Itinerar Biblic

Numeri Introducere | Itinerar Biblic | Episodul 241

Dragi prieteni, continuăm călătoria pe meridianele și paralelele Bibliei, pe care vrem s-o parcurgem în lung și-n lat – ca pe manualul de căpătâi ce este pentru orice moment și aspect de viață, și ca pe mesajul care ne detaliază planul și voia Creatorului pentru fiecare!
Suntem încă fideli principiului alternanței – adică după o carte din VT urmează una din NT, și-apoi din nou din VT și tot așa... desigur că va trebui la un moment dat să facem abstracție de această abordare, pentru că VT are 39 de secțiuni, iar NT doar 27... În orice caz, este cert că ordinea de abordare va fi ordinea inserării lor în canonul biblic (atât în VT cât și în NT).
Dac-aș face un concurs fulger acum cu întrebări ultra-simplisime, gen: Câte cărți am parcurs? Ce carte urmează? – credeți că ați avea șanse să câștigați? Sigur, câștigul adevărat este să știți în orice moment unde sunteți dvs. cu studiul Scripturii, și să nu vă bazați doar pe ce facem sub acest generic – unde nu putem decât să vă stimulăm apetitul, să încurajăm aprofundarea, spre mai mult și mai bine în ce privește citirea și înțelegerea Bibliei.
Deci, a câta secțiune biblică urmează să inaugurăm azi? Desigur, doar cei ce sunt cu noi de la început pot răspunde corect, dar și ceilalți, dacă au fost atenți la ce am spus mai devreme, și dacă au urmărit episodul trecut – puteau deduce relativ ușor că ne întoarcem în VT, și urmează (după a treia Evanghelie, finalizată data trecută) a patra carte a Pentateuhului mozaic. Numărătoarea simplă ne spune că este a 7-a dintre cărțile Bibliei care ne trece pe sub ochi!
Unii poate știți deja că cifra 7 este un simbol al desăvârșirii – având în vedere de exemplu că în ziua a 7-a a Creației Dumnezeu – după ce a constatat că făcuse totul foarte bine – S-a odihnit... nu pentru că obosise, ci pentru a trasa un principiu de căpetenie al lumii create: odihna, repausul care împlinește și savurează efortul creator. Apoi (fiind sumă de 3 - persoane ale dumnezeirii și 4 – puncte cardinale), 7 poate reprezenta ubicuitatea/omniprezența concomitentă a Dumnezeirii.
În Vechiul Testament, cifra șapte apare în destule împrejurări și-n câteva momente-cheie, ceea ce-i poate demonstra caracterul de cifră perfectă: am pomenit deja – odihna divină din ziua a șaptea; apoi lui Cain i se promite protectiv că ar urma să fie răzbunat de șapte ori dacă ar fi ucis; 777 ani a trăit Lameh; șapte perechi de animale și păsări curate a poruncit Dumnezeu lui Noe să ia în corabie înainte de a începe potopul (Gen. 7:2-3... și alte destule detalii legate de cifra 7 în același context al potopului); Avraam a dat lui Abimelec șapte mielușele, ca mărturie între ei amândoi (Gen. 21:28-30). Iacov patriarhul s-a închinat de șapte ori cu fața la pământ în fața fratelui său Esau (Gen:33, 1-3). Faraon a visat șapte vaci grase și șapte slabe, șapte spice pline și șapte seci (Gen. 41). Lui Moise i s-a spus ca între alte lucruri pentru Sfântul Locaș să facă și un sfeșnic de aur curat cu șapte brațe și deasupra lui să pună șapte candele ca să lumineze (Exod 25:31-37). În șapte zile s-a făcut sfințirea lui Aaron și a fiilor săi de către Dumnezeu, prin Moise (Lev. 8:33-35). Șapte zile durau sărbătoarea azimilor și sărbătoarea corturilor. Șapte zile era numărul de zile de probă/cercetare înainte de a se pronunța diagnosticul de lepră (Leviticul 13-14). Lui Moise i-a poruncit Dumnezeu să spună israeliților să numere șapte săptămâni de zile (Lev. 23:15), iar a cincizecea zi (prima după de 7 ori 7) să fie sărbătoare sfântă; pe lângă alte daruri, în acea zi trebuiau să aducă șapte miei (Lev. 23:15-18). Apoi, să numere șapte săptămâni de ani, iar al cincizecilea să fie an de slobozire (Lev. 25:8-10); cel puțin șapte zile trebia să stea mielul/iedul cu mama lui, înainte de a fi adus jertfă (Exodul 22:30). Pe Miriam, sora lui Moise, fiindcă a cârtit, Dumnezeu a lovit-o cu lepră pentru șapte zile (Num. 12). Şapte popoare trebuiau izgonite pentru a face loc poporului în Canaan. Lui Iosua i-a poruncit Dumnezeu să pună șapte preoți cu șapte trâmbițe să înconjoare Ierihonul de șapte ori, iar a șaptea oară să sune din trâmbițe de șapte ori și vor cădea zidurile Ierihonului (Iosua 6). Șapte funii, ca pe o ață putredă, a rupt Samson, cel ce avea șapte șuvițe de păr care-i dădeau putere (Jud. 13-16). De șapte ori s-a scăldat generalul sirian Naaman în Iordan ca să fie curățat de lepra lui (2 Regi 5:14). Șapte zile și șapte nopți l-au asistat în tăcere prietenii pe Iov. De șapte ori pe zi, David proorocul lăuda pe Dumnezeu (Ps. 119:164). Șapte sunt stâlpii peste care înțelepciunea lui Hristos a zidit casa Sa (Biserica) (Pilde 9:1). Șapte sunt darurile Duhului Sfânt (Isaia 11:2-3): 1. Frica; 2. Buna credință; 3. Înțelepciunea; 4. Tăria; 5. Sfătuirea; 6. Priceperea; 7. Cunoștința. Ieremia a proorocit că evreii vor fi robi șaptezeci de ani în Babilon (Ier. 25:11-12; 29:10). Șapte candele cu șapte brațe a văzut proorocul Zaharia (Zah. 4:1-2).
În Noul Testament, cifra șapte și multiplul ei au fost folosite de Însuși Mântuitorul Isus Hristos: Din cele 7 pâini din care s-a hrănit mulțimea s-au strâns șapte coșnițe cu firimituri; 7 draci a scos din Maria Magdalena; El ne poruncește să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte (Luca 17:3-4; Matei 18:22); Mântuitorul rostește șapte expresii pe Cruce. Șapte au fost primii diaconi, și 7 au fost fiii lui Sceva care pretindeau că pot exorciza și ei. Apostolul Pavel a scris 14 epistole (2x7); rânduiala Bisericii lui Hristos tot pe numărul șapte este întemeiată: 1. apostolii; 2. proorocii; 3. învățătorii; 4. făcătorii de minuni; 5. cei ce au darul tămăduirilor; 6. cei ce au darul vorbirii in limbi; 7. cei ce au darul de a tălmăci sau a explica Sfintele Scripturi norodului (1 Cor. 12:28-30). Șapte sunt duhurile care stau înaintea lui Dumnezeu și a scaunului Său de domnie (Apoc. 1, 4). Șapte sunt sfeșnicele de aur dinaintea Mântuitorului și stelele din dreapta Sa (Apoc. 2, 1). Șapte sunt Bisericile cărora le-a scris Ioan Evanghelistul (Apoc. 1:11). Șapte sunt urgiile apocaliptice (Apoc. 15:6-8; 16). Șapte peceți avea cartea pe care a văzut-o Ioan în mâna lui Dumnezeu (Apoc. 5:1-4). Șapte sunt duhurile lui Dumnezeu pe care le trimite pe tot pământul (Apoc. 5:6), în Biserici (Apoc. 1:4). Șapte sunt cele de care e vrednic Hristos: 1. puterea; 2. bogăția; 3. înțelepciunea; 4. tăria; 5. cinstea; 6. slava; 7. binecuvântarea (Apoc. 5:12).
Dragi ascultători, nu facem numerologie aici, așa cum oricum nu putem reda decât câteva dintre numeroasele mențiuni biblice, precum și din cele ce atestă prevalența numărului 7 în rânduiala lumii: 7 zile ale săptămânii, 7 virtuți cardinale și 7 păcate capitale (1. mândria; 2. avariția; 3. desfrânarea; 4. pizma sau invidia; 5. lăcomia; 6. mânia; 7. lenea), 7 note muzicale, 7 culori ale curcubeului, cele 7 arte sau cele 7 minuni ale lumii antice, câte 7 stele compun atât Carul mare și Carul mic (Ursa mare/major și Ursa mică/minor), cât și Pleiadele (Cloșca cu pui) etc.
Ca să nu mai spunem că experiențele făcute cu privire la comportamentele individuale au stabilit că – precum culoarea albastră – 7 este o cifră preferată de mulți, ea fiind simbolul plenitudinii și al universalității.
 Am spus toate acestea – care poate vor fi fost măcar pentru câțiva și instructive! – și pentru că intrăm de azi într-o carte care are de-a face cu numerele și chiar se numește în consecință: cartea Numeri, numită în evreiește Be-midbar - „În pustie” (după cuvintele cu care începe în original), iar în Septuaginta (care apropo: îşi trage numele de la cei 70 de învățați care au tradus Biblia din ebraică în grecește, la Alexandria) se numește Aritmoi (care înseamnă numere, numărători – după recensămintele din capitolele 1 şi 26).
Primele cinci cărţi ale Bibliei, numite Pentateuhul (pentateuh înseamnă „cinci cărţi”), au fost scrise de Moise. Ele sunt cunoscute în Scriptură drept Legea. Deşi scrierea mozaică a fost contestată, ea este susţinută de cărturarii conservatori şi confirmată de arheologie. Credincioşii biblici acceptă în mod unanim că Moise este autorul acestei Scripturi inspirate de Duhul lui Dumnezeu.
Dacă este să ne concentrăm asupra poporului Israel, cartea Numeri (cea de-a patra carte a Pentateuhului) preia povestea de acolo de unde a lăsat-o Exodul (a doua carte VT). Vă veţi aminti că în Geneza este relatată creaţia, căderea omului şi multe începuturi. Avem începutul Israelului – nu încă popor, ci o familie în creştere care emigrează în Egipt pentru a nu muri de foame.
În Exod descoperim că această familie devine o naţiune în Egipt. Îi vedem robi lângă cuptoarele de cărămizi din Egipt; apoi îl vedem pe Dumnezeu eliberându-i prin mâna lui Moise şi aducându-i prin pustie până la muntele Sinai.
Leviticul este cea de-a treia carte a VT și a Pentateuhului mozaic, în care copiii lui Israel – staționând în aşteptare la poalele muntelui Sinai – primesc de la Dumnezeu (prin Moise) Legea şi planurile Cortului întâlnirii. Dumnezeu îi cheamă la El şi le spune cum trebuie să vină ca să fie primiți: „voi să fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!”.
În cartea Numeri vom vedea cum poporul Israel pleacă de la muntele Sinai şi înaintează spre Cades-Barnea. După eşecul de la Cades-Barnea, aceştia au pribegit până când generaţia aceea a murit în pustie. Anii de pribegie au fost o veritabilă epopee de suferinţă, o călătorie dramatică şi o poveste a rătăcirii.
Iar cartea Deuteronomul se va adresa/va avea în vedere (prim-plan) generația care a ajuns la câmpia Moabului la 40 de ani de la eliberarea din robie, și care tocmai se pregătea să traverseze Iordanul ca să intre în Canaan
Nu știu dacă vă este familiară expresia „Călătoria pelerinului” – este una din traducerile titlului cărții lui John Bunyan, socotită între cele mai răspândite și inspirate lucrări creștine, după Biblie... Ei bine, „Călătoria pelerinului” consider că poate fi un potrivit titlu generic și pentru această carte... pentru că găsim în ea umblarea, pribegirea, lucrarea, lupta, mărturisirea şi închinarea pelerinilor lui Dumnezeu. Este un ghid pentru călătorii din lumea aceasta. Cum se exprima un autor de imnuri: „Harta şi busola vin de la Tine.” Această carte ca parte a Bibliei, dar mai cu seamă Sfânta Scriptură, Cuvântul insuflat de Dumnezeu și rămas scris, poate fi socotită o hartă a drumurilor pentru pustia acestei lumi.
Și cartea Numeri ne poate fi de folos astăzi și nouă. Să nu credem că avem de-a face doar cu istorie de-a evreilor, pentru evrei... Lecţiile pe care copiii lui Israel au trebuit să le înveţe sunt lecţiile pe care tu şi eu le vom avea de învăţat; trebuie să învățăm din greșelile lor ca să nu le repetăm, dar și din biruințele lor – ca să știm cum să ni le apropriem... motiv pentru care Dumnezeu a înregistrat istorisirile din ea pentru mine şi pentru tine.
„Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” (Rom. 15:4)
„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” (1 Cor. 10:11)
„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.” (Evrei 11:13)
„Preaiubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul.” (1 Petru 2:11)
„Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.” (Ioan 17:14-15)
Spuneam că în Numeri este interesant de observat că distanţa de la muntele Sinai la Cades-Barnea era cuprinsă între 250-350 km – o călătorie de 11 zile în vremea aceea (Deut. 1:2). Israeliţii au stat 30 de zile la Chibrot... dar dramatic este că au irosit apoi 40 de ani într-o călătorie care trebuia să dureze... 40 de zile, deoarece umblarea lor s-a transformat în rătăcire. Întrucât – ajunși în pragul Canaanului – au refuzat să intre în ţară, ei nu au mai avansat nici un centimetru după Cades-Barnea. Ironic este că la sfârşitul peregrinărilor ei s-au întors exact în locul de unde au plecat: la Cades-Barnea. Care a fost motivul? Necredinţa.
Între recensământul din primul capitol şi cel din capitolul douăzeci şi şase, găsim o cronică divină despre pelerinajul israeliţilor în pustie timp de aproximativ treizeci şi opt de ani şi zece luni, începând cu prima mutare a taberei după ce Cortul întâlnirii a fost construit.
Dacă vom compara cele două recensăminte, vom vedea că numărul israeliţilor a scăzut de la unul la altul. Numeri 1:46 ne spune că erau 603.550 de bărbaţi capabili de luptă. Numeri 26:51 afirmă că erau 601.730 de bărbaţi apţi de luptă. Aceasta arată o pierdere de 1.820 de bărbaţi apţi de luptă. Porunca lui Dumnezeu pentru ei era să crească şi să se înmulţească, dar, de-a lungul anilor în pustie, ei scădeau în loc să se înmulţească.
Recensământul ne ajută să stabilim numărul celor care au ieşit din Egipt. Vă voi da estimarea Dr. Melvin Grove Kyle, care a fost un mare egiptolog şi unul dintre editorii International Standard Bible Encyclopedia şi de asemenea, editor în conducerea The National Geographic, la un moment dat. El a fost un om remarcabil şi un mare arheolog... Cineva care ar face efortul să îl asculte ar putea obţine informaţii din belşug. Trebuie să spun că personal mi s-a părut extrem de interesant tot ce-am aflat de la domnia sa. Dr. Kyle a calculat că împreună cu 600,000 de bărbaţi capabili de luptă ar fi fost aproximativ 400,000 de femei. El a conturat cifrele la 200,000 de bătrâni şi 800,000 de copii. Apoi mai era o gloată amestecată care îi urma, care a fost estimată ca fiind în jur de 100,000. De aici rezultă o estimare totală de 2,100,000 de oameni, care nu include seminţia lui Levi. Numărul celor care au ieşit din Egipt ar fi deci cuprins între 2 și 3 milioane de persoane!
Apoi, această carte este menită să ne ajute între altele să ne facem o imagine corectă a modului în care copiii lui Israel primiseră și ascultau de poruncile privind aşezarea taberei în jurul Cortului întâlnirii, precum și ordinea și rânduiala după care ei mărşăluiau. Să nu vă imaginaţi nici măcar pentru o clipă că poporul era o gloată care mergea prin pustiu în dezordine. Niciun alt grup nu a mers vreodată pe o distanță atât de lungă mai ordonat decât acest grup. Pe măsură ce studiem lucrul acesta, sunt convins că vei fi impresionat de felul în care Dumnezeu a stăruit asupra ordinii acestei tabere.
Aceasta este metoda lui Dumnezeu. El a zis bisericii: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială.” El este un Dumnezeu al disciplinei. Ai rupt vreodată petalele unui trandafir şi te-ai uitat adânc în el? El a întocmit frumos trandafirul, nu-i aşa? Ai observat vreodată felul în care El a dat formă unui copac? Ai fost atent la poziţia ordonată a fiecărui fruct sau legumă pe care o culegi? Ai remarcat rânduiala acestui univers? Lucrurile nu zboară în toate direcţiile, lovindu-se unele de altele. Există suficient spaţiu pentru manevre, deoarece aşa a pregătit Dumnezeu. Trăim într-un univers remarcabil care ne revelează un Dumnezeu al puterii şi un Dumnezeu al rânduielii. Psalmistul spune: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” Asta îmi spune foarte clar că doar un nebun poate fi un ateu! Și când zic nebun nu folosesc termenul în sens peiorativ, de om fără minte, ci de minte pervertită, influențată de principiul păcatului care guvernează lumea și omenirea care zac în cel rău... sau om care nu e bun (ne-bun) din perspectiva lui Dumnezeu, Singurul etalon al bunătății! Acest univers proclamă mesajul despre Creatorul și Susținătorul său. Ordinea din univers și durabilitatea și chiar expanisunea sa pun în evidenţă forța, capacitatea, înțelepciunea și bunătatea/îndurarea lui Dumnezeu. Măreția acestui imens univers arată că există o Persoană și mai grandioasă care îl stăpâneşte și-l coordonează/administrează. Nu arată doar că există această Persoană, ci ne spune destule și despre înzestrările Sale!
Chiar dacă suntem aproape de finalul ediției, să intrăm puțin și în substanța cărții:
Domnul a vorbit lui Moise în pustiul Sinai, în Cortul întâlnirii, în cea dintâi zi a lunii a doua, în al doilea an după ieşirea lor din ţara Egiptului. El a zis (Numeri 1:1)
Dacă pribegia lui Israel este o imagine a umblării creștine, e important de observat că în înaintarea prin deșertul plin de iluzii al acestei lumi – Dumnezeu ne vorbește... cu-atât mai mult știind condițiile: suntem (cum era și Israel) în pustie, unde se testează rezistența și curajul, și unde ies bine doar cei „în stare să poarte armele”, cum vom auzi imediat.
Apoi, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise în pustie, dar i-a vorbit din Cortul întâlnirii. Cortul întâlnirii era în pustie, la fel cum astăzi biserica este în lume. Domnul Isus s-a rugat: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.” (Ioan 17:15) Biserica este în lume. Dumnezeu a vorbit din Cortul întâlnirii. Astăzi casa lui Dumnezeu este făcută din carne şi sânge, credincioşi adevăraţi care alcătuiesc ceea ce noi numim biserică. „Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” ( Efes. 2:19-22) Această biserică este alcătuită din oameni care sunt (Efes. 2:10) „lucrarea Lui... zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte” ca să umble în ele. (Numeri 1:2-3)
Faceţi numărătoarea întregii adunări a copiilor lui Israel, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând pe cap numele tuturor bărbaţilor, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei din Israel care sunt în stare să poarte armele; să le faceţi numărătoarea după cetele lor, tu şi Aaron.
În Geneza, Israel era în coapsele strămoșului lor Avraam, în Exodul îi vedem distanțându-se de cuptoarele de cărămidă ale Egiptului, în Leviticul erau strânși ciopor în jurul Cortului întâlnirii, deprinzând închinarea care să fie primită de Iahweh... iar în Numeri îi găsim în pustiul Sinai... de-abia am deschis această carte și citim despre soldați, steaguri și tabere, și auzim zgomot de oștiri, arme și trâmbițe. Copiii lui Israel trebuiau să fie număraţi, şi aceasta cu scopul constituirii unei armate. O armată este pentru război. Pe când erau robi în ţara Egiptului, Dumnezeu Se luptase pentru ei, ei nu trebuiseră să lupte. Acum, că au fost scoşi din Egipt şi au fost aduşi în pustie, trebuiau să fie gata să se împotrivească duşmanilor lor... care erau pe punctul să apară! Oricum, îi aşteptau!
Nu cred că e cazul să-ți reamintesc, drag prieten ascultător, că şi tu şi eu avem de asemenea duşmani, mai ales dacă suntem și trăim ca niște credincioşi în lumea aceasta. Apropo, aceşti duşmani sunt foarte reali. Din nou, permiteţi-mi să fac referire la Epistola către Efeseni unde ni se spune despre războiul credincioşilor din lumea de azi: „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efes. 6:10-12)
Dumnezeu ne-a salvat prin harul Său infinit, extraordinar şi minunat. Dar tu şi eu suntem într-o lume decăzută, imorală şi dură. Ca şi copiii lui Israel în pustie, şi noi suntem în pustia acestei lumi, care este plină de păcat. Deşi Dumnezeu ne-a salvat prin harul Său minunat, avem de luptat împotriva unui vrăjmaş. Pavel i-a scris aceasta unui predicator mai tânăr: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos.” (2 Tim.2:3) Din nou el îi spune: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică, la care ai fost chemat...” (1Tim.6:12)
Israeliţii aud așadar acum vorbindu-se din nou despre confruntare și război. În cartea aceasta vom descoperi războaie şi trâmbițe, lupte şi uriaşi – toate acestea. Şi astea n-au fost doar în trecutul îndepărtat! Istoria lumii este o înșiruire de confruntări sângeroase, și inclusiv lumea așa-zis civilizată în care noi trăim este tot aşa.
În zilele noastre unii par a crede că tot ce trebuie să facă cineva este să zică „ Pace” şi va fi pace. Ei vorbesc despre acorduri și tratate, și manifestează împotriva războiului. Dar stârnesc neînțelegeri şi conflicte chiar în tompul tratativelor și mitingurilor pentru pace! Ei nu ştiu nimic despre adevărata pace. Ei nu par a înţelege că trăim într-o lume păcătoasă, că suntem înconjurați de trimișii celui rău, și că totdeauna vor fi lupte şi războaie, fie că ne place sau nu. Acesta este unul din lucrurile înspăimântătoare despre lumea noastră.
Dar să nu uităm: nu suntem singuri! Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru asta – și punem punct întâlnirii de azi, cu speranța să ne reîntâlnim data viitoare!

