Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, reluăm parcursul nostru regulat prin Scriptură – grație căruia intenționăm să vă oferim prilejul să treceți prin textul integral al Bibliei, comentat pe alocuri, astfel încât să prindeți curaj ca aprofundarea și extensia aplicațiilor să le faceți deja singuri. Deci programul de față intenționează să vă ajute să prindeți gustul și ritmul acestei discipline, care va fi rodnică dacă va fi zilnică și serioasă. Un lucru e cert: Dumnezeu răsplătește pe cei ce se apropie cu reverență și atitudine potrivită de El, prin intermediul ascultării de poruncile Lui detaliate în Sfânta Scriptură. Fie ca imperativele și principiile biblice să devină liniile călăuzitoare și cartea dvs. de vizită!
Vă reamintim, suntem în capitolul 18 al celei de a treia secțiuni a NT – Evanghelia după Luca, o carte intensă și originală (conține peste 40 de pasaje care nu au corespondent în celelalte Evanghelii!)... o Evanghelie scrisă de un medic cu frică de Dumnezeu și cu simț literar și istoric (singurul autor ne-evreu dintre semnatarii secțiunilor Scripturii iudeo-creștine). Și vom continua acest capitol, punând accentul pe cine și ce contează. În primul rând, reafirmând că Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, adăugăm aserțiunea care însoțește neapărat afirmația de mai sus: Domnul Isus – personajul principal al Bibliei, cu-atât mai mult al Evangheliilor – a fost Logosul întrupat și Dumnezeu incarnat, cortuind printre noi (cum vom afla ad-litteram din debutul celei de-a patra Evanghelii. Iar faptul că era Om, nu-L făcea mai puțin Dumnezeu... așa cum faptul că era Dumnezeu nu Îl făcea mai mult Om. El a fost un Om perfect, dar un Om adevărat. Sincer, dacă ai fi fost acolo, în vremea Lui, indiferent de temperamnetul tău, de bună credință fiind ți-ar fi plăcut să stai în preajma Lui. Ar fi fost un adevărat privilegiu să stai lângă El și să-L vezi în complexitatea simplă și naturală a manifestărilor Sale... Cred că era un spectacol de bun simț fiecare gest, învățătură, miracol, pas, zâmbet... chiar și din confruntările Sale am fi avut și avem ce învăța – cum să confruntăm problema fără să înfruntăm persoana, sau când să confruntăm persoana fără s-o rănim... sau cum să-i scuturi pe inamici fără să le răspunzi cu aceeași ostilitate...
Din ce vedem în pasajele Evangheliilor, Domnul nostru a fost atât de uman și de profund, încât orice om de bună credință era câștigat stând în compania Lui. Fiecăruia ne place să fim în preajma unui anumit tip de oameni. Mie-mi place compania oamenilor care mă provoacă din punct de vedere intelectual, dar care au și simțul umorului, fără să jignească și fără să se ofenseze ușor, și care nu se socotesc „cei mai...”, sau net superiori celor de față... Eu cred că și Domnul Isus avea simțul umorului, pentru că acesta este una dintre cele mai distinctive caracteristici umane – și spuneam că Mântuitorul (Dumnezeu întrupat) a fost și Omul par excellence. Să nu uităm că umorul sănătos și curat dezamorsează adesea situații explozive... de care Domnul nostru n-a fost deloc scutit în scurta Sa trecere pământeană!
Aici, în prima parte a cap. 18, Domnul Isus spune două pilde: a judecătorului nedrept și-a văduvei stăruitoare, și-apoi cea cu vameșul și fariseul – în care factorul comun pare a fi rugăciunea și caracteristicile ei (pentru a fi eficientă). Nu uităm că a doua pildă Domnul Isus o spusese special pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi (Luca 18:9); așadar, pentru cine avea urechi de auzit, Domnul îndeamnă la rugăciune necurmată, făcută cu credință, cu o curățenie interioară dovedită prin smerenie și sinceritate. Domnul încheiase capitolul 17 cu un discurs despre zilele din urmă și despre revenirea Sa, și în care comparase zilele din urmă cu zilele lui Noe, avertizând că acestea vor fi zile grele, nefavorabile credinței. Acum, aici, Domnul vorbește despre viața de credință, în vremuri lipsite de credință, acest pasaj fiind de aceea foarte relevant și pentru vremea noastră. Pentru că trăim printre oameni ale căror inimi sunt cuprinse de teamă, dominate de păcat, împietrite de ură. Domnul oferă aici alternativa posibilă pentru oricine trece printr-o vreme dificilă... și fiecare din noi va trebui să alegem o variantă sau pe cealaltă. Așadar, în vremuri grele, oamenii fie se vor ruga, fie vor renunța la rugăciune; prin urmare, vor fi ori vremuri de credință, ori vremuri de frică.
În pilda judecătorului nedrept (care este o pildă prin contrast, și nu prin comparație), Domnul Isus spune ceva de genul: „Când vii înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, nu-ți imagina că El e un judecător corupt, sau un politician versat, alunecos și instabil... El nu are agende ascunse și nu face și desface din considerente obscure și capriciu... Dumnezeu este dreptatea absolută, și El va fi Singurul judecător la final! Iar dacă un judecător nedrept și limitat a făcut până la urmă dreptate unei femei care și-a susținut cauza până-n pânzele albe, crezi că Dumnezeu va face mai puțin de-atât?! EL NU E un judecător nedrept!”
Deci nu te simți descurajat, și vino înaintea lui Dumnezeu cu smerenie și credință, pentru că El este judecătorul incoruptibil și disponibil, care vrea să-ți asculte rugăciunea și să-ți răspundă! Nu trebuie să-L tragi de mânecă și să-L implori. Dumnezeu vrea să-ți răspundă! Să ne schumbăm atitudinea și abordarea în rugăciune, și viața noastră spirituală și mărturia noastră vor fi cu totul altfel!
Noi, astăzi, nu trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să fie îndurător, pentru că El este. Și-a dat singurul Fiu să moară pentru tine și îi spune celui mai rău păcătos: „Vino! Pedeapsa ta a purtat-o Altul!” Dumnezeul cel sfânt Își întinde brațele către tine. Tu nu mai trebuie să-L implori și nu trebuie să-I promiți nimic, pentru că El îți cunoaște slăbiciunile; nu trebuie să intri undeva sau să fii cineva. Poți să fii ca acel biet vameș! Poți să vii și să-ți pui credința în El și El te va salva! Dumnezeu este îndurător! „Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14)
Într-un asemenea moment de mare sensibilitate și rezonanță duhovnicească, episodul următor redat de Luca se înscrie perfect coerent – binecuvântarea copiilor dovedește că atât copilașilor le plăcea să stea pe lângă Domnul Isus, cât și că Lui îi convenea de minune compania lor... care-L stimulează-ntr-atât, încât Domnul emite celebra sentință/poruncă/atenționare: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei… Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.” (Luca 18:16-17)
Domnul nu voia doar ca adulții să nu-i împiedice pe copii să vină la El, ci și ca ei, cei mari, să vină către Mântuitorul cu aceeași atitudine de copii: sinceri, dependenți, încrezători și bucuroși. Doamne, ai milă de toți adulții care îi împiedică pe copii să vină la Tine! Dar și de cei care vin cu interese ascunse sau cu atitudini false – ajută-i să-și dea seama că pe Tine nu te pot înșela! Adu-le aminte cuvintele spuse ceva mai devreme pe această temă: „Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască” (Luca 17:2). Dragul meu ascultător, nu uita că micuții din jurul tău te privesc, te imită, și te urmează! Asigură-te că-L cunoaște și-L iubește pe Domnul Isus, astfel ca la momentul potrivit să-L urmeze pe Domnul Isus în cel mai natural și entuziast mod.
Am văzut până acum, în incursiunea noastră prin Scriptură, cât de important este să avem o apropiere corectă faţă de Dumnezeu şi de Cuvântul Său. Nu ne putem apropia de Dumnezeu oricum. Chiar în acest capitol 18 din Evanghelia după Luca, am văzut ce a spus Domnul Isus cu privire la modul în care trebui să ne îndreptăm către Dumnezeu cu rugăciunile noastre. De asemenea, El a folosit pilda fariseului şi vameşului pentru a ne arată care este atitudinea potrivită a inimii care caută apropierea de Dumnezeu. Apoi, Domnul Isus a luat nişte copilaşi şi i-a pus în mijlocul ucenicilor, prezentându-i ca pe nişte modele pentru cei ce vor să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
Capitolul continuă cu alte exemple privitoare la atitudinea adecvată faţă de Împărăţia lui Dumnezeu, generate de interacțiunea Domnului Isus cu diverse alte persoane și situații. Relatarea care urmează implică un om important al momentului – numit aici fruntaș. Deci o autoritate recunocută la un oarecare nivel – și care a mai fost prezentat şi în pasajele corespondente din precedentele Evanghelii (Matei 19:16-30 şi Marcu 10:17-31). Este o povestire foarte bună – din care, ca de obicei, cu toţii avem câte ceva de învăţat... chiar dacă Domnul cercetează comportamentul și reacțiile acestui bărbat devreme realizat dpdv financiar (dacă e să ținem cont de faptul că Matei îl numește „tânăr”).
Un fruntaş a întrebat pe Isus: „Bunule Învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” „Pentru ce Mă numeşti bun?”, i-a răspuns Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” (Luca 18:18–19)
Înainte de a sublinia seriozitatea și importanța întrebării care-l frământa pe omul nostru, Domnul Isus Hristos vrea să îl ajute să înțeleagă că, dacă el vedea bunătate în Mântuitorul, era pentru că El este Dumnezeu. Acesta era raționamentul pe care Domnul ar fi vrut ca tânărul să-l înțeleagă... și acest raționament l-ar fi dus, ca și pe ucenici, la înțelegerea faptului că Isus este „Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mat. 16:16).
Fruntașul poate ar fi vrut să-și arate simpatia față de Domnul, sau aprecierea față de învățătura și persoana Mântuitorului, sau față de empatia cu care Isus Se apleca asupra cazurilor grave, vindecând, exorcizând, ajutând... Doar că Domnul nu cade în capcană, și nu-Și arogă merite (chiar dacă erau reale!), ci-i atribuie întâietatea și lauda lui Dumnezeu!
Apoi, omul pleacă de la premiza că trebuie să facă ceva pentru a obține viața veșnică – asta a rămas până azi spaima și capcana majorității celor ce-și pun problema mântuirii. Se cuvine să subliniem că o minte, o inimă, o viață schimbată vine în urma nașterii din nou, prin predarea totală și asumarea credinței și încrederii în Domnul Isus ca Mântuitor personal, prin moartea și Învierea Sa... acestea vor duce la schimbarea de mentalitate și comportament... Dacă plecăm de la ce se vede, de la ce trebuie să facem – înainte să fim! – vom claca repede și iremediabil!
Totuși, pentru că avea de-a face cu un fruntaș cunoscător al Legii, probabil, Domnul Isus îi îndreaptă atenția asupra a cinci porunci din Decalog:
„Ştii poruncile: «Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.»” „Toate aceste lucruri”, I-a zis el, „le-am păzit din tinereţea mea.” (Luca 18:20–21)
Nu știu de ce Mântuitorul citează aceste porunci (a 6-a, a 5-a, a 7-a, a 8-a, a 4-a), și de ce în această ordine... Interesant este că Domnul exemplifică poruncile punând înaintea tânărului cea de-a doua parte a Celor Zece Porunci, care mai este numită și „probitas” și care se referă la relațiile unui om cu semenii săi (prima secțiune a decalogului reglementează relația omului cu Dumnezeu și se numește „pietas”).
Când a auzit Isus aceste vorbe, i-a zis: „Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă.” (Luca 18:20–22)
O primă concluzie: nimeni nu poate spune că a împlinit toată Legea, sau că e fără reproș în încredințările și practicile sale! Întotdeauna ne scapă câte ceva important! Iată, tânărul acesta putea îndeplini o parte însemnată a Celor Zece Poruncilor, însă nu pe toate – și chiar pe cele mai importante, care țineau de relația cu Dumnezeu. El nu avea așa ceva, pentru că, în mod evident, bogățiile îi stăteau în cale.
Deci ca să moștenești viața veșnică trebuie să ai o relație cu Dumnezeu – adică nimic să nu stea între tine și Dumnezeu, nimic și nimeni altcineva să nu fie pentru tine prioritate sau idol! Legea împlinită nu-l absolvea pe fruntașul acesta de poruncile neîmplinite, care îl condamnau pe tânărul ale cărui bogății erau piatra lui de poticnire. Poate că pentru tine altceva reprezintă piatra de poticnire: slujba, anturajul, poziția la care aspiri, bunurile pe care ți le dorești, persoana la care ți se pare că ții... Nimeni nu poate intra în Împărăția cerurilor dacă n-o dorește cu necesitate și prioritar... sau cu ajutorul bogățiilor, sau prin orice alt mijloc omenesc. Numai Dumnezeu poate face „să treacă o cămilă prin urechile acului”, și numai Dumnezeu poate regenera. Deci să nu crezi că poți fi în regulă și asigurat în ce privește viața veșnică doar făcând ceva – oricât de măreț sau important – fără să ai în ordine relația cu Dumnezeu! Sigur că astfel de precizări nu sunt plăcute firii pământești...
Când a auzit el aceste cuvinte, s-a întristat de tot; căci era foarte bogat. Isus a văzut că s-a întristat de tot şi a zis: „Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” Cei ce-L ascultau au zis: „Atunci cine poate fi mântuit?” Isus a răspuns: „Ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu.” (Luca 18:23–27)
Curios că niciun evanghelist nu ne redă vreun cuvânt de-al acestui om care se credea religios și aproape de Împărăția lui Dumnezeu, și care practica în parte pioșenia pe care o credea necesară. (Spre deosebire de Matei și de Marcu, Luca aici nici măcar nu ne spune că pleacă... pur și simplu, a fost material didactic pentru încă o magistrală lecție de viață creștină, predată cu dragoste, pasiune și reverență, de Domnul Isus Hristos!)
Lecția continuă, parcă-L văd pe Domnul – care remarcase schimbarea de atitudine și de mimică a fruntașului cu aspirații spirituale – cum Se întoare spre audiență, și apoi spre ucenici... pentru concluzii... Cred că și Domnul Isus S-a întristat văzându-L pe omul acesta că „s-a întristat de tot” (cum se menționează de două ori! Iar în altă Evanghelie ni se spune că Domnul Isus l-a iubit pe omul acesta, adică i-a înțeles zbuciumul...)
Intrarea, accesul în Împărăția lui Dumnezeu este dificil pentru cei bogați nu din cauza bogățiilor lor, ci din cauza inimii lor, care se atașează de averi și-și mută plăcerea, grijile, preocupările în prezervarea și sporirea bogățiilor. Uităm că ele sunt „nedrepte” (ne sunt dăruite, nu le merităm) și ne amăgesc să-L uităm pe Dumnezeu, sau să facem gesturi grandilocvente, atrăgând atenția asupra unor gesturi teatrale de generozitate, în loc să nu știe stânga ce face dreapta, și totul să fie spre gloria lui Dumnezeu de la care ne vin toate (căci tot ce avem am primit!)
Sigur că în același fel și săracii pot pierde accesul la Împărăție, câtă vreme îngrijorarea și preocupările sunt legate exclusiv de existență, blocând căile credinței și-ale seninătății!
Parcă înțelegem perplexitatea celor din asistență care-L întreabă: „Atunci, cine poate fi mântuit?” Cei ce au credință că la Dumnezeu toate sunt cu putință, și că El îngrijește și iarba și păsările, cu-atât mai mult sufletele preaiubiților Lui! Pe de altă parte, sigur că e imposibil ca cineva prin puterile sale (prin comportamentul și faptele sale) să intre în prezența lui Dumnezeu... dar prin îndurarea lui Dumnezeu, oricine poate fi cetățean al Împărăției cerurilor – prin pocăința și credința în Isus Hristos, Dumnezeu întrupat răstignit și înviat. Cei pierduți nu sunt pierduți pentru că sunt bogați, violenți, musulmani sau paria ci pentru atitudinea ostilă sau indiferentă față de Isus Hristos!
Atunci Petru a zis: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat.” Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Luca 18:28–30)
În ciuda neascultării sale, se spune că Isus l-a iubit. Bogățiile l-au despărțit pe acest tânăr de Domnul Isus. Dacă el L-ar fi urmat pe Domnul, ar fi ajuns la cruce pentru răscumpărare, iar Domnul era foarte aproape de cruce în acel moment. Cine era acest tânăr bogat? Nu știu cine era, dar poate și tu ești astăzi ca el. L-a urmat tânărul acesta pe Domnul mai târziu? Sper. Dar tu, Îl vei urma pe Domnul? El te iubește!
Sigur că abandonarea totală a bogățiilor sau a posesiunilor este o chestiune de călăuzire personală – dar trebuie avută în vedere, dacă se constată că inima nu se dezlipește de ele! Oricum, Cel ce te-a creat și te-a răscumpărat poate să îngrijească perfect de tine, doar pune-L la încercare. În orice caz, să luăm aminte bine la tragedia acestui om admirabil!
În context, Domnul nu omite – provocat desigur și de remarca ușor elitistă a lui Petru – să sublinieze recompensele uceniciei; a-L urma pe Domnul reprezintă alegerea cu cele mai mari șanse de câștig... poate nu imediat, dar sigur în planul veșniciei! (Spunea cineva că dacă nu ești mulțumit de salariul/recompensa ca lucrător creștin, gândește-te la „pensie” – adică la veșnicie!) Promisiunile grijii lui Dumnezeu sunt pentru toți cei ce împlinesc cerințele și plătesc prețul uceniciei. Atenție: e vorba de jertfele care se fac realmente pentru Împărăția lui Dumnezeu și spre gloria Sa! Dumnbezeu nu va rămâne niciodată dator, chiar dacă nu obișnuiește să promită viață tihnită și plutire pe norișori sau covor de petale! Un lucru e sigur: grija plină de dragoste a lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții pământești!
Luca redă apoi a treia vestire a patimilor Domnului, făcută de Însuși Învățătorul:
Isus a luat cu Sine pe cei doisprezece şi le-a zis: „Iată că ne suim la Ierusalim şi tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul omului se va împlini. Căci va fi dat în mâna neamurilor: Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa şi, după ce-L vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.” Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri, căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei şi nu pricepeau ce le spunea Isus. (Luca 18:31-34)
Tot ce I se va întâmpla, se va desfășura în acord cu voia divină revelată din vechime prin proroci. Domnul știe mai dinainte și în detaliu tot ce I se pregătea și prin ce va trece – dar alege să meargă până la capăt, îndurerat mai degrabă de neînțelegerea ucenicilor, decât de atrocitățile iminente.
Înainte să privim la următorul incident, trebuie să menționăm că unii critici ai Bibliei găsesc aici o contradicție, pentru că Matei vorbește despre doi orbi, pe când Marcu și Luca menționează doar unul. Totuși, dacă vom citi pasajul acesta cu atenție, vom vedea că Matei și Marcu vorbesc despre o vindecare ce a avut loc pe când Isus pleca/ieșea din Ierihon. Bartimeu, cel care ia inițiativa dintre cei doi, cel are strigă „Isuse, Fiul lui David”, este menționat în Marcu 10:46. Vindecarea descrisă de Luca, în versetele 40-43, a avut loc pe când Isus intra în Ierihon... chiar dacă și acest om, la fel ca Bartimeu, folosește aceeași formulă de adresare: „Fiul lui David”...
Pe când Se apropia Isus de Ierihon, un orb şedea lângă drum şi cerşea. Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. I-au spus: „Trece Isus din Nazaret.” (Luca 18:35–37)
Numindu-L pe Isus „fiul lui David,” el Îi recunoaște domnia. El știa că Isus poate să-l vindece, așa că nimic nu l-a putut face să tacă. El știa ce voia, și avea o credință mare în Isus. Iar Domnul – Se ocupă de acest orb cu blândețe și duioșie!
Şi el a strigat: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă; dar el ţipa şi mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Isus S-a oprit şi a poruncit să-l aducă la El; şi, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?” „Doamne”, a răspuns el, „să-mi capăt vederea.” Şi Isus i-a zis: „Capătă-ţi vederea. Credinţa ta te-a mântuit.” Numaidecât, orbul şi-a căpătat vederea şi a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu. (Luca 18:38–43)
După ce a fost vindecat, el L-a urmat pe Isus cu ochii larg deschiși. Ce va vedea el peste câteva zile? Pe Isus murind pe cruce. Mulți oameni din zilele noastre, care au o vedere sănătoasă, nu au văzut încă efectul morții lui Isus pe cruce în viața lor și nu au primit iertare pentru păcatele lor. Dacă și tu ești printre aceștia, privește și trăiește! Și nu uitați: în toate acestea este vorba de mult mai mult decât viața și sănătatea trupului! E vorba de veșnicie!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, Cuvântul lui Dumnezeu ne atrage și ne ține aproape – de el și unii de alții... Și e normal să prețuim ce ne adună și ne unește, nu? Mai cu seamă că nu e vorba de o carte de ficțiune, ci de cea mai puternică și transformatoare experiență de viață, transpusă literar: Evanghelia, vestea bună că umanitatea are șanse să primească nu ceea ce merită, ci ceea ce visează – dacă renunță la trufie!
Suntem în varianta semnată de Luca a Evangheliei, mai precis în ultimul ei pătrar... deci se apropie inevitabilul deznodământ... care – în cazul biografiei lui Isus Hristos – cred că majoritatea știți care este... Vă reamintesc: suntem alături de ucenici, împreună cu Domnul Isus Hristos, care se afla pe drum spre Ierusalim, unde va muri răstignit pe o cruce.
Dacă am tot menționat până acum aportul personal substanțial al lui Luca la canonul NT-ar (prin cele două solide secțiuni scrise de el: Evanghelia și Faptele apostolilor), e inevitabilă consecința și repetiția că atâta text original și proaspăt se materializează în evenimentele redate, în temele majore subliniate, dar și-n personaje puternic conturate, care ies în evidență pe fundalul umanității de mare varietate din secolul I de creștinism – și vom avea imediat înaintea noastră un asemenea exemplar.
Mai precis, un personaj unic și-o pildă cu semnificații f. importante ne stau azi înainte.
Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. (Luca 19:1)
Luca ne spune că Isus trecuse prin Samaria, iar când a plecat de acolo, S-a îndreptat către Ierusalim. S-ar părea că Domnul Se abate de la drumul principal... dar așa o fi oare? El merge la Ierihon, pentru că este un păcătos acolo! De fapt, sunt mai mulți păcătoși în Ierihon (dar unde e doar unul?!), iar Domnul merge după ei. Dacă nu observăm mișcarea din acest pasaj, atunci riscăm să pierdem și mesajul.
Ierihon era cetatea pe care, la intrarea poporului în Canaan, Dumnezeu o dăduse în mâinile lui Iosua, care pronunțase un blestem asupra celui care va reconstrui cetatea. Iar cel care a reconstruit-o, pe vremea lui Ahab, a experimentat din plin acel blestem. În vremea Domnului Isus, cetatea Ierihon era ca un fel de loc de distracție, un Las Vegas al acelor vremuri. Mulți își petreceau vacanțele acolo, și aici locuiau cu predilecție vameșii. Vameșii erau cei care adunau banii (taxele și impozitele, biserile) și de aceea erau disprețuiți de oameni.
Ni se spune că Isus „a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate”. El a intrat și în lumea aceasta și a trecut prin ea. El nu a venit pe pământ ca să stea, ci ca să moară. Fiecare dintre noi ne-am născut și deci am venit pe pământ ca să trăim, și probabil că ne-ar plăcea să trăim o viață lungă... însă singurul scop al venirii lui Isus pe acest pământ a fost să moară pentru păcatele lumii. Deci a venit să moară, dar pentru ca prin moartea Sa mulți oameni să poată fi salvați, eliberați, mântuiți. Această mișcare importantă este oglindită în faptul că El a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate – sper să rețineți, vă rog, lucrul acesta!
Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele vameşilor… (Luca 19:2)
Acesta este personajul memorabil la care făceam referire mai devreme, și despre care doar Luca vorbește. Îmi place să văd o progresie în multe din temele Evangheliei – aici, dacă-mi permiteți, începe să se dezvolte și să se particularizeze concluzia hristică a epsiodului cu tânărul fruntaș bogat, care voia să știe ce are de făcut ca să fie mântuit... și despre care Domnul Isus concluzionase că la Dumnezeu este cu putință ceea ce oamenilor li se pare imposibil! (Luca 18:27) Zacheu semăna până-ntr-un punct cu acel fruntaș – dar spre deosebire de acesta, el nu va lăsa bogățiile să-L țină departe de Dumnezeu și de mântuire! Deci, deși era bogat, Zacheu se va smeri și va intra în Împărăția și-n poporul Domnului, fiind dacă vreți excepția care confirmă regula hristică că tare anevoie accede în Împărăția lui Dumnezeu cel ce are avuții! Dar bogații nu au automat interzis la mântuire, pentru că bogățiile în sine nu sunt rele, vin tot de la Dumnezeu, nu?!
