântecele și invocările lui, a reușit să și-l producă sieși chiar Israel – nesocotind persoana și poruncile lui Iahweh. Domnul protejase poporul său de asaltul demonic, de răul dinafară – dar Israel n-a reușit și n-a vegheat să se apere de sine!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Priviţi pe madianiţi ca vrăjmaşi şi ucideţi-i; căci şi ei vi s-au arătat vrăjmaşi, amăgindu-vă prin vicleşugurile lor, în fapta lui Peor şi în fapta Cozbiei, fata unei căpetenii a lui Madian, sora lor, ucisă în ziua urgiei care a avut loc cu prilejul faptei lui Peor.” (Numeri 25:16-18)
După ce legământul preoţiei îi este oferit lui Fineas, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, Domnul îi poruncește lui Moise să-i hărțuiască permanent pe madianiţi şi să nu se lase până nu-i extermină. Şi cu aceasta se încheie capitolul.
Pe de o parte, acest capitol 25 din cartea Numeri este un sfârșit, dar și un început – marchează finalul unei generații, și parcă dă startul unei noi serii de nelegiuiri ale urmașilor acelora, care va duce la o nouă amenințare cu revărsarea mâniei lui Iahweh. Dacă toate cârtirile și răzvrătirile precedente (împotriva liderilor dar și împotriva lui Dumnezeu) fuseseră generate de nemulțumiri în legătură cu hrana, băutura sau sentimentul de insecuritate, capitolul de față descrie implicarea prematură dar simptomatică a poporului evreu în închinarea la alte zeități (deși nu intraseră în Canaan)! O mai făcuseră cu prilejul vițelului de aur plămădit și nășit de Aaron (Exodul 32), și care arăta cât de mare era încă influența Egiptului din care abia ieșiseră! Aici însă, abia de iau contact cu ispita lui Baal, că-i și cedează! Mânia Domnului se potolește odată cu executarea acelora din popor care se dedaseră la acest adulter total și aproape generalizat! Este una din puținele ocazii în care asistăm la omorârea unora la directa poruncă a lui Iahweh! Cancerul trebuia extirpat!
Pe de altă parte deci, cap. 25 este punctul cel mai de jos – nadirul – cărții Numeri, aș zice chiar mai rău decât cap. 12-14. Aici, păcatul este la sfârșitul drumului/călătoriei, și al unei noi generații – care iată că nu se dovedește mai bună decât precedenta!
Dar noi?!
Să NU uităm... și să NE uităm tot în Scriptură, să căutăm în TOT Cuvântul lui Dumnezeu, și vom găsi aprecieri și îndemnuri foarte potrivite și actuale, în contextul acestui capitol.
Așa spre pildă, autorul epistolei către Evrei (3:6) ne atenționează la modul cel mai serios, atunci când ne amintește cine și ce suntem, făcând precizarea clară că suntem/rămânem casa/poporul lui Dumnezeu numai „dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm”! De aceea, soluția păstrării relației cu Dumnezeu nu are nimic de-a face cu superficialitatea, compromisul, indolența, neglijența... Este iluzorie și mincinoasă nădejdea că odată ieșiți din Egiptul lumii intrarea în Canaanul ceresc ne este automat asigurată! Asta se capătă doar prin pocăința imediată de păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și care ridică un zid de despărțire între noi și Dumnezeu!
Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu ne amintesc cu bunătate și perseverență că dușmanul e în tabără, că moartea este în oală, că inamicul nostru este... da, și în jurul nostru, uneori și în casa noastră... dar cel mai adesea este înlăuntrul nostru, în inima noastră, așa de predispusă la tot felul de compromisuri cu păcatul. De aceea, în continuare (tot în Evrei 3:12-15) suntem atenționați: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început, câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.”
Să luăm aminte, să ținem cont, să ne cutremurăm, să ne păzim, să ne evaluăm... să înaintăm, așadar! Și, cu ajutorul Domnului nostru, să ne reîntâlnim cu entuziasm și cu dorința de a înainta – și data viitoare! Cu bine!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, dacă din cartea Exodul încoace Scriptura ne-a înfățișat o parte din procesul amplu (greoi, delicat și detaliat) al extragerii poporului evreu dintr-un mediu potrivnic și-o cultură străină, respectiv Egipt, și re-acomodarea cu exigențele și cadrul speciale create de Iahweh pentru ei, iată că în ultimele capitole peste care am trecut (22-25 din Numeri) suntem transpuși deja în cadrul spiritual nou, în spațiul idolatru al popoarelor canaanite între care urmau să se așeze evreii – exponențial subsumate de personaje precum Balac și mai ales Balaam. Și cred că prin asta ni se transmite mesajul clar și puternic că forțele întunericului nu ne pot smulge din mâna lui Dumnezeu – păcatul este consecința propriilor noastre alegeri, derivând din însăși inima noastră măcinată de „pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții” – cum le numește ap. Ioan.
Concluziile acestor ultime 3-4 capitole studiate din Numeri sunt întărite de versete nou-testamentare care ne aduc aminte că Domnul Isus „a șters zapisul cu poruncile li care stătea împotriva noastră și ne era potrivnic, și l-a nimicit pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce.” (Col. 2:14-15) Iar după Învierea Sa, Dumnezeu „L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești, mai presus de orice domnie de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie și orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitoar.” (Efes. 1:20-21). Aceste adevăruri inestimabile sunt atuurile care ne asigură biruința, câtă vreme ținem cont și uzăm de ele!
Deși Balaam și blestemele pe care i le comandase Balac se izbiseră de autoritatea supremă a lui Iahweh, care Și-a protejat încă o dată aleșii – liniștea n-a ținut prea mult; Israel s-a încuscrit cu Moab, relațiile imorale și idolatria generând o revărsare a mâniei divine, căreia i-a căzut victimă 24.000 de oameni – această urgie fiind cum se apreciază ultima judecată a vechii generații, asaltul final al lui Dumnezeu asupra celor stricați din popor! Și pierderile ar fi fost și mai mari dacă nu intervenea Fineas, nepotul lui Aaron – cu care, drept recompensă, Dumnezeu încheie un legământ special. Ne stă înainte cap. 26, care – conform multor cercetători, este începutul unei noi secţiuni a acestei cărţi... care se va concentra pe principiile și prescripțiile pe care Iahweh prin Moise le pune înaintea celor ce se pregăteau să treacă Iordanul, ca să intre în moștenirea primisă părinților lor. Așadar, aflată la capătul lungului drum al întoarcerii, noua generaţie se pregătea să intre în ţară. Ultima parte a cărţii Numeri vorbeşte despre această pregătire – care începe cu al doilea recensământ pe care-l conține cartea Numeri (care începea – sper că vă amintiți! – cu o numărătoare analogă efectuată cu patru decenii în urmă, pe când se aflau la Sinai):
În urma acestei urgii, Domnul a zis lui Moise şi lui Eleazar, fiul preotului Aaron: „Faceţi numărătoarea întregii adunări a copiilor lui Israel, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, după casele părinţilor lor, a tuturor celor din Israel care sunt în stare să poarte armele.” Moise şi preotul Eleazar le-au vorbit în câmpia Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului. Şi au zis: „Să se facă numărătoarea, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, cum poruncise lui Moise şi copiilor lui Israel Domnul, când au ieşit din ţara Egiptului.” (Numeri 26:1-4)
Expresia „în urma acestei urgii” (sau „după această urgie”) subliniază un punct de cotitură, trecerea de la prima la a doua generație, schimbul de ștafetă de la tați și mame la fii și fiice. Poporul trebuia pregătit pentru campania de cucerire a Canaanului care-i aștepta. Când comparăm numărătoarea făcută în cel de-al doilea an al marşului prin pustie cu numărătoarea făcută în cel de-al patruzecilea an al marşului lor, vom descoperi diferențe, normale și considerabile – în vreme ce unele seminţii au cunoscut creşteri importante, altele s-au confruntat cu diminuări... Interesant și important este că dincolo de toate, numărul total al recensământului 2 a fost mai mic cu doar 1.820!
Vom observa de altfel aceste cifre comparative în dreptul fiecărui trib, începând cu Ruben – care a scăzut cu 2.770 de persoane:
Ruben, întâiul născut al lui Israel. Fiii lui Ruben au fost: Enoh, din care se coboară familia enohiţilor; Palu, din care se coboară familia paluiţilor; Heţron, din care se coboară familia heţroniţilor; Carmi, din care se coboară familia carmiţilor. Acestea sunt familiile rubeniţilor: cei ieşiţi la numărătoare au fost patruzeci şi trei de mii şapte sute treizeci. (Numeri 26:5-7)
Dacă ne întoarcem la numărătoarea din primul capitol, vom găsi că „bărbaţii din seminţia lui Ruben, ieşiţi la numărătoare, au fost patruzeci şi şase de mii cinci sute” (Num.1:21) Aceasta se întâmpla cu patruzeci de ani în urmă, când poporul făcea primii paşi prin pustie. Citim în continuare despre rubeniți: (Numeri 26:8-11)
Fiii lui Palu au fost: Eliab. Fiii lui Eliab au fost: Nemuel, Datan şi Abiram. Datan acesta şi Abiram acesta au fost din cei ce erau chemaţi la adunare şi care s-au răsculat împotriva lui Moise şi Aaron, în adunarea lui Core, când cu răscoala lor împotriva Domnului. Pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit împreună cu Core, când au murit cei ce se adunaseră şi când a mistuit focul pe cei două sute cincizeci de oameni. Ei au slujit poporului ca pildă. Fiii lui Core n-au murit.
Următoarea seminție menționată este Simeon, care suferă printre cele mai drastice diminuări: de la 59.300 la 22.200 – deci un deficit de 37.100 persoane, adică cu peste 62% mai puțini!
Fiii lui Simeon, după familiile lor: din Nemuel se coboară familia nemueliţilor; din Iamin, familia iaminiţilor; din Iachin, familia iachiniţilor; din Zerah, familia zerahiţilor; din Saul, familia sauliţilor. Acestea sunt familiile simeoniţilor: douăzeci şi două de mii două sute. (Numeri 26:12-14)
Și Gad suferă pierderi, dar mult mai mici – doar 5.150 de inși față de primul recensământ!
Fiii lui Gad după familiile lor: din Ţefon se coboară familia ţefoniţilor; din Haghi, familia haghiţilor; din Şuni, familia şuniţilor; din Ozni, familia ozniţilor; din Eri, familia eriţilor; din Arod, familia arodiţilor; din Areli, familia areliţilor. Acestea sunt familiile fiilor lui Gad, după cei ieşiţi la numărătoare: patruzeci de mii cinci sute. (Numeri 26:15-18)
Cât despre Iuda, următorii avuți în vedere la numărătoare, sunt cea dintâi generație care cunoaște un plus demografic, cu 1.900 de persoane – 76.500 față de 74.600 la recensământul de la Sinai:
Fiii lui Iuda: Er şi Onan; dar Er şi Onan au murit în ţara Canaanului. Iată fiii lui Iuda după familiile lor: din Şela se coboară familia şelaniţilor; din Pereţ, familia pereţiţilor; din Zerah, familia zerahiţilor. Fiii lui Pereţ au fost: Heţron, din care se coboară familia heţroniţilor; Hamul, din care se coboară familia hamuliţilor. Acestea sunt familiile lui Iuda după numărătoarea lor: şaptezeci şi şase de mii cinci sute. (Numeri 26:19-22)
De la vers. 23, citim despre un alt trib privilegiat, Isahar, care a cunoscut o creștere mult mai semnificativă: 64.300 față de 54.400, deci au ajuns la intrarea în Canaan cu 9.900 de inși mai mulți decât plecau spre Canaan cu aproape 4 decenii în urmă!
Fiii lui Isahar după familiile lor: din Tola se coboară familia tolaiţilor; din Puva, familia puviţilor; din Iaşub, familia iaşubiţilor; din Şimron, familia şimroniţilor. Acestea sunt familiile lui Isahar, după numărătoarea lor: şaizeci şi patru de mii trei sute. (Numeri 26:23-25)
Despre urmașii lui Zabulon citim în continuare de la vers. 26 – și ei înregistrează un plus:
Fiii lui Zabulon după familiile lor: din Sered se coboară familia serediţilor; din Elon, familia eloniţilor; din Iahleel, familia iahleeliţilor. Acestea sunt familiile zabuloniţilor, după numărătoarea lor: şaizeci de mii cinci sute. (Numeri 26:26-27)
Deci 3.100 de inși în Zabulon, față de cei 57.400 care începeau marșul dintâi! Urmează apoi o observație interesantă, citind pe îndelete numărătoarea urmașilor lui Ioaif, și mai cu seamă prin comparație cu recensământul precedent:
Fiii lui Iosif, după familiile lor: Manase şi Efraim. Fiii lui Manase: din Machir se coboară familia machiriţilor. Machir a născut pe Galaad. Din Galaad se coboară familia galaadiţilor. Iată fiii lui Galaad: Iezer, din care se coboară familia iezeriţilor; Helec, familia helechiţilor; Asriel, familia asrieliţilor; Sihem, familia sihemiţilor; Şemida, familia şemidaiţilor; Hefer, familia heferiţilor. Ţelofhad, fiul lui Hefer, n-a avut fii, dar a avut fete. Iată numele fetelor lui Ţelofhad: Mahla, Noa, Hogla, Milca şi Tirţa. Acestea sunt familiile lui Manase, după numărătoarea lor: cincizeci şi două de mii şapte sute. Iată fiii lui Efraim, după familiile lor: din Şutelah se coboară familia şutelahiţilor; din Becher, familia becheriţilor; din Tahan, familia tahaniţilor. Iată fiii lui Şutelah: din Eran se coboară familia eraniţilor. Acestea sunt familiile fiilor lui Efraim, după numărătoarea lor: treizeci şi două de mii cinci sute. Aceştia sunt fiii lui Iosif, după familiile lor. (Numeri 26:28-37)
Observația care v-a sărit probabil și dvs. în ochi este că, dacă Efraim pierde 8.000 de oameni în pustie, Manase câștigă 20.500, un spor de aproape 64 de procente față de numărul din urmă cu 40 de ani! Aceasta este cea mai mare creștere dintre toate, și numai Domnul știe motivele! Per total, fiii lui Iosif au crescut cu 12.500 de persoane față de precedenta numărătoare!
Am putea spune – glumind amar – că unora se pare că pur și simplu le-a priit deșertul... având în vedere că tot o creștere – dar cu „doar” 10.200 de inși – a înregistrat și Beniamin, seminția soră a lui Iosif (și care va da mai târziu primul rege al Israelului, Saul):
Fiii lui Beniamin, după familiile lor: din Bela se coboară familia belaiţilor; din Aşbel, familia aşbeliţilor; din Ahiram, familia ahiramiţilor; din Şufam, familia şufamiţilor; din Hufam, familia hufamiţilor. Fiii lui Bela au fost: Ard şi Naaman. Din Ard se coboară familia ardiţilor; din Naaman, familia naamaniţilor. Aceştia sunt fiii lui Beniamin, după familiile lor şi după numărătoarea lor: patruzeci şi cinci de mii şase sute. (Numeri 26:38-41)
Nici seminția războinică a lui Dan nu s-a împuținat, ci prezintă și ea o creştere marcantă:
Iată fiii lui Dan, după familiile lor: din Şuham se coboară familia şuhamiţilor. Acestea sunt familiile lui Dan, după familiile lor. Toate familiile şuhamiţilor, după numărătoarea lor: şaizeci şi patru de mii patru sute. (Numeri 26:42-43)
La prima numărătoare, de la Sinai, se spune despre Dan: „bărbaţii din seminţia lui Dan, ieşiţi la numărătoare, au fost şaizeci şi două de mii şapte sute.” (Num. 1:39) Cu alte cuvinte, și Dan a crescut cu 1.700 de persoane.
Fiii lui Aşer după familiile lor: din Imna se coboară familia imniţilor; din Işvi, familia işviţilor; din Beria, familia beriiţilor. Din fiii lui Beria se coboară: din Heber, familia heberiţilor; din Malchiel, familia malchieliţilor. Numele fetei lui Aşer era Serah. Acestea sunt familiile fiilor lui Aşer, după numărătoarea lor: cincizeci şi trei de mii patru sute. (Numeri 26:44-47)
Ultimele două seminții menționate cunosc situații paradoxale la recensământul din Numeri 26 – Așer crește cu 11.900 de persoane, iar Neftali cunoaște o scădere de 8.000 de inși:
Fiii lui Neftali, după familiile lor: din Iahţeel se coboară familia iahţeeliţilor; din Guni, familia guniţilor; din Ieţer, familia ieţeriţilor; din Şilem, familia şilemiţilor. Acestea sunt familiile lui Neftali după familiile lor şi după numărătoarea lor: patruzeci şi cinci de mii patru sute. (Numeri 26:48-50)
Cu toate că șapte seminții au înregistrat creșteri, și doar cinci au avut efective mai mici la al doilea recensământ, cifrele totale ale acestei a doua numărători arată că Israel s-a diminuat... dar că pierderile suferite n-au fost finalmente semnificative – în condițiile în care generaţia bătrână murise în pustie, după cum le spusese Dumnezeu (Num.14:39): „Trupurile voastre moarte vor cădea în pustiul acesta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi cârtit împotriva Mea.”
