Itinerar Biblic

Numeri 9 :1-23 | Itinerar Biblic | Episodul 251

Dragi prieteni, pentru că sunt convins de importanța acestui proiect pe care-l parcurgem împreună, sunt de fiecare dată bucuros să fiu parte din el, și să constat că Dumnezeu ne-a acordat încă o dată harul vieții și favoarea reîntâlnirii – cu El și Cuvântul Lui, dar și unii cu alții.
Mai cred și că sunt periodic de folos contextualizarea și recapitularea, mai ales pentru cei ce n-au putut urmări fiecare ediție precedentă, sau au uitat unde am rămas, sau care poate că ascultă acum pentru prima oară acest program: așadar, parcurgerea întregii Biblii ne propunem, prin simpla sa lectură comentată ici și colo, nimic altceva decât încurajarea fiecăruia să citească mai mult, să aprofundeze și să înțeleagă mai bine decât o facem noi în cele cca 25 de min ale fiecărui episod, pentru a fi în măsură să aplice în beneficiul propriei vieți litera și spiritul Sfintelor Scripturi.
Am citit alternativ până acum primele 3 cărți ale VT și respectiv ale NT, și pentru că am început cu Geneza, suntem așadar în a a 4-a carte a Bibliei: Numeri, o secțiune care detaliază și explică evoluția relației nu tocmai line dintre Dumnezeu și poporul ales, pe parcursul nu tocmai liniștit și monoton al tranziției dinspre Egiptul din a cărui robia fusese scos poporul lui Dumnezeu către Canaanul rezervat drept viitor cămin.
Narațiunea cărții Numeri a început cu recensământul și înrolarea în oastea Domnului a bărbaților din popor de la cârsta de 20 de ani în sus (socotită vârsta maturității și responsabilității), apoi am asistat la aranjarea taberelor în jurul Cortului întâlnirii și stabilirea ordinii de marș – cu specificarea locului și solului fiecărei seminții... cu excepția lui Levi ale cărei atribuții speciale le aflăm din cap. 3 și 4. Dispozițiile de curățare a taberei din cap. 5 sunt urmate de emiterea legii Nazireatului, care permitea fiecărui om din popor să se consacre special Domnului, pentru o perioadă limitată de timp, și-n condiții sau scopuri speciale. Capitolul 7 – cel mai lung al cărții și al doilea cel mai lung al Bibliei, după ps. 119 – a adus în centrul atenției aștarul de aramă, pentru a cărui sfințire căpeteniile triburilor aduc daruri vreme de 12 zile consecutive. Iar capitolul precedent 8 a finalizat punerea deoparte a leviților, prin consacrarea lor, ceea ce pregătește poporul Israel – și pe noi, care asistăm la această desfășurare și implicare divină detaliată – pentru celebrarea care consfințește restabilirea legăturii cu Dumnezeu, El fiind Cel care ne eliberează și ne mântuiește! Astfel ar putea fi concis exprimate etapele prin care ne-a purtat Moise în cea de-a patra sa carte – Numeri, sărbătoarea Paștelui fiind momentul în preajma căruia ne aflăm acum, la reluarea citirii... ce debutează cu primele cinci versete din cap. 9:   
Domnul a vorbit lui Moise, în pustiul Sinai, în luna întâi a anului al doilea, după ieşirea lor din ţara Egiptului. Şi a zis: „Copiii lui Israel să prăznuiască Paştile la vremea hotărâtă. Să le prăznuiţi la vremea hotărâtă, în a paisprezecea zi a lunii acesteia, seara; să le prăznuiţi după toate legile şi după toate poruncile privitoare la ele.” Moise a vorbit copiilor lui Israel să prăznuiască Paştele. Şi au prăznuit Paştele în a paisprezecea zi a lunii întâi, seara, în pustia Sinai; copiii lui Israel au făcut întocmai după toate poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul. (Numeri 9:1-5)
E uneori dificil să încercăm să plasăm și să păstrăm faptele și evenimentele biblice într-o ordine cronologică – semn că nu aceasta a fost grija principală a Domnului și-a celor pe care-i face emisarii Săi. Dar mesajele pe care le transmite prin evenimente și oameni sunt mereu mai importante decât stricta lor datare – și la fel stau lucrurile și cu sărbătoarea Paștelui din acest capitol. Dac-ar fi să ținem cont de primul verset al cărții și să-l comparăm cu începutul cap. 9, observăm ușor că e ca și cum am fi făcut un pas înapoi, pentru că evenimentele din primele opt capitole au loc preponderent în luna a doua... dar iată că aflăm că Paștele a fost totuși sărbătorit la vreme, după așezarea și consacrarea Cortului prin coborârea gloriei lui Iahweh în mijlocul lui Israel.
Credeți-mă, am putea dar nu e scopul nostru acum să punem lucrurile cap la cap în ordine cronologică – dar vă las să faceți asta singuri, dacă doriți, trecând prin Exodul, Leviticul și Numeri. Personal, mai important mi se pare ce se întâmplă, decât când... de aceea vă propun deocamdată ca împreună să rămânem la lucrul important: Dumnezeu nu face derogări de la propriile decizii! El, care dăduse poporului prilejuri de celebrare și de închinare prin sărbătorile stabilite (vezi Exodul și Leviticul), are grijă ca poporul să nu uite și să asculte poruncile în indiferent ce condiții s-ar afla... Deci, Israel trebuia să sărbătorească Paştele în timpul când erau în pustie. Deci (chiar dacă rămâne poate întrebarea: de ce-a amânat Moise menționarea evenimentului?) sărbătorirea Paştilor s-a ținut la vremea hotărâtă: în ziua a 14-a a lunii întâi, în al doilea an de la plecarea din Egipt.
Foarte puține cuvinte despre sărbătoare/sărbătorire: când s-a împlinit timpul, Dumnezeu a decis scoaterea evreilor (deveniți, din familie, popor!) din Egiptul în care ajunseseră practic robi... spre a-l convinge pe Faraon să permită plecarea lui Israel, Iahweh abate 10 nenorociri asupra țării, dar inima liderului egiptean a rămas împietrită! Înainte de a zecea urgie – uciderea întâiului născut din fiecare casă/familie, Domnul le spune evreilor ce au de făcut ca să nu împărtășească și ei soarta egiptenilor: să ungă ușiorii locuințelor lor cu sânge de miel, astfel ca îngerul nimicitor să aibă marcate casele de care să nu se atingă. Această calamitate a permis aproape-izgonirea evreilor din Egipt, izbăvire care a fost impusă apoi de Iahweh ca o celebrare anuală importantă a poporului Israel.   
Ei bine, în timpul sărbătoririi a apărut o problemă. Erau anumiţi bărbaţi necuraţi, din pricină că se atinseseră de un mort, aşa că nu puteau să celebreze Paştele. Ei au venit şi i-au adus la cunoştinţă lui Moise şi lui Aaron şi au întrebat ce trebuie să facă.
S-a întâmplat că nişte oameni, fiind necuraţi din pricină că se atinseseră de un mort, nu puteau prăznui Paştele în ziua aceea. Ei s-au înfăţişat în aceeaşi zi înaintea lui Moise şi înaintea lui Aaron. Şi oamenii aceia au zis lui Moise: „Noi suntem necuraţi din pricina unui mort. De ce să fim nevoiţi să nu ne aducem la vremea hotărâtă darul cuvenit Domnului în mijlocul copiilor lui Israel?” Moise le-a răspuns: „ Aşteptaţi să văd ce vă porunceşte Domnul. (Numeri 9:6-8)
Iată că Moise nu a apelat la o carte a rânduielii bisericeşti; nu a apelat la ghiduri, compendii, comentarii sau alte persoane (deși va face și așa ceva, în alte împrejurări, vom vedea curând...) El a căutat răspuns și călăuzire la Dumnezeu. Repet ceea ce am spus și afirm atât de des: cu atât mai mult în zilele noastre, când pare că există așa de multă cunoaștere și educație, noi trebuie să apelăm la Cuvântul lui Dumnezeu! El reprezintă autoritatea pentru copilul lui Dumnezeu. De aceea, orice credincios trebuie să pună accentul pe cunoașterea și consultarea Cuvântului lui Dumnezeu; la el să mergem întâi, mai cu seamă când avem neclarități și nu știm cum să procedăm – să apelăm la Scriptură, cu credință și în spirit de ascultare... și chiar dacă avem parte și de sfatul oamenilor, să apelăm la oameni care se tem de Dumnezeu, și să ținem cont de cuvintele lor care sunt în acord cu persoana, caracterul și voia lui Dumnezeu reliefate în Biblie. Sigur, sunt conştient de faptul că vor fi diferenţe în ce priveşte interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu... pentru că așa a fost aproape dintotdeauna... De aceea trebuie să îl studiem în primul rând personal, şi să cerem înțelepciune, pricepere și lumină de la Duhul Sfânt, ca să putem fi cu judecată duhovnicească în interpretarea noastră, sau în acceptarea înțelegerii corecte și sănătoase.
Şi Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Dacă cineva dintre voi sau dintre urmaşii voştri este necurat din pricina unui mort, sau este într-o călătorie lungă, totuşi să prăznuiască Paştile în cinstea Domnului. Şi să îl prăznuiască în luna a doua, în ziua a paisprezecea, seara; să îl mănânce cu azime şi cu ierburi amare. Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineaţa şi să nu frângă niciun os din ele. Să le prăznuiască după toate poruncile privitoare la Paşte. Dacă cineva nu este necurat, nici nu este în călătorie, şi totuşi nu prăznuieşte Paştele, sufletul acela să fie nimicit din poporul lui, pentru că n-a adus darul cuvenit Domnului la vremea hotărâtă, omul acela să-şi ia pedeapsa pentru păcatul lui. Dacă un străin care locuieşte între voi prăznuieşte Paştele Domnului, să se ţină de legile şi poruncile privitoare la Paşte. Aceeaşi lege să fie între voi, pentru străin, ca şi pentru băştinaş.’” (Numeri 9:9-14)
Trebuie amintit că derogarea de la sărbătorirea Paștelui viza pe toți aceia care din motive obiective n-au putut prăznui sărbătoarea la vremea hotărâtă. Acestora li se permitea să țină sărbătoarea o lună mai târziu – în ziua a 14-a a lunii a doua. Este interesant că dintre toate sărbătorile lui Israel, numai pentru Paște Iahweh acordă a doua șansă – pentru că în centrul atenției celui ce prăznuia Paștele era Dumnezeu și actul Său răscumpărător, ceea ce conferea fiecărui israelit șansa rededicării!
În noaptea ieșirii din Egipt, în locul mielului pascal ar fi trebuit să fie întâiul născut al fiecărei familii din popor, iar întâiul născut era pârga/reprezentantul familiei. Deci „darul cuvenit Domnului” (vers. 13) era de fapt finalmente fiecare israelit în parte – pe altarul pe care murea mielul ar fi trebuit să fie israelitul însuși. Deci prin aducerea darului cuvenit, israelitul declara din nou consacrarea lui față de Acela care plătise cu sânge viața și libertatea de care se bucura! Pentru că de jertfa de Paște era legată atât viața, cât și libertatea lor, precum și relația lor cu Dumnezeu! A sărbători Paștele înseamnă de fapt nu doar să recunoști, ci să și declari cu bucurie că-I aparții Domnului, și că ai fost răscumpărat cu preț de sânge! Aceeași trebuie să fie și raportarea și atitudinea noastră față de Mielul lui Dumnezeu care a ridicat păcatul lumii și al nostru/meu – Isus Hristos!    
Realitatea și aplicația actului divin de răscumpărare – fie că ne referim la izbăvirea din robia Egiptului, fie că avem în vedere răscumpărarea noastră de sub robia păcatului – ne indică apăsat să ne asumăm efectele acestei răscumpărări: viața nouă, schimbarea de perspectivă, plasarea într-o nouă paradigmă, conștientizarea harului mântuitor, realitatea intensă a sfințirii și responsabilitatea Evangheliei trebuie să ne determine să trăim ALTFEL, și anume: cu reverență față de Dumnezeu, spre binele altora și pentru gloria lui Dumnezeu! Cel care aparține Domnului trăiește ca să slujească Domnului!
Iar reiterarea legislației divine din finalul pasajului pe care tocmai l-am citit – resp. vers. 14 – are în vedere nevoia noastră de a ni se reaminti periodic că cel salvat prin sângele răscumpărător al mielului pascal aparține de drept lui Dumnezeu și trebuie trăiască pentru El și cu El! Fiecare sărbătorire a Paștelui trebuia și trebuie să fie o rededicare și o reconfirmare a implicării și asumării relației cu Dumnezeu! Fie însă ca nu doar de Paște, ci în fiecare zi să ne consacrăm cu recunoștință și bucurie Celui ce ne-a răscumpărat, Care ne pune la îndemână resurse pentru drum și Care pregătește o destinație strălucită pentru cei ce umblă în ascultare și cu frică de El!
În ziua când a fost aşezat Cortul, norul a acoperit locaşul Cortului întâlnirii; şi, de seara până dimineaţa, deasupra Cortului era ca înfăţişarea unui foc. Întotdeauna era aşa: ziua, norul acoperea Cortul, iar noaptea, avea înfăţişarea unui foc. (Numeri 9:15-16)
Când Pavel le scria romanilor şi vroia să le ofere câteva din semnele distinctive ale israeliţilor, el a scris: „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!”
De la inaugurarea Cortului întâlnirii, copiii lui Israel aveau cu ei, între ei, manifestarea vizibilă a gloriei divine – Shekinah (prezenţa lui Dumnezeu). Mă gândesc că era un lucru copleșitor pentru ei să adoarmă sub lumina focului și să se trezească umbriți de norul slavei lui Iahweh, care – dincolo de efectele protectoare și călăuzitoare – era o permanentă reiterare a desăvârșirii și sfințeniei care însemnau El, și care li se cerea și lor! Această manifestare a prezenței divine era unul dintre multele lucruri care îi deosebeau de orice altă naţiune; ei au fost singurii care au beneficiat de prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu printre ei.
Când se ridica norul de pe cort, porneau şi copiii lui Israel; şi acolo unde se oprea norul, tăbărau şi copiii lui Israel. Copiii lui Israel porneau după porunca Domnului şi tăbărau după porunca Domnului; tăbărau atâta vreme cât rămânea norul deasupra Cortului. Când norul rămânea mai multă vreme deasupra Cortului, copiii lui Israel ascultau de porunca Domnului şi nu porneau. (Numeri 9:17-19)
Cuvintele pe care tocmai le-am citit (Numeri 9:17-19) reproduc aproape exact pasajul cu care se încheie cartea Exodul (40:36-38): „Cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul deasupra cortului. Şi când nu se ridica norul, nu porneau până ce nu se ridica. Norul Domnului era deasupra cortului ziua, iar noaptea era un foc înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.”
Cred că Moise a ținut să repete și să detalieze în pasajul acesta din Numeri 9 cele enunțate la finalul cărții exodul pentru ca noi toți să înțelegem că prezența și manifestarea lui Iahweh nu a însemnat un eveniment singular și pasager, ci o permanență „în timpul tuturor călătoriilor lor”!
Iată așadar că oricât de central ar fi rolul pe care istoria și Scriptura i-l alocă lui Moise în izbăvirea și administrarea poporului lui Dumnezeu, nu el era cel care hotăra când vor ridica tabăra și încotro vor merge, sau cât vor rămâne în tabără... ci Dumnezeu era Cel care hotăra aceste lucruri – și de altfel erau ușor de observat dacă rămâneai cu ochii pironiți la norul slavei Domnului!
Mai trebuie oare să reamintim că astăzi Domnul Isus Hristos este Capul Bisericii și reperul ei central?! El este Acela care trebuie să conducă. Problema este că biserica este atât de preocupată să meargă pe propriul său drum, încât adesea El nu este nici măcar consultat. Dar Hristos este şi acum Capul bisericii Sale şi cei care sunt ai Lui îl vor urma pe El. Să nu încetăm, să nu obosim să ne uităm țintă la căpetenia și desăvârșirea credinței noastre – adică la Isus!
Veţi observa că uneori ei au stat mai multe zile în tabără, chiar luni şi au stat aproape un an la muntele Sinai. Iar în total, ei au fost acolo în pustie timp de patruzeci de ani.
Când norul rămânea mai puţine zile deasupra cortului, ei tăbărau după porunca Domnului şi porneau după porunca Domnului. Dacă norul se oprea de seara până dimineaţa şi se ridica dimineaţa, atunci porneau şi ei. Dacă norul se ridica după o zi şi o noapte, atunci porneau şi ei. Dacă norul se oprea deasupra Cortului două zile, sau o lună, sau un an, copiii lui Israel rămâneau tăbărâţi şi nu porneau; şi când se ridica, porneau şi ei. Tăbărau după porunca Domnului şi porneau după porunca Domnului; ascultau de porunca Domnului, de porunca Domnului dată prin Moise. (Numeri 9:20-23)
Înainte de orice, o concluzie generală: dacă sărbătoarea Paștelui și-a împlinit menirea, dacă a fost ținută în litera și spiritul poruncii divine, cu atitudinea potrivită – de smerenie, bucurie și angajament – atunci orice copil al Domnului, și comunitatea în ansamblu, ascultă în totul de porunca Domnului, făcând instinctiv totul ca pentru Domnul și în Numele Lui! Iar ascultarea este (cred) așteptarea lui Dumnezeu de la toți răscumpărații Săi! El este Suveranul, El e Creatorul și Răscumpărătorul – El trebuie ascultat în totul!
Întorcându-ne la poporul Israel, și la istoria umblării și creșterii sale cu și în Domnul: când stâlpul de nor se ridica dimineaţa ştiau că este o zi în care vor călători. Leviţii se duceau imediat să strângă corul întâlnirii şi cred că puteau face acest lucru în treizeci de minute sau cam aşa, şi la fel de repede îl montau seara când ajungeau să se aşeze. Atunci stâlpul de nor care îi condusese se aşeza deasupra cortului întâlnirii. Stâlpul de nor şi stâlpul de foc erau gloria Shekinah, care era prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu. După ce călătoria lor prin pustie a luat sfârşit şi s-au aşezat în ţara promisă, Solomon a ridicat un Templu care să înlocuiască Locașul sfânt, Cortul mobil: „În clipa când au ieşit preoţii din Locul Sfânt, norul a umplut Casa Domnului. Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului.” (1 Împăraţi 8:10-11) Dumnezeu a sfinţit și Templul acela prin prezenţa Sa. Iar mai târziu în istoria lor, când Israel şi-a întors faţa de la Dumnezeul lor, gloria Shekinah a părăsit Templul. Înainte de a menționa ridicarea şi dispariţia ei în ceruri, prorocul Ezechiel chiar subliniază plecarea oarecum şovăielnică, de parcă nu ar fi vrut să plece, ceva ce Domnul făcea cu strângere de inimă, ca un părinte care se detașează de copilul său...
Ioan (1:14) a scris despre manifestările și întruparea dumnezeirii în Domnul Isus: „Şi noi am privit slava Lui...”, dar nu mulţi au văzut-o la prima Sa venire. Ceea ce a lăsat El deoparte când a venit pe pământ a fost gloria Sa – nu dumnezeirea Lui, ci gloria Lui. Când El va reveni „se va arata în cer semnul Fiului omului” şi cred că acel semn va fi gloria Shekinnah. Hristos Se va întoarce pe pământ în toată gloria Sa.
Semnul acela nu este pentru Biserică. Nouă nu ne este oferită o prezenţă vizibilă, certă și continuă, a lui Dumnezeu. Dar – aș zice: și mai important! – ne este asigurată o prezenţă lăuntrică și permanentă a lui Dumnezeu: Duhul Sfânt, care locuieşte în noi. Duhul lui Dumnezeu este în cel credincios astăzi. Și ce altceva mai mult ne-am dori, decât prezența Celui Atotputernic în noi! Ce încurajare și ce atenționare avem noi aici!
Întorcându-ne la cartea Numeri, care este gazda și obiectul atenției noastre... Ne apropiem de sfârșitul perioadei de ședere a poporului Israel la Sinai; taberele urmau să-și reia cursul spre Țara promisă. Sigur, cu tot ce ține de provocările deplasării unui convoi de două milioane de oameni prin vicisitudinile pustiei – inclusiv răzvrătirile și cârtirile (inevitabile și comune și unor comunități mult mai mici și statice, precum adunările noastre!) Moise ne pare decis să păstreze ce tocmai fusese câștigat: asigurarea prezenței și însoțirii Dumnezeului Izbăvitor. Partea finală din Numeri 9 (15-23) pare să ne asigure că – în pfida răzvrătirilor ulterioare – autoritatea Domnului, deși contestată, n-a putut fi sfidată fără repercusiuni. Iahweh a avut mijloacele (inclusiv punitive!) și puterea să determine poporul să rămână în perimetrul planului și voiei Sale!
Dac-ar fi să facem legătura între începutul narațiunii din Numeri – încrierea în oastea Domnului, din cap. 1, și amplasarea în dispozitiv conform dispozițiilor sale, din cap. 2 – și finalul cap. 9, putem extrage o aplicație simplă: și noi suntem chemați să ne înrolăm în activul combatant al Domnului nostru și să ne organizăm viața în jurul Lui, să rămânem la dispoziția Lui pentru a da bătăliile Lui și nu ale noastre, și să trăim în ascultare de poruncile Lui „în totul totului tot”!
Norul de zi de peste Cort, și focul de peste Cort din noapte strigă și la noi cuvintele Domnului Isus: „De ce-Mi ziceţi: ‘Doamne, Doamne!’ şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46) Îi cer preabunului Dumnezeu, pentru mine și pt fiecare din dvs. puterea de a auzi și de a asculta (adică: de a împlini) cu bucurie poruncile Domnului nostru, care nu doar că nu sunt grele, ci au în vedere – toate – binele și creșterea noastră!

Numeri 10:1-36 | Itinerar Biblic | Episodul 252

Dragi ascultători, după atâta pregătire – a poporului Israel de către Iahweh, și a noastră dimpreună în pas cu ei, ca să-nțelegem cum lucreaz Dumnezeu cu indivizii și cu grupurile de diferite mărimi – era inevitabil ca până la urmă lucrurile să se și urnească! Învățăm de aici că nimic nu trebuie să se facă intempestiv, fără o bună pregătire și organizare, și la fel că nimic nu se va face de la sine dacă doar ne pregătim la nesfârșit, fără a face primul pas... Într-un asemenea momnet de grație ne aduce capitolul 10 din Numeri – care debutează însă cu un ultim set de prescripții (concise, și veți vedea: utile)
La startul acestui episod primiți salutul și îndemnul nostru de a continua alergarea... iar la startul acestui capitol, înainte de ridicarea taberei și plecarea înspre Canaan – ultimele indicații divine au în vedere un lucru mărunt veți zice... dar se dovedește încă o dată că lui Dumnezeu nu-I scapă nimic, nu subînțelege nimic, și – mai cu seamă când e vorba de poporul Său și de planul Său – nu lasă nimic la voia întâmplării! Într-un asemenea Dumnezeu trebuie să fii nebun să nu te încrezi sau să nu-L asculți! Și totuși...
Ultimele instrucţiuni divine ocupă primele 10 versete din capitolul 10, iar de la versetul 11 asistăm la „ridicarea ancorei”, la startul traversării pustiei...
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Fă-ţi două trâmbiţe de argint; să le faci de argint bătut. Ele să-ţi slujească pentru chemarea adunării şi pentru pornirea taberelor. (Numeri 10:1-2)  
Dacă numai bărbații în stare să poarte armele erau 603.550, am mai spus că numărul aproximativ al efectivelor lui Israel la acel moment era de cca două milioane de suflete! – o întrebare legitimă era cum se putea comunica cu acești/atâția oameni, cum să li se transmită clar și eficient mesajele necesare deplasării, atenționării, diverselor anunțuri...?! (nici astăzi n-ar fi „floare la ureche” de administrat/armonizat/coordonat mișcarea a două milioane de oameni, deși mijloacele de comunicare și tehnologia sunt la apogeu!) Așa a apărut și se va concretiza ideea a două trâmbițe de argint, ca instrumente elementare de comunicare. Doi este numărul martorilor – orice declarație trebuia să se întemeieze pe două surse, pe doi martori. Aceste trâmbiţe, făcute din argint, care este metalul răscumpărării, chemau la ordine poporul răscumpărat.
Când se va suna cu ele, toată adunarea să se strângă la tine, la uşa Cortului întâlnirii. Când se va suna numai cu o trâmbiţă, să se strângă la tine căpeteniile, mai marii peste miile lui Israel. (Numeri 10:3-4)
Important apoi era nu doar să se știe că trâmbițele vor suna la răstimpuri, ci și cum să se interpreteze fiecare semnal, ce mesaj transmite fiecare sunet. Deci adunarea avea datoria să deprindă limbajul trâmbițelor, ca reacțiile lor să fie cele adecvate.
De exemplu, când suna numai o trâmbiţă căpeteniile se strângeau. Acest lucru ne reaminteşte că va fi o ultimă trâmbiţă a „judecăţii de apoi” pentru Biserică. Cred că această ultimă trâmbiţă este vocea lui Hristos care va face ultima Sa strigare. El a trimis invitaţie după invitaţie. Ultimul Său apel pentru biserica din Laodicea este: „Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.” (Apoc.3:20). La ultima Sa trâmbiţă El Îşi va chema Biserica din lume. Aceasta va fi ultima strigare. O singura trâmbiţă, care este vocea Domnului Isus, va aduce toţi credincioşii împreună. Aceasta va fi ceea ce numim Răpirea bisericii.
Când veţi suna cu vâlvă, să pornească cei ce tăbărăsc la răsărit; veţi suna a doua oară cu vâlvă, să pornească cei ce tăbărăsc la miazăzi: pentru plecarea lor, să se sune cu vâlvă. Când va fi vorba de strângerea adunării, să sunaţi, dar să nu sunaţi cu vâlvă. Din trâmbiţe să sune fiii lui Aaron, preoţii. Aceasta să fie o lege veşnică pentru voi şi pentru urmaşii voştri. (Numeri 10:5-8)
Aceste două trâmbiţe erau deci folosite pentru transmiterea unor semnale unitare pe timpul campării, dar și pentru coordonarea și fluentizarea deplasării lui Israel în marşul prin pustie. În limba ebraică, există denumiri speciale pentru fiecare sunet de trompetă. Dacă atunci când se sufla într-o trâmbiță erau chemate la sfat căpeteniile, sunetul liniștit al ambelor trâmbițe chema întreaga adunare înaintea Domnului. O serie de sunete sacadate, aproape zgomotoase – redate în textul nostru prin expresia „cu vâlvă” – anunțau taberele că sosise vremea să pornească.  
Când veţi merge la război, în ţara voastră, împotriva vrăjmaşului care va lupta împotriva voastră, să sunaţi cu vâlvă din trâmbiţe, şi Domnul, Dumnezeul vostru, Îşi va aduce aminte de voi şi veţi fi izbăviţi de vrăjmaşii voştri. (Numeri 10:9)
Așadar, trâmbiţele erau folosite ca să transmită mesaje simple și inteligibile, și să mențină „în formație” mulțimea de israeliți, atât în marș cât și în staționare. Dar înțelegem din text că trâmbițele urmau să sune atât pe vreme de pace – chemând poporul la odihnă, la sărbătoare sau la îndeplinirea anumitor ritualuri, cât și pe vreme de război – să cheme poporul la oaste.
În zilele voastre de bucurie, la sărbătorile voastre şi la lunile noi ale voastre, să sunaţi din trâmbiţe, când vă veţi aduce arderile de tot şi jertfele de mulţumire; şi ele vor face ca Dumnezeul vostru să-Şi aducă aminte de voi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” (Numeri 10:10)
Da, sunetul și răsunetul trâmbiţelor indica anumite intervale de timp, mesaje şi ocazii speciale... dar mi se pare interesantă și nuanța pe care Însuși Iahweh o introduce în acest verset: trâmbițele urmau să transmită mesaje pe orizontală, dar și pe verticală: „ele vor face ca Dumnezeul vostru să-Şi aducă aminte de voi”! De fapt era mai degrabă vorba de o confirmare audibilă a ascultării poporului de poruncile divine transmise prin Moise în legătură cu modul și momentele de utilizare a trâmbițelor.
...Pentru că utilizarea lor era iminentă... având în vedere că ne pregătim să abordăm partea a doua a cărții Numeri, în care vom urmări poporul în deplasarea sa de la Sinai la câmpia Moabului. Vă vine să credeți sau nu, de la cap. 1 vers. 1 până aici trecuseră... 19 zile! Citim: „Domnul a vorbit lui Moise în pustiul Sinai, în Cortul întâlnirii, în cea dintâi zi a lunii a doua, în al doilea an după ieşirea lor din ţara Egiptului...” (Numeri 1:1)... iar versetele la care am ajuns (10:11-12) ne comunică lapidar următoarele:
În ziua a douăzecea a lunii a doua a anului al doilea, s-a ridicat norul de pe Cortul întâlnirii. Şi copiii lui Israel au pornit din pustiul Sinai după taberele lor. Norul s-a oprit în pustiul Paran. Această cea dintâi plecare au făcut-o după porunca Domnului dată prin Moise. (Numeri 10:11-13)   
Ei erau în pustiu de vreo 14 luni, iar la Sinai cam de un an, timp în care primiseră Legea de la Dumnezeu... le fuseseră date instrucţiunile pentru ridicarea Cortului întâlnirii, iar acesta fusese realizat... apoi se făcuseră recensămintele semințiilor, fuseseră executate și trâmbiţele de argint... necesare atât în timpul deplasării ce sta să înceapă, în confruntările militare ce-i așteptau, dar și în diverse momente ale vieții sociale de după așezarea în Țara promisă. Și iată acum ele chiar răsunau... semn că poporul Israel îşi începea marşul prin pustie!
În continuarea capitolului 10 primim foarte multe detalii privind instrucţiunile pe care le-au primit. Să ne amintim pentru un moment planul de ridicare al taberei din capitolul 2. Vă amintiţi că familiile lui Levi tăbărau în jurul cortului întâlnirii: Moise şi Aaron în partea de est, Chehat în sud, Gherşon în vest şi Merari în nord. Apoi taberele celor douăsprezece seminţii erau în spatele lor. Iuda, Isahar şi Zabulon erau în est; Ruben, Simeon şi Gad în sud; Efraim, Manase şi Beniamin în vest; şi Dan, Aşer şi Neftali în nord.
Ordinea in care au mărşăluit este prezentată în Numeri 10: 11-36
 
