Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, ne regăsim cu bine sper – în această lume și vreme departe de a fi cele mai bune posibil, dar în care a decis Dumnezeu să trăim... Pentru că nu le putem schimba, avem datoria să facem tot ce ține de noi să trăim astfel încât să se cunoască, să lăsăm o urmă... lucru cu atât mai necesar cu cât ne știm destinația și misiunea. Sper să fiți dintre cei care au ales să fie de partea binelui și-a vieții veșnice – adică în ascultare de Dumnezeu... caz în care știți că sarcina și miza principală a vieții pe pământ trebuie să ne fie popularizarea acestei șanse de viață veșnică prin pocăință și credință. Repet: „pasiune pt Dumnezeu și compasiune pt oameni” (care pier și nu știu asta!) – iată coordonatele pe care să ne plasăm viețuirea, pt a-i menține cursul optim și cu șanse de rodnicie.
Pe de altă parte, știm că fiecare zi este o luptă, și că nu pășim doar pe roze, și că mărturia creștină naște împotriviri, ostilitate, conflict și riscuri de multe feluri. Pe lângă inapetența naturală a firii omenești pentru curăție și sfințenie, există un vrăjmaș puternic (Satan) care – în campania sa furibundă – uzează de un arsenal de mijloace, resurse, tactici și instrumente pentru destabilizarea oamenilor, pentru a-i deturna sau distruge pe cât mai mulți. Punând cele spuse cap la cap, am vrut doar să vă reamintesc că viața nu e doar ce se vede, și că pe lângă provocările evidente există o luptă spirituală formidabilă și nevăzută, în care sufletul omului este deopotrivă teren și trofeu!
Confruntarea divinului cu demonicul este cvasi-generală în Sfânta Scriptură, fiind când explicită, când implicită. Iar lupta dintre Domnul Isus și Satan este omniprezentă și în Evanghelia după Luca, și este evidentă și-n centrul cap. 11, în care suntem... Ce este absolut stupefiant este că Domnul Isus luptă cu cel rău pt oameni, iar oamenii Îl acuză pe Mântuitorul că s-ar fi aliat cu diavolul, doar ca să-i impresioneze pe ei prin miracolele săvârșite!!! Domnul le aduce argumente de bune simț: ar fi împotriva logicii ca un conducător să acționeze pentru destabilizarea propriei armate și împărății (dacă exorcizările s-ar face cu asentimentul și ajutorul lui Beelzebul, domnul dracilor!) Acuzația însă era cusută cu albă, cu atât mai mult cu cât venea din partea cărturarilor și fariseilor care aveau interesele lor să-L denigreze pe Domnul Isus.
Domnul le demontează deci metodic, simplu, înțelept, fără patimă acuzațiile ridicole – de unde învățăm că și noi trebuie să ne folosim rațiunea, cât mai bine. Apoi, argumentează inteligibil și cu exemple luate din viața de fiecare zi. Și cu cât citim și recitim și reținem maniera de reacție a Domnului Isus, cu atît suntem mai uimiți de seriozitatea cu care El tratează lupta spirituală, de seninătatea și îndrăzneala liniștită cu care răspunde acuzațiilor, reafirmându-Și menirea: El a venit să nimicească lucrările diavolului; El este mai tare pentru că este fără păcat, dorește izbăvirea oamenilor (El a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut!) și a fost trimis (și este susținut) de Iahweh!
Vă propun să mai stăruim câteva clipe asupra unor versete, înainte de a continua de unde rămăseserăm. Aș începe cu vers. 23, plasat ca un fel de concluzie a relatării despre vindecarea îndrăcitului mut (de pe urma căreia Domnul Se alese cu acuzațiile de colaborare cu Satan, și care de fapt ținteau demontarea dumnezeirii Mântuitorului!) (Luca 11:23)
Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte.
Citit sau ascultat fugitiv, și plasat îndeobște în paralel cu 9:50 („cine nu este împotriva voastră este pentru voi.”) versetul este folosit să sugereze mai degrabă că Isus S-ar contrazie – dar contextele sunt diferite: în cap. 9, Domnul Se referă la persoane din afara anturajului Său care-I folosesc/invocă Numele; ni se recomandă – ucenicilor – să manifestăm înțelegere față de cei ce nu sunt departe de Împărăția cerurilor, de vreme ce recunosc autoritatea numelui Domnului. Aici, dimpotrivă, face apel la fermitate, fiindcă în lupta cu Satan, și-n ce-i privește pe așa-zișii credincioși, nu există neutralitate – dacă nu ești 100% cu Isus, ești de fapt împotriva Lui! Este un „nota bene” (mare atenție!) pentru fiecare dintre noi care nu deschidem gura, mâna, mintea, inima total pentru Isus Hristos... sau care facem anumite fapte sau acțiuni bune cu motivații greșite, sau sub imperiul suficienței (fac asta, și va fi de-ajuns... sau mi se va ierta/trece cu vederea cealaltă etc.)
Urmează apoi un pasaj care continuă ideea de mai sus, și care are un corespondent aproape identic în Matei 12:43-45 –
Duhul necurat, când iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: ‘Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit.’ Şi când vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el, intră împreună în casă, se aşază în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decât cea dintâi.” (Luca 11:24-26)
E mare lucru să accepți că ești păcătos, că ai chiriași nocivi și nedoriți, și că ai nevoie de o igienizare masivă și profundă; e foarte important să recurgi la puterea divină de eliberare și de curățare – de fapt este singura forță necesară și suficientă să le asigure! – dar acela este doar începutul umblării cu Isus! Doar prin atașarea permanentă și conștientă și activă de Mântuitorul, credinciosul se poate pune la adăpost de influența fatală a demonilor, care caută case curățate, împodobite și... goale! Curățenia trebuie făcută cu scop de schimbare de chiriaș! Dacă nu e făcută pentru cine trebuie, dacă omul continuă se se ocupe cu lucruri minore, neesențiale, nespirituale... dacă omul curățat, eliberat nu devine ucenicul Domnului Isus, se expune unei stări net mai decât cea din care tocmai scăpase. Deci pilda aceasta continuă atât afirmația din vers. 23, cât și episodul cu vindecarea îndrăcitului mut și surd – vindecarea trupului trebuie însoțită de mântuirea sufletului; slăbiciunea înlocuită cu credință; ființa în întregime trebuie preluată sub controlul Domnului Isus, la toate nivelurile – altfel tot ce crezi că acumulezi este de fapt pierdere! O jumătate de convertire, o continuare a cochetării cu domeniul lui Satan, o experiență duhovnicească singulară necultivată și fără consecințe în alte și alte trăiri și rodiri spirituale, au ca sfârșit o cădere și mai gravă! De aceea mai târziu apostolul Pavel va insista să fim plini de Duh! Concluzie: vei fi cetățeanul Împărăției pe care o slujești (cea fizică, efemeră; sau cea duhovnicească, veșnică!)
Pe când spunea Isus aceste vorbe, o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: „Ferice de pântecele care Te-a purtat şi de ţâţele pe care le-ai supt!” Şi El a răspuns: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-L păzesc!” (Luca 11:27-28)
Nu știu dacă mulțimile – al căror exponent este această femeie – chiar au prins subtilitatea și profunzimea cuvintelor Domnului, sau erau doar impresionate de înțelepciunea, curajul și naturalețea comportamentului și vorbelor Mîntuitorului... cert este că această femeie parcă a vrut și să-L mângâie pe Învățătorul care avea parte doar de ostilitate, confruntare și ridiculizare, și-L binecuvântează pe Isus – care profită de ocazie și mai dă o învățătură profundă, simplă și de folos general: important și de maxim folos este să auzi, dar să și asculți – adică să împlinești prescripțiile și să păzești poruncile divine. Deci nu e de ajuns să ne placă, ori să fim de acord cu învățătura Domnului Isus, ci să și trăim Cuvântul, urmându-L pe El – Cuvântul întrupat – ca niște ucenici autentici! Toți muritorii au o mamă, care i-a născut și hrănit, dar nu toți – și nu toate mamele! – ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul Tatălui ceresc contează, dincolo de toate! El trebuie cunoscut și trăit! („Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți!”, va spune Domnul în Ioan 13).
...Care Își continuă cu însuflețire și îndrăzneală rechizitoriul (Luca 11:29–32):
Pe când noroadele se strângeau cu grămada, El a început să spună: „Neamul acesta este un neam viclean; el cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. Căci după cum Iona a fost un semn pentru niniveni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru neamul acesta. Împărăteasa de la miazăzi se va scula, în ziua judecăţii, alături de bărbaţii acestui neam şi-i va osândi; pentru că ea a venit de la capătul pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decât Solomon. Bărbaţii din Ninive se vor scula, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.”
Isus îi numește cu îndrăzneală „vicleni” (adică șmecheri, ipocriți, prefăcuți, înșelători, mincinoși... și cel mai grav: necredincioși! Mă gândesc: cum ar fi taxat un asemenea predicator în zilele noastre!) Și-i numește așa pentru că ei cereau semne ca să creadă, chipurile – deși nu aveau nici cea mai mică intenție să facă asta...
Chiar dacă nu răspunde pe loc – nici n-avea cum la toate, și nici nu era cazul! – Domnul Se dovedește și aici cât se poate de atent la ce se petrecea în jurul Său... și răspunde provocării incluse de Luca în vers. 16 al acestui capitol („Alţii, ca să-L ispitească, Îi cereau un semn din cer.”). „Semnul” la care se referă Domnul Isus aici era învierea Lui. Ca să combine mustrarea cu învățătura, Domnul le pune înainte două întâmplări din Vechiul Testament. Prima, este relatarea despre profetul Iona – care provenea din aceeași zonă în care crescuse și Domnul Isus, și a cărui carte se obișnuiește să se citească în Ziua de Yom Kippur. Trimis de Dumnezeu să vestească mesajul pocăinței unei cetăți păgâne, el se împotrivește, dar Dumnezeu îl convinge: adus ca ofrandă pt potolirea unei mari furtuni, Iona este înghițit de un pește uriaș trimis de Dumnezeu, care îl recuperează din pântecele peștelui și-l scoate din întuneric și moarte, aducându-l după trei zile la lumină și viață. Locuitorii din Ninive vor primi apoi mesajul lui Dumnezeu prin Iona, și se vor pocăi. Experiența lui Iona era reprezentativă pentru iminenta moarte și înviere a lui Isus Hristos.