Numeri 1:4-18 | Itinerar Biblic | Episodul 242

Având în vedere că suntem abia la începutul unei noi secțiuni biblice – e drept, una care ține mai degrabă de istoria lui Israel... dar nu numai, cum spuneam și data trecută! – sper să ne reîntâlnim cu entuziasm și curiozitate, dragi ascultători, conștienți și convinși că numai dacă ascultăm cu mintea și inima treze, vom avea parte de lecții utile și pentru noi, care trăim la peste trei milenii și jumătate distanță de la evenimentele descrise aici! Dar ce sunt 3500 de ani pentru Dumnezeul nostru?! (Întrebarea nu e retorică, Biblia are răspuns: trei zile și jumătate, conform Ps. 90:4 și 2 Petru 3:8!)
Esențialmente, VT este cartea poporului evreu – cărțile care-l compun trebuie judecate prin prisma existenței și destinului acestui popor (excepțional, pentru că ales de Dumnezeu!). Geneza ne-a trasat coordonatele cosmice și terestre în care a apărut acest neam; iar finalul acestei cărți îi găsește pe urmașii lui Avraam (strămoșul evreilor și tatăl tuturor credincioșilor) părăsind temporar Canaanul și stabilindu-se în Egipt, pentru a evita extincția din cauza foametei. Exodul este istoria creșterii unei familii până la stadiul de popor, pe care Însuși Dumnezeu (cu mână tare și braț întins/puternic) îi scoate din Egipt pentru a-i aduce înapoi în Canaan. După ieșirea lor miraculoasă din robie, Dumnezeu Elohim ElShadai devine Iahweh – Dumnezeul evreilor. Israel își conștientizează statutul de popor ales și capătă prevederile morale, sociale și ceremoniale ale codului teocratic de legi specifice. Cartea de față, Numeri, cuprinde o nouă etapă din procesul împlinirii ființei naționale evreiești. Poporul format în Egipt și care căpătase Legea la Sinai este în drum spre vatra în care Dumnezeu promisese să-i așeze. Se vor lăsa ei oare conduși? Este întrebarea la care până azi se răspunde individual!
Cam la o lună și jumătate după construirea și înălțarea Cortului are loc cea dintâi numărătoare a poporului. Acest recensământ a fost necesar pentru a determina capacitatea militară a națiunii și pentru a statua ordinea de așezare a taberei împrejurul Cortului și strategia de mutare dintr-un loc în altul și de ieșire la luptă. La fel de clar ni se pare și că numărătoare a fost dictată și de considerente economice și administrative – era vorba de peste două milioane de oameni a căror coordonare cerea un minimum de organizare și disciplină. Va urma însă marea tragedie: neascultarea și necredința poporului, care-L determină pe Dumnezeu să-i facă să rătăcească prin pustiu 40 de ani... după care va avea loc a doua numărătoare, a celor ce se născuseră în pribegie. Dintre cei vechi, doar doi vor primi harul de a intra în Canaan, și ei vor conduce poporul.
Va fi interesant de observat că a doua numărătoare va evidenția un număr aproape egal cu cel de la primul recensământ, ceea ce înseamnă că în cele 4 decenii Domnul practic a înlocuit o generație cu alta! Deci Domnul lucrează cu (și cartea Numeri ne pune înainte) două generații: cei care ieșiseră din Egipt și vor pieri în pustie, și cea care s-a născut în pustie și avea să cucerească Țara promisă. Primele 14 capitole tratează problema primei generații, ultimele 16 capitole (21-36) istorisesc ce se întâmplă cu generația născută în pustie. Pasajul intermediar (cap. 15-20) ne informează despre câte ceva din ce s-a întâmplat pe drumurile pustiei în pribegia de 40 de ani. Să le luăm însă pe rând...
Cartea și capitolul încep cum altfel cu indicațiile lui Iahweh date lui Moise în ce privește numărătoarea și organizarea poporului pentru marș, pentru campare, pentru luptă... Pribegia lui Israel este o imagine a umblării creștine, și e important de observat că prin deșertul plin de iluzii al acestei lumi – Dumnezeu ne vorbește... și ne dă indicații de mare valoare pentru a fi pregătiți să ținem piept adversarilor de multe tipuri și calibre, coordonați de fapt de marele dușman constant și neîmpăcat al omenirii – Satan. De-abia deschidem această carte și citim despre soldați, steaguri, tabere și arme... Israel trebuia numărat, cu scopul constituirii unei armate – deci pentru luptă. Pe când erau robi în Egipt, Dumnezeu Se luptase pentru ei; dar odată ieşiți de acolo, trebuiau să fie gata să reziste duşmanilor lor, care... îi aşteptau!
Fiecare credincios are de-a face în viața și lumea aceasta cu duşmani foarte reali. De aceea suntem instruiți să ne întărim „în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efes. 6:10-12) Trăim într-o lume mare şi rea, în jurul nostru sunt şi vor fi războaie, că ne place sau nu. Dar să nu uităm: nu suntem singuri! Dumnezeu Însuși luptă pentru noi... dacă Îl lăsăm! Ce favoare, ce binecuvântare, ce asigurare!
Să fie cu voi câte un bărbat de fiecare seminţie, căpetenie a casei părinţilor săi. (Numeri 1:4)
Modul în care începe această carte, cu o numărătoare, nu este foarte captivant. Nu aduce nici pe departe cu vreun thriller sau cu vreo istorie captivantă... Ba poate cineva ar putea spune că avem aici 54 de versete cu detalii care nu prea ne mai sunt necesare, şi care sunt și destul de plictisitoare... dar să nu uităm că au fost socotite îndeajuns de importante pentru ca Dumnezeu să le insereze aici. Dacă vom avea răbdare și pricepere să găsim aici adevărurile universal valabile, ne vom reconsidera perspectiva – sper!  
În primul rând, observăm că Dumnezeu este interesat de oameni. Mişcările în masă au locul şi rolul lor, dar Dumnezeu este interesat de fiecare dintre oamenii implicați... și-n special de oamenii răscumpăraţi. El este interesat de fiecare individ.
Moise şi Aron trebuiau să facă numărătoare poporului, şi trebuiau să aibă câte un ajutor din fiecare seminţie. Numele acestor ajutoare ne sunt date în continuare, şi nu-mi cer scuze și nu le voi considera prea monotone ca să fie citate; repet: ele ne arată faptul clar că fiecare nume de acolo a fost important înaintea lui Dumnezeu şi are o semnificaţie. Pentru cel care înţelege semnificaţia ebraică a numelor, acestea îi vor oferi un mesaj uimitor.
Iată numele bărbaţilor care vor fi împreună cu voi: pentru Ruben: Eliţur, fiul lui Şedeur... (Numeri 1:5)
Da, sunt acord, și acest verset, și multe dintre următoarele vor aduce mai degrabă cu exerciții de dicție, prin sonoritățile numelor, dar e bine să vă reamintesc de exemplu că Ruben era cel mai mare fiu al lui Iacov, şi el fusese pus deoparte. În Geneza 49:3-4 citim: „Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârga tăriei mele, întâiul în vrednicie şi întâiul în putere, năvalnic ca apele – tu nu vei mai avea întâietatea! Căci te-ai suit în patul tatălui tău, mi-ai spurcat patul, suindu-te în el.”
Hm... Ruben – cel năvalnic ca apele. Mă gândesc dacă omul ales din această seminţie trebuia să fie și el un astfel... sau, un alt fel?! – de om. Bărbatul acesta era Eliţur, fiul lui Şedeur. Eliţur înseamnă „Dumnezeul meu e o stâncă”, iar Şedeur, tatăl lui, înseamnă „Cel atotputernic e un foc”. Îmi place asta. Bărbatul acesta Eliţur, deşi aparţinea unei seminţii care este năvalnică ca apele, totuşi cunoaşte terenul stabil, stâncă cea trainică. Îmi aminteşte de o credincioasă din Scoţia care spunea: „Poate eu voi tremura pe Stâncă, dar Stânca niciodată nu va tremura sub mine!” Amintiţi-vă că în Exodul ei au cântat cântarea lui Moise, care afirma între altele că Dumnezeu e Stânca lor. Cred că omul care se numea „Dumnezeul meu e o stâncă” (Elițur) învăţase lecţia aceasta. Ştia că Dumnezeu este un fundament temeinic, Piatra de temelie pe care se putea odihni. Este minunat să ştii, prietene, că şi pentru tine, care ești poate tot o persoană instabilă, venind dintr-o familie nestatornică, există o Stâncă – rostește și satură-te cu forța acestui gând: „Dumnezeul meu este o Stâncă”!
pentru Simeon: Şelumiel, fiul lui Ţurişadai; (Numeri 1:6)
Vom încerca să fim de folos și cu semnificațiile numelor din versetele care urmează, fără să promitem că vom face asta în toate cazurile din această carte. Vreau doar să vă provoc să căutați semnificațiile corespunzătoare, și eventual să le actualizați pentru propriul câștig duhovnicesc. Oricum, vă reamintesc că găsiți semnificațiile numelor fiilor lui Iacov, patriarhii întemeietori ai semințiilor lui Israel, în cartea Geneza în cap. 29-30, care descrie lărgirea familiei lui Iacov pe măsura nașterii fiilor săi din cele două soții și din țiitoarele sale.
Așadar Simeon, a doua seminție pomenită în această primă listă din Numeri, înseamnă „ascultare”; Șelumiel înseamnă „Dumnezeu este pace”, iar semnificația numelui Țurișadai – tatăl lui Șelumiel din seminția lui Simeon – este „Cel Atotputernic este o stâncă”. Repet: fiecare e liber să facă după propria călăuzire asocierile și personalizările pe care le consideră potrivite.
pentru Iuda: Nahşon, fiul lui Aminadab; (Numeri 1:7)
Continuăm deci să descifrăm semnificațiile celor trei nume din fiecare asemenea verset; Iuda înseamnă „lăudat să fie Domnul”; sensul numelui Nahșon este „șarpe”, iar Aminadab tatăl lui Nahșon se poate traduce prin „rudă generoasă”.
pentru Isahar: Netaneel, fiul lui Ţuar (Numeri 1:8)
Isahar – al cincilea fiu al lui Iacov Lea – înseamnă „răsplătire”; Netaneel (căpetenia desemnată de seminția lui Isahar pentru recensământ) = „Dumnezeu a dat” (omonimul grecesc fiind Natanael, pe care-l întâlnim în NT apreciat de Domnul Isus ca un israelit cinstit, sincer); iar numele tatălui lui Netaneel, Țuar – înseamnă „mic” (poate vă aduce aminte și de cetatea în care cere Lot voie să fugă, și care era „atât de mică” – Gen. 19:20-22)
pentru Zabulon: Eliab, fiul lui Helon (Numeri 1:9)
Zabulon (al zecelea fiu al lui Iacov și al șaselea dăruit de Lea, și care era rădăcina uneia dintre semințiile lui Israel) înseamnă „locuință”; Eliab (vom vedea, sau poate deja știți, că și pe unul din frații mai mari ai lui David îl chema Eliab) – căpetenia desemnată din Zabulon pt numărătoare – înseamnă „Dumnezeu este un tată”, iar numele tatălui acestui Eliab, Helon – înseamnă „puternic, vânjos”.
pentru fiii lui Iosif – pentru Efraim: Elişama, fiul lui Amihud; pentru Manase: Gamliel, fiul lui Pedahţur (Numeri 1:10)
Iosif (primul copil al Rahelei, soția favorită a lui Iacov), înseamnă „adaos, adăugat”; în Egipt, unde el a devenit un pion important în planul lui Dumnezeu de izbăvire a lui Israel, a avut doi fii: Efraim și Manase. Din seminția lui Efraim (care înseamnă „rodire”) a fost desemnat pentru recensământul din pustiu Elişama („Dumnezeu a ascultat”), fiul lui Amihud („rudă vrednică de laudă, aliat care trebuie elogiat”); pentru Manase („care te face să uiți”): Gamliel („recompensa lui Dumnezeu”), fiul lui Pedahţur („Dumnezeu-Stânca răscumpără”).
Vă reamintesc, citim din Numeri cap. 1 numele căpeteniilor desemnate de triburile lui Israel să-i asiste pe Moise și Aaron la prima numărătoare a poporului, care avea în vedere să stabilească efectivele unei potențiale armate a lui Israel în perspectiva confruntării cu inamicii care cu siguranță vor încerca să le bareze accesul în Canaan.
pentru Beniamin: Abidan, fiul lui Ghideoni (Numeri 1:11)
Beniamin („fiul dreptei mele” sau „fiul celei fericite”) a fost mezinul lui Iacov, cel de-al doilea fiu al Rahelei, născut cu prețul vieții acesteia); reprezentantul seminției lui Beniamin în această comisie de recensământ venea din familia lui Ghideoni („războinic”) și era căpetenia Abidan („tatăl care judecă” sau „tatăl unui judecător”)
pentru Dan: Ahiezer, fiul lui Amişadai (Numeri 1:12)
Dan a fost primul fiu născut lui Iacov de către Bilha, roaba Rahelei, pe care stăpâna sa o dăduse soțului ei pentru că măcar prin ea să aibă copii (asta, până să-i dăruiască Domnul propriii ei copii!) Dan înseamnă „judecător”, tatăl său Iacov anticipând în Geneza 49:16-17 că el va judeca pe poporul său. Domnul îl desemnează să reprezinte seminția lui Dan, pe Ahiezer („fratele ajutorului”), fiul lui Amişadai („Cel atotputernic mi-e aliat”). Ce privilegiu (mai cu seamă în context de judecată sau conflict): să-L ai de partea ta pe Cel Atotputernic!
pentru Aşer: Paguiel, fiul lui Ocran (Numeri 1:13)
Așer („fericit”) fusese al 8-lea fiu al lui Iacov și al doilea al Zilpei, roaba Leei. Binecuvântat și de tatăl său (Gen. 49:20) dar și de Moise (Deut. 33:24-25), Aşer a avut patru fii și-o fiică, prin care a pus bazele unei seminții a lui Israel – dintre care Domnul îl numește să facă parte dintre recenzenți pe fiul lui Ocran – Paguiel („întâlnire cu Dumnezeu”)
pentru Gad: Eliasaf, fiul lui Deuel (Numeri 1:14)
Primul fiu dăruit lui Iacov de aceeași Zilpa roaba Leei a fost Gad („fericit”); din seminția lui ulterioară, pentru prima numărătoare de la Sinai despre care este vorba aici în Numeri 1 a fost desemnat căpetenia Eliasaf („Dumnezeu a adăugat”), fiul lui Deuel (sau Reuel = „prietenul lui Dumnezeu”; cele două litere ebraice daleth și reș fiind foarte asemănătoare și adesea confundate/greșit utilizate)
pentru Neftali: Ahira, fiul lui Enan.” (Numeri 1:15)
Enumerarea căpteniilor celor 12 seminții desemnate de Domnul să facă parte din ceata ce-i va însoți și ajuta la numărătoare pe Moise și Aaron se încheie cu Ahira („fratele răului”), fiul lui Enan („cel ce are ochi buni/vede departe”), reprezentantul seminției lui Neftali, al 6-lea fiu al lui Iacov și al doilea al Bilhei, roaba Rahelei. Numele înseamnă („luptă/lupte”), și i-a fost dat ca recunoaștere a unei lupte în rugăciune pentru venirea pe lume a acestui copil, o biruință de moment în întrecerea dintre soțiile lui Iacov pentru a-i dărui cât mai mulți fii!
Aceştia sunt cei ce au fost aleşi de adunare, mai-marii seminţiilor părinţilor lor, căpeteniile miilor lui Israel. (Numeri 1:16)
La capătul acestei prime enumerări dintr-o carte biblică a recensămintelor și listelor, precum Numeri, să reținem un prim lucru care zic eu ni se impune: numele evreiești aveau greutate și însemnătate! Spun că e bine și putem să învățăm de aici să nu punem copiilor noștri doar niște nume mai mult sau mai puțin justificate și gândite: trendy, sau doar sonore, sau neapărat preferate – fără să le cunoaștem și eventual să ținem și cont de semnificația acestor nume, pe care niște ființe omenești le vor purta toată viața! Spre deosebire de Shakespeare care (în „Romeo și Julieta”) spunea că un trandafir, chiar dacă s-ar numi altfel, ar avea aceeași mireasmă – deci nu numele contează, ci esența, tipul, caracterul – popoarele antice, evreii în special, considerau că semnificația numelor copiilor le influența creșterea, viața, destinul. Oricum, de reflectat!
Moise şi Aaron au luat pe bărbaţii aceştia care fuseseră chemaţi pe nume. Şi au strâns toată adunarea, în cea dintâi zi a lunii a doua. I-au trecut în cărţile care cuprindeau spiţa neamului, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând pe cap numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus. (Numeri 1:17-18)
De ce şi-au formulat, declinat și înregistrat ei genealogia? De ce sunt genealogiile aşa de importante în Cuvântul lui Dumnezeu? Ele serveau unui scop triplu:
Ele erau interesante şi folositoare celor care erau preocupaţi. Este bine să ştii câte ceva despre originea ta, din ce fel de neam te tragi – iar în ce privește poporul Israel în special, având în vedere exclusivismul poporului ales, era necesară declinarea apartenenței pentru a se putea atesta descendența directă, curată, incontestabilă – singura care asigura incluziunea. Dumnezeu a interzis amestecul/căsătoriile cu alte popoare, iar un israelit adevărat trebuia să îşi poată declara originea. Ei erau beneficiarii unei promisiuni făcute lui Avraam.
Motivul pentru care unele nume şi genealogii sunt omise în Biblie, iar altele sunt consemnate, este și faptul că era important ca genealogia Domnului Isus să fie consemnată. În studiul nostru din Geneza am văzut neamul respins care a fost menţionat iniţial şi apoi a fost abandonat şi uitat. Apoi este dată linia genealogică care va conduce la Domnul Isus şi această linie este urmărită prin toată Scriptura.
Noul Testament se deschide cu o genealogie, şi întregul Nou Testament rămâne în picioare sau se prăbuşeşte pe baza acurateţei acelei genealogii. Această genealogie a fost consemnată şi probabil deschisă pentru a fi verificată în ziua aceea în templu. Probabil vrăjmaşul a verificat de mai multe ori, sperând să descopere că Isus nu avea dreptul legal la tronul lui David. Este interesant faptul că acurateţea genealogiei lui Isus Hristos nu a fost niciodată pusă la îndoială de vrăjmaşii Săi.
De asemenea, genealogia era necesară şi pentru a decide cine era eligibil pentru preoţie. Un exemplu în această privinţă găsim în cartea Neemia. „Şi dintre preoţi: fiii lui Hobaia, fiii lui Hacoţ, fiii lui Barzilai, care luase de nevastă pe una din fetele lui Barzilai, galaaditul, şi a fost numit cu numele lor. Şi-au căutat cartea spiţelor neamului lor, dar n-au găsit-o. De aceea au fost daţi afară din preoţie.” (Neemia 7:63-64) Leviţii care nu îşi puteau declara descendenţa erau respinşi din slujba preoţească.
În toate acestea există un mesaj pentru noi astăzi. Vă puteţi imagina un tânăr din ziua aceea fiind strigat şi întrebat: „Eşti israelit?” Dacă răspundea: „Păi, sper că sunt israelit, dar nu pot să ştiu sigur până mor”, ce crezi că s-ar fi întâmplat? L-ar fi îndepărtat! Să presupunem că un alt tânăr s-ar fi apropiat şi ei l-ar fi întrebat: „Eşti israelit?” Ce credeţi că i-ar fi făcut dacă el ar fi răspuns: „Păi, mă străduiesc să fiu un israelit, lucrez din greu la aceasta şi sper să devin unul!”? Ar fi fost acesta un răspuns acceptabil? Vedeţi cât de important era pentru ei să declare că sunt israeliţi? Fiecare din ei trebuia să ştie că era fiul lui Avram.
Acum am o întrebare pentru tine, una destul de personală. Poţi să îţi declari descendenţa creştină? Dacă nu ştii nu ești sigur că poţi sau nu, dă-mi voie să-ţi spun că ar fi bine să fii oricând în stare să mărturiseşti acest lucru. Ascultaţi aici: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1Ioan 3:2) Poţi să spui şi tu lucrul acesta, prietenul meu?
Cum poţi deveni un fiu al lui Dumnezeu? „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.” (Galateni 3:26) Nu există nicio altă cale! Devii fiul lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos! „Dar tuturor celor ce L-au primit (pe Isus Hristos), adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:12)  Autoritatea de a deveni fii ai lui Dumnezeu este oferită celor ce fac nici mai mult, nici mai puţin decât să creadă și să se încreadă pur şi simplu în numele Lui.
Şi genealogia noastră este importantă! Dacă eşti cu adevărat copilul lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos, atunci suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos. „Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” ( Gal.3:29) „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: „Ava!, adică: Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (Romani 8:14-17)
Poţi să fii sigur de asta! Poţi să te naşti din nou prin sângele lui Hristos şi astfel să fii membru în familia lui Dumnezeu. Aceasta este singura cale! În călătoria prin pustia lumii de azi, trebuie oricând să ştii cine eşti! Trebuie să ştii că eşti un copil al lui Dumnezeu. Dacă nu eşti sigur de acest lucru, ar trebui să te asiguri – şi poţi face lucrul acesta. Cum poţi să fii sigur? Crezându-L pe Dumnezeu, pe baza Cuvântul Său! Nu este vorba de ceea ce crezi sau simţi; El spune că dacă te încrezi în Hristos, eşti copilul Său. Iar pe Cuvântul Domnului, te poţi bizui!

Numeri 1:9-54 | Itinerar Biblic | Episodul 243

Dragi ascultători, ne întoarcem la Scriptură, de care sper însă că nu v-ați despărțit nici după ce-am încheiat precedenta noastră întâlnire... Cred de aceea că n-ați uitat că ne aflăm la începutul celei de a patra cărți a Bibliei – Numeri, în prima parte a primului capitol...
Cartea Numeri poate fi socotită o colecție de enumerări și numărători, dar mai poate fi numită „cartea călătoriilor” sau „a popasurilor”, dar și „cartea cârtirilor”. Cea de-a patra secțiune biblică debutează cu marșul pe care-l face Israel în unsprezece zile de la muntele Sinai la Cades Barnea... continuă cu răzvrătirea evreilor împotriva lui Dumnezeu și cu cei 40 de ani de pedeapsă sub forma rătăcirii prin deșert. Cartea se va încheia cu prezentarea noii generații aflate în pragul Canaanului. În mod fundamental, textul biblic contrastează aici credincioșia lui Dumnezeu cu lipsa de statornicie a poporului. Chiar dacă trebuie să le pedepsească neascultarea, Dumnezeu rămâne interesat și la conducerea cu credincioșie a acestui popor pe parcursul pribegiei de 40 de ani. Domnul ilustrează – prin relația cu poporul, dar și cu Moise, Iosua, Caleb – dorința Lui neabătută de a-i răsplăti pe cei ce se încred din toată inima în El! Cartea acoperă deci 40 de ani – începând cu cele două luni de mers de la Sinai la Cades (cap. 1-12), continuând cu pribegia prin pustie de 38 de ani (cap. 13-20) și încheind cu lunile de așteptare a noii generații în vederea intrării în Țara promisă (cap. 21-36). Sau altfel spus: primele 25 de capitole acoperă experiențele în deșert ale generației/populației ieșite din Egipt, pentru ca ultimele 11 capitole să se axeze pe pregătirea și exigențele puse înaintea noii generații, pe cale să intre în Țara Promisă.
Nu ne ferim să admitem că e posibil ca cititorul modern să se confrunte cu plictiseala, citind liste lungi de nume și tabele cu socoteli privind strict structura organizatorică și componența poporului Israel la startul peregrinărilor prin pustie (în paranteză fie spus: stați să ajungem în cărțile Cronicilor!). Mi-aș dori însă ca să fiți dintre cei mai degrabă stârniți, mirați, interesați, dornici să ajungeți la mesajul pe care-l poartă fiecare paragraf – pentru că fiți siguri: Scriptura, Tora n-a fost scrisă ca să ne pună răbdarea la încercare, or să ne pună înainte teste sau mesaje subliminale pe care să le extragem din exprimări prozaice.
Ca fiecare dintre cărțile Bibliei, și cartea Numeri trebuie citită în contextul și pentru scopul său, care pot diferi mult de la carte la carte, și pot fi cu totul altele decât cele preconizate de noi. Să nu uităm că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, și de folos” – așa că să dăm de-o parte așteptările, prejudecățile, aparențele și să ne propunem să pricepem ce vrea Autorul să ne transmită.
O metodă de abordare a textelor socotite de noi obscure, dificile sau „seci” este să le condimentăm cu întrebări. De ce a fost așa de important să fie inserate numele reprezentanților semințiilor, peste care am trecut și noi data trecută? (Și-am încercat tot atunci să dăm un răspuns... și le vom întâlni din nou și-n cap. 26.) De ce a fost nevoie de stilul acesta intens repetitiv întâlnit în versetele peste care vom trece imediat, din a doua parte a primului capitol, sau din cap. 7? Ce ne oferă valoros asemenea metode sau texte? Este posibil ca ceea ce ne apare nouă azi ca obositor să fi fost de fapt la momentul acela mostre de solemnitate, demnitate, poate chiar frumusețe?! Ce ne spun despre Dumnezeu astfel de texte, și ce vor să modifice în felul nostru de a ne apropia de El? V-ar surprinde, și ați fi în stare să acceptați că aceste nume, numere și repetiții sunt o formă de celebrare a credincioșiei lui Iahweh față de poporul Său?! Vom încerca să continuăm să ne apropiem de aceste texte pentru a extrage din ele ceea ce ne este și nou instructiv și de folos, azi...
Putem spune că exepriențe primei generații, redate în primele 25 de capitole, pot fi defalcate în două faze: primele 10 capitole ale acestei cărți (deci aproape un sfert din ea) ne detaliază pregătirile impuse poporului pentru o traversare izbutită și o intrare biruitoare a lui Israel în Canaanul promis de Iahweh; iar cap. 11-25 vor reda răzvrătirile repetate și necredința poporului punctate de mânia dar și de izbăvirile harului divin.
Începutul cărții ne ia martori la pregătirea meticuloasă pe care Domnul o are în vedere pentru a asigura lui Israel atât o tranziție reușită printr-un deșert ostil, cât și intrarea triumfală în ținutul promis lor, care nici el nu-i va aștepta cu flori (cunoscute fiind natura pervertită și adversă a locuitorilor acelor meleaguri). În acest context, oricât de monotonă ar părea acțiunea, este necesar și urgent recensământul poporului din faza de început a acestui amplu program socio-politic, care – cu sprijinul și sub călăuzirea lui Iahweh Însuși – transcende granițe geografice, culturale și temporale.
Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu bunăvoința dvs am trecut în revistă data trecută numele și chiar semnificația numelor căpeteniilor fiecăreia dintre cele 12 seminții, oameni desemnați de Dumnezeu Însuși să-i asiste pe Moise și Aaron la numărarea poporului. Înainte de a continua cu niște numere – după atâtea nume! – dați-mi voie să recitesc vers. 17-19 din Numeri 1, pentru o mai bună legătură și fixare a ceea ce urmează cu ceea ce deja am prezentat: „Moise şi Aaron au luat pe bărbaţii aceştia care fuseseră chemaţi pe nume. Şi au strâns toată adunarea, în cea dintâi zi a lunii a doua. I-au trecut în cărţile care cuprindeau spiţa neamului, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând pe cap numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus. Moise a făcut numărătoarea în pustia Sinai, cum îi poruncise Domnul.” (Numeri 1:17-19)
Poate că vom sesiza o notă de triumfalism și de solemnitate în tot acest efort de numărare și de organizare inclusiv militară a poporului – dar e parte necesară din pregătirea multiplă, inclusiv din fortificarea mentală a lui Israel în vederea luptelor ce-i așteptau până la luarea în stăpânire a Țării făgăduite.
Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Ruben, întâiul născut al lui Israel, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând pe cap numele tuturor bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele. (Numeri 1:20)
Comentatorii tind să fie de acord că vârsta de douăzeci de ani este un indicator de structură socială, specific mentalității influențate de perspectiva divină: cei ce erau sub vârsta de 20 de ani erau socotiți ca fiind aparținători de casa tatălui lor; doar cei de la vârsta de 20 de ani în sus erau persoane cu responsabilitate morală și civică, și cu trăsături și capacități presupus formate care să-i facă în stare să fie parte activă inclusiv în confruntări militare.
...După care urmează trecerea în revistă a rezultatelor recensământului, defalcate pe triburi  
Bărbaţii din seminţia lui Ruben, ieşiţi la numărătoare, au fost patruzeci şi şase de mii cinci sute. Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Simeon, după familiile lor, după casele părinţilor lor; le-au făcut numărătoarea, numărând pe cap numele tuturor bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, toţi cei în stare să poarte armele: Bărbaţii din seminţia lui Simeon, ieşiţi la numărătoare, au fost cincizeci şi nouă de mii trei sute. (Numeri 1:21-23)
Ne sunt date aici toate cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi cifrele fiecărei seminţii. Dacă vei avea curiozitatea să verifici adunările, vei descoperi că cifrele sunt corecte. Dar nu trebuie să ne surprindă, nu? Și lista continuă aşa până la versetul 46, iar listarea este făcută aproape în aceeași ordine a semințiilor în care au fost menționați la început căpeteniile asistente, cu singura excepție: Gad, care fusese penultima seminție menționată data trecută (1:14), este acum a treia – cum citim în continuare:
Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Gad, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele: bărbaţii din seminţia lui Gad ieşiţi la numărătoare au fost patruzeci şi cinci de mii şase sute cincizeci. (Numeri 1:24-25)
Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Iuda, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele: bărbaţii din seminţia lui Iuda ieşiţi la numărătoare au fost şaptezeci şi patru de mii şase sute. (Numeri 1:26-27)
Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Isahar, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele: bărbaţii din seminţia lui Isahar ieşiţi la numărătoare au fost cincizeci şi patru de mii patru sute. (Numeri 1:28-29)
Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Zabulon, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele: bărbaţii din seminţia lui Zabulon ieşiţi la numărătoare au fost cincizeci şi şapte de mii patru sute. (Numeri 1:30-31)
Au trecut în cărţile neamului, dintre fiii lui Iosif, pe fiii lui Efraim, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele: bărbaţii din seminţia lui Efraim ieşiţi la numărătoare au fost patruzeci de mii cinci sute. (Numeri 1:32-33)
Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Manase, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele: bărbaţii din seminţia lui Manase ieşiţi la numărătoare au fost treizeci şi două de mii două sute. (Numeri 1:34-35)
Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Beniamin, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele: bărbaţii din seminţia lui Beniamin ieşiţi la numărătoare au fost treizeci şi cinci de mii patru sute. (Numeri 1:36-37)
Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Dan, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele: bărbaţii din seminţia lui Dan ieşiţi la numărătoare au fost şaizeci şi două de mii şapte sute. (Numeri 1:38-39)
Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Aşer, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele: bărbaţii din seminţia lui Aşer ieşiţi la numărătoare au fost patruzeci şi unu de mii cinci sute. (Numeri 1:40-41)
Au trecut în cărţile neamului pe fiii lui Neftali, după familiile lor, după casele părinţilor lor, numărând numele bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pe toţi cei în stare să poarte armele: bărbaţii din seminţia lui Neftali ieşiţi la numărătoare au fost cincizeci şi trei de mii patru sute. (Numeri 1:42-43)
După cum se observă, menționarea aportului fiecărui trib este făcută prin repetarea aceleiași formule, în structura căreia ceea ce se schimbă este doar numele seminției, și cifra rezultată din numărătoare. Cercetătorii și comentatorii dau din umeri a neîncredere citind cifrele care descriu forța combatantă a fiecărei seminții – li se par prea mari, în lumina a ceea ce se știe îndeobște despre forțele militare din Orientul antic. Dar oare Îl iau ei în socoteală/calcul și pe... Dumnezeu, pentru care nimic nu e cu neputință, și care era Comandantul suprem al acestei armate în formare?!
De menționat de asemenea și că numărul 12 se păstrează, deși seminția lui Levi nu intră la numărătoare, prin listarea urmașilor lui Iosif ca două seminții – Efraim și-ai lui, respectiv Manase și-ai săi... În felul acesta, nu doar că numărul semințiilor este respectat și rămâne definitoriu, dar și Iosif își primește partea sporită pomenită în binecuvântarea lui Iacov (din Gen. 49:22-26)
Aceştia sunt aceia a căror numărătoare a fost făcută de Moise şi Aaron şi de cei doisprezece bărbaţi, mai-mari ai lui Israel; era câte un bărbat pentru fiecare din casele părinţilor lor. Toţi aceia dintre copiii lui Israel ieşiţi la numărătoare, după casele părinţilor lor, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, toţi aceia din Israel care erau în stare să poarte armele, toţi cei ieşiţi la numărătoare, au fost şase sute trei mii cinci sute cincizeci. (Numeri 1:44-46)
O cifră impresionantă, care se verifică privind și-n urmă (Exodul 38:26, unde se vorbește de „fiecare om cuprins în numărătoare, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, adică pentru şase sute trei mii cinci sute cincizeci de oameni”) dar și înainte – când vom însuma subtotalurile triadelor menționate în cap. 2, atunci când se va trece în revistă așezarea taberei lui Israel. Avem încă o dovadă a credincioșiei și atotputerniciei lui Dumnezeu, care Își ține făgăduința făcută lui Iacov de a-i binecuvânta familia și de a o transforma în popor! Și este o creștere, nu? – de la 70 (câți veniseră în Egipt) la 603550 de bărbați în stare să poarte armele – câți se lansau acum în traversarea deșertului și-n cucerirea Țării promise!
Acum vom remarca faptul că leviţii nu au fost număraţi.
Leviţii, după seminţia părinţilor lor, n-au intrat în numărătoarea aceasta. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Să nu faci numărătoarea seminţiei lui Levi şi să nu-i numeri capetele în mijlocul celorlalţi copii ai lui Israel. Dă în grija leviţilor Cortul întâlnirii, toate uneltele lui şi tot ce ţine de el. Ei vor duce Cortul şi toate uneltele lui, vor face slujba în el şi vor tăbărî în jurul Cortului. (Numeri 1:47-50)
Motivul pentru care ei nu au fost număraţi pentru luptă este acela că responsabilitățile lor ceremoniale și sacre erau de o mare importanță – ei aveau răspunderea deplină asupra Cortului întâlnirii. Ei îl întindeau când tabăra se așeza, şi îl demontau când erau gata să meargă mai departe... iar pe drum, purtau, păzeau și întrețineau fiecare din piesele și părțile componente (vom vedea asta în detaliu când vom ajunge la cap. 3, special alocat leviților).
În alte traduceri, aici în Numeri 1:50, ca și în Exodul 38:21, Cortul întâlnirii apare cu numele de „Cortul mărturiei” – cu referire la cele două table de piatră pe care erau înscrise Cele zece porunci. Mai târziu (Ps. 19:7) David va folosi ideea de mărturie cu referire la Cuvântul lui Dumnezeu, în sens general, care „este adevărat și dă înțelepciune celui neștiutor”.
Când va porni Cortul, leviţii să-l desfacă; şi când se va opri Cortul, leviţii să-l întindă; iar străinul care se va apropia de el, să fie pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să tăbărască fiecare în tabăra lui, fiecare lângă steagul lui, după cetele lor. Dar leviţii să tăbărască în jurul Cortului întâlnirii, pentru ca să nu izbucnească mânia Mea împotriva adunării copiilor lui Israel; şi leviţii să aibă paza Cortului întâlnirii.” (Numeri 1:51-53)
Ceea ce este tradus aici în vers. 51 cu „străinul” apare în alte traducei/variante tradus ca „oricine altcineva”, care se referă în sens larg nu neapărat la cei ce nu aparțineau de Israel, ci la orice altă persoană (inclusiv israelit) aparținând de orice altă seminție decât a lui Levi! Cu excepția leviților, toți ceilalți erau socotiți străini de datoriile ritualistice și religioase aferente Cortului întâlnirii/mărturiei. Pedeapsa cu moartea va fi reiterată în cartea Numeri, și-o vom vedea aplicată în mod implacabil atât în Numeri cap. 16, cât și în episodul binecunoscut din 1 Sam. 6, care s-a soldat cu uciderea lui Uza, deși acesta avusese buna intenție de a împiedica răsturnarea chivotului din car!
Trebuia/trebuie înțeles că Prezența Divină avea atât rol protector și benedictiv, cât și punitiv – binecuvântare pentru cei ce manifestau ascultare și se închinau într-un fel potrivit, cu o atitudine corespunzătoare față de sfințenia și desăvârșirea lui dumnezeu; blestem și nimicire pentru cei ce nu conștientizau sau luau în ușor poruncile, prezența și puterea lui Iahweh.
Camparea Leviților de jur-împrejurul Cortului întâlnirii era o măsură de protejare a celorlalte seminții ca nu cumva din neatenție sau sfidare să se expună mâniei lui Dumnezeu, gata să aplice neabătut celor ce nesocoteau poruncile Sale – pentru că era necesar ca toți să înțeleagă că nu era de glumit cu sfințenia și autoritatea Lui! De fapt, plasarea leviților în jurul Cortului era o măsură a harului protector al lui Dumnezeu, și o reiterare a copleșitoarei Sale prezențe!
Copiii lui Israel au făcut întocmai după toate poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul; aşa au făcut. (Numeri 1:54)
În lumina răzvrătirii ulterioare și șirului de abateri săvârșite de Israel inclusiv în capitolele următoare din Numeri, aceste cuvinte ce atestă supunerea și sensibilitatea poporului la cuvintele lui Iahweh ne lasă un gust amar... Israel începe așa de bine – și va sfârși așa de grozav!
Ce lecție de consecvență și de permanentă autocercetare avem aici! Este important să începi bine alergarea – dacă ai de gând și te implici s-o și continui bine! Altfel, degeaba... Iar în Eclesiastul (7:8) înțeleptul Solomon accentuează indirect asta, afirmând că este mai bun sfârșitul unui lucru decât începutul lui.
Cel mai frumos și bine este să începi... să continui... și să sfârșești în ascultare, și-ntr-un duh de pocăință... sigur, asta nu exclude greșelile, dar asigură șansa de a veni smerit înaintea lui Dumnezeu, gata să-ți recunoști și să-ți plângi păcatul, să te lupți și să te lași ajutat (inclusiv de Dumnezeu) să-l elimini din viața ta... ca să nu te expui revărsării mâniei și dreptății lui Dumnezeu asupra celor ce vor fi nesocotit poruncile și avertismentele Lui!   
Și-o altă concluzie impusă de acest prim capitol din cartea Numeri: copiii lui Israel aveau nevoie/trebuiau să ştie cine sunt... de aceea avem reliefat aici acest principiu (specific lor) al genealogiei. Era de asemenea important ca fiecare dintre ei să ştie unde îi este locul. Fiecare avea un loc, o poziție în tabără, reieșită din rolul și locul specific care îi erau destinate seminției de care aparținea... Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Trebuie să ne cunoaştem identitatea, proveniența, destinația și autoritatea – să nu uităm că aparţinem familiei lui Dumnezeu, că suntem copiii Lui... și asta ne impune și drepturi și obligații! Şi în consecință trebuie să ştim inclusiv unde este nevoie de noi... care este aportul nostru în închinarea corespunzătoare, în lucrarea lui Dumnezeu, în războiul spiritual în care suntem angrenați (că suntem sau nu conștienți de asta!)  
Vom vedea (și vom învăța) mai multe despre asta în capitolul... și-n episodul următor, dacă ne va îngădui Dumnezeu să ne reîntâlnim! Pe curând!