Aici, în momentul plecării taberei de la Sinai, Moise procedează la o schimbare în ordinea în care pornesc taberele și grupurile. După tabăra lui Iuda, în loc de Ruben pornesc merariții și gherșoniții, care duceau structura și învelitorile Cortului. Schimbarea s-a făcut probabil ca să dea răgaz pentru ridicarea structurii Cortului, care era punctul de reper în așezarea tuturor celorlalte steaguri ale taberei lui Israel. Apoi, după tabăra lui Ruben, porneau Chehatiții, care duceau pe umeri lucrurile sfinte (mai puțin se pare chivotul, care deschidea convoiul!)
Așadar, într-o bună dimineaţă, devreme, deoarece stâlpul de nor se înălţase, poporul Israel – care probabil aștepta și el semnalul, deci n-au fost luați prin surprindere – ăși desface rapid tabăra... fiecare familie îşi împachetează lucrurile; cortul întâlnirii este demontat... Era timpul să se miște, să meargă mai departe!
Ce fac mai întâi? Moise şi Aaron dau semnalul şi sună din trâmbiţele de argint ca o avertizare. Cine sunt cei ce se pun în mişcare primii? Familia lui Chehat care poartă chivotul merg în faţă. Chivotul conduce marşul prin pustie.
La fel, este Hristos Cel care Îşi conduce biserica prin pustia acestei lumi. Chivotul este o imagine a lui Isus Hristos.
Întâi a pornit steagul taberei fiilor lui Iuda, împreună cu oştirile lui. Peste oştirea lui Iuda era mai-mare Nahşon, fiul lui Aminadab; peste oştirea seminţiei fiilor lui Isahar era Netaneel, fiul lui Ţuar; peste oştirea seminţiei fiilor lui Zabulon era Eliab, fiul lui Helon. Când a fost desfăcut cortul, au pornit întâi fiii lui Gherşon şi fiii lui Merari, ducând cortul. Apoi a pornit steagul taberei lui Ruben, împreună cu oştirile lui. Peste oştirea lui Ruben era mai-mare Eliţur, fiul lui Şedeur; peste oştirea seminţiei fiilor lui Simeon era Şelumiel, fiul lui Ţurişadai; peste oştirea seminţiei fiilor lui Gad era Eliasaf, fiul lui Deuel. Apoi au pornit chehatiţii, ducând Sfântul Locaş; până la venirea lor ceilalţi întinseseră cortul. Apoi a pornit steagul taberei fiilor lui Efraim, împreună cu oştirile lui. Peste oştirea lui Efraim era mai-mare Elişama, fiul lui Amihud; peste oştirea seminţiei fiilor lui Manase era Gamliel, fiul lui Pedahţur; peste oştirea seminţiei fiilor lui Beniamin era Abidan, fiul lui Ghideoni. Apoi a pornit steagul taberei fiilor lui Dan, împreună cu oştirile lui: ei erau coada tuturor taberelor. Peste oştirea lui Dan era mai-mare Ahiezer, fiul lui Amişadai; peste oştirea seminţiei fiilor lui Aşer era Paguiel, fiul lui Ocran; peste oştirea seminţiei fiilor lui Neftali era Ahira, fiul lui Enan. Acesta a fost şirul în care au pornit copiii lui Israel, după oştirile lor; aşa au plecat. (Numeri 10:14-28)
Deci prima strigare a trâmbiţei îi pune pe Moise şi Aaron şi chivotul în faţă.
Trâmbiţa sună din nou şi Iuda porneşte din partea de est cu Isahar şi Zabulon, mergând sub steagul lui Iuda.
După ei vin Gherşon şi Merari, cărând în cele șase care primite de la căpeteniile lui Israel partea din cort de care ei erau resposnabili: lucrurile mai grele, cum ar fi stâlpii, scândurile şi învelitorile.
Apoi trâmbiţa sună iar şi Ruben cu Simeon şi Gad se pun în mişcare, mergând sub steagul lui Ruben.
Trâmbiţa sună din nou şi chehatiţii îi urmează. Ei poartă toate obiectele de mobilier, cu excepţia chivotului, care cum am spus este deja în fruntea marşului. Toate aceste obiecte de mobilier aveau drugi, şi chehatiţii le purtau pe umeri, împachetate cu grijă.
Trâmbiţa sună din nou şi Efraim porneşte cu Manase şi Beniamin sub steagul lui.
În final, se pun în mişcare  Dan cu Aşer şi Neftali, sub steagul lui Dan.  
Iar cei care încheiau coloana, coada convoiului, erau adunătura de oameni, oameni care se alipiseră de israeliţi la ieșirea lor din Egipt. Ei erau o masă amorfă și indecisă, buimacă și eterogenă... nu ştiau dacă trebuie să rămână sau să meargă. Fiecare dintre ei era confuz... plecaseră din inerție cu israeliții, dar acum li se părea că hoinăresc de prea multă vreme fără țintă... Ei fuseseră și vor mai fi o sursă de probleme pentru popor... Tânărul care hulise (despre care am citit în Leviticul 24), provenea dintr-o familie mixtă - tatăl lui era egiptean, iar mama israelită... o mostră perfectă a acestui grup.
Ne întoarcem puțin la pornirea taberelor... Aţi observat că trâmbiţa a sunat de şapte ori? Și în cartea Apocalipsa se vorbeşte despre suflarea a şapte trâmbiţe. Aceste şapte trâmbiţe au legătură cu poporul Israel. Suflarea celor şapte trâmbiţe în timpul necazului cel mare îi va strânge pe toţi copiii lui Israel din toate colţurile lumii în acea ţară.
Mulţi oameni încearcă să asocieze cea din urmă trâmbiţă din 1 Corinteni 15:52 cu ultima trâmbiţă din cartea Apocalipsei şi apoi trag conluzia că biserica va trece prin perioada necazului cel mare. Totuşi cea din urmă trâmbiţă care este menţionată în Corinteni este vocea Fiului lui Dumnezeu, care este explicată în 1 Tesaloniceni 4:16: „ Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.”  Glasul Lui este ca glasul unui arhanghel şi ca sunetul unei trâmbiţe. Ştim acest lucru deoarece în Apocalipsa 1:10-11 Ioan scrie: „ În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „ Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă.” Pe cine a văzut Ioan când s-a întors să vadă cine i-a vorbit? L-a văzut pe Hristos glorificat, Marele Preot. Glasul Lui este ca o trâmbiţă. Vocea Lui va aduce la viaţă morţii, iar trupurile muritoare ale celor ce sunt în viaţă vor fi schimbate când El va veni după biserica Sa. Sunetul trâmbiţei pentru biserică este glasul Fiului lui Dumnezeu.
Trâmbiţele sunt asociate cu copiii lui Israel. Sunetul trâmbiţei era acela care îi punea în mişcare în timpul marşului prin pustie. Trâmbiţele vor fi acelea care îi vor aduce din pustia acestei lumi înapoi în ţară.
Moise a zis lui Hobab, fiul lui Reuel, madianitul, socrul lui Moise: „Noi plecăm spre locul despre care Domnul a zis: „Eu vi-l voi da.” Vino cu noi, şi îţi vom face bine, căci Domnul a făgăduit că va face bine lui Israel.” (Numeri 10:29)
Avem aici consemnată discuția lui Moise cu fiul socrului său Reuel (sau Ietro, cf. Exosul 2:18; 3:1, care fusese util lui Moise cu sfatul său de numire a unor supraveghetori peste popor). Acum fiul acestuia, Hobab, fratele soției lui Moise, era probabil un bun cunoscător al locurilor, oamenilor și obiceiurilor zonei și Moise îi cere ajutorul, sub forma invitației de a beneficia și el de binecuvântările pe care Iahweh le promisese lui Israel.
În ce ne privește, și noi suntem străini şi călători prin lumea de azi. Suntem într-o pustie aici, dar avem de partea noastră prezenţa Domnului Isus Hristos. Invitaţia pe care noi o adresăm celor nemântuiți este aceeaşi cu cea pe care Moise a lansat-o cumnatului său care nu era din poporul lui Dumnezeu: „Vino cu noi.”
Dacă nu eşti un copil al lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, te poţi alătura grupului. Și trebuie să știi că este un grup minunat, deoarece călătorim pentru a ajunge în prezenţa lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos. Noi nu suntem dintre cei care înaintează într-o direcție din spirit de turmă, sau pentru că ne credem mai buni decât ceilalţi. Suntem păcătoşi care au fost mântuiţi prin harul lui Dumnezeu. Dacă îți dai seama și accepți că și tu eşti un păcătos, şi că ai nevoie de mântuire, și că Isus este Mântuitorul necesar și suficient – întoarce-te la El cu credinţă neprefăcută şi încrede-te în El! Alătură-te poporului în marș! Cum poporul evreu înainta spre Canaan, la fel Israelul duhovnicesc – Biserica lui Isus Hristos – înaintează spre Canaanul ceresc! Creștinii nu sunt un convoi aflat într-un marş de protest, ci s-au angajat într-o călătorie a mântuirii, a răscumpărării. Este călătoria spre Sion, nu Sionul pământesc, ci cel ceresc, Ierusalimul care va veni de la Dumnezeu din cer, împodobit ca o mireasă pentru mirele ei.
Hobab i-a răspuns: „Nu pot să merg; ci mă voi duce în ţara mea şi în locul meu de naştere.” Şi Moise a zis: „ Nu ne părăsi, te rog; fiindcă tu cunoşti locurile unde putem să tăbărâm în pustiu; deci tu să ne fii călăuză. Şi dacă vii cu noi, te vom face să te bucuri de binele pe care ni-l va face Domnul.” (Numeri 10:30-32)
Se vede treaba că Hobab nu voia să meargă cu ei. Dar Moise continuă să-i vorbească, şi vă spun sincer că aici chiar nu-l înţeleg pe Moise. Dumnezeu îi arătase clar lui Moise că stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea îi vor călăuzi, şi că chivotul îi va conduce – ambele amintind de Hristos. El este Conducătorul. Or, iată că acum Moise caută să-l convingă pe cumnatul său că are nevoie de el să-i călăuzească. Da, bătrânul era madianit şi cunoştea ţinutul, sunt convins că putea fi de mare ajutor. Dar vedeţi, ei nu trebuiau să depindă de mijloace fireşti. Acest bătrân nu ştia pe ce cale vroia Dumnezeu să-i ducă!
Din păcate, biserica ascultă vocea „experţilor”, bărbaţi fără discernământ spiritual autentic. Ca urmare, fiind trasă pe sfoară în multe cazuri, biserica devine de multe ori un loc foarte trist. Ce responsabilitate atârnă asupra liderilor bisericii de astăzi, slujitorilor şi membrilor de comitet! Eşti sigur că Hristos este Capul bisericii tale? Eşti sigur că El este cel care te conduce şi călăuzeşte, sau astăzi apelezi la nişte oameni care să te ghideze?
Moise a greşit aici, prieteni. Da, Moise făcea şi el greşeli. Era și el un păcătos. Ceea ce este interesant este că el a scris această întâmplare; deci şi-a consemnat propria greşeală. Cred că majoritatea dintre noi am fi făcut aceste greşeli, nu le-am fi menţionat!
Ei au plecat de la muntele Domnului şi au mers trei zile; chivotul legământului Domnului a pornit înaintea lor şi a făcut un drum de trei zile, ca să le caute un loc de odihnă. Norul Domnului era deasupra lor în timpul zilei, când porneau din tabără. Când pornea chivotul, Moise zicea: „Scoală-te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii tăi şi să fugă dinaintea feţei Tale cei ce Te urăsc!” Iar când îl aşezau, zicea: „Întoarce-te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel!” (Numeri 10:33-36)
Iată-i deci în sfârșit pe drum – și Dumnezeu îi conduce... El Însuşi cercetează ţara. Era bine, dar nu era neapărat nevoie ca Hobab să fie cu ei! Și pare că și Moise resimte o eliberare duhovnicească, pentru că îl vedem impunând și susținând un ritual al rugăciunii în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară în timpul cât au înaintat prin pustie!
Privind cu ochii minții și parcă auzind disciplina și entuziasmul poporului, de la momentele plecării – părea că nimeni și nimic nu va putea afecta sau știrbi relația poporului cu Dumnezeu; cu toate acestea, peste numai trei zile vor începe cârtirile! Apoi răzvrătirile se vor ține lanț, culminând cu decizia poporului de a-i ucide cu pietre pe Moise și pe Aaron, pentru ca să-și aleagă altă căpetenie care să-i conducă înapoi în Egipt! Dar Egiptul este simbolul lumii, păcatului și trăirii fără Dumnezeu! De aceea, convertirea creștină NT-ară poate fi asociată cu salvarea de atingerea Îngerului nimicitor și ieșirea din Egipt, pe baza sângelui mielului pascal (antetip al Domnului Isus!); drumul prin pustie, cu toate încercările sale, poate fi asociat cu viața creștină însăși... iar pe aceia care au ajuns la capătul călătoriei îi așteaptă Canaanul ceresc, întocmai cum pe israeliți îi aștepta Țara promisă.
Să ne bucurăm că facem parte dintre aceștia, și să abandonăm conducerea și călăuzirea Duhului lui Dumnezeu – care are misiunea de a ne pregăti pentru veșnicie!