A doua referință vetero-testamentară îi are în prim-plan pe Solomon și pe împărăteasa din Seba, care a vrut să se convingă de înțelepciunea împăratului și de fastul de la curtea lui Solomon – și pentru asta a plătit serios și a făcut eforturi... ca să verifice temeinicia reputației unui om, chiar dacă de anvergura celui mai mare împărat al lui Israel! Ori, înaintea lor era Însuși Mesia – superior lui Iona sau Solomon, sau oricărui alt personaj biblic... Domnul nu era un străin (ca Iona pt niniviteni) și era mai măreț decât Solomon, dar concetățenii lui Isus – deși Îi aud învățătura și asistă la miracolele săvârșite – refuză să-L accepte ca Mesia, să-L primească și să se pocăiască... Tocmai de aceea, Israel era într-un pericol mai mare decât cei din vechime!
Concluzia clară este că respingerea lui Isus Hristos n-a fost, nu este și nu va putea fi susținută de nimeni cu argumente viabile, în ziua cea mare a judecății!
Citim în continuare un colaj de învățături care au ca temă lumina, care subliniază tocmai ideea vizibilității și (re)cunoașterii adevărului. Domnul abia ce deplânsese indiferența acelei generații față de persoana și mesajul Lui – Mesia era acolo, oamenii-L puteau recunoaște și accepta, și totuși orbirea și împietrirea erau incontestabile și inexplicabile!
„Nimeni n-aprinde o lumină, ca s-o pună într-un loc ascuns sau sub baniţă; ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Ia seama, dar, ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. Aşa că, dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.” (Luca 11:33–36)
Domnul nostru oferă aici o explicație simplă a scopului unei lumini – fie ea opaiț, lumânare, lampă, sfeșnic, torță sau orice altceva ce înfrunta pe-atunci bezna... Oricare din aceste suporturi oferea, păstra și transmitea pentru o vreme lumina. Iar lumina are efect cât este expusă! Lumina despre care vorbește Domnul aici este viața și Învierea Lui! Pilda și Învierea lui Hristos reprezintă singurele raze de lumină în bezna păcătoasă a acestei lumi! Și tu, și eu trăim într-o lume mărginită de naștere și moarte – suntem prinși între aceste două evenimente, iar învierea lui Hristos este ceea ce ne aduce speranță din afară. Ce s-ar face oamenii fără această Lumină? Dar, vai: oare ce fac oamenii cu această Lumină?
Pentru a putea vedea – orice – este nevoie de două lucruri: lumină, care să facă vizibil obiectul respectiv, și ochi, care să vadă obiectul. Lumina nu îi este de niciun folos unui orb. Un om care poate vedea, dar nu are lumină, și un orb care are lumină, dar n-are vedere, se află amândoi în aceeași situație dificilă. Lumina și ochiul sunt esențiale pentru a putea vedea.
Acei oameni se aflau în prezența lui Hristos, însă nu-L vedeau, ci se împiedicau de El. Aceasta însă nu însemna că El nu era Lumina lumii, ci însemna că oamenii erau orbi. Lecția pentru noi azi este: ia seama să rămâi în contact cu Dumnezeu – iar asta se poate doar dacă primești Lumina lumii, pe Isus Mesia! El ne cheamă la lumină pură și la eliminarea oricărei pete de întuneric, prin: predare și decizie totale; credință că lumina învinge, și că noi vom fi odată lumină, în Domnul – datorită puterii sângelui jertfei lui Hristos și-a Învierii Lui! Să mai adăugăm și valența misionară – credinciosul este chemat să fie o lumină pentru lume – Isus vrea să lumineze în noi, dar și prin noi!
Și dacă până aici, Învățătorul a vorbit la modul general, adresându-Se masei de conaționali, profitând de ușoara modificare a cadrului El Se întoarce acum către o categorie cu care dintotdeauna a avut controverse:
Pe când vorbea Isus, un fariseu L-a rugat să prânzească la el. El a intrat şi a şezut la masă. Fariseul a văzut cu mirare că Isus nu Se spălase înainte de prânz. Dar Domnul i-a zis: „Voi, fariseii, curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de jefuire şi de răutate. Nebunilor, oare Acela care a făcut partea de afară n-a făcut şi pe cea dinăuntru?” (Luca 11:37–40)
Domnul Isus răspunde invitației la masă venită dinspre un fariseu – care denotă deschidere, bunăvoință, poate chiar simpatie față de Mântuitorul... dar care nu poate să nu remarce că El neglijase să se spele pe mâini – care era mai mult decât o necesitate igienică, era un ritual religios. Chiar dacă Luca nu dă detalii despre cât de vocal a fost fariseul, observăm că Domnul se folosește de acest incident nu ca să dezavueze curățirea ceremonială, ci să arate că adevărata curăție și religia nu ține de exterior, ci de inimă. Acesta este un principiu foarte important. Isus nu minimalizează sau desconsideră curățenia trupului, ci pune doar ordine în priorități: e bine să ne spălăm pe mâini, e bine să fim curați și să respectăm condițiile de igienă (cu atât mai mult la masă), dar cel mai important este ca în orice împrejurare să avem sufletul curat!
Domnul rostește în continuare trei „vai”-uri, adresate în acest sens fariseilor (care erau o grupare de oameni evlavioși și foarte dedicați Legii, care – deși au avut merite istorice – ajunseseră să pună preț pe litera și nu pe spiritul Scripturii, și să se considere singurii fideli lui Iahweh și poruncilor Sale):
„Daţi mai bine milostenie din lucrurile dinăuntru, şi atunci toate vă vor fi curate. Dar vai de voi, fariseilor! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din rută şi din toate zarzavaturile, şi daţi uitării dreptatea şi dragostea de Dumnezeu: pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute!” (Luca 11:41–42)
Domnul îi acuză pe farisei de grandilocvență – că fac lucrurile preocupați să fie văzuți și apreciați. În plus, preocuparea pentru respectarea tradițiilor și ritualurilor îi făcea să nu respecte ceea ce conta – ajungeau astfel să afișeze valori false. Domnul nu spune că nu este bine să dai zeciuială, însă greșeala lor consta în ceea ce lăsau nefăcut (și care era mai important). Dragul meu, dărnicia nu te face creștin, însă dacă Îl iubești pe Hristos, nu poți să nu dai din ceea ce ai! Dar când îți îndeplinești obligațiile spirituale, vezi să n-o faci cu prețul indiferenței, netenției sau lipsei de milă, îndurare și dragoste față de aproapele tău!
„Vai de voi, fariseilor! Pentru că voi umblaţi după scaunele dintâi la sinagogi şi vă place să vă facă lumea plecăciuni prin pieţe! (Luca 11:43)
Această atenționare este îndreptată contra vanității – dorința dintotdeauna a oamenilor de a fi recunoscuți și apreciați. Dacă e o problemă prin ce generează în sfera socială, orgoliul/trufia este o calamitate în plan spiritual – mândria fiind de altfel un păcat capital, și sursă de păcat în formă continuată!
Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele care nu se văd şi peste care oamenii umblă fără să ştie.” (Luca 11:44)
Cu alte cuvinte, ei aveau o influență rea. Personal cred că acesta a fost cel mai mare afront pe care li l-a adus Domnul Isus, având în vedere că fariseii reclamau respectarea riguroasă a curățărilor ceremoniale de tot felul – și tocmai ei erau socotiți sursă de întinare!
Prin extensie, și ca aplicație, cât de jalnică trebuie să fie o viață pretins evlavioasă, sau de duminică, care pe dinafară, de ochii oamenilor pare ireproșabilă, dar în realitate este putredă, ambiguă și contagioasă!
Deci: indiferență, vanitate și falsitate – iată întreita acuzație adusă fariseilor!
Unul din învăţătorii Legii a luat cuvântul şi I-a zis: „Învăţătorule, spunând aceste lucruri ne ocărăşti şi pe noi.” (Luca 11:45)
Lucrurile începeau să prindă sens. Fariseii erau preocupați de exterior, iar păcatul învățătorilor Legii era nesinceritatea, pentru că adăugau la Lege, făcând-o mai dificilă, însă ei nici măcar nu încercau să o respecte. Următoarele 7 versete redau „vai”-urile rezervate de Domnul cărturarilor:
„Vai şi de voi, învăţători ai Legii”, a răspuns Isus. „Pentru că voi puneţi pe spinarea oamenilor sarcini grele de purtat, iar voi nici măcar cu unul din degetele voastre nu vă atingeţi de ele. Vai de voi! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor pe care i-au ucis părinţii voştri. Prin aceasta mărturisiţi că încuviinţaţi faptele părinţilor voştri; căci ei au ucis pe proroci, iar voi le zidiţi mormintele. De aceea Înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: «Le voi trimite proroci şi apostoli»; pe unii din ei îi vor ucide, iar pe alţii îi vor prigoni, ca să se ceară de la acest neam sângele tuturor prorocilor, care a fost vărsat de la întemeierea lumii: de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, ucis între altar şi Templu; da, vă spun, se va cere de la neamul acesta! Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat să intre.” (Luca 11:46–52)
Poziția acestor conducători religioși se asemăna foarte mult cu cea a liderilor religioși din zilele noastre. Oamenii așteptau ca ei să le ofere interpretarea adevărului, însă aceștia au pus accentul pe lucrurile materiale, în loc să-l pună pe scopul pentru care trebuiau făcute lucrurile respective. Și, mai mult, acești conducători religioși nu trăiau în conformitate cu Scriptura. Din păcate, și azi cea mai mare piedică a cauzei lui Hristos este credinciosul declarat. Dragii mei, trebuie să ne analizăm viața în lumina Scripturii!