Numeri 2:1-34 | Itinerar Biblic | Episodul 244

Stimați prieteni, nu știu care este relația dvs cu aritmetica/matematica sau cu numerele, dar constat cu uimire și plăcere că Dumnezeu nu lasă nimic deoparte sau la întâmplare, că El are mesaje importante pe care le transmite pe orice cale și oricui – indiferent de pasiunile sau deficiențele personale, ori de limbajele de care se folosește preoponderent fiecare... Astfel, vedem (citind și reflectând la această a patra carte a Scripturii – Numeri) că... numerele și numărătorile, numele și cantitățile sunt printre instrumentele folosite de Dumnezeu să ne comunice lucruri importante – macro- sau micro- mesaje... și devine datoria noastră nu doar să le receptăm, ci să ni le și însușim, conștienți că fiecare lecție de sus este esențială, dacă vrem să evităm greșelile trecutului și să înaintăm acumulând roduri și biruințe.
Istoria relatată în Numeri începe cu numărătoarea poporului făcută în vederea organizării taberei în jurul Cortului Întâlnirii, fază care se va încheia cu recunoașterea oficială a centralității prezenței lui Dumnezeu – prin darurile aduse la Cort de către căpeteniile fiecărei seminții și prin sărbătorirea Paștelui. Locul central al lui Dumnezeu (atât în staționare, cât și în marș) va deveni astfel clar și evident. Copiii lui Israel urmau să-și însușească o deprindere esențială: să tăbărască în jurul Cortului întâlnirii într-o ordine prestabilită și însușită, și să pornească la fel, având totdeauna ca punct de reper Cortul întâlnirii și chivotul Domnului.
Primul capitol ne-a prezentat aspecte legate de primul recensământ al poporului: cine, unde, când, cum să facă numărătoarea; cine să fie numărat (luat în evidență pentru oaste) și cine nu... se consacră astfel vârsta de 20 de ani ca una a maturității și independenței/individualizării depline (biologice, psihice, sociale) a bărbaților din Israel, precum și exceptarea/punerea deoparte a leviților, care aveau îndeletniciri religioase speciale: purtători, păstrători și păzitori ai Cortului întâlnirii și mobilierului acestuia.
Capitolul 2 ne descrie rânduiala divină impusă pentru a se asigura așezarea taberei în jurul Domnului – dar o primă observație este că versetele cuprinse în acest capitol, care conțin toate prescripțiile care trebuiau aplicate, sunt plasate între două versete (ultimul, 54, din cap. 1 și ultimul, 34, din cap. 2) care conțin o exprimare identică: „Copiii lui Israel au făcut întocmai după toate poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul...” Formula subliniază centralitatea Domnului în tabără și hotărârea poporului de a-L declara și respecta pe Iahweh ca Domn și Stăpân, umblând și lucrând în ascultare de El! Prezența lui Dumnezeu în tabără reclama ca tot ce se făcea acolo să se facă în acord cu voia/poruncile, și spre slava Lui! Doar ascultarea de Dumnezeu aduce cu sine binecuvântarea prezenței Lui!
Și noi azi suntem chemați să căutăm prioritar Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și tot ce facem să facem ca pentru El – în ascultarea și spre gloria Lui!
Din păcate însă această exprimare din ultimul verset al celor două capitole 1 și 2 subliniază șic aracterul nestatornic al poporului – care, asemenea multora, încep fulminant umblarea cu Dumnezeu, și o termină în faliment!... distanța dintre cele două fiind foarte scurtă, deci instabilitatea – puternică și rapidă!
Aceste prim recensământ trebuia să marcheze și să celebreze credincioșia lui Dumnezeu! Copiii lui Israel trebuiau să ştie cine sunt, de aceea avem genealogia. Era de asemenea important ca fiecare dintre ei să ştie unde îi este locul. Fiecare avea un loc specific care îi era destinat în tabără. Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Trebuie să ne cunoaştem identitatea și apartenența, faptul că noi aparţinem familiei lui Dumnezeu, că suntem copiii Lui. Şi trebuie să ştim unde este nevoie de noi.
În timpul acestor ani în pustie, aşezarea taberei şi ordinea în ce priveşte călătoria lor au fost disciplinate în acord cu instrucţiunile lui Dumnezeu.
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Copiii lui Israel au să tăbărască fiecare lângă steagul lui, sub semnele casei părinţilor lui; să tăbărască în faţa şi împrejurul Cortului întâlnirii. (Numeri 2:1-2)
Am văzut în capitolul precedent că numărătoarea indivizilor s-a făcut ținându-se cont de seminție, familie/clan și casă părintească. Ni se spune că au ridicat steaguri peste taberele lor. Acestea erau stindarde care erau înălţate deasupra lor. Ce era mai exact pe aceste steaguri? Daţi-mi voie să citez din doi mari învăţaţi ai Vechiului Testament, Keil şi Delitzsch, în Comentariu asupra Pentateucului, volumul III: „Nici legea mozaică, nici Vechiul Testament în general, nu ne oferă vreo indicaţie despre aspectul sau semnul unui steag (deqhel). Potrivit tradiţiei rabinice, steagul lui Iuda purta înfăţisarea unui leu, acela al lui Ruben, asemănarea unui om, sau a unui cap de om, acela al lui Efraim forma unui bou, iar cel al lui Dan, imaginea unui vultur; astfel, cele patru creaturi vii asociate cu forme îngereşti descrise de Ezechiel erau reprezentate prin aceste patru steaguri.” 
Alți interpreți leagă aspectul simbolurilor de pe fiecare steag de binecuvântările specifice rostite de Iacov înainte de moarte peste cei doisprezece fii ai săi; adică, în acord cu Geneza 49, pe stindardul lui Ruben trebuie să fi fost un (cap de) om, pe al lui Simeon – sabia, pe al lui Iuda – leul... semnul lui Zabulon – posibil corabia, un asin îl reprezenta pe Isahar, o cerboaică pe Neftali, un pom roditor pe Iosif... Dan putea avea ca semn și un șarpe (sau o cumpănă), Gad – o cetate, Așer – potirul regal, Beniamin – un lup, Levi probabil vreun simbol legat de Cortul întâlnirii, posibil menora (sfeșnicul cu șapte brațe). Dar nu vreau să insist sau să induc vreun exces de simbolistică, pentru că există pericolul de a scoate sensuri sau de a conferi interpretări care nu au fost intenţionate. Există destui oameni care merg atât de departe, căutând să găsească, după felul în care era aşezată tabăra, o imagine despre modul în care sunt aşezate stelele pe cer, semnele zodiacului! De asemenea, sunt oameni care-și zic creștini și încearcă să găsească evanghelia scrisă în stele sau încearcă să-şi afle/citească viitorul scris în stele. Shakespeare a scris undeva: „Nu în stele se află destinul nostru, ci în noi înşine.” Problema este deci în și cu noi înşine, nu dincolo de stele. Nu vom găsi învăţătura în stele; o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Fără Cuvântul lui Dumnezeu nu am fi bănuit că învăţătura vine de sus. De fapt, omenirea nu are scuză că nu a putut citi Evanghelia în stele, deoarece întreaga creaţie arată puterea eternă a lui Dumnezeu şi divinitatea Lui. Până la urmă deci nu e esențial să știm sigur că steagurile purtau un nume sau o emblemă, pentru simplul fapt că tradiţia nu este mereu exactă.
Așadar, copii lui Israel tăbărau fiecare sub semnele casei părinților lui, care se reuneau sub steagul seminției de care aparțineau. Potrivit dispozițiilor strategice însă, Cortul întâlnirii era flancat de patru tabere, pe fiecare latură campând efectivele a câte trei seminții, începând cu partea de est, în sensul acelor de ceasornic, după cum urmează:
La răsărit, tabăra lui Iuda, cu steagul ei şi cu oştirile sale. Acolo să tăbărască mai marele fiilor lui Iuda, Nahşon, fiul lui Aminadab, cu oştirea lui, alcătuită din 74.600 de oameni ieşiţi la numărătoare. Lângă el să tăbărască seminţia lui Isahar şi mai-marele fiilor lui Isahar, Netaneel, fiul lui Ţuar, cu oştirea lui, alcătuită din 54.400 de oameni, ieşiţi la numărătoare; apoi seminţia lui Zabulon şi mai-marele fiilor lui Zabulon, Eliab, fiul lui Helon, cu oştirea lui, alcătuită din 57.400 de oameni ieşiţi la numărătoare. (Numeri 2:3-8)
Să reținem că evreii îşi ridicau corturile în funcţie de poziţia Cortului întâlnirii; acesta ocupa centrul taberei, şi apoi copiii lui Israel tăbărau în jurul lui. Desigur fiecare își ridica steagul pentru a semnala poziţia lor în tabără.
În partea de răsărit/est era Iuda. Seminţia lui Isahar (v. 5) şi seminţia lui Zabulon (v. 7) trebuiau să tăbărască sub acelaşi steag cu Iuda. Atunci când aceste trei seminţii vedeau steagul cu semnul leului (să zicem) pe el, ştiau că acolo le este locul. Răsăritul era punctul cardinal către care era orientat Cortul întâlnirii... deci, când poporul ridica tabăra pentru deplasare, cei 186.400 de soldați (sunt convins că ați verificat exactitatea adunării!) aflați sub steagul lui Iuda constituiau avangarda lui Israel.
Toţi cei din tabăra lui Iuda ieşiţi la numărătoare sunt 186.400 de bărbaţi, după oştirea lor. Ei să pornească cei dintâi. (Numeri 2:9)
Încă un lucru remarcabil: prima seminție menționată în fiecare triadă de triburi este reprezentativă pentru tot grupul; se va spune în toate cele patru cazuri: „tabăra lui...”, fiind menționate pe rând numele Iuda, Ruben, Efraim și Dan pe post de titulari de tabere (un fel de responsabili pentru aripa respectivă a lui Israel); nu sunt foarte clare criteriile după care au fost desemnați aceștia, de către Iahweh Însuși... Dacă Iuda și Dan erau într-adevăr triburile care dădeau cei mai mulți ostași, Ruben și mai cu seamă Efraim nu erau dintre cele mai prolifice/numeroase seminții. Deci nu criteriul cantitativ era primordial! A fost dintotdeauna specific Domnului nostru să-Și arate slava și puterea mai cu seamă prin numere și cantități neimpresionante, ca să excludă orice discuție asupra factorului determinant în victorii! Nu uităm cuvintele unui războinic prin excelență, și om credincios (Ioanatan, fiul lui Saul și prietenul cel mai bun al lui David) care a spus într-o împrejurare: „...nimic nu împiedică pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr.” (1 Samuel 14:6).
În acest grup, un indiciu ar putea fi faptul că semințiile menționate descind din cel de al 4-lea, cel de-al 5-lea și cel de-al 6-lea dintre fiii născuți de Leea lui Iacov.
Ne-ntoarcem să privim amplasamentul taberei evreiești:
La miazăzi, tabăra lui Ruben, cu steagul ei şi cu oştirile ei. Acolo să tăbărască mai marele fiilor lui Ruben, Eliţur, fiul lui Şedeur, cu oştirea lui, alcătuită din 46.500 de bărbaţi ieşiţi la numărătoare. Lângă el să tăbărască seminţia lui Simeon şi mai-marele fiilor lui Simeon, Şelumiel, fiul lui Ţurişadai, cu oştirea lui, alcătuită din 59.300 de oameni ieşiţi la numărătoare; apoi seminţia lui Gad şi mai-marele fiilor lui Gad, Elisa, fiul lui Deuel, cu oştirea lui, alcătuită din 45.650 de oameni ieşiţi la numărătoare. (Numeri 2:10-15)
Așadar, partea de sud a fost pusă sub comanda și responsabilitatea lui Ruben, primul fiu al Leei; Simeon era al doilea, iar Levi al treilea – dar acesta fiind exclus dintre semințiile ce dau soldați armatei, locul său a fost luat de Gad, fiul cel mare al slujitoarei Leei – Zilpa.  
Toţi cei din tabăra lui Ruben ieşiţi la numărătoare sunt 151.450 de oameni, după oştirile lor. Ei să pornească în al doilea rând. (Numeri 2:16)
O aritmetică simplă ne arată că grupul dinainte – al lui Iuda – era de departe cel mai puternic și numeros, pe câtă vreme triada sudică, vecină, a lui Ruben, Simeon şi Gad era doar a treia tabără (din cele patru), ca număr de efective.
Apoi va porni cortul întâlnirii, împreună cu tabăra leviţilor, aşezată în mijlocul celorlalte tabere. Pe drum, vor ţine şirul în care a tăbărât fiecare, la rândul lui, după steagul lui. (Numeri 2:17)
Semnificativ este locul central atribuit seminției lui Levi, garda Cortului, tăbărâtă imediat în jurul Cortului și responsabilă de acesta: Moise, Aaron și preoții pe latura estică, chehatiții la miazăzi/sud, gherșoniții la apus/vest, iar merariții pe latura de nord. În staționare, leviții și Cortul erau punctul focal al taberei, iar în marș erau inima/centrul convoiului. Textul biblic va reveni – și o vom face și noi – în capitolele următoare cu detalierea atribuțiilor și slujbelor leviților. Important de reținut acum este că, în marș, leviții porneau după Gad, și imediat după ei pornea Efraim!
La apus, tabăra lui Efraim, cu steagul său şi cu oştirile sale. Acolo să tăbărască mai marele fiilor lui Efraim, Elişama, fiul lui Amihud, cu oştirea lui, alcătuită din 40.500 de oameni ieşiţi la numărătoare. Lângă el să tăbărască seminţia lui Manase şi mai-marele fiilor lui Manase, Gamliel, fiul lui Pedahţur, cu oştirea lui, alcătuită din 32.200 de oameni ieşiţi la numărătoare; apoi seminţia lui Beniamin şi mai-marele fiilor lui Beniamin, Abidan, fiul lui Ghideoni, cu oştirea lui, alcătuită din 35.400 de oameni ieşiţi la numărătoare. (Numeri 2:18-23)
În vest erau desemnați să campeze seminţiile lui Manase (v. 20) şi Beniamin (v. 22), sub acelaşi steag cu Efraim. Aceste trei seminții proveneau din fiii născuți lui Iacov de către Rahela, respectiv Iosif și Beniamin.
Toţi cei din tabăra lui Efraim ieşiţi la numărătoare sunt 108.100 de oameni, după oştirile lor. Ei să pornească în al treilea rând. (Numeri 2:24)
Ei asigurau ariergarda leviților în timpul călătoriei... și trebuie remarcat totuși că erau grupul cu cel mai mic efectiv dintre cele patru care flancau Cortul.
La miazănoapte, tabăra lui Dan, cu steagul ei şi cu oştirile ei. Acolo să tăbărască mai marele fiilor lui Dan, Ahiezer, fiul lui Amişadai, cu oştirea lui, alcătuită din 62.700 de oameni ieşiţi la numărătoare. Lângă el să tăbărască seminţia lui Aşer şi mai-marele fiilor lui Aşer, Paguiel, fiul lui Ocran, cu oştirea lui, alcătuită din 41.500 de oameni ieşiţi la numărătoare; apoi seminţia lui Neftali şi mai-marele fiilor lui Neftali, Ahira, fiul lui Enan, cu oştirea lui, alcătuită din 53.400 de oameni ieşiţi la numărătoare. (Numeri 2:25-30)
În sfârșit cercul se închide cu tabăra dinspre nord, de care era responsabil Dan. Dan și Neftali fuseseră copiii slujitoarei Rahelei, Bilha, iar Așer – al doilea fiu al slujitoarei Leei – Zilpa. Oarecum amplasarea sa aici afectează logica aranjării și ordinii semințiilor – dar se pare că nu prea mai era alt loc pentru Așer, de vreme ce Levi nu participa și celelalte grupuri erau relativ complete, reflectând oarecum originile și descendențele pe linie maternă ale fiilor lui Iacov.   
Toţi cei din tabăra lui Dan ieşiţi la numărătoare sunt 157.600 de oameni. Ei să pornească cei din urmă, după steagul lor. (Numeri 2:31)
Din punctul de vedere al efectivelor, acesta era al doilea cel mai numeros frup, fiind oarecum logic ca deschiderea convoiului să fie făcută de cel mai numeros grup – sub steagul lui Iuda – iar spatele să fie asigurat tot de o tabără numeroasă, respectiv al doilea grup ca mărime – Dan.
Aceştia sunt copiii lui Israel ieşiţi la numărătoare, după casele părinţilor lor. Toţi cei ieşiţi la numărătoare şi care au alcătuit taberele după oştirile lor au fost 603.550. (Numeri 2:32)
Oricât am înțelege sau nu criteriile de grupare a semințiilor și de amplasare a taberelor, trebuie să recunoaștem că Dumnezeu rămâne preocupat permanent de ordine și rânduială, mai cu seamă în cazul grupurilor cu o asemenea pondere disciplina fiind fundamentală. Copiii lui Israel se aşezau deci și mărșăluiau de o manieră cât se poate de ordonată. Și e clar că fiecare familie din fiecare seminţie își cunoștea și respecta locul în cadrul seminţiei dar și al taberei.
Leviţii, după porunca pe care o dăduse lui Moise, Domnul, n-au intrat la numărătoare în mijlocul copiilor lui Israel. Şi copiii lui Israel au făcut întocmai după toate poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul. Aşa tăbărau ei, după steagurile lor; şi astfel porneau la drum, fiecare după familia lui, după casa părinţilor lui. (Numeri 2:33-34)
Deși abia în capitolul și episodul următor vom afla explicit efectivele leviților, putem concluziona că numărul total de brațe de muncă (inclusiv leviții) fiind de 625.550 de bărbați, și ținând cont de prezumția rezonabilă că bărbații constituiau cel puțin o treime din totalul israeliților – rezultă un popor de aproximativ două milioane de persoane.
(Am putea spune, pe acest principiu, că numărul războinicilor este un indiciu mult mai exact al forței unei biserici, și nu neapărat numărul total, al consumatorilor din bănci! Desigur se poate discuta și dezvolta și particulariza mult, aici...)
Am învăţat așadar că numărătoarea de la Sinai s-a făcut în vederea înscrierii la oaste (de aceea se face referire doar la bărbații de peste 20 de ani, în stare să poarte armele). Să nu uităm însă că porunca Domnului din chiar debutul cărții Numeri (1:2) a fost: „Faceți numărătoarea întregii adunări a copiilor lui Israel...” ; deci dincolo de considerentul militar, Iahweh avea în vedere dimensiunea comunitară – fiecare israelit trebuia să ştie cine era şi unde-i era locul. Ei trebuiau să îşi cunoască genealogia/apartenenţa, ca să-şi cunoască locul în tabără și deci atribuțiile – atât în staționare cât și în deplasare... Nu mai vorbim că nu puteau merge la luptă, sau nu puteau fi  dacă nu erau siguri de poziţia lor.
Tot astfel, lupta creştină nu se poate duce în sfera îndoielilor şi a temerilor, ci în lumina clară  a unei salvări sigure. Vrăjmaşii noştri de astăzi sunt aceiași, și la fel de puternici ca oricând: lumea, firea şi diavolul. Prietenul meu, dacă nu eşti sigur de mântuirea ta, ești expus și pasibil să fii biruit de acești inamici considerabili!
Fiecare persoană din biserica Domnului Isus Cristos are un loc stabilit de Dumnezeu. Toate serviciile bisericii trebuie să fie sub călăuzirea Duhului Sfânt.  Ni se spune că am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur trup. Când ai fost adăugat la acest trup, ai devenit un mădular și ți s-a atribuit o funcțiune în acest organism. „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe.” (1 Cor. 12:12-14)
Iar când Dumnezeu te aşează în trup, o face cu scopul de a-I sluji. Fiecare credincios are un dar. Tu ai un dar. Folosirea acestui dar reprezintă slujirea ta ca şi creştin.
Nu sunt expert în materie, dar îmi dau seama că trupul omenesc are multe organe și membre, fiecare cu rolul său fără care nu se poate! Am auzit că în picior există peste 20 de oase. La fel şi în trupul lui Hristos sunt o sumedenie de componente cu o multitudine de daruri, care trebuie puse în aplicare.Fiecare trebuie să ne descoperim darul. Cred că Dumnezeu îi răsplăteşte pe copiii Săi care își folosesc darul pus în ei.  Deşi Duhul Sfânt este împărţit fiecăruia în mod individual, după voia lui Dumnezeu, cred că 1 Corinteni 12:31 ne învață să cerem şi să umblăm după darurile cele mai bune! Când eram tânăr l-am ascultat pe Dr. Ironside învăţând din Biblie şi i-am cerut lui Dumnezeu să mă facă şi pe mine un învăţător ca el. Dumnezeu a ascultat şi a dat răspuns rugăciunii mele într-un mod minunat. Deşi n-am să pot predica niciodată cum a făcut-o el, Dumnezeu mi-a permis să am și eu o lucrare de învăţător, așa cum am cerut de la El. Cred că putem tânji sincer după cele mai bune daruri, dar să recunoaştem că toate sunt sub autoritatea suverană a Duhului Sfânt.
Vă amintiţi de Tabita? Ea făcea haine. Vă aduceţi aminte că atunci când a murit, l-au chemat pe Simon Petru şi văduvele i-au arătat hainele pe care Tabita le făcuse pentru ele. Probabil că Simon Petru s-o fi rugat: „Doamne, cred că ar fi potrivit s-o înviem pe această femeie. Biserica are nevoie de ea!” Şi Dumnezeu a înviat-o din morţi!
Prietene, trebuie să-ţi găseşti locul în tabără. Ocupi cumva locul altuia? Trăiești și lucrezi la înălțimea locului pe care îl ocupi? Odată asigurați fiecare în dreptul său, ar trebui să încurajăm și să ajutăm fiecare membru al bisericii să îşi găsească locul lui – şi asta ar trebui să îmbărbăteze și să dinamizeze chiar şi pe cel mai smerit sau apatic dintre mădulare: ai un dar pe care Dumnezeu ți l-a dat și vrea ca să-l foloseşti! Nu încerca să faci slujba altcuiva; fă ceea ce Dumnezeu te-a chemat să faci! Până ne vom reîntâlni, gândește la asta!