Numeri 11:1-35 | Itinerar Biblic | Episodul 253

Stimați ascultători, prin harul lui Dumnezeu continuăm și azi să călătorim pe urmele poporului evreu. Precum cărțile precedente din Pentateuh, și Numeri poate fi împărțită în felii mari, pentru a avea și o perspectivă de ansamblu – și aș sugera trei asemenea secțiuni: sărbătoare (cap. 1-10), dezastru (11-25) și o nouă șansă pentru o nouă generație (26-36). Sărbătoarea de la finalul cărții Leviticul se prelungește și capătă valențe naționale în prima parte a cărții Numeri. Cele 12 seminții se odihneau în prezența Domnului, coborât în mijlocul taberei (vezi norul ce acoperea Cortul) – amintindu-ne principiul/adevărul etern că sărbătoarea adevărată este doar odihna în prezența Domnului.
Dar abia pleacă Israel de la Sinai, și sărbătoarea se transformă în dezastru – cum vom vedea în capitolele care urmează. Cauza – necredința și răzvrătirile succesive ale poporului ce umple paharul nelegiuirii și atrage pedeapsa lui Dumnezeu. Vă reamintesc, tabăra se așezase în jurul Cortului întâlnirii, cu leviții plasați ca un zid de protecție între popor și Cort. Apoi cap. 3-4 prezintă familia lui Aaron și relația cu leviții. Cunoaștem apoi familiile leviților și slujbele lor. În cap. 5 aflăm legislația care avea în vedere curăția taberei, iar cap. 6 se ocupă în detaliu despre legea nazireatului – dedicarea/predarea cuiva Domnului. Întâietatea Domnului în mijlocul lui Israel este consfințită prin răspunsul poporului, închinarea căpeteniilor și prezentarea darurilor, prin consacrarea leviților și apoi a fiecărui israelit (cu ocazia sărbătorii Paștelui).
Iar dac-ar fi să sintetizăm câteva din învățămintele esențiale desprinse până acum din cartea Numeri, și să le exprimăm prin imperative, am spune că am învățat până acum cât e de important:
-să fii înrolat în rândul combatanților Domnului!
-să-ți ordonezi viața avându-L pe Dumnezeu în centru
-să te consacri în slujba Lui
-să te păstrezi curat și să I te rededici Domnului perseverent și entuziast 
-să călătorești conform călăuzirii Domnului înspre Țara promisă.
Pe măsură ce-am parcurs primele zece capitole ale cărții Numeri, aș zice că aproape nimic nu anticipa evenimentele tragice care urmează... (și chiar citindu-le, aproape că nu putem înțelege sau explica cum de au fost posibile?!) 
Copiii lui Israel tocmai plecaseră de la muntele Sinai, iar capitolele 11 şi 12 ne vorbesc despre călătoria poporului până la Cades. Vom descoperi că atunci când apar probleme, poporul începe să cârtească. Nemulțumirile atrag răzvrătirea, iar plângerile și cârtirile înlocuiesc cântarea de laudă la adresa lui Iahweh. Aceasta este o problemă serioasă şi conţine lecţii importante pe care n-avem voie să le ratăm... altfel, le vom reedita și noi!
Poporul a cârtit în gura mare împotriva Domnului, zicând că-i merge rău. Când a auzit Domnul, S-a mâniat, s-a aprins între ei focul Domnului şi a mistuit o parte din marginea taberei (Numeri 11:1)
Gloria lui Dumnezeu apărea de fiecare dată când poporul cârtea. Vaietele şi plângerile lor nu sunt pe placul Domnului. Putem fi siguri că lui Dumnezeu nu îi plac mulţi dintre sfinţii de astăzi care critică şi se vaită. Ei întotdeauna caută greşeli şi nimic nu pare să le fie pe plac. Prietene, Dumnezeu nu așa te vrea! El doreşte să fii un creştin mulţumit și mulțumitor!
Poporul a strigat către Moise. Moise s-a rugat Domnului, şi focul s-a stins. Locului aceluia i-au pus numele Tabeera, pentru că se aprinsese focul Domnului printre ei. (Numeri 11:2-3)
Acum, cine este în spatele acestor plângeri? Cine sunt cei care făceau probleme? Îi putem identifica aici, după cum îi putem identifica şi în ziua de azi.
Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: „Cine ne va da carne să mâncăm? (Numeri 11:4)
Cine a dat deci tonul cârtirii și nemulțumirii? Adunătura de oameni care-i însoțea de la ieșirea din Egipt. O masă indecisă și nedefinită, confuză și fără proiecte. Ei nu ştiau cine sunt. Nu puteau să-şi declare genealogia, deci nu puteau să se alăture vreunei seminţii. Nu erau siguri dacă ar trebui să meargă sau nu în această călătorie prin pustie. Ei erau rezultatul căsătoriilor mixte. Aproape fiecare dintre ei avea un părinte din Egipt şi celălalt părinte din tabăra lui Israel. Erau îndeajuns de egipteni încât să tânjească după Egipt, şi suficient de israeliţi să dorească să fie și ei parte la acest marş prin pustie.
Și bisericile de astăzi sunt pline cu astfel de oameni. Pare că vor să se amestece cu oamenii bisericii şi să meargă la biserică. Vor să fie morali şi să trăiască vieţi integre; aşa că se alătură unei biserici. Apoi, în timpul săptămânii aleargă împreună cu lumea, pentru că și acolo au interese. Ei sunt o adunătură de oameni. Nu știu prea bine de ce domeniu aparțin... Nu sunt siguri dacă au fost născuţi din nou – nu-şi cunosc genealogia!
În anii mei de pastorație – își amintește JVMcGee – am descoperit că cei care produc probleme în orice biserică sunt cei ce fac parte din această amestecătură. Ei simpatizează și cu lumea şi cu oamenii bisericii. Le place să participe la agapele bisericii, dar nu sunt interesaţi de studiul biblic. Nu vor să meargă în faţă în timpul marşului, aproape de chivotul lui Dumnezeu; vor să rămână departe în urmă, deoarece nu sunt siguri că nu vor vrea să se întoarcă, uneori... Ei nu ştiu cu claritate ce cred. Nu se bucură niciodată când ceilalalţi au un timp de binecuvântare cerească. Nu se simt bine în biserică, dar nu se simt bine nici în lume. Se pare că nu se potrivesc niciunde. Ei sunt persoane nepotrivite la locul nepotrivit în mometul nepotrivit... şi invariabil ei produc probleme în biserică!
Acum aici în pustie ce credeţi că vroiau? Ascultaţi-i:
Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta.” (Numeri 11:5-6)
Vă vine să credeți după ce tânjeau ei? Legume și pește! Nu puteau culege și nu puteau pescui în acel pustiu – nu existau grădini sau lacuri pe-acolo... Trăiau cu amintirea meselor din Egipt, unde aveau praz și scrumbii la discreție! Ăsta zic și eu belșug! Eu cred că mai degrabă li se acrise și acolo de hrana sărăcăcioasă... dar în condițiile pustiei îşi aduceau aminte de ce tocmai se săturaseră, așa că ajung să le poftească!
Nu i-a trebuit mult poporului Israel să se molipsească de această nemulţumire şi să înceapă să se plângă alături de „adunătură”... Ca o maladie contagioasă, cârtirea se răspândea şi se amplifica în tabără... astfel că în scurtă vreme toată lumea se plângea, invocând abundența din Egipt! Aşadar ei încep să se plângă în legătură cu mana. Ei aveau ce să mănânce, mana le era asigurată în mod miraculos de către Dumnezeu, zilnic și suficient, dar nu se mai mulţumeau cu ea!
Mana semăna cu grăuntele de coriandru, şi la vedere era ca bedeliumul. Poporul se risipea şi o strângea, o măcina la râşniţă, sau o pisa într-o piuă; o fierbea în oală şi făcea turte din ea. Mana avea gustul unei turte făcute cu untdelemn. Când cădea roua, noaptea, în tabără, cădea şi mana. (Numeri 11:7-9)        
Duhul lui Dumnezeu ne descrie pentru a doua oară mana. Ce minunat era acest lucru pe care ei nu-l mai voiau! Nu era o mâncare searbădă... Cum va menționa Deuteronomul, picioarele nu li s-au umflat în timpul mersului prin pustie. Nu s-au îmbolnăvit de beri-beri din cauza consumului de mană. Bobițele acelea incredibile și naturale conţineau toate vitaminele necesare. Fiind mâncarea de la Dumnezeu, le oferea o nutriţie completă. Mana, desigur, este o imagine a Domnului Isus Hristos şi a Cuvântului lui Dumnezeu care ni-l revelează pe El.
Mana se putea prepara în multe feluri. Putea fi coaptă sau prăjită; o puteau măcina ca să facă pâine sau prăjituri cu ea. Duhul lui Dumnezeu ne spune că aceasta era o mâncare îndestulătoare, o mâncare miraculoasă... ei bine, iată că numaidecât copiii lui Israel ajung să disprețuiască o asemenea minune!
Ștți ceva? Nu cumva să vă gândiți să-i criticați pe vechii evrei! Ce poți spune despre tine, dragă prietene? Mana vorbeşte despre Hristos. Tu ce simţi pentru El? Te plictiseşti de El? Mulţi creştini s-au săturat de mană! Mulţi s-au săturat de studierea Bibliei. Cred că se poate afirma fără teama de a greși că majoritatea bisericii de azi pur și simplu crede că știe destul Biblia. Pur şi simplu nu-i interesează să studieze în plus! Starea precară a bisericii de azi se datorează faptului că oamenii au părăsit Cuvântul lui Dumnezeu şi încearcă să-l înlocuiască... Se hrănesc cu pâinea și prăjiturile lumii, mai degrabă decât cu mana pe care Dumnezeu a dat-o!
Nu-i de mirare că până și blândul Moise se satură repede de cârtirea și nemulțumirile mulţimii... Trebuie să recunosc că simt o anumită compasiune faţă de el!
Moise a auzit pe popor plângând, fiecare în familia lui şi la uşa cortului lui. Mânia Domnului s-a aprins cu tărie. Moise s-a întristat şi a zis Domnului: „Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău şi pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? Oare eu am zămislit pe poporul acesta? Oare eu l-am născut, ca să-mi zici: „Poartă-l la sânul tău cum poartă doica pe copil”, până în ţara pe care ai jurat părinţilor lui că i-o vei da? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei plâng la mine, zicând: „Dă-ne carne ca să mâncăm!” Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. Decât să Te porţi aşa cu mine, mai bine omoară-mă, Te rog, dacă mai am vreo trecere înaintea Ta, ca să nu-mi mai văd nenorocirea.” (Numeri 11:10-15)
Moise s-a săturat? Pentru că mie îmi sună ca şi cum el s-ar plânge aici. Moise nu era nicidecum un om desăvârşit. Era doar o fiinţă umană obişnuită pe care Dumnezeu o folosea cu putere. Moise afirmă că mai degrabă ar muri decât să mai treacă prin ce trăgea cu acel popor.
Cunosc păstori care au ulcere şi căderi nervoase. Cunosc câţiva bărbaţi care au părăsit lucrarea. Cred că au făcut și ei la fel Moise: s-au plâns Domnului că povara e prea mare. Au obosit să audă criticile şi plângerile, obiecţiile şi greutăţile...
Domnul a zis lui Moise: „Adună la Mine şaptezeci de bărbaţi, dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca bătrâni ai poporului şi cu putere asupra lor; adu-i la Cortul întâlnirii şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. (Numeri 11:16)
E clar că Moise a greşit plângându-se aşa înaintea lui Dumnezeu. Moise afirmase că el era cel care îi purta pe toţi acei oameni. Ei bine, nu era el! Dumnezeu niciodată nu-i ceruse lui acest lucru. Dumnezeu îi purta, şi tot El îl purta de asemenea şi pe Moise, dar Moise nu se încredea în întregime în Dumnezeu. Acum Dumnezeu îi spune: „Bine, Moise, te voi ajuta, dacă asta doreşti!” Dumnezeu, plin de răbdare şi de îndurare, îi oferă ajutor lui Moise... sub forma a șaptezeci de bătrâni!
Apropo, aceşti șaptezeci de bătrâni au rămas mai departe în istoria lui Israel. În vremea Domnului nostru erau numiţi Sanhedrin (Sinedriul). Într-o noapte s-au întâlnit şi au hotărât să-L omoare pe Domnul Isus. De aceea nu-mi place deloc (și nu cred că aveau nevoie, de) această structură!
Se pare că la fel gândim şi astăzi, şi anume că, dacă vom mări comitetele şi organizaţiile şi metodele, ne vom rezolva problemele. Ei bine, nu acestea ne soluţionează problemele. Nu avem nevoie de mai multe organizaţii; nu avem nevoie de Sanhedrine.
Eu Mă voi coborî şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din Duhulcare este peste tine şi-L voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului şi să n-o porţi tu singur. (Numeri 11:17)
Dumnezeu îl chemase pe Moise să conducă poporul şi Dumnezeu îi asigura lui Moise puterea să facă acest lucru. Dumnezeu întotdeauna face asta. El nu cere niciodată cuiva să facă mai mult decât poate. Dacă simţi că eşti extenuat şi că faci prea mult, poate că într-adevăr faci. Poate că faci mai mult decât doreşte Dumnezeu să faci. Dumnezeu nu îi va suprasolicita pe cei ce sunt ai Lui!       
Să spui poporului: „Sfinţiţi-vă pentru mâine şi aveţi să mâncaţi carne, fiindcă aţi plâns în auzul Domnului şi aţi zis: „Cine ne va da carne să mâncăm? Căci noi o duceam bine în Egipt!” Domnul vă va da carne şi veţi mânca. Aveţi să mâncaţi carne, nu o zi, nici două zile, nici cinci zile, nici zece zile, nici douăzeci de zile, ci o lună întreagă, până vă va ieşi pe nări şi vă veţi scârbi de ea, pentru că n-aţi ascultat de Domnul care este în mijlocul vostru şi pentru că aţi plâns înaintea Lui, zicând: „Pentru ce am ieşit noi oare din Egipt?” (Numeri 11:18-20)     
Este interesant să citim comentariul pe care Duhul lui Dumnezeu îl face referitor la acest incident. Psalmul 106 este un psalm istoric şi citim aici în versetul 15: „El le-a dat ce cereau; dar a trimis o molimă printre ei.” Dumnezeu a răspuns cerinţei lor, dar la pachet cu suferința! Mi-i imaginez pe unii dintre ei țipând sau ţopăind de durere, recunoscând că au primit răspuns la rugăciunea lor... dar observaţi cu ce preţ!
Noi trebuie să aducem cererile noastre înaintea lui Dumnezeu cu mulţumiri (Filipeni 4:16), deoarece ştim că Dumnezeu le va auzi, şi va răspunde rugăciunilor noastre... De multe ori Dumnezeu va răspunde cu NU rugăciunii noastre, acesta fiind cel mai bun răspuns la acel moment sau pentru acea cerere. Pentru că uneori ne rugăm pentru lucruri care nu sunt cel mai bun lucru pentru noi. Dacă ne rugăm stăruitor şi ne tânguim, s-ar putea ca Dumnezeu să ne răspundă rugăciunii, dar ne va da şi nenorocire, urgie, molimă...
Îmi amintesc de un bărbat din comitetul unei biserici unde am slujit cu ani în urmă (povestește JVMcGee). A venit la mine şi mi-a cerut să mă rog pentru el. Afacerea lui se clătina şi vroia să mă rog ca Dumnezeu să îi binecuvinteze afacerea. Spunea că dacă ar trece de această perioadă critică ar deveni bogat. Eram un predicator tânăr pe atunci şi m-am dus imediat şi m-am rugat ca acest om să facă bani şi ca Dumnezeu să-i stabilizeze afacerea. S-a rugat şi el de asemenea pentru acest lucru. Dumnezeu ne-a împlinit rugăciunile, şi omul s-a îmbogăţit – dar a fost cel mai rău lucru care i se putea întâmpla! Avusese o familie bună, până când au ajuns să aibă mai mulţi bani decât aveau nevoie... Şi-a pierdut apoi toţi copiii! Dumnezeu le-a dat ce au cerut, dar la pachet cu nenorocirea!
Dumnezeu îi spune lui Moise că timp de o lună întreagă vor mânca carne până li se va scârbi de ea. Și va face acest lucru pentru că L-au dispreţuit şi au plâns înaintea Lui.
Moise a zis: „Şase sute de mii de oameni care merg pe jos alcătuiesc poporul în mijlocul căruia sunt eu, şi Tu zici: „Le voi da carne şi vor mânca o lună întreagă!” Putem tăia oare atâtea oi şi atâţia boi, ca să le ajungă? Sau nu cumva avem să prindem toţi peştii mării, ca să le ajungă?” (Numeri 11:21-22)
Iată-l pe Moise tratând cu neîncredere și ușor ironic promisiunea lui Dumnezeu!
Domnul a răspuns lui Moise: „Nu cumva s-a scurtat oare mâna Domnului? Vei vedea acum dacă ceea ce ţi-am spus se va întâmpla sau nu.” (Numeri 11:23)
Dumnezeu îi răspunde explicit anunțându-l că se va întâmpla. Nu e niciodată nevoie să-L întrebăm pe Dumnezeu cum va face un lucru, după ce El spune că îl va face – El pur și simplu o va face, şi nu e nevoie să-L întrebăm noi cum; o va face când/cum vrea El!
Moise a ieşit şi a spus poporului cuvintele Domnului. A adunat şaptezeci de bărbaţi din bătrânii poporului şi i-a pus în jurul Cortului. Domnul S-a coborât în nor şi a vorbit lui Moise; a luat din Duhul care era peste el şi L-a pus peste cei şaptezeci de bătrâni. Şi, de îndată ce Duhul S-a aşezat peste ei, au început să prorocească; dar după aceea n-au mai prorocit. (Numeri 11:24-25)
Observaţi că nu pare că era mai multă autoritate și disciplină decât fusese înainte. Erau mai multe structuri decât înainte, dar nu erau mai multe rezultate, deoarece Duhul lui Dumnezeu era împărţit între ei.
Doi oameni, unul numit Eldad, şi altul Medad, rămăseseră în tabără, şi Duhul S-a aşezat şi peste ei; căci erau dintre cei scrişi, măcar că nu se duseseră la Cort. Şi au început să prorocească şi ei în tabără. Un tânăr a alergat şi a dat de ştire lui Moise, zicând: „Eldad şi Medad prorocesc în tabără.” Şi Iosua, fiul lui Nun, care slujea lui Moise din tinereţea lui, a luat cuvântul şi a zis: „Domnule Moise, opreşte-i.” Moise i-a răspuns: „Eşti gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din proroci, şi Domnul să-Şi pună Duhul Lui peste ei!” Apoi Moise s-a întors în tabără, el şi bătrânii lui Israel. (Numeri 11:26-30)
Iosua îi era credincios lui Moise, şi e un lucru minunat. Dar şi mai extraordinar mi se pare să descopăr că Moise nu era deloc invidios. Nu a fost gelos pe cei care puteau să profeţească. Cred că există trei mari păcate în lucrarea creștină: lenea, invidia şi plictiseala. Aproape toți suntem afectați de cel puțin una dintre acestea... iar unii dintre noi ne facem vinovaţi de toate trei! Am văzut că Moise nu era nici leneş, nici blazat... acum ştim că nu era nici un om invidios. Pentru că invidia este un păcat cu efecte îngrozitoare!
Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe şi le-a răspândit peste tabără cale cam de o zi într-o parte şi cale cam de o zi de cealaltă parte în jurul taberei. Aveau o înălţime de aproape doi coţi de la faţa pământului. (Numeri 11:31)
Dumnezeu le oferă carnea pe care le-a promis-o: prepeliţe la discreție! Nu cred că puteau primi ceva mai bun decât asta! Nici nu-mi pot imagina prepeliţe din belşug ca aici. Cred că nici un vânător de prepeliţe nu-și poate închipui cum ar arăta așa ceva!
În tot timpul zilei aceleia şi toată noaptea şi toată ziua următoare, poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe; cel ce strânsese cel mai puţin avea zece omeri. Ei şi le-au întins în jurul taberei. (Numeri 11:32)
Gândiți-vă că asta înseamnă aproape 25 de kg! N-aveau frigidere, deci a fost nevoie să le pregătească pe toate, cumva... Au dat dovadă clară de adevărată lăcomie, nu credeți?
Pe când carnea era încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului; şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare. Au pus locului aceluia numele Chibrot-Hataavaa pentru că acolo au îngropat pe poporul apucat de poftă. De la Chibrot-Hataava, poporul a plecat la Haţerot şi s-a oprit la Haţerot. (Numeri 11:33-35)
Dumnezeu a judecat și continuă să judece astfel de lucruri. Amintiţi-vă că Pavel scrie: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.” (1Cor.11:31-32)
În acest sens, să luăm aminte! Ne oprim aici, pe data viitoare, dacă va voi Dumnezeu!

Numeri 12:1-13:21 | Itinerar Biblic | Episodul 254

După un capitol 11 pitoresc și plin cu relatări... neesențiale, dar care ne comunică mult despre oameni, relații și situații, și din care putem învăța destule – capitolul 12 al cărții Numeri vine ca un respiro: e mult mai scurt, mai sărac în evenimente și mai trist. Personajul uman principal, Moise, pare să fie istovit – răzvrătirile și confruntările de până la Sinai, apoi zecile de zile de exersare a amplasamentelor și a pregătirilor pentru plecare... verificările respectării de către Israel a poruncilor date la plecarea din Sinai spre Canaan, apoi valul de cârtiri și revărsarea focului mâniei divine din pricina lăcomiei poporului au pus din greu la încercare răbdarea și blândețea omului lui Dumnezeu... Și ca și cum astea nu erau de ajuns, urmează confruntarea cu atitudinea de neînțeles a propriilor frați de trup!
Biblia ne spune foarte puţine despre viaţa casnică a lui Moise. Dar din ceea ce ştim nu cred că va fi fost foarte fericită. Întâmplarea consemnată în capitolul 12 din Numeri atestă o problemă de familie apărută în timpul călătoriei de la Sinai la Cades-Barnea. În acest capitol vom descoperi răzvrătire la nivelul celor din frunte, între liderii copiilor lui Israel.
Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiene pe care o luase el de nevastă; căci luase o femeie etiopiană. (Numeri 12:1)
Nu cred că această soţie este Sefora, fiica preotului Madianului; ea era deci o madianită. Ultima dată când auzim de Sefora este când tatăl ei a adus-o la Moise la muntele Sinai (Exodul 18:2). Oare se întorsese înapoi acasă cu tatăl ei? Murise? Cine era această femeie etiopiancă (sau cuşită)?  Scriptura nu ne spune. Tot ce putem spune este că pare a fi o a doua nevastă. Mesajul de aici este că Maria a folosit această căsătorie ca un pretext „cusut cu ață albă”, ca să obiecteze împotriva autorităţii lui Moise. Alții afirmă că Maria/Miriam era geloasă că frații ei o excluseseră din sfatul bătrânilor poporului, și se trezise că – deși avusese o poziție proeminentă în tabără, în Exodul 15:20 este socotită chiar prorociță, și-un fel de lider de opinie și de închinare! – iat-o acum marginalizată! În orice caz, e clar că avea ceva împotriva calității lui Moise de proroc exclusiv al Domnului... cel mai ciudat mi se pare însă ralierea lui Aaron în această răzvrătire!
Şi au zis: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?” Şi Domnul a auzit-o. (Numeri 12:2)
Faptul că Maria este menționată mai întâi mă face să cred că ea a avut inițiativa – ipoteză confirmată și de atitudinea ulterioară a lui Moise, și mai cu seamă de reacția lui Dumnezeu. Pe de altă parte, fiind sora mai mare, s-o fi gândit că are tot dreptul să vorbească: „Cine se crede și acest Moise? Păi a uitat când era un bebeluş în coşuleţ, şi eu l-am supravegheat... Dacă n-aş fi fost, unde ar fi el astăzi? Și cu ce este el mai presus decât noi?!” Iar Aaron (marele preot!), fratele mai mare al lui Moise pare că-i susține fronda...
Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului. (Numeri 12:3)
Este o întreagă discuție încă în dezbatere asupra sensului cuvântului tradus aici prin „blând”. Pentru că rădăcina cuvântului ebraic folosit înseamnă „plecat până la pământ” (care poate fi gest deliberat de smerenie, sau stare impusă prin forță – de forțe interioare sau exterioare), destui sugerează că un sens posibil ar fi și „nenorocit, dărâmat” (adică Moise era aproape covârșit de probleme, cel mai nefericit/deprimat om de pe fața pământului!) Rămânem însă la sensul direct, propriu pe care-l găsim în traducerea Bibliei folosită până acum. Așadar, despre Moise aici, în această fază a vieții sale, dar şi despre Domnul Isus se afirmă că erau blânzi. (Să notăm totuși că mențiunea o face aici Moise despre sine, desigur sub controlul Duhului!) Tineţi minte că blândeţea nu înseamnă slăbiciune, teamă, timiditate. Dimpotrivă, blândețea este forță ținută sub control! Este bunătate și fermitate, este calm și autoritate, este dragoste și răbdare. Blândeţea înseamnă să nu dai frâu liber instinctelor sau reacțiilor, ci să le supui minții și duhului! Înseamnă să fii ascultător față de Dumnezeu şi să faci voia Lui!
Caracterizarea lui Moise ca apogeu al blândeții nu e o frază de necrolog, ci o trăsătură manifestată de acest om într-un moment de criză!
Deodată Domnul a zis lui Moise, lui Aaron şi Mariei: „Duceţi-vă toţi trei la Cortul întâlnirii.” Şi s-au dus toţi trei. (Numeri 12:4)
Vedeţi, aceasta chiar era o criză de familie – degradarea bruscă a relațiilor dintre trei frați, care erau și printre cei mai reprezentativi și importanți din popor la acel moment... ceea ce impune intervenția grabnică și energică a lui Iahweh Însuși!     (Numeri 12:5-9)
Domnul S-a coborât în stâlpul de nor şi a stat la uşa cortului. A chemat pe Aaron şi pe Maria, şi ei s-au apropiat amândoi. Şi a zis: „Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului. Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Şi a plecat.
Avem aici atât o teofanie („arătare”) cât și o epifanie („coborâre”) a lui Dumnezeu! Și deși i-a chemat pe toți trei la Cort, Iahweh li S-a adresat doar lui Aaron și Mariei... cărora – chiar dacă formatul oracolului este mai degrabă poetic – Dumnezeu le precizează energic că El este Acela care alege profeţii! De asemenea, El le spune și de ce „robul Meu Moise” este mai mare decât ceilalţi – „el este credincios în toată casa Mea.” În plus, Dumnezeu spune că i Se adresează diferit lui Moise, faţă de oricare alt prooroc: direct, gură către gură. Cred că vom găsi că acest lucru este adevărat pe măsură ce studiem Vechiul Testament. Nu vom găsi că Dumnezeu se va fi arătat (și adresat) vreunui alt prooroc aşa cum a făcut-o faţă de Moise. Dumnezeu S-a arătat în vise și lui Avraam... și lui Iacov... și lui Iosif... și-atâtor altora... Dar lui Moise Dumnezeu i-a vorbit direct, faţă în faţă. Moise este diferit de toţi ceilalţi. Mai târziu Dumnezeu va spune: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.” Acel profet „ca Moise” este Domnul Isus Hristos!
Faptul că Dumnezeu, care este încet la mânie, a coborât în acest caz de îndată, și i-a admonestat sever pe cei doi frați ai lui Moise – arată că mânia Lui va avea și un efect imediat... care va deveni imediat vizibil pe trupul celei care-a vorbit necugetat!
Norul s-a depărtat de pe Cort. Şi iată că Maria era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron s-a întors spre Maria; şi iată că ea avea lepră. (Numeri 12:10)
Cei doi dăduseră dovadă de nesăbuință – Miriam vorbind, Aaron aprobând... simplul fapt că doar Maria este atinsă de boală arată că ea fusese agentul ofensator activ – și devine un paria, o persoană care va trebui să suporte și marginalizarea socială impusă prin Lege leproșilor! Despre lepra aceasta, unii cercetători și medici afirmă că era mai degrabă un fel de psoriazis, o severă afecțiune epidermică, și pentru că forma cronică a leprei n-ar avea de-a face cu albul, culoarea predominantă în acest caz! Orice-ar fi fost, reprezenta judecata aspră a lui Dumnezeu adusă peste Maria.
Dar oare de ce nu a fost şi Aaron lovit cu lepră? În primul rând, pentru că se pare că el fusese doar un susținător tacit al derapajului Mariei. Judecata a fost stârnită datorită invidiei amândurora, dar în această criză Maria fusese inițiatoarea. Numele ei este menţionat  primul şi verbul au vorbit din versetul 1 este la singular feminin: „ea a vorbit.” Practic, marele lider al poporului Aaron nu fusese conducătorul în această răzvrătire, ci doar un susținător, un succesor. Aaron ne apare și aici a fi slab şi maleabil, caracteristică pe care o remarcasem și în Exodul 32, în episodul care a condus la plămădirea viţelului de aur. Maria nutrea în inima ei păcatele geloziei şi invidiei şi Dumnezeu a judecat-o aşa cum se cuvenea.
Apoi, Aaron era totuși marele preot al lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost atins de lepră, n-ar mai fi putut sluji în acea postură; Israel ar fi rămas fără mijlocitor care să stea între ei şi Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu nu s-a folosit de această problemă de familie ca să îl judece pe Aaron, de data asta.
Deloc lipsit de importanță, totuși, Aaron este un om care se pocăiește – și n-o face formal, ci cu empatie, compasiune, intensitate, și cu multă preocupare pentru starea surorii lor. Se smerește și îndrăznește să-l apeleze pe cel pe care-l sabotaseră, dar pe care Dumnezeu îl reconfirmase ca prieten, confident, profet. Așadar, Aaron este acela care-și recunoaște vinovăția și mijlocește pentru vindecarea Mariei.
Atunci Aaron a zis lui Moise: „Ah, domnul meu, nu ne face să purtăm pedeapsa păcatului pe care l-am făcut ca nişte nechibzuiţi şi de care ne-am făcut vinovaţi! Să nu fie Maria ca un copil născut mort, a cărui carne este pe jumătate putredă când iese din pântecele mamei lui!” Moise a strigat către Domnul, zicând: „Dumnezeule, Te rog, vindec-o!” (Numeri 12:11-13)
Moise s-a rugat Domnului pentru ea - cât de iertător şi de îndurător era Moise! Și ce rugăciune simplă... și cât de eficientă! De unde se vede că în rugăciune nu trebuie să venim neapărat cu multe cuvinte, ci cu o stare curată a inimii, cu iertare, bunătate, sinceritate și pasiune! Moise ar fi putut să le țină teorie, să le reproșeze comportamentul, sau pur și simplu să-i privească lung și mustrător, clătinând din cap, și să se lase rugat – dar „a fi blând” înseamnă iată și a fi ieșit din competiția afirmării de sine, și să-ți folosești puterea ca să ierți și să mijlocești, să construiești – nu să dărâmi!
Şi Domnul a zis lui Moise: „Dacă ar fi scuipat-o tatăl ei în obraz, n-ar fi fost ea oare de ocară timp de şapte zile? Să fie închisă deci şapte zile afară din tabără, după aceea să fie primită în tabără.” Maria a fost închisă şapte zile afară din tabără. Şi poporul n-a pornit până ce a intrat din nou Maria în tabără. (Numeri 12:14-15)
Deşi Dumnezeu a vindecat-o a trebuit să fie închisă afară din tabăra timp de şapte zile şi poporul nu a putut călători cât timp accesul ei în tabără a fost interzis. Din cauza ei  marşul a fost oprit timp de o săptămână întreagă. Asta ne arată și că problema nu a rămas doar între cei trei frați și Dumnezeu, ci întreaga tabără a devenit parte a situației.
Sub ochii Aceluiași Dumnezeu atotputernic și atotștiutor fiind și noi, să ne cercetăm mereu cu întrebarea asta: am ieșit eu din competiția afirmării de sine (ca Moise), sau mă lupt și nu mă dau în lături de la nimic ca să mă-nalț și să fiu recunoscut (ca Maria)?! A fi al lui Hristos înseamnă a fi ca Hristos, care (deși Se putea manifesta ca Leul lui Iuda) a ales să fie Blândul Păstor, și Mielul de jertfă – de dragul meu și-al tău, noi care l-am respins! „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30) Asemenea chemare, invitație, sfaturi sunt valabile și azi pentru oricine ia seama la ele!
Așadar, vestea că Maria era plină de lepră devenise de notorietate – și pentru că ea a trebuit ca la porunca Domnului să rămână șapte zile în recluziune/izolare, tabăra a staționat, timp în care cred că mulți vor fi avut timp să se gândească la cele întâmplate. Și-am fi tentați să credem că Israel va fi învățat lecția cu privire la autoritatea lui Iahweh și la datoria simplă de a-L asculta pe El, care Se dovedise de atâtea ori just, bun și de încredere!
După aceea, poporul a plecat din Haţerot şi a tăbărât în pustiul Paran. (Numeri 12:16)
Și odată cu ultimul verset din cap. 12, marșul se reia... noi trecem în cap. 13 al cărții Numeri, iar Israel ajunge la Cades-Barnea, care se învecinează cu Ţara Promisă. Pregătiți-vă să vă întristați din nou – pentru că vom fi martorii unor noi mostre de neascultare, de cârtire și nemulțumire generalizate ale poporului, care vor face din momentul și locul Cades un fel de Waterloo, datorită necredinţei lor.
Acest capitol 13 cuprinde motivul trimiterii iscoadelor, alegerea iscoadelor, însărcinarea iscoadelor, comportamentul iscoadelor, confirmarea faptelor şi cele două interpretări ale acestor fapte: un raport al majorităţii şi un raport al minorităţii.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:  „Trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului, pe care o dau copiilor lui Israel. Să trimiţi câte un om pentru fiecare din seminţiile părinţilor lor, toţi să fie dintre fruntaşii lor.” Moise i-a trimis din pustiul Paran, după porunca Domnului; toţi oamenii aceştia erau căpetenii ale copiilor lui Israel. (Numeri 13:1-3)
Pentru că țara era la un pas, aproape că se vedea cu ochiul liber, alte temeri și probleme încolțesc... A cui a fost ideea de a trimite iscoade? A fost ideea lui Dumnezeu? A fost intenţia Lui să iscodească ţara? Nu. Oare era El în necunoștință de cauză, poate fi ceva ascuns, necunoscut de El? Întotdeauna trebuie să avem o imagine de ansamblu asupra Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece de multe ori o faţetă ne va fi oferită într-o parte şi o altă faţetă în altă parte. De exemplu, avem nevoie de însemnările tuturor Evangheliilor pentru a avea o imagine completă a Domnului Isus Hristos. Deşi aici am putea trage concluzia din text că spionarea Canaanului a fost ideea lui Dumnezeu, descoperim că în realitate El răspunde dorinţei lor. Ascultaţi descrierea din Deuteronomul (1:20-22): „Şi eu v-am zis: „Aţi ajuns la muntele amoriţilor, pe care ni-l dă Domnul Dumnezeul nostru. Iată că Domnul Dumnezeul tău îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme şi nu te înspăimânta.” Voi v-aţi apropiat cu toţii de mine şi aţi zis: „Să trimitem nişte oameni înaintea noastră, ca să iscodească ţara şi să ne aducă răspuns cu privire la drumul pe care ne vom sui în ea şi asupra cetăţilor în care vom ajunge.”
Deci nu a fost, n-avea cum și de ce să fie ideea lui Dumnezeu să trimită iscoade în ţara dinaintea lor. El știa unde cheamă și ce promisese poporului! Trimiterea iscoadelor trădează slăbiciune şi necredință din partea poporului. Le era frică că poate nu vor fi în stare să cucerească ţara. Le era aşa de uşor să gândească logic şi să se hotărască în funcţie de raportul iscoadelor, ca şi cum ar fi fost o chestiune de judecată.
Deci faptul că Dumnezeu îl conduce pe Israel spre ţara pe care le-a promis-o nu-i împiedică deloc să ceară un raport de la fața locului al unor spioni – iar asta dovedeşte o crasă lipsă de credinţă din partea lor! Ei pur și simplu nu se încredeau în Dumnezeu! Dumnezeu fusese deja acolo cu mult înainte şi iscodise ţara. El cunoştea totul despre aceasta. El nu i-ar fi trimis în ţară dacă nu ştia ce și cum, inclusiv că o pot cuceri! Promisese Domnul că nu se vor lupta, că nu vor fi probleme?! Câtuși de puțin! Când au intrat în ţară, uriaşii erau acolo... toate greutăţile şi problemele erau tot acolo... şi totuşi au cucerit ţara!
Ce mesaj important este acesta pentru noi astăzi! Umblăm noi cu adevărat prin credinţă? Bineînţeles că trebuie să fim precauţi, dar există un timp când trebuie să ne încredinţăm soarta în mâna Domnului „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.” (Ps. 37:5) Noi trebuie să ajungem la acel moment din vieţile noastre în care să Îi încredinţăm Lui calea noastră, să ne încredem pe deplin în El... și să ne facem liniștiți partea noastră!
Așadar, poporul Domnului ajunge în pragul Țării promise, aduși până aici de Iahweh, dar își dovedesc încă o dată neîncrederea în Dumnezeu. Ei socotesc că e mai bine să trimită iscoade ca să afle mai bine ce se întinde înaintea lor. Avem aici încă o împrejurare în care Dumnezeu pare că cedează în faţa dorinţelor poporului Său. El le îngăduie să facă acest lucru. Altădată se spune despre ei: „El le-a dat ce cereau; dar a trimis o molimă printre ei.” (Ps.106:15) Doar că de data aceasta... va fi mai rău decât orice boală!
Deci, de vreme ce Israel îşi dovedește și susține lipsa de credinţă şi de încredere în Dumnezeu, drept răspuns la cererea lor, El este de acord cu trimiterea unora care să cerceteze țara... şi porunceşte ca aceasta să se facă într-un mod onest, echilibrat și ordonat, astfel încât fiecare seminţie să fie reprezentată, și nu de orice persoană, ci de unii aleși dintre liderii recunoscuți ai fiecărui trib.
Iată numele lor: pentru seminţia lui Ruben: Şamua, fiul lui Zacur; pentru seminţia lui Simeon: Şafat, fiul lui Hori; pentru seminţia lui Iuda: Caleb, fiul lui Iefune; pentru seminţia lui Isahar: Igual, fiul lui Iosif; pentru seminţia lui Efraim: Hosea, fiul lui Nun; pentru seminţia lui Beniamin: Palti, fiul lui Rafu; pentru seminţia lui Zabulon: Gadiel, fiul lui Sodi; pentru seminţia lui Iosif, seminţia lui Manase: Gadi, fiul lui Susi; pentru seminţia lui Dan: Amiel, fiul lui Ghemali; pentru seminţia lui Aşer: Setur, fiul lui Micael; pentru seminţia lui Neftali: Nahbi, fiul lui Vofsi; pentru seminţia lui Gad: Gheuel, fiul lui Machi. Acestea sunt numele bărbaţilor pe care i-a trimis Moise să iscodească ţara. Lui Hosea, fiul lui Nun, Moise i-a pus numele Iosua. (Numeri 13:4-16)
O primă observație ar fi că, dacă vom compara această listă de spioni cu lista din primul capitol, a căpeteniilor celor 12 seminții care au participat la recensământ, vom vedea că sunt total diferite! Niciun nume nu se regăsește! Se pare că primii erau mult mai necesari la viața de fiecare zi a taberei, iar cei trimiși în misiunea de spionaj trebuiau să fi îndeplinit niște competențe speciale – atât umane, cât și profesionale, funcționale...
Apoi, din această listă completă a iscoadelor dată aici, să reținem în mod deosebit două nume: Caleb, fiul lui Iefune – pentru seminţia lui Iuda (vers. 6); iar pentru seminţia lui Efraim: Hosea, fiul lui Nun (Numeri 13:8) Cum ați auzit, Osea sau Hosea este totuna cu Iosua. Vom mai afla destule și în continuare, despre aceşti doi bărbaţi remarcabili.
Moise i-a trimis să iscodească ţara Canaanului. El le-a zis: „ Mergeţi de aici spre miazăzi, şi apoi să vă suiţi pe munte. Vedeţi ţara, vedeţi cum este ea, cum este poporul care o locuieşte, dacă este tare sau slab, dacă este mic sau mare la număr; vedeţi cum este ţara în care locuieşte: dacă este bună sau rea; cum sunt cetăţile în care locuieşte: dacă sunt deschise sau întărite; cum este pământul: dacă este gras sau sterp, dacă sunt sau nu copaci pe el. Fiţi cu inimă şi luaţi cu voi roade din ţară.” Era pe vremea când încep să se coacă strugurii. (Numeri 13:17-20)
Acum iscoadele trebuie să intre în ţară. Le fuseseră trasate misiunea și însărcinările, fuseseră făcute precizările, ştiau ce aveau de făcut... deci – la treabă!
Ei s-au suit şi au iscodit ţara, de la pustiul Ţin până la Rehob, pe drumul care duce la Hamat. (Numeri 13:21)
Hamat este tocmai sus în extremitatea nordică a ţării. Iscoadele au făcut o treabă meticuloasă. Adevărul e că ar fi putut scrie o carte intitulată Înlăuntrul ţării promise. Ei aveau multe cunoştinţe despre ea.
Ne vor fi apoi enumerate locurile în care ei au ajuns – probabil în baza unui plan prestabilit – și unde au întâlnit... uriașii, pe fiii lui Anac!
...Și de-aici se rupe filmul – începe tragedia, se dă startul... declinului fatal!
Ce mult ne ia, ce preț e de plătit adesea să ajungem undeva, să cucerim ceva... și ce puțin ne trebuie ca să scăpăm printre degete, să pierdem ce-am obținut cu multă trudă, lacrimi și sudoare!
Ne oprim în ecoul acestei constatări triste dar realiste, și nădăjduiesc să ne reîntâlnim data viitoare, ca să aflăm cum continuă misiunea, și care vor fi consecințele... Pe curând!