Câteva lucruri sunt menționate în acest verset cu privire la Zacheu. Duhul Domnului are capacitatea de a ne spune tot ce trebuie să știm despre o persoană printr-o singură mișcare de peniță. Primul lucru pe care îl aflăm despre acest om este că îl cheamă Zacheu. Când am aflat că numele lui înseamnă „pur”, am început să râd, iar soția mea a venit în birou să mă întrebe ce era atât de amuzant. Imaginați-vă un vameș pur, curat! El primise acest nume când s-a născut, când mama și tatăl său au privit la el și s-au gândit că este cea mai prețioasă ființă din lume. Când a crescut, însă, cred că oamenii se distrau în Ierihon atunci când îl strigau. Spunea, probabil: „Bună ziua, Pur!” Ce nume... pentru un vameș!
Iar Zacheu era șef printre vameși. Părinții lui nu și-au imaginat niciodată că el va ajunge așa ceva. Cred că va fi fost un moment greu și întunecat al vieții sale, în care Zacheu a trebuit să se decidă dacă se va vinde Romei, sau nu. Ca vameș, el trebuia să plătească Romei o anumită sumă pentru un anumit teritoriu, în care el trebuia să adune taxele de la cetățeni. Apoi, bineînțeles, el aduna mai mulți bani decât trebuia să dea Romei, și astfel se îmbogățea. Așadar, Zacheu era liderul vameșilor. El renunțase la religia lui și nu mai avea acces în templu. De ce nu, poate că el era vameșul care stătea afară și se bătea în piept, spunând: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13). Și Zacheu avea nevoie de un capac al ispășirii la care să vină, ca biet păcătos. El voia să se întoarcă la Dumnezeu.
Zacheu era un om bogat; el își făcea temeinic meseria, fără scrupule sau ezitări... Dacă mergea să ceară taxele de la o văduvă care nu putea plăti, o scotea din casă. Dacă un om nu avea suficienți bani pentru taxe, el îi lua un zălog uriaș. Astfel, îi jefuise pe mulți oameni. Însă, cu toate că luase decizia de a deveni vameș, el aflat după o vreme că nicio bogăție din lumea asta nu-i putea satisface nevoia inimii. Își dorea să o poată lua de la început, însă o luase pe acest drum cu sens unic, și nu știa cum ar mai putea ajunge acum la capacul ispășirii. El avea nevoie de milă, dar cine să i-o dea? Oamenii aveau mai degrabă silă și ură pentru el – compatriotul lor vândut și neîndurător!
Ei bine, Domnul Isus cunoștea nevoia acestui om, așa că de aceea alege să Se abată din drum și să treacă prin Ierihon – ca să-l ajute! Domnul a vrut să-l ia pe Zacheu cu El; nu la Ierusalim, ci la cruce, pentru a-i oferi salvare.
…căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură. (Luca 19:3)
Un prieten de-al meu, profesor de seminar, avea o mare nedumerire, nereușind să înțeleagă dacă în Ierihon a fost vindecat un orb sau doi. (Pentru că Matei vorbește despre doi orbi care au fost vindecați în Ierihon, pe când Luca vorbește despre unul singur.) Eu i-am spus într-o zi în glumă că, de fapt, erau doi orbi și că puteam să-i demonstrez din Scriptură lucrul acesta. Cel de-al doilea orb era Zacheu, pentru că Biblia spune el „căuta să vadă… dar nu putea din pricina norodului”.
Deci, un alt lucru pe care îl aflăm despre Zacheu este că era un om scund; el avea ochi, doar că erau prea aproape de pământ! :) – așa că a făcut... ceea ce făceam și eu în fiecare an, în copilăria mea, de Anul Nou, când era o paradă în orașul nostru: mă urcam pe o scară și mă uitam pe deasupra oamenilor; Zacheu n-a găsit o scară, dar la repezeală a ales să se suie-ntr-un pom de pe marginea drumului pe care venea Domnul...
A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-L vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă. (Luca 19:4)
În originalul grecesc, pomul acesta este un sicomor, sau smochin sălbatic, despre care se spune că poate constitui – prin crengile puternice și frunzișul bogat – un bun punct de observație. Când am fost în Ierihon, m-am uitat îndeaproape la un astfel de pom, și am văzut că are o scoarță netedă și că tulpina este destul de lungă până la prima creangă. Așadar, nu este un copac în care să te poți cățăra ușor. Zacheu trebuie să fi transpirat din greu, dar a reușit în cele din urmă... și parcă-l văd cum s-a așezat acolo, pe o creangă, printre frunze... așteptând răbdător...
Iar Mântuitorul n-a întârziat să apară desigur (pentru că El știa unde este Zacheu, doar venise în Ierihon tocmai pentru el!)
Isus, când a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: „Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” (Luca 19:5)
Când Domnul s-a uitat în pomul acela și l-a văzut pe Zacheu, cred că va fi zâmbit. E-adevărat că textul nu spune asta, însă este greu să citești pasajul acesta fără să observi umorul pe care îl conține. Un oficial simandicos cocoțat într-un copac, nu e o imagine de fiecare zi! Domnul S-a uitat țintă la el, și i-a transmis ce lui Zacheu nici prin gând nu-i trecea că-i va fi dat să audă: „Omule, apreciez că ai depus atâta efort ca să urci acolo, pentru că ai vrut să mă vezi... Acum, însă, coboară îndată!” Dar bietul om se chinuise din greu să urce și să se pitească în copacul acela! În fine... coborârea se pare că nu i-a luat prea mult, pentru că întotdeauna pare mai ușor să cobori decât să urci. Mai cu seamă că Domnul Isus îi mai spusese ceva și mai important: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta!” Domnul nu s-a oprit la casa primarului și nici la casa unui fariseu sau a vreunei alte persoane importante. El a mers acasă la acest vameș!
Zacheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toţi cârteau şi ziceau: „A intrat să găzduiască la un om păcătos!” (Luca 19:6–7)
Zacheu era cel care se distra acum. Pentru el, aceasta era o ocazie fericită, însă „toți” cârteau. Cine erau acești „toți”? Mulțimea de oameni care bârfeau, spunând: „Îți dai seama că merge la masă în casa păcătosului ăla de Zacheu?!”
Și a mai trecut ceva timp... nu ni se spune cât. Isus a stat la masă cu Zacheu, dar nu ni se spune că a rămas acolo peste noapte. S-a închis ușa, iar mulțimea se învârtea în jurul casei, bârfind, însă nimeni nu știa ce se petrecea înăuntru. Într-un târziu, s-a deschis ușa și a apărut... Zacheu!
Dar Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.” (Luca 19:8)
Era Zacheu, dar nu mai era el! Ceva se întâmplase cu omul acesta! El recunoaște că obișnuise să-i jefuiască pe săraci, se pocăiește și promite să dea jumătate din averea sa săracilor, și să dea de patru ori înapoi ceea ce luase pe nedrept. El acționează acum potrivit Legii mozaice (vezi Exod 22). Ceva serios se întâmplase cu Zacheu – el era acum un om nou!
Biblia nu relatează în detaliu conversația dintre Zacheu și Domnul Isus; probabil că Duhul Sfânt a avut un motiv pentru care nu ne-a transmis ce s-a întâmplat acolo. Totuși, știm că atunci când Domnul Isus vorbea cu oamenii, le vorbea de obicei despre două lucruri, și anume: nevoia omului, și puterea lui Dumnezeu de a împlini acea nevoie. Domnul nu a trebuit să-i spună lui Zacheu că este păcătos, pentru că atât el, cât și toți ceilalți știau asta. Domnul i-a spus că există o soluție pentru păcatele lui. I-a spus: „Eu merg la Ierusalim să mor pe cruce... ca să existe un capac al ispășirii și pentru tine, Zacheu!”
Isus i-a zis: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam…” (Luca 19:9)
Domnul nu-i spune lui Zacheu, ca altora: „Credința ta te-a mântuit!” Domnul răsplătește bucuria sinceră a acestui om cu harul mântuirii revărsat peste casa lui! Îi fusese intersiz lui Zacheu accesul la capacul ispășirii din templu, atunci când devenise vameș. Însă Domnul a vrut ca acest om, urât de toți, să știe că El mergea la Ierusalim să moară și că, prin moartea Lui, va avea și el acces la capacul ispășirii. Acest vameș s-a hotărât instantaneu să-L primească mântuirea lui Hristos, prin credință – și a devenit un om nou.
„…Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10)
Observați, vă rog, că Zacheu n-a ieșit la ușă ca să strige: „Vreau să vă spun mărturia mea: Domnul Isus m-a mântuit, sufletul meu și-a găsit pacea!” Ci el spune: „Jumătate din averea mea o dau săracilor, și îmi voi îndrepta greșelile!”
Asta m-a convins pe mine că el a fost convertit! Dragul meu, acesta este singurul mod în care lumea va ști că tu te-ai convertit! Lumea va ști că te-ai convertit nu dacă îi vei spune, ci doar dacă va vedea asta în viața ta. Dacă viața lui n-ar fi fost schimbată, eu n-aș fi știut niciodată că acest vameș s-a întors la Dumnezeu.
Experiența lui Zacheu ilustrează ceea ce spune Iacov: „Dar va zice cineva: «Tu ai credinţa, şi eu am faptele.» «Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.»” (Iacov 2:18). Zacheu și-a arătat credința prin fapte. El nu a vorbit despre credința lui, ci și-a demonstrat-o. Lumea astăzi nu caută să audă ceva, ci să vadă ceva... s-a săturat să audă predici, vrea (sau are nevoie) să vadă predici! Iar Zacheu avea acum ce arăta – pentru că Domnul Isus stătuse la masă cu el și viața lui se schimbase, ea vorbea!
Domnul Isus caută și mântuiește fără încetare și fără deosebire, de două mii de ani, pe fiecare din cei ce se recunosc apăsați și neîmpliniți și nevoiași... El trece și prin orașul tău, oriunde-ar fi, și ajunge la tine în fel și chip – inclusiv pe calea acestui program! – și vrea să stea la masă cu cei care nu-L cunosc. Vrea să vorbească cu tine despre sufletul tău și despre salvare. El a bătut... sau bate chiar acum! – și la ușa inimii tale... Îl vei primi? Te vei bucura să stai cu El la masă, vei accepta darul înnoitor al mântuirii Sale?! Mă rog să se și vadă asta!
Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată. (Luca 19:11)
Isus Se apropie acum de Ierusalim. Mulți dintre cei care-L urmau, inclusiv ucenicii Lui, credeau că urma ca Domnul să-Și instaureze Împărăția pe pământ. El însă mergea la Ierusalim să moară, și încearcă să le spună ucenicilor că instaurarea Împărăției se amână!
Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă…” (Luca 19:12)
Pilda polilor sau a celor zece mine – care are un corespondent și în Matei 25 în pilda talanților – este practic ultima învățătură înainte de intrarea în Ierusalim, în vederea pătimirii. (Doar în paranteză: o mină echivalează cu o sută de drahme sau de dinari – adică plata unui lucrător pe o sută de zile. Un talant echivala cu 60 de mine, deci despre o sumă mult mai importantă este vorba în Matei, decât aici.)
Chiar dacă există comentatori care apreciază că Domnul Isus S-a inspirat din istoria contemporană Lui (și că s-ar fi referit la Arhelau și la anumite măsuri și acțiuni ale acestuia), înclin să cred că acel „om de neam mare” Îl reprezintă totuși pe Domnul Isus Hristos. El va primi Împărăția de la Tatăl Său, nu de la noi. El nu va ruga pe nimeni să-L voteze atunci când va reveni. Oamenii fie Îl vor primi, fie vor fi distruși. Prima dată El a venit ca Salvator, însă data viitoare va veni ca Rege. (Luca 19:13–14)
„A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli şi le-a zis: «Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.» Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: «Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.»”
Dacă în pilda talanților era vorba de trei slujitori cărora li se încredințează valori, aici e vorba de 10 oameni (zece fiind un număr al totalității, al împlinirii – nu neapărat pozitive: 10 porunci, 10 plăgi, 10 procente, 10 membri care puteau forma o comunitate etc.) Apoi, se pare aici că fiecare din cei zece primește câte un pol/mină, deci o sumă identică... Dacă mesajul regelui pentru supușii Săi este ca până la revenirea Lui ei să vegheze și să lucreze (că, deci, în așteptarea Parusiei, creștinii nu trebuie să stea cu mâinile în sân), la fel de clar este și mesajul pe care lumea îl transmite lui Hristos astăzi: „Nu vrem să fii Tu Împăratul nostru!” Asta însă nu-L va împiedica pe Dumnezeu să-Și trimită Fiul înapoi pe pământ. Ei s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu și a lui Mesia al Său; nu au vrut ca El să stăpânească peste ei, așa că L-au răstignit.
„Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ. Cel dintâi a venit şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus zece poli.» El i-a zis: «Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.» A venit al doilea şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.» El i-a zis şi lui: «Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.»” (Luca 19:15–19)
Cât este plecat, dragul meu, Domnul ți-a lăsat un talant și o sarcină! El a dat tuturor slujitorilor Săi o oportunitate și aceasta este talantul. Tu ai datoria să fii credincios în lucrul peste care te-a pus responsabil. Poate că talantul tău este un oraș întreg sau doar o mână de oameni sau poate doar familia ta. Oricare-ar fi talantul tău, însă, tu trebuie să fii credincios... și Domnul Se va îngriji să fii și eficient! Poate că unii vor câștiga cinci talanți, alții zece, cât timp Domnul este plecat, însă atunci când Se va întoarce, El te va răsplăti pentru loialitatea ta. Faptul că în al doilea caz lipsește exprimarea „Bine, rob bun” nu ne îndreptățește să tragem concluzia că lipsește aprecierea, sau că automat al doilea rob ar fi pus în inferioritate față de precedentul... și loialitatea mai mică este răsplătită! Subliniez: cum vedem în aceste exemple, răsplata este pe măsura destoiniciei, adică a credincioșiei!
A venit un altul şi i-a zis: «Doamne, iată-ţi polul pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat.» Stăpânul i-a zis: «Rob rău; te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat; atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?» Apoi a zis celor ce erau de faţă: «Luaţi-i polul şi daţi-l celui ce are zece poli.» «Doamne», i-au zis ei, «el are zece poli.» Iar el le-a zis: «Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace şi tăiaţi-i înaintea mea.»” (Luca 19:20–27)
În primul rând, observăm că Domnul Isus nu ne spune ce s-a întâmplat cu dfiecare din cei zece, ci alege tot trei dintre ei, spre exemplificare. Și al treilea rob are cuvântul „Doamne” pe buze, dar ca introducere pentru acuzații și justificări penibile! Iatp cum Îl văd mulți pe Dumnezeu, sau pe Domnul Isus: aspru, nedrept, capricios... De aceea, judecata lui are în vedere propria gândire și vorbire: „Te voi judeca după vorbele tale!”
Judecata făcută acestui al treilea rob subliniază rolul implicării în credincioșie – nu e acceptabilă și recomandată o așteptare pasivă (nici măcar teama de pierdere nu e un motiv suficient de puternic ca să nu faci nimic!) Cine nu acționează, nu câștigă! Credința fără fapte, pierde și ultimul bănuț!
Chiar dacă revenirea Domnului și instaurarea Împărăției erau încă departe în viitor, Domnul accentuează asupra responsabilității ucenicilor în așteptare – câștigarea de suflete pentru Isus/Împăratul/Împărăție. Când Se va întoarce, El îi va răsplăti după credincioșia și implicarea lor. Ceea ce contează este credincioșia! Avertisment sever împotriva inactivității!
După ce a vorbit astfel, Isus a pornit în frunte şi Se suia spre Ierusalim. (Luca 19:28)
De aici încolo, drumul Domnului ducea implacabil spre patimă și cruce!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, întoarcem o nouă filă din Evanghelia după Luca, una dintre cele mai fascinante și intense dintre cărțile Bibliei – precum viața eroului ei principal, Domnul Isus Hristos! Am intrat în ultimul sfert al scrierii, și acțiunea ne plasează în debutul uneia dintre fazele finale ale vieții Mântuitorului: pătimirea Sa finală, care coincide cu ultima săptămână din viața Sa, marcată de intrarea în Ierusalim. Evangheliile prezintă un tablou complex al așa-numitei „intrări triumfale” în Ierusalim. Punând însă laolaltă informațiile din Evanghelii, reiese în mod clar că El nu a intrat o singură dată în Ierusalim, ci de trei ori: o dată pe zi, în trei zile diferite:
Prima intrare: sâmbătă (în ziua de sabat). În acea zi nu erau schimbători de bani acolo, așa că el s-a uitat în jur și a plecat: „Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece.” (Marcu 11:11). Domnul a intrat ca Preot.
A doua intrare: duminică (prima zi a săptămânii). Schimbătorii de bani erau acolo și Domnul a curățat Templul, îndepărtându-i pe aceștia și pe toți cei ce făceau comerț pe-acolo (vezi Mat. 21:12-13). Domnul a intrat ca Rege.
A treia intrare: luni (a doua zi a săptămânii). Domnul a plâns pentru Ierusalim, a intrat în templu, unde a învățat și a vindecat (vezi Luca 19:41-44, 47-48). Domnul a intrat ca Profet. Ca de obicei, Luca vine cu câteva aspecte inedite, pe care le vom puncta la momentul respectiv (între care cel mai important este plângerea Lui pentru cetate); deocamdată începem să citim acest pasaj cu elemente atât de bine întrețesute:
Când S-a apropiat de Betfaghe şi de Betania, înspre muntele numit al Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii Săi şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni niciodată: dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l. Dacă vă va întreba cineva: «Pentru ce-l dezlegaţi?», să-i spuneţi aşa: «Pentru că Domnul are trebuinţă de el.»” Cei ce fuseseră trimişi s-au dus şi au găsit aşa cum le spusese Isus. Pe când dezlegau măgăruşul, stăpânii lui le-au zis: „Pentru ce dezlegaţi măgăruşul?” Ei au răspuns: „Domnul are trebuinţă de el.” (Luca 19:29–34)
Drumul care urca dinspre Ierihon se bifurca în dreptul Muntelui Măslinilor, ajungând la Ierusalim pe trei versanți. Betania – astăzi locuită de arabi – era la aproape 3 km de Ierusalim, dar Betfaghe era mai degrabă un cartier mărginaș al orașului sfânt.
Domnul Isus trimite înainte doi ucenici – nu le aflăm de nicăieri identitatea – cu misiunea de a-i aduce animalul pe care-Și va face intrarea în Ierusalim. Așa cum am spus și cu alt prilej, nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să vedem un miracol în acest incident, deși mulți țin s-o facă. Eu cred că asta este o situație normală, naturală. Poate că Domnul Isus, când va fi fost în Ierusalim cu altă ocazie, s-a înțeles cu niscai prieteni să-I permită să folosească unele din bunurile lor, când va mai trece prin cetate... inclusiv animalele (de povară sau de călărit); chiar dacă nu pare să fi abuzat de această facilitate, iată că Domnul apelează la ea, așa că desigur prietenii Lui îi împrumută fără discuții măgărușul în vederea participării la sărbătoarea Paștelui. Deci, proprietarii se așteptau ca Domnul să aibă nevoie de animal, așa că au lăsat măgaul legat afară, ca să-l poată lua. Probabil că vor fi stabilit și-un fel de parole, pentru ca stăpânii să știe că Domnul îi trimisese cu această misiune. Ce este important în acest pasaj este faptul că lucrurile decurg după cum anticipase Domnul Isus – și după cum fusese prorocit de către Zaharia 9:9.
Şi au adus măgăruşul la Isus. Apoi şi-au aruncat hainele pe el şi au aşezat pe Isus, călare deasupra. !” (Luca 19:35)
Astfel, Domnul Isus Se arată a fi Împăratul smerit care intră în capitala lumii nu călare pe-un armăsar superb, ci pe un măgăruș (care-și joacă aici rolul vieții!)... Să învățăm deci să-L privim cu ochii credinței și să avem așteptările corecte de la Împăratul nostru!
Pe când mergea Isus, oamenii îşi aşterneau hainele pe drum. Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre coborâşul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile preaînalte!” (Luca 19:36–38)
Chiar dacă au dat tonul cântărilor de laudă, ucenicii n-au înțeles pe deplin (decât mai târziu) semnificația actului la care participau: „Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început; dar, după ce a fost proslăvit Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El şi că ei le împliniseră cu privire la El” (Ioan 12:16). Deloc întâmplător, însă, iată că (în preajma morții) ucenicii Domnului Îi cântă în gama oastei de îngeri care-I glorificase nașterea (vezi Luca 2:14, cu micile diferențe).
Cu atât mai puțin mulțimea n-avea idee ce se petrece cu adevărat – dovadă: peste câteva zile, aceeași mulțime striga: „Răstignește-L! Răstignește-L!” În orice caz, entuziasmul general de oment nu este deloc bine primit de farisei, care nu ezită să reacționeze:
Unii farisei din norod au zis lui Isus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!” Şi El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” (Luca 19:39–40)
Și această secvență este redată în Evanghelii doar de Luca – pentru că doar aici Isus este slăvit/proclamat ca Împărat/Rege la intrarea în Ierusalim. Iar Mântuitorul putea să-Și atragă oprobriul suplimentar al autorităților pentru două lucruri: în primul rând, a acceptat reverența și loialitatea celor care Îl urmau; și, în al doilea rând, nu le-a spus să tacă.
Domnul Isus Hristos știa că era vorba acolo despre lucruri eterne și cu o anumită semnificație și că, dacă i-ar fi certat pe oameni, spunându-le să tacă, El ar fi forțat necuvântătoarele (pietrele, regnul mineral) să strige. De fapt, acestea chiar strigau, pentru că atunci când Neemia a reconstruit zidurile și porțile cetății, era un mesaj în acele pietre. Acele pietre și ziduri proclamau mesajul Evangheliei, iar porțile strigau: „Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” (Ps. 24:7).
Trebuie să menționăm faptul că așa-numita intrare triumfală în Ierusalim s-a încheiat la cruce. Deci putem spune că numai triumfală nu a fost acea intrare! Dar să știți că Hristos va intra totuși triumfal în Ierusalim, când va veni a doua oară! Evrei 9:28 spune: „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” A doua oară când va veni Domnul pe pământ, picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor (vezi Zah. 14:4). Atunci, Domnul va intra în Ierusalim... atunci, la cea de-a doua venire a Sa va avea loc adevărata Sa intrare triumfală! Pentru că prima Sa intrare aclamată în Ierusalim L-a dus nu pe tron, ci la Golgota, pe cruce – ca să moară pentru păcatele noastre. Dar prin moartea și învierea Sa ne este oferită nouă mântuirea!
Și următorul pasaj (vv 41-44) reprezintă aport exclusiv al lui Luca în economia NT:
Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.” (Luca 19:41–42)
Foarte impresionant că – în mijlocul aclamațiilor mulțimii – Mesia plânge! Domnul deplânge orbirea concetățenilor Săi, care va atrage după sine mânia lui Dumnezeu, materializată în nimicirea Ierusalimului, care ilustra încrederea în protecția și siguranța divină! Orașul păcii duce în continuare lipsă de pace și de lucrurile care i-ar putea conferi pacea! Și, dragul meu, ele încă sunt ascunse de ochii lor! Mă uitam la o fotografie de la una din multele conferințe găzduite de Ierusalim de-a lungul timpurilor moderne, și mi-a sărit în ochi un banner cu motoul: „Știința aduce pacea în zilele noastre”. Din păcate, știința nu a adus nicicând pacea, ci doar a produs la nesfârșit mijloace de distrugere în masă și arme sofisticate, care pot aduce orice altceva, numai pacea nu!
„Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Luca 19:43–44)
Cred că nu mai e nevoie să adaug: împlinirea acestei profeții este consemnată în istorie. În anul 70 d.Hr., Titus Romanul, a distrus Ierusalimul și i-a măcelărit fără milă pe locuitorii acestuia. Spun unii că realismul unor astfel de descrieri sunt o dovadă că Luca le-a văzut, deci a scris Evanghelia cel mai devreme în anul 70! – de parcă Domnul Isus n-ar fi putut anunța exact ce avea să se întâmple, în baza duhului și darului profeției!
Este important să nu omitem și să nu uităm – dincolo de faptul istoric – responsabilitatea umană în istorie: niciuna din aceste intervenții energice ale lui Dumnezeu în derularea istoriei – evenimente tragice pentru mulți oameni, indiferent sub ce formă au venit: cataclisme, maladii, războaie – nu sunt străine de vinovăția umană generalizată, exprimată sistematic prin neascultare, răzvrătire, idolatrie, promiscuitate, lăcomie, violență, insensibilitate față de divin și față de semeni totodată... Intervențiile divine în istorie (precum distrugerea Ierusalimului din anul 70) sunt atât anticipate, cât și aplicate de Dumnezeu cu strângere de inimă, dar sunt judecăți necesare pentru stoparea degringoladei morale și spirituale a cetățenilor respectivelor zone, și semnale de luare aminte pentru întreaga umanitate! Din nefericire, cum spunea cineva, trebuie să remarcăm că singura lecție pe care o învățăm din istorie este că nu învățăm nimic din istorie!