Aceştia sunt cei ieşiţi la numărătoare dintre copiii lui Israel: şase sute una mii şapte sute treizeci. Domnul a vorbit lui Moise şi i-a zis: „Ţara să se împartă între ei, ca să fie moştenirea lor, după numărul numelor. Celor ce sunt în număr mai mare să le dai o parte mai mare, şi celor ce sunt în număr mai mic să le dai o parte mai mică; să se dea fiecăruia partea lui după cei ieşiţi la numărătoare. Dar împărţirea ţării să se facă prin sorţi; s-o ia în stăpânire după numele seminţiilor părinţilor lor. Ţara să fie împărţită prin sorţi între cei ce sunt în mare număr şi între cei ce sunt în mic număr.” (Numeri 26:51-56)
Este aproape incredibil – dar perfect în acord cu natura îndurătoare a lui Iahweh, că – în ciuda numeroaselor răzvrătiri și pedepse, ținând cont și de promisiunea de nestrămutat făcută de Dumnezeu în Numeri 14 – finamente numărul total ce se regăsește „la porțile” Canaanului este aproape același cu cel din urmă cu aproape 40 de ani: 601.730, față de 603.550, deci doar cu 1.820 de oameni mai puțin (o scădere de numai 0,3%! – și cred că și această așa-zisă pierdere are o rațiune, pentru că nu putem fi atât de naivi încât să credem că doar atât a putut Dumnezeu să refacă!!!) Am putea spune – concluzionând că rata natalității a fost prodigioasă, cu toate condițiile precare și dificile ale deșertului – că practic această cifră totală a celui de-al doilea recensământ este o celebrare a credincioșiei și providenței asigurătoare a lui Iahweh, arătate copiilor lui Israel ca popor ales!
Iar dac-ar fi să continuăm observațiile, am putea spune – dincolo de faptul că toate cifrele sunt rotunjite (cu 2-3 excepții) la rangul sutelor – și că, la ambele recensăminte, găsim șase triburi cu mai mult de 50.000, și șase cu mai puțin de 50.000 de membri! Dar doar câte 4 seminții se regăsesc în ambele numărători (Iuda, Isahar, Zabulon și Dan – triburi mai mari de 50.000 de inși, respectiv: Ruben, Gad, Efraim și Beniamin – triburi sub 50.000 de oameni)
Această mențiune este importantă datorită prevederii divine ca împărțirea teritorială să se facă – prin tragere la sorți, da!... dar și – ținându-se seama de efectivele fiecărui trib... ale căror istorii ulterioare vor fi specific menționate în cărțile cronicilor, cum vom vedea când vom ajunge acolo...
Deci, toată această trecere în revistă a fiecărei seminții a avut în principal două motive: pregătirea efectivelor pentru campaniile militare ce vor urma – având în vedere că aveau de cucerit o țară și de îndepărtat actualii locuitori! – dar și pentru a configura criterii pe baza cărora se vor repartiza pământurile și se vor soluționa chestiunile interne sau inter-tribale, odată așezați în Canaan.
Analog precedentului recensământ, Leviții au și aici parte de o numărătoare aparte:
Iată leviţii a căror numărătoare s-a făcut după familiile lor: din Gherşon se coboară familia gherşoniţilor; din Chehat, familia chehatiţilor; din Merari, familia merariţilor. Iată familiile lui Levi: familia libniţilor, familia hebroniţilor, familia mahliţilor, familia muşiţilor, familia coriţilor. Chehat a născut pe Amram. Numele nevestei lui Amram era Iochebed, fata lui Levi, care i s-a născut lui Levi în Egipt; ea a născut lui Amram pe Aaron, pe Moise şi pe Maria, sora lor. Lui Aaron i s-au născut: Nadab şi Abihu, Eleazar şi Itamar. Nadab şi Abihu au murit când au adus înaintea Domnului foc străin. Cei ieşiţi la numărătoare, toţi bărbaţii de la vârsta de o lună în sus, au fost de douăzeci şi trei de mii. Ei n-au fost cuprinşi în numărătoarea copiilor lui Israel, pentru că nu li s-a dat moştenire în mijlocul copiilor lui Israel. (Numeri 26:57-62)
E ușor de remarcat și în cazul Leviților o creștere de 5 procente, respectiv cu 1.000 de inși – de la 22.000 (câți fuseseră la Sinai) la 23.000. Ni se reamintește motivul pentru care sunt socotiți separat: nu făceau parte din oaste, nu primeau pământuri, erau grupul de slujitori sfințiți pentru Domnul... dar erau parte din Israel, și familiile lor trebuiau puse în rând cu familiile poporului.
Finalul acestui amplu capitol, chiar dacă are preocupări mai degrabă mundane, consfințește că această a doua numărătoare a fost extrem de importantă pentru Israel și a jucat un rol important în maniera de lucru a lui Iahweh în și cu Israel. Ultimele trei versete par a fi o replică în oglindă, o închidere a cercului început în primele 4 versete:
Aceştia sunt aceia dintre copiii lui Israel a căror numărătoare au făcut-o Moise şi preotul Eleazar în câmpia Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului. Între ei, nu era niciunul din copiii lui Israel a căror numărătoare o făcuse Moise şi preotul Aaron în pustiul Sinai. Căci Domnul zisese: „Vor muri în pustiu şi nu va rămâne niciunul din ei, afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun.” (Numeri 26:63-65)
Avem aici noua generaţie. Vechea generaţie, cu excepţia lui Caleb şi a lui Iosua, muriseră. Dumnezeu nu i-a tras la răspundere pe cei care aveau sub douăzeci de ani pentru eşecul şi răzvrătirea de la Cades-Barnea. Iar acest fapt poate să ne ofere câteva indicaţii referitoare la vârsta responsabilităţii. Nu ştiu care este aceasta, şi nu vreau neapărat să sugerez că este la douăzeci de ani... dar cred că este mai târziu decât credem mulţi dintre noi!
Dincolo de miracolul săvărșit de Iahweh, rămâne marea întrebare referitoare la noua generație a lui Israel: vor fi ei în stare să-și împlinească mandatul încredințat de Cel ce-i purtase până aici? Vor fi dispuși să se lase folosiți de Iahweh în acord cu planul și voia Lui? Vor fi ca părinții lor, sau ca Moise, Aaron, Maria, Iosua și Caleb – adică credincioși lui Dumnezeu?!
Aceasta era o generaţie nouă, cu excepţia celor doi bărbaţi credincioși ultimi menționați... și cu care vom ajunge să ne familiarizăm mai bine, pe măsură ce ajungem la cartea Iosua. Dar deocamdată în următoarele șase capitole, va continua pregătirea acestei generații pentru marșul triumfal și asaltul final asupra Pământului făgăduinței. Îi vom urmări și noi îndeaproape, în fiecare din aceste etape, și-n episoadele viitoare!
Ne despărțim aici, mulțumesc pentru însoțire... care sper că se va relua data viitoare, nu?! Pe curând, deci!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, ne reîntâlnim unii cu alții și cu poporul Israel aflat în fața Iordanului – gata să intre în țară, mai bine spus gata să înceapă cucerirea țării (cu ajutorul lui Iahweh; asta ne aduce și nouă aminte să nu ne lansăm în nicio „cucerire” sau luptă, de niciun fel, fără ajutorul Domnului! Chiar și aventura acestui program am încredințat-o de la bun început și continuăm să punem fiecare episod sub semnul și puterea lui Dumnezeu!)
Trecerea Iordanului părea așadar pe cale să se înfăptuiască... dar se vor mai petrece câteva lucruri până atunci! Voia lui Dumnezeu era (și este!) suverană, Cuvântul Lui se împlinea neabătut – semn că El este credincios și Atotputernic! Să nu uităm că trista și îndelungata experiență negativă a lui Israel în pustie rămâne până-n zilele noastre, și pentru noi, o pildă... de evitat, un strașnic „așa nu!”, subliniind că pericolul este încă real; citiți doar prima parte din 1 Corinteni 10, și veți înțelege de ce e nevoie ca și cei ce cred că stau în picioare, să ia seama să nu cadă! Și să fie siguri că nu sunt lăsați singuri, la cheremul poftelor, ispitelor, demonilor, oamenilor răi, hazardului sau împrejurărilor!
Un mare atu al celor de azi este că beneficiază de moștenirea istoriei și de experiențele predecesorilor, așa cum fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să se socotească/să nu uite că este (pentru că Dumnezeu a decis așa) un co-moștenitor al lucrurilor prețioase și veșnice păstrate în ceruri pentru noi! De altfel, și acest capitol 27 din cartea Numeri este pus tot sub semnul ideii de moștenire – fiecare din cele două jumătați ale acestui pasaj punânde-une înainte aspecte care au de-a face cu câte-o moștenire, fie pământească, fie având în vedere lucrurile „de sus”!
Suntem așadar în partea finală a cărţii Numeri, care se ocupă cu precădere de „noua generaţie.” Data trecută am văzut că atunci când s-a făcut numărătoarea, Iosua şi Caleb au fost singurele persoane în viaţă care au fost înscrişi atât în prima, cât și în a doua numărătoare. Cu alte cuvinte, toţi cei ce aveau douăzeci de ani sau mai mult au murit în acea perioadă de patruzeci de ani. Ei au pierit pe parcursul acelor ani aspri prin pustie – oficial, din cauza dificultăților parcursului; în realitate: pentru că Iahweh promisese că așa se va întâmpla, în urma răzvrătirilor lor sistematice. Acum Israel înseamnă o nouă generaţie, dar vom vedea că şi acest neam de oameni va cauza și se va confrunta cu alte probleme!
M-a uimit întotdeauna conceptul de „conflict între generații” – și pentru că se verifică, și pentru că se ia ca atare, ca o fatalitate, ca o inevitabilitate... Mă intrigă de ce avem probleme cu înţelegerea celorlalți, mai cu seamă că și noi am avut și avem, și fiecare individ și generaţie se confruntă cu propriile probleme. Deci dacă eu am probleme, de ce nu pot accepta că și altul poate avea, și că așa cum eu mă aștept să fiu înțeles și ajutat, la fel și ceilalți... Zâmbesc amar constatând că niciodată nu ne place și nu agreem cu ceilalți – când suntem tineri criticăm (cel puțin) generaţia vârstnică, iar când eşti bătrân îi critici pe cei tineri. Până la urmă însă, trebuie să ne resemnăm că... asta este natura umană!
Ajunși la acest capitol 27 al cărţii Numeri, vedem că noua generaţie este prezentată aici cu o nouă problemă. De fapt, Moise se confruntă cu un aspect insolit – cu care nu mai avusese de-a face și pe care nu știe cum să-l soluționeze... Așa că trebuie să apeleze la Domnul, mai cu seamă că era vorba atât de o chestiune legală, cât și socială și culturală... și mai cu seamă o problemă ce putea să devină explozivă, în orice caz era sensibilă...
Vă reamintesc, recensământul – făcut și pentru a stabili criterii pentru împărțirea Canaanului – îi viza doar pe bărbații de la 20 de ani în sus; dar existau în popor și familii în care nu existau asemenea persoane – ce avea deci să se întâmple cu partea lor de moștenire? Potrivit legilor altor popoare, femeile nu era băgate în seamă, ci erau tratate ca sclavi. Va fi asta și situația evreicelor?
Vom constata cu câtă îndurare, înțelegere și dreptate rezolvă Iahweh o asemenea chestiune, folosindu-se de cazul a cinci surori îndrăznețe din tribul lui Manase:
Fetele lui Ţelofhad, fiul lui Hefer, fiul lui Galaad, fiul lui Machir, fiul lui Manase, din familiile lui Manase, fiul lui Iosif, şi ale căror nume erau: Mahla, Noa, Hogla, Milca şi Tirţa (Numeri 27:1)
Prieteni, dacă aveţi fiice în familiile dumneavostră, şi pentru că știu că e o permanentă cursă pentru nume cât mai originale sau spectaculoase, și dacă nu aveți un nume preferat, sau nu vă plac numele comune, iată o listă pe care v-o sugerez: Mahla, Noa, Hogla, Milca şi Tirţa! Am umblat mult și am trăit destul, dar nu am întâlnit vreo femeie purtând unul din aceste nume... şi cred că ştiu şi de ce!
Dar, n-ar trebui să ne mire prea mult numele acestea... având în vedere că pe tatăl lor îl chema... Ţelofhad!
S-au apropiat şi s-au înfăţişat înaintea lui Moise, înaintea preotului Eleazar, înaintea mai marilor şi înaintea întregii adunări, la uşa Cortului întâlnirii. Ele au zis: „Tatăl nostru a murit în pustiu; el nu era în mijlocul cetei celor ce s-au răzvrătit împotriva Domnului, în mijlocul cetei lui Core, ci a murit pentru păcatul lui şi n-a avut fii. Pentru ce să se stingă numele tatălui nostru din mijlocul familiei lui, pentru că n-a avut fii? Dă-ne şi nouă deci o moştenire între fraţii tatălui nostru.” Moise a adus pricina lor înaintea Domnului. (Numeri 27:2-5)
Cred că problema nu e greu de intuit... Acest bărbat Ţelofhad a murit în pustie. El avea cinci fiice şi niciun fiu. Potrivit legii mozaice se pare că fiul era cel care moştenea averea, iar femeile erau pur şi simplu omise. Legile altor popoare le lăsau cu siguranţă pe dinafară. Ele nu erau luate în considerare. Acum ce trebuiau ei să facă?
Aceste fiice ale lui Ţelofhad apar mereu împreună, deci erau foarte unite – au știut că dacă vor să fie ascultate, trebuie să umble împreună. Apoi, știau Legea, și și-au dat seama că ele erau într-o excepție! Apoi, ni se arată a fi foarte decise, foarte pornite. Și nu pe principii sau pe drepturi formale, ci pe chestiuni practice, imediate și importante: nu voiau să rămână fără moștenire în Țara promisă, în care urmau să intre. Astăzi auzim o grămadă de discuţii despre drepturile femeilor. Ei bine, cu siguranţă ele şi-au primit drepturile în Biblie. Există unii care cu ani în urmă au spus că Biblia este o carte a bărbaţilor. Şi totuşi cu cât citesc mai mult din Biblie, cu atât mai mult văd că Cuvântul lui Dumnezeu le oferă femeilor drepturile lor. Şi desigur că și ele trebuie să aibă drepturile lor!
Confruntat cu problema ridicată de fetele lui Țelofhad, Moise nu prea a ştiut ce să facă. Presupun că le-a spus: „Ei bine, fetelor, nu ştiu ce să vă spun! Mi se pare că sunteți îndreptățite să semnalați și să cereți ce-ați cerit, dar din câte mi se pare mie, potrivit legilor şi obiceiurile actuale, nu cred că veţi primi ceva!”
Aşa că Moise a adus cauza lor înaintea Domnului.
Şi Domnul a zis lui Moise: „Fetele lui Ţelofhad au dreptate. Să le dai de moştenire o moşie între fraţii tatălui lor şi să treci asupra lor moştenirea tatălui lor. (Numeri 27:6-7)
Vedeţi, modul în care se raportează Dumnezeu la problemă arată atât prețul pe care El îl pune pe relațiile de familie, cât și realitatea că El nu tratează discriminator femeile. El are în vedere inclusiv drepturile femeii.
Misionarii care lucrează printre triburile de pe râul Orinoco îmi spuneau nu de mult că în Venezuela o fetiţă este vândută unui bărbat înainte de a împlini vârsta de zece ani. Se face comerţ cu fetele la fel ca şi cu animalele. Acest obicei încă există printre popoarele necivilizate. Fiecare femeie din ziua de azi ar trebui să fie recunoscătoare Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece Biblia a fost prima care le-a dat femeilor drepturi. Consider că acest lucru este unul minunat.
Ceea ce va rezulta din solicitarea acestor cinci surori, și din înțelepciunea lui Dumnezeu, va fi una dintre cele mai remarcabile legi pe care ni le putem imagina. În ziua de azi o decizie judecătorească ca aceasta este o banalitate, dar nu așa stăteau lucrurile în vechime! Putem spune că avem de-a face aici cu o premieră, dar una din acelea pe care doar Iahweh le putea orchestra și soluționa așa de fructuos!