Numeri 13:22-14:45 | Itinerar Biblic | Episodul 255

Dragi prieteni, am intrat în a doua treime a unei cărți biblice – Numeri – importantă, dar nu ușor de parcurs; nu doar pentru că include destule numărători și liste de nume, ci și pentru că deconcertează datorită inconsecvențelor comportamentale ale lui Israel... revine astfel în prim-plan, pe cale de consecință, o teză biblică fundamentală: credincioșia lui Dumnezeu reclamă răspunsul credincioșiei noastre. Când nu se întâmplă așa, așteptați-vă la lecții dure! Vă reamintesc că de-a lungul episoadelor precedente am mai spus că sunt vreo trei secțiuni majore în care am putea împărți aaceastă a patra carte a Pentateuhului mozaic – ca s-o înțelegem și s-o reținem mai ușor și mai bine... și anume: primele 10 cap. – pregătirea și consacrarea în slujba Domnului, culminând cu sărbătoarea; apoi, cap. 11-25 – dezastrul adus de necredință, neascultare și nemulțumire; iar de la cap. 26-36 – generația noii șanse, sau: o nouă șansă, unei noi generații!
Vom vedea că – deși toți evreii din prima parte a cărții Numeri fuseseră martorii și beneficiarii miracolelor repetate prin care Iahweh îi scosese din robia Egiptului și-i hrănise și-i instruise în detaliu pe drumul spre Țara promisă – în afară de doi, toți vor fi îngropați în nisipurile propriei nesocotințe, pentru că s-au împotrivit conștient și consecvent Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov (din care se revendicau, de altfel!) Iar când Dumnezeu Își va întoarce fața de la de la acea generație de oameni – veți observa că între cap. 19 și 20 este o distanță de 38 de ani, semn că din punctul de vedere al Autorului divin al Bibliei istoria acelei generații nici n-a mai meritat să fie consemnată pe paginile Scripturii!
Noi suntem însă deocamdată în cap. 13, și ne vom ocupa de un personaj colectiv... din care se vor distila ulterior două puternice personaje individuale, și mult mai durabile... Vă reamintiți, ne-am despărțit data trecută în momentul în care – pe punctul să intre în Canaan – poporul vrea asigurări suplimentare și trimite câte un om din fiecare seminție într-o misiune de recunoaștere și spionaj. Mai curajoși decât majoritatea celor ce-i trimiseseră (erau dintre oamenii cu pregătire și calități militare), „ei s-au suit şi au iscodit ţara, de la pustiul Ţin până la Rehob, pe drumul care duce la Hamat.” (Numeri 13:21)
Hamatul era în extremitatea nordică a Canaanului... adică înțelegem că au traversat țara de la sud la nord – adică au făcut o treabă meticuloasă, culegând multe cunoştinţe (și desigur riscând destul, pentru că erau străini și au bântuit prin locurile acelea destulă vreme!). Aflăm și noi câte ceva citind în continuare (Numeri 13:22-25)
S-au suit pe la miazăzi şi au mers până la Hebron, unde se aflau Ahiman, Şeşai şi Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu şapte ani înainte de cetatea Ţoan din Egipt. Au ajuns până la valea Eşcol; acolo au tăiat o ramură de viţă cu un strugure şi l-au dus câte doi cu ajutorul unei prăjini, au luat şi rodii şi smochine. Locul acela l-au numit valea Eşcol, din pricina strugurelui pe care l-au tăiat de acolo copiii lui Israel. S-au întors de la iscodirea ţării după patruzeci de zile împlinite. (Numeri 13:22-25)
O lectură grăbită poate lăsa impresia că era nevoie de doi bărbaţi ca să care un ciorchine de struguri. Oricum, e sigur că au tăiat destui struguri (mai bine zis: o ramură încărcată, doldora de rodul viței) astfel încât era nevoie de doi bărbaţi să-i care, cu ajutorul unei prăjini. Și toate astea, ca să aibă dovezi ce minunată era ţara! Parcă ne-am pregăti să-i aplaudăm și să-i elogiem... dar încă nu i-am auzit!
Au plecat şi au ajuns la Moise şi la Aaron şi la toată adunarea copiilor lui Israel, la Cades, în pustiul Paran. Le-au adus ştiri, lor şi întregii adunări, şi le-au arătat roadele ţării. Iată ce au istorisit lui Moise: „Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele. (Numeri 13:26-27)
Iată însă că și când încep să vorbească, fac cel puțin la început o bună și realistă descriere a faptelor; raportul lor tinde să confirme că Dumnezeu a avut dreptate când a spus că e „o ţară în care curge lapte şi miere”! Dar să nu ne grăbim! (Numeri 13:28-29)
Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac. Amaleciţii locuiesc ţinutul de la miazăzi; iebusiţii şi amoriţii locuiesc muntele; şi canaaniţii şi hetiţii locuiesc lângă mare şi de-a lungul Iordanului.”
Până aici, se pare că am avut parte de un raport cât de cât unitar al celor 12.Toate acestea erau adevărate. Existau uriaşi în ţară. Cetăţile erau întărite şi foarte mari. Aveau dreptate în privinţa constatărilor lor... dar de aici, perspectivele se despart în două curente. Caleb, parcă anticipând ce efect vor avea cuvintele de mai sus asupra poporului, s-a grăbit să încerce s-o pondereze:
Caleb a potolit poporul care cârtea împotriva lui Moise. El a zis: „Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!”(Numeri 13:30)
Avem aici raportul minorităţii. Caleb a vorbit tare în darea sa de seamă, dar ceilalţi bărbaţi l-au combătut. Doar Iosua a aprobat ceea ce spunea Caleb.
Așadar oamenii aceștia văzuseră aceleași lucruri dar le interpretau diferit! Dacă Iosua și Caleb au avut o perspectivă sănătoasă și curajoasă (care atestă credința lor în Dumnezeul care-i adusese până aici), ceilalți 10 tind nu doar să interpreteze greşit lucrurile, ci să și convingă poporul să nu înainteze, dacă țin la viață! (Numeri 13:31-33)
Dar bărbaţii care fuseseră împreună cu el au zis: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.” Şi au înnegrit înaintea copiilor lui Israel ţara pe care o iscodiseră. Ei au zis: „ Ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am mai văzut în ea pe uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor: înaintea noastră, şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste.”
Atunci când îţi este teamă şi ţi-ai pierdut credinţa, greutăţile şi problemele se amplifică. Ele devin mai mari decât sunt în realitate. Erau acolo uriaşi, dar bărbaţii aceștia cred că îi vedeau mai mari decât erau de fapt. Ei păreau mai mari deoarece acestor oameni parcă brusc și se face frică. Ce contrast interesant vedem aici: lăcuste și uriaşi! Ştiţi ce-au uitat ei? Să-L ia în calcul pe Dumnezeu! În comparaţie cu uriaşii, ei poate că păreau lăcuste... Dar s-au văzut așa pentru că L-au lăsat pe dinafară pe Dumnezeu! Ce diferită ar fi fost istoria lor și-a lumii dacă ar fi ținut cont de Dumnezeu și ar fi apelat la El!
Deci avem acum întreaga imagine. Avem un raport – corect – asupra realității țării... Și avem două perspective diferite în interpretarea acelor realităţi. Raportul majorităţii era: „Nu putem să facem asta, sunt prea mari!” Raportul minorităţii era: „Sunt atât de mari, că n-avem cum să-i ratăm! Să mergem şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” 
Deci finalmente avem de-a face cu eterna confruntare dintre credință și necredință; iar Israel trebuia să ia o decizie: vor intra în ţară, sau nu?! Capitolul 14 prin care vom trece în continuare ne va da răspuns – și constituie explicația pentru tot ce urmează, nu doar în cartea Numeri, ci și în istoria lui israel din următoarele deceni: pe scurt, vom vedea că Israel alege să... NU înainteze, refuză să intre în Țara promisă și dăruită de Dumnezeul lor! Motivul? Necredinţa lor! Cât de trist sună: necredința aleșilor, credincioșii necredincioși! Biblia conține și-n acest caz cel mai bun comentariu asupra propriilor pasaje – pe care-l datorăm autorului epistolei către Evrei, care scrie astfel: „Şi cine au fost aceia de care S-a dezgustat El patruzeci de ani? N-au fost oare cei ce păcătuiseră şi ale căror trupuri moarte au căzut în pustiu? Şi cui S-a jurat El că n-au să intre în odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultaseră? Vedem, dar, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor.” (Evrei 3:17-19) Necredinţa este aceea care i-a împiedicat să intre în ţară!
Iată deci pe ce ton începe cap. 14:
Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron, şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustiul acesta? (Numeri 14:1-2)
Sunt de părere că bieţii Moise şi Aaron în acest moment îşi doreau să fi murit în pustie ca să fi scăpat de plângerile lor neîntrerupte.
Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt? (Numeri 14:3)
Poate c-ar trebui să le-nțelegem totuși limitările și temerile: erau un popor de robi, nedeprinși cu lupta, obișnuiți să muncească din greu și să-și mănânce pâinea în tihnă... Problema lor reală era însă cu inima: deveniseră dependenți de darurile Domnului, de aceea când se confruntă cu un pericol potențial ochii lor nu se ridică spre Cel ce le dăduse de toate până atunci, și care devine tot mai mic în ochii lor, ci se opresc la probleme, care se măresc rapid și sufocant! Sunt într-o stare sufletească aşa de rea încât spun: „Nevestele şi copiii noştri vor fi de pradă!” Ei se folosesc de copiii lor ca justificare, pretinzând că se gândesc la siguranţa copiilor lor... dar în realitate este un reproş la adresa lui Dumnezeu. Ei spun că lui Dumnezeu nu îi pasă ce se întâmplă cu copiii lor. Dar orizontul lor mărunt, uman, era surclasat de planul divin. Ştiţi cine sunt cei care au intrat până la urmă în Canaan? Tocmai aceşti copii, generaţia următoare! Bătrânii au stat acolo şi au plâns şi au spus că se gândeau la siguranţa copiilor lor. Adevărul este că – în paralel cu pedepsirea cârtitorilor – Dumnezeu avea în vedere tocmai siguranţa copiilor lor, şi asta se va dovedi până la sfârșit – când ei vor fi cei ce vor intra în țară!
Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt.” Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ, în faţa întregii adunări a copiilor lui Israel care era strânsă laolaltă. Şi, dintre cei ce iscodiseră ţara, Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, şi-au rupt hainele, şi au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: „ Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!” (Numeri 14:4-9)
Aceşti doi bărbaţi, Caleb şi Iosua, au văzut și au confirmat și ei aceleaşi realităţi ca şi ceilalţi. Marea diferenţă a constat însă în maniera de interpretare a faptelor, în care rolul și locul principal l-a avut Dumnezeu. Când te vezi o lăcustă în prezenţa uriaşilor, atunci ai nevoie de Dumnezeu. Aceşti oameni aveau cu siguranţă nevoie de Dumnezeu. Dar doar Ioasua și Caleb au insistat că dacă Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în ei, îi va duce în ţară. Dar cum poate Dumnezeu să Îşi găsească plăcerea în cei care nu cred în El? Israel ar fi trebuit să aibă nimic altceva decât încredere în Iahweh!
„Îi vom mânca”, adică – într-o expresie de-a noastră: „N-avem ce-alege de oamenii aceia! Va fi joacă de copii pentru noi!” Cum puteau fi aşa de încrezători? Aveau credinţă în Dumnezeu!
Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre, când slava Domnului s-a arătat peste Cortul întâlnirii, înaintea tuturor copiilor lui Israel. (Numeri 14:10)
Aţi observat că de fiecare dată când are loc un protest, sau cârtire sau plângere, sau atentat la voia sau sfințenia Domnului – gloria lui Dumnezeu apare? Dumnezeu este foarte iritat și de această răzvrătire împotriva Lui, care tindea să le dăuneze celor doi viteji ai Săi.
Şi Domnul a zis lui Moise: „Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi cu ciumă, şi-l voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mai mare şi mai puternic decât el.” (Numeri 14:11-12)
Ce contrast aici, și ce scenă: blândețea unui om față-n față cu mânia lui Dumnezeu! În loc să se simtă flatat și mulțumit că i s-au recunoscut meritele și va fi lăsat în pace, Moise mijlocește cu înțelepciune cauza poporului, și-o face invocând onoarea lui Iahweh:
Moise a zis Domnului: „Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. Şi vor spune locuitorilor ţării aceleia. Ei ştiau că Tu, Domnul, eşti în mijlocul poporului acestuia; că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui, ziua, într-un stâlp de nor, şi, noaptea, într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile, care au auzit vorbindu-se de Tine, vor zice: „ Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în ţara pe care jurase că i-o va da: de aceea l-a omorât în pustiu!” Acum, să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: „Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea; dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam.” Iartă, dar, fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici.” (Numeri 14:13-19)
Moise îndrăznește să-I sugereze/amintească lui Dumnezeu că, pe lângă biruința nicmicirii lui Israel fără mari eforturi, canaaniții vor putea lansa zvonuri și campanii de discreditare a Domnului (cum că El n-a putut să-i ducă în ţară, n-a fost în stare să sfârşească ce a început cu ei și pentru ei)... Ca trezit din somn, Dumnezeu este de acord să meargă pe mâna lui Moise, și să-i așeze pe evrei în Țara promisă. Mă gândesc cu cât drag îl va fi privit Domnul pe robul Său Moise, atât de preocupat de renumele și voia Domnului! Așa că îl anunță sec:
Şi Domnul a zis: „Iert cum ai cerut. (Numeri 14:20)
Apoi Domnul dă această profeţie:
Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu şi că slava Domnului va umple tot pământul, atât este de adevărat că toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustiu, şi totuşi M-au ispitit de zece ori acum şi n-au ascultat glasul Meu, toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da, şi anume, toţi cei ce M-au nesocotit, n-o vor vedea. Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni. (Numeri 14:21-24)
Judecata cade asupra poporului Israel. Generaţia care a cârtit nu va intra în ţara promisă. Iosua şi Caleb sunt singurii pe care Dumnezeu îi alege din popor. Dumnezeu promite că ei vor intra în ţară, şi Dumnezeu şi-a ţinut aceea promisiune. În același fel, Dumnezeu va duce la îndeplinire și planul pe care l-a avut pentru tine când te-a mântuit... Şi va împlini și planul cu privire la întregul pământ, care va fi plin de gloria lui Dumnezeu!
Amaleciţii şi canaaniţii locuiesc valea aceasta, deci mâine, întoarceţi-vă şi plecaţi în pustie, pe calea care duce spre Marea Roşie.” (Numeri 14:25)
Aici și-acum se decide soarta acestei generații cârtitoare și necredincioase, iar hotărârea divină trebuie neapărat adusă la cunoștința întregii tabere:
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Până când voi lăsa această rea adunare să cârtească împotriva Mea? Am auzit cârtirile copiilor lui Israel, care cârteau împotriva Mea. Spune-le: ‘Pe viaţa Mea’, zice Domnul, ‘că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele! Trupurile voastre moarte vor cădea în pustiul acesta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi cârtit împotriva Mea, nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun. Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustiu. (Numeri 14:26-32)
Ei, care-și purtau atât de mult de grijă, vor pieri... iar copiii lor, despre care insinuaseră că lui Dumnezeu nu Îi păsa, tocmai ei urmau să intre vii și nevătămaţi în ţara pe care părinții lor o nesocotiseră – și nici măcar aceștia fără eforturi!
Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustiu şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustiu. După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi. Eu, Domnul, am vorbit! În adevăr, aşa voi face acestei rele adunări care s-a unit împotriva Mea; vor fi nimiciţi în pustiul acesta şi în el vor muri.” (Numeri 14:33-35)
Acum înțelegem clar de ce urmează dezastrul: Dumnezeu îi va face să rătăcească prin pustie timp de patruzeci de ani, un an pentru fiecare zi în care iscoadele au fost în ţară!
Bărbaţii pe care îi trimisese Moise să iscodească ţara, şi care, la întoarcerea lor, făcuseră ca toată adunarea să cârtească împotriva lui, înnegrind ţara; oamenii aceştia, care înnegriseră ţara,  au murit acolo înaintea Domnului, loviţi de o moarte năprasnică. Numai Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, au rămas cu viaţă dintre oamenii aceia care se duseseră să iscodească ţara. (Numeri 14:36-38)
Dintre cele 12 iscoade, cei zece care făcuseră aprecieri negative și descurajaseră poporul conducând la răzvrătire – au fost nimiciți de Dumnezeu!
Moise a spus aceste lucruri tuturor copiilor lui Israel; şi poporul a fost într-o mare jale. (Numeri 14:39)
Și, pe lângă jale, iată-i și confuzi: le era frică de Canaan, dar și mai groază de pustie!
S-au sculat dis-de-dimineaţă a doua zi şi s-au suit pe vârful muntelui zicând: „Iată-ne! Suntem gata să ne suim în locul de care a vorbit Domnul, căci am păcătuit.” Moise a zis: „Pentru ce călcaţi porunca Domnului? Nu veţi izbuti! Nu vă suiţi, căci Domnul nu este în mijlocul vostru! Nu căutaţi să fiţi bătuţi de vrăjmaşii voştri! Căci amaleciţii şi canaaniţii sunt înaintea voastră şi veţi cădea ucişi de sabie; odată ce v-aţi abătut de la Domnul, Domnul nu va fi cu voi.” (Numeri 14:40-43)
Ei rataseră deja ocazia avută! N-au vrut să intre în ţară când Dumnezeu le-a spus s-o facă... Iar acum, cu întârziere, consimt s-o facă, și ăși închipuie că trebuie să... urce. Dar credinţa nu este presupunere! Și iată-i greșind din nou, alegând varianta lor, și nu calea lui Dumnezeu.
Ei s-au îndărătnicit şi s-au suit pe vârful muntelui; dar chivotul legământului şi Moise n-au ieşit din mijlocul taberei. Atunci s-au coborât amaleciţii şi canaaniţii, care locuiau pe muntele acela, i-au bătut şi i-au tăiat în bucăţi până la Horma. (Numeri 14:44-45)
Concluzia este una singură: Nu poate exista victorie atunci când nu este supunere totală și necondiționată faţă de voia lui Dumnezeu. Vă doresc deci numai biruințe!