Numeri 3:1-51 | Itinerar Biblic | Episodul 245

Dragi ascultători, cu fiecare filă a cărții Numeri pe care o întoarcem ne este cât se poate de evident că Dumnezeu îi pregăteşte meticulos pe copiii lui Israel pentru marşul prin pustie – o traversare necesară pentru a-i aduce în hotarul Țării făgăduite... o încercare pentru care ei nu erau nici avizați, nici conștienți, deci nu foarte pregătiți... dar despre care Iahweh știa că va fi foarte dură și dramatică.
În primul rând trebuia să existe ordinea taberei. Am văzut că a avut loc o numărătoare, pentru desemnarea și înregistrarea bărbaţilor apţi pentru luptă. Oamenii aveau nevoie să știe cine sunt – să aibă siguranța că erau fiii lui Avram, dar și conștiința și certitudinea apartenenței la o anumită familie a lui Israel, funcție de care i se atribuia un loc și-un rol în comunitatea și-n oastea poporului... Apoi li s-au atribuit steaguri și Dumnezeu le-a precizat asocierile de seminții care flancau Cortul întâlnirii – și asta pentru ordinea taberei, ca să ştie întotdeauna – și-n staționare, și-n mișcare – unde le este locul și care le sunt atribuțiile.
În acest sens, vă reamintesc – spre o mai bună fixare a imaginii taberei lui Israel în staționare – Cortul întâlnirii era inima taberei, un miez/centru apărat pe laturi după cum urmează: în partea dreaptă (la răsărit) Moise Aaron și fiii săi erau tampon între Cort și semințiile lui Iuda, Isahar și Zabulon; la sud, chehatiții erau leviții desemnați să stea între Cort și alte trei seminții: Ruben, Simeon și Gad; la vest – Gherșoniții erau plasați între Cort și tabăra lui Efraim, Manase și Beniamin; iar la nord Cortul era asigurat și slujit de Merariți, protejați la rândul lor de Dan, Așer și Neftali.
Această imagine conține un mesaj și-un prilej de evaluare și pentru cititorii și ascultătorii de azi: dacă am fost confruntați și am primit mesajul mântuitor al Evangheliei, trebuie să devenim conștienți că pe cale de consecință am fost numărați în oastea de combatanți a Domnului, și deci trebuie să ne organizăm viața și lucrarea avându-L pe Dumnezeu în centrul și la începutul oricărui demers, și să fim gata de „lupta cea bună a credinței”, în conformitate cu planurile și ordinele Comandantului suprem! În clipa când Duhul lui Dumnezeu ne naște din nou, El ne botează în Trupul lui Hristos – Biserica Lui. Suntem parte a unei comunități, a unui popor, dar fiecare în parte trebuie să conștientizeze nevoia de apartenență, și să o exprime. Prin botez, credinciosul născut din nou intră în mod conștient și voluntar în manifestarea concretă, locală a Bisericii, pentru a sluji și a fi slujit în vederea maturizării și zidirii duhovnicești.    
După această scurtă paranteză, ne întoarcem în cartea Numeri; capitolele 3 și 4 sunt cosacrate acestei admirabile excepții prevăzute de Domnul: seminția lui Levi, pusă deoparte în vederea slujbei la Cortul întâlnirii. În cartea 1 Cronici între altele, ni se dă arborele genealogic a lui Levi; din primele versete ale cap. 6 aflăm: „Fiii lui Levi: Gherşon, Chehat şi Merari. Fiii lui Chehat: Amram, Iţehar, Hebron şi Uziel. Fiii lui Amram: Aaron şi Moise, şi Maria. Fiii lui Aaron: Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar.”
Deci capii acestei seminţii erau Moise și Aaron, care se trăgeau din Chehat, fiul lui Levi. Familia lui Aaron era chemată la slujba preoției; restul leviților aveau în grijă Cortul întâlnirii. Deşi nu au fost incluşi în numărătoarea poporului în vederea constituirii forței combatante a lui Israel, o numărătoare separată a fost făcută pentru ei, ca să le poată fi încredinţate și lor poziția și atribuțiile în cadrul slujirii la Cort.
Iată sămânţa lui Aaron şi a lui Moise, pe vremea când a vorbit Domnul cu Moise, pe muntele Sinai. Iată numele fiilor lui Aaron: Nadab, întâiul născut, Abihu, Eleazar şi Itamar. Acestea sunt numele fiilor lui Aaron, care au primit ungerea preoţească şi care au fost închinaţi în slujba preoţiei. Nadab şi Abihu au murit înaintea Domnului, când au adus înaintea Domnului foc străin, în pustiul Sinai; ei n-aveau fii. Eleazar şi Itamar au împlinit slujba preoţiei, în faţa tatălui lor Aaron. (Numeri 3:1-4)
În primul rând, ne sunt precizate rădăcinile acestei seminții: frații Moise și Aaron, respectiv familiile lor. De fapt, remarcăm o discreție a Scripturii în ce privește familia lui Moise – legată poate de rolul special pe care Moise l-a jucat în istoria lui Israel: el a rânduit preoția, dar nu a fost preot... a cârmuit poporul fără să-i fie împărat în adevărata accepțiune a cuvântului... spre deosebire de Aaron și fiii lui, Moise și fiii lui nu au primit o moștenire importantă sau rezonantă în Israel. Poate că tăcerea cu privire la locul, rolul și moștenirea familiei lui în Israel mai degrabă atrage atenția asupra adevăratei sale moșteniri – intimitatea spirituală cu Dumnezeu.
În ce-l privește pe fratele lui mai mare, Aaron, acesta a avut patru fii; iată că și în Numeri se reafirmă mărturia care ne-a fost dată în cartea Leviticul (cap. 10): Nadab şi Abihu, primii săi doi fii, au fost nimiciţi de Domnul pentru că și-au asumat slujba marelui preot, aducând foc străin – lucru care nu le era îngăduit. Domnul îi va pedepsi la fel mai târziu pe cei ce vor contesta preoția lui Aaron: cei 250 din mai marii lui Israel, conduși de Core, Datan și Abiram, care au fost nimiciți de Dumnezeu – care avertizează astfel asupra nebuniei de a umbla cu nebăgare de seamă înaintea sfințeniei divine!
Odată cu aranjarea taberei în jurul Cortului întâlnirii, săvârșită sub ochii noștri în aceste prime capitole din Numeri, Dumnezeu atrage atenția asupra faptului că El este și Mântuitor și Călăuzitor, dar și un foc mistuitor! Dumnezeu poruncește leviților să tăbărască în jurul Cortului, ca să nu izbucnească mânia Domnului asupra adunării, dacă se va fi întâmplat să se comporte careva neadecvat, din nebăgare de seamă sau răzvrătire (și cu cât era mai numeros poporul, cu atât mai multe erau șansele să se întâmple așa!)
Sigur, apariția și învestirea leviților nu se leagă primordial de cartea Numeri, vă reamintesc scenele din Exodul – tragedia închinării idolatre la vițelul de aur – sau din Leviticul (locul lor în Cortul întâlnirii, reiterat și aici în Numeri, sau relația cu întâii-născuți ai lui Israel) – dar trebuie remarcat rolul lor de tampon/temporizare, precum și efectul de stingere a mâniei exterminatoare sau punitive a Domnului ca urmare a intervenției leviților. Pentru că poporul era numeros și misiunea celor aflați în slujba Cortului era complexă și solicitantă, era nevoie de o armată de leviți. În consecință, Domnul îi atribuie lui Aaron coordonarea seminției lui Levi:   
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Apropie seminţia lui Levi şi pune-o înaintea preotului Aaron, ca să fie în slujba lui. Ei să aibă grijă de tot ce este dat în paza lui şi de tot ce este poruncit întregii adunări, înaintea Cortului întâlnirii: să facă slujba Cortului. Să aibă grijă de toate uneltele cortului întâlnirii şi de tot ce este poruncit copiilor lui Israel: ei să facă slujba cortului. (Numeri 3:5-8)
Așa cum leviții au fost puși în slujba marelui preot Aaron, la fel și credincioşii din biserica de azi sunt o preoţie dedicată Marelui Preot Isus Hristos. Ascultaţi-L ce spune El în rugăciunea Sa de Mare Preot: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău.” (Ioan 17:6) Credincioşii, care în mod colectiv sunt numiţi Biserica, au fost consacrați și alocaţi Domnului Isus. Întreg acest capitol 17 din Ev. lui Ioan consemnează rugăciunea Sa minunată pentru noi. Noi am  fost oferiţi ca un dar al dragostei din partea Tatălui pentru Fiul. Unii dintre noi am putea gândi că nu a primit foarte mult. Trebuie să ne reamintim că nu este important ceea ce suntem acum, ci ceea ce va face El din noi!
În contextul din Numeri 3, Iahweh mai face o precizare importantă aici:
Să dai pe leviţi lui Aaron şi fiilor lui; ei să-i fie daţi lui în totul, din partea copiilor lui Israel. Pe Aaron şi pe fiii lui să-i pui să păzească slujba preoţiei lor, iar străinul care se va apropia să fie pedepsit cu moartea.” (Numeri 3:9-10)
Este menţionată din nou aducerea leviţilor în faţa lui Aaron. Dar acum este enunţat și argumentul, dar şi scopul Domnului, care Se aștepta ca poporul să-și însușească planurile și poruncile Lui, și să li se conformeze, ca și cum ar fi fost vorba de o inițiativă comună – ca să nu fie tentați să desconsidere slujba lor... pentru că leviții urmau „...să facă slujbă pentru copiii lui Israel în cortul întâlnirii, să facă ispăşire pentru copiii lui Israel, şi astfel copiii lui Israel să nu fie loviţi cu nicio urgie când se vor apropia de Sfântul Locaş.” (Numeri 8:19). În plus, copiilor lui Israel li se impune și responsabilitatea purtării de grijă pentru leviți și familiile lor, care slujeau pentru popor înaintea lui Dumnezeu, la Cort... dar în egală măsură și leviții trebuieau să poarte povara responsabilității față de popor. Odată închinați Domnului, leviții deveneau răspunzători înaintea Domnului dar și înaintea poporului pentru modul în care aveau să-și împlinească slujba.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Iată că am luat pe leviţi din mijlocul copiilor lui Israel, în locul tuturor întâilor născuţi, care se nasc întâi dintre copiii lui Israel; şi leviţii vor fi ai Mei. Căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toţi întâii născuţi din Israel, atât din oameni, cât şi din dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul.”( Numeri 3:11-13)
Acesta a fost modul în care Dumnezeu i-a izbăvit acolo. Cred că  El aşteaptă şi astăzi, din partea fiecărei familii, să-i ofere nu doar bunurile sale, ci să-i încredinţeze pe cei ce alcătuiesc familia. Tu i-ai dedicat Domnului pe cei dragi ai tăi? I-ai predat lui Dumnezeu? Este un lucru extraordinar să Îi poţi încredinţa lui Dumnezeu pe ai tăi.
Întâiul-născut aparţinea lui Dumnezeu. Asta nu însemna că trebuia neapărat să intre în slujirea nemijlocită a lui Dumnezeu, dar el era răscumpărat ca să se ştie că era închinat lui Dumnezeu. În ce privește poporul Israel, în loc să ia întâii-născuţi din fiecare seminţie, Dumnezeu i-a numărat, şi a luat în locul lor seminţia lui Levi.
Domnul a vorbit lui Moise în pustiul Sinai şi a zis: „Fă numărătoarea copiilor lui Levi, după casele părinţilor lor, după familiile lor; şi anume, fă numărătoarea tuturor celor de parte bărbătească, de la vârsta de o lună în sus.” Moise le-a făcut numărătoarea, după porunca Domnului, întocmai cum poruncise. Iată care sunt fiii lui Levi, după numele lor: Gherşon, Chehat şi Merari. (Numeri 3:14-17)
Deci Levi era capul seminției, cei trei fii ai lui: Gherşon, Chehat şi Merari erau capii caselor părintești, iar copiii acestora erau capii familiilor. Interesant că dacă pentru oștire erau numărați toți bărbații de la 20 de ani în sus, pentru slujba Cortului erau luați în calcul fiii din cele trei case părintești de la vârsta de o lună! Sigur, pruncul nu avea cum să fie implicat de atunci în slujire, dar familia îl știa consacrat și-l creștea în spiritul slujirii lui viitoare la Cortul întâlnirii; tatăl îl lua cu sine la slujba Cortului, și copilul își făcea ucenicia direct la viitorul loc de muncă (cum se va întâmpla cu Samuel în perspectivă!). Poate că nu ar fi deplasat să extragem de aici și o învățătură valabilă pentru noi azi, măcar spre reflecție: de stailit în ce măsură separarea copiilor de biserică este cea mai indicată soluție... iată că urmașii leviților nu creșteau într-o seră separată, ci în contextul real, normal al vieții și slujirii – ajutând treptat și după puteri... Plus că nu copiii erau în centrul atenției, ci Domnul și lucrarea Lui rămâneau esențiale, inclusiv pentru copii! Copilului i se acorda importanță și i se facilita implicare în contextul slujirii zilnice, pe fondul reverenței continue față de Iahweh!    
Familia fiecărei case părintești este numărată, atribuindu-se locuri și slujiri specifice: Iată numele fiilor lui Gherşon, după familiile lor: Libni şi Şimei. (Numeri 3:18)
Lor li se stabilește numărul, locul de campare și responsabilitățile în cadrul slujirii Cortului: vor avea grijă de toate țesăturile ce vor sluji la configurarea și delimitarea Sfântului locaș. Toate acestea reies din versetele 21-26 din cap. 3:
Din Gherşon se coboară familia lui Libni şi familia lui Şimei, alcătuind familiile gherşoniţilor. Cei ieşiţi la numărătoare, când au numărat pe toţi bărbaţii de la vârsta de o lună în sus, au fost şapte mii cinci sute. Familiile gherşoniţilor tăbărau înapoia cortului, la apus. Căpetenia casei părinteşti a gherşoniţilor era Elisaf, fiul lui Lael. În ce priveşte cortul întâlnirii, în grija fiilor lui Gherşon erau date: cortul şi acoperişul cortului, învelitoarea acoperişului cortului şi perdeaua de la uşa cortului întâlnirii; apoi pânzele curţii şi perdeaua de la poarta curţii cortului de jur împrejurul cortului şi altarului şi toate funiile pentru slujba cortului. (Numeri 3:21-26)
Vă reamintesc, partea de răsărit, practic latura cu intrarea în Cortul propriu-zis, fusese atribuită în responsabilitatea lui Aaron și Moise, iar în partea cealaltă, în vest, în dreptul Locului preasfânt fuseseră amplasate familiile gherșoniților, care strângeau, desfăceau, cărau și îngrijeau componentele textile care prefigurau Cortul.
Apoi familia lui Chehat este numărată (Numeri 3:19):
Iată fiii lui Chehat, după familiile lor: Amram, Iţehar, Hebron şi Uziel;
Ei trebuiau să îşi ridice corturile în partea de sud a cortului. Datoria lor era să răspundă de piesele de mobilier ale cortului (v. 27-32):
Din Chehat se coboară familia amramiţilor, familia iţehariţilor, familia hebroniţilor şi familia uzieliţilor, alcătuind familiile chehatiţilor. Numărând pe toţi bărbaţii de la vârsta de o lună în sus, s-au găsit opt mii şase sute de bărbaţi însărcinaţi cu îngrijirea Sfântului Locaş. Familiile fiilor lui Chehat tăbărau în partea de miazăzi a cortului. Căpetenia casei părinteşti a familiilor chehatiţilor era Eliţafan, fiul lui Uziel. În grija lor au dat chivotul, masa, sfeşnicul, altarele, uneltele Sfântului Locaş, cu care îşi făceau slujba, perdeaua dinăuntru şi tot ce ţine de ea. Căpetenia căpeteniilor leviţilor era Eleazar, fiul preotului Aaron; el avea privegherea asupra celor însărcinaţi să îngrijească de Sfântul Locaş. (Numeri 3:27-32)
Nici familia lui Merari, cel de-al treilea fiu al lui Levi, nu avea cum să fie exceptată de la același proces de numărare, și alocare de atribuții dar și de spațiu de exercitare a responsabilității:
şi fiii lui Merari, după familiile lor: Mahli şi Muşi. Acestea sunt familiile lui Levi, după casele părinţilor lor. (Numeri 3:20)
Ei trebuiau să se aşeze în partea de nord a cortului. Numărul conducătorii și sarcinile lor – care erau de a avea grijă de scândurile, drugii, stâlpii, picioarele lor, ţăruşii şi funiile lor – reies din vers. 33-37:
Din Merari se coboară familia lui Mahli şi familia lui Muşi, alcătuind familiile merariţilor. Cei ieşiţi la numărătoare, când au numărat pe toţi bărbaţii de la vârsta de o lună în sus, au fost şase mii două sute. Căpetenia casei părinteşti a familiilor lui Merari era Ţuriel, fiul lui Abihail. Ei tăbărau în partea de miazănoapte a cortului. În paza şi grija fiilor lui Merari au dat: scândurile cortului, drugii, stâlpii şi picioarele lor, toate uneltele şi tot ce ţine de ele; apoi stâlpii curţii de jur împrejur, picioarele lor, ţăruşii lor şi funiile lor. (Numeri 3:33-37)
Am înțeles cu toții sper că sarcina principală a leviților era administrarea și paza Cortului întâlnirii, iar pozițiile alocate lor în jurul Locașului crea o centură de protecție care să prevină ca mânia lui Dumnezeu să se dezlănțuie asupra acelora din popor care n-ar fi respectat sacralitatea spațiului respectiv.  
Moise, Aaron şi fiii lui tăbărau înaintea cortului, la răsărit, înaintea cortului întâlnirii, spre răsăritul soarelui; ei aveau să îndeplinească la Sfântul Locaş tot ce fusese poruncit copiilor lui Israel; iar străinul care se va apropia să fie pedepsit cu moartea.  Toţi leviţii a căror numărătoare au făcut-o Moise şi Aaron, după porunca Domnului, după familiile lor, toţi bărbaţii de la vârsta de o lună în sus, au fost douăzeci şi două de mii. (Numeri 3:38-39)
Inițiativa, planul și poruncile cu privire la punerea deoparte și consacraraea leviților în slujba Cortului întâlnirii au fost ale lui Iahweh. Cu toate acestea, pentru a implica și poporul în acest proces, tot la porunca lui Dumnezeu Moise va număra și întâii-născuți ai poporului, de la vârsta de o lună în sus – care-I aparțineau de drept Domnului, cum am citit în versetul 13 din Numeri 3, capitolul de față...
Domnul a zis lui Moise: „Fă numărătoarea tuturor întâilor născuţi de parte bărbătească dintre copiii lui Israel, de la vârsta de o lună în sus, şi numără-i după numele lor. Să iei pe leviţi pentru Mine, Domnul, în locul tuturor întâilor născuţi din copiii lui Israel, şi vitele leviţilor în locul tuturor întâilor născuţi din vitele copiilor lui Israel!” Moise a făcut numărătoarea tuturor întâilor născuţi dintre copiii lui Israel, după porunca pe care i-o dăduse Domnul. Toţi întâii născuţi de parte bărbătească, a căror numărătoare au făcut-o, numărându-le numele, de la vârsta de o lună în sus, au fost douăzeci şi două de mii două sute şaptezeci şi trei. (Numeri 3:40-43)
Înlocuindu-i pe întâii-născuți, leviții aveau pe capul lor prețul sângelui mielului pascal, care în noaptea revărsării mâniei lui Dumnezeu a ocrotit pe cei care s-au adăpostit prin credință sub acest sânge. După marea izbăvire din robia egipteană, toți întâii-născuți dintre copiii și vitele lui Israel erau ale Domnului – în locul băieților întâi-născuți fiind consacrați Domnului leviții! Israel aparținea de drept lui Dumnezeu, dar plătiți în mod direct cu sângele de pe ușiorii din Egipt fuseseră întâii-născuți. Ca să și-i păstreze, familiile din Israel trebuiau să fie de acord cu schimbul propus de Dumnezeu: seminția lui Levi în locul întâilor-născuți!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Ia pe leviţi în locul tuturor întâilor născuţi din copiii lui Israel şi vitele leviţilor în locul vitelor lor; şi leviţii vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul. Pentru răscumpărarea celor două sute şaptezeci şi trei care trec peste numărul leviţilor, dintre întâii născuţi ai copiilor lui Israel, să iei câte cinci sicli de cap, după siclul Sfântului Locaş, care este de douăzeci de ghere. Să dai argintul acesta lui Aaron şi fiilor lui pentru răscumpărarea celor ce trec peste numărul leviţilor.” (Numeri 3:44-48)
Leviții având slujba Cortului, trebuiau să vegheze ca să nu lipsească jertfa necurmată de pe altar. Chiar dacă evreii ar fi refuzat sau ar fi uitat să aducă animalul de jertfă, animalele leviților fiind ale Domnului – leviții înșiși trebuiau să ofere jertfa, dacă era necesar.
Moise a luat argintul pentru răscumpărarea celor ce treceau peste numărul celor răscumpăraţi de leviţi; a luat argintul întâilor născuţi din copiii lui Israel: o mie trei sute şaizeci şi cinci de sicli, după siclul Sfântului Locaş. Şi Moise a dat argintul de răscumpărare lui Aaron şi fiilor lui, după porunca Domnului, cum poruncise lui Moise Domnul. (Numeri 3:49-51)
Aşadar  Moise a numărat toţi întâii născuţi dintre copiii lui Israel şi a aflat că erau 22.273 de parte bărbătească, de la vârsta de o lună în sus. Aceasta însemna că erau cu 273 mai mulţi întâi-născuţi de parte bărbătească faţă de câţi leviţi erau; aşa că întâii-născuţi care erau în plus faţă de numărul leviţilor, trebuiau să fie răscumpăraţi cu câte cinci sicli de cap, care trebuiau să fie daţi lui Aaron şi fiilor săi – și așa s-a creat și-un fond de întreținere și administrare a Sfântului locaș, pus la dispoziția preoților reprezentați de Aaron și fiii săi.
Lăsăm pe altădată, sau vă sugerăm dvs. să aprofundați rațiunea și semnificațiile înlocuirii întâilor-născuți ai lui Israel cu seminția lui Levi, și mai cu seamă învățămintele practice și actuale ale acestui proces. Deocamdată ne oprim aici, sper însă că Domnul ne va permite să ne reîntâlnim și data viitoare, ca să cunoaștem și să înțelegem cartea Numeri!