Se pare că cele cinci surori, fetele lui Țelofhad, prețuiau așa de mult moștenirea promisă de Domnul, încât au fost gata de sacrificiul impus de Dumnezeu – au fost gata să plătească „prețul împroprietăririi”, condiția impusă în Numeri 36:6-10: să se căsătorească doar în cadrul seminției lor. Am putea spune că, într-un fel, alături de dreptul la moștenirea teritorială în discuție, mai era în joc ceva prețios: cu adevărat valoros mi se pare că era „numele” care se pierdea. Care sunt lucrurile cu adevărat valoroase pentru noi? Ce ne preocupă cel mai mult? Pentru ce luptăm și îndrăznim cel mai mult în viață? Ce lăsăm în urma noastră? Cum ne este văzut „numele”? Ce se spune despre noi? Să ținem cont și că urmașii noștri vor fi afectați de numele pe care ni-l facem.
O alăa lecție pe care o învățăm de la aceste fete este că unele lucruri le vom obține doar dacă le cerem! Îndrăzniți înaintea Domnului, veniți și cereți cu îndrăzneală, și vom obține – dacă stăruim, dacă cerem insistent și cu credință... Dumnezeu nu a omis acele lucruri, dar vrea să vadă cât suntem de îndrăzneți și insistenți în ceea ce cerem. Dacă nu cerem, nu primim – ni se spune clar în Cuvântul lui Dumnezeu. Oare câte din cele ce ne lipsesc nu le avem doar pentru că nu îndrăznim să le cerem? Oare nu cumva suntem săraci pentru că așa alegem să fim, conștient sau nu?! Aşadar, ele au cerut prin credinţă, şi prin credinţă Dumnezeu le-a dat lor moştenirea.
Și încă o învățătură din această istorie: o cauza bine reprezentată înaintea lui Dumnezeu, are sorți de izbândă! Vedem că modul în care aceste fete pun problema Îl mișcă pe Dumnezeu! Ele nu bârfesc, nu cârtesc pe la spate, nu creează răzmeriță... Se prezintă în fața conducerii și-și pledează corect și inteligent cauza (vers. 3-4): „Tatăl nostru n-a participat la răscoala lui Core, ci a murit în păcatul lui.” Își cunoșteau bine și istoria, și prevederile Legii, și drepturile... Ele continuă argumentația lor cu singura problemă a tatălui lor – nu avusese fii! „Pentru ce – continuă ele – să se șteargă numele tatălui nostru din mijlocul familiei lui?” Și Domnul Își pune rezoluția:
„Fetele lui Ţelofhad au dreptate. Să le dai de moştenire o moşie între fraţii tatălui lor şi să treci asupra lor moştenirea tatălui lor.” Acum, pe baza acestui lucru, Dumnezeu introduce o regulă nouă şi amendează Legea pentru ele:
Iar copiilor lui Israel să le vorbeşti şi să le spui: „Când un om va muri fără să lase fii, să treceţi moştenirea lui asupra fetei lui. Dacă n-are nicio fată, moştenirea lui s-o daţi fraţilor lui. Dacă n-are nici fraţi, moştenirea lui s-o daţi fraţilor tatălui său. Şi dacă nici tatăl lui n-are fraţi, moştenirea lui s-o daţi rudei cele mai apropiate din familia lui, şi ea s-o stăpânească. Aceasta să fie o lege şi un drept pentru copiii lui Israel, cum a poruncit lui Moise, Domnul. (Numeri 27:8-11)
Acesta este un extraordinar pas înainte, făcut cu aproximativ 1.500 de ani înainte ca Hristos să vină în lume. Mă uimesc în egală măsură îndrăzneala și de determinarea acestor femei. Și mă minunez de credinţa lor! „...fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” (Evrei 11:6)
Cele cinci fete vroiau să intre în posesia moştenirii tatălui lor. Nu era obiceiul în zilele de atunci, nici vreo lege scrisă care să le dea acest drept. Dar iată că o cauză prezentată simplu și cu reverență înaintea lui Dumnezeu are sorți de izbândă!
Avem parte în acest episod (cum bine constatați și singuri) de câteva lecţii extraordinare, valabile și pentru noi astăzi. Ni se spune că suntem binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 1:3). Eu cred că Dumnezeu ne aude şi ne răspunde nu doar cu privire la binecuvântările duhovniceşti, ci şi cu privire la lucrurile materiale. Sunt de părere că mulţi dintre noi sunt săraci, mai mult sau mai puţin, deoarece nu venim la Dumnezeu ca şi copiii Săi şi să cerem de la El lucruri. Dumnezeu vrea să fie bun cu noi.
În viaţa mea creştină am ezitat întotdeauna să-I cer lui Dumnezeu lucruri materiale. Când eram în seminar, lucram pentru un ziar, introducând noaptea anunţuri în ediția de dimineață. Când dădeam peste câte-un anunț care mă interesa și pe mine, mă prezentam și cercetam respectivele obiecte – dacă de exemplu era vorba de o maşină, dacă-mi convenea și aveam posibilități, o cumpăram, o conduceam un an sau doi, apoi o vindeam cu acelaşi preţ cu care o cumpărasem. Când am absolvit seminarul, i-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea o maşina second-hand bună. Ştiţi ce a făcut Domnul? Mi-a dat o maşină nouă! Cum de nu I-am cerut de la bun început o maşină nouă? Poate că eram prea săraci și n-am crezut că pot sau că merit... sau pentru că pur şi simplu nu ştiam să cer... Nici acum nu știu dacă știu!
Mult mai mult decât atât, noi avem averi: averi duhovniceşti inestimabile și minunate în Hristos Isus. El ar vrea ca noi doar să le cerem prin credinţă. Fiicele lui Ţelofhad au venit şi au cerut partea de moștenire cuvenită tatălui lor. Și noi avem astăzi bunuri duhovniceşti pe care ar trebui să le cerem. Haideţi să-I spunem Tatălui nostru că dorim moştenirea şi că dorim aceste binecuvântări duhovniceşti. El vrea să ne binecuvinteze! Ce minunat este El... c-o va face, dacă vom solicita înțelept și cu credință!
Așadar prima parte a acestui capitol s-a ocupat de moștenirea solicitată și primită de fiicele lui Țelofhad – episod reluat și-n ultimul capitol din cartea Numeri. A doua jumătate a capitolului 27 ne pregătește de despărțirea de personajul uman central și principal al primelor cărți ale Scripturii – autorul lor uman, Moise. I se apropia și lui clipa morții, Iahweh nu glumise când îi spusese că nu va intra în Canaan, și trebuia să-și lase și el moștenirea irarhică, să predea ștafeta – celui pe care i-l indicase Dumnezeu, și pe care-l pregătea de atâta vreme pentru acest lucru...
Ajungem așadar într-o zonă de tristețe. L-am urmărit pe Moise de atâta vreme. Ne-a servit drept pildă și-n bune și-n rele, a fost atât de natural în comportamentul său uman, dar totodată și atât de ascultător de Iahweh și de îndelung răbdător cu multele neajunsuri și cu opoziția din partea propriilor săi concetățeni. Ei bine, omul acesta trecut prin atâtea, în special în ultimii 40 de ani, și care lăsa în urmă o moștenire istorică și spirituală remarcabilă, se apropia de momentul în care și el trebuia să se pregătească să părăsească scena istoriei pământești.
Este invitat în consecință de către Domnul Însuși să privească țara de la înălțime și de la distanță
Domnul a zis lui Moise: „Suie-te pe muntele acesta Abarim şi priveşte ţara pe care am dat-o copiilor lui Israel. S-o priveşti, dar şi tu vei fi adăugat la poporul tău, cum a fost adăugat fratele tău Aaron; pentru că v-aţi împotrivit poruncii Mele, în pustiul Ţin, când cu cearta adunării, şi nu M-aţi sfinţit înaintea lor cu prilejul apelor.” (Acestea sunt apele de ceartă, la Cades, în pustiul Ţin.) (Numeri 27:12-14)
Dumnezeu se referă la momentul în care Moise a lovit piatra de două ori după ce Dumnezeu îi spusese să îi vorbească. Dumnezeu spune aici că aceasta a fost răzvrătire împotriva poruncii Lui. Datorită acestui fapt, lui Moise i s-a îngăduit doar să privească ţara; și deși dusese greul conducerii poporului până acum, nu i se va îngădui să intre în Canaan.
Obişnuiam să pun o întrebare-capcană la cursurile mele: „A intrat Moise vreodată în ţara promisă?” Cei mai mulți dintre studenţi răspundeau că nu a intrat. Din când în când însă, câte-un student ager mai spunea: „Da, a intrat.” Şi așa e, a intrat! Moise a fost pe muntele schimbării la faţă cu Domnul Isus. Aceasta a fost desigur mult după moartea sa, și-ntr-o cu totul altă condiție decât era când Iahweh i-a indicat și i-a permis să privească ţara promisă. Dumnezeu nu i-a îngăduit să intre în ţară.
Vedeţi, neascultarea ne împiedică pe mulţi dintre noi să intrăm în posesia bunurilor noastre duhovniceşti. Necredinţa întotdeauna conduce la neascultare. Aceasta este exact ceea ce i s-a întâmplat lui Moise.
Mi se pare remarcabil însă că Moise primește cu bărbăție decizia lui Iahweh! Nu doar că nu se lamenteză, nu doar că nu insistă și nu se disculpă, nu rememorează vinovăția exclusivă a poporului cârtitor, ci ultima lui dorință arată că grija lui îi viza tot pe ei:
Moise a vorbit Domnului şi a zis: „Domnul Dumnezeul duhurilor oricărui trup să rânduiască peste adunare un om care să iasă înaintea lor şi să intre înaintea lor, care să-i scoată afară şi să-i vâre înăuntru, pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca nişte oi care n-au păstor.” Domnul a zis lui Moise: „Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul Meu, şi să-ţi pui mâna peste el. Să-l aşezi înaintea preotului Eleazar şi înaintea întregii adunări şi să-i dai porunci* sub ochii lor. Să-l faci părtaş la dregătoria ta, pentru ca toată adunarea copiilor lui Israel să-l asculte. Să se înfăţişeze înaintea preotului Eleazar, care să întrebe pentru el judecata lui Urim înaintea Domnului, şi Iosua, toţi copiii lui Israel, împreună cu el, şi toată adunarea să iasă după porunca lui Eleazar şi să intre după porunca lui.” Moise a făcut cum îi poruncise Domnul. A luat pe Iosua şi l-a pus înaintea preotului Eleazar şi înaintea întregii adunări. Şi-a pus mâinile peste el şi i-a dat porunci, cum spusese Domnul prin Moise. (Numeri 27:15-23)
Trebuia ales un succesor care să-i ia locul lui Moise. El trebuia să fie un bărbat plin de Duh. Vreau să clarific faptul că punerea mâinilor asupra lui nu îl umplea de Duh, nici nu îi dădea vreo putere. Singurul lucru care putea fi transmis prin punerea mâinilor erau niscai agenţi patogeni ai bolilor. Dar punerea mâinilor indică succesiunea sau parteneriatul într-o întreprindere. Vă veţi aminti că biserica şi-a pus mâinile asupra lui Pavel şi Barnaba şi i-a trimis în Antiohia. Le-a dat acest lucru putere? Nicidecum. Puterea a venit prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta a fost ca să arate că biserica recunoaştea asocierea sa cu aceşti doi bărbaţi în lucrarea misionară. Aceasta era însemnătatea punerii mâinilor.
Iosua este cel care va fi succesorul lui Moise. După ce lui Moise i se retrage învestitura, Iosua este cel care o dobândeşte. Vom învăţa foarte multe și despre, și de la acest bărbat când vom ajunge în cartea Iosua. Vreau să spun aici că sunt de părere că Iosua a fost cel mai surprins bărbat din tabără când a fost ales să urmeze după Moise. Într-un fel, el era cel mai puţin potrivit ca să-i urmeze lui Moise. Ştiţi de ce? El era un om de rând. Nimeni nu mergea de jur împrejur spunând că Iosua are un mare potenţial, o mare abilitate de lider, şi tot felul de lucruri pe care le auzim azi. Iosua era o persoană obişnuită. Iosua ne descoperă ce poate face Dumnezeu cu un om simplu.
Trebuie să îţi spun că cărţile Iosua şi Judecători au fost mereu o mare încurajare pentru mine. Iubesc aceste două cărţi, deoarece ele arată ce poate face Dumnezeu cu oamenii simpli. Dacă o persoană i se predă Lui, Dumnezeu îl poate lua şi folosi. Aceasta înseamnă că El Se poate folosi de mine, deoarece El Se poate folosi de oameni simpli. Înseamnă că El Se poate folosi de tine.
Deci Iosua este cel ales. El este desemnat ca să-i ia locul lui Moise. Vom vedea aceasta la momentul potrivit, după moartea lui Moise la sfârşitul cărţii Deuteronom, când Iosua preia conducerea.
Încheiem episodul de azi, cu o concluzie a acestui pasaj: intrăm în posesia moștenirii călcând pe urmele Celui care a fost desemnat de Dumnezeu să ne conducă spre ea, mai precis, pe urmele Celui ce a câștigat această moștenire cu prețul vieții, morții, Învierii și mijlocirii Lui – Domnul Isus Hristos!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, ne păstrăm dorința și credința de a parcurge la pas întreaga Biblie, și vă invit să intrăm azi în ultimul pătrar al celei de a 7-a cărți abordate: Numeri... ultimele sale 9 capitole (din cele 36) ne mențin atenția concentrată asupra noii generații... Acum, pentru că Israel se pregătea să intre în Țara promisă, și pentru că o nouă numărătoare îi trecuse în revistă pe toţi bărbaţii apţi pentru război, şi odată ce Iosua fusese desemnat succesorul lui Moise (care însă nu iese deocamdată din scenă), viaţa lor spirituală este abordată. Mai precis jertfele – care fuseseră deja instituite... dar aici, de dragul desăvârşirii, toate jertfele care trebuiau aduse de-a lungul anului sunt reexaminate.
Deoarece în Levitic ne-am uitat la aceste jertfe în detaliu, aici vom atinge doar anumite aspecte care au o importanţă şi o semnificaţie aparte.
Oare de ce atribuie Dumnezeu aşa de multă atenție acestor jertfe? Unora atrași mai degrabă de acțiune, încă o întrerupere a acesteia, și reiterarea unor porunci privind jertfele, poate părea mai degrabă plictisitoare. Mai cu seamă în zilele noastre, când nici măcar evreii nu mai aduc jertfe! Personal, mă mir de fiecare dată observând cât de meticuloase erau cerințele privind jertfele aduse Domnului. De ce avem oare astfel de detalii? Vă spun că dacă am înțelege cu-adevărat scopul lor minunat, cu niciun chip nu le-am mai neglija! Într-un cuvânt, ele aduc înaintea noastră scumpătatea lui Hristos, și dragostea Lui cea trainică!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Porunceşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Să aveţi grijă să-Mi aduceţi la vremea hotărâtă darul Meu de mâncare, hrana jertfelor Mele mistuite de foc, care Îmi sunt de un plăcut miros.” (Numeri 28:1-2)
Observaţi accentul: „să-Mi aduceți... darul meu de mâncare... jertfele Mele...” Precum sărbătorile, Domnului, și darurile jertfelor erau tot în cinstea lui Iahweh! Vă amintiţi din cartea Leviticul că existau esențialmente două feluri de jertfe; din cele cinci tipuri de jertfe, trei erau jertfe de miros plăcut. Jertfele de miros plăcut reprezintă persoana lui Hristos; celelalte jertfe vorbesc despre lucrarea lui Hristos de răscumpărare. Acum Dumnezeu vorbeşte aici despre jertfele de miros plăcut, pe care le numeşte jertfele Mele. Aceste jertfe nu reprezintă ceea ce a făcut Hristos pentru noi sau gândurile noastre despre El, dar ele vorbesc despre ceea ce crede Dumnezeu despre Persoana iubitului Său Fiu.
Ce înseamnă acest lucru pentru tine şi pentru mine? Astăzi auzim foarte multe despre închinare şi despre serviciile de închinare. Dar cât din închinarea din cadrul serviciilor noastre este autentică? Și cât din ea este doar o activitate lipsită de scop?! Închinarea autentică este atunci când avem în minte gândurile lui Dumnezeu cu privire la El. Această jertfă de miros plăcut despre care Dumnezeu vorbeşte (drept darul Meu, jertfa Mea) reprezintă ceea ce Dumnezeu Îl consideră pe Hristos. Dumnezeu este satisfăcut cu ceea ce Hristos a făcut, pentru tine şi pentru mine, pe cruce... Dar tu? Tu eşti mulțumit cu ceea ce a făcut Hristos pentru tine la Golgota? Te bizuieşti pe jertfa Lui astăzi? Invitaţia Lui a rămas valabilă: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28) Ai adus la cruce povara păcatului, şi L-ai primit pe Isus ca Mântuitor personal? Eşti convins că știi cine este El? Pentru că dacă nu crezi că El este Fiul lui Dumnezeu, atunci tot ce a făcut nu are absolut niciun rost. Închinarea autentică înseamnă recunoaşterea şi adorarea Persoanei Sale. Cu alte cuvinte, înseamnă să avem în minte gândurile lui Dumnezeu!