Numeri 15:1-14 | Itinerar Biblic | Episodul 256

Stimați ascultători, dacă sunteți dintre cei sensibili la dezastre sau nimiciri, sper că ați supraviețuit episodului trecut, care – cel puțin în partea sa finală, ajunși în cap. 14 al cărții Numeri – n-a făcut economie de... pieiri dramatice: zece din cele 12 spioni trimiși să iscodească Țara promisă mor de moarte năprasnică, din cauza tonului și mesajului descurajator transmis poporului; iar o bună parte din popor piere de sabia canaaniților, prin care Iahweh le pedepsește neascultarea... astfel, acest capitol 14 devine un adevărat punct nodal al cărții Numeri, ba chiar al celor 5 cărți ale lui Moise și-al istoriei lui Israel, pentru că înregistrează verdictul lui Dumnezeu pus poporului, sistematic nemulțumit și neascultător! Erau aceiași scoși sau izbăviți în mod miraculos și repetat din Egipt până-n pragul Canaanului, călăuziți și susținuți perseverent de credincioșia lui Iahweh, care le dăduse Legea și Cortul și tot sistemul liturgic, și care-i îndruma și veghea întru iertare și curăție... Erau aceiași și totuși având mereu nevoie de disciplinarea lui Dumnezeu... care nu întârzie!
Vă amintiți că Israel ajunsese la un moment al deciziei la Cades-Barnea. După cum ştiţi, deciziile sunt lucruri dificile pentru fiecare din noi în viaţă. Acest lucru este adevărat și pentru creştini. Deseori ajungem la câte-o răscruce şi nu suntem siguri în ce direcţie s-o luăm. Mai cu seamă în asemenea momente, dincolo de sfaturile unora și experiența altora, avem nevoie de Cuvânt, de călăuzirea Duhului, de discernământ spiritual și de ascultare. În ce privește poporul Israel, era limpede pentru orice gândire normală care era calea pe care trebuiau să meargă: aveau alternativa fie de a intra în ţară prin credinţă, fie să se întoarcă în pustie, din cauza necredinţei. Ei bine, vă vine să credeți sau nu, sub impresia raportului defetist al celor zece iscoade, și fără să țină cont de pledoaria convingătoare a celorlalți doi – Caleb și Iosua – Israel a luat decizia greşită, optând pentru a nu intra în țară!
...Dar când s-au uitat mai bine înapoi spre pustie, și sub impresia morții năprasnice a celor zece spioni defetiști, s-au răzgândit – şi-au acceptat că Țara promisă (cu tot cu cetăţile întărite şi uriaşii din ea!) nu era totuși atât de rea ca pustia; aşa că au fost în cele din urmă nevoiți să accepte să intre în ţară. Aceasta însă nu era o hotărâre a credinţei; era o decizie bazată pe experienţa – pe care parcă n-o mai voiau reeditată, a – celor doi ani petrecuţi în pustie, și influențată de frica pieirii... Și deși Iahweh n-a mai acceptat ascultarea lor formală, și i-a avertizat că nu le va fi alături – ei s-au încăpăţânat să intre în ţară... A fost de-ajuns doar prima confruntare cu o ceată de războinici canaaniți ca să aducă pagubă și nimicre în popor! Și iată cum încăpăţânarea se dovedește la fel de distrugătoare ca necredinţa!
O cunoștință de-a mea, om de afaceri (povestește JVMcGee) și cu o poziție importantă de conducere, a fost înlăturat din funcție la scurt timp după ce îşi cumpărase o casă şi mobilă nouă. Întrebarea lui obsedantă a fost: „De ce a îngăduit Dumnezeu să mi se întâmple acest lucru, de vreme ce El m-a ajutat să-mi cumpăr casa şi mobila?” I-am spus: „Îmi amintesc că atunci când îţi căutai o nouă casă, mi-ai menţionat că nu eşti sigur de călăuzirea lui Dumnezeu la acel moment şi în special ai amintit că nu prea îţi place zona, şi totuşi ai cumpărat casa. Acum dai vina pe Dumnezeu pentru toate acestea. Nu cumva e posibil să fi acținat mai degrbă din încăpăţânare decât prin credinţă?” El a zis: „Păi, am crezut că Dumnezeu mă va binecuvânta!”
Dragul meu, trebuie să fim de fiecare dată extrem de atenţi și să evaluăm bine dacă acţionăm prin credinţă sau pe baza unor presupuneri. Undeva, între acestea două este voia lui Dumnezeu. Este important să petrecem timp, cu rugăciune și post, și cu încrederea că Domnul ne va permite să aflăm care este voia Lui.
Intrăm acum în acea secțiune a cărţii Numeri (cuprinsă între capitolele 15 și 25), pe care eu o numesc „Confuzii, ezitări și rătăcire în Pustie.” La Cades-Barnea, Dumnezeu i-a întors înapoi în pustie – sau mai bine zis necredința și cârtirea lor L-au determinat pe Domnul să-Și schimbe hotărârea... și după ce-i adusese până-n hotarul țării, să-i întoarcă din drum înapoi în deșert... Înaintarea devine înapoiere, mersul se schimbă-n târâre, asaltul este transformat în pribegire; marşul – preschimbat în cârtire; mărturia sună tot mai mult a tânguire; lupta se preface-n şchiopătare; cântarea șuieră ca un suspin şi munca devine chin, iar dorinţa tânjire... Din păcate – sunt nevoit să adaug – viața sună cam la fel și pentru prea mulți dintre  creştini!
Acum, partea interesantă sunt aceşti ani de tăcere. Nu există nicio înregistrare a lor, nicăieri... Ni se dau doar câteva incidente, fără nici o succesiune istorică. În orice caz ni se dau indicii despre caracteristicile generale ale acelor ani. În capitolul 33, care este la fel de neinteresant cum ar putea fi orice alt capitol, vom descoperi jurnalul călătoriilor. Putem căuta incidentele consemnate în acest jurnal, dar vom descoperi că nu ne este oferită o descriere detaliată a acelor ani. În concluzie, nu greșim afirmând că toți anii aceea sunt ani irosiţi pentru poporul Israel... sunt tributul plătit necredinței, neascultării și cârtirii
Iar când vom ajunge la cartea lui Iosua, capitolul 5, vom descoperi că ei nu și-au tăiat împrejur copiii, în toată această perioadă. Acest lucru arată că ei nu împlineau voia lui Dumnezeu referitor la legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam. Ştim de asemenea că ei nu i-au adus jertfe lui Dumnezeu! „Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare în timpul celor patruzeci de ani din pustiu, casa lui Israel?” (mustră Iahweh în Amos 5:25) Aceste jertfe – pe lângă că erau solicitate de sfințenia și rânduiala lui Dumnezeu – arătau toate spre Hristos... or, în timpul acestor patruzeci de ani ei nu le-au adus! Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, ştim și că ei s-au închinat la idoli în timpul acestei perioade: „Veţi ridica, dar, pe Sacut, împăratul vostru, şi pe Caivan, chipurile voastre idoleşti, steaua dumnezeului vostru pe care vi l-aţi făcut.” (Amos 5:26) Iar primul martir al Bisericii, diaconul Ştefan reia și el șirul evocator, în magistrala sa cuvântare din Fapte 7 (vv. 42-43): „Atunci Dumnezeu S-a întors de la ei şi i-a dat să se închine oştirii cerului, după cum este scris în cartea Prorocilor: „Mi-aţi adus voi vite înjunghiate şi jertfe timp de patruzeci de ani în pustiu, casă a lui Israel?… Aţi purtat cortul lui Moloh şi chipul stelei zeului Remfan, chipurile acelea pe care le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon.” Vedem astfel că poporul Israel nu doar că nu s-a pocăit, dar nici nu I-a fost credincios lui Dumnezeu în această perioadă.
Aceşti mulți/lungi ani de pribegire conţin multe lecţii și pentru noi astăzi. Noi suntem pelerini şi străini în lumea aceasta. Din perspectiva lui Dumnezeu, lumea de astăzi este o pustie. S-ar putea ca unora să nu vi se pară aşa. Oamenii din zonele civilizate sau bogate ale lumii nu vor fi niciodată de acord cu asta, dar Dumnezeu vede lumea și viața ca un deșert... credincioşii sunt doar în trecere prin această lume... Suntem străini şi călători!
Permiteţi-mi să subliniez din nou: întreaga temă a acestui capitol este aceea că ei pot întârzia binecuvântarea lui Dumnezeu, dar nu pot distruge rezultatul. Observaţi că, deşi poporul Israel s-a întors în pustie, Dumnezeu spune că ei vor intra în ţară, şi în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, acest lucru este ca şi realizat – doar că puțin întârziat, din punct de vedere uman și temporal. De aceea, o mare parte din profeţie este enunţată în așa-numitul „timp profetic”, în Vechiul Testament. Este pusă la timpul trecut, deşi vorbeşte despre un eveniment viitor. Dragi ascultători, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, atunci când El anunță că ceva se va întâmpla, din punctul Său de vedere (și-n planul Lui) acel lucru este deja socotit împlinit!
Este demn de reținut că din multitudinea de aspecte și probleme pe care Dumnezeu le putea invoca sau clarifica, El găsește de cuviință să le vorbească poporului în primul rând despre jertfe și altar, ca și cum avcestea ar fi fost lucrurile esențiale, care nu trebuiau uitate – dacă voiau să trăiască ani mulți și fericiți în Canaanul în care vor intra cândva... Și astfel, parcă înțelegem rostul pentru care – în Numeri 7 – avem repetată de 12 ori lista darurilor aduse de căpeteniile lui Israel pentru sfințirea altarului. Repetarea aceasta avea darul să le fixeze în primul rând în memorie datoria de închinare efectivă, iar al doilea și cel mai important: să le mute atenția de la daruri la Dătător, Care Se întâlnea cu ei pe altar!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau ca să vă aşezaţi locuinţele în ea... (Numeri 15:1-2)
Vorbind despre momentul intrării în țară, cuvintele lui Iahweh sunt și încurajatoare, dar și descurajante! Descurajarea se datora perspectivei îndepărtate a intrării în țară – deci mai erau ani mulți de pribegie sterilă și letală, în deșert! – iar speranța se agăța de credincioșia lui Dumnezeu care le promitea implicit și explicit că va exista totuși o intrare în Canaan pentru copiii acestei generații! Pedeapsa era grea, dar argumentată și limitată!
Dumnezeu le spune acum lucrurile pe care trebuie să le facă când vor intra în ţară. Patruzeci de ani mai târziu, Israel – printr-o generaţie nouă – a intrat în ţară... iar cei ce-a intrat au împlinit lucrurile pe care părinţii lor nu le-au îndeplinit, și-n legătură cu care lor (generației care va pieri în pustie) le vorbise Iahweh astfel!
...Şi  veţi aduce Domnului o jertfă mistuită de foc, fie o ardere de tot, fie o jertfă adusă pentru împlinirea unei juruinţe, sau ca dar de bunăvoie, sau la sărbătorile voastre, ca să faceţi din cirezile sau turmele voastre un miros plăcut Domnului, cel ce îşi va aduce darul său Domnului, să aducă Domnului ca dar de mâncare a zecea parte dintr-o efă de floare de făină frământată într-un sfert de hin de untdelemn iar vin pentru jertfa de băutură la arderea-de-tot sau la jertfă, să aducă un sfert de hin de fiecare miel.  (Numeri 15:3-5)
Despre darul de mâncare și jertfa de băutură mai fusese vorba în cartea Leviticul. Iar dacă acolo, în cap. 23, precizările fuseseră foarte succinte, aici Dumnezeu revine detaliat asupra acestor ofrande. Un hin de untdelemn trebuia pus pe darul de mâncare, și asta ne vorbește – cred că vă-nchipuiți – despre Duhul Sfânt. Apoi un sfert de hin de vin pentru o jertfă de băutură, care vorbeşte despre bucurie...
Iar din pasajul pe care-l vom cita imediat, veți constata cât de precis și detaliat le vorbește Dumnezeu despre ce urmau să facă în ţară – atât de clar, ca şi cum se înfăptuiseră. Cu toate că această generaţie, în timpul pustiei, se va întoarce la idolatrie, generaţia nouă care va ajunge în ţară va aduce aceste jertfe – care toate vorbesc despre persoana Domnului Isus Hristos.
Pentru un berbec, să aduci ca dar de mâncare două zecimi de efă din floarea făinii frământată într-o treime de hin de untdelemn şi să faci o jertfă de băutură de o treime de hin de vin, ca dar de mâncare de un miros plăcut Domnului. Dacă aduci un viţel, fie ca ardere-de-tot, fie ca jertfă pentru împlinirea unei juruinţe sau ca jertfă de mulţumire Domnului, să aduci ca dar de mâncare, împreună cu viţelul, trei zecimi de efă din floarea făinii frământată într-o jumătate de hin de untdelemn şi să faci o jertfă de băutură de o jumătate de hin de vin: aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Aşa să se facă pentru fiecare bou, pentru fiecare berbec, pentru fiecare miel sau ied. După numărul vitelor, aşa să faceţi pentru fiecare, după numărul lor. Aşa să facă lucrurile acestea orice băştinaş când va aduce o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Dacă un străin care locuieşte la voi sau care se va găsi în viitor în mijlocul vostru aduce o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului, s-o aducă în acelaşi fel ca voi. Să fie o singură lege pentru toată adunarea, atât pentru voi, cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul vostru; aceasta să fie o lege necurmată printre urmaşii voştri: cu străinul să fie ca şi cu voi înaintea Domnului. O singură lege şi o singură poruncă să fie atât pentru voi, cât şi pentru străinul care locuieşte printre voi.’” (Numeri 15:6-16)
Măsurătorile pt făină sunt date în zecimi de efă (o efă = 22 kg), iar cele pentru lichide – în hini (1 hin = 3,7 l). Cantitățile de făină, vin și untdelemn erau proporționale cu mărimea jertfei: miel, berbec sau vițel. 
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ‘Când veţi intra în ţara în care vă voi duce şi când veţi mânca pâine din ţara aceea, să luaţi întâi un dar ridicat pentru Domnul. Ca dar ridicat, să aduceţi o turtă din pârga plămădelii voastre; s-o aduceţi cum aduceţi darul care se ia întâi din arie. Din pârga plămădelii voastre să luaţi întâi un dar ridicat pentru Domnul din neam în neam. (Numeri 15:17-21)
Mesajul acestor precizări făcute generației ce va intra în Canaan este clarificarea relației dintre binecuvântările primite și recunoștința față de Iahweh – exact ceea ce nesocotiseră părinții lor!
Dacă păcătuiţi fără voie şi nu păziţi toate poruncile pe care le-a făcut cunoscute lui Moise Domnul, tot ce v-a poruncit Domnul prin Moise, din ziua când a dat Domnul porunci şi mai târziu din neam în neam, (Numeri 15:22-23)
Prietenul meu, care mai e starea ta astăzi? Probabil duminica mergi la biserică şi gândurile tale se centrează asupra Bibliei şi a Domnului Isus Hristos. Dar ce se întâmplă cu tine lunea, când reiei călătoria prin pustia acestei lumi? Te alături idolatriei acestei lumi? Slujeşti dumnezeilor acestei lumi? Trăieşti o viaţă sfântă, evlavioasă duminica, şi o viaţă lumească în restul săptămânii?! Îţi spun eu, Dumnezeu vrea să meargă la piaţă cu tine. Vrea să meargă alături de tine pe străzile acestei lumi şi în spaţiile comerciale. El este la fel de real acolo cum este duminica în biserică. Ți-e rușine cu El? Eziți să-L prezinți altora?
Acum El menţionează ceva ce am văzut mai devreme în Levitic, jertfa pentru păcatele făcute în neştiinţă.
dacă păcatul a fost făcut fără voie şi fără să ştie adunarea, toată adunarea să aducă un viţel ca ardere de tot de un miros plăcut Domnului, împreună cu darul său de mâncare şi cu jertfa sa de băutură, după rânduielile aşezate; să mai aducă şi un ţap ca jertfă de ispăşire. Preotul să facă ispăşire pentru toată adunarea copiilor lui Israel şi li se va ierta; căci au păcătuit fără voie şi şi-au adus darul lor, o jertfă mistuită de foc în cinstea Domnului şi o jertfă de ispăşire înaintea Domnului, pentru păcatul pe care l-au săvârşit fără voie. Se va ierta întregii adunări a copiilor lui Israel şi străinului care locuieşte în mijlocul lor, căci tot poporul a păcătuit fără voie. Dacă unul singur a păcătuit fără voie, să aducă o capră de un an ca jertfă pentru păcat. Preotul să facă ispăşire pentru cel ce a păcătuit fără voie înaintea Domnului; când va face ispăşire pentru el, i se va ierta. Atât pentru băştinaşul dintre copiii lui Israel, cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul lor, să fie aceeaşi lege, când va păcătui fără voie. (Numeri 15:24-29)
Păcatele fără voie ne amintesc de o problemă actuală. Există o mare dezbatere dacă păgânii, care nu au auzit niciodată Cuvântul, sunt pierduţi. Dă-mi voie să-ţi spun părerea mea: da și nu! Nu sunt pierduţi din cauză că nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt pierduţi deoarece sunt păcătoşi. Pentru păcatele fără voie trebuia adusă o jertfă. Deci oamenii sunt pierduţi pentru că sunt păcătoşi, indiferent dacă au auzit sau nu Cuvântul lui Dumnezeu. Cred că fiecare om ar trebui să aibă ocazia să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi să ia o hotărâre, dar oamenii sunt pierduţi cu mult înainte de a auzi şi respinge Cuvântul lui Dumnezeu. Isus Hristos a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, şi-n definitiv toţi oamenii erau pierduţi. Aceasta a fost/este starea lor firească! Omenirea pierdută nu suferă fiindcă nu au auzit Cuvântul lui Dumnezeu! Dac-ai avut vreodată ocazia să duci Cuvântul celor care nu l-au auzit niciodată, ți-ai dat seama cred că majoritatea nu sunt nerăbdători să-l audă!
Dar, dacă cineva, fie băştinaş, fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul, acela va fi nimicit din mijlocul poporului său, căci a nesocotit Cuvântul Domnului şi a călcat porunca Lui; va fi nimicit şi îşi va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui.’” (Numeri 15:30-31)
Spre deosebire de păcatul neintenționat, care era o încălcare a uneia dintre poruncile Domnului, păcatul cu voia/deliberat este nesocotirea Legii, călcarea Cuvântului, necredința și neascultarea sfidătoare, hulirea împotriva Domnului = nesocotirea lui Dumnezeu Însuși!
În lumina departajării și definirii păcatelor în: neintenționate și deliberate (fără/cu voie), este clar căpoporul s-a făcut vinovat de păcat cu voia – iar incidentul care urmează nu face decât să întregească imaginea! Este un incident petrecut în pustie...
Când erau copiii lui Israel în pustiu, au găsit pe un om strângând lemne în ziua Sabatului. Cei ce-l găsiseră strângând lemne, l-au adus la Moise, la Aaron şi la toată adunarea. L-au aruncat în temniţă, căci nu se spusese ce trebuiau să-i facă. Domnul a zis lui Moise: „Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată adunarea să-l ucidă cu pietre afară din tabără.” Toată adunarea l-a scos afară din tabără şi l-a ucis cu pietre; şi a murit, cum poruncise lui Moise Domnul. (Numeri 15:32-36)
Avem de-a face cu o faptă socotită ca foarte gravă: încălcarea Sabatului (desemnat a fi un semn și poruncă distinctivă pentru Israel și relația lui cu Iahweh – Exodul 31:13) însemna nesocotirea lui Dumnezeu, sfidare deliberată a Legii lui Dumnezeu și ispitire a poporului lui Dumnezeu! Aceasta ne clarifică și asupra unui alt aspect: pedeapsa cu moartea era pronunțată pentru călcarea oricăreia dintre prevederile Decalogului. Trebuie să avem în vedere acest lucru, ca să înţelegem ce înseamnă că Domnul Isus Hristos a murit în locul nostru.
Și dacă incidentul precedent a clarificat consecințele călcării intenționate a principiilor și poruncilor divine, textul care încheie cap. 15 aduce în prim plan importanța amintirii și respectării poruncilor:
Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le să-şi facă, din neam în neam, un ciucure la colţurile veşmintelor lor şi să pună un fir albastru peste ciucurele acesta din colţurile veşmintelor. Când veţi avea ciucurele acesta, să vă uitaţi la el şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului, ca să le împliniţi şi să nu urmaţi după poftele inimilor voastre şi după poftele ochilor voştri, ca să vă lăsaţi târâţi la curvie. Să vă aduceţi astfel aminte de poruncile Mele, să le împliniţi şi să fiţi sfinţi pentru Dumnezeul vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru.” (Numeri 15:37-41)
Deși controversată și dezbătută, semnificația exactă a scopului acestui adaus azuriu nu a fost stabilită. Îmi place să cred că firul albastru de pe ciucurele (care era făcut din lână albă), fiind culoarea cerului, trebuiau să le amintească evreilor că ei erau poporul lui Dumnezeu, şi – fiind destinați cerului – trebuiau să aibă o umblare curată, pură, sfântă aici jos pe acest pământ.
Sunt aşa de mulţi credincioşi astăzi cărora tare mult bine le-ar face să aibă acel „fir albastru” care să le reamintească că în calitate de copii ai lui Dumnezeu ei sunt puşi deoparte ca martori și mărturisitori (cu vorba și fapta) pentru Domnul Isus Hristos.
Intrarea în odihna Lui este rezervată tuturor celor ce-I păzesc poruncile! Să fim recunoscători că Biblia ne amintește pe tot parcursul său astfel de adevăruri...