Numeri 4:1-49 | Itinerar Biblic | Episodul 246

Dragi ascultători, continuăm să privim în cea de-a patra carte a VT și-a Pentateuhului semnat de Moise – o carte care emană și induce un simț al ordinii și preciziei... care n-ar trebui să ne mire, având în vedere că Sursa sa este Dumnezeul nostru cel desăvârșit, și care este cu atât mai necesar pe zi ce trece în viața noastră minată de indecizie, imprecizie și relativism! Să cerem lui Dumnezeu ordonarea vieților noastre și reeducarea noastră în acest spirit divin de rânduială, disciplină și responsabilitate, care aplicate pot avea impact!  
Privind primele capitole ale cărții Numeri, putem sesiza că se respectă și aici un tipar al mișcării dinspre general spre particular, de la amplu la specific... astfel, primul capitol ne-a prezentat liderii și efectivele fiecărei seminții a lui Israel; cap. 2 ne-a ajutat să avem o imagine de ansamblu a așezării taberei lui Israel în staționare, dar și ordinea de deplasare când erau în mișcare; cap. 3 ne-a dat ocazia să constatăm că și gruparea pusă deoparte pentru responsabilități specifice – Levi – a fost supusă recensământului și amplasării în aria de desfășurare a slujbei Cortului... astfel încât (după cap. 2 și 3) putem avea înaintea ochilor minții imaginea taberei ridicate de Israel în pustie: Cortul întâlnirii avea aspectul unui dreptunghi în mijlocul taberei. Un alt dreptunghi era creat în jurul cortului, de tabăra leviţilor. Înspre exterior, un alt dreptunghi mult mai mare era format apoi, de jur împrejur, de taberele celor douăsprezece seminţii. Cortul era mereu aşezat cu intrarea către est. Aaron şi Moise împreună cu familiile lor aveau corturile în faţa uşii cortului, spre est... iar în dreptul lor erau taberele lui Iuda, Isahar, Zabulon. Merariții erau leviții amplasați pe latura de nord, între Cort și taberele lui Dan, Aşer, Neftali; pe latura de vest a Cortului și taberei, era Gherşon, protejați pe aceeași latură de Efraim, Manase și Beniamin; iar în sud, Chehatiții... și, în spatele acestora, Ruben, Simeon şi Gad.
Și capitolul 4 face trecerea de la națiune la seminția menită să vegheze la închinarea corespunzătoare a lui Israel, ne va prezenta în continuare condițiile și responsabilitățile de slujire impuse fiecărei familii a leviților. Fiecare dintre cele trei familii ale seminţiei lui Levi aveau de îndeplinit slujbe specifice la Cortul întâlnirii. Acest capitol ne arată cine putea să slujească, care era ordinea slujbelor şi câţi din fiecare seminţie ajung efectiv în slujirea imediată.
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Numără pe fiii lui Chehat dintre copiii lui Levi, după familiile lor, după casele părinţilor lor, de la vârsta de treizeci de ani în sus până la vârsta de cincizeci de ani, pe toţi cei destoinici să facă vreo slujbă la Cortul întâlnirii. (Numeri 4:1-3)
În primul rând să remarcăm – lucru valabil pentru toate grupurile și familiile de leviți – că „floarea vârstei”, anii prescriși pentru lucrarea efectivă pentru leviţi era de la treizeci de ani până la cincizeci de ani. (Nu uităm în context că și Domnul Isus Și-a început lucrarea tot la 30 de ani!) Destoinicia nu era dată desigur automat de vârstă, dar aceasta era o condiție! Apoi, deși numărătoarea leviților începuse cu gherșoniții (Gherșon fiind întâiul-născut al lui Levi), descrierea slujbelor începe, cum vom vedea, cu chehatiții.
Iată slujbele fiilor lui Chehat, în Cortul întâlnirii: ele privesc Locul Preasfânt. La pornirea taberei, Aaron şi fiii lui să vină să dea jos perdeaua dinăuntru şi să acopere cu ea chivotul mărturiei; să pună deasupra ei o învelitoare de piele de viţel de mare şi să întindă pe deasupra un covor făcut în întregime din materie albastră; apoi să pună drugii chivotului. Să întindă un covor albastru peste masa pâinilor pentru punerea înainte şi deasupra să pună străchinile, căţuile, ceştile şi potirele pentru jertfele de băutură; deasupra să fie şi pâinea care se pune necurmat înaintea Domnului; peste toate aceste lucruri, să întindă un covor cărămiziu şi să-l acopere cu o învelitoare de piele de viţel de mare; apoi să pună drugii mesei. Să ia un covor albastru şi să acopere sfeşnicul, candelele lui, mucările lui, cenuşarele lui şi toate vasele lui pentru untdelemn, care se întrebuinţează pentru slujba lui; să-l pună cu toate uneltele lui într-o învelitoare de piele de viţel de mare; apoi să-l pună pe targă. Peste altarul de aur să întindă un covor albastru şi să-l acopere cu o învelitoare de piele de viţel de mare; apoi să-i pună drugii. Să ia apoi toate uneltele întrebuinţate pentru slujbă în Sfântul Locaş şi să le pună într-un covor albastru şi să le acopere cu o învelitoare de piele de viţel de mare; apoi să le pună pe targă. Să ia cenuşa din altar şi să întindă peste altar un covor de purpură; să pună deasupra toate uneltele pentru slujba lui, tigăile pentru cărbuni, furculiţele, lopeţile, lighenele, toate uneltele altarului şi deasupra să întindă o învelitoare de piele de viţel de mare; apoi să-i pună drugii. După ce Aaron şi fiii lui vor isprăvi de acoperit Sfântul Locaş şi toate uneltele Sfântului Locaş, fiii lui Chehat să vină, la pornirea taberei, ca să le ducă; dar să nu se atingă de lucrurile sfinte, ca să nu moară. Acestea sunt lucrurile pe care au să le ducă fiii lui Chehat din Cortul întâlnirii. Eleazar, fiul preotului Aaron, să aibă sub privegherea lui untdelemnul pentru sfeşnic, tămâia mirositoare, darul de pâine de toate zilele şi untdelemnul pentru ungere; să aibă în grija lui tot cortul şi tot ce cuprinde el, Sfântul Locaş şi uneltele lui.” (Numeri 4:4-16)
Remarcăm în context că, la fel de mult ca slujba propriu-zisă a chehatiților, se pune accentul pe modul în care preoții (Aaron și fiii lui) trebuiau să pregătească tot ce ținea de Cort pentru punerea în slujbă a chehatiților – pentru că doar preoții aveau voie să atingă elementele și componentele Cortului. Ne apare evident din ce-am citit că accesul la tronul lui Dumnezeu (chivot) era, este și va rămâne posibil doar prin perdeaua dinăuntru (adică trupul, hertfa Mântuitorului!). Tot ce se afla în Cort avea drugi sau se așeza pe tăvi cu drugi, pentru a fi purtate de chehatiți, exclusiv pe brațe sau umeri.  
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Să nu cumva să puneţi neamul familiilor chehatiţilor în primejdie să fie nimicit din mijlocul leviţilor. Iată ce să faceţi pentru ei ca să trăiască, şi să nu moară, când se vor apropia de Locul Preasfânt: Aaron şi fiii lui să vină şi să pună pe fiecare din ei la slujba şi sarcina lui. Să nu intre ei să învelească lucrurile sfinte, ca să nu moară.” (Numeri 4:17-20)
Aaron şi fiii lui erau responsabili – și Dumnezeu îi mandatează în mod special și apăsat! – să aibă grijă de pregătirea corespunzătoare, conform poruncilor divine, a fiecărei piese de mobilier care trebuia purtată de chehatiți, dar care nu aveau sub nicio formă permisiunea de a le atinge, culpă ce-i putea costa viața! (Aduceți-vă aminte de Uza, din 1 Sam. 6, care a fost lovit de Dumnezeu pentru că a încercat să țină chivotul să nu cadă din car). Deci fiecare obiect trebuia acoperit cu grijă de Aaron şi fiii lui înainte ca fiii lui Chehat să vină să le poarte.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Numără şi pe fiii lui Gherşon, după casele părinţilor lor, după familiile lor, şi anume să faci numărătoarea, începând de la vârsta de treizeci de ani în sus până la vârsta de cincizeci de ani, a tuturor celor ce sunt în stare să împlinească vreo slujbă în cortul întâlnirii. (Numeri 4:21-23)
Slujba gherșoniților, ca de altfel a tuturor leviților, era definită pe două coordonate: ce aveau efectiv de făcut, și cui dădeau socoteală Gherşon.
Iată slujbele familiilor gherşoniţilor, slujba pe care vor trebui s-o facă şi ce vor trebui să ducă. Să ducă covoarele Cortului şi Cortul întâlnirii, învelitoarea lui şi învelitoarea de piele de viţel de mare, care se pune deasupra, perdeaua de la uşa Cortului întâlnirii, pânzele curţii şi perdeaua de la uşa porţii curţii, de jur împrejurul cortului şi altarului, funiile lor şi toate uneltele care ţin de ele. Şi ei să facă toată slujba privitoare la aceste lucruri. În slujbele lor, fiii gherşoniţilor să fie sub poruncile lui Aaron şi fiilor lui, pentru tot ce vor duce şi pentru toată slujba pe care vor trebui s-o facă; în grija lor să daţi tot ce au de dus. Acestea sunt slujbele familiilor fiilor gherşoniţilor în cortul întâlnirii şi ce au ei de păzit sub cârmuirea lui Itamar, fiul preotului Aaron. (Numeri 4:24-28)
În continuare sunt enumerate responsabilitățile merariților, alte învelitori şi funii care erau responsabilitatea familiilor lui Gherşon.
Să faci numărătoarea fiilor lui Merari, după familiile lor, după casele părinţilor lor; şi anume să faci numărătoarea, începând de la vârsta de treizeci de ani în sus până la vârsta de cincizeci de ani, a tuturor celor ce sunt în stare să facă vreo slujbă în cortul întâlnirii. Iată ce este dat în grija lor şi ce au ei de dus, pentru toate slujbele din Cortul întâlnirii: scândurile Cortului, drugii lui, stâlpii lui, picioarele lui; stâlpii curţii de jur împrejur, picioarele lor, ţăruşii lor, funiile lor, toate uneltele care ţin de ei şi tot ce este rânduit pentru slujba lor. Să spuneţi pe nume lucrurile care sunt date în grija lor şi pe care le au ei de purtat. Acestea sunt slujbele familiilor fiilor lui Merari, toate slujbele pe care au să le facă ei în cortul întâlnirii, sub cârmuirea lui Itamar, fiul preotului Aaron.” (Numeri 4:29-33)
Așadar fiii lui Merari duceau obiectele grele: scândurile, drugii, stâlpii; chehatiţii purtau obiectele de mobilier, cea mai prețioasă povară; gherşoniţii, se pare, că aveau cea mai uşoară sarcină: aceea de a căra perdelele, învelitorile şi funiile. Preocuparea Domnului de a atribui slujbe și responsabilități clare este subliniată expres în vers. 32: Să spuneţi pe nume lucrurile care sunt date în grija lor şi pe care le au ei de purtat. O slujbă clară permite o răspundere clară – și fiecare dintre cele trei grupări de leviți dădeau socoteală de slujba lor fiilor lui Aaron, Eleazar (chehatiții) și Itamar (gherșoniții și merariții).
După ce li se atribuie slujbele, se face și recensământul leviților, în aceeași ordine:
Moise, Aaron şi mai-marii adunării au făcut numărătoarea fiilor chehatiţilor, după familiile lor şi după casele părinţilor lor, şi anume a tuturor acelora care, de la vârsta de treizeci de ani în sus, până la vârsta de cincizeci de ani, erau în stare să facă vreo slujbă în cortul întâlnirii. Cei ieşiţi la numărătoare, după familiile lor, au fost două mii şapte sute cincizeci. Aceştia sunt cei ieşiţi la numărătoare din familiile chehatiţilor, toţi cei ce făceau vreo slujbă în cortul întâlnirii; Moise şi Aaron le-au făcut numărătoarea, după porunca Domnului dată prin Moise. (Numeri 4:34-37)
Fiii lui Gherşon ieşiţi la numărătoare, după familiile lor şi după casele părinţilor lor, de la vârsta de treizeci de ani în sus până la vârsta de cincizeci de ani, şi anume toţi cei ce erau în stare să facă vreo slujbă în cortul întâlnirii, cei ieşiţi la numărătoare, după familiile lor, după casele părinţilor lor, au fost două mii şase sute treizeci. Aceştia sunt cei ieşiţi la numărătoare din familiile fiilor lui Gherşon, toţi cei ce făceau vreo slujbă în cortul întâlnirii; Moise şi Aaron le-au făcut numărătoarea după porunca Domnului. (Numeri 4:38-41)
Cei ieşiţi la numărătoare dintre familiile fiilor lui Merari, după familiile lor, după casele părinţilor lor, de la vârsta de treizeci de ani în sus până la vârsta de cincizeci de ani, toţi cei ce erau în stare să facă vreo slujbă în cortul întâlnirii, cei ieşiţi la numărătoare, după familiile lor, au fost trei mii două sute. Aceştia sunt cei ieşiţi la numărătoare din familiile fiilor lui Merari; Moise şi Aaron le-au făcut numărătoarea după porunca Domnului dată prin Moise. (Numeri 4:42-45)
Așadar raportul de mărime al grupurilor nu ține cont de ordinea în care au fost numărați: cei mai numeroși – merariții (3.200), apoi chehatiții (2.750) și gherșoniții (2.630).
Toţi aceia dintre leviţi a căror numărătoare au făcut-o Moise, Aaron şi mai-marii lui Israel, după familiile lor şi după casele părinţilor lor, de la vârsta de treizeci de ani în sus până la vârsta de cincizeci de ani, toţi cei ce erau în stare să facă vreo slujbă şi să ducă cortul întâlnirii, toţi cei ieşiţi la numărătoare au fost opt mii cinci sute optzeci. Le-au făcut numărătoarea după porunca Domnului dată prin Moise, arătând fiecăruia slujba pe care trebuia s-o facă şi ce trebuia să ducă; le-au făcut numărătoarea după porunca pe care o dăduse lui Moise Domnul. (Numeri 4:46-49)
Aş vrea să vă rog să facem un exercițiu de imaginație, cam cum stăteau lucrurile când se punea tabăra în mişcare. Când Moise şi Aaron ieşeau din cort dimineaţa, nu aveau nevoie de dezbateri; nu spuneau: „Haideţi să avem o întâlnire cu ceata presbiterilor... sau cu diaconii... şi să vedem ce trebuie schimbat...” Ei nu erau condiţionaţi de astfel de lucruri. Ei urmăreau să vadă dacă stâlpul de nor se ridica deasupra cortului. Când acesta se ridica, însemna că ei trebuiau să ridice tabăra, și să se pregătească de marş. Dacă nu se ridica,  însemna că trebuiau să rămână în tabără și în ziua aceea. Moise şi Aaron nu trebuiau decât să privească şi să urmeze semnul pe care Dumnezeu li-l dăduse, prin acel stâlp de nor, care reprezenta Duhul lui Dumnezeu.
Copiii lui Dumnezeu ar trebui să fie conduşi la fel și astăzi. Nu neapărat în sensul de a se uita după un stâlp de foc, ci de a ne lăsa călăuziţi de acelaşi Duh al lui Dumnezeu... „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”.  Duhul lui Dumnezeu vrea să-i călăuzească pe fiii lui Dumnezeu.
Imediat ce se ridica stâlpul de nor, Aaron şi fiii lui mergeau în Sfântul locaş şi mergeau mai întâi la perdea. (Vă amintiţi că de cealaltă parte a perdelei, în Sfânta Sfintelor, erau chivotul şi capacul ispăşirii. Când marele preot intra în Sfântul locaş, el se întorcea cu faţa spre est în timp ce stropea cu sânge capacul ispăşirii. Marele preot făcea aceasta doar o singură dată pe an.) Perdeaua era atârnată cu nişte inele şi preoţii o lăsau jos şi apoi aruncau perdeaua peste capacul ispăşirii şi peste chivotul mărturiei. Apoi puneau ţesătura de in de jur împrejurul ei, de asemenea înveleau şi celelalte obiecte... şi, în final, aveau grijă ca toate să fie făcute după porunca lăsată de Domnul. Când toate acestea erau isprăvite şi toate vasele erau învelite, chehatiţii puteau intra. Erau nişte drugi care se potriveau în toartele acestor obiecte de mobilier. Chehatiţii intrau şi luau mobilierul cu aceşti drugi şi le purtau. Preoţii care purtau chivotul conduceau coloana în frunte şi aşteptau stâlpul de foc ca să îi călăuzească.
Vom vedem ordinea în care au mărşăluit într-un capitol viitor.
Probabil că seara era o privelişte foarte încântătoare să îi urmăreşti cum îşi aşezau din nou tabăra. Fiecare ştia ce avea de făcut. Fiecare dintre ei avea o anumită parte a cortului pe care o purtase în ziua de mers. Atunci când aşezau tabăra primul lucru pe care îl coborau era chivotul. Întreaga tabără era aşezată în funcţie de acesta. Chehatiţii care purtau celelalte obiecte de mobilier le puneau în raport cu chivotul şi apoi scândurile şi perdelele erau amenajate în jurul lor. Cu alte cuvinte, mobilierul era pregătit la început, iar ordinea de montare ca și cea de demontare era deja însușită. Nu e neapărat modul în care construim noi o casă astăzi, dar amintiţi-vă că era vorba despre un marş, şi totul era adaptat acestor condiții speciale... Fiecare persoană avea misiunea sa.
De asemenea, cred că întreaga tabără se așeza în mare grabă. Cred că în mai puțin de o oră reuşeau să fie montate toate, astfel încât Cortul să fie gata să fie funcțional... după care se puteau așeza toate celelalte steaguri și corturi ale lui Israel.
Îmi vine în minte un exemplu. În primul meu mandat pastoral în Nashville, Tennessee (JVMcGee) eram necăsătorit şi petreceam mult timp cu tinerii. Când venea circul în oraş, mergeam la depourile feroviare, ca să fim acolo când ajungea circul la ora două dimineaţa. Nu era niciun alt sunet în afară de strigătele animalelor. Amplasau maşinile pe linia de aşteptare şi în momentul în care maşinile erau oprite, o întreagă armată de oameni cobora din ele. Trenul nu staţiona mai mult de cinci minute, în timp ce vagoanele desfăşurau vagoanele platformă, circul era descărcat şi se mişca spre bază.
Un cort pentru bucătar era montat şi mulţi lucrători serveau cafeaua şi micul dejun în timp ce alții ridicau structura pentru cortul cu acoperişul cel mare în formă de cupolă; apoi mulţimea aceasta sosea să ia micul dejun, în timp ce ceilalţi muncitori mergeau afară să aşeze scaunele şi arenele de circ şi să agaţe trapezele. Vă spun, fiecare muncitor îşi cunoaştea perfect meseria şi era fascinant să priveşti acea desfășurare de activități. Până la ora 10 dimineaţa totul era aranjat şi gata de treabă. Iar la prânz, marea paradă a circului era pe stradă, invitându-ne la spectacolul de seară.
Nu uit cât de atractive și interesante erau astea pentru mine. Întreaga noapte o petreceam urmărind sosirea circului în oraş. Și i-am spus odată unui prieten: „Cred că aşa se întâmpla și când copiii lui Israel își așezau tabăra!”
După ce conducătorii dădeau semnalul și stabileau locul de campare, chehatiţii puneau jos obiectele cărate... Apoi fiii lui Merari intrau cu scândurile şi stâlpii şi puneau partea lor. Apoi gherşoniţii puneau învelitorile. În final, marele preot dădea la o parte perdeaua şi o atârnau. Ce senzaţional trebuie să fi fost să îi vezi pe israeliţi aşezându-şi tabăra. Probabil că făceau lucrul acesta foarte bine după zeci de ani de practică!
După cum fiecare levit avea slujba lui, tot aşa, fiecare creştin are un dar şi o slujbă pe care Dumnezeu aşteaptă să le împlinim. Cred că Dumnezeu te va răsplăti dacă vei face ceea ce doreşte El din partea ta. Noi nu trebuie să alegem să facem ce ne place, ce credem noi că e bine – ci să folosim darurile pe care El ni le-a atribuit!
Să presupunem că un bărbat care avea grijă de acel tăruş pentru colţul nordic al cortului întâlnirii s-ar fi săturat de slujba lui. Într-o zi în timp ce înfigea tăruşul, își va fi zis: „Mi s-a cam acrit de asta. Sunt douăzeci de ani de când car acest ţăruş! Vin aici dimineaţa, îl desfac şi îl scot din pământ, îl pun pe umăr şi îl iau în căruţă cu familia mea. Se pare că nimeni nu recunoaşte cât de greu muncesc. Nimeni nu mă răsplăteşte pentru ceea ce fac. Moise nu m-a chemat niciodată ca să-mi zică măcar „mulțumesc”! Gata, m-am săturat... de azi, am de gând să nu mai car acest ţăruş!” Așa că în dimineaţa când vor fi trebuit să demonteze cortul, ţăruşul nu se lăsa scos din pământ... aşa că decide să-l lase acolo. Şi-o fi zis: „Oricum nimeni nu va observa! Slujba mea nu e așa de importantă. Ce mare lucru fac eu – să car ţăruşul ăsta... ei bine, azi am să-l las aici!”
Vă puteţi imagina problema din seara următoare? Ei vor încerca să ridice cortul, dar ţăruşul pentru colţul nordic ar lipsi. Bărbaţii i-ar da raportul lui Moise, care l-ar căuta pe omul care trebuia să aibă grijă de ţăruş. I-l aduc, și Moise îl întreabă: „Unde e ţăruşul?” şi bărbatul ar răspunde: „L-am lăsat unde am tăbărât aseară!” Moise l-ar întreba de ce a făcut asta, iar bărbatul ar răspunde: „Nu cred că ceea ce făceam eu e așa de important!” Moise i-ar spune: „Nu e important?! Nu putem să ridicăm cortul fără ea. Va trebui să stai acolo toată noaptea şi să ţii tu însuţi funia, pentru că tu eşti reponsabil de acel ţăruş!”
Câţi dintre copiii lui Dumnezeu de astăzi nu cred la fel că slujba lor nu este semnificativă?! Bărbatul acela a fost credincios timp de douăzeci de ani; apoi dintr-o dată s-a pierdut cu firea... şi observaţi care a fost efectul acestui lucru asupra ridicării cortului. Dumnezeu nu te va răsplăti pentru cantitatea de muncă pe care ai făcut-o, ci pentru credincioşia cu care ai făcut ceea ce te-a chemat El să faci! Dacă eşti și tu o persoană care duce „ţăruşul din colţul de nord”, nu uita să îl porţi și astăzi” Slujba pe care ţi-a încredinţat-o Dumnezeu este foarte importantă în ochii Lui!
Mă rog pentru tine! Domnul să ne binecuvânteze pe toți!