După ce a ieşit de acolo, cărturarii şi fariseii au început să-L pună la strâmtorare şi să-L facă să vorbească despre multe lucruri; I-au întins astfel laţuri, ca să prindă vreo vorbă din gura Lui, pentru care să-L poată învinui. (Luca 11:53–54)
Curajul extrem al Domnului să ne însuflețească și pe noi... și să fim gata să plătim prețul! Să ne reîntâlnim cu bine data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, mă rog să fiți bine și în pace – cu sine și cu ceilalți. Cred că sunteți de acord că o condiție esențială a oricărei realizări sau înaintări – este contextul favorabil, terenul propice... și-n plus: abordarea liniștită și concentrată a fiecărui pas ori proces/aspect. Nu voi sublinia niciodată îndeajuns importanța și aportul marelui har și dar al păcii pe care ni l-a adus Domnul Păcii, cu-atât mai necesar în vremea și lumea haotice și zbuciumate în care trăim. S-a vorbit mult despre pace în istoria omenirii, marcată în principal de... războaie (omenirea abia dacă poate menționa aproape trei sute de ani de pace globală, în ultimele sale patru milenii de istorie!), dar ea rămâne un deziderat mai degrabă imposibil de obținut și păstrat, prin instrumente și energii exclusiv umane. De aceea este unică și eficientă pacea lui Hristos: pentru că este de sorginte divină, și are în vedere raporturile fiecărei persoane cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine.
Iată ce pune Mântuitorul la dispoziția fiecărei persoane – rezultatul... luptei Lui de-o viață, al morții Sale injuste și brutale... dar și-al Învierii Sale triumfale, și-a înlocuirii Omului Isus Hristos cu puterea Duhului Sfânt dăruit credincioșilor și Bisericii.
Ne vine greu să credem că Omul și Prințul păcii (prin excelență) a avut parte de atât de puțină pace, mai cu seamă în ultimii ani dinaintea răstignirii infame pe care a suferit-o. Inclusiv în pasajul din Evanghelia după Luca (în mijlocul căreia suntem), Mântuitorul este în toiul disputelor cu oponenții și contestatarii Lui (oameni importanți și puternici, lideri de opinie și conducători religioși în special). Domnul nu Se sfiește să spună lucrurilor pe nume și dă mereu pe față – ferm și calm – duplicitatea, formalismul, aroganța, falsitatea și dubla măsură a fariseilor și cărturarilor... fapt pentru care aceștia „au început să-L pună la strâmtoare şi să-L facă să vorbească despre multe lucruri; I-au întins astfel laţuri, ca să prindă vreo vorbă din gura Lui, pentru care să-L poată învinui. (Luca 11:53-54) Astfel se încheia cap. 11, în această atmosferă se deschide și continuă Luca și cap. 12 al Evangheliei sale... care continuă să relateze mai departe extraordinara lucrare a Domnului nostru, aducând în prim-plan și câteva noutăți (pe care le vom remarca în continuare). În orice caz era (și este) clar pentru toată lumea că Isus Hristos n-a fost (și nu e!) un personaj comod, că nu era impresionat de cutume și tradiții, că nu Se sfia să pună degetul pe rană și că față de El n-aveai (și nu ai) cum să rămâi indiferent, neutru – fie Îl respingi, fie Îl urmezi!
Nu e de mirare deci că împotrivirea față de El se întețea!
În vremea aceea, când se strânseseră noroadele cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii, Isus a început să spună ucenicilor Săi: „Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” (Luca 12:1)
E bine să înțelegem că era perioada de apogeu a lucrării lui Hristos. Deși era contestat și detestat de autoritățile religioase locale, mari mulțimi de oameni Îl urmau totuși... în acea perioadă Domnul făcând o sumedenie de minuni. Mii de orbi au fost vindecați, mii de ologi au putut să meargă, și mii de muți au început să vorbească. Hristos a vindecat o mulțime de oameni, atât de mare încât nu putea fi numărată. Oamenii se îmbulzeau și se călcau în picioare, doar ca să ajungă în preajma Lui, astfel că acel loc era din acest punct de vedere destul de periculos.
Și totuși, Hristos se adresează ucenicilor – e drept, în auzul mulțimilor – și-i avertizează cu privire la „aluatul fariseilor”. Dacă aluatul ar fi simbolizat evanghelia, așa cum afirmă unii, atunci de ce și-ar fi avertizat Domnul ucenicii cu privire la aluatul fariseilor? Aluatul este un principiu al răului, iar aluatul specific al fariseilor era ipocrizia – ei voiau să pară altceva (mai buni, mai sfinți) decât erau în realitate. Oh, cât de mult asemenea aluat există și astăzi! Atenție: mai gravă decât slăbiciunea, imaturitatea, greșala – este fățărnicia!
„Nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nici ascuns, care nu va fi cunoscut. De aceea, orice aţi spus la întuneric va fi auzit la lumină; şi orice aţi grăit la ureche, în odăiţe, va fi vestit de pe acoperişul caselor.” (Luca 12:2–3)
Totul se înregistrează undeva! Odată și odată, chiar și lucrurile tăinuite vor ieși la iveală! Față de Dumnezeu, nu te poți ascunde! Față de El să fim cinstiți, oricât am avea de suferit de la oameni, pentru că El va avea ultimul cuvânt! Pe astfel de imperative s-au bazat și unii precum Martin Luther sau Oliver Cromwell principiile de căpetenie care le-au ghidat și susținut viața: „Teme-te de Dumnezeu și nu te vei mai teme de nimeni altcineva!” Când Cromwell a fost întrebat de unde veneau curajul și îndrăzneala sa, el a răspuns că a aflat că dacă se temea de Dumnezeu, nu îi mai era frică de oameni. Exact asta spune și Domnul nostru în acest pasaj: Puneți capăt fățărniciei! Totul va fi dat pe față
„Vă spun vouă, prietenii Mei: să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea nu mai pot face nimic. Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi. Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi niciuna din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Şi chiar perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” (Luca 12:4–7)
Mustrarea publică adresată de Domnul liderilor religioși de atunci începuse deja să stârnească mânia lor împotriva Sa, El știa și ce sfârșit va avea, și rolul acestor ponenți în suprimarea Lui fizică... iar ucenicii trebuiau să știe că se puteau aștepta la același tratament din partea acestor împotrivitori. Domnul Isus îi încurajează astfel, asigurându-i că Dumnezeu este Cel de care trebuie să se teamă, și de care să țină seama dincolo de toate – pentru că-n mâna și-n puterea Lui stă nu doar soarta trupului, ci mai seamă a sufletului. Frica aceasta de Dumnezeu este reverența și dragostea de El care vor determina comportamentul copiilor Lui, recompensat, și nu amendat de Stăpânul a toate și a toți! Și-n plus, El a promis și chiar le va purta de grijă. În toate furtunile vieții, în toate persecuțiile, cel mai răsu lucru care se poate întâmpla este pierderea acestei vieți! Dacă vede El și când cade o vrăbiuță, cu-atât mai mult cunoaște nevoile și aude strigătele și rugăciunile copiilor Săi, care ascultă de El, care practică și predică Cuvântul Său!
„Eu vă spun: pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl va mărturisi şi Fiul omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu; dar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor va fi lepădat şi el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Şi oricui va vorbi împotriva Fiului omului i se va ierta; dar oricui va huli împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta.” (Luca 12:8-10)
De aceea, normal și natural pentru oameni este să-L cunoască pe Dumnezeu și să-L proclame. Domnul Isus, Fiul omului, este înainte de toate Fiul lui Dumnezeu, deci manifestarea față de El este manifestarea față de Dumnezeu (nu poți fi ascultător de Dumnezeu și ostil față de Isus, și invers!) Deci atitudinea față de Învățătorul Isus Hristos, de aici de pe pământ, din timpul vieții omului, va antrena după sine atitudinea și poziția lui Dumnezeu față de sufletul respectiv – la judecată! Atunci când un om rostește o blasfemie cu gura sa, nu aceasta îl va condamna, ci atitudinea inimii Sale. Și până și vorbirea ireverențioasă și opoziția față de Isus Hristos, sau contestarea Lui, pot fi iertate (dacă există pocăință și renunțare), dar blasfemia sau hula împotriva Duhului Sfânt nu vor fi iertate – afirmă aici Domnul Isus... pentru că ele arată că te opui lucrării Sale în inima și viața ta!
„Când vă vor duce înaintea sinagogilor, înaintea dregătorilor şi înaintea stăpânirilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi; căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiţi.” (Luca 12:11–12)
Această afirmație nu a fost făcută cu intenția de a oferi o scuză unui predicator leneș sau unui învățător de școală duminicală, care nu au chef să se pregătească. Aceasta era, mai degrabă, o asigurare pentru oamenii Săi că Duhul Sfânt, pe care urma să-L trimită, le va da curaj și înțelepciune atunci când ei Îl vor mărturisi cu credincioșie. Și avem multe astfel de exemple în cartea Faptele Apostolilor.
Și dacă adesea mai ales în ultimele veacuri s-a tot vorbit despre antisemitism, dinspre creștinism, iată că aici Domnul Își atenționează ucenicii – care au fost părinții Bisericii – că vor avea de suferit prigonire, inclusiv din partea promotorilor iudaismului. Nu vreau să spun că antisemitismul a fost generat de comportamentul evreiesc față de primii creștini, dar e clar că acesta nu a fost câtuși de puțin amabil sau binevoitor.
În orice caz, din acest pasaj înțelegem clar că nu poți, nu se cade, nu e cinstit să ascunzi că ești creștin! Mărturia despre Isus trebuie făcută oricând, prin comportament, fapte și vorbe... iar martorul credincios să nu uite niciodată că se află sub ocrotirea, călăuzirea și împuternicirea lui Dumnezeu!