Numeri 16:1-50 | Itinerar Biblic | Episodul 257

Stimați ascultători, fiecare pagină parcursă, fiecare capitol citit din Scriptură adaugă ceva de preț, indicii și mai cu seamă principii și atenționări valoroase pe care Dumnezeu ni le oferă cu generozitate, pentru că este dornic să cunoaștem Adevărul care eliberează, care mântuiește, și care ne ajută să trăim frumos, intens și rodnic. Pe diverse căi, prin tot soiul de evenimente sau personaje, ni se spune și ce și cum să facem, dar și ce să nu facem – ca să ne asumăm ascultarea de Dumnezeu care ne asigură atingerea țintei și scopului pentru care am fost făcuți: viața veșnică.
Îndurarea constructivă a Domnului reiese și din definirea clară a piedicilor care ne pot afecta înaintarea, cât și din precizarea soluțiilor și remediilor. Așa spre pildă, în capitolul precedent am văzut că Iahweh precizează în ce-l privește pe Israel diferența dintre păcatele intenționale/deliberate și cele neintenționate/fără voie: pentru acestea din urmă exista soluția jertfei și altarului, pe când păcatul cu voia – pentru că-L nesocotește și lovește pe Însuși Dumnezeu – nu are soluție, nici iertare, ci doar pedeapsă, care trebuie suportată nu de un substitut, ci de cel vinovat!
Pe de o parte, citind atent și la rând cap. 14, 15 și 16, vom putea observa corespondențe semnificative la nivelul termenilor, o ipoteză valabilă fiind că practic cap. 15 și 16 sunt o explicație a cap. 14 – deci aceste trei capitole pot/trebuie citite/interpretate împreună! În lumina definirii păcatului cu voia în Numeri 15:30-31, înțelegem că la Cades-Barnea poporul s-a făcut vinovat de păcatul cu voia – iar pentru edificare ne-au fost prezentate în finalul capitolului trecut două mențiuni elocvente: pedepsirea omului care a călcat Sabatul și ciucurii de la veșminte
Pe de altă parte, vom întâlni consemnate aici alte câteva întâmplări separate, chiar dacă nu avem o prezentare detaliată a istoriei lui Israel în timpul anilor pierduţi prin pustie. De la capitolul 16 până la 19 avem patru astfel de incidente legate toate de preoţie: capitolul 16 conţine un nou eveniment tragic – o altă răzvrătire rămasă proverbială în Scriptură și-n istoria lui Israel; capitolul 17 vorbeşte despre toiagul lui Aaron care a înmugurit; capitolul 18 cuprinde confirmarea preoţiei, iar capitolul 19 este despre controversata vacă roşie.
Le vom lua pe rând și-n ordinea în care sunt redate în cartea Numeri...
Capitolul 16 este încă unul care se deschide abrupt cu o nouă cârtire și răzvrătire a poporului Israel. Dacă-am numărat bine, este cea de-a cincea... dar şi mai tragic, înainte să terminăm acest capitol vom fi martorii celui de-al şaselea acces de nemulțumire și plângere generalizată... Așa că nu am greși foarte mult dacă am departaja perioada de rătăcire prin deșert a poporului Israel în funcţie de răzvrătirile și plângerile lor!
De astă dată, cârtirea pleacă dintre preoţi. De fapt, este condusă de Core, un levit remarcabil.
Core, fiul lui Iţehar, fiul lui Chehat, fiul lui Levi, s-a răsculat împreună cu Datan şi Abiram, fiii lui Eliab, şi On, fiul lui Pelet, toţi trei fiii lui Ruben. S-au răsculat împotriva lui Moise, împreună cu două sute cincizeci de oameni din copiii lui Israel, din fruntaşii adunării, din cei ce erau chemaţi la sfat, şi care erau oameni cu nume. Ei s-au adunat împotriva lui Moise şi Aaron şi le-au zis: „Destul! Căci toată adunarea, toţi sunt sfinţi, şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?” (Numeri 16:1-3)
Core era un levit cu o mare autoritate. Avea alături de el vreo 250 de fruntaşi ai adunării, de asemenea oameni cu autoritate. Pentru ca o răzvrătire să fie eficientă trebuie să aibă în spate oameni remarcabili. Este nevoie de aptitudini intelectuale şi de resurse financiare. Această răzvrătire nu era o chestiune nesemnificativă.
Poate te-ai gândit că mişcările de protest şi marşurile sunt ceva de dată recentă; ei bine, iată că nu sunt deloc noi. Și aici aveam de-a face cu o mişcare de protest împotriva conducerii. Aceşti oameni cu influență și încearcă să manipuleze mulţimea, făcând presiuni de genul: „Atenție, drepturile voastre sunt încălcate! Mai-marii noştri îşi asumă prea multă autoritate! Suntem socotiți inferiori, și privaţi de ceva ce ar trebui să ni se recunoască!”
De fapt, toate aceste acuzaţii care au cauzat răzvrătirea nu erau câtuși de puțin reale! De fapt, erau în totalitate nefondate. Moise nu îşi asumase nici exces de autoritate, nici merite necuvenite! Dacă ne întoarcem în istoria lui, ne vom aminti că atunci când Dumnezeu l-a chemat, el a refuzat. Chiar şi după ce Dumnezeu l-a pregătit în pustie, el tot n-a dorit funcţia. El s-a socotit inadecvat și insuficient, a cerut un ajutor – şi Dumnezeu i l-a dat pe Aaron. Moise ajunsese să fie socotit cel mai blând om de pe pământ. Când Iosua a vrut să îi facă să tacă pe prooroci, Moise a zis că ar fi de dorit ca tot poporul Domnului să poată profeţi! Iată deci că nu era deloc invidios... Așa că putem conchide liniștiți: Moise nu era un om fără păcat, dar cu siguranţă nu era vinovat că îşi asumase prea multă responsabilitate!
Care era de fapt rădăcina problemei aici? Era invidia lui Core. Această problemă a invidiei este îngrozitoare. Toată autoritatea era dată de Dumnezeu. Niciun om nu îşi poate aroga și susține o asemenea învestitură prin sine însuși. Dumnezeu stabilise funcţiile în tabără, şi dăduse leviţilor sarcini specifice de făcut. Core era un chehatit, şi poziția, rolul și slujba lor erau desemnate de Dumnezeu. Moise avea poziţia lui şi îndatoririle lui. Ca să fiu sincer, o răscoală ca aceasta trebuia neapărat confruntată, şi niște măsuri trebuiau luate!
Este foarte important să vedem acest lucru în jurul nostru. Bisericile de pretutindeni au probleme. Suntem nu doar conştienţi de existenţa lor, ci devenim tot mai experimentați în abordarea și tranșarea problemelor. Din experienţa mea (JVMcGee) ştiu că o mare parte din problemele bisericilor de astăzi, şi în bună măsură căderea multora dintre oamenii din biserici, pot avea la bază această cauză gravă – invidia! De aceea, Biblia ne vorbește despre (și Dumnezeu Se bucură atunci când umblăm prin) ascultare şi smerenie. Noi trebuie să-I fim supuși, să umblăm în umilinţă, și să recunoaştem că autoritatea vine de la Dumnezeu.
În 1 Corinteni 12, Pavel descrie Biserica precum un trup omenesc. După cum corpul nostru are mai multe organe și membre, la fel şi biserica are mai multe mădulare. Când Dumnezeu te mântuieşte, te aşează în trupul Bisericii prin botezul cu Duhul Sfânt. Tu trebuie să împlineşti o anumită funcţie în trupul credincioşilor. Sunt multe daruri ale Duhului Sfânt. Dacă eşti credincios, ţi-a fost încredinţat un dar – iar tu trebuie să-ți foloseşti acel dar pentru a-ţi împlini slujba în trupul credincioşilor. Nu tot trupul este o limbă. Aşadar nu toată lumea va vorbi în limbi. Nu tot trupul este ochi... nici nu este o ureche tot trupul! Fiecare copil al lui Dumnezeu are parte de măcar un dar, şi există multe daruri. Unul dintre aceste daruri este darul ajutorării, şi cred că sunt sute de moduri în care poţi să ajuţi la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Repet: fiecare credincios are un dar şi Dumnezeu vrea să slujim folosindu-ne acel dar. Treaba ta nu este să încerci să primeşti funcţia sau slujba altcuiva. Avem parte de prea multă trufie nesăbuită printre creştinii care doresc neapărat să fie preşedinţi ai unor comitete sau să facă ceva în mod public.
Prieteni, cea mai mare parte a mădularelor nu se văd. Fie le acoperim, fie sunt în interiorul corpului nostru. Totuşi rolul acestora este esenţial pentru trup. Este exact la fel în biserică! Invidia este cea care îi motivează pe mulţi din cei care cauzează probleme în bisericile noastre. Aceşti oameni se străduiesc să ajungă în locuri de conducere. Ei încearcă să-şi însuşească un dar pe care nu îl au deloc. Nu au nicio abilitate deosebită de a face lucrul pe care încearcă să îl facă. Dumnezeu nu le-a cerut niciodată să facă aceasta. Și asta generează o stare de lucruri care afectează și răneşte biserica de azi. Și asta este o răzvrătire, pe care Dumnezeu o va trata drastic! Credeţi-mă, judecata acestor oameni va fi aspră. Haideţi să observăm ce a făcut Dumnezeu: (Numeri 16:4-7)
Când a auzit Moise lucrul acesta, a căzut cu faţa la pământ. A vorbit lui Core şi la toată ceata lui şi a zis: „Mâine, Domnul va arăta cine este al Lui şi cine este sfânt şi-l va lăsa să se apropie de El; va lăsa să se apropie de El pe acela pe care-l va alege. Iată ce să faceţi: Luaţi cădelniţe, Core şi toată ceata lui. Mâine, puneţi foc în ele şi puneţi tămâie pe el înaintea Domnului. Acela pe care-l va alege Domnul, va fi sfânt. Destul, copiii lui Levi!”
Ei le spuseseră lui Moise şi lui Aaron că-şi arogaseră și asumaseră prea multe. Acum Moise le spune din partea lui Dumnezeu că ei vor să ia asupra lor altele decât cele atribuite de Însuși Iahweh! Ei erau chehatiți, dar voiau să fie preoți! Precum Lucifer care a vrut să fie ca Dumnezeu, Core și ai lui vor să fie precum Aaron!
Moise a zis lui Core: „Ascultaţi, dar, copiii lui Levi! Prea puţin lucru este oare pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a ales din adunarea lui Israel, lăsându-vă să vă apropiaţi de El, ca să fiţi întrebuinţaţi la slujba Cortului Domnului şi să vă înfăţişaţi înaintea adunării ca să-I slujiţi? V-a lăsat să vă apropiaţi de El, pe tine şi pe toţi fraţii tăi, pe copiii lui Levi, şi acum mai voiţi şi preoţia! De aceea te aduni tu şi ceata ta împotriva Domnului! Căci cine este Aaron, ca să cârtiţi împotriva lui?” (Numeri 16:8-11)
Îndatoririle lui Moise şi ale lui Aaron fuseseră atribuite special și personal de către Însuși Dumnezeu, şi din această cauză cârtirea față de cei doi era de fapt cârtire împotriva lui Iahweh! Răzvrătiții aceștia nu aveau nici măcar scuza de a fi uitat confirmarea specială pe care o revelase Dumnezeu poporului, în ce-i privește pe Moise și pe Aaron, pentru că nu trecuse decât puțin timp de la evenimentul consemnat în Leviticul 9! Se vede treaba însă că ei voiau practic să desființeze acum ceea ce Dumnezeu poruncise și consfințise atunci în mod public! La fel, cred că nu aveau cum să fi uitat pieirea celor doi fii ai lui Aaron (Nadab și Abihu – Leviticul 10), datorită unei neascultări/neatenții/răzvrătiri de o mai mică întindere!
Moise a trimis să cheme pe Datan şi pe Abiram, fiii lui Eliab. Dar ei au zis: „Nu ne suim. N-ajungecă ne-ai scos dintr-o ţară, unde curge lapte şi miere, ca să ne faci să murim în pustiu, de vrei să mai şi stăpâneşti peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi ce bine ne-ai mai dat în stăpânire ogoare şi vii! Crezi că poţi să iei ochii oamenilor? Nu ne suim!” (Numeri 16:12-14)
Acuzaţia lor răutăcioasă ignoră faptul că și ei erau dintre cei care se împotriviseră – pentru că, dacă l-ar fi ascultat pe Domnul la Cades-Barnea, până acum ar fi fost aşezaţi în „ţara unde curge lapte şi miere”! Ei, care promiseseră în câteva rânduri: „Vom face tot ce a poruncit Domnul!”                                                                              (Numeri 16:15-17)
Moise s-a mâniat foarte tare şi a zis Domnului: „Nu căuta la darul lor. Nu le-am luat nici măcar un măgar şi n-am făcut rău niciunuia din ei.” Moise a zis lui Core: „Tu şi toată ceata ta, mâine să fiţi înaintea Domnului, tu şi ei, împreună cu Aaron. Luaţi-vă fiecare cădelniţa lui, puneţi tămâie în ea şi aduceţi fiecare înaintea Domnului cădelniţa lui: două sute cincizeci de cădelniţe; tu şi Aaron, să vă luaţi şi voi fiecare cădelniţa lui.”
Această expresie „Nu căuta la darul/jertfa lor” este o confirmare că aceștia comiteau deliberat păcatul nesocotirii Persoanei și poruncilor lui Iahweh, și că pentru ei nu mai exista șansă de scăpare de mânia lui Dumnezeu... care era gata să-Și arate voia și decizia!
Şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea, au pus tămâie în foc şi au stat la uşa Cortului întâlnirii, împreună cu Moise şi Aaron. Şi Core a chemat toată adunarea împotriva lui Moise şi Aaron, la uşa Cortului întâlnirii. Atunci slava Domnului s-a arătat întregii adunări. Şi Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Despărţiţi-vă din mijlocul acestei adunări şi-i voi topi într-o clipă.”(Numeri 16:18-21)
Fiecare bărbat şi-a luat cădelniţa, a pus tămâie în ea şi a venit la cortul întâlnirii. Citim că Dumnezeu Se arată în toată gloria Sa înfricoșătoare. Se arătase și înainte în momentele de cârtire, şi iată că apare şi în acest nou moment de criză/împotrivire!
Ei au căzut cu feţele la pământ şi au zis: „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor oricărui trup! Un singur om a păcătuit, şi să Te mânii împotriva întregii adunări?” (Numeri 16:22)
Moise intervine din nou pentru popor... și mijlocirea sa are ecou înaintea lui Iahweh!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte adunării şi spune-i: „Daţi-vă la o parte din preajma locuinţei lui Core, Datan şi Abiram!” Moise s-a sculat şi s-a dus la Datan şi Abiram; şi bătrânii lui Israel au mers după el.A vorbit adunării şi a zis: „Depărtaţi-vă de corturile acestor oameni răi şi nu vă atingeţi de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriţi odată cu pedepsirea lor pentru toate păcatele lor.” Ei s-au depărtat din preajma locuinţei lui Core, Datan şi Abiram. Datan şi Abiram au ieşit afară şi au stat la uşa corturilor lor, cu nevestele, copiii şi pruncii lor. Moise a zis: „Iată cum veţi cunoaşte că Domnul m-a trimis să fac toate aceste lucruri şi că nu lucrez din capul meu. Dacă oamenii aceştia vor muri cum mor toţi oamenii şi dacă vor avea aceeaşi soartă ca toţi oamenii, nu m-a trimis Domnul; dar dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul îşi va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, aşa încât se vor coborî de vii în Locuinţa morţilor – atunci veţi şti că oamenii aceştia au hulit pe Domnul.” (Numeri 16:23-30)
Este un gest îngrozitor atunci când un om sau un grup de oameni nu îl ascultă pe Dumnezeu sau pe liderii spirituali aleşi de El. Este un lucru îngrozitor să aranjezi un mic sistem de închinare şi pe această bază precară să dezbini și să împarţi poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să trateze acest fel de împotrivire, şi este nevoit să judece!
Pe când isprăvea el de spus toate aceste vorbe, pământul de sub ei s-a despicat în două. Pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei şi casele lor, împreună cu toţi oamenii lui Core şi toate averile lor. Şi s-au coborât astfel de vii în Locuinţa morţilor, ei şi tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot şi au pierit din mijlocul adunării. (Numeri 16:31-33)
Este impresionant să vedem felul în care a intervenit judecata lui Dumnezeu! Deoarece au încercat să dezbine, să despartă poporul, Dumnezeu îi judecă la fel de grav pe cât păcătuiseră ei. Acum Domnul provoacă o despărțire în popor, separându-i pe Core, Datan și Abiram şi ceata lor – pe care îi înghite pământul care se despică. Untext NT-ar precum Galateni 6:7 trage concluzia cea mai potrivită: „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” Dumnezeu judecă în acelaşi fel în care omul păcătuieşte. Acest lucru a fost valabil şi pentru bătrânul patriarh Iacov; a fost valabil şi pentru David; și pentru apostolul Pavel; şi este valabil şi pentru tine, şi pentru mine... Iar judecata lui Dumnezeu stârnește groază: (Numeri 16:34-35)
Tot Israelul, care era în jurul lor, când au ţipat ei, a fugit; căci ziceau: „Să fugim ca să nu ne înghită pământul!” Un foc a ieşit de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de oameni care aduceau tămâia.
Aceşti bărbaţi fuseseră dintre fruntaşii lui Israel. Ei simţiseră deodată nu știu cum (de fapt, cum altfel decât ispitiți de cel rău?!) că ar fi trebuit să se impună mai mult în slujirea lor, să fie mai puternici, mai activi, mai onorați... Ce avertisment pentru noi astăzi! Nu-s deloc puțini cei care au câte un dar minunat pentru a-I sluji Domnului, dar aceasta e prea puțin pentru ei: socotesc că-i pune într-o slujbă smerită... ori, ei au impresia că biserica ar merge ai bine dacă ar conduce-o ei!!! Vă amintiţi de Tabita, cu darul ei discret și eficient de a face haine? Darul acesta a fost foarte important pentru biserica primară, încât Dumnezeu l-a folosit pe Petru ca să o învieze. Cred că astăzi avem nevoie de mai puţine voci care să încerce să spună ceva/să vorbească, şi de mai mulţi oameni care să facă astfel de slujbe aparent modeste și nespectaculoase, precum croitoria Dorcăi. Este mare nevoie de oameni care să facă sarcinile umile din biserică, astăzi. Absolut fiecare dar este important. Invidia şi împotrivirea vor fi judecate de Dumnezeu.
Domnul a vorbit lui Moise şi zis: „Spune lui Eleazar, fiul preotului Aaron, să scoată cădelniţele din foc şi să lepede focul din ele, căci sunt sfinţite. Cu cădelniţele acestor oameni, care au păcătuit şi au ispăşit păcatul cu viaţa lor, să se facă nişte plăci întinse cu care să se acopere altarul. Fiindcă au fost aduse înaintea Domnului şi sunt sfinţite, să slujească de aducere aminte copiilor lui Israel. Preotul Eleazar a luat cădelniţele de aramă, pe care le aduseseră cei arşi, şi a făcut din ele nişte plăci pentru acoperirea altarului. Acesta este un semn de aducere aminte pentru copiii lui Israel, pentru ca niciun străin, care nu este din neamul lui Aaron, să nu se apropie să aducă tămâie înaintea Domnului şi să nu i se întâmple ca lui Core şi cetei lui, după cum spusese Domnul prin Moise. (Numeri 16:36-40)
Dumnezeu îi poruncește lui Moise ca din cădelniţele celor răzvrătiţi să toarne două plăci întinse care să acopere altarul. Acestea trebuiau să fie o aducere aminte pentru copiii lui Israel ca nimeni să nu mai aducă tămâie înaintea Domnului, dacă nu făcea parte din descendenţii lui Aaron, preotul... și și că nimeni nu se poate bucura de odihna iertării lui Dumnezeu decât dacă o cere/primește în termenii Lui!
A doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron, zicând: „Voi aţi omorât pe poporul Domnului!” Pe când se strângea adunarea împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron, şi pe când îşi îndreptau privirile spre Cortul întâlnirii, iată că l-a acoperit norul şi s-a arătat slava Domnului. (Numeri 16:41-42)
Așa cum cu o noapte în urmă cred că tabăra nu dormise din cauza tensiunii judecății ce se anunța a doua zi, la fel cred că și în noaptea abia trecută durerea pierderii multora dintre ei – și capi ai caselor părintești! – le-a dat multora insomnie și gânduri negre... așa că până la o nouă cârtire nu mai e decât un pas! Dimineața, poporul se ridică împotriva lui Moise și aaron ca să-i acuze de... uciderea răzvrătiţilor! Sigur că nu Moise şi Aaron aplicaseră acea pedeapsă, ci Iahweh... Dar ei erau din nou prea orbiți în ura pornirii lor! Și din nou, pe fondul cârtirii lor, se arată slava lui Dumnezeu. Acum, Dumnezeu este gata să judece și acest popor cârtitor. Dar tocmai omul împotriva căruia se plângeau mijloceşte din nou între ei şi Dumnezeu, cu scopul de a deturna judecata Lui nimicitoare!     (Numeri 16:43-50)
Atunci, Moise şi Aaron au venit înaintea cortului întâlnirii. Şi Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Daţi-vă la o parte din mijlocul acestei adunări, şi-i voi topi într-o clipă!” Ei au căzut cu feţele la pământ; şi Moise a zis lui Aaron: „Ia cădelniţa, pune foc în ea de pe altar, pune tămâie în ea, du-te repede la adunare şi fă ispăşire pentru ei; căci a izbucnit mânia Domnului şi a început urgia.” Aaron a luat cădelniţa, cum zisese Moise, şi a alergat în mijlocul adunării, şi iată că începuse urgia printre popor. El a tămâiat şi a făcut ispăşire pentru norod. S-a aşezat între cei morţi şi între cei vii, şi urgia a încetat. Paisprezece mii şapte sute de inşi au murit de urgia aceasta, afară de cei ce muriseră din pricina lui Core. Aaron s-a întors la Moise, la uşa Cortului întâlnirii. Urgia încetase.
Omul împotriva căruia se răzvrătiseră este exact omul care i-a salvat! El a stat între ei şi Dumnezeu. În acelaşi fel, tocmai Acela pe care omenirea L-a răstignit pe cruce, și față de care se răzvrătește permanent, este Singurul care poate mântui! El stă între Dumnezeu şi păcătos! Mulțumim Cerului pentru mijlocirea Domnului Isus Hristos în favoarea noastră!

Numeri 17:1-18:32 | Itinerar Biblic | Episodul 258

Cu fiecare pas făcut în acest incitant raid prin Scriptură, nu doar că înaintăm în text și adăugăm cunoaștere, ci Îl și cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, și ne convingem că El este autoritate de care trebuie să ținem seama dacă vrem să trăim frumos și să atingem țintele și nivelul pentru care am fost desemnați! Știm că n-am putea singuri, de aceea suntem recunoscători că tot El ne oferă generos resurse, asistență și călăuzire! Vă mulțumim și dvs. că nu ne lăsați singuri, dragi ascultători, și cred că la final vom fi toți câștigați! Pentru că ne-am propus să atingem astăzi miezul cărții Numeri, vom trece în ediția de față prin 2 capitole, care – e drept – au împreună mai puține versete decât capitolul parcurs data trecută. (Facem iată uneori pași mai apăsați, alteori mai sprințari – dar important e ca de fiecare dată să înțelegem sau să reținem ceva, să ne asumăm nevoia zilnică de hrană duhovnicească, și să și deprindem înțelepciunea și discernământul duhovnicesc necesare înțelegerii Cuvântului și voiei lui Dumnezeu în ce ne privește!)
N-ați uitat cred – un capitol amplu și intens, cap. 16, am citit data trecută, cu două rânduri de răzvrătiri în rândul poporului Israel, și cu două răspunsuri pe măsură de nimicitoare ale lui Iahweh la adresa copiilor Săi revoltați! Și totuși, situația nu părea să se fi liniștit – poporul se potolea puțin, sub apăsarea mâniei revărsate a lui Dumnezeu, dar nu pentru multă vreme... De aceea, parcă e nevoie de reconfirmări sistematice ale autorității divine, dar și ale celei delegate peste Moise și Aaron – împotriva cărora copiii lui Israel cârteau! Vom asista în consecință la o nouă confirmare – atât a preoției, cât și a responsabilităților acestei slujbe, precum și la o reiterare a responsabilităților asumate de Iahweh Însuși în ce-i privește pe slujitorii Săi.
În capitolul 17, Dumnezeu urmează să reconfirme deci slujba lui Aaron şi să ateste și să proclame clar faptul că el este marele preot. Și chiar va dovedi acest lucru – prin înviere! (Numeri 17:1-5)
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi ia de la ei un toiag, după casele părinţilor lor, adică douăsprezece toiege din partea căpeteniilor lor, după casele părinţilor lor. Să scrii numele fiecăruia pe toiagul lui; şi să scrii numele lui Aaron pe toiagul lui Levi; căci va fi câte un toiag de fiecare căpetenie a caselor părinţilor lor. Să le pui în Cortul întâlnirii, înaintea mărturiei, unde Mă întâlnesc cu voi. Bărbatul pe care-l voi alege, va fi acela al cărui toiag va înflori, şi voi pune capăt dinaintea Mea cârtirilor pe care le ridică împotriva voastră copiii lui Israel.”
Poporul Israel a cârtit împotriva lui Aaron spunând că el nu era singurul care îi putea reprezenta înaintea lui Dumnezeu. Fusese așadar în primul rând o răzvătire împotriva lui!
Moise a vorbit copiilor lui Israel; şi toate căpeteniile lor i-au dat câte un toiag, fiecare căpetenie câte un toiag, după casele părinţilor lor, adică douăsprezece toiege. Toiagul lui Aaron era în mijlocul toiegelor lor. Moise a pus toiegele înaintea Domnului, în Cortul mărturiei. (Numeri 17:6-7)
Dumnezeu confirmă acum preoţia lui într-o manieră remarcabilă. Dumnezeu a cerut căpeteniilor  celor douăsprezece seminţii să aducă fiecare un toiag. Aceste toiege erau luate din deşert... erau probabil cioplite şi decorate cu sculpturi, dar erau doar lemne moarte! Le-au adus înaintea Domnului în cort. Era și vestitul toiag al lui Aaron acolo, printre celelalte... şi acesta însă – la fel de fără viaţă ca şi celelalte. Iată însă ce se întâmplă...
A doua zi, când a intrat Moise în Cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise şi copsese migdale. (Numeri 17:8)
Dintre toate bețele acelea, toiagul lui Aaron înflorise... din nimic. Astfel, preoţia lui Aaron este confirmată prin renaştere. Toiagul lui Aaron trecuse prin cele patru stadii, și purta fructe coapte! Vorbim de roduri, și de viaţă din moarte... Vorbim de Înviere. Înflorirea primăvara a plantelor care au stagnat toată iarna nu ilustrează viaţa din moarte. Nici oul. Există o sămânţă de viaţă în acel ou. Cea mai bună ilustraţie despre învierea Domnului Isus este toiagul lui Aaron care a înmugurit.
Preoţia Domnului Isus Hristos se întemeieză pe realitatea învierii Lui. Ni se spune foarte clar în capitolul şapte din Evrei că dacă El ar fi fost aici pe pământ, nu ar fi fost un preot. El nu Se trage din seminţia preoţească a lui Levi. Învierea Lui este aceea care L-a făcut preot. Apoi ni se spune că nu orice om poate deveni preot: „Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron.” (Evrei 5:4) Aaron a fost preotul numit de Dumnezeu. Dovada era toiagul înmugurit – semnificând Învierea!
Domnul Isus Hristos a fost înviat din morţi, şi El a devenit Marele nostru Preot. Preoţia lui nu poate trece de la unul la altul şi de aceea: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7:25) Chiar acum, El stă la dreapta lui Dumnezeu. El este astăzi acolo pentru tine şi pentru mine. Unul din marile privilegii pe care le avem este că putem apela la El. El este Marele nostru Preot care mijloceşte pentru noi. „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4:14-16)
Recunoști că ai nevoie de îndurare? Ai nevoie de ajutor astăzi? Este viaţa ta monotonă? Este învechită, searbădă, păguboasă? Atunci, du-te la Domnul Isus! El este pentru tine Marele tău Preot de sus! Te simţi singur? Mergi la El. Ți-este viața o luptă pierdută? Eşti înfrânt? Mergi la El! Te tot lupți cu ispitele și parcă nu le poți birui? Mergi la El! Pare viaţa ta o greşeală groaznică, şi ai nevoie de înţelepciune în luarea unei decizii? Mergi la El! Este viaţa ta învelită în nenumărate necazuri și eșecuri? Mergi la El! El este Marele nostru Preot prin învierea din morţi. El este viu! El este acolo sus pentru noi astăzi!
Moise a luat dinaintea Domnului toate toiegele şi le-a dus tuturor copiilor lui Israel, ca să le vadă şi să-şi ia fiecare toiagul lui. Domnul a zis lui Moise: „Pune toiagul lui Aaron înapoi înaintea mărturiei şi să fie păstrat ca un semn pentru cei răzvrătiţi, ca să pui astfel capăt înaintea Mea cârtirilor lor şi să nu moară.” Moise a făcut aşa; a făcut întocmai după porunca pe care i-o dăduse Domnul. Copiii lui Israel au zis lui Moise: „Iată că murim, pierim, pierim cu toţii! Oricine se apropie de cortul Domnului moare. Va trebui oare să murim cu toţii?” (Numeri 17:9-13)
Toiagul lui Aaron, care înflorise şi făcuse migdale, trebuia păstrat pentru mărturie şi ca un semn. Așa că a fost unul din cele trei obiecte depozitate în chivotul legământului: „El avea un altar de aur pentru tămâie, şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron care înfrunzise şi tablele legământului.” (Evrei 9:4)
Tablele de piatră, pe care erau scrise cele zece porunci, un vas cu mană şi toiagul care înfrunzise – iată dovezile și mărturiile credincioșiei și autorității lui Iahweh față de Israel, păstrate în chivotul legământului din Cortul întâlnirii. Iar toiagul acela roditor răspunsese definitiv contestărilor legate de preoţia lui Aaron!
Nu vom uita ușor cum a judecat și pedepsit Dumnezeu împotrivirea lui Core şi a celor 250 de fruntaşi ai lui Israel față de autoritatea atribuită lui Moise şi lui Aaron. Răzvrătirea lor fusese de fapt împotriva lui Iahweh! Poporul din tabără cârtise până și față de această judecată divină, acuzându-i pe oamenii lui Dumnezeu de pieirea acelor lideri – o judecată prea dură, credeau ei! Dar Moise era la fel de vinovat de moartea acestora cum era Simon Petru vinovat de moartea cuplului Anania/Safira. Personal, consider că și Moise a fost surprins de ceea ce s-a întâmplat.
Prin urmare, o urgie s-a abătut asupra poporului din pricina cârtirii lor. Aaron a stat între cei vii şi cei morţi şi a devenit de fapt mijlocitorul lor în acea vreme. Apoi Dumnezeu a confirmat preoţia lui Aaron – făcând ca toiagul lui Aaron să înmugurească, să înflorească şi să rodească. Acum Dumnezeu consideră necesar să confirme preoţia și slujirea levitică.
Domnul a zis lui Aaron: „Tu şi fiii tăi, şi casa tatălui tău cu tine, să purtaţi pedeapsa fărădelegilor făcute în Sfântul Locaş; tu şi fiii tăi împreună cu tine să purtaţi pedeapsa fărădelegilor făcute în împlinirea slujbei voastre preoţeşti. (Numeri 18:1)
Dumnezeu le spune leviţilor că ei sunt responsabili de ceea ce se întâmplă anormal în slujba Locașului Sfânt. Să nu uităm că și Core fusese un levit; împotrivirea apăruse în mijlocul seminţiei lui Levi. Era ceva foarte grav. Dumnezeu le atribuie responsabilitatea!
Tu şi cu mine suntem responsabili astăzi de mărturia noastră creştină, de familiile noastre şi de biserica noastră. Multora le place să disimuleze şi să afişeze o atitudine de sfinţenie superioară, dispreţuindu-i pe ceilalţi din biserică. Dar când se manifestă asemenea neorânduieli, Biserica se îndreaptă spre apostazie, iar noi suntem răspunzători pentru păcatele din viaţa noastră, din familiile noastre şi din biserica noastră!
Exact asta îi spune Dumnezeu lui Aaron. Aaron nu putea privi la ceea ce se întâmpla printre leviţi – cu o atitudine de falsă moralitate. Aaron nu se putea înălţa pe el însuşi arătând că el este alesul lui Dumnezeu, cel pe care Dumnezeu l-a ales ca mare preot. Omul lui Dumnezeu trebuie să umble în umilinţă. Omul lui Dumnezeu poartă răspunderea!
Apropie de asemenea de tine, pe fraţii tăi, seminţia lui Levi, seminţia tatălui tău, ca să fie legaţi de tine şi să-ţi slujească, atunci când tu şi fiii tăi împreună cu tine veţi fi înaintea Cortului întâlnirii. Ei să păzească ce le vei porunci tu şi cele privitoare la tot Cortul; dar să nu se apropie nici de uneltele Sfântului Locaş, nici de altar, ca să nu muriţi, şi ei şi voi. Ei să se alipească de tine şi să păzească tot ce priveşte cortul întâlnirii pentru toată slujba cortului. Niciun străin să nu se apropie de voi. Să păziţi cele privitoare la Sfântul Locaş şi altar, ca să nu mai fie mânie împotriva copiilor lui Israel. Iată că am luat pe fraţii voştri leviţii din mijlocul copiilor lui Israel, ca unii care sunt daţi Domnului; ei vă sunt încredinţaţi vouă în dar, ca să facă slujba cortului întâlnirii. Tu şi fiii tăi împreună cu tine să păziţi slujbele preoţiei voastre în tot ce priveşte altarul şi tot ce este dincolo de perdeaua dinăuntru: aceasta este slujba pe care o veţi face. Vă dau în dar slujba preoţiei. Străinul care se va apropia va fi omorât.” (Numeri 18:2-7)
Dumnezeu le subliniază în mod evident faptul că ei, adică Aaron şi fiii lui, sunt responsabili de sfântul locaş, de vasele altarului şi de altar.
Apoi Dumnezeu intră în detalii în ceea ce priveşte partea de jertfe care aparţin preoţimii. Ei trebuiau să fie susţinuţi de partea lor din jertfe şi toate “darurile legănate” erau oferite preoţilor. Darul legănat nu era adus ca o ardere de tot, ci era dat preoţilor.
Domnul a zis lui Aaron: „Iată, din toate lucrurile pe care Mi le închină copiii lui Israel, îţi dau pe cele care Îmi sunt aduse prin ridicare; ţi le dau ţie şi fiilor tăi ca drept al ungerii, printr-o lege veşnică. Iată ce va fi al tău dintre lucrurile preasfinte care nu sunt mistuite de foc: toate darurile din jertfele lor de mâncare, toate jertfele lor de ispăşire şi toate jertfele pentru vină pe care Mi le vor aduce; lucrurile acestea preasfinte să fie ale tale şi ale fiilor tăi. Să le mâncaţi într-un loc preasfânt; orice bărbat să mănânce din ele; să le priviţi ca sfinte. Iată ce va mai fi al tău: toate darurile pe care le vor aduce copiii lui Israel prin ridicare şi legănându-le într-o parte şi în alta ţi le dau ţie, fiilor tăi şi fiicelor tale împreună cu tine, printr-o lege veşnică. Oricine va fi curat în casa ta să mănânce din ele. Îţi dau cele dintâi roade pe care le vor aduce Domnului: tot ce va fi mai bun din untdelemn, tot ce va fi mai bun din must şi grâu. Cele dintâi roade ale pământului lor pe care le vor aduce Domnului să fie ale tale. Oricine va fi curat în casa ta să mănânce din ele. Tot ce va fi închinat Domnului prin făgăduinţă în Israel să fie al tău. Orice întâi născut din orice trup pe care-l vor aduce Domnului, atât din oameni, cât şi din dobitoace, să fie al tău. Numai să laşi să se răscumpere întâiul născut al omului şi să laşi să se răscumpere şi întâiul născut al unui dobitoc necurat. Să laşi să se răscumpere întâii născuţi ai oamenilor de la vârsta de o lună, după preţuirea ta, cu preţul de cinci sicli de argint, după siclul Sfântului Locaş, care este de douăzeci de ghere. Dar să nu laşi să se răscumpere întâiul născut al vacii, nici întâiul născut al oii, nici întâiul născut al caprei; acestea sunt lucruri sfinte. Sângele lor să-l stropeşti pe altar şi să le arzi grăsimea; aceasta va fi o jertfă mistuită de foc de un miros plăcut Domnului. Carnea lor să fie a ta, ca şi pieptul care se leagănă într-o parte şi în alta şi ca şi spata dreaptă. Îţi dau ţie, fiilor tăi şi fiicelor tale împreună cu tine, printr-o lege veşnică, toate darurile sfinte pe care le vor aduce Domnului, copiii lui Israel prin ridicare. Acesta este un legământ de neîncălcat şi pe vecie înaintea Domnului, pentru tine şi pentru sămânţa ta împreună cu tine.” (Numeri 18:8-19)
Acesta este modul în care a fost pecetluit legământul în acea zi. Sarea era privită ca un ingredient pentru mâncarea de fiecare zi şi era folosită în jertfele aduse Domnului. Un legământ al sării înseamnă practic un legământ de necălcat.
Domnul a zis lui Aaron: „Tu să n-ai nicio moştenire în ţara lor şi să n-ai nicio parte de moşie în mijlocul lor. Eu sunt moştenirea şi partea ta de moşie în mijlocul copiilor lui Israel. (Numeri 18:20)
Aaron şi ceata leviţilor nu vor avea parte în ţară. Ei nu urmau să aibă ogoare sau turme de întreținut, sau livezi de cules. Dumnezeu Însuşi era moştenirea lor.
Îmi dați voie să actualizez? Oamenii din biserică trebuie să-şi întrețină slujitorii. Trebuie să te gândești la nevoile de viață ale celui care-ţi aduce hrana sufletească. Cel care îşi petrece timpul făcând aceasta nu poate munci într-o fermă sau pe câmp sau într-un birou. Nu mi se pare normal ca slujitorii lui Dumnezeu, atât aici, cât şi pe câmpurile de misiune, să-şi ia și o slujbă laică ca să se poată întreţine. Lucrarea suferă şi Biserica suferă! Dumnezeu le-a asigurat sprijin leviţilor, şi El cere ca şi biserica să îşi susțină păstorul!
Recunosc că nu e uşor să aştepţi ca Dumnezeu să poarte de grijă, dar este în acelaşi timp minunat. Am fost și eu un asemenea slujitor timp de mulţi-mulţi ani (JVMcGee), şi, deşi am trecut prin perioade care ne-au pus credinţa la test, a fost extraordinar să văd cât de bun este Dumnezeu! Peste măsură de bun, cu un biet lucrător ca mine! La fel spune și David în Psalmul 16:5: „Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu, Tu îmi îndrepţi sorţul meu.” Este extraordinar să-L ai pe Dumnezeu drept moştenire, să știi că El e sprijinul la care apelezi pentru orice nevoie. Este grozav să fii într-o astfel de postură!
Deci Domnul le-a poruncit leviţilor să trăiscă prin credinţă.
Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba Cortului întâlnirii. Copiii lui Israel să nu se mai apropie de Cortul întâlnirii, ca să nu se facă vinovaţi de vreun păcat şi să moară. Ci leviţii să facă slujba Cortului întâlnirii şi să rămână încărcaţi cu fărădelegile lor. Ei să n-aibă nicio moştenire în mijlocul copiilor lui Israel: aceasta să fie o lege veşnică printre urmaşii voştri. Leviţilor le dau de moştenire zeciuielile pe care le vor aduce copiii lui Israel Domnului prin ridicare, de aceea zic cu privire la ei: ‘Să nu aibă nicio moştenire în mijlocul copiilor lui Israel.’” (Numeri 18:21-24)
Ei trebuiau să slujească Domnului și adunării la Cortul întâlnirii, şi urmau să fie susţinuţi prin zeciuiala lui Israel. Aceasta înseamnă că leviţii trebuiau să umble prin credinţă.
Acum, o întrebare care se ridică deseori este dacă și predicatorii, misionarii şi membrii din conducerea bisericii ar trebui să dăruiască la biserică. Descopăr că sunt mulţi care cred că nu ar trebui. Aş vrea să spun o vorbă în legătură cu aceasta. Avem de-a face aici cu legi şi regulamente din Legea mozaică. Cu toate că noi nu trăim sub sistemul mozaic, cred că acesta ne oferă principii importante după care ar trebui să trăim. Ele sunt hărţi pentru noi care ne ajută în aceste domenii discutabile.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Să vorbeşti leviţilor şi să le spui: „Când veţi primi de la copiii lui Israel zeciuiala pe care v-o dau din partea lor, ca moştenire a voastră, să luaţi întâi din ea un dar pentru Domnul, şi anume: a zecea parte din zeciuială, şi darul vostru vi se va socoti ca grâul care se ia întâi din arie şi ca mustul care se ia întâi din teasc. Astfel, să luaţi şi voi întâi un dar pentru Domnul din toate zeciuielile pe care le veţi primi de la copiii lui Israel şi să daţi preotului Aaron darul pe care-l veţi lua întâi din ele pentru Domnul. Din toate darurile care vi se vor da, să luaţi întâi toate darurile pentru Domnul; din tot ce va fi mai bun, să luaţi întâi partea închinată Domnului.’ Să le spui: ‘După ce veţi lua din ele partea cea mai bună, zeciuiala va fi socotită leviţilor ca venitul de la arie şi ca venitul de la teasc. Să-l mâncaţi într-un loc oarecare, voi şi casa voastră, căci aceasta este plata voastră pentru slujba pe care o faceţi în cortul întâlnirii. Nu vă veţi face vinovaţi pentru aceasta de niciun păcat, dacă veţi lua din ele pentru Domnul ce este mai bun, nici nu veţi pângări darurile sfinte ale copiilor lui Israel şi nu veţi muri.’” (Numeri 18:25-32)
Dacă Dumnezeu le-a spus leviţilor că trebuiau să dea a zecea parte din ceea ce primeau, dă-mi voie să-ţi spun ceea ce crede JVMcGee: e normal ca și slujitorul creştin, oricine ar fi el, să dăruiască pentru lucrarea Domnului. Cred că ar trebui să dea bisericii sale, şi prin biserica sa, pentru slujirile Bisericii!
Am dăruit mereu pentru misiuni şi mi-am încurajat mereu oamenii să dea. Coşurile de colectă nu trebuie să ocolească amvonul sau locurile din jurul acestuia, ca să putem fi în toate un exemplu pentru adunare. Și vreau să vă spun că am avut parte de nişte experienţe înduioşătoare. De exemplu, obișnuim să le trimitem cărţi şi casete misionarilor fără să le cerem să plătească pentru ele. Dar ştiţi că jumătate din ei plătesc pentru ele? Am avut recent o experiență cu un misionar întors pentru o vreme acasă. Era descurajat şi simţea că îşi pierde credinţa, dar a început să asculte programul acesta. A devenit apoi fidel ascultător, şi a comandat toate episoadele; i le-am oferit, dar el a insistat să plătească pentru ele. Daţi-mi voie să vă spun: avea un principiu bun... și va fi binecuvântat, și pe pământ și-n ceruri!
Cum am spus, mulţi dintre misionarii noştri nu pot plăti, şi ne bucurăm să le oferim programele noastre şi alte materiale. Am fost afectat profund de sărăcia misionarilor din regiunile pe care le-am vizitat. M-au cărat cu maşini hodorogite, gata să se descompună... De multe ori, rezervorul de benzină era aproape de gol, și-am stat cu inima cât un purece până am ajuns la aeroport. Este ruşinos că oamenii aceștia trăiesc la limita sărăciei, şi că nu le oferim resursele şi uneltele necesare să ducă tot mai departe lucrarea lor!
Și din acest punct de vedere, capitolul optsprezece din cartea Numeri este util și practic, cu mesajul său limpede pentru fiecare dintre noi. Ne oprim acum, dar cred că ne vom reîntâlni data viitoare, când vom intra în a doua jumătate a acestei cărți! Pe curând!