În urmă a intrat în Templu şi a început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în el. Şi le-a zis: „Este scris: «Casa Mea va fi o casă de rugăciune.» Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” Isus învăţa în toate zilele pe norod în Templu. Şi preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii norodului căutau să-L omoare; dar nu ştiau cum să facă, pentru că tot norodul Îi sorbea vorbele de pe buze. (Luca 19:45–48)
Domnul folosește un limbaj foarte dur aici, când curăță templul pentru a doua oară, eliminând pe moment activitățile comerciale și negustorii din „curtea neamurilor” (singurul loc unde erau îngăduiți, pentru a se facilita pelerinilor procurarea animalelor pentru jertfă). Cu această acțiune (de sancționare a întinării și a lipsei de evlavie, ba chiar a împotrivirii de a se pocăi a poporului) se încheie, în mod oficial, lucrarea Domnului în ce privește Israel. În pofida popularității din rândul norodului, adversitatea liderilor Îl împingea pe Isus spre cruce. Oricum, omenește privind lucrurile, raportul de forțe era net disproporționat! Grupurile politice și religioase puternice, acționând în complicitate cu administrația romană, nu aveau decât grija poporului, care oricum era o masă amorfă și cum vom vedea ușor de manipulat!
Spre salvarea aparențelor, adversarii Mântuitorului mimează în continuare tentative de apropiere de incomodul Învățător, pe care Îl ispitesc în fel și chip – semn că nu se lămuriseră sau refuzau să creadă că înțelepciunea divină Îl făcea imbatabil!
Cu un asemenea incident debutează și următorul capitol, 20, din care citim primele 3 versete:
Într-una din acele zile, când învăţa Isus norodul în Templu şi propovăduia Evanghelia, au venit deodată la El preoţii cei mai de seamă şi cărturarii cu bătrânii şi I-au zis: „Spune-ne, cu ce putere faci Tu aceste lucruri sau cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Drept răspuns, El le-a zis: „Am să vă pun şi Eu o întrebare...” (Luca 20:1–3)
Isus obișnuia să meargă în Templu și să-i învețe pe oameni acolo, până la sărbătoarea Paștelui, când a fost arestat. Domnul a folosit și El metoda socratică de a răspunde unei întrebări cu o altă întrebare. Iată întrebarea Lui:
„Spuneţi-Mi: Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?” (Luca 20:4)
Acesta era acel gen de întrebare la care liderii religioși nu puteau răspunde fără să se condamne singuri, așa că au trebuit să delibereze (Luca 20:5–8):
Dar ei cugetau astfel între ei: „Dacă răspundem: «Din cer», va zice: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?» Şi dacă răspundem: «De la oameni», tot norodul ne va ucide cu pietre; căci este încredinţat că Ioan era un proroc.” Atunci au răspuns că nu ştiu de unde venea botezul lui Ioan. Şi Isus le-a zis: „Nici Eu n-am să vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.”
Pentru că întrebarea lor nu fusese sinceră, iată-i din nou surprinși nepregătiți, și aduși pe un teren incomod și defavorabil. Dacă ar fi fost gata să-l accepte pe Ioan, atunci L-ar fi acceptat și pe Domnul Isus Hristos. Dacă l-ar fi crezut pe Ioan, n-ar fi pus niciodată la îndoială autoritatea Domnului Isus... deci orice răspuns era mai rău decât cel pe care-l urau cel mai mult: „Nu știm!” Și totuși, ca să evite complicațiile, ei preferă să spună: „Nu știm!”
Din fericire noi știm și credem că Isus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel promis și Mântuitorul lumii, iar Ioan Botezătorul a fost prorocul care a făcut tranziția din VT spre NT – pregătind calea pentru apariția, manifestările, învățătura și lucrarea Mântuitorului!
În continuare, Luca redă pilda vierilor, care este relatată și de Matei și de Marcu.
Apoi a început să spună norodului pilda aceasta: „Un om a sădit o vie, a arendat-o unor vieri şi a plecat într-o altă ţară, pentru o vreme îndelungată. La vremea roadelor, a trimis la vieri un rob, ca să-i dea partea lui din rodul viei. Vierii l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A mai trimis un alt rob; ei l-au bătut şi pe acela, l-au batjocorit şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A mai trimis un al treilea rob; ei l-au rănit şi pe acela şi l-au scos afară.” (Luca 20:9–12)
Proprietarul viei și-a trimis mereu robii la vieri, ca să afle cum mergeau lucrurile acolo, însă aceștia erau bătuți de vieri. Adică: Dumnezeu a trimis poporului Israel profet după profet, însă aceștia au fost respinși categoric. Mulți dintre ei au fost chiar uciși cu pietre. În cele din urmă, proprietarul va alege să facă gestul suprem:
Stăpânul viei a zis: ‘Ce să fac? Am să trimit pe fiul meu preaiubit; poate că îl vor primi cu cinste.’ Dar vierii, când l-au văzut, s-au sfătuit între ei şi au zis: ‘Iată moştenitorul. Veniţi să-l ucidem, ca moştenirea să fie a noastră.’ Şi l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, ce le va face stăpânul viei? Va veni, va pierde pe vierii aceia, şi via o va da altora.” (Luca 20:13–16)
Isus Hristos era Fiul și El le spune acum acestor lideri religioși ce plănuiau în inimile lor să facă cu El, și anume faptul că urma să-L răstignească și că Dumnezeu va îngădui acest lucru.
Când au auzit ei cuvintele acestea, au zis: „Nicidecum!” Dar Isus i-a privit drept în faţă şi a zis: „Ce înseamnă cuvintele acestea care au fost scrise: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului»?” (Luca 20:17)
Domnul le spune ce urma să se întâmple, anunțându-i că Îl pot ucide pe El, dar că nu vor putea distruge planul lui Dumnezeu. Piatra pe care ei o resping va ajunge să fie pusă în capul unghiului. Aceasta este o prevestire clară a respingerii, și a biruinței Sale ulterioare!
„Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea: şi pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera”. (Luca 20:18)
Astăzi, noi putem să cădem peste această Piatră, care este Isus Hristos, și să fim salvați, adică să ne prăbușim la picioarele Lui, ca păcătoși, cu inima frântă. Atunci când facem acest lucru, ne aflăm pe temelia ce nu poate fi pusă de mâini omenești și care este Isus Hristos, Piatra: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:11). Alternativa dramatică este să cadă Piatra peste noi – și să ne spulbere! Daniel vorbește despre această Piatră care va cădea într-o zi, aducând judecata și „sfărâmând și nimicind” popoarele care-L resping (vezi Daniel 2). Este foarte clar ceea ce spune Domnul prin această pildă și nu poate fi înțeles în mod greșit.
Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau să pună mâna pe El chiar în ceasul acela, dar se temeau de norod. Pricepuseră că Isus spusese pilda aceasta împotriva lor. (Luca 20:19)
Observăm aici că liderii religioși pricepuseră fără-ndoială pilda. Problema noastră de astăzi este că prea mulți oameni din biserici nu mai înțeleg mesajul Domnului Isus.
Au început să pândească pe Isus şi au trimis nişte iscoditori, care se prefăceau că sunt neprihăniţi, ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii dregătorului. Iscoditorii aceştia L-au întrebat: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi pe oameni drept şi că nu cauţi la faţa oamenilor, ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim bir cezarului sau nu?” (Luca 20:20-22)
Cât de ipocriți erau acești oameni: nu se sfiesc să-L flateze pe Domnul, deși Îl urau, dar pe de altă parte nu încetează să-L ispitească și să-i pună întrebări veninoase; în cazul acesta, irodienii puseseră întrebarea, pentru că ei voiau să scape de Cezar și să aducă dinastia lui Irod la conducerea poporului Israel.
Isus le-a priceput viclenia şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Arătaţi-Mi un ban. Al cui chip şi ale cui slove sunt scrise pe el?” „Ale cezarului”, au răspuns ei. (Luca 20:23–24)
Întrebarea irodienilor era, de fapt, o întrebare capcană. Dacă Domnul Isus ar fi spus: „Da, plătiți birul!”, El l-ar fi pus astfel pe Cezar mai presus de Moise și de Mesia al lor. Dacă ar fi spus: „Nu, nu plătiți bir cezarului!”, atunci l-ar fi pârât romanilor că instigă la neplata taxelor. Și de data asta însă, Domnul Isus găsește răspunsul genial, și cere o monedă romană. Se vede treaba că El nu avea, dar și că i-a făcut pe ei să scoată o monedă!
Atunci El le-a zis: „Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” (Luca 20:25)
Evreii foloseau și ei moneda legală a Imperiului Roman, care le oferea și anumite avantaje și privilegii: menținea legea și ordinea, oferea protecție, construia și îngrijea drumurile și menținea deschise căile maritime. De asemenea, avea o monedă universală, ceea ce reprezenta un avantaj în afaceri. Evreii erau datori Romei pentru că beneficiau de organizarea, suprastructura și legislația lor, iar Cezar avea și el avantajele lui în consecință.
Însă și lui Dumnezeu Îi revenea ceva, pentru că El punea la dispoziție toate utilitățile: lumină, aer, apă, precum și elementele din care erau făcute drumurile și monedele. Există două domenii ale vieții în care avem o responsabilitate: pământul și cerul, cu alte cuvinte: o obligație fizică și una spirituală. Cetățenii cerului plătesc taxe aici jos, iar peregrinii de aici trebuie să-și adune bogății veșnice în cer.
Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea norodului; ci, miraţi de răspunsul Lui, au tăcut. (Luca 20:26)
Ajunși în acest punct, alegem să tăcem și noi (cu admirație și entuziasm însă, și cu dorința de a ne împărtăși din înțelepciunea Domnului Isus!) Până data viitoare, cu bine!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Derulăm episod după episod și dăm pagină după pagină din această carte solidă și atractivă, care este Evanghelia după Luca – am intrat deja în evenimentele săptămânii patimilor Domnului semn că ne apropiem de final... Majoritatea știți cum se sfârșesc biografiile lui Isus Hristos; aș vrea doar câteva lucruri să punctez contextual:
-în primul rând, crucificarea și moartea Omului Isus nu a intervenit ca urmare a faptului că deranja autorităţile prin ceea ce spunea sau făcea, şi nici nu a fost provocată de mașinațiunile și cumulul de circumstanţe care au condus la acest lucru. El a murit pentru că de aceea a venit, pentru că așa agrease încă dinainte de întruparea Sa, pentru că jertfa perfect pură care să plătească pentru păcatele omenirii era singura posibilitate ca noi să fim izbăviţi, împăcaţi cu Tatăl nostru din ceruri.
Este unul din aspectele cu privire la care conştiinţa noastră trebuie să fie în permanenţă alertă, trează, pentru ca viaţa pe care o trăim să onoreze acest credit extraordinar oferit de Dumnezeu. El ne-a socotit atât de valoroși, ne-a dorit atât de mult, încât viaţa fiului Său a fost dată pentru noi. Este preţul plătit de Dumnezeu pentru noi. Trebuie să cunoaştem, să acceptăm și să respectăm asta! Dumnezeu nu a ales pur şi simplu să ne ierte ci a şi plătit pentru noi un preţ al mântuirii noastre.
-un al doilea lucru, crucial și entuziasmant: sfârșitul Evangheliei nu este moartea, ci Învierea Domnului Isus Hristos! Acesta este faptul real și incontestabil care face din creștinism o religie unică și mai mult decât o religie – o re-creație, o restaurare, o repunere în drepturi, o valorizare adecvată a omului care ține seama și de starea originară, și de starea finală, de care Dumnezeu Creatorul și Răscumpărătorul nu are cum fi străin!
El dorește să atribuie această stare privilegiată fiecărui muritor, și este la dispoziția majorității locuitorilor Terrei, dar se capătă doar prin credință și pocăință! Pentru că Hristos este viu, și tu poți fi să trăiești veșnic, dacă-ți pui toată încrederea în Cel care a fost mort, dar este viu în vecilor!
Aceasta este Evanghelia: vestea bună că și pentru tine este iertare, datorită a tot ce a spus, făcut, realizat Domnul Isus Hristos... prin renunțare de sine și trăire după modelul Lui, prin puterea Duhului Sfânt, viața ta va aduce glorie lui Dumnezeu, va lucra binele semenilor și se va prleungi în viața veșnică, în prezența și condiția lui Dumnezeu! Și dacă uiți tot ce citești sau auzi, câtă vreme ții minte asta, și-o transpui în fapt – ești mântuit!
Deocamdată, vă propun să ne întoarcem în capitolul 20 al Evangheliei după Luca, acolo unde, în Ierusalim fiind, autorităţile îl supun la tot felul de teste pentru a găsi un motiv prin care să-l încrimineze.
Ultima din încercările văzute de noi data trecută a fost cea cu privire la birul datorat Cezarului. Domnul Isus răspunde, plin de înţelepciune, că omul are atât o datorie faţă de oficialităţi, cât şi faţă de Dumnezeu.
Mai mult, Domnul Isus atrage atenţia că între cele două datorii trebuie să fie un echilibru. Nu se poate ca Dumnezeu să fie privat de atenţia noastră datorită datoriilor sociale. De asemenea, nu putem să ne ascundem în spatele credinţei noastre şi să nu ne achităm faţă de datoriile sociale pe care le avem. Precum iscoditorii aceștia prefăcuți care-L ispitiseră aici (Luca 20:20), și noi suntem (sau: și printre noi există destui) preocupați prea mult, sau mai mult de interesele Cezarului și de poziția lor în ierarhiile cezaului, decât de interesul veșnic al Împărăției lui Dumnezeu. Domnul ne spune clar: „Banii sunt ai Cezarului, iar iubirea lor e de la Satana! Voi sunteți ai lui Dumnezeu! Lăsați-i lumii banii ei, și dați lui Dumnezeu sufletele creaturilor Sale!” E-așa de ușor să ne preocupăm cu chițibușuri sau detalii neesențiale, ca să ne justificăm neglijarea lucrurilor cu adevărat importante! Așa cum alteori am prefera mai degrabă să ne achităm datoriile față de semeni, decât să-i dăm lui Dumnezeu întâietatea și onoarea care I se cuvin!
După ce au eșuat și în această ispitire cu iz politic, apar unii cu întrebări încuietoare, care cereau chipurile lămuriri teologice pentru aspecte ce țineau de viața socială, și pentru care existau deja prevederi legale mozaice, dar care erau invocate, răstălmăcite, aplicate după interesul individual sau de grup. Să nu ne repezim să-i blamăm, pentru că nici astăzi – chiar și printre ne-evrei – lucrurile nu stau mult diferit: oamenii vor să fie ajutați cu soluții care contravin literei și spiritului Bibliei, dar dacă se poate să nu se vadă/să nu se știe asta!
Unii din saduchei, care zic că nu este înviere, s-au apropiat şi au întrebat pe Isus: „Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: «Dacă moare fratele cuiva, având nevastă, dar fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta lui şi să ridice urmaş fratelui său.»” (Luca 20:27–28)
Saducheii erau una din grupările importante ale vremii, reprezentanți ai aristocrației sacerdotale – se trăgeau din preotul Țadoc – respectau cu strictețe Tora, respingeau tradiția orală rabinică și erau în conflict cvasi-permanent cu fariseii. Din punctul lor de vedere, Isus era un fariseu, pentru că propovăduia învierea trupurilor, pe care ei o negau. Aici, ei invocă legea leviratului, despre care găsim scris în Deuteronom 25:5–10. Aceasta este o lege mai neobișnuită și controversată, dar o putem vedea aplicată în vechime printre evrei, în special în cartea Rut.
„Au fost, dar, şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat, şi a murit fără copii. Pe nevasta lui, a luat-o al doilea; şi a murit şi el fără copii. A luat-o şi al treilea şi tot aşa toţi şapte; şi au murit fără să lase copii. La urma tuturor, a murit şi femeia. Deci, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia? Fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă.” (Luca 20:29–33)
După ce Domnul Isus a oferit irodienilor și fariseilor niște răspunsuri atât de bune, saducheii aduc înaintea Lui acest vechi clișeu, gândindu-se că oricine ar răspunde la această întrebare, s-ar pune într-o situație penibilă. Saducheii ar corespunde facțiunii liberale din biserica contemporană, pe când fariseii ar putea fi considerați conservatorii de astăzi. Saducheii respingeau supranaturalul și, prin urmare, ei nu credeau în înviere.
Secta saducheilor a apărut în jurul anului 300 î.Hr. (și vor dispărea odată cu distrugerea Templului, spre deosebire de farisei care au rezistat mai bine șocului adaptându-se la iudaismul rabinic, foarte activ în diaspora babiloniană); majoritatea marilor preoți și a liderilor de la templu făceau parte dintre saduchei, care erau oameni importanți și bogați. (Nu vi se pare interesant faptul că și astăzi majoritatea liderilor bisericești și a bisericilor bogate sunt liberale? Aceasta ne arată faptul că natura umană nu s-a schimbat prea mult de-a lungul secolelor!)
Saducheii respingeau miraculosul. Ei goleau Scriptura de tot ce era supranatural. (Și aici, saducheii intrau în conflict deschis cu fariseii, care erau supranaturaliști.) Ei nu credeau în ineranța Scripturii. Există o asemănare izbitoare între crezul saducheilor și liberalismul contemporan. Liberalismul reprezintă o abatere de la creștinismul istoric. Dr. Louis Berkhof, reputatul teolog reformat, a spus cu referire la conservatorism și la liberalism următoarele: „Diferența dintre ele este atât de mare, încât una va trebui să renunțe la denumirea de creștin.” Părerea mea este că liberalismul nu este deloc creștinism... sau este doar o aparență de creștinism. Bisericile liberale ar trebui să se numească mai degrabă „Clubul Religios Nr. 1”, „Clubul Religios Nr. 2” etc. – pentru că nu sunt deloc creștine!
A fost o vreme când cei neregenerați spiritual sau nenăscuți din nou erau în afara bisericii. Ei nu recunoșteau autoritatea Scripturii, divinitatea lui Hristos și supranaturalul, și erau numiți necredincioși sau sceptici. Au fost vremuri când puteai să-i vezi în tribune improvizate ici-colo prin parcuri, acum însă ei se află la amvoanele orașului. Aceștia sunt tot necredincioși sau sceptici, și încă neagă divinitatea lui Hristos și supranaturalul – însă s-au furișat în biserici, și pe neobservate încep să ocupe locurile din față...
Saducheii au fost adversari îndârjiți ai lui Hristos, și ei au fost principalii instigatori ai primei persecuții dezlănțuite împotriva bisericii. Fariseii și saducheii au fost liderii persecuției împotriva Domnului Isus, însă, după moartea Lui, fariseii au renunțat la aceasta, pentru că nu-i mai interesa să-L mai persecute pe El sau pe urmașii Lui; de fapt, chiar mulți dintre ei au devenit creștini. Saducheii, însă, au continuat să persecute biserica și aflăm despre aceasta din Fapte 3-4.
Bineînțeles că întrebarea lor era ridicolă, pentru că punea o problemă ipotetică, nerealistă, născocită ca să-L pună pe Isus în încurcătură. Pe de altă parte, este clară ironia lor despre lumea viitoare – în care nu credeau – și pe care totuși o vedeau calchiată după lumea, viața, relațiile de aici – în care oamenii mănâncă și beau, se căsătoresc și... mor.
Totuși, întrebarea lor provenea dintr-o situație stipulată în sistemul legislativ mozaic. Saducheii au încercat să creeze o situație absurdă, spunând că femeia s-a căsătorit de șapte ori, ceea ce s-ar putea întâmpla, însă este foarte puțin probabil. Cred că există și în zilele noastre persoane care s-au căsătorit de șapte ori, însă din câte-mi dau seama acestea sunt interesate doar de viața prezentă, nu și de ceea ce va fi dincolo.
Mântuitorul prinde prilejul și le face o scurtă cateheză, deși erau mici șansele să demonteze în câteva secunde și cuvinte secole întregi de tradiție și învățătură specifice:
Isus le-a răspuns: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” (Luca 20:34–36)
Atât Matei, cât și Marcu, menționează că Isus le-a spus că problema lor reală consta în faptul că nu cunoșteau nici Scriptura și nici puterea lui Dumnezeu. Spune asta unui învățat evreu! Aici însă Luca redă un discurs mai aplicat și mai puțin polemic al Domnului, din care reiese că:
-relația de căsătorie este valabilă doar pentru viața de pe pământ
-relațiile din veacul viitor vor fi întemeiate pe o cu totul altă bază
-moartea nu va mai fi sfârșitul existenței, pentru că existența va fi veșnică
În plus, vrednici de veacul viitor sunt cei care-L acceptă, urmează, proclamă pe Domnul Isus Hristos, iar „învierea dintre cei morți” îi are în vedere pe cei credincioși, care vor fi socotiți – precum îngerii – fii ai lui Dumnezeu.
Și pentru a accentua asupra aspectului despre care știa că pentru saduchei este problematic – învierea – Domnul adaugă, făcând referire la episodul din Exodul cap. 3:
„Dar că morţii învie, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre «Rug» când numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.» Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii.” (Luca 20:37–38)
Repet: învierea reprezenta testul suprem al saducheilor și la fel este și în cazul liberalilor contemporani, pentru că ei nu cred în Înviere. Este interesant faptul că Scriptura nu menționează niciun saducheu care ar fi venit la Hristos să fie salvat. Un fariseu pe nume Nicodim s-a convertit la creștinism; în Fapte 6:7 ni se spune că „o mare mulțime de preoți veneau la credință.” Un fariseu de frunte precum Rabi Saul a devenit apostolul Pavel! Așadar, mulți preoți și destui farisei au devenit creștini, însă nu-mi amintesc să fi întâlnit în Biblie vreun saducheu care să se fi convertit!
Orice tânăr predicator află destul de devreme că predicarea Crucii lui Hristos este o ofensă. Astfel, el nu va fi votat ca cetățean de onoare al orașului său, nu va putea deține vreodată o poziție politică importantă și nici nu va apărea prea des la televizor. Într-o asemenea situație, tentația subtilă este să renunți la predicarea Evangheliei Domnului Isus Hristos, ca să devii un predicator celebru. Iuda L-a vândut pe Domnul. Petru s-a lepădat de El, dar L-a iubit și s-a întors la El cu pocăință, devenind un slujitor important.
Când un om Îl vinde pe Hristos pentru a obține avantaje sau popularitate, nu prea mai poate să se pocăiască sincer, vreodată... „Poate un etiopian să-și schimbe pielea sau un pardos să-și schimbe petele?” (Ier. 13:23). Așa că, dacă vei mai auzi vreun optimist cu capul în nori spunând că liberalii se vor întoarce la Hristos, să nu-l crezi! Saducheii au fost cei mai mari dușmani ai Evangheliei lui Hristos din toate timpurile – atât în primul secol, cât și – prin urmașii lor – în zilele noastre!
Din fericire, curentul antihristic nu era omogen; în audiență au existat și unii care au recunoscut temeinica argumentărilor Domnului – care nici El însă nu-Și încheiase expunerea; făcând din nou trimitere la Cuvântul lui Dumnezeu, pune El Însuși o întrebare cărturarilor:
Unii din cărturari au luat cuvântul şi au zis: „Învăţătorule, bine ai zis.” Şi nu mai îndrăzneau să-I mai pună nicio întrebare. Isus le-a zis: „Cum se zice că Hristosul este fiul lui David? Căci însuşi David zice în cartea Psalmilor: «Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”» Deci David Îl numeşte Domn; atunci cum este El fiul lui?” (Luca 20:39–44)
Observăm că Domnul Isus îi atribuie aici Psalmul 110 lui David, și spune că David a scris acest psalm prin Duhul Sfânt. Domnul mai spune că Psalmul 110 vorbește despre El, Mesia. Domnul Isus face referire aici la nașterea Sa din fecioară. Cum ar fi putut David, în Psalmul 110, unde vorbește despre un descendent de-al său, să-l numească pe propriul său stră-stră-stră-stră-stră-stră-nepot „Domnul meu”? David nu L-ar fi putut numi „Domnul meu” decât dacă El este Domnul! Și singurul mod în care El poate fi Domnul este să fie mai mult decât fiul lui David. Și ca să fie Fiul lui Dumnezeu, El trebuie să se fi născut dintr-o fecioară. Domnul ne învață astfel un lucru foarte important aici.