Numeri 5:1-31 | Itinerar Biblic | Episodul 247

Dragi ascultători, chiar dacă înaintea noastră nu se întinde pustiul, precum odinioară înaintea poporului Israel, nu înseamnă că n-avem motive să ne preocupe aventura vieții... dar ca-n vremurile biblice, avem de partea noastră un Dumnezeu care nu S-a schimbat, care este independent de trecerea miilor de ani, și care n-a obosit să ne vorbească și să ne aștepte, oferindu-Se să ne conducă și să ne insufle atitudini, cuvinte și fapte potrivite cu natura Lui, cu exigențele dar și cu planul Lui binefăcător în ce ne privește! Așadar, precum ale poporului Israel de-atunci  (la care ne uităm parcurgând cartea Numeri), șansa și datoria noastră înseamnă ascultarea de Creatorul și Salvatorul nostru! Ușor de zis, greu de făcut, dar sper ca lectura și meditația la Cuvântul lui Dumnezeu din aceste minute să fie de folos!
Sunt sigur că v-ați gândit oarecum blazați că această carte n-are cum să fie prea interesantă, dar sper că ați început să vă schimbați părerea... pentru că Numeri chiar conţine materiale importante şi un mesaj potrivit și pentru noi azi... Așa spre pildă, după cele două capitole (3-4) în care am trecut în revistă componența, structura și sarcinile fiecărei familii de leviți – înainte de a lua act de alte precizări și dispoziții referitoarela călătoria aspră ce stătea înaintea lui Israel, permiteți-mi în puțin cuvinte să vă sugerez și câteva posibile paralele, ca aplicație:
-așa cum leviții au fost plasați sub responsabilitatea lui Aaron, credincioșii NT-ari trăiesc și lucrează sub coordonarea Marelui lor preot Isus Hristos, în vederea slujirii și zidirii trupului viu al Casei Domnului!
-dacă leviții au fost luați în locul întâilor-născuți ai poporului, credincioșii formează „Biserica celor întâi-născuți” (Evr. 12:22);
-leviții erau numărați de la vârsta de o lună în sus, noi suntem în slujba Domnului din momentul nașterii din nou;
-cum leviții deprindeau slujirea în familie, tot așa și noi creștem și slujim în contextul poporului lui Dumnezeu; începem prin a fi slujiți, dar vine și momentul în care noi slujim!
-e bine să respectăm și noi, ca leviții, și momentul ieșirii din slujirea activă, fără a înceta însă susținerea celor activi;
-ca leviții, preocuparea majoră trebuie să fie slujirea casei/poporului Domnului, fără să ducem grija nevoilor, pe care Domnul o ia asupra Sa (sarcină pe care o împarte cu poporul care beneficiază de slujirea leviților!)
Ar mai fi și alte paralele, dar ne oprim deocamdată – poate că le veți extrage sau sesiza și personal, pe parcursul derulării celorlalte capitole ale cărții Numeri (și nu numai!)
Am luat deci notă până acum de modul ordonat de aşezare al taberei, care prefigura și ordinea de deplasare a impresionantei mase de evrei în timpul marşului prin pustie. Trebuia să existe această pregătire. Creştinul de astăzi trebuie să accepte că este un pelerin care are de străbătut pustia acestei lumi, cum am spus de la bun începutul acestui episod.
Orice lucru şi orice persoană trebuiau să fie la locul lor pentru mersul, lucrul, lupta şi închinarea în pustie. Principiul este valabil și pentru noi – ca răscumpărați ai unui Dumnezeu al ordinii, și ca unii sortiți biruinței, avem datoria de a trăi într-o cât mai deplină rânduială!
Acum, întorcându-ne mai în urmă, ne amintim că Israel plecase în mare grabă din Egipt, cărând după ei – pe lângă bunurile date de egipteni ca să plece mai repede! – și „o mulțime de oameni de tot soiul” (Exodul 12:38)... „adunătură” care încet-încet a început să devină tot mai vocali și mai influentă, creând indisciplină și răzvrătire... pe care Domnul le rezolvă fie prin nimicirea unora din factorii perturbatori, fie prin impunerea prezenței Sale în tabără, prin confecționarea Cortului, stabilirea jertfelor și-a preoției, recensămintelor și aranjării semințiilor în jurul Cortului, rânduielile cu privire la slujbele leviților... iar în capitolul de față – 5 – vom afla câteva dintre instrucţiunile legate de curăţirea taberei care sunt cuprinse în capitolele de la 5 la 8. Pentru că ne apropiem de această parte despre curăţirea taberei, trebuie să înţelegem că principalul argument în favoarea imperativului și necesităţii curăţirii este acela că ei slujeau (şi noi slujim) unui Dumnezeu sfânt!
Vom vedea că Domnul începe cu eradicarea necurăției fizice, a hoției și a geloziei – vizând prevenirea epidemiilor, haosului social și întărirea relațiilor de familie; Dumnezeu are astfel în vedere sănătatea, curăția și integritatea fizică, socială, morală și spirituală la toate nivelurile – individual, familial, comunitar, social. Ce binefăcătoare ar fi astfel de priorități igienizatoare și-n vremea, comunitatea și societatea noastră de azi!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Porunceşte copiilor lui Israel să izgonească din tabără pe orice lepros şi pe oricine are o lepădare de sămânţă sau este întinat prin atingerea de un mort. Fie bărbaţi, fie femei, să-i scoateţi afară din tabără; să-i scoateţi afară, ca să nu spurce tabăra în mijlocul căreia Îmi am Eu locuinţa.” Copiii lui Israel au făcut aşa şi i-au scos afară din tabără; cum poruncise lui Moise, Domnul, aşa au făcut copiii lui Israel (Numeri 5:1-4)
Ei trebuiau să îi scoată pe leproşi afară din tabără. Acest lucru ni se poate părea nemilos, dar exista un motiv foarte clar pentru aceasta. Exista pericolul contaminării şi transmiterii bolii. Şi am citit că tabăra nu trebuia pângărită, pentru că Dumnezeu locuia în mijlocul ei.
Dumnezeu a poruncit ca anumite persoane să fie scoase afară din tabără. Acest lucru nu a fost făcut de către cei care se credeau superiori sau care vroiau să îşi arate privilegiile spirituale. S-a făcut la porunca lui Dumnezeu. Cine erau cei care trebuiau eliminaţi din tabără? În primul rând, leproşii. Am văzut în cartea Levitic că lepra era un fel de păcat. Vă amintiți probabil că prin lepră se înțelegea orice boală sau rană infecțioasă (fiind deci mai degrabă un titlu generic, nu doar boala îndeobște cunoscută sub acest titlu!) Apoi, orice erupţie din interior, orice scurgere din corp, simbolizează carnea, natura degenerată a omului – deci Dumnezeu avea în vedere curăția gândirii și vieții sexuale. Păcatele cărnii trebuiau și trebuie confruntate, tratate, eliminate!
Este necesar să înţelegem că dacă vrem să umblăm cu Dumnezeu, dacă vrem să avem părtăşie cu El, trebuie să aibă loc o curăţire a vieţilor noastre. Nu de mult am auzit despre un predicator care a murit din cauza alcoolismului, şi totuşi oamenii vorbeau despre el ca despre un om care a fost o binecuvântare. Eu nu cred lucrul acesta, pentru că Dumnezeu nu poate fi păcălit. El nu ne binecuvintează, nici nu umblă cu noi atunci când trăim în mod conştient în păcat. Cred mai degrabă că „Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor” (Evrei 12:29). „Dumnezeu este înfricoşat în adunarea cea mare a sfinţilor şi de temut pentru toţi cei ce stau în jurul Lui.” (Psalm 89:7)
Astăzi o mare parte din probleme, dificultăţi, boli şi dureri sunt provocate de creştini care nu se ocupă de păcatele din viaţa lor. În bisericile de astăzi păcatele din vieţile oamenilor sunt prea ușor trecute cu vederea! În Israel asemenea oameni erau scoşi afară din tabără! Când ajungem la cartea Iosua, vom vedea că Israel nu a putut obţine biruinţa la Ai deoarece Acan păcatuise şi-şi acoperise păcatul. Înainte de a putea fi biruitori, au trebuit să scoată la lumină şi să rezolve problema păcatului.
Cred că în biserica zilelor noastre, care invocă trezirea, ar putea fi trezire numai dacă fiecare credincios, începând cu păstorii, predicatorii, responsabilii de departamente, învăţătorii de şcoală duminicală, dirijorii de cor şi muzicienii, şi-ar confrunta și trata păcatele din vieţile lor. Păcatele cărnii sunt ca o lepră. Dumnezeu nu va da binecuvântare până ce fiecare din aceste păcate nu este tratat!
Deci, tabăra – adică oamenii – trebuiau păstrați curați de dragul Domnului, „ca să nu spurce tabăra în mijlocul căreia Îmi am Eu locuinţa.” (5:3)
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Spune copiilor lui Israel: „Când un bărbat sau o femeie va păcătui împotriva aproapelui său, făcând o călcare de lege faţă de Domnul, şi se va face astfel vinovat, să-şi mărturisească păcatul şi să dea înapoi în întregime preţul lucrului câştigat prin mijloace necinstite, adăugând a cincea parte; să-l dea aceluia faţă de care s-a făcut vinovat. Dacă nu este nimeni care să aibă drept să ia înapoi lucrul câştigat prin mijloace necinstite, lucrul acela să se întoarcă la Domnul, la preot, afară de berbecul adus ca jertfă de ispăşire cu care se va face ispăşire pentru cel vinovat. Orice dar ridicat din lucrurile închinate Domnului de copiii lui Israel să fie al preotului căruia îi sunt aduse. Lucrurile închinate Domnului vor fi ale preotului: tot ce i se va da preotului al lui să fie.’” (Numeri 5:5-10)
 
Dacă primul set de porunci a vizat curăția individuală, fizică, prin al doilea set Iahweh are în vedere și dimensiunea socială – relațiile interumane și cele privitoare la respectarea dreptului de proprietate. Vedem aici că trebuia să aibă loc o despăgubire. Prin urmare, pocăinţa este mai mult decât doar a spune: „Îmi pare rău.” O relaţie între Dumnezeu şi om nu poate fi una de prietenie, până când nu ai o relaţie bună cu semenii. „În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.” (2 Cor.7:10)
Aduceți-vă aminte ce s-a oferit Zacheu să facă: „Dar Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.” El era dispus să facă chiar mai mult decât îi cerea Legea mozaică. Mulţi oameni cred astăzi că pocăinţa înseamnă să verse câteva lacrimi, şi apoi să meargă voioşi pe aceeaşi cale. Este mult mai mult decât atât! Înseamnă să nu mai faci ce nu făceai bine și corect, înseamnă să îndrepţi lucrurile prin despăgubirea persoanei pe care ai rănit-o (acolo unde mai este posibil, desigur). Este adevărat, trebuie să ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu. Dar trebuie să ne amintim că Domnul a spus şi lucrul acesta: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul..” (Matei 5:23-24)
Lumea e de părere că poate vărsa câteva lacrimi şi să-şi ceară iertare pentru un lucru sau pentru o vreme... şi apoi totul este din nou în regulă. În Corinteni acest comportament este numit „întristarea lumii” şi este un mod de pocăinţă fără valoare, fără putere.
Tatăl meu obişnuia să-mi povestească despre o mică ambarcațiune de pe fluviul Mississippi. Avea un cazan micuţ şi un şuierat puternic. Dacă se deplasa în amonte şi şuiera, aluneca în derivă. Nu putea să urce în susul râului şi să șuiere în acelaşi timp! Sunt foarte mulţi oameni de felul acesta astăzi. Pocăinţa lor este ca șuieratul bărcii – varsă lacrimi din abundenţă, dar nu există întoarcere de la păcat, nici întoarcere la Dumnezeu, nici despăgubire faţă de cei afectați... Din acest motiv în vieţile lor de creştini nu există progres!
De la vers. 11 încolo, Dumnezeu are în vedere și dă dispoziții care să conducă la refacerea cât mai grabnică a încrederii și bunei înțelegeri în familii, mai cu seamă între soți – o altă lacună și urgență și în cazul omenirii contemporane! Vom vedea că rezolvării problemei geloziei Iahweh îi acordă de două ori mai mult spațiu/text (deci importanță) decât celorlalte două precedente luate la un loc (care nici ele nu erau bagatele!) Asta ne conduce la o primă concluzie în ce privește importanța sănătății familiei: când suspiciunile instaurează neîncrederea în familie, se creează teren pentru boală fizică și inadaptare/alienare socială. De aceea Dumnezeu ia asupra Sa și tratează cu seriozitate limpezirea problemelor din familie, pentru o vindecare cât mai rapidă.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Dacă păcătuieşte nevasta cuiva faţă de bărbatul ei şi-i este necredincioasă; dacă altul se culcă cu ea, şi lucrul este ascuns de bărbatul ei; dacă ea s-a pângărit în ascuns, fără să fie vreun martor împotriva ei şi fără să fie prinsă asupra faptului; – şi dacă bărbatul este apucat de un duh de gelozie şi are bănuieli asupra nevestei lui care s-a pângărit, sau dacă este cuprins de un duh de gelozie şi are bănuieli asupra nevestei lui care nu s-a pângărit; – omul acela să-şi aducă nevasta la preot, şi, ca dar de mâncare pentru ea, să aducă a zecea parte dintr-o efă de floare de făină de orz; să nu toarne untdelemn pe ea şi să nu pună tămâie pe ea, căci acesta este un dar de mâncare adus pentru gelozie, un dar de descoperire, care descoperă* o fărădelege. (Numeri 5:11-15)
Ce înseamnă, ce desemnează aici cuvântul gelozie? Rădăcina acestui verb apare de aproape 90 de ori în VT și desemnează o dorință puternică de a intra sau rămâne  în posesia a ceva sau cineva. În forma pozitivă, această emoție se traduce ca zel sau râvnă; în formă negativă, gelozia se însoțește cu invidia și mânia. În relațiile interpersonale, în special în familie, înseamnă dorință maximă de a fi singurul care are drepturi depline și/sau beneficiază de atenția/dragostea celuilalt, simțul de proprietate însoțindu-se cu o înclinație paranoică în suspectarea celuilalt. Dacă prin căsătorie cei doi devin un singur trup, adulterul sfâșie, anulează această unitate, ucide acest trup nou – de aceea era un păcat socotit grav și pedepsit cu moartea. (De remarcat că termenul este folosit și în raport cu Dumnezeu în contextul idolatriei, echivalată cu adulter spiritual și pedepsită la fel!)
Așadar, când un bărbat își exprima bănuiala, suspiciunea, neîncrederea – justificate sau nu – pentru că în joc era instituția familiei, lucrurile trebuiau rezolvate înaintea Domnului, deci era momentul să intervină preotul, ca reprezentant/mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.
Preotul s-o apropie şi s-o pună să stea în picioare înaintea Domnului. Preotul să ia apă sfântă într-un vas de pământ, să ia ţărână de pe podeaua cortului şi s-o pună în apă. Preotul să pună pe femeie să stea în picioare înaintea Domnului; să descopere capul femeii şi să-i pună în mâini darul de mâncare adus pentru descoperire, darul de mâncare adus pentru gelozie; preotul să aibă în mână apa amară aducătoare de blestem. Preotul să pună pe femeie să jure şi să-i zică: „Dacă niciun om nu s-a culcat cu tine şi dacă, fiind sub puterea bărbatului tău, nu te-ai abătut de la el ca să te pângăreşti cu altul, să nu-ţi facă niciun rău această apă amară aducătoare de blestem! Dar dacă, fiind sub puterea bărbatului tău, te-ai abătut de la el şi te-ai pângărit şi dacă un alt om decât bărbatul tău s-a culcat cu tine», şi preotul să pună pe femeie să jure cu un jurământ de blestem şi să-i zică: «Domnul să te facă să ajungi de blestem şi de urgie în mijlocul poporului tău, făcând să ţi se usuce coapsa şi să ţi se umfle pântecele, şi apele acestea aducătoare de blestem să intre în măruntaiele tale, ca să facă să ţi se umfle pântecele şi să ţi se usuce coapsa!» Şi femeia să zică: «Amin! Amin!»” (Numeri 5:16-22)  
Sigur că puterea de descoperire, puterea acestui jurământ nu stătea în elementele ce interveneau aici – darul de mâncare, apa de gelozie – ci în Domnul Însuși. Înaintea Lui, care oricum știa totul, se aflau bărbatul (ca acuzator), femeia (ca acuzat), preotul (ca mijlocitor), elementele respective (ca instrumente vizibile ale judecății invizibile a lui Iahweh). Iar versetele care urmează ne spun că femeia trebuia să bea apa amară şi dacă aceasta făcea să i se umfle pântecele şi să i se usuce coapsa, femeia aceea va fi de blestem în mijlocul poporului ei. Dacă nu era pângărită şi era găsită curată, atunci era liberă.
Preotul să scrie blestemele acestea într-o carte, apoi să le şteargă cu apele cele amare. Şi să dea femeii să bea apele amare aducătoare de blestem, şi apele aducătoare de blestem vor intra în ea şi-i vor pricinui amărăciunea. Preotul să ia din mâinile femeii darul de mâncare adus pentru gelozie, să legene darul într-o parte şi într-alta înaintea Domnului şi să-l aducă pe altar. Apoi preotul să ia un pumn din darul acesta, ca aducere aminte, şi să-l ardă pe altar. După aceea, să dea femeii să bea apele. După ce îi va da să bea apele, dacă ea s-a pângărit şi a fost necredincioasă bărbatului ei, apele aducătoare de blestem vor intra în ea şi-i vor pricinui amărăciunea; pântecele i se va umfla, coapsa i se va usca, şi femeia aceasta va fi de blestem în mijlocul poporului ei. Dar, dacă femeia nu s-a pângărit şi este curată, va rămâne neatinsă şi va avea copii. (Numeri 5:23-28)
Era un test cu un efect psihologic extraordinar asupra unei persoane, mai ales dacă era vinovată. Atât femeia, cât mai ales bărbatul gelos trebuiau să-și aducă aminte de verdictul Domnului – conștientizând atât omnisciența Lui, cât și atotputernicia care putea izbăvi și nimici. În acest test al geloziei, dacă nevasta era găsită curată era dezvinovăţită. De fapt, această lege o proteja de un soţ gelos. Aceasta lucra spre binele ei într-un mod minunat. Iar bărbatul trebuia să-I dea crezare lui Dumnezeu, pentru că sigur duhul de gelozie nu va renunța/pleca ușor de la el! Dacă recidiva curând, femeia putea invoca acea carte de aducere aminte a nevinovăției ei, verdictul dat de Domnul Însuși!
Aceasta este legea asupra geloziei, pentru împrejurarea când o femeie care este sub puterea bărbatului ei se abate şi se pângăreşte şi pentru împrejurarea când un bărbat, apucat de un duh de gelozie, are bănuieli asupra nevestei lui: preotul s-o pună să stea în picioare înaintea Domnului şi să-i facă întocmai după legea aceasta. Bărbatul va fi scutit de vină, dar femeia aceea îşi va lua pedeapsa nelegiuirii ei.’” (Numeri 5:29-31)
De ce nu erau și bărbaţii supuşi la acelaşi test? Morala Bibliei nu e contradictorie. În acest caz, bărbatul era suspicios în privinţa soţiei sale. Putea fi şi un soţ vinovat? Bineînţeles. Cuvântul liu Dumnezeu învață că dacă un bărbat sau o femeie erau prinşi în adulter, amândoi erau omorâţi cu pietre. Nu există nici un îndreptar dublu în Biblie. Atunci de ce doar femeia era verificată? Deoarece aceasta este o imagine a lui Hristos şi a bisericii. Nu poate exista nici o îndoială la adresa lui Hristos, dar există, vă asigur, suspiciuni în ce priveşte biserica. Cunosc biserica destul de bine şi credeţi-mă este sub semnul întrebării.
Deci așa stau lucrurile cu apa pentru gelozie. Poate Dumnezeu să fie gelos? Da, El afirmă că este un Dumnezeu gelos. De multe ori El spune: „Căci Domnul, Dumnezeul tău, este un Dumnezeu gelos în mijlocul tău.” Nu este acel fel de gelozie josnică, omenească, a unei persoane aţâţate de un Iago, ci este gelozia dragostei. Când aud o soţie spunând: „Soţul meu nu este gelos!”, îmi vine să-i strig: „Doamnă dragă, dacă soţul tău nu este gelos înseamnă că nu te iubeşte. Aşa că eu n-aş mai tot aminti asta!” Dacă un bărbat iubeşte cu adevărat o femeie este gelos, şi acelaşi lucru este adevărat despre o femeie care iubeşte un bărbat. Acesta este modul în care Dumnezeu este gelos. El ne iubeşte şi vrea în schimb dragostea noastră. El este gelos pe loialitățile noastre împărțite, pe cei cărora le acordăm mai multă atenție decât Lui! El nu vrea să ne dedicăm timpul şi afecţiunea lucrurilor efemere
Cred că ne-am lămurit încă o dată de claritatea Cuvântului lui Dumnezeu în problema fidelităţii faţă de jurământul căsătoriei.  Astăzi observăm o mare delăsare în privinţa aceasta şi a devenit un lucru pe care îl cunoaştem, acela că legământul căsătoriei nu este tratat cu seriozitate. Dumnezeu te va ajuta să te ţii de promisiune- pot să te asigur de asta. O mare parte din problemele lumii de astăzi încep acasă. Ele sunt generate de cei care tratează cu uşurinţă legământul căsătoriei. Dumnezeu nu poate şi nici nu va binecuvânta o naţiune în care există această situaţie. Familiile sănătoase sunt garanția sănătății adunării, comunității, societății, țării, lumii! Familia este locul unde se acumulează calitățile pentru a fi destoinici pentru lupta credinței și-a Împărăției! Începeți așadar curățenia în plan personal, dar nu vă opriți: instaurați-o și mențineți-o și în familie... și apoi și-n relațiile cu alți oameni!