Să le spui: „Iată jertfa mistuită de foc pe care o veţi aduce Domnului: în fiecare zi, câte doi miei de un an fără cusur, ca ardere de tot necurmată. (Numeri 28:3)
Acea jertfă mistuită de foc, care vorbeşte de Persoana lui Hristos, se înălţa în fum; se ridica tot spre Dumnezeu. Şi acesta este aspectul important cu privire la această jertfă. Versetele 3-8 redau cerințele lui Iahweh în ce privește jertfa necurmată (jertfele zilnice):
Să aduci un miel dimineaţa şi celălalt miel seara, iar, ca dar de mâncare, să aduci a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii frământată într-un sfert de hin de untdelemn de măsline sfărâmate. Aceasta este arderea-de-tot necurmată care a fost adusă la muntele Sinai; o jertfă mistuită de foc de un miros plăcut Domnului. Jertfa de băutură să fie de un sfert de hin pentru fiecare miel; jertfa de băutură de vin s-o faci Domnului în Locul Sfânt. Al doilea miel să-l aduci seara, cu un dar de mâncare şi o jertfă de băutură ca cele de dimineaţă; aceasta este o jertfă mistuită prin foc, de un miros plăcut Domnului. (Numeri 28:4-8)
Ce simplificare generoasă a lucrat Dumnezeu, care în „Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu”, cum scrie în Efes. 5:2! Hristos care ne-a iubit este jertfa necurmată care ne dă acces în prezența lui Dumnezeu! În continuare, textul biblic ne oferă lista jertfelor (darurile Domnului) aduse la sărbătorile Domnului – în ordine: de Sabat, lună nouă, Pesah, Cincizecime Anul nou, Yom Kippur și Sărbătoarea Corturilor.
În ziua Sabatului, să aduceţi doi miei de un an fără cusur şi, ca dar de mâncare, două zecimi de efă din floarea făinii frământată cu untdelemn, împreună cu jertfa de băutură. Aceasta este arderea-de-tot pentru fiecare zi de Sabat, afară de arderea-de-tot necurmată şi jertfa ei de băutură. (Numeri 28:9-10)
Sărbătorile deci fiind ale Domnului îl obligau pe fiecare israelit să se redefinească și să se reconsacre în raport cu Iahweh! Și pentru că sărbătorile erau marcate și prin adunări sfinte, ele trebuiau deci să impună întregului popor centralizarea Persoanei și lucrării divine!
Și dacă Sabatul era legat de actul creației și era un semn al legământului lui Iahweh cu Israel, o zi de sărbătoare marcată de jertfe era și prima zi a fiecărei luni noi – vă reamintesc: evreii se bazau și uzează încă de un calendar lunar, rezultat pe baza observării ciclului de rotație al lunii – de care ține seama și Iahweh în ce continuă să le precizeze:
La începutul lunilor voastre, să aduceţi, ca ardere-de-tot Domnului, doi viţei, un berbec şi şapte miei de un an fără cusur şi, ca dar de mâncare pentru fiecare viţel, trei zecimi de efă din floarea făinii frământată cu untdelemn; ca dar de mâncare pentru berbec, să aduceţi două zecimi de efă din floarea făinii frământată cu untdelemn; ca dar de mâncare pentru fiecare miel, să aduceţi o zecime de efă din floarea făinii frământată cu untdelemn. Aceasta este o ardere-de-tot, o jertfă mistuită de foc de un miros plăcut Domnului. Jertfele de băutură să fie de o jumătate de hin de vin pentru un viţel, a treia parte dintr-un hin pentru un berbec şi un sfert de hin pentru un miel. Aceasta este arderea-de-tot pentru începutul lunii, în fiecare lună, în toate lunile anului. Să se aducă Domnului un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de arderea-de-tot necurmată şi jertfa ei de băutură. (Numeri 28:11-15)
Calendarul lunar ebraic era format din 12 luni de câte 30 de zile; de fapt ciclul de rotație al lunii fiind de 29,5 zile, un an întreg avea 354 de zile. Pentru a păstra coordonarea cu anotimpurile, pe baza calculelor, mai apărea o lună (Adar) în șapte din fiecare 19 ani! Dar principala cerință era și cu acest prilej nu ritualul, ci credincioșia față de Iahweh!
Urmează, cum am spus, sărbătorile anuale – prima, în orice ordine, fiind Pesah!
În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii, vor fi Paştele Domnului. Ziua a cincisprezecea a acestei luni să fie o zi de sărbătoare. Timp de şapte zile să se mănânce azimi. În ziua dintâi, să fie o adunare sfântă: să nu faceţi nicio lucrare de slugă în ea. Să aduceţi ca ardere-de-tot Domnului o jertfă mistuită de foc: doi viţei, un berbec şi şapte miei de un an fără cusur. Să mai adăugaţi şi darul lor de mâncare din floarea făinii frământată cu untdelemn, trei zecimi de efă pentru un viţel, două zecimi pentru un berbec şi o zecime pentru fiecare din cei şapte miei. Să aduceţi un ţap ca jertfă de ispăşire, ca să facă ispăşire pentru voi. Să aduceţi aceste jertfe, afară de arderea-de-tot de dimineaţă, care este o ardere-de-tot necurmată. Să le aduceţi în fiecare zi, timp de şapte zile, ca hrana unei jertfe mistuite de foc, de un miros plăcut Domnului. Să fie aduse afară de arderea-de-tot necurmată şi jertfa ei de băutură. În ziua a şaptea să aveţi o adunare sfântă: să nu faceţi nicio lucrare de slugă în ea. (Numeri 28:16-25)
După cum cred că v-ați dat seama, accentul în această reiterare din Numeri a sărbătorilor cade nu atât pe participarea poporului, cât pe lucrarea preoțească specifică, de mare importanță înaintea Domnului, dar și înaintea norodului. Urmează cerințele pentru jertfele și lucrarea din următorul festival important – Cincizecimea:
În ziua celor dintâi roade, când veţi aduce Domnului un dar de mâncare, la sărbătoarea încheierii săptămânilor (Cincizecimea), să aveţi o adunare sfântă; să nu faceţi nicio lucrare de slugă în ea. Să aduceţi ca ardere-de-tot de un miros plăcut Domnului: doi viţei, un berbec şi şapte miei de un an. Să mai adăugaţi darul lor de mâncare din floarea făinii frământată cu untdelemn, câte trei zecimi de fiecare viţel, două zecimi pentru berbec şi o zecime pentru fiecare din cei şapte miei. Să aduceţi şi un ţap, ca să facă ispăşire pentru voi. Să aduceţi aceste jertfe, afară de arderea-de-tot necurmată şi darul ei de mâncare. Mieii să fie fără cusur şi să adăugaţi şi jertfele lor de băutură. (Numeri 28:26-31)
Această mențiune finală arată convingător către jertfa perfectă oferită de Omul perfect Isus Hristos pentru anularea păcatelor întregii omenirii!
În continuare, abia de ne dăm seama că trecem într-un alt capitol (29), pentru că subiectul rămâne același: legea jertfelor – aduse, cum vom vedea în acest pasaj, și la Anul nou, Ziua ispășirii și sărbătoarea Corturilor, alte festivaluri anuale majore pentru Israel.
În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. Ziua aceasta să fie vestită între voi cu sunet de trâmbiţă. Să aduceţi ca ardere-de-tot de un miros plăcut Domnului un viţel, un berbec şi şapte miei de un an fără cusur. Să mai adăugaţi şi darul lor de mâncare din floarea făinii frământată cu untdelemn, trei zecimi pentru viţel, două zecimi pentru berbec şi o zecime pentru fiecare din cei şapte miei. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, ca să facă ispăşire pentru voi. Să aduceţi aceste jertfe, afară de arderea-de-tot şi darul ei de mâncare din fiecare lună, afară de arderea-de-tot necurmată, darul ei de mâncare şi jertfele de băutură care se adaugă la ele, după rânduielile aşezate. Acestea sunt nişte jertfe mistuite de foc, de un miros plăcut Domnului. (Numeri 29:1-6)
Sărbătoarea Trâmbițelor marca Anul nou civil (Rosh HaShanah); Iahweh dorea ca poporul Lui să vină la El cu bucurie în astfel de zile sfinte. Excepţie era... Ziua ispăşirii:
În ziua a zecea a acestei luni a şaptea, să aveţi o adunare sfântă şi să vă smeriţi sufletele; atunci să nu faceţi nicio lucrare. Să aduceţi ca ardere-de-tot de un miros plăcut Domnului: un viţel, un berbec şi şapte miei de un an fără cusur. Să mai adăugaţi şi darul lor de mâncare din floarea făinii frământată cu untdelemn, trei zecimi pentru viţel, două zecimi pentru berbec şi o zecime pentru fiecare din cei şapte miei. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de jertfa de ispăşire, afară de arderea-de-tot necurmată cu darul ei de mâncare şi jertfele de băutură obişnuite. (Numeri 29:7-11)
Aceasta era o repetare a legii date în Levitic: „În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua Ispăşirii: atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc.” (Lev. 23:27)
Capitolul 29 se sfârşeşte cu legea jertfelor pentru sărbătoarea corturilor/colibelor:
În ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, să aveţi o adunare sfântă; atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. Să prăznuiţi o sărbătoare în cinstea Domnului timp de şapte zile. Să aduceţi, ca ardere-de-tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului: treisprezece viţei, doi berbeci şi paisprezece miei de un an fără cusur. Să mai adăugaţi şi darul lor de mâncare din floarea făinii frământată cu untdelemn, trei zecimi pentru fiecare din cei treisprezece viţei, două zecimi pentru fiecare din cei doi berbeci şi o zecime pentru fiecare din cei paisprezece miei. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de arderea-de-tot necurmată, darul ei de mâncare şi jertfa sa de băutură. A doua zi, să aduceţi doisprezece viţei, doi berbeci şi paisprezece miei de un an fără cusur, împreună cu darul lor de mâncare şi jertfele lor de băutură pentru viţei, berbeci şi miei, după numărul lor, după rânduielile aşezate. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de arderea-de-tot necurmată, darul ei de mâncare şi jertfele de băutură. A treia zi, să aduceţi unsprezece viţei, doi berbeci şi paisprezece miei de un an fără cusur, împreună cu darul lor de mâncare şi jertfele lor de băutură pentru viţei, berbeci şi miei, după numărul lor, după rânduielile aşezate. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de arderea-de-tot necurmată, darul ei de mâncare şi jertfa de băutură. A patra zi, să aduceţi zece viţei, doi berbeci şi paisprezece miei de un an fără cusur, împreună cu darul lor de mâncare şi jertfele lor de băutură pentru viţei, berbeci şi miei, după numărul lor, după rânduielile aşezate. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de arderea-de-tot necurmată, darul ei de mâncare şi jertfa de băutură. În ziua a cincea, să aduceţi nouă viţei, doi berbeci şi paisprezece miei de un an fără cusur, împreună cu darul lor de mâncare şi jertfele lor de băutură pentru viţei, berbeci şi miei, după numărul lor, după rânduielile aşezate. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de arderea-de-tot necurmată, darul ei de mâncare şi jertfa de băutură. În ziua a şasea, să aduceţi opt viţei, doi berbeci şi paisprezece miei de un an fără cusur, împreună cu darul lor de mâncare şi jertfele lor de băutură pentru viţei, berbeci şi miei, după numărul lor, după rânduielile aşezate. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de arderea-de-tot necurmată, darul ei de mâncare şi jertfele de băutură. În ziua a şaptea, să aduceţi şapte viţei, doi berbeci şi paisprezece miei de un an fără cusur, împreună cu darul lor de mâncare şi jertfele lor de băutură pentru viţei, berbeci şi miei, după numărul lor, după rânduielile aşezate. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de arderea-de-tot necurmată, darul ei de mâncare şi jertfa de băutură. În ziua a opta, să aveţi o adunare de sărbătoare; atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. Să aduceţi ca ardere-de-tot o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului: un viţel, un berbec şi şapte miei de un an, fără cusur, împreună cu darul lor de mâncare şi jertfele lor de băutură pentru viţel, berbec şi miei, după numărul lor, după rânduielile aşezate. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, afară de arderea-de-tot necurmată, darul ei de mâncare şi jertfa de băutură. (Numeri 29:12-38)
Foarte intensă această lună a 7-a, cu trei sărbători importante: Rosh haShanah, Yom Kippur și Sukot, acesta din urmă fiind praznicul ce reclama cele mai multe sacrificii animale. După cum ați remarcat, au fost menţionate şi jertfele pentru păcate, dar întotdeauna acestea se adăugau arderilor de tot.
Acestea sunt jertfele pe care să le aduceţi Domnului la sărbătorile voastre, afară de arderile voastre de tot, de darurile voastre de mâncare, de jertfele voastre de băutură şi de jertfele voastre de mulţumire, ca împlinire a unei juruinţe sau ca daruri de bunăvoie.’” Moise a spus copiilor lui Israel tot ce-i poruncise Domnul. (Numeri 29:39-40)
Această recapitulare a fost importantă și având în vedere transferul de putere/autoritate dinspre Moise spre Iosua, precum și decorul în care Israel va ține aceste sărbători și va aduce aceste jertfe – Canaanul promis. Preoții aveau mult de lucru, și treaba parcă nu se mai termina – cu aceste ocazii solicitante. Ce har că pentru noi azi toate aceste obligații preoțești au fost abrogate, pentru că Domnul nostru a împlinit tot ce trebuia împlinit! Nu mai e nevoie decât de jertfa buzelor și-a inimilor noastre, întru glorificarea Tatălui nostru ceresc! Este una din concluziile cu care e bine să rămânem după aceste două capitole. Prietene, tu şi cu mine suntem păcătoşi. Chiar dacă nu ai ştiut acest lucru, eşti un păcătos. Dacă dăm credit Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să recunoaștem că suntem păcătoşi, deci avem nevoie de un Mântuitor. Avem nevoie de Hristos, care a murit pentru noi şi a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre.
Păcatul este cauza amărăciunilor, lacrimilor şi inimilor frânte. Ce bine-mi pare că Dumnezeu urăşte păcatul! El duce o luptă fără menajamente și fără compromisuri, împotriva păcatului. El are drept scop să-l elimine din universul peste care stăpânește!
Pentru că păcatul este ceea ce ne-a răpit părtăşia cu El, te-ntreb: când a fost ultima dată când ţi-ai plâns păcatele? Ai venit înaintea lui Dumnezeu să-ţi ceri iertare pentru eşecul, răceala şi nepăsarea din viaţa ta? Așa ceva trebuie să ne mărturisim noi azi! Noi suntem despărţiţi de Dumnezeu NU pentru că El este sus, iar noi suntem jos, sau pentru că El este mare, iar noi suntem mici, nici pentru că El este infinit şi noi suntem mărginiţi. Biblia afirmă că păcatele noastre ne despart de El. Aceasta este un motiv de jale.
Dar Dumnezeu nu vrea ca omul (coroana creațiunii Sale), și cu-atât mai puțin poporul Său – să ducă o viaţa de jale! În vechime exista o singură zi de jale – ziua ispășirii, când păcatul trebuia evacuat, când regretul era intens, cu lacrimi și post! Toate celelalte zile sfinte date de Iahweh lui Israel erau sărbători ale bucuriei. Jertfele pentru păcate şi jertfele pentru vină se constituiau în daruri pentru Domnul!
Hristos a fost o asemenea jertfă, dar una suficientă – căci perfectă! – atunci când a plătit pentru păcatele noastre pe cruce. Câtă nevoie aveam de aceasta! Dar accentul este pe arderile de tot, arderile de tot fără întrerupere din fiecare zi şi arderile de tot din zilele de sărbătoare – jertfe de un miros plăcut Domnului! Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în Fiul Său. El a fost Jerfta de miros plăcut prin excelență!
El a fost jertfa pentru păcat, pentru că aceasta este ceea ce a făcut El în primul rând! El – care nu cunoscuse păcat – a fost făcut păcat pentru noi! Eu sunt un păcătos, dar El a murit în locul meu, ca eu să pot fi neprihănirea lui Dumnezeu în și prin El. El a luat locul meu aici jos ca să-mi dăruiască un loc acolo sus! Dacă eşti mântuit astăzi ai un privilegiu la fel de mare în cer ca şi Hristos. Ştiai lucrul acesta? Ai dreptul Lui de a fi acolo... pentru că dacă nu ai privilegiul lui, nu ai ce căuta acolo – de fapt, nu vei fi acolo!