În următorul paragraf, Domnul Isus schimbă puțin registrul și se pronunță tranșant într-un domeniu mereu actual: lăcomia (despre care știm din Scriptură că este idolatrie!)... trebuie precizat că doar în Evanghelia lui Luca întâlnim acest pasaj (vv. 13-21):
Unul din mulţime a zis lui Isus: „Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moştenirea noastră.” „Omule”, i-a răspuns Isus, „cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Luca 12:13–14)
Domnul nostru a refuzat categoric să judece într-un astfel de caz. Mi-aș dori ca și astăzi cei care vor sau acceptă să ofere consiliere să ia o astfel de poziție. Din nefericire, mulți se grăbesc să judece și să le spună oamenilor ce trebuie să facă... iată însă că Domnul Isus nu Și-a asumat dreptul de a judeca o astfel de speță, mai degrabă de competența unui procuror sau notar – calități pe care Domnul nu Și le arogă, dar și pentru că problema în litigiu era de natură meschină, financiară. Sigur, Domnul nu Se plasează deasupra unei asemenea chestiuni, nu din dispreț suveran respinge el solicitarea omului – dovadă: prinde prilejul să dea un verdict și-o recomandare, chiar dacă nu în sensul în care erau ele așteptate. (Este de asemenea cazul se reamintim că, atunci când a venit prima dată pe pământ, Domnul nu a venit ca judecător, ci ca Salvator; însă când va veni a doua oară, va veni ca Judecător... pentru că Tatăl a încredințat judecata în mâna Fiului – vezi Ioan 5:22).
Apoi le-a zis: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” (Luca 12:15)
Acesta este un verset bun pentru mulți creștini în această epocă a materialismului cras, când „lucrurile” par a fi atât de importante și ne ocupă mare parte a timpului. Dorința nestăvilită și continuă de a avea tot mai mult este unul din păcatele cele mai răspândite din vremea noastră. Cei din jur nu te văd când comiți acest păcat și uneori poate că nici măcar tu nu îți dai seama că îl comiți. Francisc de Assisi a spus cândva: „De-a lungul timpului, diverși oameni mi-au mărturisit unul sau altul din toate păcatele cunoscute, mai puțin păcatul lăcomiei.”
Trăim vremuri în care pe de o parte oamenii cred că doar prin propriile aranjamente, resurse și posesiuni își pot croi drum, faimă și putere... de aceea, acumularea este cuvântul de ordine al zilei – și nu ne referim la cei ce duc grija zilei de azi și de mâine, a coșului fmailial, ci la cei mulți pentru care lăcomia este motorul vieții – chiar dacă uneori, demonstrativ, fățarnic, mai lasă să li se scurgă printre degete, către cauze și organizații așa-zis umanitare, firimituri din grosul lor prisos. Dragii mei, veniți-vă în fire și desprindeți-vă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia (cum scria Pavel în 2 Tim. 2:26); iar în (1 Timotei 6:17) Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belşug ca să ne bucurăm de ele.
Adică să se comporte exact invers față de „bogatul nebun” din pilda pe care Domnul Isus o spune în continuare spre ilustrarea învățăturii Sale:
Şi le-a spus pilda aceasta: „Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine şi zicea: «Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.»” „Iată”, a zis el, „ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!»” Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu. (Luca 12:16–21)
Observați, vă rog, întâi de toate, preponderența pronumelor la persoana întâi singular din acest pasaj. Acest om suferea de egoism: „Ce voi face?...Nu mai am loc unde să-mi strâng roadele... îmi voi zidi... voi zice sufletului meu... roadele și bunătățile mele...” ș.a.m.d.
Acest om își era propriul rob! Era orbit de sine și de dorința de câștig, deși ce primise era mai dergabă un dar de la Dumnezeu – fusese un an mănos, favorabil, și țarina îi rodise mult, iar el fpcuse profit serios! Dar el se gândea doar la comoara sa de aici de pe pământ, și nu-l interesa să-și adune ceva și în ceruri! Dumnezeu Însuși îl numește „nebun” pe omul din pilda aceasta, însă observați, vă rog, ce fel de om era în aparență. Toate indiciile exterioare arată că era un om cumsecade, un cetățean respectabil, care-și plătea taxele... poate un vecin bun, și un familist adevărat. Era un om aproape impecabil. Trăia bine, într-o suburbie, în cea mai bună zonă rezidențială a orașului. Nu era vreun interlop prins în afaceri dubioase, nici membru al vreunui clan mafiot. Nu era implicat în politica murdară și nici în afaceri dubioase; nu era alcoolic și nici nu se încurca cu alte femei. Omul acesta pare să fie unul onorabil... și totuși Domnul îl numește „nebun”. De ce? Pentru că se gândea numai la el și era atins de morbul lăcomiei.
Pilda bogatului nebun este unul din cele mai tăioase pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu. Atitudinea și cuvintele lui au afectat filosofia de viață a oamenilor, până în zilele noastre ei conducându-se după deviza „Mănâncă, bea și veselește-te!” – eventual fără să se gândească și „căci mâine vei muri!” Domnul, însă, spune: „Exact asta este problema; asta face ca un om să fie nebun.” Dacă trăiești ca și cum viața asta ar fi totul și trăiești doar pentru tine, ca și cum nu ar urma să mori, sau ca și cum nu ar mai fi nimic după moarte, atunci ți se potrivește și ție același atribut – o spun cu respect și cu durere!
Isus a zis apoi ucenicilor Săi: „De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar; şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările!” (Luca 12:22–24)
Aceste cuvinte reiau ca un ecou porțiuni din Predica de pe munte a Domnului (Matei 5-7) – și sunt un permanent balsam și pentru noi azi, cei care chiar cedăm adesea la ispita îngrijorării – de parcă am putea rezolva noi ceva! Să mulțumim lui Dumnezeu care Se îngrijește de hrana și îmbrăcămintea naostră, și care în plus ne amintește mereu astfel de adevăruri fundamentale și simple că și un copil le poate pricepe: Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea! Pe de altă parte, sigur: nu este nimic greșit în a face provizii, în limite decente. Dar problema bogatului nebun era lăcomia, nu faptul de a fi prevăzător. El încerca să adune tot mai mult și mai mult. Acesta este blestemul capitalismului păgân. Ați observat ce judecată aspră este pronunțată asupra bogaților din zilele de pe urmă? Iacov 5:1 spune: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi.” Bogățiile au ajuns să fie un blestem.
Marea noastră națiune a crezut că atotputernicul dolar va rezolva problemele lumii, însă acum ne găsim într-o situație mai dificilă ca niciodată. Ne certăm încercând să decidem dacă ar trebui să scriem în continuare pe banii noștri „În Dumnezeu ne încredem” (In God We Trust – spune JVMcGee, pastor american). Putem să nu mai scriem, pentru că oricum nu este adevărat. Nu ne încredem în Dumnezeu, ci în dolar, iar un slogan pus pe banii noștri nu ajută la nimic. America, lumea, omenirea ar trebui să se întoarcă la realitate și la adevăr, să-și pună întrebările și problemele care contează, și care țin de lucrurile de sus și de viața veșnică, și să renunțe la religia de pe buze. Ar trebui să ne cercetăm inimile și să ne întrebăm: „Oare eu trăiesc numai pentru viața asta?” Domnul a spus: „Uitați-vă la păsările cerului și învățați de la ele.”
„Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui? Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei.” (Luca 12:25–27)
Când ajung prin Hawai – continuă JVMcGee – caut florile de hibiscus, pentru că sunt printre preferatele mele. Mă-ntreb la ce S-o fi gândit Dumnezeu când a creat florile de hibiscus, care sunt atât de nepăsătoare. Trandafirul, de pildă, este o floare atentă, grijulie, care își ține petalele adunate și le deschide treptat, pe când floarea de hibiscus deschide ușa larg și dă drumul la niște petale mari. Floarea de hibiscus este o floare frumoasă și viu colorată.
Domnul nostru a spus: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii.” Florile ne spun multe și nouă, astăzi: „Voi, oamenii, cheltuiți atâta timp, efort și bani ca să vă îngrijiți trupurile. Folosiți tot felul de loțiuni, spray-uri, uleiuri și parfumuri, mergeți la sală, faceți jogging și saună, pe lângă multe altele, și apoi vă îmbrăcați trupurile cu haine. Și, după ce sunteți îmbrăcați frumos și parfumați, în toată splendoarea voastră artificială nici măcar nu vă puteți compara cu frumusețea naturală a celei mai simple flori.” Ce mesaj, dragul meu! Unii din noi trebuie să ne încredem mai mult în Dumnezeu!
„Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astăzi este pe câmp, iar mâine va fi aruncată în cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor?” (Luca 12:28)
Versetul acesta nu încurajează lenea. Păsările nu pot construi hambare și nici nu pot toarce, însă omul poate. Dumnezeu vrea ca omul să își folosească abilitățile pe care i le-a dat, însă nu e planul Lui ca omul să trăiască de parcă aceste abilități ar fi totul în viață!
„Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu vă frământaţi mintea. Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Luca 12:29–31)
Lumea din zilele noastre face comerț. Jumătate din oamenii de pe planetă își dau sufletul să facă o cursă de șoareci mai bună, iar cealaltă jumătate de oameni merg până la marginile pământului ca să cumpere acea cursă de șoareci, însă și unii și alții uită că este un Dumnezeu în ceruri și că toți oamenii au un suflet veșnic.
„Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia. Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia. Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.” (Luca 12:32–34)
Toți oamenii vor sta într-o zi în fața înfricoșatei prezențe a lui Dumnezeu, fără toate acele „lucruri” care le-au umplut viața pământească, și nu vor avea o comoară adunată în Ceruri! Cine a trăit fără Dumnezeu, va muri fără Dumnezeu și-și va petrece veșnicia fără El!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, viața creștină este frumoasă dar nu fără probleme, intensă dar nu comodă, senină dar nu facilă. Este sigură, pentru că suntem în atenția, grija și voia Atotputernicului, dar nu lipsită de pericole imediate. Și dacă multe vin din afară, din jur, unele vin din deprinderile sau preocupările noastre. Un asemenea deosebit de nociv și subtil pericol este cel de a lăsa ca agonisirea celor necesare vieții fizice să ajungă țelul nostru prioritar. Ajungem să fim acaparați de grija și îngrijorarea pentru resursele cu care să obținem hrana, îmbrăcămintea, facilitățile dorite – încât slujirea lui Dumnezeu este împinsă în secundar. De aceea, accentul Noului Testament cade pe Evanghelie și pe cauza lui Hristos ca centri vitali și primordiali ai vieții noastre, necesitățile imediate, fizice trebuind să fie subordonate scopului suprem. Sigur, ne facem partea, lucrăm sârguincios pentru acoperirea nevoilor noastre, dar dincolo de toate trebuie să ne încredem și să ne bizuim pe Dumnezeu, lăsând în mâna Lui hrijurile noastre pentru viitor, și implicându-ne serios și cu râvnă în ascultarea și slujirea Domnului. Aceasta este viața de credință!
Când Mântuitorul a spus să nu ne îngrijorăm cu privire la mâncare și âmbrăcăminte, El nu a vrut să ne demobilizeze, să credem că trebuie să stăm cu mâinile în sân sî așteptăm ca acestea să ne pice din cer de-a gata! Scriptura, creștinismul n-au încurajat niciodată lenea! Domnul a vrut că noi să înțelegem că în procesul de obținere a banilor necesari procurării lucrurilor necesare vieții nu trebui să îngăduim ca preocuparea și îngrijorarea pentru acestea să acapareze mintea și inima noastră. Lucrul mai presus de ce mâncîm sau ce bem este misiunea noastră de pe pământ: a fi ambasadorii Cerului și-ai Regelui nostru! Toate preocupările legate de confortul și aspectul nostru trebuie subordonate singurei ocupații care contează – a-L face pe El cunoscut, și a-i ajuta pe oameni să-și pună problema veșniciei. Vă reamintesc cuvintele Mântuitorului din capitolul în care suntem (Luca 12) – vers. 29-31: „Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu vă frământaţi mintea. Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”
Frenezia consumeristă a lumii moderne și preocuparea excesivă pentru distracție și divertisment afectează sensibilitatea spirituală a majorității, astfel că oamenii ajung să ignore teribilist și nonșalant că este un Dumnezeu în ceruri, că toți oamenii au un suflet veșnic și că fiecare va trebuie să dea socoteală pentru tot ce face, gândește sau spune. E greu de crezut că oamenii ar da curs de bună voie și cu inimă largă unor îndemnuri – fie ele divine! – precum: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri... Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.” (Luca 12:32–34)
Repet ce ne învață Biblia: toți oamenii vor sta într-o zi înaintea înfricoșatei prezențe a lui Dumnezeu, fără toate acele „lucruri” care le-au umplut viața pământească, și cei mai mulți își vor da seama prea târziu că nu au o comoară adunată în Ceruri! Precum Anul de veselie din Leviticul (când unii evrei pierdeau niște privilegii, iar alții le redobândeau), la modul supreum Ziua Domnului va face o departajare între credincioși, în omenire în general: cei ce și-au adunat comori pe pământ vor rămâne fără ele, iar cei ce și le-au strâns în ceruri vor merge la ele, pentru a se bucura veșnic de comoara de preț: intimitatea cu Dumnezeu. Iar cine a trăit fără Dumnezeu aici, va fi lipsit de prezența lui Dumnezeu pe veci – și în definitiv se crede că acesta este Iadul în ce are cel mai teribil: absența lui Dumnezeu!
În capitolul despre care vorbeam că-l parcurgem (Luca 12), Domnul Isus continuă să vorbească ucenicilor, în prezența mulțimilor care-i luau cu asalt – și le prezintă acum ilustrații și parabole care arată spre... întoarcerea Sa pe pământ (deși El încă nici nu plecase, dar le dăduse destule indicii în acest sens!):
„Mijlocul să vă fie încins, şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se va apropia să le slujească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia, dacă-i va găsi veghind! Să ştiţi bine că, dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi, dar, fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” (Luca 12:35–40)
Deși această pildă se referă în primul rând la Israel și la cea de-a doua venire a lui Hristos (pentru a-Și instaura Împărăția pe pământ), principiul (așteptare răbdătoare și activă) se aplică și Bisericii, care așteaptă venirea Domnului și-n consecință Răpirea ei.
În Orient, mirele dădea o masă pentru prietenii săi, iar apoi mergea acasă la mireasa sa, pentru a o lua. Slujitorii mirelui trebuiau să fie îmbrăcați și să aibă candelele aprinse pentru procesiunea de întoarcere a mirelui. Atitudinea, comportamentul, preocupările credinciosului față de întoarcerea lui Hristos trebuie să denote conștiincioasă, înfrigurată pregătire, pentru a fi gata, având „mijlocul… încins”, făcând tot ce ne stă în putință pentru El și trăind în așteptarea întoarcerii Sale.
Când imaginea se schimbă de la „mire” la „hoț”, scopul este acela de a accentua surpriza, apariția neașteptată. Pavel a folosit aceeași metaforă cu referire la cea de-a doua venire a lui Hristos în 1 Tesaloniceni 5:2, unde spune: „Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.” Domnul, însă, nu va veni ca un hoț pentru a răpi Biserica, ci noi toți ne vom înălța și Îl vom întâmpina în văzduh.
Am menționat deja: Domnul Isus stătea de vorbă cu ucenicii în mijlocul norodului – de aceea e important de știut de fiecare dată cui adresa Mântuitorul cuvintele Sale; de asta erau interesați și cei mai atenți dintre cei ce-L înconjurau:
„Doamne”, I-a zis Petru, „pentru noi spui pilda aceasta sau pentru toţi?” Şi Domnul a zis: „Cine este ispravnicul credincios şi înţelept pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa!” (Luca 12:41–43)
Observăm că Domnul răspunde întrebării legate de sensul și adresabilitatea unei pilde... cu o altă pildă! De fapt, ideea era că învățătura era pentru cei care credeau că sunt administratori ai bunurilor și misiunii încredințate de Dumnezeu. Răspunsul Învățătorului conține o altă pildă foarte importantă care vorbește despre responsabilitatea noastră în așteptarea celei de-a doua veniri a Domnului. Repet, și această pildă se aplică în primul rând poporului Israel, însă și în acest caz principiul ilustrat aici se aplică și credincioșilor care așteaptă Răpirea. Mulți oameni cred că Domnul va veni în curând, așa că ei Îl așteaptă,dar letargic, apatic, inactiv – în loc să lucreze! Datoria noastră este să lucrăm ca și cum Domnul ar veni abia peste o mie de ani. Haideți să nu mai tot încercăm să aflăm data întoarcerii Lui, ci mai degrabă să ne pregătim... și să-i ajutăm și pe alții să înțeleagă că trebuie să se pregătească! Nădejdea binecuvântată este venirea lui Hristos, iar noi ar trebui să ne umplem viața, mintea, inima cu... tot ce vom putea așeza într-o zi la picioarele Sale!
Iată ce spune Mântuitorul mai departe că va face stăpânul din pildă cu robul pe care-l va găsi făcându-și datoria cu credincioșie:
„Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar dacă robul acela zice în inima lui: «Stăpânul meu zăboveşte să vină»; dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să mănânce, să bea şi să se îmbete, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie şi-l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor necredincioşi în lucrul încredinţat lor.” (Luca 12:44–46)
Această pildă ne învață două lecții importante. Scepticismul cu privire la revenirea Domnului duce la (1) folosirea greșită a autorității și la (2) lenevie. Noi trebui să trăim așteptând revenirea Sa. Trebuie să trăim ca și cum Domnul ar apărea în secunda următoare, iar noi va trebui să dăm socoteală de ceea ce am făcut. Și cu siguranță vom da socoteală înaintea Lui atunci când va veni! Și așa cum există o răsplată generoasă pentru credincioșie, la fel există o pedepsire drastică a delăsării și-a lenevirii:
„Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.” (Luca 12:47–48)
Poate că Domnul nu va veni azi sau mâine, dar cu siguranță va reveni! Tendința noastră este să neglijăm ce avem de făcut, pentru că El nu apărut încă. Avem impresia că ne vom strecura cumva, însă n-o vom putea face. Când va veni El, vom fi judecați. „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Cor. 5:10). Despre cine este vorba aici? Despre credincioși, care vor compărea înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Atunci nu vom fi analizați pentru a se decide dacă suntem mântuiți sau nu, ci vom fi judecați pentru a se constata dacă merităm să primim răsplată sau nu. Majoritatea teologilor sunt de părere că vor exista diferite grade de răsplată pentru credincioși, și – analog – diferite grade de pedeapsă pentru necredincioși...
Este oarecum de mirare – dar perfect în acord cu realitatea! – că Domnul Isus admite că El aduce dezbinare între oameni
„Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” (Luca 12:49)
Chiar și astăzi, când lumea trăiește în cel mai adânc întuneric de până acum, se stîrnesc atâtea pasiuni, ba chiar se rostesc blasfemii la adresa Domnului Isus Hristos! Focul a fost aruncat pe pământ! De la naștere (vezi prorocia lui Simeon – Luca 2:34) numele Lui a iscat, stârnește și va provoca „împotrivire” (cuvântul grecesc folosit este skandalon!)
„Am un botez cu care trebuie să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” (Luca 12:50)
Vorbele acestea – clare pentru creștini, azi... dar misterioase pentru cei ce le auzeau atunci, inclusiv pentru ucenici – arată spre moartea lui Hristos pe cruce. (Luca 12:51–53)
„Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu; ci mai degrabă dezbinare. Căci, de acum înainte, din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi, şi doi împotriva a trei. Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului, şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei, şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii, şi nora împotriva soacrei.”