Evreii recunoșteau că Mesia avea să fie Fiul lui David. Dar David Îl numise pe Mesia Domn (Ps. 110:1); cum putea fi El (Mesia) deci și Domnul, și fiul lui David?! Aparent retorică, întrebarea admitea un răspuns... prezent în carne și oase pentru cei ce voiau să vadă: Isus Hristos descindea din David, ca Fiu al omului; totuși, El era Creatorul lui David! Concluzia ultimă a raționamentului ar putea fi: Mesia nu e personajul politic pe care și-l imaginează Israel! Mesia nu poate fi recunoscut/acceptat de Israel, care-l concepe ca pe fiul lui David! Mesia sugerat de Isus (și proclamat de Pavel) este Fiul lui Dumnezeu, titlu mai presus de fiul lui David! Deci încă o dată Domnul Isus nu contrazice, ci corectează tradiția!
Atunci a zis ucenicilor Săi, în auzul întregului norod: „Păziţi-vă de cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi şi să le facă lumea plecăciuni prin pieţe; ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi şi după locurile dintâi la ospeţe; şi casele văduvelor le mănâncă, în timp ce, de ochii lumii, fac rugăciuni lungi. De aceea vor lua o mai mare osândă.” (Luca 20:45–47)
În finalul cap. 20, Luca redă o diatribă a Domnului rostită – în echidistanța Sa – și față de cărturari, pe care nu voia să-i neglijeze, ca să nu ajungă să se socotească mai buni decât fariseii și saducheii deja admonestați! Nu uităm că Matei, în cap. 23, redă mult mai pe larg această cuvântare polemică a Mântuitorului, iar Marcu are – ca și Luca aici – doar câteva versete... în care însă redă esențialul, sub forma învățăturii adresate ucenicilor săi, în public: „Feriți-vă de cei ce vânează plecăciuni și temenele! Nu fiți ca cei ce umblă după locurile de cinste! Nu faceți ca cei ce se bucură de bănuțul văduvei și țin predici în rugăciunile lor făcute de ochii lumii! Nu vă lăsați păcăliți de gesturile, atitudinile, vorbele pioase ale celor ce au o formă de evlavie, căreia-i tăgăduiesc puterea, trăind cu totul altfel decât vorbesc!”
Cărturarii despre care vorbește Domnul Isus aici sunt cel mai bun exemplu de „așa nu” – pentru credincioșii din orice loc și orice vreme! Cine se regăsește și-ntr-un singur aspect, să facă bine să-și schimbe gândirea și purtarea! Iar așa ceva nu este posibil doar prin hotărâri bune, ci prin subordonare totală față de Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt!
Ultima lecțiune a Domnului prezentată de Luca în acest pasaj de învățătură dată în Templu în timpul ultimei Sale șederi în Ierusalim este conținută în primele 4 versete din cap. 21, în care intrăm către finalul episodului de astăzi; și o facem pentru că vrem ca ediția viitoare să fie integral alocată amplului discurs escatologic rostit de Domnul Isus în restul cap. 21. Până atunci, în deschiderea secțiunii profetice a Evangheliei lui Luca, oarecum analogă Discursului de pe Muntele Măslinilor din Matei și Marcu, aproape în treacăt Isus observă dărnicia oamenilor și o laudă pe văduva săracă – citim...
Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut pe nişte bogaţi care îşi aruncau darurile în vistierie. A văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bănuţi. Şi a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi ceilalţi; căci toţi aceştia au aruncat la daruri din prisosul lor; dar ea a aruncat, din sărăcia ei, tot ce avea ca să trăiască.” (Luca 21:1–4)
În comparație cu bogăția Templului (care era la fel de reală, pe cât de arătos era Templul în sine), darul văduvei nu însemna aproape nimic; cei doi bănuți dați de ea nu ajutau mai deloc la mai nimic! Domnul nostru, însă, nu măsoară astfel dărnicia ei; El nu măsoară dărnicia după cât dai, ci după cât păstrezi pentru tine. Noi nu suntem astăzi sub legea zeciuielii, pentru că aceasta îți spunea cât să dai; dărnicia „harului” se măsoară după cât ții pentru tine. Sunt mulți oameni astăzi care ar trebui să dea Domnului mai mult de 10%, datorită felului în care El i-a binecuvântat. Cineva mi-a spus odată: „Dacă I-aș da Domnului numai 10% din cât câștig, aș simți că fur de la El!” Dumnezeu se uită la sacrificiul dătătorului și, în general, cel care nu poate dărui prea mult este cel care face, cu adevărat, un sacrificiu. Nu uita că Dumnezeu Se uită la ceea ce ții pentru tine!
Iar cei care știu că nu pot da prea mult, sau mai mult – să nu uite că: 1. „puțin de la mulți face mult”; 2. că „e mai ferice să dai decât să primești”; și că 3. „pe cine dă cu bucurie Îl iubește Dumnezeu”!
Poate că duminica următoare cineva va vedea cât dăruiești și va zice: „Vai, ce mult (sau ce puțin!) dă pentru lucrarea Domnului!” Important este însă ce spune Dumnezeu? El se uită nu la cât dai, ci la ce-ți rămâne! Văduva aceasta – care mai era și săracă pe deasupra – a rămas strict dependentă de Dumnezeu, fără nicio resursă, fără niciun „plan B”... practic s-a aruncat în brațele Domnului... care nu doar că nu mustrat-o, ci a primit-o... și a lăudat-o! Acest erou ignorat al credinței, acest personaj nici măcar secundar al NT ne confruntă cu întrebarea: ne încredem noi atât de mult în Dumnezeu, încât să-I putem dărui/jertfi tot mai mult... tot ce avem?! Suntem atât de eliberați de sine, de egoism, de zgârcenie?! Suntem convinși că așa trebuie, pentru că asta face credința, și asta laudă Dumnezeu?! Sau credem cumva că asta ne impune Dumnezeu, ca un soi de „neprihănire prin fapte”?!
Lui Dumnezeu Îi plac jertfele din dragoste, care ne costă, și care sunt rodul credinței și încrederii în El! Putem deci, prin același gest de renunțare: 1. să-I facem bucurie/plăcere lui Dumnezeu; 2. să sprijinim biserica/lucrarea lui Dumnezeu; 3. să facem un pas serios în reeducarea și maturizarea noastră creștină!
Așa să ne ajute Dumnezeu pe fiecare – să unim, cu credința noastră, fapta!
Cu ajutorul lui Dumnezeu, data viitoare facem trecerea din planul strict pragmatic, concret, în cel ideatic, escatologic – dar care constituie materializarea credinței creștine: mutarea Bisericii în noua Creație. Și pentru că înnoirea tuturor lucrurilor presupune stricarea vechii orânduiri, gândiți-vă cum și unde vă vor prinde acestea!
Să căutăm și să găsim în Biblie răspunsurile și soluțiile lui Dumnezeu!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Cu fiecare episod, dăm câte o filă nu doar a Scripturii, ci și a existenței – pentru că bifăm o nouă zi de viață. Sper de aceea ca de fiecare dată să ne despărțim mai pregătiți pentru a trăi restul tot mai aproape de parametrii nominali, și mai dornici să ne reîntâlnim și cu proxima ocazie cu manualul vieții adevărate și veșnice, care este Biblia, Cuvântul scris al lui Dumnezeu. El ni Se revelează ca Suveran suprem; El ne știe cel mai bine și nevoile și limitele și numărul zilelor; El alege ce să ne comunice despre El și planul Lui, precum și despre noi și sarcinile noastre. De aceea, să ne străduim să-L ascultăm (cu tot ce-nseamnă asta!)
Știu că v-ar plăcea să vă știți viitorul – ce, când, cum, unde... Din fericire, revelațiile personale pe această temă sunt extrem de rare! Dar asta nu înseamnă că acțiunile divine sunt insondabile și păstrate secrete! Dumnezeu n-a încetat să vorbească omenirii, ne anunță, ne avertizează, ne face cunoscute efectele neascultării și răzvrătirii – și să fiți siguri: și acționează! S-a întâmplat de-a lungul istoriei, civilizația iudeo-creștină mustește de proroci care au vorbit din partea lui Dumnezeu, majoritatea dintre ei însă „glasuri care strigă în pustie”, adică nebăgați în seamă... fapt pentru care, mai devreme sau mai târziu, mai blând sau mai strașnic, Dumnezeu a amendat nesupunerea! Și vă anunț cât se poate de serios: ceea ce e mai greu/grav încă nu s-a arătat! Dreptatea lui Dumnezeu încă nu S-a aplicat, este încă reținută, ține de un viitor pe care bine-ar fi să vi-l puneți la adăpost!
Partea proastă e că nu învățăm mare lucru din istorie, fapt pentru care ne pomenim că-i repetăm greșelile, și că suportăm consecințele acelorași abateri și fărădelegi! Poporului evreu de exemplu i s-a atras de nenumărate ori atenția asupra păcatelor sale esențiale (și cele mai urâte lui Dumnezeu): emanciparea/neascultarea față de Iahweh, și idolatria, adulterul spiritual. Dar suficiența, cârtirea, lăcomia, formalismul, viclenia, ispitele lor L-au forțat adesea pe Dumnezeu să aplice nuiaua disciplinării prin măsuri aspre, soldate cu zeci și sute de ani de suferință și mii de pierderi de vieți omenești. Repet: El nu a pedepsit năpraznic și fără avertisment, n-a tras fără somație, dar nici n-a putut suporta la nesfârșit trufia și rebeliunea lui Israel.
La momentul din Luca în care am ajuns, cu câteva zeci de ore înainte de răstignirea lui Isus Hristos, Israel era de vreun secol sub ocupație romană, dar nu suferiseră nimic pe lângă ce îi aștepta – și asupra acestei perspective decise de la cel mai înalt nivel – tronul lui Dumnezeu – vrea Isus să le atragă atenția în cuvântarea escatologică pe care o redă și Luca în cap. 21.
Putem spune că există atât asemănări ale acestei cuvântări escatologice a Domnului Isus cu Discursul de pe Muntele Măslinilor (din Matei și Marcu), cât și deosebiri... Evanghelia după Matei redă și întrebările pe care ucenicii I le-au pus Domnului Isus: (1) Când vor fi aceste lucruri? — adică, să nu mai fie lăsată piatră pe piatră; (2) Care va fi semnul venirii Tale? (3) Care va fi semnul sfârșitului? (vezi Mat. 24:3). În capitolul pe care îl avem în față, Domnul răspunde la prima din cele trei întrebări (pusă, cum vom auzi imediat, în vers. 7). Luca se ocupă de unul din cele mai practice aspecte ale profeției, și conținutul acesteia nu mai este unul tainic sau speculativ, pentru că mare parte din relatarea lui Luca nu mai este profeție, ci istorie. Lucrurile acestea s-au întâmplat în anul 70 d.Hr. De fapt, „profeția este matrița în care este turnată istoria” și parte din aceasta începuse deja să fie turnată.
Vă reamintesc, Domnul și ucenicii se aflau în complexul Templului, și tocmai se desfășurase lecția despre generozitate prilejuită de atenționarea Mântuitorului asupra văduvei sărmane pe care n-o remarcase nimeni (dar care donase tot ce avea).
Pe când vorbeau unii despre Templu, că era împodobit cu pietre frumoase şi daruri, Isus a zis: „Vor veni zile când nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Luca 21:5–6)
Domnul atrăsese atenția ucenicilor asupra femeii nevoiașe care dăduse mai mult decât toți bogații, iar ucenicii găsesc de cuviință să-I atragă și ei Domnului atenția asupra a ceva ce El părea că nu apreciază; și zic ei: „Privește la templul acesta, câte bogății are și ce pietre prețioase sunt în clădirea sa!” Da, bogăția și splendorile podoabelor erau impresionante, dar oare vedeau ei ceea ce chiar trebuiau să vadă?! Măreția templului avea să dispară curând și nu va rămâne decât un morman de dărâmături acolo; nu va rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată. Dragul meu, tot așa trebuie să vedem și noi bogăția și podoabele acestei lumi, pentru că ele vor trece în curând.
Pe jumătate neîncrezători, aparent neatenți sau mai degrabă fals-detașați, ucenicii rămân totuși în discuție cu eterna întrebare a celor ce vor să-și cunoască viitorul:
„Învăţătorule”, L-au întrebat ei, „când se vor întâmpla toate aceste lucruri? Şi care va fi semnul când se vor întâmpla aceste lucruri?” (Luca 21:7)
La o privire mai atentă, observăm că în Evangheliile după Matei și Marcu accentul se pune pe ultimele două întrebări care I-au fost adresate Domnului Isus, și anume: „Care este semnul venirii Tale?” și „Care va fi semnul sfârșitului?” În Matei, întoarcerea lui Hristos este lucrul cel mai important și acolo Domnul răspunde la întrebarea referitoare la acest eveniment. Aici, în Luca, Domnul accentuează momentul: când „nu va rămâne... piatră pe piatră care să nu fie dărâmată”, cu alte cuvinte, distrugerea Ierusalimului. Deși pasajul acesta face parte din Discursul de pe Muntele Măslinilor, probabil că Domnul oferă aici răspunsul la prima întrebare a ucenicilor; apoi, mai târziu, când au ajuns la Muntele Măslinilor și I-au cerut detalii, El a rostit discursul mai complex și mai sistematizat și detaliat, pe care îl găsim în Evanghelia după Matei. Cu siguranță, Domnul Și-a transmis în mod repetat învățăturile (pentru că, în definitiv, așa învățăm cu toții: prin repetare).
Isus a răspuns: „Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva. Căci vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul» şi «Vremea se apropie.» Să nu mergeţi după ei.” (Luca 21:8)
Domnul anunță că o caracteristică a vremurilor de pe urmă va fi apariția ”hristoșilor” falși – ceea ce se întâmplă în zilele noastre, și s-a întâmplat încă de pe vremea când Domnul era pe pământ. De-atunci și până azi au tot apărut ici-colo falși Mesia, persoane care pretind că au puteri supranaturale sau învățături deosebite. Deși vorbesc mult despre Isus, ei se pun în locul Lui și își revendică gloria care ar trebui să-I revină Lui. Cred că abundența de Hristoși falși din ultimii ani arată că religiile și credințele false proliferează. Atenție așadar și cercetați toate lucrurile în lumina Cuvântului lui Dumnezeu și-a cuvintelor lui Hristos!
„Când veţi auzi de războaie şi de răscoale, să nu vă înspăimântaţi; pentru că întâi trebuie să se întâmple aceste lucruri. Dar sfârşitul nu va fi îndată. Apoi, le-a zis El, un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii.” (Luca 21:9–10)
Războiul este un alt lucru caracteristic acelei vremi. Războiul se va intensifica către sfârșitul veacului. Deși mișcarea pacifistă ia amploare, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Când vor zice: «Pace și liniște!», atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată; și nu va fi chip de scăpare” (1 Tes. 5:3). Noi ne aflăm exact acum în această stare. Războiul este cuvântul de ordine al lumii în perioada premergătoare re-venirii Domnului!
„Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciume; vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer.” (Luca 21:11)
Acestea sunt alte trăsături ce caracterizează acest veac și care, chiar dacă există și azi, și-s tot mai cunoscute în era informației, probabil că vor continua să se intensifice pe măsură ce se va apropia vremea sfârșitului.
„Dar înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni: vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în temniţe, vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea dregătorilor, din pricina Numelui Meu. Aceste lucruri vi se vor întâmpla ca să fiţi mărturie. Ţineţi bine minte să nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde; căci vă voi da o gură şi o înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri.” (Luca 21:12–15)
În aceste versete, Domnul Se adresează poporului Israel. Toate aceste lucruri se aplică în mod specific evreilor. În Ioan 15:18-19 ni se spun următoarele: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea.” Dacă ești urmaș al Domnului Isus Hristos, cu siguranță nu vei câștiga niciun concurs de popularitate, nici nu vei fi promovat în societate pe acest criteriu!
„Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu. Dar niciun păr din cap nu vi se va pierde. Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre.” (Luca 21:16–19)
Aceste versete îi au în vedere cred pe cei 144.000 de evrei, care vor fi de nezdruncinat în perioada Necazului celui mare. Suferința acestor evrei în timpul Necazului va fi mult mai mare decât cea din timpul persecuției germane, cu cuptoare și tabere de concentrare.
„Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape.” (Luca 21:20)
Amintiți-vă, vă rog, că ucenicii Îl întrebaseră: „Când vor fi aceste lucruri?” (v. 7) — adică, atunci când nu va mai rămâne piatră pe piatră. Acest lucru a avut loc atunci când Titus Romanul a asediat Ierusalimul în anul 70 d.Hr. Eu cred că mulți din acești oameni, peste patruzeci de ani, și-au amintit cuvintele lui Hristos când vedeau zidurile Ierusalimului încercuite și vedeau apărând armatele lui Titus și se gândeau: „Despre ziua asta vorbea Domnul!” (La fel se va întâmpla și în zilele din urmă.)
„Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el.” (Luca 21:21)
Ei trebuiau să facă atunci ceea ce vor trebui să facă și în timpul Necazului celui Mare, și anume: să iasă din Ierusalim cât mai repede cu putință. Marele istoric evreu Flavius Iosephus ne relatează despre teribilul asediu al Ierusalimului. În timpul acestui asediudur și îndelungat, mamele au ajuns să-și mănânce copiii. Oamenii mureau ca muștele, iar morții erau aruncați peste zid. Cei care au rămas în cetate, fie au murit de foame, fie au fost vânduți ca sclavi. Domnul ne prezintă din nou, în miniatură, o imagine a ceea ce va fi în zilele de pe urmă. Există voci care susțin că acest lucru nu se mai repeta... însă, dragul meu, lucrurile acestea s-au întâmplat o dată și sunt relatate de istorie. Domnul Isus a spus că se vor întâmpla și s-au întâmplat; de asemenea, El spune că se vor repeta... și eu cred că are dreptate!
„Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor.” (Luca 21:22–24)
Evreii erau împrăștiați pentru că Titus îi dusese în robie. Ei au construit marele Colosseum din Roma. Mare necaz și mânie a căzut asupra poporului Israel. Din ziua în care Titus a intrat in Ierusalim, în urmă cu aproximativ 1900 de ani, evreii n-au mai putut să alunge neamurile din oraș. Neamurile au condus Ierusalimul din ziua în care a fost cucerit de Titus și până în prezent. „Locurile sfinte” din Ierusalim se află sub stăpânirea neamurilor și, în locul în care ar trebui să se afle templul, se află de fapt Moscheea lui Omar. Domnul Isus a spus că Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor. Eu urmăresc demult ce se întâmplă în Ierusalim și am văzut că încă este călcat în picioare de neamuri. Neamurile încă sunt în Ierusalim. Nu este uimitor cât de precis este Cuvântul lui Dumnezeu?
„Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor…” (Luca 21:25)
Cred că acest verset se referă la ultimele zile de dinaintea revenirii lui Hristos; aceste lucruri se vor întâmpla în zilele de pe urmă.
„…oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.” (Luca 21:26)
Unii citează acest verset și spun că reprezintă o imagine a zilelor noastre. Permiteți-mi vă rog să folosesc o expresie colocvială: „Și încă n-ați văzut nimic!” Dacă vi se pare că asistăm acum la împlinirea acestui verset, dați-mi voie să vă spun că vă înșelați! Lucrurile nu stau prea bine în zilele noastre, sunt de acord cu asta... Crizele politice și pericolele sociale cauzează îngrijorare... anomaliile fizice sunt copleșitoare... însă – îmi pare rău, dar trebuie s-o spun: situația va fi mult mai gravă în zilele de pe urmă!
„Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.” (Luca 21:27)
Hristos se poate întoarce în orice moment. Lucrurile se întâmplă astăzi cu o așa repeziciune, încât Biserica, trupul lui Hristos, ar putea fi luată de pe pământ înainte să termini de citit acest paragraf. Dacă așa va fi, sper ca și tu să fii cu mine în prezența Lui!
„Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” (Luca 21:28)
Au început să se întâmple aceste lucruri? Eu nu pot să știu; nu am informații din culise, însă tot ce pot să spun este că salvarea și răscumpărarea mea este mai aproape acum decât atunci când am crezut. Știu că El se va întoarce și asta contează pentru mine!
Mă gândesc cu inima strânsă la cei ce vor rămâne – atât cei ce credeau că sunt credincioși, dar aveau două fețe (deci nu erau al lui Hristos, doar se numea creștini!), cât și cei care niciodată n-au vrut să primească Evanghelia și pe Domnul Isus. Mă rog ca măcar să le rămână Bibliile și resursele creștine – inclusiv programe ca acesta pe care-l ascultați – care să-i ajute să găsească și-n ceasul al 13-lea calea cea dreaptă! Vor trebuie să-și plătească mântuirea cu mari suferințe, poate chiar cu prețul vieții – dar își vor câștiga în ultimă instanță sufletul! Mulțumim Domnului pentru îndelunga Sa răbdare, și pentru orice șansă-n plus acordată omului șovăielnic sau necredincios!
Şi le-a spus o pildă: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.” (Luca 21:29–31)
Eu cred că smochinul reprezintă poporul Israel. Ceasul lui Dumnezeu nu este Doxa, Seiko, Rolex sau Citizen – ci Israelul. Smochinul reprezintă poporul Israel (vezi Ier. 24:1–5; Osea 9:10).
„Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până când se vor împlini toate aceste lucruri.” (Luca 21:32)
Expresia „neamul acesta” se poate referi la Israel, caz în care versetul ar vorbi despre caracterul indestructibil al acestui popor. Dar cred că mai degrabă este cu referire la o generație de oameni, și la durata lor de viață. În acest caz, ar însemna că cei care au văzut începutul acestor evenimente vor vedea și sfârșitul lor. Din moment ce accentul pare să cadă pe caracterul implacabil și rapid, prestabilit cu care se vor desfășura aceste evenimente, mai degrabă decât pe permanența poporului Israel, eu înclin înspre cea de-a doua explicație.
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului.” (Luca 21:33–35)
Nu lăsa garda jos, dragul meu! Nu renunța! Aceasta este o vreme foarte bună pentru a trăi pentru Dumnezeu! Eu nu sunt chemat să reformez lumea întreagă și nici s-o schimb; asta este treaba lui Dumnezeu, nu a mea. El mi-a cerut să trăiesc pentru El și să răspândesc Cuvântul Lui și asta încerc eu să fac. Sper că și tu încerci să faci același lucru, pentru că este tare bine să te afli în voia lui Dumnezeu!
„Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” (Luca 21:36)
Cum vei putea sta în picioare? Singurul lucru care mă va putea face să stau în picioare este poziția pe care o am în Hristos. Eu mi-am pus încredea în El ca Salvator al meu și mi-am predat viața mea Lui, așa că, dacă voi fi în viață în momentul Răpirii, Îl voi întâmpina în văzduh, prin harul lui Dumnezeu.
Așadar, acest discurs escatologic al Domnului Isus din cap. 21 al Evangheliei după Luca a anticipat nimicirea Templului și a Ierusalimului – înfăptuite în campania militară a lui Titus din anul 70 care a pârjolit Iudeea și a distrus Ierusalimul -, semnele sfârșitului, prigonirea viitoare a poporului Domnului, cea de-a doua venire a Domnului Isus, sublinierea semnificației lui Israel ca semn al declanșării evenimentelor de instaurare a Împărăției lui Dumnezeu, și îndemnul hotărât și intens la veghere și rugăciune, singurele în măsură să atragă atenția și ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea trece cu bine prin grozăvia acelor vremuri.
Mă întreb: eu, dacă aș fi auzit atâtea avertismente deodată, de la cineva la care m-aș uita cu o doză de scepticism, cât de sensibil și marcat aș fi fost? Cum aș fi căutat să mă conving că am înțeles bine, sau cu ce să-ncep pentru a mă pune la adăpost de un viitor nu tocmai roz?
De aceea, în momente ca acestea, prima întrebare este: când? Ca să știu cât timp mai am... Dar pwnreu că Dumnezeu știe ce administratori delăsători suntem, poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască ASTĂZI, pentru că a rânduit o zi când va judeca lumea după dreptate, prin cel rânduit special pentru aceasta și care a fost evidențiat în cel mai grăitor chip prin învierea din morți – Isus Hristos, singurul în care există izbăvire de mânia viitoare.
Este același Isus, și totuși cu alt chip/trup/statut decât cel care – cum spune în finalul cap. 21 al Evangheliei după Luca –
Ziua, Isus învăţa pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea pe muntele care se cheamă Muntele Măslinilor. Şi tot norodul venea dis-de-dimineaţă la El în Templu, ca să-L asculte. (Luca 21:37–38)
Poate că ne-ar fi plăcut să fim între cei ce-L ascultau. Dar cred că toți am vrea să fim în mulțimea care-L va aclama și va petrece veșnicia în prezența și-n condiția Lui slăvită. Ca să fii acolo mâine, primește-L azi pe Cel care-a murit în locul tău, și care șterge vinovăția ta cu sângele Lui, și care a biruit moartea și păcatul, și-ți conferă și ție biruință asupra lor!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, pe măsură ce ne apropiem de inevitabilul deznodământ al Crucii – arhi- și ante-cunoscut – pe măsură ce evenimentele se precipită, și ritmul Evangheliei după Luca pare că se accelerează, de parcă autorul a ajuns într-o zonă incomodă sau dureroasă. Nu cred că stilul și simțul artistic îi dictează asta lui Luca, ci participarea afectivă. Cred că doar cei ce n-au simțit nimic pentru Omul Isus, sau cei ce-L urăsc – pentru că au fost și sunt destui și din aceștia! – ar găsi plăcere în paginile finale ale acestei scrieri. Autorul ei își păstrează abordarea obiectivă și precisă, încercând să nu se implice emoțional și să nu manipuleze în vreun fel sentimentele cititorilor – dar taberele sunt deja formate, cei două mii de ani care s-au scurs de la evenimentele descrise și în continuare n-au făcut decât să le confirme, să le adauge partizani – destui de partea Domnului, dar incomparabil mai mulți de partea opusă – iar falia dintre facțiuni s-a adâncit considerabil.