Noi suntem acceptaţi prin Preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu! Pe această bază ne primeşte și ne privește El! Dacă eşti în Hristos, nu mai ai ce adăuga la aceasta. Dar dacă nu ești, nu mai amâna nicio secundă – „acum este ziua mântuirii” (2 Cor. 6:2)!
Chiar dacă azi am trecut destul de rapid prin 2 capitole vechi-testamentare, cel mai important este acest îndemn în ecoul căruia ne despărțim! Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, precum viața – și parcursul acestui program cunoaște momente de accelerare sau de ralanti, sau chiar marche arriere... Important e ca media lor să ne asigure o progresie sesizabil. Chiar dacă grija principală a realizatorilor acestui program este citirea integrală și comentariul succint și selectiv al Cuvântului lui Dumnezeu, recunoaștem că nici ritmul nu ne e indiferent, pentru că vrem să găsim formula optimă, precum pulsul unui organism sănătos. Oricum vă mulțumim pentru înțelegere și însoțire!
Vă reamintesc, parcurgem ultima parte din cartea Numeri; după legile privind jertfele (din cap. 28 și 29), ne stau înainte legile asupra juruinţelor – care în cap. 30 le are în vedere în special pe femei. Am văzut în episoadele trecute (cap. 27) că femeilor li s-a permis să-şi revendice moştenirea. Acum vom descoperi că femeile au de asemenea și îndatoriri – și e interesant de observat că abordarea vizează atât femeile necăsătorite, cât și pe cele căsătorite, pe cele văduve ca și pe cele divorțate, pe cele singure și pe cele ce trăiesc cu diverse rude.
Poate n-ați uitat, și-n Leviticul am avut de-a face cu un capitol întreg consacrat juruinţelor... şi acolo am atras atenţia asupra importanţei pe care Dumnezeu o acordă juruinţelor. El le atrage atenţia copiilor Săi să aibă grijă atunci când fac o promisiune lui Dumnezeu, pentru că El ne va trage la răspundere pentru juruinţele neonorate – aşa că... nu vă grăbiți să faceți juruințe, sau: străduiți-vă să le concretizați!
Consider că este un mare pericol astăzi ca oamenii să-I promită prea multe lui Dumnezeu. Pe măsură ce mă apropiam de sfârşitul lucrării mele, am devenit foarte reținut în a-i sfătui pe oameni să facă orice fel de juruinţă înaintea lui Dumnezeu – cu excepţia aceleia de a-L primi pe Hristos Isus ca Mântuitor. De ce? Pentru că am văzut o sumedenie de persoane semnalând că L-au primit pe Hristos, pentru ca apoi să constat cum își încalcă juruinţele. Dumnezeu nu ne cere să facem juruinţe (acestea sunt voluntare!), dar dacă facem o juruinţă, Dumnezeu – care are planuri cu noi! – ne va ajuta să ne ţinem juruinţele!
Moise a vorbit căpeteniilor seminţiilor copiilor lui Israel şi a zis: „Iată ce porunceşte Domnul: Când un om va face o juruinţă Domnului sau un jurământ prin care se va lega printr-o făgăduinţă, să nu-şi calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieşit din gură. (Numeri 30:1-2)
Este un lucru important și pentru creştinii de astăzi, la care se gândea și ap. Pavel când a scris: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Rom. 10:9-10) Cum crezi tu în Domnul Isus? În inima ta. Şi apoi ce se întâmplă? Mărturisirea se face prin gură. Mărturia gurii tale este juruinţa ta, este mărturisirea ta de credinţă. Nu este vorba doar de ceea ce spune gura, ci inima trebuie să creadă ceea ce gura mărturiseşte. Acestea două trebuie să fie în acord. „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea...” Nu crezi cu gura ta, ci o afirmi cu gura ta. „...şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” Inima şi gura trebuie să fie armonizate, ca într-un duet. Exact la acest lucru se face referire în această chestiune a juruinţelor.
Acum Domnul, prin Moise, devine specific orientat către o categorie feminină:
Când o femeie va face o juruinţă Domnului şi se va lega printr-o făgăduinţă, în tinereţea ei şi în casa tatălui ei, şi tatăl ei va afla de juruinţa pe care a făcut-o ea şi de făgăduinţa cu care s-a legat, dacă nu-i zice nimic în ziua când află de juruinţa ei, toate juruinţele ei vor fi primite, şi orice făgăduinţă cu care s-a legat ea va fi primită; (Numeri 30:3-4)
Cu alte cuvinte, dacă o femeie face o juruinţă când este încă necăsătorită în casa tatălui ei, tatăl ei va putea fi tras la răspundere pentru ea. Dacă tatăl rămânea tăcut când o auzea făcând juruinţa, atunci aceasta rămânea valabilă. Însă, dacă tatăl intervenea şi zicea: „Stai un pic. I-o plăcea ei această rochie, dar eu nu intenţionez să plătesc pentru ea!” atunci el era protejat în această problemă. Angajamentul fetei nu era valid!
dar dacă tatăl ei nu-i dă voie în ziua când ia cunoştinţă de juruinţa ei, toate juruinţele ei şi toate făgăduinţele cu care se va fi legat ea, nu vor avea nicio tărie; şi Domnul o va ierta, pentru că nu i-a dat voie tatăl ei. (Numeri 30:5)
Iată mai departe cum stăteau lucrurile în ce privește femeia măritată:
Când se va mărita, după ce a făcut juruinţe sau după ce s-a legat printr-un cuvânt ieşit de pe buzele ei, şi bărbatul ei va lua cunoştinţă de lucrul acesta, şi nu-i va zice nimic în ziua când va lua cunoştinţă de ele, juruinţele ei vor rămâne în picioare; şi făgăduinţele cu care se va fi legat ea vor rămâne în picioare; dar dacă bărbatul ei nu-i dă voie în ziua când ia cunoştinţă de juruinţa ei, el va desfiinţa juruinţa, pe care a făcut-o, şi cuvântul scăpat de pe buzele ei, cu care s-a legat ea; şi Domnul o va ierta. (Numeri 30:6-8)
Dacă o femeie căsătorită făcea multe cumpărături şi crea obligaţii, soţul ei putea spune că nu le recunoaşte, şi nu era obligat să plătească pentru ele. Juruinţa femeii nu rămânea în picioare şi el nu era responsabil sau obligat în vreun fel. Deci vedeţi că atât un tată cât și un soţ puteau fi traşi la răspundere pentru juruinţa unei femei, dacă nu o respinseseră de la bun început!
Mi se pare că un asemenea principiu este cam evitat astăzi. Au existat întotdeauna femei care au vânat averi... care consimt să se căsătorească pentru banii bărbatului. Așa ceva este evident în majoritatea cazurilor când o tânără se căsătoreşte cu un vârstnic. După ce îi ia numele, pot ajunge la tribunal şi să câştige aproape tot ce acesta posedă. Am văzut întâmplându-se lucrul acesta de câteva ori. Cunoşteam un bărbat creştin care era singuratic după moartea soţiei lui, iar mai apoi s-a căsătorit cu o femeie mult mai tânără decât el, și care era interesată doar de bani. Acest bărbat dorise foarte mult să-şi ofere banii bordurilor de misiune şi organizaţiilor creştine, dar după ce bărbatul a murit văduva a uzat de toate mijloacele legale pentru a păstra banii, astfel încât organizaţiile creştine nu au primit nimic.
De asemenea am cunoscut bărbaţi care mi-au spus că s-au căsătorit cu femei, care le-au luat tot ce aveau. Ei bine, aceasta este absurditatea omenirii. Dumnezeu spune că un bărbat nu trebuie să îngăduie astfel de lucruri.
Mai departe, Domnul stipulează succint și cazul femeii văduve sau divorțate:
Juruinţa unei femei văduve sau despărţite de bărbat, făgăduinţa cu care se va fi legat ea, va rămâne în picioare pentru ea. (Numeri 30:9)
O văduvă trebuia să stea pe propriile ei picioare. Juruinţa pe care o făcea rămâne valabilă. Observaţi cât de importante sunt aceste detalii pentru Dumnezeu. El vrea ca poporul Său să fie întotdeauna vertical, leal, pozitiv, atât în faptă cât și în vorbă. Dumnezeu Îşi ţine făgăduinţele, şi Se aşteaptă ca şi copiii Lui să le ţină pe ale lor. El Și-a ținut promisiunile făcute, Biblia și istoria depun mărturie! Şi dacă Și le-a ţinut în trecut, o va face şi în viitor... inclusiv față de cel mai important lucru: mântuirea! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)
Desigur, precizările cele mai detaliate sunt date pentru cazul cel mai frecvent întâlnit:
Când o femeie, fiind încă în casa bărbatului ei, va face juruinţe sau se va lega cu vreun jurământ şi bărbatul ei va afla de lucrul acesta, dacă nu-i zice nimic şi n-o opreşte, toate juruinţele ei vor rămâne în picioare şi toate făgăduinţele prin care se va fi legat ea vor rămâne în picioare, dar, dacă bărbatul ei nu le primeşte în ziua când află de ele, orice juruinţă şi orice făgăduială ieşite de pe buzele ei nu vor avea niciun preţ, bărbatul ei nu le-a primit; şi Domnul o va ierta. Bărbatul ei poate întări şi bărbatul ei poate desfiinţa orice juruinţă, orice jurământ cu care se leagă ea ca să-şi mâhnească sufletul. Şi anume, dacă nu-i zice nimic zi de zi după ce află de lucrul acesta, el întăreşte astfel toate juruinţele şi toate făgăduielile cu care s-a legat ea; le întăreşte pentru că nu i-a zis nimic în ziua când a aflat de ele. Dar, dacă nu le primeşte, după ce a trecut ziua în care le-a aflat, va fi vinovat de păcatul nevestei lui.” Acestea sunt legile pe care le-a dat lui Moise Domnul, ca să aibă putere între un bărbat şi nevasta lui, între un tată şi fata lui, când ea este în tinereţe şi acasă la tatăl ei. (Numeri 30:10-16)
Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, care are promisiunea lui Dumnezeu pentru tine şi pentru mine. Şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne valabil. El a făgăduit că te va mântui, dacă te încrezi în Hristos – şi această făgăduinţă este valabilă! V-am mai spus despre credincioasa aceea din Scoţia, care avea un fiu necredincios, care – întors de la facultate cu idei noi – i-a spus sfidător mamei sale: „Sufletul tău nu valorează nimic în această lume vastă!” După ce s-a gândit câteva clipe, femeia i-a răspuns fiului ei insolent: „Da, poate că nu valorez prea mult, dar dacă sufletul meu se va pierde, Dumnezeu va pierde mai mult ca mine – Îşi va pierde reputaţia, pentru că El a spus că mă va mântui, dacă mă-ncred în El!”
Prieteni, Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul. El nu trebuie să Se jure – ci doar să afirme, pentru că Adevărul este temelia cuvintelor Sale! Și El vrea ca și cei care-L reprezintă pe pământ să fie acest gen de oameni. Dacă fac o juruinţă, ar trebui s-o ţină. Desigur, acest tip de responsabilitate ar trebui să caracterizeze fiecare creştin din lumea de azi (nu doar femeile)! Sigur că pentru credincioșii din Biserica Noului Testament mai sunt niște texte care trebuie puse alături de aceste prevederi din Numeri, dar putem trage deja o concluzie a acestui cap. 30, fără să fim simpliști sau superficiali: moștenirea veșnică este rezervată celor ce răspund cu credincioșie la credincioșia Domnului!
E bine să nu uităm că ne aflăm într-o zonă a Scripturii care are de-a face cu noua generaţie a lui Israel, care străbătuse pustia. Mulţi dintre ei erau doar nişte copii când începuse marșul, alții se născuseră în timpul peregrinărilor... Dumnezeu continuă să pregătească răbdător această nouă generaţie, având în vedere intrarea lor în Țara promisă.
N-ați uitat poate că madianiţii se aliaseră cu moabiţii ca să-l determine pe Balaam ca să blesteme pe Israel... iar mai apoi, ademeniseră poporul la idolatrie şi desfrâu. Singura femeie menţionată în acel episod (Num. 25:6-15) este Cozbi, o madianită. După acea împrejurare, Iahweh poruncise poporului Său (Num. 25:17-18): „Priviţi pe madianiţi ca vrăjmaşi şi ucideţi-i; căci şi ei vi s-au arătat vrăjmaşi, amăgindu-vă prin vicleşugurile lor, în fapta lui Peor şi în fapta Cozbiei, fata unei căpetenii a lui Madian, sora lor, ucisă în ziua urgiei care a avut loc cu prilejul faptei lui Peor.”
Madian din pustie este un fel de lume. Pentru copilul lui Dumnezeu trebuie să existe o separare spirituală de lumea de astăzi, pentru că e vorba de o nepotrivire, de un conflict.
Odată cu Numeri 31, intrăm în ultimele acţiuni publice ale lui Moise (așa cum Deuteronomul va relata ultimele acţiuni personale ale lui Moise). Iar una dintre ultimele acţiuni publice radicale ale lui Moise este războiul declarat și purtat împotriva madianiţilor.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Răzbună pe copiii lui Israel împotriva madianiţilor, apoi vei fi adăugat la poporul tău.” Moise a vorbit poporului şi a zis: „Înarmaţi dintre voi nişte bărbaţi pentru oştire şi să meargă împotriva Madianului, ca să aducă la îndeplinire răzbunarea Domnului împotriva Madianului. Să trimiteţi la oaste câte o mie de oameni de seminţie, din toate seminţiile lui Israel.” (Numeri 31:1-4)
Iahweh socotește că venise momentul ca Moise să declare și să pornească război împotriva madianiților. Israel trebuia răzbunat, și Dumnezeu Se implică din nou personal.
Au luat dintre miile lui Israel câte o mie de oameni de seminţie, adică douăsprezece mii de oameni înarmaţi pentru oaste. Moise a trimis la oaste pe aceşti o mie de oameni de seminţie şi a trimis cu ei pe fiul preotului Eleazar, Fineas, care ducea uneltele sfinte şi trâmbiţele răsunătoare. (Numeri 31:5-6)
Alături de armata de douăsprezece mii de oameni, Moise a trimis la război și uneltele sfinte și piesele de mobilier din Cort, semn că era vorba de un război spiritual, sfințitor.
Au înaintat împotriva Madianului, după porunca pe care o dăduse lui Moise, Domnul; şi au omorât pe toţi bărbaţii. Împreună cu toţi ceilalţi, au omorât şi pe împăraţii Madianului: Evi, Rechem, Ţur, Hur şi Reba, cei cinci împăraţi ai Madianului; au ucis cu sabia şi pe Balaam, fiul lui Beor. (Numeri 31:7-8)
Împăraţii Madianului au fost omorâţi şi este notată aici (în treacăt, dar specific) şi moartea lui Balaam, profetul. Dumnezeu le oferă biruinţa totală asupra madianiţilor. Avem aici de-a face cu o judecată a neamurilor înainte de intrarea în Țara promisă. La fel se va întâmpla şi înainte de venirea lui Hristos: la împlinirea Mileniului, Israel care are probleme atât de serioase în zilele noastre, vor fi puşi în ţară şi vom avea pace.
Copiii lui Israel au luat prinse pe femeile madianiţilor cu pruncii lor şi le-au jefuit toate vitele, toate turmele şi toate bogăţiile. Le-au ars toate cetăţile pe care le locuiau şi toate ocoalele lor. Au luat toată prada şi toate jafurile de oameni şi dobitoace, şi pe cei prinşi, prada şi jafurile le-au adus lui Moise, preotului Eleazar şi adunării copiilor lui Israel, care erau tăbărâţi în câmpia Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului. (Numeri 31:9-12)
Dumnezeu le-a dăruit o victorie extraordinară: n-au pierdut nici măcar un om (v. 49)! Dar... nu toate lucrurile stăteau bine, și nu toate prescripțiile fuseseră respectate!