Numeri 6:1-27 | Itinerar Biblic | Episodul 248

Dragi ascultători, e un lucru remarcabil că vă alocați timp pentru a fi regulat împreună în traversarea – veți vedea cât de benefică! a – Cuvântului lui Dumnezeu; sunt convins că, odată prins gustul pentru Cuvânt, nu vă veți mulțumi cu cele 20 de minute ale acestui program, și veți investi din ce în ce mai mult – astfel încât, aprofundând și asimilând perspectivele divine pe care vi le deschide Biblia, să trăiți tot mai solid și rodnic. Și asta, pentru că ați consimțit să puneți deoparte timp, atenție și energie în cunoașterea lui Dumnezeu și asemănarea cu El! Nu uităm că a fost dintotdeauna voia Creatorului să aibă în preajmă persoane și comunități consacrate Lui, și însăși istoria lui Israel a început cu o punere deoparte pentru Dumnezeu – Avraam și sămânța lui devenind, prin ascultare și dedicare, instrumentele binecuvântării lui Dumnezeu. Și această punere deoparte devine un tipar pe parcursul istoriei generațiilor omenirii; scoaterea evreilor din Egipt a fost un asemenea moment marcant de ieșire/despărțire de mediul în care trăiau de sute de ani și consacrare pentru Dumnezeu, care Și-a asumat călăuzirea și protecția lor, pentru a-i duce în Țara promisă. A fi pus deoparte pentru Domnul înseamnă a fi sfânt, și presupune o rupere de tot ce este necurat și coruptibil – lucru deloc simplu, dar accesibil, pentru că cel dispus să facă asta nu e lăsat singur, Dumnezeu însoțindu-l și împuternicindu-l atât în dezbrăcarea de obiceiurile păcătoase, cât și pentru îmbrăcarea cu omul cel nou.  
În cadrul chemării generale la sfințire pe care Dumnezeu o adresează stăruitor omenirii, El a rânduit și ocazii și legi speciale care particularizau și facilitau celor cu adevărat dornici șansa exersării sistematice, practice a sfințirii; legea nazireatului, pe care ne-o pune înainte Cuvântul lui Dumnezeu aici în cap. 6 din Numeri, nu pledează și argumentează  în favoarea acestei dedicări speciale, ci menționează condițiile în care cine voia să se supună acestei consacrări putea s-o facă astfel încât să fie plăcut lui Dumnezeu, și gestul lui bine primit. Legământul nazireatului era un legământ benevol. Orice bărbat sau femeie din Israel care vroiau puteau să devină nazirei. Puteau să facă legământul pentru o anumită perioadă sau pentru toată viaţa. Dumnezeu nu a stabilit termene precise, și nici nu a poruncit generalizarea acestui legământ... care era complet voluntar... dar dacă oricare dintre copiii lui Israel vroiau să umble mai aproape de Domnul, acesta era lucrul pe care erau chemați să-l facă. Cei ce se supunea legământului nazireatului se numeau nazirei – termen care derivă din rădăcina nazar care desemnează consacrare, separare, punere deoparte. În categoria celor consacrați intrau toți cei peste care se turna uleiul consacrării – preoții, împărații, și aceste persoane care se dedicau voluntar... și a căror punere deoparte era de notorietate, nu tainică.
În primele 4 versete ale capitolului aflăm cine putea să se dăruiască Domnului, și ce avea de făcut în mod necesar și imediat:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când un bărbat sau o femeie se va despărţi de ceilalţi, făcând o juruinţă de nazireat, ca să se închine Domnului, să nu bea nici oţet făcut din vin, nici oţet făcut din vreo băutură îmbătătoare; să nu bea nicio băutură stoarsă din struguri şi să nu mănânce struguri proaspeţi, nici uscaţi. În tot timpul nazireatului lui, să nu mănânce nimic care vine din viţă, de la sâmburi până la pieliţa strugurelui. (Numeri 6:1-4)
Când o persoană făcea această juruinţă a nazireatului erau trei lucruri care îi erau interzise. În primul rând nu avea voie să bea vin sau băuturi tari. Orice băutură stoarsă din struguri îi era interzisă. Aceasta nu are nici o legătură cu întrebarea dacă e bine sau nu să bem vin. Dă-mi voie să spun acest lucru cu prudenţă şi vreau să mă asculţi cu atenţie. Norma creştină nu este o normă despre ce e rău şi ce e bine. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în toate și oricând este aceasta: În ce scop fac ceea ce fac? Ca să-i fii pe plac lui Dumnezeu, sau ca să-i impresionezi pe oameni, poate chiar să-ți liniștești cugetul și mintea?! Vrei să trăieşti pentru El? – aceasta este întrebarea. Oamenii mă întreabă dacă este bine ca un creştin să bea vin. Prietene, nu voi dezbate această problemă. Nu voi susţine că este bine sau rău. Ce vreau să ştiu este dacă vrei să fii pe placul lui Hristos. Vinul, în Scriptură, era un simbol al bucuriei pământeşti; este pentru înveselirea inimii. Întreaga idee de aici este că nazireul trebuia să îşi găsească bucuria în Domnul. Și mi se pare potrivit să mai adaug ceva aici: dedicarea către Domnul se presupune a fi totală – Dumnezeu nu ar accepta o inimă, minte și slujire împărțită. Or, vinul sau orice altă băutură amețitoare atrofiază, amorțește simțurile și ia din capacitatea minții! Deci lepădarea de sine și dedicarea omului pentru Domnul nu mai era/este totală, câtă vreme este sub o asemenea influență!  
Sunt foarte mulţi creştini astăzi care nu îşi găsesc bucuria în lucrurile Domnului, în Cuvântul Domnului sau în părtăşia cu Hristos. Ei îşi căută – și uneori își găsesc plăcerea în lucrurile acestei lumi (sau așa li se pare!). Merg la tot felul de agape și ospeţe prin biserici, pe unde apar de altfel o sumedenie de oameni care n-ar veni niciodată la vreo întâlnire obinuită a congregației, dacă nu s-ar da și câte-o masă... Îmi pare mereu rău pentru acei așa-zis creştini care, la fel ca femeia săracă, se mulțumesc cu firimituri de la masa lui Dumnezeu. Nu mă înţelegeți greşit: nu este nimic greşit în ospeţe, dar când oamenii merg doar la ospeţe, se mulțumesc cu puțin, nu caută esențialul, durabilul... se hrănesc cu firimituri – asta e... Îşi petrec timpul sporovăind la masă, apoi se vor spune și câteva lucruri evlavioase: va lua cineva un verset din Scriptură şi se vor spune câteva lucruri plăcute din el... şi toţi vor pleca simţindu-se duhovniceşti şi foarte mulţumiţi, poate chiar provocaţi... Dar se vor întoarce să trăiască exact ca înainte... Îmi pare atât de rău pentru ei!
Unde-ți găseşti plăcerea, prietene? Te întreb acest lucru foarte direct și personal. Ai nevoie de stimulenţii lumii acesteia ca să te bucuri de lucrurile „creştineşti”? Găseşti tu cu adevărat plăcere în aprofundarea Cuvântului lui Dumnezeu? Rugăciunea te plictiseşte sau te aprinde? Vai, câţi dintre noi credem azi că suntem creştini adevăraţi şi foarte duhovniceşti, când, de fapt, tot ceea ce am făcut a fost să aducem treburile pământeşti în activităţile noastre așa-zis creștine!
În al doilea rând, când o persoană făcea juruinţa nazireatului nu trebuia să îşi radă capul.
În tot timpul nazireatului, briciul să nu treacă pe capul lui; până la împlinirea zilelor pentru care s-a închinat Domnului, va fi sfânt; să-şi lase părul să crească în voie. (Numeri 6:5)
Termenul nezer  era folosit și-n relație cu diadema marelui preot, cu acea placă de aur pe care era scris „Sfânt/sfințenie Domnului” (adică pus deoparte pentru Domnul); de asemenea, coroana împărătească era tot nezer ca semn și consfințire a ungerii Domnului. La frl ca acea coroană, părul lung al nazireului era numit tot nezer, ca uns emn exterior al consacrării lui. Așadar, nazireul trebuia să fie dispus să accepte un astfel de semn al consacrării sale... Interesant că, dacă în VT părul lung putea indica deci o consacrare spre sfințenie Domnului, Pavel spune în 1 Corinteni 11: 14: „Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung?” Sunt de acord cu apostolul Pavel: era și este o ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung. Mi-ar plăcea dacă am putea atârna semne care să afirme acest lucru în locurile publice. Sau... să știm clar că cel care poartă părul astfel este consacrat lui Dumnezeu! Părul lung să ne arate că este un om dispus să împărtăşească statutul lui Hristos care a zis: „...am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor.” (Psalm 22:6) M-aș bucura să văd lumea plină de asemenea pletoși! Din păcate însă n-am niciun dubiu că aceia care poartă azi părul lung n-o fac în semn de consacrare pentru Dumnezeu, și nici că le pasă de ruşinea specificată de Pavel!
În cel de-al treilea rând, cel care făcea o juruinţă de nazireat nu trebuia să atingă un trup mort.
În tot timpul cât s-a făgăduit Domnului prin jurământ, să nu se apropie de un mort; să nu se pângărească nici la moartea tatălui său, nici a mamei sale, nici a fratelui său, nici a surorii sale, căci poartă pe cap închinarea Dumnezeului lui. (Numeri 6:6-7)
În capitolul 5 am citit că leproşii şi cei care erau întinaţi prin atingerea unui mort trebuiau scoşi afară din tabără. Vedeţi, pământul este locul morţii. Cred că cineva ar putea spune că moartea este amprenta cea mai profundă care există în lumea de azi. Moartea este pecetea unui pământ blestemat de păcat. Este judecata pe care a declarat-o Dumnezeu. Din cauza păcatului a venit moartea în lume. Ca să putem rezolva problema păcatului, trebuie să tratăm păcatul, pentru că plata păcatului este moartea.
Nazireul nu trebuia să atingă un trup mort. El trebuia să fie separat de lume. Domnul trebuia să fie pe primul loc în viaţa lui. El e Dumnezeul cel viu, iar a te consacra Lui înseamnă punere deoparte pt bătălia împotriva morții, pentru a aduce oamenii în contact cu Domnul vieții! Apoi, amintiţi-vă că Domnul Isus a spus: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” Domnul trebuie pus înaintea celor dragi. El este în vârful priorităţilor. Amintiţi-vă că această juruinţă este voluntară. El nu porunceşte legământul nazireatului. Dar dacă cineva vroia să facă această juruinţă şi să îşi dedice viaţa Lui putea să o facă.
Îţi găseşti bucuria în Domnul? Eşti gata să porţi ruşinea pentru El, să ocupi un loc smerit pentru El? Eşti gata să Îl pui pe El pe primul loc, deasupra oricăror altor lucruri din viaţa aceasta? Vedeţi, deşi creştinul din ziua de zi nu face o juruinţă de nazireat, există oportunitatea de a umbla mai aproape de Domnul. Este o acţiune benevolă. Trebuie să vrei acest lucru. Este o hotărâre a dedicării. Este greşit să o numim consacrare, nu poţi să te sfinţeşti singur. Doar Dumnezeu te poate sfinţi. De fapt, ceea ce facem noi este să venim la Dumnezeu cu mâinile goale, fără a oferi nimic altceva decât pe noi înşine: devotamentul nostru, închinarea noastră, dragostea noastră, slujirea noastră, timpul nostru.
Uneori, când rămâi vertical pentru Dumnezeu, e posibil să descoperi că ai rămas singur. El trebuie să fie și să rămână pe primul loc în viaţa ta. Mulţi oameni astăzi vorbesc despre a fi creştini dedicaţi, dar nu ar face nimic care ar deranja lucrurile, ierarhia și ritualurile din respectiva biserică. Le este teamă că s-ar pomeni daţi afară, lucru care ar fi mai bun pentru ei, deoarece unele dintre aceste grupuri de forță din biserici nu-I aparţin lui Dumnezeu şi pot fi nemiloase! Şi totuşi sunt oameni care cred că sunt consacraţi, care nu au tăria sau puterea de a se ridica împotriva unor astfel de stări de lucruri... aşa că merg în pas cu mulţimea. Dar, dacă vrei să te predai Domnului, Hristos trebuie să fie prioritatea ta. Trebuie să îţi găseşti plăcerea şi bucuria în El, și să ții cont de El, nu de liniștea și comoditatea ta!
În tot timpul nazireatului să fie închinat Domnului. (Numeri 6:8)
Sunt de părere că o mare parte din toți oamenii ratează o mare binecuvântare. Poate treci chiar acum printr-o perioadă aparte de încercare. De ce să nu te pui deoparte pentru Domnul? Dacă eşti creştin, predă-te lui Dumnezeu într-un mod categoric. Nu vei fi scutit de încercări, dar acestea vor fi mai uşor de purtat. Domnul Isus a spus: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:28-29)  Este minunat să tragem la acelaşi jug cu El.
Dacă moare cineva de moarte năprasnică lângă el, şi capul lui închinat se face astfel necurat, să-şi radă capul în ziua curăţării, şi anume, să şi-l radă a şaptea zi. În ziua a opta, să aducă preotului două turturele sau doi pui de porumbel, la uşa Cortului întâlnirii. Preotul să jertfească pe unul ca jertfă de ispăşire, iar pe celălalt ca ardere-de-tot şi să facă pentru el ispăşirea păcatului lui, făcut cu prilejul mortului. Nazireul să-şi sfinţească apoi capul chiar în ziua aceea. Să închine din nou Domnului zilele nazireatului lui dinainte şi să aducă un miel de un an ca jertfă pentru vină; zilele dinainte nu vor fi socotite, pentru că nazireatul lui a fost pângărit. (Numeri 6:9-12)
Înțelegem din acest text că a fi închinat Domnului nu însemna izolare într-un mediu aseptic, abandonarea familiei sau anturajului, ascetism... Nazireul continua să trăiască în societate, în mijlocul ispitelor și problemelor de tot felul ce puteau apărea. Și dacă vreuna din aceste incidente călca/contravenea condițiile jurământului, acesta era invalidat, și ce fusese până atunci nu se mai lua în considerare... chiar dacă respectivul era practic nevinovat; după o curățire ritualică serioasă, nazireul respectiv lua totul de la început!
Dumnezeu este și astăzi foarte serios în privinţa păstrării juruinţei pe care i-o facem. Dacă un nazireu se întina trebuia să aducă o jertfă. Dumnezeu nu solicită intrarea într-un asemenea jurământ, dar când un jurământ este făcut, El aşteaptă ca să fie și respectat, încălcarea acestuia fiind o problemă gravă.
Este absolut remarcabil apoi că Dumnezeu face precizări nu doar pentru intrarea și parcursul perioadei de nazireat, ci și pentru ieșirea din acest legământ (Numeri 6:13-21):
Iată legea nazireului. În ziua când se va împlini vremea nazireatului lui, să fie adus la uşa cortului întâlnirii. Ca dar, să aducă Domnului un miel de un an fără cusur pentru arderea-de-tot, o oaie de un an şi fără cusur pentru jertfa de ispăşire şi un berbec fără cusur pentru jertfa de mulţumire; un coş cu azimi, turte făcute din floarea făinii frământată cu untdelemn, şi plăcinte fără aluat, stropite cu untdelemn, împreună cu darul de mâncare şi jertfa de băutură obişnuite. Preotul să aducă aceste lucruri înaintea Domnului şi să aducă jertfa lui de ispăşire şi arderea-de-tot; să pregătească berbecul ca jertfă de mulţumire Domnului, împreună cu coşul cu azimi, şi să pregătească şi darul lui de mâncare şi jertfa lui de băutură. Nazireul să-şi radă, la uşa cortului întâlnirii, capul închinat Domnului; să ia părul capului său închinat Domnului şi să-l pună pe focul care este sub jertfa de mulţumire. Preotul să ia spata dreaptă fiartă a berbecului, o turtă nedospită din coş şi o plăcintă nedospită şi să le pună în mâinile nazireului, după ce acesta şi-a ras capul închinat Domnului. Preotul să le legene într-o parte şi într-alta înaintea Domnului: acesta este un lucru sfânt, care este al preotului, împreună cu pieptul legănat şi spata adusă ca jertfă prin ridicare. Apoi, nazireul va putea să bea vin. Aceasta este legea pentru cel ce a făcut juruinţa de nazireat: acesta este darul lui, care trebuie adus Domnului pentru nazireatul lui, afară de ce-i vor îngădui mijloacele lui. Să împlinească tot ce este poruncit pentru juruinţa pe care a făcut-o, după legea nazireatului.’”
Sunt sigur că există o mulţime de creştini care i-au promis lui Dumnezeu lucruri pe care nu le-au făcut niciodată bine, fapt ce explică starea spirituală tristă în care se află astăzi. În anii mei de slujire am urmărit pe mulți care veneau regulat la biserică, radiind puternic. Erau aşa de pioşi că ai fi crezut că în orice clipă li s-ar putea desface aripile şi ar zbura... ce mai: doar nimburile le lipseau!  Cu toate acestea, oamenii aceştia L-au dezamăgit pe Dumnezeu în mod repetat, pentru că ei nu erau pe deplin mulțumiți cu Dumnezeu! Apoi, mai târziu, în viaţa lor intervenea ceva care  le transforma credinţa într-o epavă.
Astăzi un număr mare de oameni nu vor să-i facă o promisiune lui Dumnezeu, pentru că le e teamă că nu o vor putea onora. Oamenilor le este teamă să vorbească direct cu Dumnezeu. De exemplu, le este teamă să îşi ia un angajament financiar,  pentru că ar putea să vadă o maşină nouă sau un televizor nou, pe care şi le-ar putea cumpăra cu acei bani. Aşa că nu vor să-şi ia nici un angajament înaintea lui Dumnezeu.
Daţi-mi voie să spun că acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii ratează binecuvântările astăzi.
Este adevărat că aici Dumnezeu ne prezintă detaliat, ca să ne arate cum aşteaptă El să îl urmăm, întocmai conform detaliilor. De asemenea, este adevărat că nu ar trebui să facem o promisiune înaintea lui Dumnezeu şi apoi să decidem să facem altceva sau să cumpărăm altceva în schimb. Dar dacă facem o înţelegere cu Dumnezeu şi ne ţinem de ea, El ne va binecuvânta. În privinţa acestor lucruri Dumnezeu este foarte serios şi foarte practic şi la fel ar trebui să fim şi noi. Dumnezeu ne va binecuvânta întotdeauna  dacă îi suntem credincioşi Lui şi promisiunii pe care i-o facem. Aceasta este o lecţie spirituală importantă pentru noi. Ar trebui să te gândeşti cu mare seriozitate la lucrul acesta astăzi.
Iar încetarea legământului trebuie să fie la fel de solemnă, determinată, clară și neechivocă, aș zice chiar publică – și să nu excludă continuarea parteneriatului între feostul nazireu și Dumnezeu, ci mai degrabă să pecetluiască o rededicare în slujba Domnului! Dacă nazireatiș a însemnat punere deoparte pentru Domnul, și a fost respectat cum se cuvine, la finalul perioadei ar fi oarecum de așteptat ca nazireul să fie răsplătit cumva de Domnul... dar iată că legea nazireatului prevede că ieșirea din legământ avea să fie marcată prin daruri pe care tot el, nazireul trebuia să le aducă Domnului! Deci practic se declara că punerea deoparte pentru Domnul fusese un privilegiu și-o favoare din partea Domnului! Fusese/ era/este o cinste că ți se îngăduie/îngăduise apropierea de Domnul și slujirea Lui!... care nu încetau, ci intrau într-o altă fază, chiar dacă în absența condițiilor legământului!
Aproape natural, binecuvântarea aaronică vine ca o confirmare pentru acela care fusese (și care urma să fie) închinat Domnului:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi spune-le: „Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel şi să le ziceţi: ‚Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!’” Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta.”(Numeri 6:22-27)
Aici descoperim desfășurându-Se în Vechiul Testament Dumnezeirea în cele trei Persoane slăvite ale Sfintei Treimi/Trinitatea: Dumnezeu-Tatăl este sursa binecuvântării. Domnul Isus Hristos este Cel care face să lumineze faţa Lui asupra noastră. Duhul Sfânt Îşi înalţă faţa peste noi şi ne dă pacea. Aceasta este calea prin care putem veni la Dumnezeu şi experimenta pacea Lui Dumnezeu. El este Cel care poate împlini aceste lucruri în inimile noastre.
Dumnezeul triunic le oferea această binecuvântare. Numărătoarea a fost făcută şi fiecare dintre ei îşi cunoaşte genealogia. Steagurile au fost ridicate, aşa că fiecare dintre ei ştie unde îi este locul. Ei trebuie să meargă după steagul lor ca să se aşeze în tabără în locul care le era destinat împreună cu seminţia şi familia lor. Tabăra a fost curăţită. Acum Dumnezeu îi binecuvintează. Doar aşa poate binecuvânta Dumnezeu. Și-n aceleași condiții de ascultare și curățare ne oferă și nouă Dumnezeu azi binecuvântările anunțate – pe lângă multitudinea de haruri și favoruri esențiale revărsate aproape automat peste noi, și care fac posibilă funcționarea și viața făpturii noastre în intergitatea sa.
Multe biserici și credincioși de azi nu experimentează binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că nu se pregătesc și nu-și fac ordine în viață... ca un soldat care pleacă la luptă fără echipament și armament. Pavel se adresează bisericii când spune: „toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială.” (1 Cor. 14:40) Nu vă uitaţi identitatea (sunteţi copii ai lui Dumnezeu), cunoașteți-vă poziția și darul... folosiţi-le spre slava Lui, şi păstraţi-vă viaţa curată! Ce promisiune magnifică găsim aici: Dumnezeu Tatăl ne păzeşte; Fiul ne luminează, pentru că El este lumina lumii; Dumnezeu Duhul Sfânt ne dă pace.
La finalul senin al acestui capitol minunat, ne despărțim cu speranța reîntâlnirii!

Numeri 7:1-89 | Itinerar Biblic | Episodul 249

Dragi ascultători, ne reîntâlnim în prezența Scripturii deschise – vrem s-o parcurgem în întregime, și dacă ne va îngădui Dumnezeu – s-o și înțelegem și s-o asimilăm... sau cel puțin să deprindem maniera cea mai simplă și directă de a ne apropia de Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său, pentru ca apoi s-o facem și singuri, și chiar mai intens și mai personal decât își poate permite acest program.
Am ajuns acum la un alt capitol remarcabil – fie și pentru simpla observație că este al doilea cel mai lung capitol din Biblie, după Psalmul 119, care vorbeşte în toate cele 176 de versete ale sale despre Cuvântul lui Dumnezeu. Acest capitol, al 7-lea din cartea Numeri, are 89 de versete... şi ştiţi despre ce e vorba în ele? Despre daruri... darurile oferite lui Iahweh de către căpeteniile seminţiilor lui Israel... și enumeră toate articolele pe care le-au adus aceştia. Am zice că e un capitol monoton, deoarece abundă în repetiții... Toate căpeteniile sunt amintite şi ni se spune exact ce a dăruit fiecare dintre ei – și vom vedea că niciunul n-a vrut să se lase mai prejos, dar nici Moise – menționându-le... Chiar dacă sună prozaic și puțin promițător, vom găsi aici un mesaj important și pentru noi.
Dacă vă mai amintiți – dacă nu, puteți să vă consultați Bibliile – în Exodul 40 când Cortul a fost finalizat, Moise a primit de la Domnul porunca pentru ungerea și sfințirea Locașului, apoi pentru consacrarea lui Aaron și a fiilor lui... apoi, din Cort, Domnul i-a vorbit lui Moise (în Leviticul) și i-a dat poruncile privitoare la legile jertfelor și ale preoției. Oarecum în acest punct al desfășurării evenimentelor putem plasa acest cap. 7 din Numeri – care păstrează în continuare pe Domnul și Cortul întâlnirii în centrul atenției celor din tabără... prin darurile pe care căpeteniile lui Israel le aduc Domnului – ca răspuns la făgăduința solemnă a Domnului și la binecuvântarea aaronică cu care se încheiase capitolul precedent:
Când a isprăvit Moise de aşezat Cortul, l-a uns şi l-a sfinţit împreună cu toate uneltele lui, precum şi altarul cu toate uneltele lui; le-a uns şi le-a sfinţit. Atunci mai marii lui Israel, căpeteniile caselor părinţilor lor, şi-au adus darurile lor: aceştia erau mai marii seminţiilor, care luaseră parte la numărătoare. Ei au adus ca dar înaintea Domnului şase care acoperite şi doisprezece boi, adică un car la două căpetenii şi un bou de fiecare căpetenie, şi le-au adus înaintea cortului. (Numeri 7:1-3)
Putem presupune că aceste căpetenii, fiind cele ce luaseră parte la numărătoare, făceau parte din cercul de lucrători apropiați lui Moise și Aaron, și deci mai informați despre planurile Domnului și de importanța și slujba Cortului în mijlocul poporului. Cred că ei vor fi avut de gând ca fiecare dintre familiile leviților să fi beneficiat de câte două care pentru a-și face mai bine treaba – dar perspectiva și considerentele lui Iahweh erau diferite!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Ia de la ei aceste lucruri şi să le întrebuinţezi pentru slujba cortului întâlnirii; să le dai leviţilor, fiecăruia după cum cere slujba lui.” Moise a luat carele şi boii şi le-a dat leviţilor. A dat două care şi patru boi fiilor lui Gherşon, după cum cereau slujbele lor; a dat patru care şi opt boi fiilor lui Merari, după cum cereau slujbele lor, sub cârmuirea lui Itamar, fiul preotului Aaron. Dar n-a dat niciunul fiilor lui Chehat, pentru că, după cum cereau slujbele lor, ei trebuiau să ducă lucrurile sfinte pe umeri. (Numeri 7:4-9)
Domnul acceptă darul colectiv și personal al căpeteniilor, dar intervine cu precizări clare și pertinente în ce privește atribuirea și utilizarea carelor. Dacă unii din cei de-atunci sau de azi ar socoti nedreaptă repartizarea carelor, e necesar să le reamintim că merariții și gherșoniții  puteau încărca în care lucrurile care intrau în sfera slujirii lor, chehatiții trebuiau să ducă pe umeri lucrurile sfinte din Cortul întâlnirii – ceea ce face o distincție și între Cortul însuși și ce se afla în Cort... Vă reamintesc, am aflat în cap. 4 că Aaron și fiii lui trebuiau să adune și să învelească mobilierul și instrumentarul Cortului, înainte ca să-și intre în atribuții chehatiții, care nu aveau voie să atingă direct lucrurile sfinte, ci le vor purta pe umeri astfel ambalate de către preoți.   
Căpeteniile şi-au adus darurile pentru târnosirea altarului în ziua când l-au uns; căpeteniile şi-au adus darurile înaintea altarului. Domnul a zis lui Moise: „Căpeteniile să vină unul câte unul, şi anume fiecare în câte o zi deosebită, ca să-şi aducă darul pentru târnosirea altarului.” (Numeri 7:10-11)
În tabără erau 12 seminții și deci tot atâtea căpetenii, care aduc darul seminției respective – putem spune că în acest caz târnosirea altarului a durat 12 zile, până când fiecare trib și-a putut prezenta ofranda, în câte-o zi diferită.
Cel ce şi-a adus darul în ziua întâi, a fost Nahşon, fiul lui Aminadab, din seminţia lui Iuda.  El a adus: o farfurie de argint, în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint, de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur, de zece sicli, plină cu tămâie, un viţel, un berbec, un miel de un an, pentru arderea de tot; un ţap, pentru jertfa de ispăşire; şi, pentru jertfa de mulţumire: doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Nahşon, fiul lui Aminadab. (Numeri 7:11-17)
Îl ştiţi pe bărbatul acesta, Nahşon? Nici eu! De fapt, tot ce știu despre el este că l-am mai întâlnit în capitolele 1 și 2, și că a adus pentru Iuda aceste daruri... și mai știu că Dumnezeu îl cunoştea şi a luat în seamă/a acceptat/a prețuit darurile pe care I le-a adus Nahșon. Apropo: ți se pare interesantă ofranda lui? Pentru mine nu înseamnă mare lucru, și sincer nu-mi spune nimic! Dar nu desconsider, doar că nu pot aprecia cum se cuvine!
A doua zi, şi-a adus darul Netaneel, fiul lui Ţuar, căpetenia lui Isahar. El a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur de zece sicli, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Netaneel, fiul lui Ţuar. (Numeri 7:18-23)
Acum, Domnul nostru a spus: „Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta” (Matei 6:3)... şi pentru foarte mulţi oameni ar fi de preferat să nu ştie dreapta ce face stânga, deoarece ambele mâini fac aşa de puţin pentru Domnul. Ar trebui să le fie ruşine cu mâinile lor, atât dreapta, cât şi stânga. Dar vreau să știți ceva: cu certitudine, Domnul ţine cont de tot ce facem pentru El, chiar dacă este sau pare puţin!
Amintiţi-vă că în Evanghelia după Luca ne este relatat cum, într-o zi, Isus şedea jos în faţa vistieriei. Credeţi că era indiscret? Avea vreo treabă acolo? Cu siguranţă avea. Se întâmplă că El era Domnul slavei şi Domnul templului. El voia să-Și facă o idee despre modul în care oamenii dăruiau. Cei avuţi dădeau daruri din belşug, generoase... şi Domnul le-a observat. Dar a văzut la un moment dat o văduvă... care a pus doar doi bănuţi. În comparaţie cu bogăţia acelui templu, cu abundenţa şi averea lui, cu nevoile lucrării de acolo – ceea ce a dat ea nu reprezenta nimic. Dar Isus nu a privit lucrurile aşa. El a apreciat că ea dăduse tot ce avea, şi pentru Isus darul ei a fost cel mai mare. Poţi să fii sigur că darul ei este consemnat în cer.
Isus cunoaşte cu exactitate ceea ce Îi oferi Lui şi cunoaşte cât de mult păstrezi pentru tine însuţi. Nu îmi plac acele afirmaţii evlavioase ale unor oameni care spun că ceea ce dau este între ei şi Domnul. Mă întreb dacă sunt conştienţi sau chiar cred că Dumnezeu într-adevăr ţine evidenţa!
A treia zi, căpetenia fiilor lui Zabulon, Eliab, fiul lui Helon, a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur de zece sicli, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Eliab, fiul lui Helon. (Numeri 7:24-29)
Încet-încet, vom observa faptul interesant că fiecare căpetenie aduce înaintea lui Dumnezeu exact același dar ca cei dinainte! Un fel de a spune că aici nu e loc nici pentru creativitate, nici pentru curiozitate, nici pentru competitivitate!
A patra zi, căpetenia fiilor lui Ruben, Eliţur, fiul lui Şedeur, a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur de zece sicli, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Eliţur, fiul lui Şedeur. (Numeri 7:30-35)
Având în vedere că acest ritual s-a repetat de 12 ori, în 12 zile consecutive, mă gândesc că poporul se va fi lămurit repede că nu mai era cazul să fie curioși și să compare darurile – mai cu seamă constatând că-n a doua, a treia, a patra zi darurile s-au repetat identic până la detaliu... Astfel încât atenția se mută de la dar la Acela Căruia I se aducea/închina darul, adică exact ceea ce conta cel mai mult!
A cincea zi, căpetenia fiilor lui Simeon, Şelumiel, fiul lui Ţurişadai, a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur de zece sicli, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul de mâncare al lui Şelumiel, fiul lui Ţurişadai. (Numeri 7:36-41)
Nu-i prea târziu să precizez că siclul Sfântului Locaș  (despre care se pomenește și-n Exodul 30:3) cântărea cca 11.4 gr., iar aceste cățui erau niște cleștișori de forma unor palme, făcuți din cca 110 gr. de aur fiecare, și cu care se manevra tămâia – erau deci valoroase și prin cantitatea de aur din care erau făcute, și prin tămâia conținută.
A şasea zi, căpetenia fiilor lui Gad, Eliasaf, fiul lui Deuel, a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur de zece sicli, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Eliasaf, fiul lui Deuel. (Numeri 7:42-47)
Cred că ați remarcat că (până aici) ordinea în care semințiile și-au adus darurile prin reprezentanții lor de drept reiterează fidel așezarea taberelor în jurul Cortului întâlnirii, începând cu latura de răsărit, în ordinea rotirii acelor de ceasornic... și aceasta se va respecta până la final, deci și-n a doua jumătate a ceremonialului de prezentare a darurilor pentru târnosirea altarului... care continuă deci cu triada de triburi campate în vest:  
A şaptea zi, căpetenia fiilor lui Efraim, Elişama, fiul lui Amihud, a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur de zece sicli, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Elişama, fiul lui Amihud. (Numeri 7:48-53)
A opta zi, căpetenia fiilor lui Manase, Gamliel, fiul lui Pedahţur, a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur de zece sicli, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Gamliel, fiul lui Pedahţur. (Numeri 7:54-59)
A noua zi, căpetenia fiilor lui Beniamin, Abidan, fiul lui Ghideoni, a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur de zece sicli, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Abidan, fiul lui Ghideoni. (Numeri 7:60-65)
Mă gândesc că este posibil ca – așa cum Domnul i-a dat lui Moise planul detaliat al Cortului și mobilierului, cum mai târziu David va da lui Solomon până și modelul și ornamentația furculițelor – la fel și în cazul acesta componența darurilor aduse de fiecare căpetenie sp fi fostt stabilită după o schemă prealabilă. Domnul ceruse lui Moise ca Locașul sfânt să fie făcut din ce aduce fiecare, și cred că același principiu se aplică și aici, deci darurile sunt făcute pe cheltuiala fiecărui trib – astfel încât fiecare persoană din fiecare seminție să se simtă implicată, fără a ajunge prea familiară și deci fără reverență. Așa încât nu ne miră că și ultimul grup de seminții aduce daruri identice:
A zecea zi, căpetenia fiilor lui Dan, Ahiezer, fiul lui Amişadai, a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Ahiezer, fiul lui Amişadai. (Numeri 7:66-71)
A unsprezecea zi, căpetenia fiilor lui Aşer, Paguiel, fiul lui Ocran, a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur de zece sicli, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Paguiel, fiul lui Ocran. (Numeri 7:72-77)
A douăsprezecea zi, căpetenia fiilor lui Neftali, Ahira, fiul lui Enan, a adus o farfurie de argint în greutate de o sută treizeci de sicli, un lighean de argint de şaptezeci de sicli, după siclul Sfântului Locaş, amândouă pline cu floare de făină frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare; o căţuie de aur de zece sicli, plină cu tămâie; un viţel, un berbec, un miel de un an pentru arderea-de-tot; un ţap pentru jertfa de ispăşire şi, pentru jertfa de mulţumire, doi boi, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei de un an. Acesta a fost darul lui Ahira, fiul lui Enan. (Numeri 7:78-83)
În cel mai clar stil evreiesc, ni se prezintă și concluziile, sinteza, sumele celor 12 seturi de daruri, atât ca o subliniere a opulenței lor, și a naturii festive a ceremonialului, cât și cu un sens al jubilației ce caracterizase fiecare contribuție:
Acestea au fost darurile aduse de căpeteniile lui Israel pentru târnosirea altarului, în ziua când l-au uns. Au fost douăsprezece farfurii de argint, douăsprezece lighene de argint, douăsprezece căţui de aur; fiecare farfurie de argint cântărea o sută treizeci de sicli şi fiecare lighean cântărea şaptezeci de sicli, aşa că argintul acestor unelte se ridica în totul la două mii patru sute de sicli, după siclul Sfântului Locaş. Au fost douăsprezece căţui de aur pline cu tămâie, câte zece sicli căţuia, după siclul Sfântului Locaş; aurul căţuilor se ridica în totul la o sută douăzeci de sicli. Toate dobitoacele pentru arderea-de-tot au fost: doisprezece viţei, doisprezece berbeci, doisprezece miei de un an, cu darurile de mâncare obişnuite, doisprezece ţapi, pentru jertfa de ispăşire. Toate dobitoacele pentru jertfa de mulţumire: douăzeci şi patru de boi, şaizeci de berbeci, şaizeci de ţapi, şaizeci de miei de un an. Acestea au fost darurile aduse pentru târnosirea altarului, după ce l-au uns. (Numeri 7:84-88)
Asta însemna, în ce privește cantitățile de metal prețios folosite pentru vasele dăruite: două mii patru sute de sicli de argint – adică peste 27 de kg., o sută două zeci de sicli de aur – cca 1,5 kg. Precizia evreiască și concizia literară rămân atributele specifice ale acestei cărți biblice atât de potrivit numită „a numerelor”! Și-ncă un lucru: textul nu vorbește despre animalele sacrificate – cuvântul tradus prin daruri nu se referă la jertfe! Animalele erau special folosite la Cort, ca daruri dintre animalele din șeptel folosite de câte ori era necesar!
Când intra Moise în cortul întâlnirii ca să vorbească cu Domnul, auzea glasul care-i vorbea de pe capacul ispăşirii, care era aşezat pe chivotul mărturiei, între cei doi heruvimi. Şi vorbea cu Domnul. (Numeri 7:89)
Vedem aici unicitatea relației lui Iahweh cu Israel – oamenii din orice religie puteau (și pot) ridica locașuri, ține ritualuri, aduce jertfe... și nu par deranjați că divinitatea nu se manifestă! Dar doar Dumnezeu răspunde! Și nu cred că această onorantă postură a lui Moise de partener de dialog al lui Dumnezeu se datora vreun moment dărniciei poporului, dar e sigur că Iahweh le-a apreciat cum se cuvine generozitatea și reverența!
Acest capitol este unul deosebit. Conţine 89 de versete şi poate că este unul dintre cele mai plictisitoare lucruri pe care le-ai citit până acum, dar te asigur că Domnul i-a conferit însemnătate! Cred că El deschide cărţile şi a ținut... și ţine cont de toate darurile! Faptul că darurile sunt aceleași a transformat o potențială concurență între seminții într-o închinare a întregului popor înaintea Domnului, ei dându-și seama de măreția și atotștiința lui Dumnezeu făcute cunoscute în contextul Cortului, precum și de rolul acestuia în păstrarea binecuvântării de la finalul cap. 6.
Prietene, nu există nimic făcut sau dăruit pentru Domnul, și care să fie ignorat sau neapreciat de El! Dar nu le contabiliza tu! Nu face farmacie cu Dumnezeu! Dăruiește-I mult, tot mai mult... și dăruiește-I-te pe deplin... ai ceva care să fie al tău, pe care să nu-l fi primit?! Ar trebui deci să putem și tăcea, dar și vorbi despre așa ceva nestingheriţi, dar și fără emfază sau falsă modestie despre aceste lucruri, pentru că Dumnezeu le consideră  importante... Iar acum, ne oprim aici, mulțumim Domnului pentru lămuriri și călăuzire, să ne reîntâlnim sănătoși – gata să-I oferim Lui darul atenției și interesului nostru!