Suntem în capitolul 22, și el unul amplu și intens – și prin întindere, și prin cantitatea și semnificația întâmplărilor redate, și prin încărcătura emoțională (acesta este motivul pentru care și noi îl vom aborda în două episoade consecutive).
Isus venise la Ierusalim. Cu șase luni (și vreo 12 capitole) în urmă, în Cezareea lui Filip, El Își întorsese fața hotărât să meargă la Ierusalim (9:51), ca să moară acolo. Tot ce a spus și făcut din acel moment înainte a indicat și a fost direcționat către Ierusalim. Muntele Schimbării la față și așa-zisa intrare triumfală în Ierusalim rămăseseră în urmă. Se apropiau Paștele și Praznicul Azimelor, dar aceste sărbători majore ale lui Israel vor fi umbrite de astă dată de evenimente tragice – conform celor hotărâte și anunțate de la bun început, Mielul lui Dumnezeu (care a venit să șteargă păcatele lumii) urmează să moară. Până la capăt însă Domnul Isus a rămas învățătorul mesianic al poporului Său. Și-n ultimele Sale ore, Cuvântul vestit și explicat norodului a fost ocupația Lui... Nopțile ultimei săptămâni le-a petrecut în Betania și-n Ghetsimani, și-apoi revenea în Templu la lucrarea predilectă de vestire (21:37-38). Nu uităm însă că Evangheliile s-au coagulat în jurul episodului patimilor Mântuitorului, și către acest apogeu conduce acum fiecare din scenele care urmează... (Luca 22:1-2)
Praznicul Azimelor, numit Paştele, se apropia. Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau un mijloc cum să omoare pe Isus; căci se temeau de norod.
Era deci în preajma zilei de 14 nisan – luna florilor, prima din calendarul ecleziastic și a 7-a din calendarul civil, care se mai numea și abib (în special în VT, până la captivitatea babiloniană). Evreii celebrau eliberarea din Egipt, pesah fiind una din cele trei sărbători cu pelerinaje obligatorii. Conducătorii religioși ar fi scăpat demult de Isus, dar se temeau de popor. Era Paștele, ceea ce însemna că oamenii din toată țara se adunau la Ierusalim, or aceștia erau pentru El, reprezentând majoritatea tăcută. (Poate că tema aceasta: frica de oameni, ar merita o atenție sporită și-un studiu istoric și-n primul rând biblic!)
Dar Satana a intrat în Iuda, zis şi Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. (Luca 22:3)
Poate fi un creștin posedat de demoni? Poate un demon sau chiar Satan să intre într-un creștin? Răspunsul, bineînțeles, este „nu”. Însă un membru al bisericii, care nu este cu adevărat creștin, poate fi posedat de demoni. Unii din cei mai răi oameni pe care i-am cunoscut nu erau neapărat interlopi, ci membri ai unor biserici. Am întâlnit așa-zis credincioși despre care sunt convins că erau posedați de demoni, pentru că nu mi-aș putea explica în niciun alt fel comportamentul lor. Dragul meu, dacă vrei să stai pe un scaun și să asculți o predică, fără să iei vreo decizie (ci doar amestecându-te printre copiii lui Dumnezeu), va veni o zi când Satan se va muta în casa ta goală (așa cum am întâlnit în Luca 11:24–26, poate vă mai amintiți). Vreunul din demonii lui Satan se va muta acolo. Exact așa cum s-a întâmplat și cu Iuda, care nu L-a primit niciodată cu adevărat pe Domnul Isus – ceea ce l-a condus la un sfârșit tragic și rușinos.
Iuda s-a dus să se înţeleagă cu preoţii cei mai de seamă şi cu căpeteniile străjerilor Templului cum să-L dea în mâinile lor. Ei s-au bucurat şi au căzut la învoială să-i dea bani. (Luca 22:4–5)
Și tocmai când vârfurile religioase își băteau capul cum să pună mâna cât mai discret pe Isus, iată că tocmai unul din oamenii din ceata ucenicilor vine și se oferă să-L trădeze.
După ce le-a făgăduit că li-L va da în mâini, Iuda căuta un prilej nimerit să dea pe Isus în mâinile lor, fără ştirea norodului. (Luca 22:6)
Planul era următorul: „Așteptați până pleacă mulțimea din Ierusalim! Așteptați până când Îl vom prinde singur, ca oamenii să nu știe ce se întâmplă!” Iuda trebuia deci să aștepte și să-i anunțe pe liderii religioși când va fi momentul potrivit. De fapt, acel moment potrivit n-a mai venit, pentru că Domnul i-a forțat să acționeze fără să mai aștepte. După cum aflăm din Evanghelia după Ioan, când Isus i-a dat acea îmbucătură lui Iuda în odaia de sus, unde lua masa pascală cu ucenicii, și i-a spus: „Ce ai de făcut, fă repede! A sosit vremea. Grăbește-te!” Și Iuda nu mai așteaptă, ci iese afară în noapte... Oricât ne-ar mira asemenea abisuri ale ființei omenești, să nu uităm că totul este în controlul suveran al lui Dumnezeu!
Revenim în Luca 22, unde Isus și ucenicii Săi pregătesc acum ultimul Paște împreună.
Ziua praznicului Azimelor, în care trebuiau jertfite paştele, a venit. Şi Isus a trimis pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: „Duceţi-vă de pregătiţi-ne paştele, ca să mâncăm.” „Unde voieşti să pregătim?”, L-au întrebat ei. El le-a răspuns: „Iată, când veţi intra în cetate, vă va ieşi înainte un om, ducând un ulcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra şi spuneţi stăpânului casei: „Învăţătorul îţi zice: „Unde este odaia pentru oaspeţi în care să mănânc paştele cu ucenicii Mei?” Şi are să vă arate o odaie mare de sus, aşternută gata: acolo să pregătiţi paştele.” Ei au plecat şi au găsit aşa cum le spusese El. Şi au pregătit paştele. (Luca 22:7–13)
Ca și în episodul cu măgărușul pe care a călărit la intrarea în Ierusalim, cred că nu e cazul să vorbim de vreo minune în acest pasaj. Domnul Isus fusese de multe ori la Ierusalim și sigur îl știa pe omul care avea această odaie de sus. Sunt convins că acesta Îi spusese Domnului, cu vreo altă ocazie: „Când ești în Ierusalim, vino la mine cu ucenicii Tăi!” Și probabil că Domnul vorbise deja cu omul respectiv să-L lase să folosească odaia în acea seară, iar acum îi transmitea că sosise momentul când aveau s-o folosească. (Luca 22:14)
Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli.
Acesta este momentul ultimei Cine, în care urma să fie instituit Noul Legământ, prin care această masă va intra în istoria creștină. Domnul va sărbători Paștele acesta cu ucenicii Săi și-i va conferi un format nou și-o semnificație și mai profundă.
El le-a zis: „Am dorit mult să mănânc paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 22:15–18)
La sărbătoarea Paștelui, paharul circula de câteva ori și cred că Domnul a participat până la ultimul pahar. Acela era paharul bucuriei, pe care El însă nu l-a băut. Atunci se ridică întrebarea: „A băut vreodată Domnul paharul acesta?” Eu cred că da... pentru că în Evrei 12:2 ni se spune „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea…”
Pe tăciunii ce se stingeau ai sărbătorii Paștelui, Domnul Isus Hristos a reaprins flacăra noii sărbători a Cinei Domnului.
Apoi a luat pâine; şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu care se varsă pentru voi.” (Luca 22:19–20)
Domnul a ales două din cele mai sensibile și perisabile elemente, ca simbol al trupului și al sângelui Său – și-n același timp arătând spre hrana elementară și fundamentală. Atât pâinea, cât și vinul se alterează în câteva zile. În aceste momente solemne, Domnul nostru instituie un memorial, ca și cum ar inaugura un monument, făcut însă nu din marmură sau aramă, ci din aceste două sortimente fragile, care pier iute. Domnul a spus că pâinea simbolizează trupul Său, iar vinul simbolizează sângele Său. Pâinea amintește de trupul Său zdrobit – nu de un os rupt, ci de un trup frânt, zdrobit, pentru că El a fost făcut păcat pentru noi (vezi 2 Cor. 5:21). Cred că atunci când a fost luat de pe cruce, nici măcar nu arăta ca un om; Isaia spusese despre El că „pentru mulți a fost o pricină de groază, atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor…” (Is. 52:14); și că „n-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile…” (Is. 53:2).
Vreme de aproape 1500 de ani, sărbătoarea Paștelui anticipase venirea Domnului și moartea Sa. Acum, El se afla în anticamera și-n umbra crucii, iar pentru El acesta era ultimul Paște celebrat pe pământ. Sărbătoarea Paștelui era de-acum împlinită. Când ne adunăm în jurul Mesei Domnului, ne cercetăm inimile și ceea ce facem noi este în amintirea Lui; privim în urmă la ceea ce a făcut El pe cruce pentru noi, și privim înainte la revenirea Lui! Și mai facem ceva: „Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” (1 Cor. 11:26). (Luca 22:21)
„Dar iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta.”
Cel care dăduse startul pătimirii (prin trădarea Lui convenită cu autoritățile) stătea (sau stătuse, și nu o dată!) la aceeași masă cu Cel ce urma să sufere pătimirea. Isus și Iuda – ce tandem! Sunt unii care cred că Iuda a plecat, de fapt, înainte de instituirea Cinei Domnului (și eu cred că așa este, afirmă JVMcGee). Luca nu ne prezintă evenimentele în ordine cronologică, ci ne relatează doar acele lucruri necesare scopului scrierii sale. Ioan ne arată clar că, în timpul sărbătorii Paștelui, Domnul a luat acea bucățică de pâine și i-a dat-o lui Iuda, spunând: „Ce ai de făcut, fă repede” (vezi Ioan 13:26–30). Apoi, Iuda a plecat.
„Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este rânduit. Dar vai de omul acela prin care este vândut El!” Şi au început să se întrebe unii pe alţii cine din ei să fie acela care va face lucrul acesta. (Luca 22:22–23)
Cred că în acele momente, aproape fiecare ucenic s-a descoperit a fi în stare să se lepede de Domnul și să-L trădeze. Și, dacă ne-am cerceta sincer, cred că și tu ai putea ajunge la aceeași concluzie!... și eu!... Dacă mâna Lui n-ar fi asupra mea, probabil m-aș lepăda de El în următoarele cinci minute. Însă, Îi mulțumesc Domnului că El nu-Și va lua mâna de pe mine, și nu va îngădui să mă lepăd de El! Cât mă bucur de mult de acest lucru!
Între apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare. (Luca 22:24)
Vedem aici firea pământească în toată splendoarea nimicniciei sale! Acești oameni, care tocmai recunoscuseră cât de mult puteau să decadă, aveau și ambiții, și-și doreau să fie cel mai mare (e drept, în ierarhia Împărăției, spune în altă parte... Ce bine știm noi să ne drapăm cu pseudo-spiritualitate instinctele primare scăpate de sub control!). Vă puteți imagina? În umbra crucii, oamenii aceștia tânjeau după poziții. Același lucru îl vedem și astăzi în biserică; se pare că sfinții de astăzi nu sunt cu mult mai buni decât apostolii.
Isus le-a zis: „Împăraţii Neamurilor domnesc peste ele; şi celor ce le stăpânesc li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte. Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu totuşi sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă.” (Luca 22:25–27)
Domnul le spune aici că El a luat locul cel mai de jos, și asta a făcut atunci când a luat locul meu pe cruce. Este ca și cum un stăpân s-ar ridica de la masă și i-ar spune slujitorului său: „Ia loc la masă și eu te voi servi!” Când Isus Hristos a venit pe pământ, toată omenirea ar fi trebuit să-I slujească! În schimb, absolut copleșitor, El a slujit omenirea! El a pregătit masa salvării și ne invită pe toți la această mare sărbătoare a mântuirii!
„Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele.” (Luca 22:28)
Domnul este atât de înțelegător, de bun și răbdător – că găsește fără dificultăți motive să-i laude și să-i mângâie pe ucenicii Săi: acum, pentru simplul motiv că au rămas alături de El în încercările Sale, aici pe pământ.
„De aceea vă pregătesc Împărăția, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncați și să beți la masa Mea în Împărăția Mea și să ședeți pe scaune de domnie, ca să judecați pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel.” (Luca 22:29–30)
Personal sunt convins că apostolii vor avea un loc special în Împărăție. Ei sunt cei care au fost puntea de legătură dintre Vechiul și Noul Testament; ei au ieșit din epoca vechi-testamentară și au intrat în cea nou-testamentară. Noi, cei de astăzi, nu ne aflăm în aceeași situație; niciunul dintre noi nu se potrivește în acea poziție, pentru că, din punct de vedere istoric, ei au făcut trecerea de la o epocă la alta. Ei vor primi o învestitură importantă: nu doar vor mânca și vor bea la masa Domnului, ci vor și sta pe tronuri, judecând cele 12 triburi ale lui Israel. Aceasta va fi poziția înaltă rezervată apostolilor!
Pe copiii lui Dumnezeu îi așteaptă lucruri mărețe în viitor, cei răscumpărați vor ocupa poziții înalte. Mă întreb și te întreb dacă te gândești, dorești, lucrezi pentru un loc în cer. Nu vreau să spun că trebuie să lucrezi ca să-ți câștigi mântuirea; mântuirea nu se câștigă, însă poți să lucrezi pentru locul tău din cer. Poți să ajungi în cer numai prin harul lui Dumnezeu, însă vei fi judecat după faptele tale, pentru a primi poziția care ți se cuvine. Vrei să faci fapte bune? Ar trebui să vrei!
Eu cred că un lucru pe care Dumnezeu îl va analiza și judeca este felul în care am folosit darul pe care ni l-a dat. Domnul ne dă daruri – cel puțin unul! – atunci când ne salvează și ne așază în trupul credincioșilor... și există literalmente o sumedenie de astfel de daruri spirituale. Subiectul acesta este fascinant. Știi care a fost unul din darurile din biserica primară? Era o femeie în biserica primară care cosea haine; acesta era darul ei. Ea făcea haine pentru văduve, care altfel n-ar fi avut cu ce să se îmbrace. Deci nu atât talentul de croitoreasă, cât dorința de a-l folosi în beneficiul celor din jur! La fel și tu: vei fi răsplătit după credincioșia ta în folosirea darului și talanților pe care ți le-a dat Dumnezeu. Felul practic în care îți trăiești viața de credință contează înaintea lui Dumnezeu, dragul meu!
Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22:31–32)
Expresia „te vei întoarce la Dumnezeu” din acest pasaj se referă nu la convertire, ci la momentul în care Petru va experimenta o reală schimbare a inimii și a minții sale, iar credința lui va crește. În acel moment, va avea loc o schimbare atât de mare în Petru, încât el va putea să-i întărească și pe frații săi. Domnul știa că Petru se va lepăda de El, și totuși S-a rugat pentru Petru, ca să nu i se piardă credinţa.
Domnul mijlocește astăzi și pentru noi; El știe când te îndrepți către un loc de cădere. Dacă ești al Lui, dragul meu, El S-a rugat deja pentru tine, și încă o face – ca să nu se piardă credința ta! Poate că vei păcătui împotriva Lui, dar dacă ești al Domnului, credința ta nu se va pierde. Și motivul pentru care nu se pierde este că El S-a rugat deja pentru tine. Domnul nu Se roagă pentru lume; El a murit pentru întreaga lume, făcând tot ce se putea mai mult și mai bine! El a murit pentru lume, dar Se roagă pentru ai Săi să fie păziți cât sunt în lume. El S-a rugat și azi pentru tine; poate că tu nu te-ai rugat pentru tine, dar El S-a rugat!
Și pentru că Învățătorul S-a rugat pentru el, Petru a putut apoi să-și întărească frații – și pe noi, doar citindu-i epistolele! Omul care a fost încercat este cel care-i poate ajuta cu adevărat și pe ceilalți; chiar dacă a căzut, s-a întors apoi la Domnul. Obișnuiesc de aceea să trimit un alcoolic convertit să stea de vorbă cu un alt bețiv. Când eram tânăr, un asemenea bețivan pe care încercam să-l ajut mi-a spus într-o zi: „Vernon, ești un băiat bun, dar nu mă-înțelegi!” Și avea dreptate: n-aveam cum să-l înțeleg! Așa că am găsit un om care fusese alcoolic înainte de a veni la Hristos și l-am rugat să stea de vorbă cu omul acela. Acesta s-a dus la el acasă, s-a așezat lângă el și i-a spus: „George, știi că noi doi beam împreună! Isus m-a salvat și te poate salva și pe tine!” Și Domnul l-a salvat și pe George! Omul care a experimentat un lucru pe pielea lui este cel care poate ajuta cu adevărat!
„Doamne”, I-a zis Petru, „cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte.” Şi Isus i-a zis: „Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti.” (Luca 22:33-34)
Cred că Petru spunea acest lucru din toată inima – doar că orele următoare îi vor dovedi că nu se cunoștea pe sine! La fel, mulți dintre noi nu știm cât de slabi suntem. Simon Petru pur și simplu nu credea că ar fi în stare să se lepede de Domnul lui, dar o va face înainte de zorii zilei următoare. (Luca 22:35)
Apoi le-a mai zis: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?” „De nimic”, I-au răspuns ei.
Este absolut impresionant felul în care Domnul le-a purtat întotdeauna de grijă apostolilor, mai cu seamă când i-a trimis să proclame Evanghelia casei lui Israel. Și iată-i gata să primească o nouă misiune, cu un nou mesaj. Acum însă, vor avea parte de o nouă audiență, pentru că nu vor mai fi limitați doar la Israel, ci vor duce mesajul în toată lumea!
Şi El le-a zis: „Acum, dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia; cine are o traistă, de asemenea, s-o ia; şi cine n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie. Căci vă spun că trebuie să se împlinească cu Mine aceste cuvinte scrise: «El a fost pus în numărul celor fărădelege.» Şi lucrurile privitoare la Mine sunt gata să se împlinească.” „Doamne”, I-au zis ei, „iată aici două săbii.” Şi El le-a zis: „Destul!” (Luca 22:36-38)
Din nou, doar Luca relatează această exortație hristică – care pare să aibă în vedere nevoile omului care pleacă într-o călătorie lungă și primejdioasă, ori cu un mesaj sau transport special... Cred însă că și aici – în prelungirea instituirii Noului Legământ – Domnul semnalează (pe lângă evenimentele ce urmau să se întâmple în următoarele ore, și care vor culmina cu plasarea Mântuitorului, răstignit, între doi tâlhari!) o iminentă schimbare de paradigmă: ucenicii trebuie să devină soldați ai Crucii, desigur nu în sensul cruciaților și ai cavalerilor templieri, ci gata să susțină confruntările inevitabile care vor însoți sau urma propovăduirea Evangheliei unei lumi pervertite și violente!
Astfel că – pe lângă aspectul pur fizic: de pregătire efectivă și pragmatică pentru proclamarea Evangheliei – punga, traista și sabia pot simboliza sau trimite la armătura spirituală pe care orice soldat al lui Hristos trebui s-o poarte în războiul spiritual în care este deopotrivă câmp, miză și combatant! Domnul să ne ajute pe fiecare să urmărim cu perseverență și înțelepciune echiparea duhovnicească, și El să ne dea și capacitatea/curajul de a folosi „armele de lovire și de apărare ale neprihănirii” pentru biruința Evangheliei, și nu înspre rănirea, ci spre mântuirea oamenilor!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, odată cu episodul desfăşurat în grădina Ghetsimani, episod prezentat la unison – deși cu mici diferențe – de evangheliștii sinoptici (iar de Luca în acest capitol 22), cred că fiecare din incidentele care urmează trebuie să ne întărească în convingerea că iertarea noastră nu a fost un simplu act de bunăvoință regală din partea lui Dumnezeu... Nu a fost vorba numai despre faptul că Dumnezeu a ales să-L trimită pe Fiul Său în această lume pentru ca noi să fim mântuiţi... Din suferințele pe care le resimte Domnul Isus (începând cu rugăciunea Sa intensă și solitară) ne dăm seama că nu a fost deloc simplu să ia asupra lui păcatele noastre. Gândiţi-vă puţin la cele mai groaznice lucruri care se întâmplă printre oameni: crime, violențe, abuzuri, războaie, cruzimi și atrocități care adesea nici măcar în rândul animalelor nu se întâmplă – toate acestea sunt fărădelegi, pe care Domnul Isus le-a luat asupra Lui... pentru ca noi să fim eliberați.
El era deja în Ierusalim, conştient că momentul crucificării era mai aproape decât oricând. Deși nimeni nu anticipa ce se va întâmpla peste câteva zeci de ceasuri, fiecare lucru întâmplat era un pas într-acolo. Domnul fusese deja în camera de sus, acolo unde instituise Cina care avea să fie amintire peste veacuri a ceea ce a făcut El pentru omenire. Chiar în acea ultimă seară le-a arătat ucenicilor pentru ce venise El pe pământ... După care, Domnul ia cu El pe ucenici, mai puţin pe cel ce Îl vânduse, şi Se retrage pentru rugăciune aşa cum îi era obiceiul.
Nu-mi permit să mă joc cu vorbele, dar îmi vine să spun că Grădina Ghetsimani este un loc sfânt, așa că trebuie să-mi scot încălțămintea spirituală, pentru că stau pe un pământ sfânt; de asemenea, trebuie să-mi scot pălăria spirituală, pentru că privesc cu uimire și admirație la Domnul Isus. Mulți cântă superficial imnul „Du-mă Doamne și pe mine-n Ghetsimani”. Eu nu pot merge cu Domnul prin grădină, pentru că n-aș fi mai vrednic și mai util decât ucenicii rămași la distanță și fizică, și afectivă, și care-au și adormit până la urmă... Așa că voi sta și eu afară cu ucenicii, voi privi peste gard, în întuneric, și voi asculta zbuciumul inimii Lui, încercând să nu pierd nimic din munca sufletului Său. Dacă avem o inimă sensibilă, Îi vom fi mulțumitori lui Dumnezeu pentru Cel care Și-a dus la buze paharul durerilor și suferințelor noastre și... nu a gustat și l-a vărsat oripilat pe pământ, ci l-a băut până la capăt! Noi nu putem pătrunde întunericul din grădină, însă putem înțelege mai bine semnificația paharului, așa cum l-a dat ucenicilor Săi, în camera de sus. Oriunde am gustat din acel pahar, a fost dulce. Domnul bea paharul cel amar, pentru ca paharul meu să fie dulce. Există atâta mister și profunzime în grădină (și nu ambiguitate și obscuritate!), iar noi trebuie să avem o atitudine de închinare atunci când Îl privim în grădină și ascultăm vocea Sa.
Acum vedem în chip întunecos, ca într-o oglindă. Sfântul Grigore de Nazianz (teolog și părinte al Bisericii din sec. 4) a spus într-o împrejurare: „Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că Îl cunosc, dar Îl ador, pentru că nu-L pot înțelege!” La fel și eu, mă închin gândindu-mă le Cel ce-a sfințit cu lacrimile Sale grădina Ghetsimani, și nu încerc să aflu toate răspunsurile.
După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El. Când a ajuns la locul acela, le-a zis: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” (Luca 22:39–40)
Sunt două expresii interesante în acest verset, și anume „ca de obicei”, respectiv „la locul acela”. Prima îmi spune că Domnul nu stătea noaptea în Ierusalim. Am văzut același lucru și la așa-numita intrare triumfală în Ierusalim. Domnul fusese respins de cetatea Ierusalim, așa că și el a respins-o. Se pare că Domnul a petrecut fiecare noapte, din ultima Sa săptămână, fie în grădină, fie în Betania. Mai mult decât atât, Domnul obișnuia să Se roage în solitudinea acestui loc de mare densitate duhovnicească.