Moise, preotul Eleazar şi toţi mai-marii adunării le-au ieşit înainte, afară din tabără. Şi Moise s-a mâniat pe căpeteniile oştirii, pe căpeteniile peste o mie şi pe căpeteniile peste o sută, care se întorceau de la război. El le-a zis: „Cum? Aţi lăsat cu viaţă pe toate femeile? Iată, ele sunt acelea care, după cuvântul lui Balaam, au târât pe copiii lui Israel să păcătuiască împotriva Domnului, în fapta lui Peor; şi atunci a izbucnit urgia în adunarea Domnului. Acum dar omorâţi pe orice prunc de parte bărbătească şi omorâţi pe orice femeie care a cunoscut pe un bărbat culcându-se cu el, dar lăsaţi cu viaţă pentru voi toţi pruncii de parte femeiască şi pe toate fetele care n-au cunoscut împreunarea cu un bărbat. Iar voi tăbărâţi şapte zile afară din tabără; toţi aceia dintre voi care au ucis pe cineva şi toţi cei ce s-au atins de vreun mort să se curăţească a treia şi a şaptea zi, ei şi cei prinşi de voi. Să curăţiţi, de asemenea, orice haină, orice lucru de piele, orice lucru de păr de capră şi orice unealtă de lemn.” Preotul Eleazar a zis ostaşilor care se duseseră la război: „Iată ce este poruncit prin legea pe care a dat-o lui Moise Domnul. Aurul, argintul, arama, fierul, cositorul şi plumbul, orice lucru care poate suferi focul, să-l treceţi prin foc ca să se curăţească. Dar tot ce nu poate suferi focul să fie curăţit cu apa de curăţire; să-l treceţi prin apă. Să vă spălaţi hainele în ziua a şaptea şi veţi fi curaţi, apoi veţi putea intra în tabără.” (Numeri 31:13-24)
Apăruse deci o problemă serioasă între copiii lui Israel. Dumnezeu îi ajutase să iasă într-o singură noapte din Egipt... dar iată că nici după patruzeci de ani Egiptul nu ieșise din ei! Chiar şi acum, după ce trecuseră prin experiența adulterului și idolatriei în care fuseseră atraşi prin complotul subtil al lui Balaam cu madianiţii, ei continuă să aducă femeile madianite în tabăra lor. Aceasta este problema cu firea pământească! Nu este greşit ca noi să fim în lume – aici este locul unde ne-a aşezat Dumnezeu – marea noastră problemă este că și lumea este în noi, în mintea, inima și viața noastră.
Domnul a zis lui Moise: „Fă, împreună cu preotul Eleazar şi cu căpeteniile caselor adunării, socoteala prăzii luate, fie oameni, fie dobitoace. Împarte prada între luptătorii care s-au dus la oaste şi între toată adunarea. Să iei întâi din partea ostaşilor care s-au dus la oaste o dare pentru Domnul, şi anume unul din cinci sute, atât din oameni, cât şi din boi, măgari şi oi. Să le iei din jumătatea cuvenită lor şi să le dai preotului Eleazar, ca un dar ridicat pentru Domnul. Şi din jumătatea care se cuvine copiilor lui Israel să iei unul din cincizeci, atât din oameni, cât şi din boi, măgari şi oi, din orice dobitoc, şi să le dai leviţilor care păzesc cortul Domnului.” Moise şi preotul Eleazar au făcut ce poruncise lui Moise Domnul. Prada de război, rămasă din jaful celor ce făcuseră parte din oaste, era de şase sute şaptezeci şi cinci de mii de oi, şaptezeci şi două de mii de boi, şaizeci şi unu de mii de măgari şi treizeci şi două de mii de suflete, adică femei care nu cunoscuseră împreunarea cu un bărbat. Jumătatea care alcătuia partea celor ce se duseseră la oaste a fost de trei sute treizeci şi şapte de mii cinci sute de oi, din care şase sute şaptezeci şi cinci au fost luaţi ca dare Domnului; treizeci şi şase de mii de boi, din care şaptezeci şi doi luaţi ca dare Domnului; treizeci de mii cinci sute de măgari, din care şaizeci şi unu luaţi ca dare Domnului, şi şaisprezece mii de inşi, din care treizeci şi doi luaţi ca dare Domnului. Moise a dat preotului Eleazar darea luată ca dar ridicat pentru Domnul, după cum îi poruncise Domnul. Jumătatea cuvenită copiilor lui Israel, pe care a despărţit-o Moise de a bărbaţilor care merseseră la oaste şi care era partea adunării, a fost de trei sute treizeci şi şapte de mii cinci sute de oi, treizeci şi şase de mii de boi, treizeci de mii cinci sute de măgari şi şaisprezece mii de suflete. Din această jumătate care se cuvenea copiilor lui Israel, Moise a luat unul din cincizeci, atât din oameni, cât şi din dobitoace, şi le-a dat leviţilor care păzesc cortul Domnului, după cum îi poruncise Domnul. Căpeteniile oştirii, căpeteniile peste o mie şi căpeteniile peste o sută s-au apropiat de Moise şi i-au zis: „Robii tăi au făcut socoteala ostaşilor care erau sub poruncile noastre şi nu lipseşte niciun om dintre noi. Noi aducem deci ca dar Domnului fiecare ce a găsit ca scule de aur, şi anume lănţişoare, brăţări, inele, cercei şi salbe, ca să se facă ispăşire pentru sufletele noastre înaintea Domnului.” Moise şi preotul Eleazar au primit de la ei toate aceste scule lucrate în aur. Tot aurul pe care l-au adus Domnului căpeteniile peste o mie şi căpeteniile peste o sută, ca dar ridicat, cântărea şaisprezece mii şapte sute cincizeci de sicli. Oamenii din oaste au păstrat, fiecare pentru sine, prada pe care o făcuseră. Moise şi preotul Eleazar au luat aurul de la căpeteniile peste o mie şi de la căpeteniile peste o sută şi l-au adus în cortul întâlnirii, ca aducere aminte pentru copiii lui Israel înaintea Domnului. (Numeri 31:25-54)
Lecţia importantă din acest capitol este aceea că suntem chemați la separare spirituală de lume. De ce tărâm aparții tu? Încotro te atrage inima ta? Umbli în lumină? Eşti în Cuvântul lui Dumnezeu? Eşti în părtăşie cu Hristos? Acesta trebuie să fie cel mai important lucru pentru copilul lui Dumnezeu. Pentru că asta te va ajuta să umbli în sfințenie aici jos, și asta te va propulsa spre locul pregătit pentru tine prin moartea și învierea lui Hristos!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, a trecut ceva vreme de la primul pas făcut împreună în această carte (Numeri) care nu se anunța atât de solicitantă și... interesantă – cum s-a dovedit... și de al cărei punct terminus ne apropiem. Am trecut prin pasaje cuprinzând când confruntări dramatice, când acțiuni miraculoase, când teologie robustă, când liste detaliate și fidele, cu mențiuni precise și predilecție pentru... cifre – deci numere, apropo și de titlul acestei cărți...
Vă reamintesc, în sine această diviziune biblică acoperă cca 40 de ani de istorie tristă a poporului Israel, chiar dacă mai degrabă – la un moment dat – narațiunea sare peste vreo 38 de ani, evitând parcă să detalieze cea mai mare parte a anilor sterili și fatali ai peregrinării prin deșert, menit să devină... cimitirul adulților ieșiți din Egipt, din cauza necredinței și-a răzvrătirilor sistematice!
Acest capitol 32 la care vă invităm să privim azi este unul mai degrabă semnificativ decât spectaculos, și evidențiază felul în care planul și voia divină – atât directivă, cât și cea permisivă – se aplică poporului Israel, pe măsură ce semințiile ajung să se așeze și să se familiarizeze cu teritoriul atribuit de Iahweh. De asemenea, pe parcursul acestui capitol vom reține alte aspecte din viața și caracterul lui Moise, care vor completa personalitatea deja bogată a acestui remarcabil personaj al VT, trecut prin multe și confruntat mereu – ca orice lider de altfel – cu probleme dificile și inevitabile, cu atât mai numeroase cu cât comunitatea de care răspundea devenea mai mare... și mai sigură pe ea, ca una care se credea deci stăpână pe țintă! În cazul de față, va fi vorba de raporturile cu așa-numitele „seminţii cu inima împărţită”: Ruben, Gad şi jumătate din seminţia lui Manase, care vor pretinde (nici mai mult, nici mai puțin – decât) să-și aleagă teritoriul pe care voiau să se așeze, ce mai conta că ţinuturile solicitate erau plasate... pe partea greşită (estică) a Iordanului, opusă celei prevăzute de Iahweh?! Unii comentatori apreciază chiar ca păcătoasă această solicitare, văzând-o fie ca exemplu de interes egoist bazat pe propriile evaluări/considerații, fie ca pe o mostră de a te mulțumi cu (mai) puțin dar imediat, în loc să ai răbdare și credință pentru lucrurile cele mai bune, chiar dacă trebuie să le mai aștepți! Alții însă consideră episodul ca marcând o realizare apreciabilă, de vreme ce teritoriul ocupat de Israel se extinde – având în vedere deznodământul solicitării! Deci e mai degrabă o aventură a credinței, decât consemnarea unei neascultări sau rebeliuni!
Oricum, dacă vom fi de acord că Iordanul este un simbol al morţii şi învierii lui Hristos, e clar că incidentul din Numeri 32 ne va dărui și nouă celor de azi semnificație spirituală!
Așadar, ajunși în câmpia Moabului, față în față cu Ierihonul, în așteptarea semnalului pentru intrarea în Canaan, după ce trecuse și întâmplarea care-l avusese protagonist pe ghicitorul/astrologul mesopotamian Balaam – ca din senin, Moise se confruntă cu o nouă petiție: unii din copiii lui Israel (nerăbdători? Obosiți? Pragmatici?) își cer partea de moștenire în ținuturile deja cucerite, pe care staționau deja... deci la răsărit de Iordan!
Fiii lui Ruben şi fiii lui Gad aveau o mare mulţime de vite şi au văzut că ţara lui Iaezer şi ţara Galaadului erau un loc bun pentru vite. Atunci fiii lui Gad şi fiii lui Ruben au venit la Moise, la preotul Eleazar şi la mai marii adunării, şi le-au zis: „Atarot, Dibon, Iaezer, Nimra, Hesbon, Eleale, Sebam, Nebo şi Beon, ţara aceasta, pe care a lovit-o Domnul înaintea adunării lui Israel, este un loc bun pentru vite, şi robii tăi au vite.” Apoi au adăugat: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, să se dea ţara aceasta în stăpânirea robilor tăi şi să nu ne treci peste Iordan.” (Numeri 32:1-5)
Sunt tare curios cum vor fi ajuns ei la concluzia că că regiunea trans-iordaniană solicitată era mai potrivită pentru nevoile lor decât ceea ce urmau să primească în Cisiordania! Poate că-și făcuseră calcule de rentabilitate: erau acolo pășunile de care aveau nevoie mulțimea turmelor lor!... Sau poate nu se simțeau în stare s-o ia de la capăt cu războaiele (ambele triburi ieșiseră cu efectivele diminuate din aventura celor patru decenii în deșert!)... sau poate socotiseră generos că astfel le rămâne mai mult loc celorlalți, dincolo de Iordan... Așa cum nu e exclus să fi fost pur și simplu pragmatism pur și egoist, după modelul infantil „ce-am găsit al meu să fie!”
În orice caz, dincolo de cauzele sau efectele practice, imediate, invocate sau poate doar sugerate de solicitanți, Moise întrevede în primul rând efectele psihologice, între ceilalți din popor, ale acestei cereri neobișnuite, premature... de aceea este foarte tulburat de cererea lor.
Moise a răspuns fiilor lui Gad şi fiilor lui Ruben: „Fraţii voştri să meargă oare la război, şi voi să rămâneţi aici? Pentru ce voiţi să muiaţi inima copiilor lui Israel şi să-i faceţi să nu treacă în ţara pe care le-o dă Domnul? (Numeri 32:6-7)
Moise pare să răspundă cu aprindere cererii celor două seminții – suspectându-i că de fapt ei nu mai voiau să participe la războaiele de cucerire a țării. De asemenea, el pare să plătească tribut tensiunii și frustării acumulate constant în lungul șir al confruntărilor cu rebelii din popor. Nu în ultimul rând, Moise știa că el oricum nu va intra în țară, și se pare că nu se împăcase deloc cu gândul acesta, care-l mistuia. Oricum, el le aminteşte tranșant fiilor celor două triburi descurajarea cumplită a poporului când auziseră (la prima iscodire a țării) raportul bărbaţilor care spionaseră ţara cu vreo patruzeci de ani în urmă. Între cei cu raport nefavorabil, defetist, fuseseră și reprezentanții lui Ruben și Gad – cum să fi uitat Moise asta?!
Aşa au făcut şi părinţii voştri când i-am trimis din Cades-Barnea să iscodească ţara. S-au suit până la valea Eşcol şi, după ce au iscodit ţara, au înmuiat inimile copiilor lui Israel şi i-au făcut să nu intre în ţara pe care le-o dădea Domnul. (Numeri 32:8-9)
Aduceţi-vă aminte că Moise se adresează aici noii generaţii. Ei erau prea tineri ca să-şi amintească acea experienţă tragică, așa că Moise o povesteşte pentru ei, continuând astfel răspunsul său:
(Şi) Domnul S-a aprins de mânie în ziua ceea şi a jurat zicând: „Oamenii aceştia care s-au suit din Egipt, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, nu vor vedea ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci n-au urmat în totul calea Mea, afară de Caleb, fiul lui Iefune, chenizitul, şi Iosua, fiul lui Nun, care au urmat în totul calea Domnului.” Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a făcut să rătăcească în pustiu timp de patruzeci de ani, până la stingerea întregului leat de oameni care făcuse rău înaintea Domnului. (Numeri 32:10-13)
Parcă auzim predicile părinților Bisericii, din perioada Faptelor Apostolilor! Și senzația se va accentua și-n următoarele pasaje – pare a fi un model de mesaj al harului și-al mâniei divine, și de fapt acesta este mesajul-tip de cea mai pură sorginte biblică: nici profetul, nici evanghelistul nu-și bazează kerygma doar pe o situație existențială, ci o atașează caracterului, planului și mesajului lui Dumnezeu!
Folosind de două ori expresia „Domnul S-a aprins de mânie”, Moise parcă vrea să le atragă atenția, și să explice de unde provine determinarea pe care o manifestă: bătrânul conducător se teme că această nouă generaţie va repeta greşelile părinţilor ei... și în consecință va atrage o nouă revărsare a mâniei divine asupra lui Israel! Această perspectivă pare să accelereze pulsul lui Moise:
Şi iată că voi luaţi locul părinţilor voştri, ca nişte odrasle de oameni păcătoşi, ca să faceţi pe Domnul să se aprindă şi mai tare de mânie împotriva lui Israel. Căci, dacă vă întoarceţi de la El, El va lăsa mai departe pe Israel să rătăcească în pustiu şi veţi aduce pierderea poporului acestuia întreg.” (Numeri 32:14-15)
Puteţi înțelege foarte bine temerile și mânia lui Moise – care desigur continua să-și aducă aminte alte și alte evenimente tragice de după ieșirea din Egipt (inclusiv desigur faptul că tot rubeniți fuseseră și Datan și Abiram, aliații lui Core în răzmerița sancționată instantaneu și nimicitor de Iahweh!) Culpabilitatea pe care o putea atrage atentatul la unitatea poporului (implicat de separarea celor două seminții) risca să resusciteze pedeapsa lui Iahweh! Or, după ce înduraseră vicisitudinile şi descurajările celor patruzeci de ani din pustie, gândul de a rata din nou intrarea în ţara promisă părea un risc prea mare.
Nu știu dacă răspunsul care urmează (al rubeniților și gadiților) este „element de negociere” pentru cele două seminții, sau își vor fi dat finalmente și ei seama că vor fi forțat lucrurile, și că vor fi apăsat prea mult asupra lui Moise, ceea ce risca să atragă și dezaprobarea celorlalte seminții... cert este că Ruben și Gad înțeleg să și dea, nu doar să ceară (chiar dacă nu-și modifică structural solicitarea!):
Ei s-au apropiat de Moise şi au zis: „Vom face aici ocoale pentru vitele noastre şi cetăţi pentru pruncii noştri: apoi ne vom înarma în grabă şi vom merge înaintea copiilor lui Israel, până îi vom duce în locul care le este rânduit; şi pruncii noştri vor locui în aceste cetăţi întărite, din pricina locuitorilor ţării acesteia. Nu ne vom întoarce în casele noastre mai înainte ca fiecare din copiii lui Israel să fi pus stăpânire pe moştenirea lui, şi nu vom stăpâni nimic cu ei dincolo de Iordan, nici mai departe, pentru că noi ne vom avea moştenirea noastră dincoace de Iordan, la răsărit.” (Numeri 32:16-19)
Ruben și Gad par a spune: „Domnule Moise, ne-ai înțeles greși! Ne bănuiești degeaba! Noi n-avem gânduri ascunse! Uite, drept dovadă...” Și prin cuvintele pe care tocmai le-ați auzit, încearcă „s-o dreagă”, să nuanțeze și să prezinte mai acceptabil solicitarea lor îndrăzneață... Ei se oferă să-şi trimită bărbaţii la război ca să ajute celelalte seminţii să pună stăpânire pe țara ce le fusese promisă, și să nu se întoarcă în ținutul de la răsărit de Ioradn decât după deplina preluare a țării de către Israel.