Numeri 19:1-20 | Itinerar Biblic | Episodul 259

Stimați ascultători, trecuți cu bine în a doua jumătate a cărții Numeri, nu uităm că suntem într-o secțiune a sa care scoate în evidență preponderent dezastrul la care conduce neascultarea, cârtirea, necredința, nemulțumirea, nesupunerea – într-un cuvânt: răzvrătirea, și nu față de autorități omenești (deși sunt dramatice și acestea), ci a unui popor (ales! – precum Israel) față de Singurul Dumnezeu adevărat, Iahweh! Vă reamintesc: la Cades, poporul se făcuse vinovat de păcatul cu voia, tradus practic prin nesocotirea jertfei și preoției. Capitolul 15 a reluat această problematică a jertfelor, oferindu-ne în finalul său și două ilustrații, vizând importanța respectării Sabatului (principiul odihnei lui Dumnezeu), și respectiv imperativul supunerii și împlinirii poruncilor Legii lui Dumnezeu dată poporului. Apoi, cap. 16-18 s-au ocupat de restabilirea și reiterarea preoției, și-n special a funcției marelui preot. Data trecută am luat notă de precizările făcute de Dumnezeu lui Aaron privind drepturile, responsabilitățile, funcțiunile și resursele preoților și leviților.
Am ajuns acum la cap. 19 care finalizează prescripțiile ritualistice și punându-ne înainte una din cele mai interesante jertfe și aportul ei purificator special, în ce privește segmentul laic al poporului Israel. Chiar dacă pare că are aspect și adresabilitate preoțească, ținta este mai degrabă – repet – omul de rând. Este unul dintre dintre ritualurile cu cerințele cele mai exigente și neobișnuite, și care poate fi pus alături de alte pasaje care ne pot părea bizare, precum cel din Numeri 5 despre apa de gelozie. Jertfirea vacii roşii (căci despre asta e vorba) reia reflecția pe marginea întrebării esențiale pentru cultura vremii: cum poate fi omul curat înaintea Domnului?!
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Iată ce porunceşte legea pe care a dat-o Domnul zicând: „Vorbeşte copiilor lui Israel să-ţi aducă o vacă roşie, fără pată, fără vreun cusur trupesc, şi care să nu fi fost pusă la jug. (Numeri 19:1-2)
Aceasta era prima dată când trebuia jertfit un animal de gen feminin. Rabinii susțin că vaca trebuia să fie cu desăvârșire roșie (chiar și copitele!) Două fire de păr de altă culoare dacăar fi avut, ar fi fost invalidată ca animal susceptibil să fei jertfit!
S-o daţi preotului Eleazar; el s-o scoată din tabără şi să fie înjunghiată înaintea lui. Preotul Eleazar să ia cu degetul din sângele vacii şi să stropească de şapte ori înaintea Cortului întâlnirii. Vaca să fie arsă sub ochii lui; să-i ardă pielea, carnea şi sângele, împreună cu balega. Preotul să ia lemn de cedru, isop şi cârmâz şi să le arunce în mijlocul flăcărilor care vor mistui vaca. Preotul să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; apoi să intre iarăşi în tabără şi să fie necurat până seara. Cel ce va arde vaca să-şi spele hainele în apă şi să-şi scalde trupul în apă; şi să fie necurat până seara. (Numeri 19:3-8)
Spre deosebire de celelalte jertfe de ispășire din Leviticul, vaca roșie nu era junghiată înaintea Domnului, ci era scoasă afară din tabără, și incinerată acolo unde era înjunghiată. O altă deosebire era că sângele vacii roșii nu era dus în Cort, pentru a se stropi înaintea perdelei dinăuntru, ci era stropit în fața Cortului. Dar cea mai izbitoare diferență este, în cazul vacii roșii, că și sângele era ars odată cu leșul animalului!
Deci, într-un sens e greu de considerat că ar fi vorba de o jertfă în înțelesul clasic al termenului, și totuși textul așa vorbește de ea – ca despre o jertfă de ispășire! Mai departe,
Un om curat să strângă cenuşa vacii şi s-o pună într-un loc curat afară din tabără; s-o păstreze pentru adunarea copiilor lui Israel, ca să facă apa de curăţare. Aceasta este o apă de ispăşire. Cel ce va strânge cenuşa vacii să-şi spele hainele şi să fie necurat până seara. Aceasta să fie o lege veşnică atât pentru copiii lui Israel, cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul lor. (Numeri 19:9-10)
Procesul acesta avea loc în afara locului de campare, ca să nu fie pângărită toată tabăra! Dar în ce cazuri trebuia să se acționeze, cine și cum?
Cine se va atinge de vreun mort, de vreun trup omenesc mort, să fie necurat timp de şapte zile. Să se curăţească cu apa aceasta a treia zi şi a şaptea zi şi va fi curat, dar, dacă nu se curăţeşte a treia zi şi a şaptea zi, nu va fi curat. Cine se va atinge de un mort, de trupul unui om mort, şi nu se va curăţi pângăreşte cortul Domnului; acela să fie nimicit din Israel. Fiindcă nu s-a stropit peste el apa de curăţire, este necurat şi necurăţia lui este încă peste el. Iată legea când va muri un om într-un cort: oricine va intra în cort şi oricine se va afla în cort va fi necurat şapte zile. De asemenea, orice vas descoperit, care nu va avea un capac bine strâns pe el, va fi necurat. Oricine se va atinge pe câmp de un om ucis de sabie sau de un mort sau de oase omeneşti sau de vreun mormânt va fi necurat timp de şapte zile. (Numeri 19:11-16)
Așadar, avem aici instrucțiunile lui Iahweh pentru miile de înmormântări care urmau să se succeadă până când – conform deciziei divine – întreaga generație răzvrătită urma să fie îngropată în pustie! Având în vedere deci perioada de cca 38 de ani de rătăcire ce urma, urmau să aibă o medie de vreo 45 de înmormântări pe zi! Și dacă avem în vedere că era vorba de încă cel puțin doi oameni implicați în curățare – cel ce se atinsese de mort și cel ce făcea curățarea – și că ritualul dura șapte zile, aveau ceva ocupație pentru anii viitori!
Pe de altă parte, înțelegând că atingerea unui mort implica asemenea serioase consecințe, ar trebui să fim cu atât mai apreciativi față de cei și cele care s-au implicat în îngrijirea trupului, și înmormântarea, Învățătorului Isus Hristos... și care aveau în vedere și ungerea Sa, după Sabat și Pesah! Dragostea și jalea lor pentru Domnul i-au făcut să nu ezite, deși se plasau astfel într-o stare de necurăție pentru următoarele 7 zile! Oare noi ce-am risca pentru Domnul nostru viu?!
Citim mai departe cum trebuiau să procedeze:
Pentru cel necurat să se ia cenuşă de la jertfa de ispăşire care a fost arsă şi să toarne peste ea apă de izvor într-un vas. Un om curat să ia isop şi să-l înmoaie în apă; să stropească apoi cu el cortul, toate uneltele, oamenii care sunt acolo, pe cel ce s-a atins de oase omeneşti, sau de vreun om ucis, sau de vreun mort, sau de vreun mormânt. Cel curat să stropească pe cel necurat, a treia zi şi a şaptea zi, şi să-l cureţe în ziua a şaptea. Să-şi spele hainele şi să se scalde în apă; şi seara, va fi curat. (Numeri 19:17-19)
Odată cu verdictul de la Cades, Dumnezeu pusese capăt preoției lui Israel între celelalte popoare. Urmau 38 de ani de rătăcire și peregrinări, departe de Țara care fusese locul intenționat de Dumnezeu ca ei să-și exercite mandatul. În acest capitol, Dumnezeu redefinește mandatul preoției pentru condiția la care-i adusese păcatul cu voia – preoția lor se va limita la simplul ajutor pe care și-l dau unii altora în procesul curățirii!
Un om care va fi necurat şi nu se va curăţi va fi nimicit din mijlocul adunării, căci a spurcat Sfântul Locaş al Domnului; fiindcă n-a fost stropită peste el apa de curăţire, este necurat. Aceasta să fie o lege veşnică pentru ei. Cel ce va stropi pe altul cu apa de curăţire să-şi spele hainele şi cel ce se va atinge de apa de curăţire să fie necurat până seara. Orice lucru de care se va atinge cel necurat va fi necurat şi cine se va atinge de el să fie necurat până seara.’” (Numeri 19:20-22)
Așadar, avem aici de-a face cu un ritual care ni se pare nu doar neobişnuit, ci şi foarte ciudat, dar există un motiv bun pentru el. Când poporul Israel erau în timpul marşului şi un om păcătuia, nu se puteau opri chiar acolo, să aşeze tabernacolul şi să facă ritualul unei jertfe de vină sau unei jertfe pentru ispăşire. Aşa că ce trebuiau să facă atunci când un om păcătuia în timpul călătoriei? Trebuiau să ia cenuşa acestei vaci, să amestece aceasta cenuşă cu apă de izvor, apoi – cu această apă de curăţire – să stropească cu isop persoana care a păcătuit. Sună destul de ciudat, nu? Dar acesta este modul în care Dumnezeu a tratat păcatul pentru acest popor!
Există în prezent o adevărată isterie legată de identificarea vacilor roșii – adevărate rarități astăzi, în condițiile cerute de Domnul la începutul cap. 19 din Numeri – și care ar da semnalul pentru reluarea închinării și curățărilor ritualice în cel de-al treilea Templu ce va fi construit! E bine să avem în evedere și să fim gata pentru aceste evenimente ce se vor petrece, dar să nu ajungem să ne uităm după vaca roșie mai mult decât după Domnul Isus!
Permiteţi-mi să vă spun și altceva. Precum vaca roșie era jertfită în afara taberei, tot asa S-a adus jertfă și Mantuitorul Isus Hristos, răstignit în afara zidurilor Ierusalimului. Precum prin stropirea cu cenușa vacii roșii și cu apă, omul se socotea pe sine curățit de păcate, el putând reintra în comunitate, tot așa, prin ascultare și împărtășire cu Învățătura și poruncile Mantuitorului, omul este curățat de întinările sale și intră în comunitatea mântuiților. Când Domnul Isus a mers în camera de sus cu ucenicii Săi, primul lucru pe care L-a făcut a fost să ia un lighean cu apă şi să le spele picioarele ucenicilor. De ce a făcut acest lucru? El îi spune lui Simon Petru motivul: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” (Ioan 13:8) Dacă  Domnul Isus nu i-ar fi spălat picioarele lui Petru, Petru nu ar fi putut avea părtăşie cu El. El a venit de la Tatăl şi mergea înapoi la Tatăl. „Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el.” (Ioan 13:3-4) 
Isus Hristos S-a întors înapoi la Tatăl acum şi El este încă încins cu ştergarul slujirii. Ligheanul cu apă este Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt este Cel care îl pune în practică, iar isopul vorbeşte despre credinţă.
Pentru că de la Golgota și până azi lumea a tot păcătuit, de la Înviere până-n zilele noastre oamenii (și noi!) păcătuim fără oprire, să nu credeți că Hristos va muri iar şi iar! Ni se spune: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) Această „lumină” este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă umblăm în lumină, ce vom vedea? Că suntem întinați, că suntem pervertiți... şi că avem nevoie de curăţare! Duhul lui Dumnezeu ne convinge. Cuvântul ne spune că sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţă de toate aceste păcate. Dar trebui să solicităm apa Cuvântului şi sângele  lui Isus Hristos care ne spală: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9) El a murit aici jos ca să ne mântuiască. El trăieşte acolo sus ca să nepăstreze mântuiţi. Când Isus a murit pentru păcatele noastre, El nu a murit doar pentru acele păcate de până când ne-am întors la El. El a murit pentru păcatele pe care le-am făcut de când ne-am întors la El la cruce şi până când ne va da o cunună.
Să nu îmi spui că după ce ai fost mântuit nu mai păcătuieşti. Păcatul din vieţile noastre este un lucru pe care mulţi creştini îl neglijează sau îl tratează ușuratic și în pripă... Da, creştinii se curăţesc pentru biserică: îşi fac baia de sâmbătă seara pentru duminică. Adunările de astăzi miros mai bine faţă de cum era înainte, deoarece avem săpunuri, deodorante, parfumuri... dar pentru Dumnezeu ele miros mai rău, deoarece sunt murdare!
Cum vine asta?! Păi să ne gândim: câţi nu s-au uitat la lucruri la care nu trebuiau să se uite? Deci vin cu ochii murdari! Câţi nu bârfit, cârtit, minți în timpul săptămânii? Deci vine cu gura murdară! Câţi n-au auzit sau ascultat lucruri pe care n-ar fi trebuit să le audă? Ei vin cu urechi murdare. Unii au mâinile murdare, deoarece au făcut lucruri pe care n-ar fi trebit să le facă, sau care nu le erau îngăduite. Unii au picioarele murdare, deoarece au mers unde nu trebuiau să meargă... Și toți aceştia cred că venirea la biserică face ca totul să fie în regulă! Ei bine, nu este în regulă. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus a spus: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” (Ioan 13:8) Dacă programul bisericii pare lipsit de viaţă, şi predica plictisitoare, poate este din cauză că ai nevoie de o baie strașnică, de una spirituală: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul.” (1 Ioan 1:6) Nu vrem să minţim, nu? Dacă o facem, trebuie să Îi mărturisim Lui acest lucru! Este important să mergem la El şi să îi spunem Lui toate păcatele noastre. Şi, ai putea oricum să îi spui – pur şi simplu, fiindcă El ştie deja totul despre tine! Dar părtăşia devine mult mai frumoasă și mai reală atunci când ne mărturisim păcatele înaintea Lui, conștient că înaintea Lui nu vii oricum, și că nimeni nu este nevinovat sau neprihănit înaintea ochilor Lui ca para focului!
De ce nu vii deci la El ca să te curăţească? Cineva ar putea întreba cât de des trebuie să facem asta. Ei bine, nu ştiu despre voi, dar eu încerc să fac asemenea „duşuri” în fiecare zi... Şi descopăr că trebuie să vin la El de câteva... de mai multe ori pe zi şi să-I spun că acolo am greşit... că dincolo nu trebuia să privesc sau să ascult cutare lucru... că n-am făcut bine ducându-mă-n cutare loc sau spunând cutare lucru... sau pur și simplu c-am lăsat cutare gând în mintea mea mai mult decât trebuia! Dă-mi voie să-ţi spun – e dreptul și nevoia ta să știi! – că singurul mod în care putem să rămânem plăcuţi înaintea Lui este să ne mărturisim păcatele – și cele de omitere, și cele de comitere... și nu doar cele majore, grosolane, evidente (de fapt, să nu cădem în capcana evaluării sau clasificării de către noi a propriilor abateri!)
Revin la această jertfă a vacii roşii, ca să spun într-un soi de concluzie a cap. 19 că a reprezentat o manieră neobișnuită dar generoasă prin care Dumnezeu i-a păstrat în atenția Sa pe copiii lui Israel în marşul lor prin pustie. Acesta a fost detergentul și deodorantul din timpul rătăcirii de decenii, și-a extincției unei generații, astfel încât cei ce rămân să poată continua să umble în părtăşie cu El, dar să și deprindă imperativul/necesitatea rezolvării la timp și întocmai a problemei păcatului!
Vă reamintesc, parcurgem lectura comentată a Cuvântului lui Dumnezeu, cronologic și alternativ – până acum – într-un ritm suficient de susținut să și reținem lucrurile importante, să ne și asumăm reflecție suplimentară, dar să și înaintăm către capătul călătoriei – precum poporul evreu, care – oricât de lungă și destructivă i-a fost peregrinarea prin pustie – era inevitabil ca la un moment dat să ajungă și la destinația finală!
Capitolul 20 din cartea Numeri în care intrăm spre finalul episodului de astăzi se deschide cu moartea Mariei şi se va încheia cu moartea lui Aaron. Capitolul este încadrat de moarte... dar mai cuprinde de asemenea şi păcatul lui Moise şi păcatul lui Edom. Cu toate că este un pasaj apăsător, descurajant, este un capitol important – în primul rând pentru că marchează sfârşitul pribegiei poporului Israel şi începutul marşului.
Secţiunea cuprinsă între capitolele 14 - 20 este singura parte care vorbeşte despre cei patruzeci de ani de pribegie prin pustie – şi nu ni se spun foarte multe... Și mai exact, între cap. 19 și cap. 20 există o paranteză temporală de vreo 38 de ani – ceea ce ne arată că nici Moise, nici Domnul n-au considerat necesar să înșire evenimentele din perioada istorică respectivă, și că n-au intenționat să facă o cronică detaliată și riguros exactă a acestor aproape 4 decenii de rătăcire prin deșert – nu că nu ar fi fost posibil, dar ce s-a dorit observată și analizată a fost relația lui Iahweh cu Israel. Avem la dispoziție doar câteva întâmplări din pustie din această perioadă în care, Israel ieşind din voia lui Dumnezeu, a fost părăsit și pedepsit de Acesta – aşa că sunt puţine lucruri de spus. Israel este poporul ales al lui Dumnezeu, dar ei au însemnat ceva câtă vreme au fost în voia lui Dumnezeu. Şi asta este valabil şi azi!
Este la fel de adevărat că nici noi nu valorăm nimic când suntem în afara voii lui Dumnezeu, și nici nu putem face mare lucru – și aproape nimic durabil, remarcabil! – câtă vreme lucrăm după planurile noastre și cu resursele noastre... Când nu facem parte (și nu acționăm ca parte) din trupul credincioşilor, punând la lucru darul primit de la Duhul Sfânt, suntem la fel de inutili precum a cincea roată la căruță! De fapt, mai degrabă constituim o piedică!
Pe de altă parte, insuficiența așezămintelor vetero-testamentare în ce privește mântuirea este ilustrată profetic în evenimentele din acest capitol. Aici avem de-a face cum am spus deja cu moartea Mariei; cu păcatul lui Moise; cu moartea lui Aaron. Maria întruchipează oficiul profeției, Aaron reprezintă preoția VT-ară, iar Moise este prin excelență ilustrativ pentru Lege. Niciunul din acești trei frați NU au intrat în Țara Promisă!... De această misiune s-a achitat cu brio Iosua, reprezentantul care amintește și prin nume de Căpetenia mântuirii noastre – Domnul Isus Hristos!
Așadar, începând din cap. 20 naratorul ne întoarce la Cades (localitate menționată și în Numeri 13:26, cu referire nu la pustia Țin, ci la pustia Paran) – este foarte posibil să fie vorba de aceeași localitate, având în vedere că este situată între aceste două zone deșertice. Istoria înregistrată biblic ne readuce tot aici, după 38 de ani de peregrinări – aproape în același punct, ca și cum s-ar dori o simplă reînnodare a firului narațiunii... Lucrurile se vor limpezi ceva mai încolo, când vom afla și de moartea lui Aaron, în luna a cincea a anului al 40-lea după ieșirea copiilor lui Israel din Egipt (Num. 36:38)... precizare care – greu de înțeles de ce! – nu va fi făcută la finalul acestui cap. 20, când ni se va notifica – la fel de lapidar – moartea lui Aaron, marele preot în exercițiu al poporului.  
Toată adunarea copiilor lui Israel a ajuns în pustiul Ţin în luna întâi. Şi poporul s-a oprit la Cades. Acolo a murit şi a fost îngropată Maria. (Numeri 20:1)
Iată-i ajunși din nou la Cades. Mai fuseseră aici, în urmă cu aproape treizeci şi opt de ani... şi acum sunt din nou aici. Treizeci şi opt de ani de pribegie fără să ajungă undeva... fără să progreseze vreun pic – dacă socotim că revin de unde plecaseră! Deşi aceşti ani de pribegie nu au fost ani de mari binecuvântări pentru popor, ei ne oferă lecţii importante care merită a fi învăţate, deoarece mulţi dintre noi astăzi nu înainteză ca peregrini prin această lume; suntem doar pribegi rătăcitori în această lume de jos.
Apoi, despre moartea Mariei ni se vorbeşte în acest singur verset. Nu există mențiuni ale vreunor funeralii ample, nici zile de jale, nici lungi discursuri funerare sau eforturi de elogiere. Maria a murit şi a fost îngropată. Asta e tot!
Nu putem să nu observăm însă că după răzvrătirea Mariei (și-a lui Aaron) împotriva fratelui lor Moise (de fapt, împotriva Domnului!) – din Numeri 12 – următorul lucru care se mai sune despre ea este tocmai această mențiune lapidară despre... moartea ei, inclusă aici parcă mai degrabă din rațiuni de obiectivitate istorică. Se prea poate ca ea să nu-și mai fi recuperat niciodată poziția proeminentă de care se bucurase înainte de răzvrătirea împotriva autorității profetice exclusive a lui Moise. (Atenție, nu vorbim de iertare, ci de arie de influență și lucrare!)
Nu cumva numele Mariei este adus în discuție aici/acum tocmai ca să reconecteze la șirul răzvrătirilor care duseseră la tragedia de la Cades-Barnea, consumată cu 38 de ani în urmă?! Nu doar numele femeii, ci și menționarea locației și-a evenimentului consemnat și-atunci... și, vai! - reeditat după atâta vreme, de o (totuși!) altă generație...
Deși moartea celor doi frați Maria și Aaron – redată în acest capitol 20 vrea să marcheze/sugereze trecerea de la o generație la alta (sfârșitul celor ce ieșiseră din Egipt și ridicarea celor ce vor intra în Canaan), ceea ce vom constata citind mai departe ne va demonstra încă o dată – dacă mai era cazul – că omenirea rămâne dependentă și tributară total și flagrant firii pământești!
Ce binecuvântare însă că peste veacuri, o altă Marie va fi agentul binecuvântării aduse de întruparea Celui Promis – Mesia Isus Hristos! Până data viitoare, vă lăsăm cu bine!