Numeri 8:1-26 | Itinerar Biblic | Episodul 250

Dragi prieteni, numai dacă nu vrem nu învățăm, din orice întâlnire care ne pune să reflectăm la cuvintele din Cuvântul scris al lui Dumnezeu; Biblia este un manual de viață demn de încredere, pentru că are același autor ca viața însăși! Or, eu cred că prețuim și autorul, și Cartea, și prilejurile de a cunoaște mai bine voia și planul lui Dumnezeu în ce ne privește – și (pentru că ele ne garantează viața eternă) chiar vrem să ținem cont de ele în trăirea și lucrarea noastră aici și acum.
Cu aceste precizări esențiale și clare asumate, ne-ntoarcem în cartea care ne arată că Dumnezeu Se folosește de orice mijloc să Se reveleze, că El lucrează la fel de bine cu numere și cifre... și că e util să știm să învățăm și din liste de nume și din numere precum din cuvinte. După cum am văzut până acum în cele șapte capitole din cartea Numeri pe care le-am parcurs, la startul peregrinării prin pustie înspre Țara făgăduită, Domnul poruncește (și Moise împreună cu liderii semințiilor execută) recensământul efectivelor fiecărui trib – numărătoare făcută după familie, după casă părintească, pe nume, pe cap – a tuturor celor de la douăzeci de ani în sus în stare să poarte armele. Apoi se procedează la organizarea taberelor în jurul centrului constituit de Cortul întâlnirii – nu înainte ca seminția lui Levi (exceptată inițial de la numărătoare) să fie plasată ca o centură protectivă între Cort și laturile taberelor.
După ce s-au stabilit apoi și atribuțiile și efectivele fiecăreia dintre familiile leviților, după ce tabăra a fost ordonată (stabilindu-se inclusiv ordinea de plecare și marș, pentru fazele dinamice, de mișcare ale traseului) căpeteniile semințiilor au venit înaintea lui Dumnezeu și au adus daruri în semn de recunoaștere a întâietății lui Iahweh în mijlocul lor, și ca angajament de supunere față de Dumnezeu. Și pentru că orice apropiere de Dumnezeu începea la altarul de aramă, darurile semințiilor au coincis cu inaugurarea și sfințirea acelui altar – o celebrare care a ținut 12 zile, fiecare din cele 12 seminții și căpetenii aducându-și în câte o zi darurile drept prinos.
Ceremonialul de închinare a darurilor se încheie cu imaginea copleșitoare a confirmării prezenței lui Dumnezeu și-a bunăvoinței divine de a întreține un dialog cu poporul, mediat de Moise. „Când intra Moise în cortul întâlnirii ca să vorbească cu Domnul, auzea glasul care-i vorbea de pe capacul ispăşirii, care era aşezat pe chivotul mărturiei, între cei doi heruvimi. Şi vorbea cu Domnul.” (Numeri 7:89) Înțelegem din acest ultim verset al cap. 7 că altarul este esențial nu numai pentru inițierea, ci și pentru păstrarea relației cu Iahweh. Jertfa adusă pe altar dărâmă zidul păcatului care-l separă pe om de Dumnezeu, și reface relația! Așadar la șirul darurilor aduse Domnului trebuie adăugat și darul cuvenit Domnului din partea fiecărui israelit; de aceea, fiecare dintre noi trebuie să păstrăm altarul în atenția noastră; altarul amintește de jertfa Domnului Isus, iar moartea Lui este drumul spre viață!
Capitolul 8 reia și accentuează imperativul sfințirii și curățirii, aplicându-l acum pregnant celor consacrați slujirii la Locașul sfânt – leviții. Mai precis, capitolul tratează elemente care au în vedere purificarea poporului în vederea îndeplinirii sarcinii sfinte pe care Dumnezeu le-o desemnase. Cei care vroiau să-I urmeze lui Dumnezeu şi să-I slujească trebuiau să fie curaţi.
Poate vom fi surprinși să constatăm că în primele versete se dau instrucţiuni privind... aşezarea candelelor în sfeşnic în Locul Sfânt. La prima vedere s-ar putea spune că sfeşnicul n-are ce căuta aici – am trecut demult de locul unde au fost date instrucţiunile privind Cortul întâlnirii. Dar când ne uităm mai de aproape vedem că Dumnezeu are un motiv întemeiat pentru care îl menţionează aici:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi spune-i: „Când vei aşeza candelele în sfeşnic, cele şapte candele vor trebui să lumineze în partea dinainte a sfeşnicului.” Aaron a făcut aşa; a aşezat candelele în partea dinainte a sfeşnicului, cum poruncise lui Moise, Domnul. Sfeşnicul era de aur bătut; atât piciorul cât şi florile lui erau de aur bătut. Moise făcuse sfeşnicul după chipul pe care i-l arătase Domnul. (Numeri 8:1-4)
Frumusețea și funcțiunile sfeșnicului și a candelelor sale sunt descrise mai detaliat în Exodul 25:31-40. Era unul dintre obiectele de mobilier din cortul întâlnirii; era prețios și pentru că era făcut din aur bătut, era lucrarea unui artizan care îi dăduse forma ramurilor de migdal, cu o floare mare de migdal în capătul fiecărui braţ, care să ţină candelele.  Flacăra candelelor plasate în vârf scoateau în evidenţă frumuseţea sfeşnicului.
Acesta este obiectul care ne sugerează cea mai deplină asociere și asemănare cu Persoana și lucrarea lui Hristos pe care o găsim în Tabernacol. Candelele aprinse sunt simbolul Duhului Sfânt care revelează frumuseţea lui Hristos. Sfeşnicul este simbolul lui Hristos care a trimis Duhul Sfânt în lume. Duhul lui Dumnezeu ia cuvintele și lucrările lui Hristos şi ni le dezvăluie nouă. Sfeşnicul reprezintă lumina, iar Domnul Isus Hristos spune despre El Însuşi că este Lumina lumii. El este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu.
Restul capitolului 8 vorbeşte despre curăţirea leviţilor. Vom zice poate: ce legătură este între orientarea corespunzătoare a candelelor sfeșnicului, și slujirea leviților? Un răspuns simplu ar fi că dacă flacăra candelelor sfeșnicului nu erau atent/corect așezate, lumina lor era difuză și insuficientă – or, Dumnezeu este lumină și aduce și dăruiește lumină clară și suficientă! La fel, leviții care nu aveau o bună mărturie în comunitate derutau poporul, or Dumnezeu dorea ca Israel să știe că leviții erau responsabili să prezinte/reflecte însăși natura și lucrarea lui Iahweh! Or, asta nu se putea fără sfințire autentică și curățire necurmată! Ei trebuiau să vină la ligheanul pentru spălat, pentru curăţire, cu toate că fuseseră deja la altarul de aramă, care vorbeşte despre crucea lui Hristos. Descoperim aici că voia și lucrarea lui Dumnezeu este să îşi păstreze slujitorii curaţi.
Acum înţelegem de ce sfeşnicul este menţionat aici, între darurile căpeteniilor şi curăţirea leviţilor. Ne reaminteşte că toate lucrurile trebuie făcute în lumina prezenţei lui Hristos. Ce semnifică acest lucru pentru tine şi pentru mine? Înseamnă că darurile şi slujirea noastră pentru El trebuie făcute în lumina prezenţei Lui. Cu alte cuvinte, trebuie făcute după Cuvântul Său. Aceasta este sursa de unde Biserica trebuie să îşi ia instrucţiunile... nu dintr-o carte a disciplinei bisericeşti, nu din înregistrările tradiției, sau din oricare alte asemenea surse de sorginte omenească – ci din Cuvântul lui Dumnezeu!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Ia pe leviţi din mijlocul copiilor lui Israel şi curăţă-i. (Numeri 8:5-6)
În prima parte a cărții Numeri, este remarcabilă focalizarea frecventă asupra leviților. De la bun început au fost evidențiați, prin simplul fapt de a fi exceptați de la recensământul semințiilor, pentru că urmau să fie consacrați slujbei la Cortul întâlnirii. Ei trebuiau să formeze un fel de centură protectoare între Cort și popor, ca să nu izbucnească mânia lui Dumnezeu în cazul în care accidental sau sfidător cineva din popor ar fi atentat la desacralizarea perimetrului sau funcțiunilor Cortului. În cap. 3 și 4 ne sunt descrise în detaliu slujbele fiecărei familii din cele trei ramuri ale lui Levi. Cap. 6 se încheie cu binecuvântarea pe care tot fiii lui Levi aveau s-o rostească peste copiii lui israel. Întreg capitolul 7 – cel mai lung din Numeri și al doilea ca lungime din toată Biblie, după Ps. 119 – se ocupă de darurile pe care căpeteniile celor 12 seminții le dedică pentru slujba din Cortul întâlnirii la inaugurarea altarului de aramă... iar capitolul prezent continuă să se concentreze pe cerințele divine de pregătire și consacrare pentru slujbă a leviților.
Până acum, știm că ei fuseseră numărați și luați în locul întâilor născuți ai poporului, precizându-li-se cu minuțiozitate slujbele pe care le aveau de făcut. Venise acum momentul consacrării efective în slujirea propriu-zisă... care trebuia precedată de o curățare model! Prietene, dacă Dumnezeu vrea să se folosească de tine, El îți va adresa o chemare clară... și va trebui să te cureţe, pentru asta... și o va face în felul Lui! Vedem în continuare cum poruncește Iahweh să se procedeze cu leviţii (Numeri 8:7-8)
Iată cum să-i cureţi: Stropeşte-i cu apă ispăşitoare; să lase să treacă briciul peste tot trupul lor, să-şi spele hainele şi să se cureţe. Să ia apoi un viţel, cu darul de mâncare obişnuit, făcut din floare de făină frământată cu untdelemn; şi să mai iei un alt viţel pentru jertfa de ispăşire.
În primul rând, ei trebuiau stropiţi cu apă ispăşitoare. Acest lucru se făcea la ligheanul pentru spălat. În al doilea rând, tot trupul lor trebuia să fie ras. În al treilea rând, ei trebuiau să-şi spele hainele şi să se curăţească. În al patrulea rând, trebuiau să aducă o jertfă de ispăşire şi o ardere de tot.
Vă amintiţi ce a zis Dumnezeu despre Levi? Levi a fost unul dintre fiii lui Iacov şi când Iacov l-a binecuvântat, i-a zis aşa (am mai menționat Gen. 49... citesc acum vers. 5-7): „Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor! Căci, în mânia lor, au ucis oameni, şi, în răutatea lor, au tăiat vinele taurilor. Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, şi furia lor, căci a fost prea sălbatică! Îi voi împărţi în Iacov şi-i voi risipi în Israel.” Este evident faptul că era nevoie să fie curăţiţi.
Ceea ce este esenţial pentru cel care astăzi este copilul lui Dumnezeu nu este cum merge, ci încotro merge. „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) Vedeţi, lumina... şi sângele care ne poate curăţi... sunt menţionate împreună aici. Când umbli în lumină, vezi că în viaţa ta este imperfecţiune. Și atunci vei merge la lighean ca să o îndepărtezi, acest fapt simbolizând mărturisirea păcatelor.
După cum am citit și observat, sunt patru paşi spre curăţire indicaţi aici:
1.„Stropeşte-i cu apă ispăşitoare.” Vă amintiţi că Simon Petru a obiectat când Isus le-a spălat picioarele ucenicilor: „Petru I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” (Ioan 13:8). Adică: „nu vei avea părtăşie cu Mine.” Ioan explică acest lucru când scrie în Epistola sa: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii.” Da, dar atunci când umblu în lumină văd păcatele din viaţa mea. Ce e de făcut atunci? „...şi sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat.” El continuă să facă asta, ori de câte ori ne mărturisim păcatele înaintea Lui: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:7 şi 9) Acesta este cel mai important lucru, prieteni. Și este la fel de valabil și pentru cei deja iertați, credincioşi: Dacă vrei să-I slujeşti Domnului trebuie să îţi mărturiseşti păcatele. Altarul de aramă este locul unde păcătosul vine la Dumnezeu pentru mântuire; ligheanul este locul unde credinciosul, sfântul lui Dumnezeu, vine să fie curăţit.
2.„Să lase să treacă briciul peste tot trupul lor.” Cuvântul lui Dumnezeu „este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12) Cuvântul lui Dumnezeu poate săpa adânc în viaţa ta, şi dacă-l lași și-l folosești bine, va da la iveală lucruri greşite despre care poate că nici nu ştiai că sunt acolo... sau că sunt greşite! Ştii, tu ai nevoie de acest brici ascuţit. Dacă ești de acord că pe-acolo pe undeva există și niște pete, scoate briciul şi începe să foloseşti Cuvântul lui Dumnezeu. El este o lumină... şi de asemenea o sabie ascuţită! Care nu te va răni, ci te va curăța – dacă-l folosești cu smerenie și pocăință!
3.„Să-şi spele hainele...” Îmbrăcămintea aminteşte de obiceiurile vieţii. Pentru a preciza scopul pentru care sunt purtate le numim „costum de călărie” sau „haine de casă” sau „cămașa de duminică”... Este necesar să ne spălăm hainele! Avem anumite obiceiuri de care trebuie să ne debarasăm, deoarece ele dăunează mărturiei noastre pentru Domnul.
4.„...pentru jerfta de ispăşire.” Trebuia să fie un viţel pentru arderea de tot şi jertfa de mâncare şi un alt viţel mai tânăr pentru jertfa de ispăşire. Aceste jertfe, aşa cum am văzut deja, vorbesc despre Hristos. Arderea de tot vorbeşte despre cine este El. Jertfa de mâncare vorbeşte despre perfecţiunea Lui fără păcat. Jertfa de mulţumire ne aminteşte de faptul că El ne-a împăcat prin sângele curs la crucea Lui. Jertfa de ispăşire vorbeşte despre ceea ce a făcut El pentru noi și-n locul nostru. Cu alte cuvinte, toată această curăţire, tot ce se face, se face în lumina persoanei şi lucrării lui Hristos. El a făcut totul pentru noi. Deci, pentru că am fost răscumpărați cu prețul sângelui Său, Îi aparținem – acesta este motivul pentru care ni se cere ca tot ce facem să facem cu recunoștință, bucurie și dragoste, ca pentru Domnul, și nu ca pentru oameni!
Să apropiipe leviţi înaintea Cortului întâlnirii şi să strângi toată adunarea copiilor lui Israel. Să apropii pe leviţi înaintea Domnului; şi copiii lui Israel să-şi punămâinile pe leviţi. Aaron să legene pe leviţi într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca un dar legănat din partea copiilor lui Israel; şi să fie închinaţi astfel în slujba Domnului. (Numeri 8:9-11)
Actul consacrării are două faze: întâi poporul îi închină pe leviți Domnului (vers. 9-11) – închipuiți-vă cum trebuie să fi arătat acea vânzoleală totuși nu lipsită de disciplină de milioane de oameni care și-au pus mâinile pe cei aproape 9.000 de leviți! Închipuiți-vă cum va fi adus Aaron 9.000 de leviți ca dar legănat Domnului?! Iar apoi (în partea a doua a pasajului (vom citi imediat și vers. 12-14) leviții se consacră ei înșiși, identificându-se prin punerea mâinilor cu vitele aduse jertfă. După cum vedem, toate acestea au fost făcute pentru ca leviţii să îi poată sluji Domnului – și pentru ca în slujirea lor să-și poată exercita funcția de protecție și legătură între Iahweh și copiii lui Israel.
Leviţii să-şi pună mâinile pe capul viţeilor şi să aduci unul ca jertfă de ispăşire şi altul ca ardere-de-tot, ca să faci ispăşire pentru leviţi. Să pui pe leviţi în picioare înaintea lui Aaron şi înaintea fiilor lui şi să-i legeni într-o parte şi într-alta, ca un dar legănat Domnului. Aşa să desparţi pe leviţi din mijlocul copiilor lui Israel; şi leviţii vor fi ai Mei. (Numeri 8:12-14)
Să înţelegem bine și practic aceste lucruri! Poţi să cânţi un cântec solo, poţi predica, poţi să predai la şcoala duminicală, poţi să fii în comitetul bisericii, dar nu vei fi eficient dacă nu te lași continuu curățat de Domnul, dacă nu umbli în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, care te scanează și te ajută să identifici pata... Trebuie să te cercetezi permanent în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Ştii că ai eşuat, îţi mărturiseşti păcatele înaintea Lui şi ştii că El te iartă şi te curăţeşte. Foloseşte acest brici pentru a îndepărta orice lucru care dăunează. Trebuie să ai mare grijă și să fii atent la obiceiurile tale, dacă vrei ca Dumnezeu să se folosească de tine. Mărturia multor lucrători a fost distrusă datorită vreunui obicei prost de care n-au vrut sau n-au putut să se dezbare. Curăţirea trebuie să se bazeze în întregime pe persoana şi lucrarea lui Hristos, pe pocăință și pe lucrarea de sfințire a Duhului lui Dumnezeu!
Vă reamintesc, suntem în capitolul 8 din Numeri, continuă prescripțiile și argumentele lui Iahweh în ce privește slujirea leviților, care-I aparțin Lui de drept (Numeri 8:15-19):
După aceea, leviţii să vină să facă slujba în cortul întâlnirii. Astfel să-i curăţeşti şi să-i legeni într-o parte şi într-alta, ca un dar legănat. Căci ei Îmi sunt daţi cu totul din mijlocul copiilor lui Israel: Eu i-am luat pentru Mine în locul întâilor născuţi, din toţi întâii născuţi ai copiilor lui Israel. Căci orice întâi născut al copiilor lui Israel este al Meu, atât din oameni, cât şi din dobitoace; Mie Mi i-am închinat în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi în ţara Egiptului. Şi Eu am luat pe leviţi în locul tuturor întâilor născuţi ai copiilor lui Israel. Am dat pe leviţi în totul lui Aaron şi fiilor lui, din mijlocul copiilor lui Israel, ca să facă slujbă pentru copiii lui Israel în Cortul întâlnirii, să facă ispăşire pentru copiii lui Israel, şi astfel copiii lui Israel să nu fie loviţi cu nicio urgie, când se vor apropia de Sfântul Locaş.”
Aşa cum vă amintiţi am menţionat mai înainte cum Domnul, în rugăciunea Sa de mare Preot afirmă despre credincioşi: „…ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat...” (Ioan 17:6) Domnul Isus Hristos a plătit preţul şi ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu prin propriul Său sânge. Acum Tatăl ne-a dăruit Domnului Isus Hristos. Noi îi aparţinem Lui!
Moise, Aaron şi toată adunarea copiilor lui Israel au făcut cu leviţii tot ce poruncise lui Moise Domnul despre leviţi; aşa au făcut copiii lui Israel cu ei. Leviţii s-au curăţit şi şi-au spălat hainele. Aaron i-a legănat într-o parte şi într-alta, ca un dar legănat înaintea Domnului, şi a făcut ispăşire pentru ei, ca să-i curăţească. După aceea, leviţii au venit să-şi facă slujba în cortul întâlnirii, în faţa lui Aaron şi a fiilor lui. Întocmai cum poruncise lui Moise Domnul cu privire la leviţi, aşa s-a făcut cu ei. (Numeri 8:20-22)
Toate poruncile date de Iahweh lui Moise au fost împlinite întocmai. Lucrurile puteau funcționa bine de-acum! Slujirea noastră pentru Domnul nu se bazează pe norme şi legi. Noi Îi slujim Domnului Isus pentru că Îl iubim! Suntem într-o relaţie nouă cu El. Am fost făcuţi una cu El; facem parte din El. Ce bucurie să ştim că nu este vorba de a urma reguli sau porunci – oricât de grave sau simple vor fi fost! În schimb este vorba despre dorinţa de a-I fi pe plac. Cât de minunat este acest lucru! Iar pasajul final al capitolului (Numeri 8:23-26) face ultimele precizări, tehnice dar necesare:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Iată legea privitoare la leviţi. De la vârsta de douăzeci şi cinci de ani în sus, orice levit va intra în slujba Cortului întâlnirii ca să îndeplinească o slujbă acolo. De la vârsta de cincizeci de ani încolo, să iasă din slujbă şi să nu mai slujească. Va putea să ajute pe fraţii lui în Cortul întâlnirii, să păzească ce le este dat în grijă; dar să nu mai facă slujbă. Aşa să faci cu leviţii în ce priveşte slujbele lor.”
În Numeri 1:3 am văzut că numărătoarea celor apţi de luptă i-a cuprins pe cei de la vârsta de douăzeci de ani în sus. În capitolul 4 am învăţat că leviţii slujeau între 30 și 50 de ani. Aici, plaja de vârstă pentru slujirea leviţilor la cortul întâlnirii era de 25 de ani, începînd cu vârsta de 25 de ani. Să fie vreo contradicție? Poate fi ușor rezolvată, admițând că din cei 22.000 de leviți de la vârsta de o lună, cei cca 9000 închinați Domnului în cap. 8 erau cei de la vârsta de 30 de ani în sus, ceilalți (între 25 și 30 de ani) rămânând într-un stagiu de pregătire, de ucenicie, pentru a fi pe deplin eficient când împlinea 30 de ani!
Acest lucru poate ridica și chestiunea vârstei la care deveneau răspunzători. Îmi permit să anticipez și să citesc din Numeri 14:29, unde scrie: „Trupurile voastre moarte vor cădea în pustiul acesta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi cârtit împotriva Mea.” După câte se pare în acest exemplu, vârsta responsabilității era de douăzeci de ani. Băiatului de nouăsprezece ani îi era îngăduit să intre în ţară, cel de douăzeci de ani, care a cârtit, trebuia să moară în pustie.
Aş vrea să sugerez faptul că vârsta responsabilităţii s-ar putea să fie un pic mai târziu decât avem noi tendinţa să credem. Poate gândim despre vreun copil că este responsabil, doar pentru că e mai precoce. Nu cred acest lucru. Un copilaş poate să îl primească pe Domnul și la patru ani, și cunosc personal asemenea cazuri... Dar vârsta responsabilităţii trebuie să fie undeva mai târziu, odată cu discernământul... care eu cred că vine diferit de la om la om. Vedem că Dumnezeu a stabilit vârste diferite pentru forme diferite de slujire. Un bărbat putea deveni soldat la douăzeci de ani; un levit putea începe slujba în cort la douăzeci şi cinci de ani; un preot îşi începea slujba preoţească la treizeci de ani.
Ceea ce este important este că ar trebui să îi învăţăm şi să-i îndemnăm pe copiii noștri să vină la Domnul cât mai curând. Pentru că cel mai important lucru pentru ei este să se încreadă în Domnul Isus! Să nu obosim să ne rugăm și să fim mărturii vii, în acest sens! Punem punct aici ediției de azi, mulțumim că ne-ați fost alături, pe curând!