Când un om Îl primește pe Isus Hristos ca Salvator al său, el este despărțit de necredincioșii din jurul său, fie că aceștia sunt rudele sau prietenii săi – nu pentru că asta ar dori, ci pentru că urmarea lui Hristos este exclusivistă, și este agreată de prea puțini!
El a mai zis noroadelor: „Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, îndată ziceţi: «Vine ploaia.» Şi aşa se întâmplă. Şi când vedeţi suflând vântul de la miazăzi, ziceţi: «Are să fie zăduf.» Şi aşa se întâmplă. Făţarnicilor, faţa pământului şi a cerului ştiţi s-o deosebiţi; vremea aceasta cum de n-o deosebiţi?” (Luca 12:54–56)
Încă un mesaj trist, intens și urgent al Domnului: să înțelegem și să recunoaștem în ce fel de lume trăim! Omul crede că poate aduce și menține pacea pe pământ, dar în realitate tot ce face este să stârnească alte războaie! Organizația Națiunilor Unite a fost înființată cu scopul de a face și de a menține pacea pe pământ, însă, permiteți-mi, vă rog, să spun că această organizație este astăzi una din cele mai mari arene de luptă din lume! Trebuie să înțelegem că nu poate fi cu adevărat pace în lume până nu va veni Hristos!
Deocamdată însă, în textul lui Luca, El încă nici nu plecase... dar fiecare verset, capitol și pagină grăbește deznodământul. Intrăm în capitolul 13, în care Domnul adresează întâi tendința de a-i observa și critica mai degrabă pe alții decât pe sine:
În vremea aceea au venit unii şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi”, le-a răspuns Isus, „că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” (Luca 13:1–5)
Victimele lui Pilat și oamenii uciși de turnul căzut nu fuseseră judecați de Dumnezeu, pentru că El nu acționează răzbunător. Hristos, însă, le-a spus oamenilor religioși din vremea Lui că, dacă nu se vor pocăi, vor pieri și ei.
Există câteva lecții importante pentru noi în acest pasaj. Prima este că, atunci când un creștin are necazuri mai mari decât alții (și chiar se întâmplă așa, adesea), nu trebuie să tragem concluzia că este mai păcătos decât alții. Necazurile nu vin întotdeauna în viața unui om ca rezultat al păcatului său, sau ca pedeapsă imediată din partea lui Dumnezeu. Cealaltă față a monedei este că, dacă devii creștin, nu înseamnă că vei fi automat ocolit de necazuri; da, vei scăpa de Necazul cel Mare, însă nu vei scăpa și de necazurile cele mici, ba: dacă ești un creștin autentic vei avea parte din plin de ele, aici pe pământ.
Un alt lucru pe care îl învățăm de aici este că atunci când vine necazul în viața altcuiva și nu în viața ta, asta nu înseamnă că tu îi ești superior acelui om. Poate că Dumnezeu îngăduie ca tu să vezi necazul acelui om pentru a te aduce la El.
Cea mai de preț lecție însă rămâne pocăința – și nu ca remediu pt necaz, ci ca singura alternativă la pieirea veșnică! Urmează, ca o continuare, pilda smochinului neroditor, un alt text antologic datorat exclusiv lui Luca: (Luca 13:6–9)
El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.»”
Eu cred că smochinul acesta simbolizează poporul Israel (JVMcGee). Proprietarul smochinului se aștepta la roduri... și a fost dezamăgit să vadă că acestea n-au apărut! Fără îndoială, că proprietarul avea dreptul atât să culeagă rodul, cât și să taie pomul. Poporului Israel i s-a promis binecuvântarea (dacă umbla în lumina dată de Dumnezeu), dar și blestemul (dacă respingea lumina). Poporul primise o atenție specială (cultivare, fertilizare) și ar fi trebuit să aibă rod, însă nu a avut. Israel L-a respins pe Hristos, spunând chiar „sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mat. 27:25). Israel a avut parte de judecata lui Dumnezeu, și a fost împrăștiat printre toate popoarele lumii!
Este interesant de observat că poporul Israel încă nu poate trăi în pace în țara sa și continuă să-L respingă pe Dumnezeu. Nu arabii le dau bătăi de cap evreilor astăzi, ci Dumnezeu. Israel este poporul ales al lui Dumnezeu, e-n centrul atenției Lui, și într-o zi se vor întoarce la Domnul! Astăzi, evreii se întorc în țara lor în necredință, și nu au pace... și aceasta este dovada că Dumnezeu se implică în problemele lumii!
În cap. 13, decorul se schimbă mai des, de la o scenă la alta... Îl regăsim pe Domnul în sinagogă, predicând... și nu numai! Citim și episodul acesta: (Luca 13:10–14)
Isus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua Sabatului. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte spatele. Când a văzut-o Isus, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Dar fruntaşul sinagogii, mâniat că Isus săvârşise vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvântul şi a zis norodului: „Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul; veniţi, dar, în aceste zile să vă vindecaţi, şi nu în ziua Sabatului!”
Domnul are aici de-a face cu o gârbovire fizică pronunțată; dar neînțelegerea din acest pasaj s-a iscat nu pentru că Domnul a vindecat-o, ci pentru că a făcut-o în ziua de sabat. Aceasta era considerată o sfidare și a constituit o permanentă sursă de discordie între El și liderii religioși de atunci.
Femeia aceasta era chinuită de aproape două decenii de această neputință, probabil o spondiloză, care o făcea să stea îndoită, pentru că – biata de ea! – nu-și putea îndrepta spatele. Iată, deci, un om într-o situație disperată, o biată nenorocită, care stârnea milă. Probabil că acesta a fost unul din cele mai grave cazuri de infirmitate fizică de care s-a ocupat Domnul când a fost pe pământ.
„Făţarnicilor”, i-a răspuns Domnul, „oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?” (Luca 13:15–16)
Trebuie să mărturisesc că n-am înțeles de ce fusese legată de către Satan această femeie; nu pare să fi fost o femeie imorală, poate că mergea regulat la sinagogă, chiar și așa bolnavă, cum era... Ca o recompensă, aici în sinagogă i-a spus Medicul cel Bun: „Fii dezlegată!” El Și-a pus mâinile peste mâna ei, iar ea a fost tămăduită pe loc și a început să-L laude pe Dumnezeu. Desigur, atingerea Domnului nu era necesară, atâția fuseseră vindecați cu o vorbă, sau de la distanță – dar în cazul acetei femei a fost un sprijin pentru credința ei... Contactul personal cu El este cel mai important lucru și pentru noi!
Conducătorul sinagogii a certat-o aspru pe femeie, deși ea nu venise la sinagogă ca să fie vindecată. Reacția acestui conducător religios a fost, în mod clar, ciudată. Pe el îl interesa mai mult o regulă, decât faptul că o biată femeie, care fusese înlănțuită timp de 18 ani de o cumplită infirmitate, tocmai fusese eliberată! Chestiunea sabatului era de maximă importanță pentru acești conducători religioși, iar interdicțiile legate de sabat deveniseră o povară mult prea grea pentru oameni. Problema sabatului este încă în centrul multor dezbateri aprinse și astăzi... însă cel mai important lucru nu este să ne certăm în privința religiei, ci să învățăm să păzim Cuvântul Domnului și să iubim oamenii!
Pe când vorbea El astfel, toţi potrivnicii Lui au rămas ruşinaţi; şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El. (Luca 13:17)
Poporul acesta, care Îl urmărea cu bucurie, se pare că nu a rămas de partea Lui. Există pericolul să devii atât de religios și de împietrit, încât chiar să-L excluzi pe Isus din viața ta. Poți să ai toate răspunsurile și să fii expert în argumentare, însă adevărata întrebare este: „L-ai primi vreodată pe Hristos în inima ta?” Nimic nu poate înlocui acest lucru!
Ești plin de îndoieli? Ești nedumerit sau îngrijorat? Ești gârbovit de poverile vieții? Atunci vino la Domnul Isus Hristos cu poverile și păcatele tale! Poți să vii la El oricând! El așteaptă și este gata să te vindece și să împlinească nevoia ta! El e unica noastră speranță!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Sper să fiți la fel de entuziasmați ca mine măcar – care nu sunt e obicei un monument de entuziasm – ori de câte ori ne aplecăm peste viața și învățătura Mântuitorului Isus Hristos, singura făptură omenească ireproșabilă care a călcat pe acest pământ (în primul rând pt că nu a fost născută în păcat, și pt că nu a săvârșit nicio abatere de la Legea, voia, planul lui Dumnezeu!) De la asemenea ființe avem mereu ceva de învățat, El ar trebui să fie fără îndoială modelul de viață pt fiecare; din nefericire, n-a fost, nu este și nu va fi așa!
Nici când umbla efectiv pe pământ sub ochii oamenilor, nu doar propovăduind voia lui Dumnezeu și combătând falsa evlavie, ci săvârșind miracole (vindecări, exorcizări, învieri etc.) – nici măcar atunci nu erau toți în consens în ce-L privește! Iată cum concluzionează Luca o minune publică, săvârșită în sinagogă (da, într-o zi de Sabat, dar El nu făcea asta deliberat, demonstrativ... și n-o făcea doar atunci – dar nu putea să nu elibereze doar pentru că era Sabat!), precum și învățătura Domnului care a însoțit vindecarea femeii gârbove de 18 ani: „Pe când vorbea El astfel, toţi potrivnicii Lui au rămas ruşinaţi; şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El.” (Luca 13:17) Semn clar că, pe unde trecea și acționa Domnul, se formau ad-hoc două tabere: admiratorii și împotrivitorii.