Până la urmă, pe baza acestui angajament i-a lăsat Moise să se aşeze în partea de est a Iordanului. Și se va dovedi mai târziu (în Iosua 12-16) că ei şi-au repectat promisiunea. Dar Moise nu va ezita să-i avertizeze (un fel de: „Să nu ziceți că nu v-am spus!”):
Moise le-a zis: „Dacă faceţi aşa, dacă vă înarmaţi ca să luptaţi înaintea Domnului, dacă toţi aceia dintre voi care se vor înarma trec Iordanul înaintea Domnului, până ce va izgoni pe vrăjmaşii Lui dinaintea Lui, şi dacă vă veţi întoarce înapoi numai după ce ţara va fi supusă înaintea Domnului, atunci veţi fi fără vină înaintea Domnului şi înaintea lui Israel, şi ţinutul acesta va fi moşia voastră înaintea Domnului. Dar dacă nu faceţi aşa, păcătuiţi împotriva Domnului şi să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge. Zidiţi cetăţi pentru pruncii voştri şi ocoale pentru vitele voastre şi faceţi ce aţi spus cu gura voastră.” (Numeri 32:20-24)
Condiționarea sub care plasează Moise întreagă această nouă atenționare vehementă le atrage atenția celor două seminții că riscă să se angajeze într-un război contra lui Iahweh, și nu doar că n-au nicio șansă în această confruntare, dar asta va atrage blamul lui Dumnezeu asupra întregului Israel! Modul în care este interpretat de obicei aceasta frază de final („păcatul vostru vă va ajunge”), care sună ca o legare cu blestem, este asigurarea că: orice păcat este împotriva lui Dumnezeu; și că „niciun păcat nu rămâne nedescoperit!” Mă gândesc (afirmă JVMcGee) că sunt foarte mulţi păcătoşi care reuşesc să se strecoare, și să inducă pe mulți în eroare mascându-și păcatele, şi par să nu fie niciodată descoperiţi!
Dar acest verset spune că păcatele voastre vă vor ajunge. Va veni o vreme când puii se vor întoarce să se adăpostească „acasă”, de unde-au originat! „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit” Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” (Gal.6:7) Nu îmi pasă cine eşti, sau de unde eşti, cum eşti sau când eşti – dar așa cum pâinea aruncată pe ape se întoarce după multă vreme înapoi, la fel păcatul săvârșit – cu voia, sau fără pocăință! – nu va rămâne fără efecte în viața celui ce-l comite la fel de natural precum bei apă! Păcatele, mai precis efectele lor, te vor ajunge din urmă. După cum păcătuieşti, aşa se va întoarce înapoi la tine păcatul uneori. Acesta este înţelesul acestei afirmaţii: „Fii sigur că păcatul tău te va ajunge! Vei plăti consecințele!”
Fiii lui Gad şi fiii lui Ruben au zis lui Moise: „Robii tăi vor face tot ce porunceşte domnul nostru. Pruncii noştri, nevestele, turmele noastre şi toate vitele noastre vor rămâne în cetăţile Galaadului, iar robii tăi, toţi înarmaţi pentru război, vor merge să se lupte înaintea Domnului, cum zice domnul nostru.” (Numeri 32:25-27)
Văzând că au primit răspuns favorabil la cererea și angajamentul lor, rubeniții și gadiții sunt bucuroși să întărească promisiunea de a fi alături de frații lor până la capăt, inclusiv în confruntările militare ce se vor isca! Cam hazardat, și aproape nesăbuit, am putea spune – pentru că își lipseau de protecția necesară propriile familii, rămase la est de Iordan!
Moise a dat porunci cu privire la ei preotului Eleazar, lui Iosua, fiul lui Nun, şi capilor de familie din seminţiile copiilor lui Israel. El le-a zis: „Dacă fiii lui Gad şi fiii lui Ruben trec cu voi Iordanul, înarmaţi cu toţii ca să lupte înaintea Domnului, după ce ţara va fi supusă înaintea voastră, să le daţi în stăpânire ţinutul Galaadului. Dar dacă nu vor merge înarmaţi împreună cu voi, să se aşeze în mijlocul vostru în ţara Canaanului.” Fiii lui Gad şi fiii lui Ruben au răspuns: „Vom face tot ce a spus robilor tăi Domnul. Vom trece înarmaţi înaintea Domnului în ţara Canaanului, dar noi să ne avem moştenirea noastră dincoace de Iordan.” (Numeri 32:28-32)
În permisiunea acordată de Moise (desigur, cu acordul lui Iahweh, deși lucrul nu este menționat explicit) sesizăm rezultatele spiritului de negociere ce animă specific poporul evreu; târguiala cu Moise este de fapt cu Dumnezeu. Nu uităm istoria cu Avraam tranzacționând soarta Sodomei (Gen. 18:16-33) – e drept, cu bune intenții, și nu din dorință de câștig. Ca fetele lui Țelofhad, prezentarea solicitării înaintea lui Moise era un fel de audiență la Dumnezeu! Și luând aminte la ce le spune Moise, ei răspund în consecință: Vom face tot ce a spus robilor tăi Domnul!” Este „Amin”-ul care parafează contractul încheiat, înțelegerea e deplină și completă – rămâne să fie observată îndeplinirea obligațiilor fiecărei părți!
Vom constata imediat că la acest legământ se atașează și jumătate din seminția lui Manase, care – deși apare abia acum menționată în text – pare să fi fost de la bun început inclusă în ecuația negocierii.
În orice caz, acest capitol care începuse cu ostilitatea sesizabilă a lui Moise față de cererea „ne-ortodoxă” a celor două seminții pare a se termina sub semnul armoniei restabilite: teritoriuld e dincoace de Iordan (așa-numita Transiordanie) devine domiciliul unei părți a poporului Israel. Ca reprezentant al lui Iahweh, Moise atribuie solicitanților dreptul de folosință al acestui ținut, cu asumarea obligației acestora de a fi parte la efortul de cucerire și împărțire a Canaanului.
Moise a dat fiilor lui Gad şi fiilor lui Ruben şi la jumătate din seminţia lui Manase, fiul lui Iosif, împărăţia lui Sihon, împăratul amoriţilor şi împărăţia lui Og, împăratul Basanului, ţara cu cetăţile ei, cu ţinuturile cetăţilor ţării de jur împrejur. (Numeri 32:33)
Este nevoie să înțelegem, prieteni, că râul Iordan nu simbolizează moartea noastră. Când ajungem la cartea Iosua, vom vedea că ni se arată cum ajungem în Canaan. Cu alte cuvinte, sunt două locuri în care pot trăi copiii lui Dumnezeu astăzi. Poţi trăi în pustia acestei lumi, şi să fii sărac sufleteşte... sau poţi intra în locul binecuvântărilor duhovniceşti, reprezentate de Canaan. Acum, cum trecem Iordanul spre locul binecuvântărilor duhovniceşti? Când ne uităm la poporul Israel traversând Iordanul, descoperim niște lecţii importante: Pietrele care au fost puse în Iordan vorbesc despre moartea lui Hristos. Pietrele care au fost scoase din Iordan vorbesc despre învierea lui Hristos.Tu şi cu mine primim binecuvântările spirituale prin moartea şi învierea lui Hristos. Noi astăzi trebuie să ştim că am fost îngropaţi cu El şi am înviat cu El. Trebuie să ne bazăm pe faptul că suntem uniţi cu El. Trebuie să ne predăm Lui pe acestă bază, astfel încât fiecare din noi să ne putem însuşi binecuvântările spirituale care sunt de drept ale noastre.
Versetele care urmează – și care ne apropie de finalul capitolului și-al ediției de față a acestui program – sunt o înregistrare îmbucurătoare a luării în posesie și amenajării teritoriului atribuit, a elanului constructiv al acestei părți a poporului, manifestate în zonele ce urmau să le ocupe. Ei ridică cetăți noi, repară și întăresc altele, și își pun marca pe aceste realizări dându-le nume noi, care evidențiază noua condiție și realitate a acelor străvechi ținuturi!
Fiii lui Gad au zidit Dibonul, Atarotul, Aroerul, Atrot-Şofan, Iaezer, Iogbeha, Bet-Nimra şi Bet-Haran, cetăţi întărite, şi au făcut staule pentru turme. Fiii lui Ruben au zidit Hesbonul, Eleale, Chiriataim, Nebo şi Baal-Meon, ale căror nume au fost schimbate, şi Sibma şi au pus alte nume cetăţilor pe care le-au zidit. Fiii lui Machir, fiul lui Manase, au mers împotriva Galaadului şi au pus mâna pe el; au izgonit pe amoriţii care erau acolo. Moise a dat Galaadul lui Machir, fiul lui Manase, care s-a aşezat acolo. Iair, fiul lui Manase, a pornit şi el şi a luat târgurile, şi le-a numit târgurile lui Iair. Nobah a pornit şi el şi a luat Chenatul, împreună cu cetăţile care ţineau de el, şi l-a numit Nobah, după numele lui. (Numeri 32:34-42)
Ultima parte a capitolului înregistrează o legătură subtilă cu cap. 27 și 36, prin menționarea lui Machir, capul unei familii din care făceau parte și deja cunoscutele fiice ale lui Țelofhad – semn că firele se adună într-un mănunchi, și că în realitate această expansiune teritorială era cel puțin îngăduită (dacă nu inspirată) de Iahweh, pentru a deposeda și diminua autoritatea și prezența amoriților în zonă – unii dintre cei mai vajnici și neînduplecați dintre inamicii permanenți ai lui Israel.
Oricum acest capitol nu-și propune să ne dea o relatare completă a procesului de luare în stăpânire și de reconfigurare a teritoriilor canaanite și învecinate – ci mai degrabă să sublinieze că Dumnezeu nu doar că-Și împlinește promisiunile, ci că o face cu preaplin de măsură! Deci teritoriile suplimentare sunt o măsură clătinată de super-har (dacă putem folosi o asemenea formulă, pleonastică cred!)
Cele două seminţii şi jumătate s-au stabilit deci dincoace de Iordan. A fost aceasta în avantajul, sau în dezavantajul lor? Domnul nostru afirmă că faptele spun totul despre cine suntem... Odată, pe când era pe pământ, încercând să scape de mulţime „Au ajuns pe celălalt ţărm al mării, în ţinutul gadarenilor.” (Marcu 5:1) Cine erau aceşti gadareni? Păi chiar urmașii seminţiei lui Gad, care trăiau de cealaltă parte a Iordanului. Iar când Isus a venit la ei, i-a găsit ocupându-se cu... creşterea porcilor, vă amintiţi. Şi când l-a vindecat pe bărbatul posedat de demoni, gadarenii i-au cerut Domnului Isus să plece din ţinutul lor! În ce stare jalnică ajunseseră, nu vi se pare?!
Așa se întâmplă mereu copilului lui Dumnezeu care nu izbuteşte să treacă Iordanul şi să intre în Țara promisă, și care se mulțumește – ca Lot – cu ce-i spun ochii și inima că ar fi bine, în loc să urmeze indicațiile lui Dumnezeu, care știe, poate și vrea să-ți dea totul! Ne oprim aici acum, dar vă așteptăm să ne reîntâlnim și data viitoare, cu ajutorul Domnului!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, pentru că ne-am apropiat de capătul călătoriei poporului Israel, aflat în sfârșit – de fapt, pentru a doua oară! – în pragul Țării promise, e semn că ne apropiem și de finalul secțiunii biblice numite Numeri – a patra carte a Pentateuhului, purtând semnătura lui Moise. Aproape 40 de ani trec între debutul și finalul acestei cărți în care sunt consemnate atent rute, cantități și numărători. Drept dovadă stă și capitolul 33, la care vom privi împreună azi – și care este în sine o recapitulare, un jurnal succint al călătoriei și popasurilor poporului ieșit din Egipt. Am spus şi mai înainte că nu avem consemnări ale majorității celor întâmplate în timpul celor patruzeci de ani de pribegie, ci doar ale câtorva evenimente disparate, dar aici avem o nouă listă: a locurilor unde au campat, ceea ce înlesnește refacere itinerarului urmat. De fapt, într-un fel, întreaga secțiune/carte biblică Numeri este unul dintre cele mai vechi (dacă nu cumva primul) dintre jurnalele de călătorie – iar acest capitol 33 este sinteza sa, pe baza căreia putem reface traseul și popasurile lui Israel pe drumul spre moștenirea promisă de Iahweh.
E bine de știut din capul locului că această listă a fost scrisă de Moise la comanda și sub călăuzirea Domnului, de aceea – chiar dacă ridică dificultăți de identificare – este vrednică de crezare. Chiar dacă multe din locațiile respective par nerelevante, așa cum altele au o oarecare importanță istorică și/sau geografică, listarea redă gradual experiențele lui Israel și constituie mai degrabă un antologic document spiritual, religios, un catalog de încercări și izbăviri ale lui Israel de către Iahweh. Doar la începutul relatării și undeva la un moment dat pe parcurs se adaugă puțină narațiune; în rest, deși pare o înșiruire seacă de denumiri (care implică efort de identificare și exerciții de dicție pentru cititorul modern) lista conține de fapt o istorie implicită de 4 decenii a trecerii lui Israel nu doar de la robia egipteană la libertatea făgăduită în Țara promisă, ci și de la o generație la alta!
Iată popasurile copiilor lui Israel care au ieşit din ţara Egiptului, după oştirile lor, sub povăţuirea lui Moise şi lui Aaron. Moise a scris călătoriile lor din popas în popas, după porunca Domnului. Şi iată popasurile lor, după călătoriile lor. (Numeri 33:1-2)
Un vechi proverb ne asigură că orice călătorie, oricât ar fi de lungă sau de scurtă, începe cu un pas, cu primul pas. În cazul nostru, călătoria de 40 de ani a evreilor către Canaan a început cu... ieșirea miraculoasă din Egiptul în care fuseseră robi peste 400 de ani!
Au pornit din Ramses în luna întâi, în ziua a cincisprezecea a lunii întâi. A doua zi după Paşte, copiii lui Israel au ieşit gata de luptă în faţa tuturor egiptenilor, în timp ce egiptenii îşi îngropau pe toţi întâii lor născuţi pe care-i lovise Domnul dintre ei. Căci Domnul făcuse chiar şi pe dumnezeii lor să simtă puterea Lui. (Numeri 33:3-4)
Nu uităm: moartea întâilor născuți a fost cea din urmă intervenție prin care Iahweh a adus jalea în Egipt, reducând la tăcere forța și panteonul imperiului, și determinând ieșirea (mai precis: alungarea!) lui Israel din „țara robiei” către „țara făgăduinței”! Moise nu ezită să puncteze umilirea zeilor egipteni, împotriva cărora de fapt fuseseră în primul rând îndreptate cele zece urgii. Deși numai a oștire nu arăta Israel, ieșiți precipitat și oarecum haotic din Egipt, prezența și manifestările ordonatoare, protectoare și călăuzitoare ale Dumnezeului Oștirilor i-a făcut adesea să pară o oaste antrenată și disciplinată – pentru că Iahweh lupta pentru ei!
Pentru a urmări și poate întipări mai ușor parcursul poporului – redat în acest jurnal de bord – privind retrospectiv putem etapiza traseul astfel: 1. Din Egipt la Marea Roșie (vv. 5-7); 2. De la Marea Roșie la Sinai (vv. 8-15); 3. De la Sinai la Cades (vv. 16-18); 4. 38 de ani în pustie (vv. 19-36); ultimul an de călătorie (vv. 36-49).
Copiii lui Israel au pornit din Ramses şi au tăbărât la Sucot. Au pornit din Sucot şi au tăbărât la Etam, care este la marginea pustiei. Au pornit din Etam, s-au întors înapoi la Pi-Hahirot, faţă în faţă cu Baal-Ţefon, şi au tăbărât înaintea Migdolului. (Numeri 33:5-7)
Toate aceste localități erau în Egipt, pe țărmul vestic al Mării Roșii. De la Ramses, din Gosen, Israel a coborât spre sud-est trecând prin locurile menționate, pentru a campa între Migdol („turn”) și mare. Aici este locul de unde a început traversarea miraculoasă a Mării Roșii, și aventura repatrierii lui Israel.
De la Marea Roșie la Sinai (vv. 8-15)
Au pornit dinaintea Pi-Hahirotului şi au trecut prin mijlocul mării, înspre pustie; au făcut un drum de trei zile în pustia Etamului şi au tăbărât la Mara. Au pornit de la Mara şi au ajuns la Elim; la Elim erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici; acolo au tăbărât. Au pornit din Elim şi au tăbărât lângă Marea Roşie. Au pornit de la Marea Roşie şi au tăbărât în pustia Sin. Au pornit din pustia Sin şi au tăbărât la Dofca. Au pornit din Dofca şi au tăbărât la Aluş. Au pornit din Aluş şi au tăbărât la Refidim, unde poporul n-a găsit apă de băut. Au pornit din Refidim şi au tăbărât în pustia Sinai. (Numeri 33:8-15)
Vă aduceți aminte ce s-a întâmplat la Mara („ape amare”) – a fost debutul festivalului de cârtiri care a caracterizat umblarea lui Israel înaintea lui Iahweh de la ieșirea din Egipt până la intrarea în Canaan. Domnul a făcut potabilă apa aceea, dar nu a reușit să domesticească poporul predispus la răzvrătire... care imediat recidivează, la Refidim, tot pentru că nu aveau apă de băut – care le-a fost dată apoi din belșug, din stânca Horebului!