Așa că, după masa pascală și instituirea Noului Legământ, El S-a dus în grădină. În acea ultimă noapte, a avut loc acolo o tranzacție neobișnuită. Deși nu știu prea multe detalii, este clar că Domnul S-a luptat cu un dușman puternic și nevăzut, pe care l-a învins. Biruința de pe Calvar a fost prefațată în Ghetsimani. Aș zice că acolo s-a obținut o parte însemnată a triumfului final! De la începutul lucrării Domnului Isus pe pământ, Satan a tot încercat să-L ispitească; I-a oferit împărățiile lumii, cu condiția să Se închine lui (și atunci, bineînțeles, ar fi evitat crucea!) Apoi, doctorul Luca ne spune că Satan L-a lăsat „până la o vreme” (Luca 4:13). De ce s-a întors Satan? Bine, eu cred că Satan a mai venit la Domnul Isus de multe alte ori, însă atunci, la începutul lucrării Sale, Satan făcuse eforturi speciale ca să-L determine pe Domnul să renunțe la cruce, iar acum, la finalul lucrării Sale, Domnul Isus Se confruntă din nou cu ispita lui Satan.
Vă amintiți, cu siguranță, că, în timpul lucrării Sale, Domnul le-a spus ucenicilor în repetate rânduri că va suferi mult și că dușmanii Lui Îl vor da la moarte. Petru, însă, I-a răspuns: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” (Mat. 16:22). Vă mai aduceți aminte ce i-a răspuns atunci Domnul lui Petru? „Înapoia Mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Mat. 16:23). În filozofia și strategia lui Satan nu există loc pentru crucea lui Hristos. Satan a fost cel care a venit la El în Grădina Ghetsimani și acela a fost momentul în care Domnul le-a spus ucenicilor: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.”
Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat şi a început să Se roage, zicând: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” (Luca 22:41–42)
Cât de departe poți să arunci o piatră? 30-40 m. La o asemenea distanță de ucenicii Lui S-a dus Domnul, și acolo a îngenuncheat și S-a rugat ca paharul să fie îndepărtat de la El. Subiectul acesta a dat naștere la multe dispute. Unii cred că Domnul Se temea că va muri înainte să ajungă la cruce. Nu vreau să fiu dogmatic, însă eu nu înțeleg sensul acestei teorii. Noi nu sanctificăm crucea ca obiect, crucea romană nu are nicio valoare în sine, poate lemnul din care era făcută să fi costat ceva infim... Valoarea de unicat constă în Cel care a murit pe cruce. Dacă Domnul ar fi murit pe o spânzurătoare sau pe scaunul electric, moartea Lui ar fi avut exact aceeași valoare. Dacă Hristos ar fi murit în Grădina Ghetsimani, valoarea tot în moartea Lui ar fi constat. „Paharul”, părerea mea, era crucea, și nu mă refer la suferința morții; „paharul” era faptul că El a fost făcut păcat pentru noi. El este Sfântul lui Dumnezeu și când păcatul meu a fost pus asupra Lui, a fost îngrozitor. Nu știu de ce noi ne dăm silințele să fim (sau avem impresia că suntem) așa de atrăgători, sau măcar plăcuți înaintea lui Dumnezeu. Păcatul meu pus asupra lui Hristos a fost respingător și îngrozitor; a fost ceva teribil și, pentru un moment, Domnul Isus ar fi vrut să-l evite. În Grădina Ghetsimani, în umbra crucii, Ispititorul a venit să-I ofere Domnului încă o dată coroana fără cruce. Domnul Isus, însă, a ales să facă voia Tatălui Său, așa că a putut spune: „Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” El a ales să facă voia Tatălui, deși a fost un lucru atât de îngrozitor pentru El să poarte păcatul meu și al tău.
Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. (Luca 22:43)
O lucrare dumnezeiască materializată printr-o prezență angelică a avut loc și la momentul ispitirii Domnului în pustie, iar acum are loc încă una aici în grădina supliciului sufletesc, când Satan vine să Îl ispitească din nou. Luca este singurul care amintește acest lucru.
A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ. (Luca 22:44)
Doctorul Luca este singurul care ne spune că sudoarea Domnului Isus s-a transformat în picături mari de sânge. Domnul a avut o reacție fizică puternică la agonia și conflictul cu care se confrunta. Eu nu pot să explic ce s-a întâmplat acolo și nici măcar nu încerc s-o fac; însă nu sunt impresionat nici de explicațiile biologice pe care unii încearcă să le dea acestui fenomen. Sunt unii medici, creștini minunați, de altfel, care au încercat să explice în mod interesant această sudoare transformată în sânge, dar pe mine tot nu mă impresionează. Domnul Și-a vărsat sângele pentru mine, iar eu mă plec cu reverență, închinându-mă înaintea Lui.
Niciunul dintre cei răscumpărați n-a știut vreodată
Cât de adânci au fost apele
Și cât de neagră a fost noaptea
Prin care Domnul a trecut,
Până Și-a găsit oile pierdute.
(Extras din poezia The Ninety and Nine [Nouăzeci și nouă], de Elizabeth C. Clephane)
Unul din lucrurile tragice în lumea zilelor noastre este faptul că mulți băieți și bărbați tineri și nu numai au sângerat și au murit pe diferite câmpuri de luptă în lumea întreagă, pentru ca să contribuie la eliberarea celor opresați. Câți însă din cei eliberați mai apreciază ce au făcut acei soldați? Pe mine nu mă impresionează mulțimea de oameni care protestează împotriva războiului, în timp ce trăiesc într-o țară sigură, liniștită, ferită de război și lipsuri, și care se desfată în plăceri. Însă există o tragedie chiar mai mare decât aceasta. Inima lui Hristos a fost frântă din cauza condiției noastre de ființe pierdute; El și-a vărsat sângele și a murit pentru libertatea eternă a minții și inimii noastre, pentru regăsirea semnificației vieții noastre. Domnul Isus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug” (Ioan 10:10). El a iubit atât de mult această lume pierdută, încât a fost gata să meargă până în adâncul iadului pentru a oferi salvare; în schimb, lumea Îl disprețuiește pe Sfântul lui Dumnezeu, Salvatorul neprihănit care a fost făcut păcat pentru noi. Dă-mi voie să te întreb ceva: ești cumva și tu între cei ce L-au respins? Și tu L-ai disprețuit? Ești și tu dintre cei nerecunoscători pentru ceea ce a făcut El pentru tine?
Stai în liniștea Grădinii Ghetsimani și ascultă! Ascultă suspinul sufletului Său... Auzi picăturile de sânge căzând... Privește acolo, în grădină, lângă acel măslin, și-L vei vedea, îngenuncheat și agonizând în rugăciune, pe Salvatorul care a luat natura noastră umană asupra Sa! (Pentru că a doua zi Domnul va fi pe cruce!) Ascultă, meditează și pocăiește-te!
După ce S-a rugat, S-a sculat şi a venit la ucenici; i-a găsit adormiţi de întristare şi le-a zis: „Pentru ce dormiţi? Sculaţi-vă şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” Pe când grăia El încă, iată că a venit o gloată. Şi cel ce se chema Iuda, unul din cei doisprezece, mergea în fruntea lor. El s-a apropiat de Isus, ca să-L sărute. Şi Isus i-a zis: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” (Luca 22:45–48)
Între nu puținele acte josnice de trădare din istoria lumii, acesta este cu siguranță unul dintre cele mai odioase și dezgustătoare gesturi. Iuda știa și el care era locul în care Se retrăgea „de obicei” Domnul, și i-a condus pe dușmanii Lui acolo. Sărutul este un semn de dragoste și afecțiune, nu? Iată însă că Iuda l-a folosit ca să-L trădeze pe Hristos, ceea ce face ca gestul lui să fie chiar mai mișelesc și mai odios. Trebuie, de asemenea, să observăm că, în umanitatea Sa, Domnul Isus era absolut asemenea celorlalți oameni, nu Se distingea prin nimic miraculos – astfel că Iuda a fost nevoit să li-l arate în mulțime. Acest sărut marchează momentul în care Isus a fost dat în mâinile păcătoșilor. (Luca 22:49–53)
Cei ce erau cu Isus, au văzut ce avea să se întâmple şi au zis: „Doamne, să lovim cu sabia?” Şi unul din ei a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Dar Isus a luat cuvântul şi a zis: „Lăsaţi-i! Până aici!” Şi S-a atins de urechea omului aceluia şi l-a vindecat. Isus a zis apoi preoţilor celor mai de seamă, căpeteniilor străjerilor Templului şi bătrânilor care veniseră împotriva Lui: „Aţi ieşit după Mine ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege? În toate zilele eram cu voi în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului.”
Ucenicii au crezut că acesta era momentul când trebuiau să scoată sabia, însă se înșelau; credincioșii și Biserica nu au voie și drept să folosească violența – ci doar să sufere, să iubească, să se roage și să lase judecata/răzbunarea în seama lui Dumnezeu. Orice recomandare sau justificare pe temei religios a violenței și războiului contravine învățăturii și spiritului lui Hristos.
Pacifismul și mila Domnului Isus – vizibile și-n vindecarea miraculoasă a urechii rănitului – par că întunecă și mai mult mințile și privirile adversarilor înfierbântați ai Mântuitorului; El îi avertizează că le-a înțeles stratagema de a-L aresta la adăpostul întunericului pentru că se temeau/fereau de mulțime, și demască pe cel ce stătea în spatele acestei acțiuni de forță: stăpânul întunericului, pe care-l slujeau fie și involuntar acești teologi luminați și intelectuali de marcă ai momentului! Cărora Domnul nu li se împotrivește, și pe care îi iubește până la capăt (rugându-Se mai târziu: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!”)
După ce au pus mâna pe Isus, L-au dus şi L-au băgat în casa marelui preot. Petru mergea după El de departe. (Luca 22:54)
Este și rușinos, și periculos să-L urmezi pe Domnul de departe. Asta a făcut Petru. Domnul Isus este arestat și târât înaintea lui Caiafa, marele preot acceptat de Roma. Ana, socrul lui Caiafa, era de fapt marele preot, după Legea mozaică. Din Evanghelia după Ioan aflăm că Isus este dus mai întâi înaintea lui Ana și unii cred că Ana a fost adevăratul ticălos din spatele complotului împotriva lui Isus; aici a avut loc o întâlnire tainică și ilegală a unei părți a Sanhedrinului. Petru se îndrepta către rușinoasa lui cădere, urmându-L pe Domnul de departe, și așezându-se apoi lângă oameni nepotriviți, pentru a se încălzi la focul lor...
Au aprins un foc în mijlocul curţii şi au şezut jos. Petru s-a aşezat şi el printre ei. O slujnică l-a văzut cum şedea la para focului, s-a uitat ţintă la el şi a zis: „Şi omul acesta era cu El.” Dar Petru s-a lepădat şi a zis: „Femeie, nu-L cunosc.” (Luca 22:55–57)
În timp ce se desfășura farsa procesului lui Isus, Simon Petru se afla în locul marii ispitiri, unde o fetișcană l-a făcut să se lepede de Domnul lui. În acel moment, lui Petru i-a fost rușine să fie cunoscut ca ucenic al lui Isus. Și decât să ne repzim să aruncăm cu pietre în Petru, să ne întrebăm mai bine: ne-am aflat oare și noi vreodată într-o asemenea situație? Dumnezeu să ne ierte lașitatea și slăbiciunea, așa cum i-a iertat și lui Petru! Dar să și manifestăm aceeași pocăință ca el!
Peste puţin, l-a văzut un altul şi a zis: „Şi tu eşti unul din oamenii aceia.” Iar Petru a zis: „Omule, nu sunt dintre ei.” Cam după un ceas, un altul întărea acelaşi lucru şi zicea: „Nu mai încape îndoială că şi omul acesta era cu El, căci este galileean.” (Luca 22:58–59)
Petru încearcă să intre într-un alt grup de oameni, însă acum altcineva îl recunoaște ca făcând parte din cei care-L urmau pe Isus. Simon Petru neagă din nou acest lucru... și se mută în altă zonă a curții... unde slăbiciunea lui (și anume dorința de a vorbi prea mult), îi creează din nou probleme; de data aceasta, accentul lui galilean îl dă de gol... așa că iar trebuie să disculpe, negând vehement!
Petru a răspuns: „Omule, nu ştiu ce zici.” Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. (Luca 22:60)
Dragul meu, dacă Petru ar fi lăsat așa lucrurile, totul s-ar fi încheiat aici, iar el ar fi sfârșit ca Iuda Iscarioteanul. Iată, însă, ce se întâmplă, în schimb (Luca 22:61–62):
Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: „Înainte ca să cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.
Simon Petru Îl iubea pe Isus și a fost sincer atunci când a promis că-I va fi credincios, însă nu-și cunoștea propria slăbiciune; el nu ajunsese încă să vadă că nimic bun nu locuiește în firea pământească. Iar când constată asta, când ăși dă seama ce a făcut - Petru plânge... Și acelea au fost lacrimi de pocăință adevărată!
Orice copil al lui Dumnezeu se poate întoarce la El: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Simon Petru era la fel de rău ca Iuda: el nu L-a vândut pe Domnul, dar s-a lepădat de El; diferența dintre Iuda și Petru este că Iuda nu s-a pocăit, dar Petru a făcut-o. Domnul nostru Se rugase pentru Petru să nu i se piardă credința.
Oamenii care păzeau pe Isus Îl batjocoreau şi-L băteau. L-au legat la ochi, Îl loveau peste faţă şi-L întrebau, zicând: „Proroceşte, cine Te-a lovit?” Şi rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri. (Luca 22:63–65)
Preoții cei mai de seamă și bătrânii L-au dus pe Isus acasă la Ana. Era ilegal să-l rețină pe Hristos fără să aibă o acuzație împotriva Lui, însă L-au reținut până când au putut formula această acuzație în întâlnirea Sanhedrinului. Observați, vă rog, că ei L-au arestat pe Domnul înaintea să aibă un plan de acțiune; să nu ităm că planul inițial nu era să-L aresteze atât de repede, însă probabil Iuda venise la ei și le spusese să-L prindă cât mai pot, gândindu-se că s-ar putea ca Domnul să plece din Ierusalim. Bineînțeles că Domnul nu avea de gând să plece! Nu știu dac-ați fost atenți câte ilegalități s-au comis în timpul procesului lui Isus... Liderii religioși L-au arestat, acuzându-L că a încălcat Legea lui Moise, însă ei înșiși încălcau aceeași lege prin faptul că L-au judecat noaptea și că au luat o decizie în aceeași zi în care a fost judecat. Apoi marele preot și-a rupt hainele, și acest lucru era interzis în mod clar prin lege.
Liderii religioși L-au dat apoi pe Isus în mâinile soldaților, până au putut formula o acuzație împotriva Lui. Dacă un prizonier era în așteptarea unei sentințe la moarte, soldații se jucau diferite jocuri brutale, care să le justifice loviturile gratuite cu care-l bombardau... Și au făcut asta până când fața și trupul Lui au ajuns de nerecunoscut, abia de mai amintind o formă umană: „atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor” (Is. 52:14). Cred că și datorită acestui tratament Domnul nu Și-a putut căra crucea.
Când s-a făcut ziuă, bătrânii norodului, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii s-au adunat împreună şi au adus pe Isus în soborul lor. Ei I-au zis: „Dacă eşti Tu Hristosul, spune-ne!” Isus le-a răspuns: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede; şi dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi da drumul. De acum încolo, Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui Dumnezeu.” (Luca 22:66–69)
Sanhedrinul i-a pus două întrebări lui Isus; prima era „Ești Tu Hristosul?” Dacă Domnul ar fi răspuns afirmativ, ar fi putut fi acuzat de trădare, pentru că oricine pretindea că e Mesia era considerat ca potențial periculos de către conducerea de la Roma. În Psalmul 110:1, Tatăl Îi spune Fiului: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.” El chiar era Fiul omului... care va fi și Împăratul împăraților și Domnul domnilor!
Toţi au zis: „Eşti Tu, dar, Fiul lui Dumnezeu?” Şi El le-a răspuns: „Aşa cum o spuneţi; da, sunt.” (Luca 22:70)
Acesta era exact răspunsul care le trebuia pentru a doua acuzație:
Atunci ei au zis: „Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înşine am auzit-o din gura Lui.” (Luca 22:71)
Și pe această bază, au convenit ei să-L răstignească pe Isus. Observați, însă, că nu aceasta era acuzația cu care L-au dus înaintea curții romane; deci când s-au mutat de la tribunalul evreiesc la cel roman, acuzatorii și-au schimbat capetele de acuzare.
Aproape extenuați doar de a rememora aceste momente, punem și noi punct ediției.
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, suntem tot mai aproape de momentul în care Domnul Isus va desăvârși ce avea de făcut pentru răscumpărarea oamenilor. Oricât ne-ar fi de greu, îl însoțim pe Luca și în relatarea acestor ultime evenimente ale pătimirii, care vor culmina cu răstignirea lui Hristos. Iar Luca, deși respectă şi el modelul celorlalte Evanghelii sinoptice, are și aici o contribuție semnificativă: este singurul care inserează episodul interesant și straniu în care Pilat Îl trimite pe Isus la Irod... Tot în acest capitol 23, Domnul Isus mai prezice o dată distrugerea viitoare a Ierusalimului şi Se roagă pentru duşmanii Lui. Apoi, după ce trece printr-o suită grozavă de brutalități, batjocuri, dispreț, lovituri de toate felurile și de sus până jos, care i-au transformat trupul într-o rană vie, Domnul moare pe cruce şi este îngropat la intervenția lui Iosif din Arimateea. Cam acestea sunt evenimentele prezentate de Luca în acest capitol – despre care vom citi și noi azi...
S-au sculat toţi şi au dus pe Isus înaintea lui Pilat. Şi au început să-L pârască şi să zică: „Pe Omul acesta L-am găsit aţâţând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir cezarului şi zicând că El este Hristosul, Împăratul.” (Luca 23:1–2)
După ce l-au prins pe Domnul în grădina Ghetsimani, l-au dus la Marele Preot, unde Sinedriul a formulat un cap de acuzare. Însă, ei nu aveau dreptul să execute un acuzat. Puterea administrativă și executivă era cea romană, şi de aceea aveau nevoie să vină înaintea guvernatorului roman.
Ponțiu Pilat a fost vreme de un deceniu guvernatorul roman al Iudeei. El obișnuia să vină la Ierusalim în timpul sărbătorii Paștelui, pentru a supraveghea mulțimea ce venea la sărbătoare. Pentru că încălcarea Legii mozaice nu avea nicio valoare în fața unui roman, liderii religioși I-au adus Domnului Isus acuzații politice, ceea ce era de-a dreptul absurd.
Pilat L-a întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt.” Pilat a zis preoţilor celor mai de seamă şi noroadelor: „Eu nu găsesc nicio vină în Omul acesta.” (Luca 23:3-4)
Imaginați-vă scena aceasta: un tâmplar evreu, îmbrăcat mai degrabă sărman, stă înaintea dregătorului roman, adus și pârât de către liderii religioși evrei. Absolut toți evangheliștii menționează întrebarea lui Pilat și răspunsul Domnului Isus: „Ești Tu Împăratul iudeilor?” „Da, sunt!” sau „Este așa cum spui.” Sigur, interogatoriul va mai fi continuat, nu știm cât, cert este că Pilat s-a lămurit curând că Isus nu reprezenta un pericol pentru administrația romană, constatând netemeinicia capetelor de acuzare: nu instiga la răscoală, nu era împotriva birului către Cezar, nu era un pretendent politic la tronul Imperiului.
Dar ei stăruiau şi mai mult şi ziceau: „Întărâtă norodul şi învaţă pe oameni prin toată Iudeea, din Galileea, unde a început, până aici.” (Luca 23:5)
Liderii religioși Îl acuză pe Isus în mod mincinos, nedemn și incompatibil cu funcția lor de administratori ai Scripturii, de instigare la revoltă împotriva autorității legale.
Când a auzit Pilat de Galileea, a întrebat dacă Omul acesta este galileean. Şi când a aflat că este de sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care se afla şi el în Ierusalim în zilele acelea. (Luca 23:6–7)
E clar că Pilat voia să scape de responsabilitate. Pentru că Galileea se afla sub jurisdicția lui Irod, iar acesta se afla și el în Ierusalim, Pilat L-a trimis pe Isus la Irod. Bineînțeles că nu întâmplător se afla Irod atunci în Ierusalim!
Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune. (Luca 23:8)
Nu cu mult înainte, Isus îi trimisese un mesaj lui Irod prin intermediul fariseilor: „«Duceți-vă», le-a răspuns El, «și spuneți vulpii aceleia: „Iată că scot dracii și săvârșesc vindecări astăzi și mâine, iar a treia zi voi isprăvi.”»” (Luca 13:32). Domnul Isus stârnise deja curiozitatea lui Irod, așa că acesta își dorea să-L vadă..
I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic. (Luca 23:9)
Irod Antipa făcea parte din binecunoscuta dinastie brutală și nelegiuită a Irozilor (care a ocupat tronul Palestinei cca 150 de ani: cca 55 îHr – 95 d.Hr.). Tăcerea lui Isus înaintea lui Irod este uimitoare. Ca să-i înţelegem semnificaţia, să ne aducem aminte că stăteau față în față ultimul reprezentant al lui Iacov (Domnul Isus) și ultimul reprezentant al lui Esau (Irod). Isus nu are niciun cuvânt de spus înaintea lui Irod, pentru că știa că acesta nu era decât un om șiret care nu va face nimic cu răspunsurile Domnului, pentru că trecuse demult de punctul din care nu mai există întoarcere și se afla astfel pe drumul către pierzare veșnică. Tăcerea Domnului a fost deci un semn de judecată în ce-l privește pe Irod!
I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic. Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii stăteau acolo şi-L pârau cu înfierbântare. Irod, cu ostaşii lui de pază, se purtau cu El cu dispreţ; şi, după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat. În ziua aceea, Irod şi Pilat s-au împrietenit unul cu altul, căci erau învrăjbiţi între ei mai înainte. (Luca 23:10–12)
Parcă-i putem vedea pe liderii religioși fără astâmpăr, făcând orice le stătea în putință să-L blameze și să-L acuze de orice, numai să se asigure că Domnul Isus va fi condamnat! Irod și-a dat seama că nu va ajunge nicăieri încercând să-L facă pe Isus să vorbească, așa că s-a mulțumit să-și bată joc de El, în mod laș, „dăruindu-I” „o haină strălucitoare” (probabil vreuna din hainele vechi de-ale împăratului, sau vreuna ieftină care imita îmbrăcămintea regească) pentru a-și bate joc de Cel care pretinsese a fi regele iudeilor. Pentru că nu mai avea ce să-i facă, Irod L-a trimis pe Isus înapoi la Pilat. Și aici asistăm la începutul ecumenismului! Înainte de situația aceasta cu Isus, Irod și Pilat fuseseră dușmani, însă acum iată-i regăsiți de aceeași parte a baricadei împotriva lui Isus! Avem aici cred cea mai clară împlinire a Ps. 2:2: „Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său”
Pilat a strâns pe preoţii cei mai de seamă, pe fruntaşi şi pe norod şi le-a zis: „Mi-aţi adus înainte pe Omul acesta ca pe unul care aţâţă norodul la răscoală. Şi iată că, după ce L-am cercetat cu de-amănuntul înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de niciunul din lucrurile de care-L pârâţi. Nici Irod nu I-a găsit nicio vină, căci ni L-a trimis înapoi; şi iată că Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte.” (Luca 23:13–15)
Pilat și-a dat seama că preoții nu aveau nicio acuzație întemeiată împotriva lui Isus. Irod nu făcuse altceva decât să-și bată joc de El, să-L îmbrace cu o haină strălucitoare și să-L trimită înapoi, iar acuzațiile care I se aduceau nu puteau fi luate în considerare.
„Eu deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul.” (Luca 23:16)
Dar stai puțin! Ceva nu este în regulă! Dacă Isus este vinovat de ceva, atunci trebuie să fie pedepsit; însă dacă este nevinovat, atunci trebuie să I se dea drumul. A-L pedepsi cu bătaia și a-I da apoi drumul înseamnă și o contradicție și un compromis. E clar că – deși un om crud – Pilat era și oscilant, pentru că făcea acte prin care urmărea să mențină relații bune cu evreii pe care-i administra... De exemplu:
La fiecare praznic al Paştilor, Pilat trebuia să le sloboadă un întemniţat. Ei au strigat cu toţii într-un glas: „La moarte cu Omul acesta şi sloboade-ne pe Baraba!” Baraba fusese aruncat în temniţă pentru o răscoală care avusese loc în cetate şi pentru un omor. Pilat le-a vorbit din nou, cu gând să dea drumul lui Isus. Dar ei au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Pilat le-a zis pentru a treia oară: „Dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nicio vină de moarte în El. Aşa că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul.” Dar ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit. Pilat a hotărât să li se împlinească cererea. Le-a slobozit pe cel ce fusese aruncat în temniţă pentru răscoală şi omor şi pe care-l cereau ei; iar pe Isus L-a dat în mâinile lor, ca să-şi facă voia cu El. (Luca 23:17–25)
Pilat încearcă să scape de responsabilitatea de a lua o decizie în privința lui Isus, însă nu poate scăpa. O analiză atentă a rolului lui Pilat în procesul lui Isus va arăta că, de fapt, el este cel judecat, iar Isus este Judecătorul. Nu Isus încearcă să scape, ci Pilat. Pilat tot căuta o cale ușoară de a scăpa de acei politicieni religioși vicleni și s-a gândit să-i pună să aleagă între Isus și Baraba, ceea ce părea a fi o alegere ușoară. Pilat își dăduse seama că preoții voiau să-L condamne la moarte pe Isus din invidie, însă nu și-a dat seama până unde poate duce o religie greșită. Matei ne spune că preoții cei mai de seamă și bătrânii au convins mulțimea să-l ceară pe Baraba. Până și unul ca Pilat cred că a tresărit când mulțimea l-a cerut pe Baraba. Avem aici o mostră de judecător care negociază cu mulțimea și-i cere idei cum să procedeze cu acuzatul! Absolut cutremurătoare această formulare de mare forță a lui Luca: „Dar ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.” Pilat decisese că Isus era nevinovat, și totuși – cedând presiunii străzii, cum s-ar zice azi! – L-a dat să fie răstignit. Halal justiție romană!