Domnul Isus nu vorbea și lucra de dragul spectacolului, sau ca să-i ațâțe neapărat pe farisei și cărturari, ci subordona fiecare învățătură și intervenție a Sa (mai mult sau mai puțin miraculoasă, după cum era nevoie) scopului principal căruia i-a rămas consecvent până la Înălțare: propovăduirea pocăinței ca poartă de intrare în Împărăția lui Dumnezeu, pe cale de a fi instaurată. Și cred că aici, în mijlocul cap. 13 al Evangheliei lui Luca, unde am ajuns, după ce văzuseră și acest miracol al vindecării femeii după aproape două decenii de neputință, și auzindu-L pe Isus cum i-a înfruntat pe fățarnicii care-L acuzau că nesocotea Sabatul, oamenii vor fi fost ispitiți să creadă că într-adevăr Împărăția avea să fie întemeiată numaidecât. De aceea cred că Domnul Se grăbește să le corecteze presupunerile și așteptările, folosind două pilde care au ca subiect Împărăția lui Dumnezeu – ambele subliniind practic aceeați idee: Împărăția crește, devine – ajunge ceva amplu... cum vom vedea imediat și noi din următoarele patru versete care condensează cele două scurte și sugestive parabole (Luca 13:18–21):
El a mai zis: „Cu ce se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu şi cu ce o voi asemăna? Se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; el a crescut, s-a făcut copac mare, şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui.” El a zis iarăşi: „Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Se aseamănă cu aluatul pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată.”
Sămânța de muștar ilustrează aspectul exterior al creștinătății, cu multiplele sale organizații și denominații. Minuscula sămânță de muștar trebuie să crească și să devină o plantă, nu un copac. În loc ca organizațiile bisericești să rămână în urmă, a existat de fapt o creștere anormală, mult prea rapidă și și-au pierdut forța morală, pe măsură ce au crescut. „Păsările” sunt cheia hermeneutică a acestei pilde și îl reprezintă pe diavolul, care este activ în omenirea care constituie și bazinul creștinătății, precum și în multe așa-zise biserici, prin ereziile învățăturii și învățătorilor, ca și prin trăirea în păcat a multor așa-zis creștini.
Aluatul din a doua pildă nu reprezintă evanghelia, ci un principiu al răului. Aluatul nu este folosit niciodată în Biblie cu sens pozitiv. Termenul „aluat” apare de aproximativ 98 de ori în Biblie: de aproximativ 75 de ori în Vechiul Testament și de 23 de ori în Noul Testament și întotdeauna este folosit cu sens negativ. Deși mulți creștini sinceri cred că aluatul reprezintă aici evanghelia, care se întinde peste întreaga lume și o convertește, totuși nu prea este așa! Nu va exista nicio împărăție și nici pace, până nu Se va întoarce Hristos pentru a-Și instaura împărăția pe pământ. Biserica organizată nu poate instaura împărăția Sa, ci, la vremea potrivită, Hristos Însuși va veni și va instaura Împărăția lui Dumnezeu.
Cele două parabole sunt menite să-i încurajeze pe cei nerăbdători sau dezamăgiți, propunând chiar o teologie creștină a istoriei in nuce: Împărăția lui Dumnezeu nu apare spontan, ci presupune timp și răbdare (istorie – care conține deopotrivă influență divină și element uman!) Deși începuturile pot părea infime, slabe – finalmente Dumnezeu Își atinge scopurile Sale minunate! Ce bucurie pentru copiii și aleșii Lui, nu?!
Ne-ntoarcem în textul cap. 13 din Luca, în care-L observăm pe Domnul Isus continuând să dea învățătură despre Împărăția viitoare, în timp ce înaintează pe drumul Său spre Ierusalim – ținta finală a vieții Lui și decorul desăvâșirii planului de mântuire al lui Dumnezeu.
Isus umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţând pe norod şi călătorind spre Ierusalim. (Luca 13:22)
Isus Se îndrepta către Ierusalim, ca o reconfirmare a ceea ce Luca ne spusese deja (că atunci „când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim” – Luca 9:51). Și-n timp ce înainta spre scena finală, în această ultimă călătorie a Sa, Domnul nostru vorbește neabătut despre aceeași Împărăție al cărei trimis și întemeietor era – specificând de astă dată urgența și condițiile accederii acolo.
Cineva I-a zis: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: «Doamne, Doamne, deschide-ne!», drept răspuns, El vă va zice: «Nu ştiu de unde sunteţi.» Atunci veţi începe să ziceţi: «Noi am mâncat şi am băut în faţa Ta, şi în uliţele noastre ai învăţat pe norod.» Şi El va răspunde: «Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii.» Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară. Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi iată că sunt unii din cei de pe urmă, care vor fi cei dintâi, şi sunt unii din cei dintâi, care vor fi cei de pe urmă.” (Luca 13:23–30)
Este greu să ne dăm seama de ce a fost pusă întrebarea care a deschis acest pasaj. Poate că a fost o întrebare sinceră. Carisma lui Hristos atrăgea mulțimi de oameni, însă curând aceștia și-au dat seama că a-L urma pe El presupunea un cost – pe care nu mulți erau dispuși sau în stare să-l plătească. Erau tot timpul oameni care veneau și plecau, care se alăturau sau părăseau cortegiul cetei ucenicilor... și acum, când Domnul Se apropia de Ierusalim pentru ultima dată, acest lucru era ușor de observat. Va veni curând și ziua când vor trebui consemnate cuvintele: „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Marcu 14:50). Domnul a arătat foarte clar că a-L urma pe El presupune un preț de plătit. Dacă noi, în belșugul nostru sofisticat și comod, gândim altfel – atunci aceasta este o erezie!
Pentru că era o întrebare speculativă, Domnul nu răspunde în mod direct, ci îi spune omului (și celor ce voiau să audă/asculte): „Asigură-te că tu ești mântuit!” În restul acestui scurt discurs, Domnul arată clar că vor fi mântuiți mulți din cei care nu sunt fiii lui Avraam, Isaac și Iacov (pentru că dintre exprimările din finalul acestui pasaj, „cei dintâi” sunt evreii, iar „cei de pe urmă” – ne-evreii, păgânii, neamurile). Așadar, cei care doresc mântuirea, trebuie să ia o decizie rapidă, și să fie pregătiți de luptă, și de jertfă! Iar toți ceilalți oameni, absolut toți, trebuie să se pregătească pentru judecata finală!
În aceeaşi zi, au venit câţiva farisei şi I-au zis: „Pleacă şi du-Te de aici, căci Irod vrea să Te omoare.” „Duceţi-vă”, le-a răspuns El, „şi spuneţi vulpii aceleia: «Iată că scot dracii şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi isprăvi. Dar trebuie să umblu astăzi, mâine şi poimâine, fiindcă nu se poate ca un proroc să piară afară din Ierusalim.»” (Luca 13:31–33)
E de constatat în primul rând – în acest episod redat numai de Luca, și-n continuarea ideii menționate la începutul ediției de față, în legătură cu reacțiile antagoniste pe care le stârnea Mântuitorul în audiență – că iată nici cei din tabăra oponenților Săi, fariseii, nu-i erau toți defavorabili; iată aici câțiva asemenea adversari tradiționali care vin să-l avertizeze că Irod Antipa era pe urmele Domnului, cu intenții distructive.
În al doilea rând, vedem în context, că Domnul Isus – la fel de curajos și tranșant ca Ioan Botezătorul – îi înfruntă pe puternicii zilei și-l numește pe acest controversat dregător vulpe. Sigur că omul nu se trage din animal, însă uneori el se coboară la nivelul animalului. Dar oricât de șiret, puternic sau capabil ar fi fost adversarul, el nu-și va putae împlini planul, câtă vreme Dumnezeu – care are controlul a toate – gândește și desfășoară cu totul altceva! Domnul Isus vorbește aici, printre rânduri, despre planul divin de răscumpărare și înviere: „Eu am o misiune, Irod nu Mă poate opri! El nu are nicio autoritate asupra Mea!”
Dar aceste considerente nu-s decât preliminarii pentru punctul principal al finalului acestui capitol 13 al Evangheliei lui Luca, în care Domnul Isus deplânge Ierusalimul:
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie; dar vă spun că nu Mă veţi mai vedea până veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (Luca 13:34–35)
Domnul Își exprimă din nou dragostea și grija față de Ierusalim, cetatea în care urma să moară, și care-și făcuse un trist renume din uciderea prorocilor trimiși de Dumnezeu. De asemenea, Mântuitorul rostește judecata asupra „cetății marelui Împărat” (Mat. 5:35) – care se va concretiza în anul 70, când capitala va fi rasă de către Titus: totodată, însă, Își anunță și revenirea, și abia atunci va avea loc adevărata intrarea triumfală în Ierusalim!
Absolut seducător Domnul nostru, prin îndrăzneală, imparțialitate, perseverență, dragoste, transparență... Greu de închipuit vreun alt personaj care să vădească în același timp astfel de caracteristici, și care să călătorească atât de „împotriva curentului” – ca Isus Hristos! El nu a nedreptățit și nu a favorizat pe nimeni, cât a trăit și umblat pe pământ – și asta este una dion imaginilie cele mai vii cu care trebuie să ne rămînă în memorie și-n inimă! El nu-i menaja pe mai marii sau auotritățile locului și momentului, fie ei conducători religioși sau politici... și nu mergea numai în casele celor sărmani, sau doar în ale celor bogaţi... Domnul onora aproape orice invitaţie; dar și când era ceva de semnalat, o făcea fără menajamente! Așa stau lucrurile și-n prima parte a capitolului 14 din Evanghelia după Luca, în care vă propun să intrăm de îndată...
Isus este invitat din nou la masă în casa unui fariseu, şi cum era de așteptat și de data aceasta se va întâmpla ceva deosebit...
Luca este iar singurul dintre autorii de Evanghelii care relatează această împrejurare, în care Mântuitorul răspunde invitației la masă în casa unuia dintre fruntașii fariseilor; imediat vom lua notă de lecția de etichetă pe care o dă Domnul Isus gazdei și celorlalți invitați, prin pilda musafirului vanitos.
Mai sunt încă două pilde în acest capitol, care nu apar în nicio altă Evanghelie: pilda construirii turnului și cea a împăratului care se pregătește de război, ambele având de-a face cu ucenicizarea. Iar ca „desert”, Domnul va încheia cu pilda despre sarea care își pierde gustul.