Drumul până la Sinai a durat mai bine de două luni... iar aici, Israel staționează aproape un an de zile, timp în care primesc Legea, este construit Cortul întâlnirii, și sunt stabilite slujirile preoțești și levitice, și trasate rânduielile ritualice ale închinării și diferitelor jertfe și sărbători (vă amintiți sper: primele 10 capitole din cartea Numeri se petrec la Sinai!) După care, poporul ridică din nou ancora, după ce primiseră până și indicații privind ordinea în care să se facă plecarea și respectiv camparea, pentru optimizarea mișcărilor și evitarea haosului (era vorba totuși de vreo două milioane de suflete!) Urmează deci faza a treia, de la Sinai (cel mai sudic punct al călătoriei lor) până la Cades-Barnea, unde vor avea posibilitatea să intre în Țară (vv. 16-36).
Vom avea parte în continuare de una dintre cele mai seci și sărace (stilistic și lexical) dintre redările acestei cărți care nu excelează oricum în suculență! Practic, e vorba de expresia „au pornit din... și au tăbărât la...”, repetată de 21 ori, și în care tot ce se schimbă sunt... denumirile locurilor de campare!
Au pornit din pustia Sinai şi au tăbărât la Chibrot-Hataava. Au pornit de la Chibrot-Hataava şi au tăbărât la Haţerot. Au pornit din Haţerot şi au tăbărât la Ritma. (Numeri 33:16-18)
Chibrot-Hataava este un alt toponim de tristă aminitre – locul unde cârtirii poporului flămânzit Domnul îi răspunde cu o revărsare de carne, dar și de nimicitoare mânie, ca răsplată a lăcomiei!
Apoi, de dincolo de Hațerot, Moise a trimis iscoade în Canaan... care după 40 de zile s-au întors și au dat raport lui Moise și poporului staționați la Cades în pustia Paran (Numeri 13:26). Parcă deliberat Moise vrea să șteargă din memoria lui Israel numele catastrofic de Cades-Barnea, unde plângerea și necredința poporului L-au determinat pe Dumnezeu să ordone cale-ntoarsă și Israel să treacă prin blestemul celor 38 de ani de peregrinări, soldate cu pieirea întregului efectiv adult (cu excepția lui Iosua și Caleb!)
Au pornit de la Ritma şi au tăbărât la Rimon-Pereţ. Au pornit din Rimon-Pereţ şi au tăbărât la Libna. Au pornit din Libna şi au tăbărât la Risa. Au pornit din Risa şi au tăbărât la Chehelata. Au pornit din Chehelata şi au tăbărât la muntele Şafer. Au pornit de la muntele Şafer şi au tăbărât la Harada. Au pornit din Harada şi au tăbărât la Machelot. Au pornit din Machelot şi au tăbărât la Tahat. Au pornit din Tahat şi au tăbărât la Tarah. Au pornit din Tarah şi au tăbărât la Mitca. Au pornit din Mitca şi au tăbărât la Haşmona. Au pornit din Haşmona şi au tăbărât la Moserot. Au pornit din Moserot şi au tăbărât la Bene-Iaacan. Au pornit din Bene-Iaacan şi au tăbărât la Hor-Ghidgad. Au pornit din Hor-Ghidgad şi au tăbărât la Iotbata. Au pornit din Iotbata şi au tăbărât la Abrona. Au pornit din Abrona şi au tăbărât la Eţion-Gheber. Au pornit din Eţion-Gheber şi au tăbărât în pustia Ţin, adică la Cades. (Numeri 33:19-36)
Dac-ar fi să fim amabili, am numi această înșiruire: monotonă. Parcă am vrea să ştim un pic și din ce s-a întâmplat pe-acolo, nu?! Dar tot ce ne oferă Scriptura despre cei 38 de ani este această listă a... popasurilor lui Israel; nimic altceva nu ni se spune!
Dacă ai merge să vizitezi un prieten care tocmai s-a întors din Europa, i-ai cere să-ţi povestească despre călătoria lui. Și dacă el ți-ar zice doar că a fost la Roma, apoi la Milano, apoi la Florenţa, apoi în Elveţia la Zurich şi la Geneva, şi apoi în Germania la Frankfurt şi aşa mai departe. Ai vrea să îl întrebi ce a văzut şi ce a făcut. Ai considera că o înşiruire a locurilor pe unde a fost nu este decât o trecere în revistă plictisitoare a excursiei respective. Și încă tot n-ar fi la fel de nesemnificativă ca lista pe care o parcurgem noi acum, pentru că despre Roma, Zurich sau Frankfurt mai știm câte ceva, am mai citit sau văzut unele-altele despre ele... dar despre aceste localități obscure nici măcar imaginația nu ne ajută să ne facem vreo idee cât de cât realistă!
Aceasta este părerea mea despre acest capitol; nu este în sine o lectură foarte interesantă (deși repet: putem uza de trimiteri și de rememorarea evenimentelor menționate în Biblie ca întâmplându-se pe-acolo!).
Dar, după cum fiecare porţiune din Scriptură are o lecţie spirituală minunată, tot astfel și traseul redat în acest capitol ne poate lăsa învăţături importante. Deşi acest capitol care arată mai degrabă ca o hartă nu este foarte interesant de citit, el descoperă faptul că Dumnezeu a notat şi a consemnat fiecare pas pe care l-au făcut aceşti oameni. De fapt, El era cu ei la fiecare pas în marşul prin pustie.
Cântăm astăzi o cântare care se numeşte „Voi merge cu El tot drumul.” Sincer, mie nu-mi place şi cred că exprimă exact opusul a ceea ce ar trebui să spună. Atunci când eram pastor obişnuiam să privesc biserica cântând „Voi merge cu El tot drumul”, iar apoi pe mulţi dintre ei nu îi mai vedeam duminica seara sau la vreun alt studiu biblic sau atunci când era ceva treabă de făcut pentru Domnul. Mă întrebam: cât de departe era dispuşi în realitate să meargă alături de El? Trebuie să mărturisesc că eu și noi L-am dezamăgit pe Dumnezeu. Nu pot promite că voi merge alături de El tot drumul. Cred ca ar trebui să inversăm cuvintele acestui cântec, și să cântăm: „El va merge cu mine tot drumul”, deoarece El a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5)
Revenim la recapitularea călătoriei spre libertate și emancipare a lui Israel, din Egipt în Palestina, așa cum este redată în Numeri 33. De la vers. 37 la 49, uzând de același format uniform și voit inexpresiv, ni se reamintesc principalele mișcări din ultimul an dinaintea intrării în Canaan, care debutează cu moartea preotului Aaron (care se petrecuse după moartea Mariei, sora cea mare a lui Aaron și Moise, dar care nu apare în această rememorare recapitulativă!)
Au pornit din Cades şi au tăbărât la muntele Hor, la marginea ţării Edomului. Preotul Aaron s-a suit pe muntele Hor, după porunca Domnului, şi a murit acolo, în al patruzecilea an după ieşirea copiilor lui Israel din ţara Egiptului, în luna a cincea, în cea dintâi zi a lunii. Aaron era în vârstă de o sută douăzeci şi trei de ani când a murit pe muntele Hor. Împăratul Aradului, canaanitul care locuia în partea de miazăzi a ţării Canaanului, a aflat de sosirea copiilor lui Israel. (Numeri 33:37-40)
De remarcat că abia aici redarea monotonă introduce o paranteză narativă, redând atât moartea lui Aaron – la respectabila vârstă de 123 de ani (era cu trei ani mai mare decât Moise, care avea deci 120 de ani!) – cât și aluzia la cea dintâi victorie militară a lui Israel în noua sa zonă de reședință; menționată în cap. 21 din Numeri, această bătălie lasă în istorie și numele Horma („nimicire deplină”) dat de evrei locului unde au zdrobit pe oponenții lor canaaniți... Dar va urma imediat un nou episod de cârtire a poporului, sancționată de Iahweh cu șerpii înfocați al căror efect dispărea doar prin privirea înălțată cu credință spre șarpele de aramă ridicat de Moise pe o prăjină în mijlocul taberei! Dar nici eăpisodul acesta nu apare în rememorarea succintă și parcă grăbită a acestui capitol!... care continuă așa:
Au pornit de la muntele Hor şi au tăbărât la Ţalmona. Au pornit din Ţalmona şi au tăbărât la Punon. Au pornit din Punon şi au tăbărât la Obot. Au pornit din Obot şi au tăbărât la Iie-Abarim, la hotarul Moabului. Au pornit din Iie-Abarim şi au tăbărât la Dibon-Gad. Au pornit din Dibon-Gad şi au tăbărât la Almon-Diblataim. Au pornit din Almon-Diblataim şi au tăbărât la munţii Abarim, înaintea muntelui Nebo. Au pornit de la munţii Abarim şi au tăbărât în câmpia Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului. Au tăbărât lângă Iordan, de la Bet-Ieşimot până la Abel-Sitim, în câmpia Moabului. (Numeri 33:41-49)
Am trecut deci în revistă jurnalul călătoriei lor. Nu știu dacă ați apucat să numărați prin câte locuri au trecut – sper să nu greșesc, eu am numărat vreo 50 de denumiri... și peste 40 de locuri în care Israel s-a oprit, pe care le-a traversat sau părăsit... și cred că astea au fost doar cele semnificative. În toate locurile prin care au trecut, cu fiecare oprire și-n fiecare stație de campare, sau la reporniri – în fiecare din încercările prin care au trecut, Iahweh a fost cu ei... chiar dacă ei nu mergeau cu El. Adică, de multe ori, și adesea pentru perioade întregi de timp, inimile lor au fost răzvrătite împotriva Lui... Dar El nu i-a lăsat niciodată, nu S-a dezis de ei definitiv nici chiar când S-a mâniat pe ei! În pofida răzvrătirii lor sistematice, și în ciuda pedepselor pe care li le aplica, bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, și îndurările Lui n-au ajuns la capăt, ci s-au înnoit în fiecare dimineață – față de ei... dar, pentru că Domnul este Același, și față de noi același adevăr este valabil!
Pentru că acesta este unul dintre marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” Isus a afirmat acelaşi lucru în discursul Său din camera de sus: „Nu vă voi lăsa nemângâiaţi” (traducerea literală echivalentă cu „nu vă voi lăsa orfani”), Mă voi întoarce la voi.” Cum? Trimiţând Duhul Sfânt. Duhul Sfânt locuieşte în fiecare credincios. Dacă ești copilul lui Dumnezeu, nu poți fugi de El. El nu te va lăsa să pleci. El va merge alături de tine tot drumul. S-ar putea să ne împiedicăm, să ne clătinăm şi să cădem. Noi nu Îl urmăm aşa cum ar trebui să o facem. Dar, slava lui Dumnezeu, El merge cu noi tot drumul!
Așadar, călătorie care putea dura câteva săptămâni – a ajuns să se întindă pe durata a 40 de ani! Iar aceasta, pentru că Israel s-a opus sistematic lucrării, călăuzirii și domniei lui Iahweh! Așa că în tot acest lung interval și itinerar, Domnul a trebuit să împletească binecuvântările cu pedeapsa! Dar El a avut în vedere în cele din urmă câteva adevăruri: drumul pustiei poate fi un drum al testării credinței, și al rafinării caracterului! Moștenirea – ne așteaptă la capătul unui drum lung și adesea anevoios! Drumul din Egipt în Canaan este necesar/obligatoriu pentru orice credincios, dar rătăcirea prin pustie este doar pentru cei neascultători, cârtitori, fără credință și nemulțumiți!
Acest capitol se încheie cu o serie de porunci pe care Domnul i le transmite lui Moise, pentru poporul Israel care se pregătea să intre în ţară.
Domnul a vorbit lui Moise în câmpia Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului, şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „După ce veţi trece Iordanul şi veţi intra în ţara Canaanului, să izgoniţi dinaintea voastră pe toţi locuitorii ţării, să le dărâmaţi toţi idolii de piatră, să le nimiciţi toate icoanele turnate şi să le nimiciţi toate înălţimile pentru jertfe. Să luaţi ţara în stăpânire şi să vă aşezaţi în ea; căci Eu v-am dat ţara aceasta, ca să fie moşia voastră. Să împărţiţi ţara prin sorţi, după familiile voastre. Celor ce sunt în număr mai mare să le daţi o parte mai mare, şi celor ce sunt în număr mai mic să le daţi o parte mai mică. Fiecare să stăpânească ce-i va cădea la sorţi; s-o luaţi în stăpânire, după seminţiile părinţilor voştri. Dar dacă nu veţi izgoni dinaintea voastră pe locuitorii ţării, aceia dintre ei pe care îi veţi lăsa, vă vor fi ca nişte spini în ochi şi ca nişte ghimpi în coaste: vă vor fi vrăjmaşi în ţara în care veţi merge să vă aşezaţi. Şi vă voi face şi vouă cum hotărâsem să le fac lor.” (Numeri 33:50-56)
Având în vedere numeroase mostre de amnezie și sfidare ale poporului, Iahweh repetă principalele obligații pentru popor, ca să se așeze bine în noile teritorii, ca să aibă liniște, și să beneficieze de protecția lui Iahweh... și anume: să elimine locuitorii țării și să le distrugă idolii și simbolurile religioase; să împartă proporțional țara între seminții, și să ocupe teritoriul respectând scrupulos zona atribuită.
Acum, sunt mulți cei care – mai ales azi – consideră ca foarte dur şi nedrept din partea lui Dumnezeu să ceară poporului Israel să cureţe ţara de locuitorii ei, de vreme ce nici Israel nu era un exemplu de ascultare. E ca și cum ar spune că poporul din ţară era alcătuit din nişte oameni aşa drăguţi încât dorinţa lui Dumnezeu de a-i da afară este nejustificată. Așa pun problema umaniștii, liberalii sau scepticii...
Uitaţi-vă împreună cu mine la Ps. 24:1, pentru o clipă: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!” Acesta este pământul Lui! El l-a făcut, ca și omenirea ce-l locuiește... El porunceşte ce trebuie făcut. El i-a spus lui Israel să intre în ţară şi să le distrugă icoanele, statuile, altarele – adică idolii lor. Arheologii le dezgroapă astăzi. Iar ei trebuiau să distrugă idolii turnaţi. Trebuiau să distrugă înălţimile lor. Acestea erau locuri de închinare păgâne şi demonice, unde aveau loc cele mai urâcioase și murdare practici. Cananiţii erau într-o stare spirituală foarte decăzută. Nu doar că erau dedaţi la idolatrie, departe de Dumnezeul viu şi adevărat, dar destrăbălarea şi păcatele sexuale erau un mod de viaţă şi o parte a închinării lor. Ca urmare, cananiţii au fost mâncaţi de boli venerice. Societatea noastră imorală încearcă să minimalizeze grozăvia păcatelor sexuale. Astăzi avem nu doar o grozavă varietate de boli cu transmisie sexuală – unele din ele (SIDA) letale – ci și strategii de ațâțare a poftelor sexuale, care se aplică de la vârste tot mai scăzute, în combinații și doze care fac ravagii în rândurile tinerei generații! Trăim practic pe o bombă cu ceas din acest punct de vedere! Cu bună știință, producem răni enorme rasei umane.
Orientul mijlociu este unul din cele mai strategice locuri de pe pământ, şi armatele lumii au păşit prin acea ţară. Rute comerciale ale lumii trec prin acea ţară. Cananiţii au avut contact cu un mare număr de oameni, iar astfel ei și-au răspândit infecţiile și practicile lor dezgustătoare pretutindeni. Aşa că Dumnezeu vine să aşeze alți locuitori în ţară. Cananiţii Îi distrugeau proprietatea şi răneau omenirea, aşa că Dumnezeu curăță lumea de ei!
Prietene, nu veni să-mi spui că Dumnezeu n-avea dreptul să facă asta! De fapt, a fost o manifestare a milei. Dumnezeu i-a nimicit pe cananiţi de dragul generaţiilor următoare. Din acelaşi motiv a trimis Dumnezeu potopul – apăra generaţiile viitoare. Prietenul meu, nu-L critica pe Dumnezeu. Nu-ţi asuma dreptul de a-L judeca pe Dumnezeu. Noi nu putem înţelege toate lucrurile care sunt implicate în orice situaţie. Un lucru ştim: nu vom experimenta pace, curăție și armonie pe acest pământ până la domnia Prinţului Păcii. Până atunci Dumnezeu va continua să folosească naţiuni pentru a judeca alte naţiuni!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.