Reținem de aici un fapt esențial: ca Pilat odinioară, și astăzi fiecare om trebuie să ia o decizie în privința lui Isus Hristos. Tu te-ai hotărât ce vei face cu Isus?!
Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus. În urma lui Isus mergea o mare mulţime de norod şi femei care se boceau, îşi băteau pieptul şi se tânguiau după El. Isus S-a întors spre ele şi a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: «Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au născut şi de ţâţele care n-au alăptat!» Atunci vor începe să zică munţilor: «Cădeţi peste noi!», şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!» Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 23:26-31)
Pe drumul către locul răstignirii, romanii au silit pe un om din Cirena să poarte crucea Domnului (de fapt, unii comentatori spun că doar bârna orizontală). Acest Simon era probabil repatriat din acea zonă din Libia de azi unde trăiau mulți iudei. Drumul crucii a fost marcat de tânguirile bocitoarelor care anticipau jelirea morților. Domnul Isus S-a întors spre ele și le-a vorbit cu dragoste și afecțiune, referindu-Se la perioada Necazului celui Mare. Și le-a spus clar să nu-L plângă pe El, pentru că El nu compasiune așteaptă de la noi, ci credință în El. El nu a fost nevoit să moară – El a ales să moară, pentru ca fiecare din cei ce se-ncred în moartea și învierea Lui să fie curățați de păcate și să primească mântuirea și viața veșnică, și să fie scutit astfel de mânia viitoare. (Luca 23:32-33)
Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele, care trebuiau omorâţi împreună cu Isus. Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta, şi altul la stânga.
Deci încă doi răufăcători au fost răstigniți împreună cu Domnul – încadrându-L!
Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi. Norodul stătea acolo şi privea. (Luca 23:34)
Domnul Isus L-a rugat pe Tatăl Lui din ceruri să-i ierte pe cei care L-au răstignit. Dacă Domnul nu S-ar fi rugat pentru ei, atunci acei oameni s-ar fi făcut vinovați de păcatul de neiertat de a-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu.
Iar dacă Isus s-ar fi dat jos de pe cruce, atunci El n-ar fi fost Hristosul și n-ar fi împlinit în întregime profeția din Isaia 53, care vorbește astfel despre moartea Lui: „șters de pe pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu” (Is. 53:8). Pentru că Isus Hristos a rămas pe cruce, noi putem fi curățați/eliberați/vindecați de păcat, această groaznică plagă ce afectează întreaga omenire!
Fruntaşii îşi băteau joc de Isus şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit; să se mântuiască pe Sine însuşi, dacă este El Hristosul, alesul lui Dumnezeu.” Ostaşii, de asemenea, îşi băteau joc de El; se apropiau, Îi dădeau oţet şi-I ziceau: „Dacă eşti Tu Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine însuţi!” Deasupra Lui era scris cu slove greceşti, latineşti şi evreieşti: „Acesta este Împăratul iudeilor.” (Luca 23:36–38)
Când a fost răstignit Isus, un om fără educație formală recunoscută, L-au marcat cu o inscripție scrisă în greacă, latină și ebraică. Greaca era limba rațiunii, a educației, literaturii și științei; latina era limba legii și ordinii, a armatei și conducerii, iar ebraica era limba religiei. Când Se va întoarce pentru a-Și instaura Împărăția, Hristos va fi conducătorul politic, educațional și spiritual al acestui Univers! Cât de precisă era acea inscripție! Iar pentru a avea textul ei complet, trebuie să punem laolaltă relatări din toate cele patru Evanghelii!
Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.” (Luca 23:39–41)
Atât Matei, cât și Marcu ne spun că, la început, ambii tâlhari își băteau joc de Domnul Isus, însă în timpul celor șase ore petrecute pe cruce, și în special în ultimele trei ore, unul dintre tâlhari și-a dat seama că acolo avea loc ceva neobișnuit. Luca este iarăși singurul care arată cum acesta ajunge să înțeleagă că Cel care murea pe crucea din mijloc nu murea pentru Sine, ci pentru altcineva. Condamnatul acesta și-a dat seama că acolo, pe cruce, trebuia să fie Baraba... deci Cel de pe cruce murea în locul lui Baraba. Tâlharul pare să priceapă tranzacția dintre Dumnezeu și Omul de pe cruce, și că Omul de pe cruce era, de fapt, Dumnezeu. Atunci, tâlharul acesta luminat s-a întors către El cu credință:
Şi a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23:42–43)
Chiar în acea zi, acest tâlhar care nu merita să trăiască pe pământ, potrivit legii romane, s-a dus să fie cu Domnul în rai. Acest tâlhar era un om rău, nu unul bun, însă, datorită credinței sale în Fiul lui Dumnezeu, el a devenit un tâlhar mântuit! Acest om a ajuns să creadă că Domnul Isus va merge în Împărăția Sa, după moartea Sa! Se pare că acest tâlhar a făcut, în timp ce atârna pe cruce, destulă teologie cât să-și salveze sufletul!
Domnul nostru face aici acea afirmație extraordinară că acel tâlhar va ajunge cu El în rai chiar în acea zi! Acești doi tâlhari fuseseră arestați pentru aceeași infracțiune, judecați pentru aceeași infracțiune, condamnați pentru aceeași infracțiune și mureau pentru aceeași infracțiune. Era vreo diferență între ei? Aparent niciuna! Amândoi vor muri pentru că făcuseră răul, doar că unul din ei va ajunge – incredibil! – în rai, pentru că S-a încrezut în Isus Hristos, în ultimul moment... iar celălalt – nu a crezut!
Cu mulți ani în urmă, jucam tenis cu un prieten de-al meu care avea o teologie liberală (povestește JVMcGee) și l-am întrebat: „Ce i-ai spune tâlharului de pe cruce? I-ai spune să facă faptele milei? I-ai spune să-și folosească mâinile ca să facă fapte de bunătate?” El s-a uitat mirat la mine... iar eu am continuat: „Păi, nu asta le spui oamenilor să facă!” „Așa e, dar ei pot să facă lucrurile astea!” „Atunci, ce i-ai spune tu acestui biet tâlhar? Ce-ar putea el să mai facă? Mâinile și picioarele lui nu vor coborî de pe cruce decât atunci când el va fi deja mort. Și, apropo, la ce biserică i-ai spune să meargă? Prin ce ritual i-ai cere să treacă?”
Dragul meu, Domnul Isus i-a spus tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!” Și tâlharul a intrat în prezența lui Dumnezeu exclusiv datorită credinței lui în Hristos. Dacă vrei să fii pe vecie cu Hristos, în prezența lui Dumnezeu – alege-L astăzi, ACUM!
Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea. Soarele s-a întunecat, şi perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc. (Luca 23:44–45)
Ca și cum viața lui Hristos era simbolizată de acea perdea care îl împiedica pe om să intre în prezența lui Dumnezeu (în economia Vechiului Testament), când Hristos moare, pe la ora 3 după-amiază, perdeaua se rupe în două, deschizând astfel calea către Tatăl!
Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi, când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul. (Luca 23:46)
Vă rog să vă amintiți că aici vorbește doctorul Luca și el prezintă lucrurile din punct de vedere medical. El văzuse mulți oameni murind, și știa cum moare un om... însă moartea Domnului nostru era clar că fusese diferită. Întotdeauna acea ultimă suflare presupune o luptă și un mare efort. Cu siguranță așa au murit cei doi tâlhari de pe cruce, însă nu și Domnul Isus; El a murit în mod voluntar. El Și-a dat duhul! Ați observat ce a spus Domnul în acel moment? „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Și Domnul a spus asta cu voce tare, ceea ce nu seamănă cu un om a cărui viață se scurge din trup. Evanghelistul Ioan mai spune că ultimele Lui cuvinte au fost un strigăt de biruință: „Tetelestai!” S-a isprăvit!”
Sutaşul, când a văzut ce se întâmplase, a slăvit pe Dumnezeu şi a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era neprihănit!” (Luca 23:47)
Și acest centurion a devenit, cred eu, un om salvat. El – care fusese probabil responsabil de crucificarea lui Hristos – observase comportamentul Răstignitului din mijloc, văzuse și coroborase cam tot ce se întâmplase, așa că și-a dat seama și el seama (cum ar fi putut face orice om de bună credință!) că acolo avea loc ceva neobișnuit, și s-a închinat înaintea lui Dumnezeu. El a înțeles că Hristos era un om neprihănit. Ceilalți evangheliști adaugă că sutașul ar fi spus: „Acesta a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!” Mă gândesc că această mărturisire de credință a centurionului nu ar fi fost de-ajuns ca să devină membru al unei biserici obișnuite din zilele noastre, însă haideți să privim la contextul în care a fost făcută. Centurionul se aflase tot timpul în preajma răstignirii. Dar el nu știa nimic despre moartea și învierea lui Isus Hristos și nici nu citise vreodată cărți de teologie. Bietul om se afla în întuneric spiritual, era un soldat roman politeist... însă ceea ce a spus a reflectat credința lui – cred că a absorbit instant toată teologia creștină de care avea nevoie!
Şi tot norodul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors bătându-se în piept. (Luca 23:48)
La moartea lui Hristos, natura a reacționat (întuneric în miez de zi, cutremur de pământ etc.) făcând ca atmosfera să fie amenințătoare, înfricoșătoare... Niciun evanghelist nu descrie în detaliu moartea lui Hristos, de parcă Duhul lui Dumnezeu ar fi tras perdeaua, pentru că scena răstignirii era atât de îngrozitoare încât nu putea fi privită.
Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile care-L însoţiseră din Galileea stăteau departe şi se uitau la cele ce se petreceau. (Luca 23:49)
Ceea ce s-a întâmplat acolo nu era pentru satisfacerea curiozității. Omenirea nu a avut acces la ceea ce s-a întâmplat pe cruce. La fel cum, în Grădina Ghetsimani, a trebuit să privim de pe margine, tot așa privim de pe margine la ceea ce s-a întâmplat pe cruce. Nu putem decât să privim în sus și să ne punem încrederea în Cel care a murit acolo pentru noi, și care a înviat! Și-L așteptăm cu credință să revină, ca să fim totdeauna cu El!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, iată-ne în ultima parte a relatării despre viaţa și moartea Domnului Isus, şi vom ajunge îndată şi la învierea Lui. Luca vrea să ne convingem că El a fost nu doar un învățător, un reformator, un vindecător sau un personaj cu puteri miraculoase, ci Mântuitorul întregii omeniri!
Data trecută, am fost martorii momentului greu când Domnul Isus Și-a dat duhul... deci moartea lui a fost una voluntară, pe care El Și-a asumat-o ca unică modalitate pentru ca noi să fim iertaţi de păcatele noastre. Acesta este beneficiul cardinal al existenţei umane. Nicio altă descoperire majoră n-a propulsat omenirea spre înainte ca moartea Domnului Isus. Din păcate, reacţia oamenilor față de acest eveniment a fost și este mai degrabă una letargică, dezinteresată, trădând insensibilitate şi lipsă de dorință de a înţelege. Fie ca Duhul lui Dumnezeu să lumineze minţile şi să încălzească inimile noastre, pentru ca acest mare sacrificiu să nu rămână neroditor pentru destinul omenirii, pentru fiecare dintre noi în parte.
Ne întoarcem la relatarea făcută de Luca cu privire la moartea pe cruce a Domnului nostru. El Și-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui, și asistența era marcată deopotrivă de sfârșitul Domnului și de atmosfera sumbră... Unii au plecat cu regret, alții au rămas să contempleze urma Domnului pe pământ... care însă abia se prefigura!
De la versetul 50 al cap. 23, aflăm ce se întâmplă cu trupul Domnului:
Era un sfetnic al soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios, care nu luase parte la sfatul şi hotărârea celorlalţi. El era din Arimateea, o cetate a iudeilor, şi aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu. Omul acesta s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. (Luca 23:50-52)
Acest Iosif era, se pare, un om important și, pe lângă că avea influență, era și un om bun și cu frică de Dumnezeu. Deși era membru al Sanhedrinului, Iosif nu fusese de acord cu decizia de crucificare a lui Isus Hristos (de unde reiese faptul că Sanhedrinul nu acționase în unanimitate). Iosif era un om care se pare că avusese de-a face față-n față cu Hristos, și trecuse de partea Lui. Se crede că erau mulți în situația asta, care însă nu-și mărturisiseră deschis adeziunea, spre deosebire de ucenici. Iată însă că la momentul răstignirii, ucenicii Domnului Isus se ascund, iar cei ce se ascunseseră până atunci ies la iveală: Iosif și Nicodim dunt doi dintre acești oameni importanți care și-arată deschis credința și sentimentele față de Mântuitorul. Evanghelia după Ioan ne spune că Nicodim a participat și el, alături de Iosif, la îngroparea Domnului Isus.
Ca unul care avea influență, resurse, mijloace și... curaj (alături de credință) Iosif îi cere lui Pilat trupul lui Isus.
L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni. (Luca 23:53)
La întrebarea: „Unde este mormântul în care a fost pus Isus?” se indică de obicei două locuri unde se spune că ar fi fost pus trupul Domnului; pe unul din acele locuri se află astăzi o biserică romano-catolică, iar celălalt loc se află în afara zidului orașului. Personal (afirmă JVMcGee) cred că mormântul Domnului Isus nu s-a aflat în niciunul din aceste locuri. Au existat de-a lungul timpului oameni care au urât atât de mult pe Hristos și creștinismul, încât au încercat să distrugă orice amintea de El. Forțele romane conduse de Titus, în anul 70 d.Hr., a distrus orașul Ierusalim, arând pământul. Locul cunoscut astăzi sub denumirea de Grădina Mormântului, arătat astăzi turiștilor, a scăpat cumva de această distrugere, însă cred că nu acolo s-a aflat mormântul în care a fost pus trupul lui Isus, deși este probabil prin zona respectivă. Cred că Dumnezeu nu ar fi lăsat intact mormântul Domnului Isus, pentru că oamenii l-ar fi transformat în fetiș, în loc să-L facă pe Domnul Isus obiectul închinării lor. Când am vizitat Grădina Mormântului din Ierusalim, o doamnă din grupul nostru a îngenunchiat și a început să sărute podeaua mormântului, iar apoi a început să plângă și să urle! Cu tot respectul, astfel de lucruri nu au nicio valoare! Chiar dacă acela ar fi fost mormântul lui Isus, valoarea nu rezidă în mormânt, ci în Cel care stă astăzi la dreapta lui Dumnezeu, Salvatorul cel viu! Haideți să ne îndreptăm atenția către El!
Era ziua Pregătirii şi începea ziua Sabatului. Femeile care veniseră cu Isus din Galileea au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el… (Luca 23:54–55)
Acest mic grup de femei credincioase, care Îl slujeau probabil pe Domnul și pe ucenicii Săi, au fost alături de El până la capăt.
Știu că se dezbate destul de aprins și ziua în care a murit Domnul; Biblia nu spune că El a murit pentru păcatele noastre miercuri, joi sau vineri, ci spune doar că Isus a murit pentru păcatele noastre, așa că nu ar trebui să ne pierdem timpul în dispute legate de ziua în care a murit Domnul Isus. Eu cred, totuși, că era o zi de vineri, din moment ce se spune că se apropia ziua sabatului. Femeile au văzut cum a fost pus trupul lui Isus, cu alte cuvinte, ritualul de îngropare nu fusese încheiat, din lipsă de timp... Mai târziu, Nicodim și Iosif au înfășurat trupului lui Isus în pânză de in, în stilul îmbălsămării egiptene, iar Evanghelia după Ioan adaugă că au înfășurat trupul cu fâșii de pânză de in, cu miresme (aproape o sută de litri de smirnă și de aloe), „după cum au obicei iudeii să îngroape” (Ioan 19:40).
…s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege. (Luca 23:56)
Pentru că ziua de sabat era o zi de odihnă, femeile nu au venit la mormânt, ci au pregătit miresme și miruri ca să le pună pe trupul lui Isus... degeaba, însă – pentru că atunci când a venit momentul să le folosească, nu I-au mai găsit trupul în mormânt!
Ultima secțiune a Evangheliei vorbește despre îngroparea și învierea lui Isus Hristos, care trebuie luate împreună. Pavel a scris astfel: „V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, și a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15:3–4). Acestea sunt evenimentele evangheliei. Cum te poziționezi tu față de aceste evenimente? Isus a murit, a fost îngropat și a înviat din morți. Au aceste lucruri vreo însemnătate pentru tine? Crezi că Isus Hristos a murit pentru tine? Crezi că, atunci când a fost îngropat, și păcatele tale au fost îngropate, problema păcatului fiind astfel rezolvată? Crezi că El a înviat din morți și ai înviat și tu împreună cu El? Dacă credem toate aceste lucruri, suntem așezați în Hristos. Dumnezeu ne vede în Hristos și neprihănirea Lui devine neprihănirea noastră; poziția Lui devine poziția noastră și acesta este singurul lucru cu care ne putem lăuda noi astăzi...
În continuare, trecem peste câteva zeci de ore și dăm pagina, abordând și ultimul capitol al Evangheliei lui Ioan – 24, care debutează sub semnul surprizei și... revoluției:
În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineaţă şi au adus miresmele pe care le pregătiseră. (Luca 24:1)
Femeile au venit să-și aducă miresmele. Întotdeauna mi-am dorit să le întreb pe femei ce au mai făcut apoi cu miresmele lor. Maria fusese certată când L-a uns pe Domnul cu mir, pe când El era încă în viață: „De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei și să se fi dat săracilor?” (vezi Ioan 12:5). Mirul Mariei nu a fost irosit, miresmele acestor femei în schimb nu au fost folosite... și mă gândesc cum vor fi fost (dacă) valorificate... Poate că femeile, șocate și bucuroase, își vor fi uitat sau abandonat miresmele la mormânt.
Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt, au intrat înăuntru, şi n-au găsit trupul Domnului Isus. (Luca 24:2-3)
Piatra nu a fost dată la o parte ca să poată ieși Domnul Isus din mormânt, ci ca femeile să poată să intre în el... ca să constate că... Domnul plecase deja!
Fiindcă nu ştiau ce să creadă, iată că li s-au arătat doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine strălucitoare. Îngrozite, femeile şi-au plecat feţele la pământ. Dar ei le-au zis: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galileea, când zicea că: «Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit, şi a treia zi să învie.»” Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus. (Luca 24:4–8)
Întrebarea „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?” a fost o întrebare bună și rămâne o formulare memorabilă – admonestare și încurajare în același timp. De ce au venit femeile la mormânt și de ce a venit și Petru (și Ioan) în fugă la mormânt? Ei căutau un mort printre cei morți, nu căutau pe cineva viu. Ei nu au crezut că Domnul va învia din morți. Unii cred că cele patru Evanghelii nu se armonizează în privința evenimentelor care au avut loc în dimineața Învierii... însă un studiu atent al Evangheliilor va arăta că nu este nicio contradicție acolo! Fiecare evanghelist prezintă o altă fațetă a învierii.
Luca ne spune despre venirea femeilor la mormânt și se oprește acolo. Femeile și-au amintit de aceste cuvinte ale Domnului Isus, atunci când îngerul li le-a repetat... Uneori și noi auzim anumite lucruri – și aproape că știm că sunt adevărate – însă parcă nu ne vine să credem. Mulți oameni tratează în acest fel Cuvântul lui Dumnezeu. Toți evangheliștii ne arată extrem de clar faptul că Domnul Isus le-a spus ucenicilor de multe ori că merge la Ierusalim ca să moară și că va învia a treia zi. Ucenicii au auzit ce spunea Domnul, însă cumva nu credeau că așa se va întâmpla.
La întoarcerea lor de la mormânt, au povestit toate aceste lucruri celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Cele ce au spus aceste lucruri apostolilor erau: Maria Magdalena, Ioana, Maria, mama lui Iacov, şi celelalte care erau împreună cu ele. (Luca 24:9–10)
Poate ne-am fi așteptat ca apostolii să fie foarte marcați și interesați de ce le spuneau femeile, însă observați, vă rog, reacția lor (Luca 24:11):
Cuvintele acestea li se păreau apostolilor basme şi nu le credeau.
Mi s-ar fi părut mult mai normal ca femeile acelea să fi fost crezute pe cuvânt, ca martori credibili... însă iată că primii necredincioși ai învierii au fost totuși chiar apostolii, chiar dacă Domnul le spusese mereu și mereu ce avea să se întâmple, referitor la moartea și învierea Sa...
Dar Petru s-a sculat şi a dat fuga la mormânt. S-a plecat şi s-a uitat înăuntru, dar n-a văzut decât fâşiile de pânză care stăteau pe pământ; apoi a plecat acasă, mirat de cele întâmplate. (Luca 24:12)
Simon Petru s-a dezmeticit primul, a fugit la locul faptei... și a trebuit să întoarcă pe toate părțile toate dovezile, până când a putut lua o decizie cu privire la ceea ce se întâmplase. Eu cred că el nu avea o minte la fel de ageră ca Ioan, apostolul. Ioan ne spune în Evanghelia sa că, atunci când a mers la mormânt și s-a uitat înăuntru, a crezut. Ioan a fost convins pe loc de învierea Domnului, însă Simon Petru a trebuit să mediteze puțin la toate aceste lucruri... care l-au mirat, da, dar nu l-au convins!
Luca schimbă acum cadrul, și ne conduce în altă zonă, în alt moment, în altă companie... E vorba de un drumeag care lega Ierusalimul de Emaus – o așezare situată la vreo 11 km de capitală. Pare o experiență interesantă să te afli pe acest drum. Auzim astăzi multe despre drumul spre Ierihon, însă acela este drumul unde cazi pradă hoților; drumul spre Damasc, unde Domnul te trântește și te dovedește! Eu prefer drumul către Emaus, unde Îl întâlnim pe Domnul nostru cel înviat.
În aceeaşi zi, iată, doi ucenici se duceau la un sat, numit Emaus, care era la o depărtare de şaizeci de stadii de Ierusalim şi vorbeau între ei despre tot ce se întâmplase. Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat şi mergea pe drum împreună cu ei. Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască. (Luca 24:13–16)
La un moment dat pe drumul acesta, Domnul Însuși se alătură celor doi ucenici care vorbeau despre El. Ei nu-L văzuseră pe Domnul, nu știu dacă erau dintre cei care-i fuseseră prin preajmă, deci poate că nu știau cum arată... și cred că și ei erau dintre cei ce nu credeau că El înviase din morți. Și nici nu le dădea prin cap că Cel care tocmai li se alăturase pe drum era Hristosul înviat. Mă gândesc că acești ucenici, de fapt, nici nu-L căutau pe El!
El le-a zis: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Şi ei s-au oprit, uitându-se trişti. Drept răspuns, unul din ei, numit Cleopa, I-a zis: „Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea?” (Luca 24:18)
Nu va înceta niciodată să mă amuze, să mă intrige dar să mă și stârnească această abilitate de a încerca să răspunzi la o întrebare cu o altă întrebare... Prin modul de exprimare, Cleopa aduce niște informații suplimentare, pe care iarăși doar în această Evanghelie le întâlnim (deci la datorăm doctorului Luca). Arestarea, răstignirea și pretinsa înviere din morți a Domnului Isus provocaseră agitație în Ierusalim. Celor doi ucenici nu le venea să creadă că exista cineva pe-acolo care să nu știe ce se întâmplase. Este ca și cum te-ai plimba pe o stradă din orașul tău, împreună cu un prieten, și ați discuta despre călătoria pe lună. Un străin vi se alătură și spune: „Vrei să spui că a ajuns cineva pe lună?” Cu siguranță ai reacționa la aceste cuvinte. Ar fi greu să trăiești în zilele noastre și să nu știi că cineva a ajuns pe lună și s-a întors înapoi. La fel de greu de crezut li se părea și acestor ucenici ca cineva să nu fi auzit despre evenimentele petrecute acolo în ultimele zile.