Numeri 20:1-29 | Itinerar Biblic | Episodul 260

Dragi prieteni, suntem recunoscători pentru fiecare întâlnire pe care ne-o permite Creatorul și Tatăl nostru – semn că apreciază și susține dorința și efortul nostru de a-L cunoaște tot mai bine, prin intermediul Cuvântului Său... care dă câte-o pagină cu fiecare ediție a acestui program. Am vrea să nu rămânem doar cu răsfoirea, ci să nu ne lăsăm până nu vom înțelege bine și corect fiecare dintre mesajele esențiale pe care ni le transmite, pentru a ajunge să trăim – și pe pământ, și mai cu seamă în veșnicie! – viața pentru care am fost destinați!
Îmi permit să vă rog să nu uităm niciun moment să fim sincer și continuu recunoscători pentru fiecare binecuvântare din revărsarea de har de care beneficiem, și datorită datorită căreia înaintăm... și asta cu-atât mai mult cu cât suntem într-o secțiune a Scripturii în care constatăm cu tristețe nu doar perseverența în... cârtire a unor privilegiați din urmă cu vreo vreo trei milenii și jumătate, ci și rezultatele dezastruoase ale ingratitudinii, nemulțumirii și necredinței – să învățăm din ele, ca nu cumva să le repetăm experiențele! Mai cu seamă că suntem atenționați (1 Cor. 10:11-12) că „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.”
Vă reamintesc, suntem în cartea Numeri, în cap. 20 – care face un arc peste mai bine de 38 de ani de peregrinări sterile și epuizante prin deșert, și ne apropie de momentul îndelung amânat al intrării lui Israel în Țara promisă... de care însă nu vor beneficia – după cum decretase Iahweh – decât doi din cei peste șase sute de mii de bărbați care ieșiseră din Egipt! Aceste patru decenii avuseseră în vedere doar pieirea masei de cârtitori și înlocuirea lor cu o altă generație, fiii acestora fiind cei ce vor avea privilegiul de a cuceri și locui Canaanul făgăduit! S-a murit vârtos în toți acești ani... și moartea, păcatul și tristețea definesc și acest capitol 20... compus – după cum corect indică și împărțirea din unele din exemplarele Bibliilor noastre – din trei pasaje: primele 13 versete redau o nouă răzvrătire a poporului (neobosit în așa ceva!), care a cauzat și o greșeală capitală pentru care nici Moise nu va intra în Canaan! Apoi (vv. 14-21) ne arată aroganța și ostilitatea edomiților în raport cu Israel; iar ultima parte (vv. 22-29) descrie împrejurările morții lui Aaron, căpetenia preoților Domnului la acel moment. Între toate acestea, aproape nebăgată în seamă printre atâtea evenimente amare, este menționată și moartea Mariei, care deschide de altfel acest capitol... care într-un fel, pare menit să fixeze destinul celor trei frați lideri ai poporului: Maria, Aaron (ale căror morți deschid și respectiv închid capitolul) și Moise – care se va molipsi și el pentru câteva momente de rebeliunea poporului, de-ajuns cât să-și decidă soarta!   
Repet: moartea și îngroparea Mariei, sora mai mare a lui Aaron și Moise, sunt amintit doar în treacăt, în primul verset, și par menite mai degrabă să creeze un cadru pentru ceea ce urmează: „Toată adunarea copiilor lui Israel a ajuns în pustia Ţin în luna întâi. Şi poporul s-a oprit la Cades. Acolo a murit şi a fost îngropată Maria.” (Numeri 20:1)
Ne aflăm deci tot la Cades, și ceea ce urmează aduce aminte până și prin formulare de reflexul și semințele rebeliunii... preluate, iată, și de noua generație; atenție, urmează un nou episod din serialul „Cârtirea”:
Adunarea n-avea apă. Şi s-au răsculat împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron. Poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: „Ce bine ar fi fost să fi murit noi, când au murit fraţii noştri înaintea Domnului! (Numeri 20:2-3)
Bineînţeles că ei nu-și dau seama ce spun! Sigur că nimeni nu voia să moară. În mod normal, moartea nu este iubită sau dorită de oameni. Dar ei – la cea mai mică lipsă – iată că se plâng, se vaită iar, şi cârtesc... Este (dacă eu am numărat bine) cea de-a şaptea cârtire, şi este cauzată (din nou) de lipsa apei.
Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustiul acesta, ca să murim în el noi şi vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt şi ne-aţi adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, nici smochin, nici viţă, nici rodiu, nici apă de băut?” (Numeri 20:4-5)
Erau deci din nou la Cades, unde eşuaseră și altădată, şi pare că locul îi predispune la plângere și disperare, la neîncredere și nemulțumire, la răzvrătire și tulburare... se plâng în loc să se încreadă. Deși „ţara în care curge lapte şi miere” era în faţa lor, era ca și cum n-ar fi fost! Ochii lor erau împiedicați să vadă, pentru că necredința și nemulțumirea le umpleau inima și la afectau privirile, precum înaintașilor lor! Buruiana răzvrătirii creștea iar!
Important este nu cine ești, ce ești sau unde te afli în aceste momente – dacă ești copilul lui Dumnezeu, ai nevoie să înţelegi că nu eşti aici pentru totdeauna... nu aparținem de lumea aceasta... „nu suntem aici statornici” (e un vers dintr-o melodie creștină) Noi  suntem doar pelerini, în trecere prin „valea umbrei morții”; nu vom petrece prea mult timp pe-aici... Aşa că n-ar trebui nici să ne plângem atât, mai cu seama dacă știm unde mergem, și credem asta!
Moise şi Aaron au plecat de la adunare şi s-au dus la uşa Cortului întâlnirii. Au căzut cu faţa la pământ şi li s-a arătat slava Domnului. (Numeri 20:6)
Vă atrag din nou atenţia asupra faptului că de fiecare dată când poporul cârtea şi se plângea, slava lui Dumnezeu se arăta. Sigur că Dumnezeu era nemulţumit de plângerile lor! O, de ne-am da și noi seama de asta, și dacă ne-am aduce aminte că „sfinţii” care se vaită şi se plâng nu sunt pe placul Domnului! Aceasta este adevărat indiferent de cine suntem, unde suntem, sau ce facem!
Ceea ce urmează ne ajută să înțelegem că testul care urma viza nu poporul, ci pe cei doi conducători în exercițiu - (Numeri 20:7-8)
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stâncă şi să adăpi adunarea şi vitele lor.”
Toiagul indicat de Iahweh este vestitul său toiag implicat în minunile care precedaseră și urmaseră ieșirii din Egipt! Deci un instrument verificat, care văzuse și prin care se făcuseră multe! Dar de ce oare avea nevoie de toiag, dacă urma doar să vorbească stâncii din fața lor, de data aceasta? (Da, ne amintim: cu mulţi ani înainte de asta (cf. Exodul 17) stânca Horebului trebuise să fie lovită pentru a țâşni apă din ea!) Cred că tulburarea lui Moise, confruntat cu o nouă cârtire, l-a făcut să nu fie atent la cuvintele Domnului – aproape că-mi vine să zic că-n timp ce Domnul îi vorbea, Moise își pregătea discursul dinaintea poporului nemulțumit!                                                                                          (Numeri 20:9-10)
Moise a luat toiagul dinaintea Domnului, cum îi poruncise Domnul. Moise şi Aaron au chemat adunarea înaintea stâncii. Şi Moise le-a zis: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”
Nu doar poporul Israel se plânge, dar şi Moise se tânguie acum, nu credeţi? Am o mare compasiune faţă de el. El le fusese alături în fiecare zi din ultimii 40 de ani, ajunsese să-i cunoască atât de bine... şi cred că se cam săturase de felul lor de-a fi! Deși cei de față erau urmașii celor ieșiți din Egipt!... dar, ce se naște din pisică...
Și deși Însuși Dumnezeu pare că tratează norodul cu răbdare, și le dă șanse, Moise îşi pierde cumpătul aici în versetul 10 când spune aproape disperat: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” Păi sigur că Moise nu va putea vreodată să le scoată apă din stâncă! Niciun om și niciun toiag n-ar putea asta! Dumnezeu este Cel care le-a dat și le va da apa!
Era nevoie ca ei toți să înveţe o lecţie importantă aici, şi anume că stânca reprezintă un model al lui Hristos. Dar pentru că Moise era mânios, a făcut ceva ce nu ar fi trebuit să facă... și și-a compromis astfel șansele de a intra în Țara făgăduită!
Apoi Moise a ridicat mâna şi a lovit stânca de două ori cu toiagul. Şi a ieşit apă din belşug, aşa încât a băut şi adunarea, şi au băut şi vitele. (Numeri 20:11)
Deși Moise nu s-a încrezut în Dumnezeu în acea împrejurare, și nu L-a sfințit înaintea poporului, apa a tâşnit din abundenţă. Greşeala lui Moise nu a oprit apa din a tâşni. Cât de îndurător este Dumnezeu!
Semnificaţia acestui act al neascultării a fost acela că stânca îl ilustrează pe Hristos. „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.” (1 Cor. 10:1-4)
Unii spun că greşeala lui a fost că a lovit stânca de două ori! Dragi ascultători, dac-ar fi fost atent la ce i-a spus Domnul, Moise n-ar fi trebuit deloc s-o lovească... ci să-i vorbească! Fusese deja lovită. Stânca este un prototip al lui Hristos (1 Cor. 10:4). Hristos a pătimit o dată pentru păcate, niciodată a doua oară! El a murit o singură dată! Dumnezeu îi învăţa acest lucru printr-un prototip, şi Moise ar fi trebuit să protejeze şi să prețuiască acel prototip, ascultând de Iahweh. Să vorbească stâncii – asta era tot ce-ar fi trebuit să facă. Dar Moise a eşuat în a-L asculta pe Dumnezeu!
Oricât am vrea să-l scuzăm și să-l înțelegem pe Moise, n-avem cum să nu ținem seama de cuvintele lui Iahweh! N-a fost neatenție, neglijență sau tulburare... a fost necredință! Iar Iahweh a fost totuși sfințit înaintea poporului – atât prin belșugul de apă ieșită miraculos din stânca (nepotrivit abordată), cât și prin pedepsirea lui Moise și Aaron!
Atunci Domnul a zis lui Moise: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau.” (Numeri 20:12)
Așadar, din păcate, Moise și Aaron au picat testul! Dumnezeu îi informează că necredința, neascultarea și nerăbdarea lor n-au trecut neobservate! Pentru că Moise şi Aaron nu au crezut în El, nici nu l-au sfinţit în ochii poporului Israel (adică inclusiv pentru că şi-au asumat meritul pentru minune) – nu vor intra în fruntea poporului în Canaan!
(Doar în paranteză îngăduiți-mi o observație: Noul Testament ne prilejuiește constatarea că într-un fel Moise a ajuns totuși în ţara promisă într-un final: el a apărut alături de Hristos dincolo de Iordan – pe muntele schimbării la faţă... Tabor, se pare).
Canaanul întruchipează de fapt maniera în care ar trebui să trăim noi prin credinţă. Nu este o imagine a cerului. Noi suntem în lumea aceasta care este o pustie, dar noi ar trebui să ne bucurăm de binecuvântările Canaanului. Acestea vin, aşa cum vom vedea în cartea Iosua, prin moartea şi învierea lui Hristos.Trebuie să ne bizuim pe aceasta, crezându-L pe Dumnezeu şi predându-ne Lui în această privinţă. Acesta este ceea ce Moise şi Aaron au eşuat să împlinească la acel moment dat.
Acestea sunt apele Meriba, unde s-au certat copiii lui Israel cu Domnul care a fost sfinţit între ei. (Numeri 20:13)
Încă o dată, un nume greu, negativ este dat unui loc din itinerarul lui Israel – tot Meriba (ceartă) (alături de Masa - testare) îl numiseră și în Exodul 17, cu aproape 4 decenii în urmă! O repetare menită să fixeze adevărul că cearta pe fond de necredinţă (mai cu seamă cârtirea împotriva Domnului, dar și unii față de alții) este un mare păcat şi astăzi. Ce dramă, că nu ne gândim deloc cum rezonează în inima lui Dumnezeu, și cum Îl reprezentăm noi pe Dumnezeu – atunci când nu ascultăm Cuvântul Lui şi nu Îl credem!
În același timp însă, Meriba este nu doar o reamintire a rebeliunii, ci și o celebrare a harului – apa din belșug care încă ne satură, deși nu merităm!
Încercările continuă... Moise dă greș în testul credinței... dar și-n negocierea prin care încercase să obțină acordul edomiților pentru o traversare mai ușoară și rapidă a lui Israel spre țară: (Numeri 20:14-17)
De la Cades, Moise a trimis nişte soli la împăratul Edomului, ca să-i spună: „Aşa vorbeşte fratele tău, Israel: Tu ştii toate suferinţele prin care am trecut. Părinţii noştri s-au coborât în Egipt şi am locuit acolo multă vreme. Dar egiptenii ne-au chinuit, pe noi şi pe părinţii noştri. Am strigat către Domnul, şi El ne-a auzit glasul. A trimis un Înger şi ne-a scos din Egipt. Şi iată că suntem la Cades, cetate care se află la marginea ţinutului tău. Lasă-ne să trecem prin ţara ta; nu vom trece nici prin ogoare, nici prin vii şi nici nu vom bea apă din fântâni; vom merge pe drumul împărătesc, fără să ne abatem la dreapta sau la stânga, până vom trece de ţinutul tău.”
Deși sigur afectat de cele întâmplate, Moise rămâne implicat și responsabil în călăuzirea/conducerea poporului, pentru care vrea până-n ultima clipă și-n orice aspect să obțină condiții dintre cele mai favorabile. De aceea, cu tact și diplomație, solicită urmașilor lui Esau – stabiliți la sud de Marea Moartă – să le permită să traverseze teritoriul lor, să scurteze drumul... Moise le oferă a mică istorie a poporului lor, iar apoi le cere într-un mod foarte umil și avantajos permisiunea de a trece prin ţara lor. Israel și Edom fuseseră frați, deci și urmașii lor trebuiau să se trateze ca atare – şi Moise le reaminteşte acest lucru... Dar reacția edomiților este inexplicabil și neașteptat de ostilă!
Edom i-a răspuns: „Să nu cumva să treci pe la mine, căci altfel îţi voi ieşi înainte cu sabia.” Copiii lui Israel i-au zis: „Vom merge pe drumul cel mare şi, dacă vom bea din apa ta eu şi turmele mele, îţi voi plăti preţul; nu-ţi cer altceva decât să trec cu picioarele!” (Numeri 20:18-19)
Copiii lui Israel i-au spus din nou lui Edom că aveau vitele şi copiii şi vroiau să treacă. Din nou i-au asigurat că nu vor lua nimic şi că vor avea grijă să nu producă stricăciuni... dar edomiții sunt inflexibili... Mai mult, fac o demonstrație de forță militară... astfel încât, confruntați cu acest refuz puternic și amenințați/nepregătiți militar, Israel se vede nevoit să ia drumul înapoi! Iar istoria va demonstra că Edom a greșit grav că nu i-a lăsat să treacă!
El a răspuns: „Să nu cumva să treci!” Şi Edom i-a ieşit înainte cu multă gloată şi cu mână tare. Astfel Edom n-a vrut să lase pe Israel să treacă prin ţinutul lui. Şi Israel s-a abătut de la el. Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat de la Cades şi a ajuns la muntele Hor. (Numeri 20:20-22)
Acum evreii trebuie să urmeze o rută ocolitoare care nu ar fi fost necesară dacă li s-ar fi permis să trecă prin Edom. Personal, cred că și aici Moise a făcut o greşeală: el trebuia să urmeze norul... nu era nevoie să se îngrijoreze! Iahweh îi adusese până aici, și nu avea cum să-i părăsească acum! Trebuia să aibă încredere! Nici n-ar fi trebuit să ceară permisiunea lui Edom să treacă, ci pur şi simplu – să urmeze norul! Cred că stâlpul de nor l-ar fi condus în aşa fel încât nu ar mai fi fost nevoie să se lupte cu Edom.
Și cred că aşa se întâmplă oricui și ori de câte ori o luăm înaintea Domnului. Din păcate, adesea mulţi dintre noi facem asta!
Apropiindu-ne de finalul capitolului 20, ajungem acum la episodul morții lui Aaron – care va încheia funest un capitol trist. Dar sper să ne rămână, și din pasajul final, și din întregul capitol, destule învățături și lecţii preţioase – pentru fiecare dintre noi...
Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron, lângă muntele Hor, la hotarele ţării lui Edom: „Aaron are să fie adăugat la poporul lui; căci nu va intra în ţara pe care o dau copiilor lui Israel, pentru că v-aţi împotrivit poruncii Mele, la apele Meriba. (Numeri 20:23-24)
Ştiţi, există mulţi oameni astăzi care sunt mântuiţi, dar chiar în viaţa aceasta ei nu se bucură niciodată de roadele mântuirii, şi nu au pacea lui Dumnezeu, nici roada Duhului în vieţile lor. Ei nu cunosc ce înseamnă să umbli în părtăşie cu Domnul Isus. Şi totuşi niciodată, nici măcar pentru o clipă, nu aş pune la îndoială mântuirea lor. Aaron este reprezentativ pentru acel mod de viaţă. El a cunoscut patruzeci de ani de trăire aspră în pustie, dar niciodată nu a cunoscut ce înseamnă să te aşezi şi să te bucuri de roadele ţării promise. El nu a ştiut ce înseamnă să bei laptele şi să mănânci mierea din ţara unde curge lapte şi miere. La fel, mulţi dintre noi ne lipsim singuri de binecuvântări, datorită necredinţei!
Domnul continuă să-i dea indicații lui Moise:
Ia pe Aaron şi pe fiul său Eleazar şi suie-i pe muntele Hor. Dezbracă pe Aaron de veşmintele lui şi îmbracă pe fiul său Eleazar cu ele. Acolo va fi adăugat Aaron la poporul lui şi va muri.” Moise a făcut ce-i poruncise Domnul. S-au suit pe muntele Hor, în faţa întregii adunări. Moise a dezbrăcat pe Aaron de veşmintele lui şi a îmbrăcat cu ele pe fiul său Eleazar. Aaron a murit acolo, pe vârful muntelui. Moise şi Eleazar s-au coborât de pe munte. Toată adunarea a văzut că Aaron murise, şi toată casa lui Israel a plâns pe Aaron treizeci de zile. (Numeri 20:25-29)
Aceasta este o lecţie importantă pentru noi. Aceasta a fost o întâmplare tristă pentru Israel, dar conţine în ea ceva care ar trebui să ne determine să îi mulţumim lui Dumnezeu.
Copiii lui Israel au jelit timp de treizeci de zile. Cred că erau mulţi în acea comunitate care fuseseră cu Aaron, marele preot. Ei îl cunoscuseră bine pe Aaron, şi Aaron îi cunoştea bine pe cei mai mulți dintre ei. Ei aduceau jertfele și-l întrebau pe Aaron: „Crezi că mă va ierta Dumnezeu?” Şi cred că Aaron îi mângâia şi le spunea că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu îndurător şi milos. Apoi el aducea jertfa pentru ei. Și iată că deodată îl văd pe Eleazar pogorându-se, îmbrăcat în veştmintele lui Aaron. Aaron... murise, discret... şi cred că a lăsat regrete în urmă! Probabil că mulți își vor fi spus: „Hm... Nu-l cunosc prea bine pe Eleazar... şi nici el nu mă cunoaşte! Avem un preot nou acum!”
Ce ironic: apreciem oamenii abia post-mortem! E valabil oriunde și oricând!
Dar dacă asta e valabil și-n ce-L privește pe Domnul Isus, e foarte bine! El a fost Fiul lui Dumnezeu care a murit ca să biruiască o dată pentru totdeauna pe Diavolul, moartea și păcatul! Daţi-mi voie să vă amintesc și că în El avem un Mare Preot care trăieşte veşnic ca să mijlocească pentru noi! Domnul nostru este Mare preot nu după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melhisedec... Acela n-a fost nicăieri înregistrat ca având început sau sfârşit al vieţii; La fel, Domnul Isus rămâne Preot mereu! Marele nostru Preot este viu în vecii vecilor, și nu va mai muri vreodată! El a murit o dată pentru noi aici jos; El trăieşte pentru totdeauna pentru noi acolo sus. El va fi mereu acolo pentru noi. Noi putem să ne bizuim pe El întotdeauna! El ne cunoaşte pe fiecare în parte, iar noi Îl putem cunoaşte!
Ori, să-L cunoşti pe El înseamnă viaţa veşnică. Cunoașterea și recunoașterea Lui ne conferă viață veșnică, așa cum toată eternitatea vom fi preocupaţi să-L cunoaştem pe El... şi asta nu se va schimba niciodată. Este binecuvântarea supremă, de care putem și trebuie să fim permanent mulţumitori!
Israel îşi sfârşea așadar pribegia prin pustie, și începuse să se pregătească să intre în Țara promisă... Vom continua data viitoare să urmărim pas cu pas aventurile luării în stăpânire a domeniului atribuit de lor de Iahweh! Până atunci, să nu uităm că Dumnezeu are o altă „ţară promisă” – nepământeană, și veșnică! – în care vrea să ne conducă... Pentru a locui pentru totdeauna acolo, privește-L și primește-L chiar acum pe Hristos ca Mântuitor personal! El este singura Cale într-acolo, și pentru că a plătit cu sângele și viața Lui accesul tău în cer – doar El poate să ne ducă sigur acolo! Lasă-l s-o facă, fă-ți această favoare!