Mi-aduc aminte că apostolul Pavel, în apărarea sa înaintea împăratului Agripa, afirma că era convins că împăratul cunoștea deja ceea ce-i spusese Pavel, „fiindcă nu s-au petrecut într-un colț” (Fapte 26:26). Astfel de lucruri neobișnuite nu aveau cum rămâne ascunse, ci deveneau rapid bine cunoscute și toată lumea vorbea despre ele.
„Ce?”, le-a zis El. Şi ei I-au răspuns: „Ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului norod.” (Luca 24:19)
Ați observat ce au spus ucenicii? Au spus că El „era un proroc.” Ei credeau că Domnul Isus era mort și nu credeau că El înviase.
„Cum preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-au dat să fie osândit la moarte şi L-au răstignit?” (Luca 24:20)
Ucenicii depun acum mărturie despre moartea Lui.
„Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri.” (Luca 24:21)
Bieții ucenici recunoșteau că ei speraseră că Isus Hristos era Profetul care va izbăvi pe Israel, însă acum părea că totul fusese doar o iluzie, speranța lor de izbăvire națională se spulberase! Isus din Nazaret fusese crucificat și era mort! Așa că am zice mai degrabă că se alăturaseră și ei celor care nu mai credeau în ceea ce spusese acest Profet!
„Ba încă nişte femei de ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, nu I-au găsit trupul şi au venit şi au spus că ar fi văzut şi o vedenie de îngeri care ziceau că El este viu.” (Luca 24:22–23)
Bărbații aceștia nu credeau nici ce le spuseseră femeile, care văzuseră cu ochii lor că mormântul era gol. Putem observa câtă necredință era atunci față de înviere, însă exista o mică speranță... și apare o mică licărire de speranță în gândirea celor doi:
„Unii din cei ce erau cu noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” (Luca 24:24)
Tocmai când credința lor părea că se umflă și crește, cineva înțeapă balonul cu un ac, prin acest: „dar pe El nu L-au văzut”. Nu prea înțelegeau ei ce se întâmplase, dar se părea că trupul... dispăruse. Nu puteau încă să explice ce se întâmplase, dar rămânea în picioare faptul că nimeni nu-L văzuse pe Domnul – nici viu, dar nici trupul mort!
Atunci Isus le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii!” (Luca 24:25)
Aceasta este o secțiune foarte importantă, dragul meu! Vorbind despre învierea Sa, Domnul nu le-a arătat semnele cuielor din mâinile Lui, ca dovadă a învierii. El le-a vorbit despre Scriptură și nu despre semnele cuielor. Domnul le-a spus: „Ar fi trebuit să credeți ce au spus proorocii!” Este important să observăm care este atitudinea Domnului față de Biblie, pentru că noi trăim în vremuri de îndoială. Sunt oameni astăzi care spun că nu poți să fii un om inteligent și în același timp să crezi Biblia, așa că mulți refuză să spună dacă cred Biblia sau nu, de teamă că nu vor fi considerați oameni inteligenți. Cred că aceasta este cea mai subtilă și mai satanică dintre capcanele din zilele noastre, și anume: discreditarea inspirației, ineranței și a integrității Cuvântului lui Dumnezeu. Hristos spune că cel care nu crede Cuvântul lui Dumnezeu este un nebun. Domnul a arătat o susținere deplină a afirmațiilor Scripturii, fără dacă, și ori dar.
Într-o zi am luat cu mașina un profesor de la Seminar și l-am dus la o benzinărie, pentru că avea ceva probleme cu mașina. Pe drum, l-am întrebat care era poziția Seminarului în care preda el cu privire la ineranța Scripturii. „Adică te referi la infailibilitatea Bibliei?”, m-a întrebat. „Stai puțin! Disputa nu este de ordin semantic! Știi la ce mă refer și eu știu la ce te referi. Crezi sau nu crezi în ineranța Scripturii?” Profesorul nu a făcut o declarație clară în această privință, pentru că voia să pară inteligent. Sincer, mulți dintre aceștia nu au tăria de caracter să apere Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar, problema lor este legată mai degrabă de curaj, decât de intelect!
Observați, vă rog, că Domnul pune aici accentul pe Cuvântul lui Dumnezeu.
„Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El. (Luca 24:26–27)
Domnul a început de la Moise şi de la prooroci, pentru că Moise și proorocii vorbiseră despre El. Moartea și învierea Domnului Isus împliniseră profețiile lor. Mi-ar fi plăcut să fiu acolo în seara aceea și să-L ascult pe Domnul vorbind! Hristos spune că există două lucruri esențiale pentru înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, două lucruri simple, dar importante:
În primul rând, după cum reiese din versetul 25, trebuie să avem credință în Biblie. Hristos a spus: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii!” O inimă care vine smerită și cu credință înaintea lui Dumnezeu, va fi iluminată de Duhul Său cel Sfânt și ochii săi vor fi deschiși.
Apoi, Domnul spune că Biblia nu poate fi înțeleasă decât cu ajutor divin, pentru că intelectul uman pur și simplu nu este suficient pentru a putea înțelege adevărurile sale. În 1 Corinteni 2:14, Pavel declară: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” Există lucruri care sunt deasupra puterii de înțelegere a omului, pe care numai Duhul Sfânt ni le poate arăta. Așa că, rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Ps. 119:18)
Să ne apropiem deci cu credință și cu smerenie de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă citești Biblia, nu înseamnă că o și cunoști – va trebui ca Duhul lui Dumnezeu să ți-o descopere. Succes!... Și te aștept și data viitoare, ca să încheiem împreună ev. după Luca!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, iată-ne ajunși pe ultima pagină a Evangheliei scrise de Luca sub insuflarea Duhului Sfânt. Pentru că dorim să vă ținem pe cât mai mulți aproape, ba chiar crescând în plăcerea de a citi și descoperi singuri alte taine și-nțelesuri – nu ne-am propus să atingem profuzimile, dar nici să trecem în marș superficial printr-o asemenea mină de aur a învățăturii evanghelice, precum această scriere... O spunem încă o dată, și-o vom mai tot afirma-o, pt că acesta va fi ritmul pe care încercăm să-l păstrăm în parcurgerea cărților Scripturii: împreună desțelenim... și-n plus: ne-ncurajăm să lucrăm și singuri, pentru ca prin studiul personal să descoperiți și alte nestemate ale diverselor texte biblice parcurse.
Dincolo de tipul scrierii biblice (istorică, profetică, poetică, didactică, sapiențială, escatologică etc.), de proveniența, mesajul sau audiența cărții, sau de autorul uman, nu uităm niciun moment că avem de-a face cu inspirația divină și cu forma scrisă a planului și voiei lui Dumnezeu, aduse la cunoștința noastră prin harul și bunăvoința Lui suverană, care voiește ca niciun om să nu piară, ci toți să vină la pocăință! Viața veșnică este mesajul Bibliei, și este darul lui Dumnezeu – care depinde de Dătător (care l-a dat și care a plătit din greu pentru el) dar și de primitor; pentru că Tatăl nu silește pe nimeni!
În finalul episodului precedent, poate că vă amintiți, Domnul Isus cel înviat explica intens și detaliat Cuvântul lui Dumnezeu celor doi ucenici descurajați, alături de care mergea de o bună bucată de vreme pe drumul spre Emaus, și care – din diverse și enigmatice motive – încă nu-L recunoscuseră! Încercând să le explice temeinicia și semnificațiile celor întâmplate, și către ce conduceau ele, Domnul Isus – adresându-li-se familiar și drastic – îi admonestează pentru necredința și neștiința scripturală pe care le vădeau în disperarea lor, și ne ajută și pe noi – dacă citim atent măcar pasajul acesta remarcabil (vv.13-35) din ultimul capitol (24 din Ev. lui Luca) – să ne corectăm ca să evităm extremele: să nu venerăm doar un Isus omenesc; să nu ne închinăm doar unui Hristos ceresc, triumfal... ci să punem accentul pe deplinătatea Scripturii! „Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” (Luca 24:26–27)
Domnul a început de la Moise şi de la prooroci, pentru că Moise și proorocii vorbiseră despre El. Moartea și învierea Domnului Isus împliniseră profețiile lor. Cred că fiecăruia ne-ar fi plăcut să fim acolo în seara aceea și să-L ascultăm pe Domnul vorbind! Domnul cel înviat a subliniat apăsat cel puțin două lucruri esențiale pentru înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu – cerințe simple, dar fundamentale. În primul rând, trebuie să avem credință în Biblie. Domnul i-a mustrat cu îndrăzneală pe cei doi, când le-a/ne-a spus: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii!” Blaise Pascal (cunoscutul savant, gânditor și moralist francez) a rostit următoarele cuvinte: „Cunoștințele umane trebuie înțelese pentru a fi crezute, însă cunoașterea divină trebuie crezută pentru a fi înțeleasă.” Eu sunt de părere că Biblia este o carte închisă pentru critic și pentru necredincios; ei pot afla câte ceva de acolo, însă pierd esența mesajului. Pe de altă parte, un suflet simplu, a cărui inimă vine smerită și cu credință înaintea lui Dumnezeu, va fi iluminată de Duhul Său cel Sfânt și ochii săi vor fi deschiși. Mari oameni din trecut au venit la Scriptură pentru a primi lumină și viață în momente de întuneric și criză. Nu este cel mai inteligent lucru să-ți bați joc de Biblie, pentru că Domnul a spus că „Ești nebun dacă nu crezi!” Iar eu prefer să fiu simplu, lipsit de subtilitate și rafinament, decât să fiu nebun.
Apoi, Domnul spune că Biblia nu poate fi înțeleasă decât cu ajutor divin, pentru că doar intelectul uman pur și simplu nu este suficient pentru a putea înțelege adevărurile sale. (Vom ajunge imediat și-n versetul 45 unde scrie: „Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.” ) Apoi, în 1 Corinteni 2:14, Pavel declară: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” Există lucruri care sunt deasupra puterii de înțelegere a omului și numai Duhul Sfânt ni le poate arăta.
Așa că, rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Ps. 119:18) Trebuie să ne apropiem cu credință și cu smerenie de Cuvântul lui Dumnezeu... să ne deprindem să-l citim și să-l prețuim... Iar când citim, fie ca Duhul lui Dumnezeu să ne ajute să înțelegem ce trebuie și s-o trăim ca atare!
Reluăm citirea cap. 24 de la vers. 28:
Când s-au apropiat de satul la care mergeau, El S-a făcut că vrea să meargă mai departe. Dar ei au stăruit de El şi au zis: „Rămâi cu noi, căci este spre seară, şi ziua aproape a trecut.” Şi a intrat să rămână cu ei. (Luca 24:28–29)
Chiar dacă textul folosește „stăruit” ca să descrie demersul ucenicilor captivați deja de felul Domnului de a le prezenta Scriptura, Hristosul înviat și glorificat vrea și abia așteaptă să aibă părtășie cu cei care sunt ai Săi, cu cei care se-ncred în El. Ei au vrut ca El să rămână cu ei, și Domnul a acceptat, după ce S-a asigurat că era dorința lor sinceră ca El să rămână.
Când stai la masă, este cel mai bun moment să împărtășești despre Hristos. Nu e nimic greșit să dai o masă la biserică, cu condiția ca în centrul atenției să nu fie un solist, un conferențiar sau un al tip de performer. Avem prea multe programe de biserică din care Isus Hristos nu prea face parte. Pentru a avea parte cu adevărat de părtășie și binecuvântare, El trebuie să fie în mijloc și să frângă pâinea – adică să ni Se împărtășească!
Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea; şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. Şi au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:30–32)
Este curios că nu gazda face gestul de frângere și binecuvântare a pâinii – ci Musafirul cel special. Practic avem de-a face cu o a doua cină cea de taină, doar că participanți sunt doi ucenici din afara cercului apostolilor li s-a descoperit la frângerea pâinii. Cateheza de pe drum era urmată și confirmată de momentul deschiderii ochilor, din timpul cinei. De remarcat simultaneitatea revelației și a dispariției inexplicabile a Domnului! Deschiderea Scripturilor de către Domnul pe drum a fost urmată de deschiderea ochilor ucenicilor la frângerea pâinii, și de deschiderea – chiar dacă tardivă – a inimilor celor doi. Spun „tardivă” în sensul relației cu Domnul cel înviat, pentru că în sensul kerigmei/proclamării Evangheliei deschiderea ochilor și inimii lor a fost valorificată aproape instantaneu – cum citim mai departe (Luca 24:33–35):
S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei, adunaţi la un loc şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.” Şi au istorisit ce li se întâmplase pe drum şi cum l-au cunoscut la frângerea pâinii.
Absolut remarcabilă „trezirea” la viață a celor doi (transformarea din abătuții de pe drumul spre Emaus, în entuziaștii care n-au mai ținut cont de oboseală ci au făcut imediat cale-ntoarsă mânați de unica dorință de a împărtăși (de fapt: de a confirma și ei!) vestea Învierii! Tristețea se transformase în bucurie, oboseala în energie, frica în îndrăzneală!
Fapt la fel de remarcabil este că i-au găsit pe ceilalți ucenici împreună; știu că poate ați vrea să știți cum de se regrupaseră așa de rapid apostolii, unde/în ce casă se vor fi întâlnit, de ce?!... dar cel mai important dincolo de toate este că erau împreună să se îmbărbăteze, să se roage, să se organizeze probabil, să hotărască ce au de făcut în continuare... Nici nu apucaseră să digere vestea că Domnul înviase și Se arătase lui Simon Petru în particular (chiar dacă nu avem detalii despre această întâlnire privată, ea este rezonabilă: Domnul și aprigul lui ucenic Petru aveau ceva de rezolvat: n-ați uitat cred că Simon se lepădase de Domnul, iar refacerea părtășiei trebuia să aibă loc doar între Petru și Domnul său!), când iată că apar și cei doi ucenici: obosiți, surescitați și plini de bucuria întâlnirii... cu Domnul! Probabil că e vorba de o confirmare reciprocă, pentru că nu e exclus ca și cei doi să mai fi păstrat un dram de îndoială față de identitatea Însoțitorului și Învățătorului de la Emaus, care dispăruse misterios... or, cele două arătări deja se completau între ele, și se adăugau veștii deja notorii că femeile care se duseseră să-I ungă trupul Domnului pentru înmormântare găsiseră mormântul gol...
Și-atunci, apoteotic dar liniștit, natural deși miraculos, ca pentru a Se explica singur,
Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” (Şi, după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.) (Luca 24:36–40)
Parcă tot nu-mi vine să cred: ei discutau și se asigurau unii pe alții că Domnul lor înviase, că Se arătase unora dintre ei – iar când li Se arată lor, înlemnesc de frică! Pe de altă parte, sunt sigur că și noi am fi reacționat la fel dacă am fi fost acolo! Sunt mulți care și azi (după două milenii de creștinism) privesc cu reținere relatările Învierii, așa că cei ce le trăiau la prima mână, pe viu, trebuie cu atât mai mult înțeleși!
Pe de altă parte, Domnul probabil că nu Se miră, dar nici nu Se bucură că Învierea Sa este încă privită cu îndoială, de aceea îi invită pe ucenici să se convingă singuri, pe bază de atingere, că nu au de-a face cu un spectru, sau cu un trup imaterial! Probabil că mâinile și picioarele Lui păstrau urmele chinurilor dinainte sfârșitului Său pe cruce. Episodul acesta va fi reeditat peste câteva zile și față de Toma, ucenicul absent care nu se lasă ușor înduplecat.
(Aș mai vrea doar să menționez că din trupul glorificat al Domnului Isus un lucru sigur lipsea: sângele, care fusese vărsat pe cruce! Oricum, este evident că nu a mai fost același trup ca înainte de răstignire: chiar dacă aparența și funcționalitatea se păstraseră, capacitățile erau superioare. Cred că nu greșim dacă vorbim despre un trup intermediar al Domnului în această perioadă dintre Înviere și Înălțare, pentru că este cert că Domnul nu era nici în trupul glorificat pe care-l va avea în eternitate!)
Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor. (Luca 24:41–43)
Nu putem să nu remarcăm din nou modificările bruște de comportament ale ucenicilor: de la groază, la bucurie; dar Domnul pare că vrea mai mult de la ei (pentru că nu putea fonda Biserica și misiunea mondială pe sentimente și emoții!). Așa că, pentru a le induce siguranță, certitudine, încredere, Domnul îi coboară cu picioarele pe pământ... Doctorul Luca ne prezintă aici o adevărată lovitură de maestru: dovada că Domnul și Mântuitorul nostru a fost o ființă umană este faptul că a mâncat în fața lor, deci funcționa ca o ființă umană, ca un trup omenesc! (Ioan va păstra în Evanghelia Sa episodul consumării de pește fript de către Domnul înviat, plasat într-un alt context însă, vom vedea la momentul respectiv) (Luca 24:44–45)
Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.” Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.
Domnul Isus Își începuse lucrarea pământească interpretând Scripturile, și o încheie făcând același lucru – absolut necesar, de vreme ce ucenicii, care știau Cuvântul Său, pur și simplu nu-l crezuseră! Ni se spune în Biblie: „Cei ce caută pe Domnul înțeleg totul!” Ca să poți înțelege Biblia, trebuie ca Duhul lui Dumnezeu să-ți deschidă mintea și inima. Numai Duhul Sfânt poate face ca orice înveți din Scriptură să fie real în viața ta.
Apoi să reținem că avem aici de-a face cu o altă „deschidere” datorată Învierii: mințile ucenicilor devin permeabile la puterea Cuvântului lui Dumnezeu, nu doar citit/cunoscut, ci înțeles prin Duhul Sfânt. Mâncând și lăsându-Se atins, Domnul pare că le deblochează ucenicilor simțurile și rațiunea, ajutându-i să priceapă nu doar ce știau deja, ci și ceea ce aveau de făcut în continuare:
Şi le-a zis: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învie a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri. Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24:46–49)
Observați, vă rog, perspectiva globală a acestor versete; Evanghelia aceasta (mântuirea prin pocăință și credința în jertfa și învierea lui Hristos) trebuie să ajungă până la marginile pământului. Metoda de lucru aleasă de Domnul a fost ca oamenii să meargă și să depună mărturie, iar mesajul era că El a murit și a înviat din morți și că, prin credința în El, păcătoșii puteau fi salvați. Călăuza și combustibilul necesare pentru a duce mesajul lumii întregi era Duhul Sfânt – El este puterea promisă aici de Domnul Isus. Peste numai 10 zile, această resursă li se va da din belșug... și durează până în zilele noastre!
Deci sarcina ucenicilor și-a credincioșilor nu este transformarea socială a lumii, nu este revoluția mondială, nu este înlăturarea sărăciei sau violenței, generalizarea bunăstării și a sănătății, sau prelungirea vieții fizice... Nici răspândirea unor idei politice, filozofice sau trenduri culturale, nici măcar unitatea religioasă e lumii sau a omenirii! Ceea ce li s-a (și ni s-a) încredințat este propovăduirea pocăinței și a iertării păcatelor, care asigură accesul în Împărăția sfântă și veșnică a lui Dumnezeu! Nimic mai mult, nimic mai puțin!
Înainte de a parcurge ultimul pasaj al Evangheliei după Luca, să sintetizăm concis că în ziua Învierii Mântuitorul înviat S-a întâlnit cu: 1. Femeile care au venit la mormânt; 2. Maria Magdalena (ambele dimineață); apoi 3. Cu Simon Petru (nu se știe exact momentul); 4. cu ucenicii pe drumul spre Emaus (după-amiază spre seară); 5. Cercul ucenicilor (din care se pare că lipsea Toma, dar în care erau și cei doi de la Emaus) – seara târziu...
Aceste întâlniri și ce s-a întâmplat în ele ne lasă cele două elemente pe care se sprijină încredințarea că Isus a înviat cu adevărat: Cuvântul lui Dumnezeu și propria întâlnire cu Domnul! Doar invitându-L și bine-primindu-L în inima, viața și casa noastră, vom putea să le spunem oamenilor, cu bucurie, credință și entuziasm: „Hristos a înviat”!
Ca o consfințire a aportului personal remarcabil la corpusul nou-testamentar, trebuie remarcat că doar Luca relatează despre Înălțarea Domnului – punctul final al planului divin de mântuire prin întruparea, moartea și învierea lui Isus Hristos. În patru versete scurte din finalul Evangheliei, și-n prima jumătate a primului capitol din Faptele Apostolilor, Luca acordă spațiu și importanță acestui punct luminos al traiectoriei hristice vizibile.
El i-a dus afară până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer. (Luca 24:50–51)
Ultima imagine a Mântuitorului și Învățătorului lor pe care o au ucenicii este cu Domnul având mâinile întinse sau/și ridicate, ca Mare Preot ce le oferă binecuvântare. Când va veni din nou, El va aduce judecata asupra lumii; El nu va veni atunci să judece biserica, ci va veni cu binecuvântarea Sa pentru biserică. Așadar, trebuie să așteptăm cu nerăbdare și mare bucurie venirea Lui!
Istoria lui Isus este una cu „happy-end” – eroul principal Se întoarce triumfător acasă, iar urmașii săi îi preiau degrabă rolul. Asta ne transmite episodul Înălțării – unul destul de greu de prins în cuvinte... dar care ne apare ca firesc, natural, în finalul unui desant divin care a invadat omenirea cu Evanghelia mântuirii! Pur și simplu, n-avea cum să nu se întâmple! Pentru că așa cum „la plinirea vremii” Dumnezeu a coborât pe pământ în Fiul Său „născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea” (Gal. 4:4-5), la fel trebuie asă vină și ziua când Isus de pe pământ va redeveni Hristosul cerului!
Înălțarea a fost un sfârșit! Se terminau pentru ucenici și pentru oameni zilele dependenței de o persoană în carne și oase, limitat în timp și spațiu; deveneau legați de cineva de dincolo de timp și spațiu, independent de ele!
Dar Înălțarea a fost și un început! Ucenicii nu părăsesc scena cu inimile zdrobite – ci convinși că de Învățătorul lor nimeni și nimic nu-i va mai putea despărți (Rom. 8:38-39) În plus era momentul în care se înfiripa Biserica – momentul ofical al consfințirii ei fiind în Ziua Cincizecimii, odată cu pogorârea Duhului Sfânt!
Dincolo de toate, Înălțarea ne-a lăsat un Prieten! Cel mai important lucru este să știm că avem sus pe cineva care știe prin ce trecem aici, care mijlocește pentru noi înaintea lui Dumnezeu, și care va reveni să ne ia să fim cu El pentru totdeauna! Și că „a muri” nu mai înseamnă a merge în întuneric, ci a fi cu El!
Cu această imagine a Hristosului luminos și viu în minte...
După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie. Şi tot timpul stăteau în Templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu. Amin. (Luca 24:52–53)
Ce schimbare, ce salt – de la ucenicii triști, speriați și descurajați din dimineața învierii, și care fugeau din Ierusalim, la oamenii plini de bucurie, curaj și entuziasm care s-au întors în Ierusalim să facă ceea ce le trasase Mântuitorul înviat – și care se va concretiza în cea mai frumoasă construcție divino-umană: Biserica, trupul viu al credincioșilor de pretutindeni.
Dacă vreți, uitându-ne la începutul și la sfârșitul acestei Evanghelii, putem spune că se închide cercul: în Templu începuse Evanghelia (cu viziunea preotului Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, și cu cântarea lui Simeon și-a Anei), în Templu se termină – de fapt nu se termină, ci intră în faza a doua – de expansiune și de rodire... Noi suntem în timpul coacerii, și se apropie cu pași repezi secerișul – mă rog să beneficiați cât mai mulți de el!
În plus, ca un fel de „va urma” (pentru că chiar așa vor sta lucrurile!), Luca încheie această primă parte (a istoriei bisericii creștine) la Ierusalim... și tot acolo va începe a doua parte (cartea Faptele Apostolilor), consacrată creșterii și dezvoltării comunităților creștine pe baza lucrării intense a figurilor principale ale primului veac creștin – Petru și Pavel.
Deocamdată, încheiem aici parcursul și mărturia Evangheliei după Luca. Sper că a fost o binecuvântare pentru tine. Inima mea a fost binecuvântată, gândirea mea a fost îmbogățită și voința mea a fost întărită... și continuă să fie ori de câte ori deschid Sfânta Scriptură, și-n special această secțiune a sa.
După fiecare parcurgere a acestei minunate Evanghelii după Luca, mă simt îndemnat și dornic să-L cunosc și mai bine, și mai mult pe Domnul Isus Hristos.
Mă rog ca și tu să îți dorești lucrul acesta!
Urmează ca data viitoare să ne întoarcem în VT – unde ne-așteaptă cea de-a patra carte a lui Moise... și-a Bibliei – Numeri. Sper să rezistați ritmului... și saltului înapoi!
Până atunci, fiți binecuvântați, și, cu voia lui Dumnezeu, să ne reîntâlnim sănătoși!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.