Isus merge din nou la cină și de data asta ne vom amuza puțin.
Într-o zi de Sabat, Isus a intrat în casa unuia din fruntaşii fariseilor, ca să prânzească. Fariseii Îl pândeau de aproape. (Luca 14:1)
Trebuie să mărturisesc că, dacă pe mine m-ar fi invitat un fariseu la masă, ca să mă spioneze, eu aș fi refuzat. Nu știu dacă neapărat gazda Sa, dar cu siguranță ceilalți farisei prezenți erau atenți ca niște copoi, căutând ceva ce L-ar fi putut discredita pe Domnul Isus. Primul verset din acest capitol ne prezintă atmosfera, tonul și culoarea locală. Încordarea s-a amplificat în timpul preludiului de dinaintea cinei, când Domnului I s-a întins o capcană:
Şi înaintea Lui era un om bolnav de dropică. (Luca 14:2)
Eu cred că acest om a fost pus acolo în mod deliberat, pentru că știau că Domnul nu va rezista să-L vadă pe omul acela chinuindu-se, fără să-l vindece... încălcând astfel sabatul! Observați, vă rog, ce face Domnul în această situație: El intră în dialog cu învățătorii și cărturarii prezenți, punându-le întrebări... la care fariseii se tem să-I răspundă!
Isus a luat cuvântul şi a zis învăţătorilor Legii şi fariseilor: „Oare este îngăduit a vindeca în ziua Sabatului sau nu?” Ei tăceau. Atunci Isus a luat de mână pe omul acela, l-a vindecat şi i-a dat drumul. Pe urmă le-a zis: „Cine dintre voi, dacă-i cade copilul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară, în ziua Sabatului?” (Luca 14:3–5)
Dacă un bou sau un măgar ar fi căzut undeva, l-ar fi scos de acolo; cu alte cuvinte, dacă unul dintre acei ticăloși ar fi rămas în pană cu mașina în ziua sabatului, sigur ar fi reparat-o, iar Domnul știa asta... de aceea atitudinea și acțiunile Lui spun ceva de genul: „De asta și Eu îl repar pe omul acesta, pentru că are o problemă!”
Şi n-au putut să-I răspundă nimic la aceste vorbe. (Luca 14:6)
Cred că atenția sporită pe reacția cleor prezenți și chiar a Domnului față de contextul și semnificațiile acestui incident nu trebuie să micșoreze importanța și forța acestei noi minuni săvârșite de Mântuitorul – omul acela bolnav de hidropizie (pântece umflat, care de fapt este mai degrabă un simptom care indică prezența unui cumul de afecțiuni). Domnul îi dă drumul, adică dezleagă sufletul și trupul bietului bolnav, eliberându-l și de cauzele, și de efectele suferinței sale!
Chiar dacă Domnul pare că vorbește singur, pentru că „vânătorii” lui amuțesc, fără replică – acest incident sporește atmosfera de încordare de la masă... Și nu era totul! Pentru că Mântuitorul era atent nu doar la ce avea de spus, ci și la ce se întâmpla în jur:
Apoi, când a văzut că cei poftiţi la masă alegeau locurile dintâi, le-a spus o pildă. Şi le-a zis… (Luca 14:7)
Această scenă mi s-ar părea hazlie, dacă n-ar fi dureros de tristă. Vă închipuiți, cred, că pe vremea aceea nu se puneau carduri cu numele invitaților pe mese. Mă gândesc că asemenea carduri au fost inventate de vreo gazdă care voia să-și protejeze mobila – pentru că, în lipsa oricăror precizări, oaspeții se angajau într-o cursă nebună pentru a obține cele mai bune locuri. Pe atunci erau patru locuri importante la masă. Când bucătarul anunța: „Se servește supa!”, se îndreptau cu toții către masă. În vremea aceea, oamenii stăteau pe jos sau pe canapele la masă, și nu pe scaune – așa că mâncau oarecum întinși. De fiecare parte a mesei erau câte trei astfel de locuri, iar locul din mijloc era locul de onoare, deci câte unul pe fiecare parte. Așadar, de prima parte a mesei, erau locurile numărul 1, 2 și 3, iar locul numărul 2, fiind central, era locul de onoare. De cealaltă parte a mesei, erau locurile 4, 5 și 6, din care locul 5 era cel de onoare, pentru că era locul din mijloc. Pe a treia latură a mesei, erau locurile 7, 8 și 9, locul 8 fiind cel de onoare, iar pe ultima latură, cu locurile 10-12, locul de onoare era locul 11.
Este ușor de înțeles că un fariseu mai în vârstă se mișca mai greu decât cei mai tineri, astfel, când bucătarul a anunțat că se servește supa, bătrânul fariseu, chiar dacă stătea cât mai aproape de sala în care se pregătea masa, nu prea putea fugit să prindă locul nr. 2. Probabil că vreun altul mai tânăr ajungea acolo înaintea lui, așa că cel vârstnic se întorcea cât de repede putea, încercând să prindă locul nr. 5... Dar, din păcate, din nou a ajuns prea târziu, pentru că locul era deja ocupat... Încercat apoi rapid să prindă locul nr. 8, dar n-a ajuns la timp nici acolo, așa că a dat colțul repede, ca să ocupe măcar locul nr. 11... și în finea să zicem că reușea... Era cel mai slab loc din cele din onoare, dar era totuși unul din cele patru. Fariseul cel bătrân se așeza acolo, trăgându-și din greu suflarea...
Vă puteți imagina cât de amuzant-ridicolă trebuie să fi fost scena aceasta, cu toți acei oameni alergând cât de repede puteau pentru a prinde un loc de onoare? Domnul Isus, însă, intervine, pentru a le corecta manierele.
„Când eşti poftit de cineva la nuntă, să nu te aşezi la masă în locul dintâi; ca nu cumva, printre cei poftiţi de el, să fie altul mai cu vază decât tine, şi cel ce te-a poftit şi pe tine şi pe el să vină să-ţi zică: «Dă locul tău omului acestuia.» Atunci, cu ruşine, va trebui să iei locul de pe urmă. Ci, când eşti poftit, du-te şi aşază-te în locul cel mai de pe urmă; pentru ca atunci când va veni cel ce te-a poftit să-ţi zică: «Prietene, mută-te mai sus.» Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine.” (Luca 14:8–10)
Cu alte cuvinte, Domnul spunea: „Când te invită cineva la cină, nu te grăbi să ocupi locul de onoare, pentru că s-ar putea ca gazda să fi pregătit acel loc pentru un alt invitat și atunci va veni la tine și-ți va spune: «Mută-te pe un loc inferior, ca oaspetele meu de onoare să poată sta aici.»” Pentru a ajunge pe acel loc inferior, nu trebuia să te muți decât cu un loc mai încolo, dar era o situație stânjenitoare.
„Când ești invitat la masă, alege întotdeauna locul cel mai de jos și-ți va fi foarte ușor să-l ocupi, pentru că nimeni nu vrea să se așeze acolo. Apoi, când va veni gazda și va vedea unde te-ai așezat, îți va spune: «Tu ești oaspetele meu de onoare, așa că te rog să iei locul de onoare.» Și atunci altcineva va trebui să elibereze locul de onoare, ca să te așezi tu acolo.” Aceasta înseamnă să te comporți manierat și era exact opusul a ceea ce se întâmplase acolo.
Domnul Isus enunță un principiu foarte important în urma acestui incident:
Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 14:11)
Acesta este un principiu foarte important pentru noi, credincioșii: nu cumva să uităm că ierarhia finală, definitivă o impune Dumnezeu!
Apoi, Domnul îi dă o lecție gazdei (Luca 14:12–14):
A zis şi celui ce-L poftise: „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.”
Domnul enunță din nou un principiu important. Cei mai mulți dintre noi invităm aceiași oameni la masă, iar apoi suntem invitați cu toții la un altul din acest grup, și tot așa, poate săptămână de săptămână... ca într-un carusel... Însă Domnul nu doar că nu apreciază și nu recomandă această practică, dar o și condamnă! Nu este nimic rău în a-ți invita prietenii la masă din când în când, însă te-ai gândit vreodată să faci asemenea invitații și celor mai sărmani, sau mai puțin importanți, poate chiar mai nedoriți?! Ei nici nu sunt răsfățații unor asemenea ospețe, și nici nu prea pot răspunde cu invitații, la rândul lor, la masă săptămâna viitoare... Domnul Isus ne învață cât se poate de răspicat să facem și lucruri pentru care să nu așteptăm răsplată imediată, și ne vom lua adevărata răsplată!
Domnul să ne ajute nu doar să reținem, ci să și practicăm asta!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Suntem recunoscători pentru șansa de a ne reîntâlni regulat, în prezența Cuvântului scris al lui Dumnezeu, care se deschide sau avansează de fiecare dată cu încă o pagină... semn că înaintarea noastră, oricât de imperceptibilă, este reală. Bine-ar fi însă ca ea să însemne și acumulare, care să ne determine să trăim astfel încât efectele citirii și înțelegerii Bibliei să fie vizibile!
Iar aceste întâlniri le-aș echivala cu acordul de a lua masa împreună – câștigând astfel în toate planurile, și-n primul rând în prietenie, atât pe orizontală (între noi) cât și pe verticală (cu Dumnezeu). Oamenii au pus dintotdeauna preț pe părtășia la masă, asta e valabil și-n sec. XXI cum a fost și-n sec. I sau cu 20 de secole înainte... A mânca împreună este mai mult decât a te hrăni – este un fel de a căuta cunoașterea reciprocă, de a depune armele pentru un timp, de a investi și-n altceva decât vizibilul imediat... vedem asta din propria experiență, din istorie, dar și din Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu (deschis în Evanghelia după Luca, de care ne ocupăm de o vreme) aratându-ni-L pe Mântuitorul Isus Hristos foarte favorabil ideii de a lua masa împreună cu alții... Și asta nu pentru că ar fi fost vreun gurmand, ci pentru că a înțeles sensibilitatea și deschiderea oamenilor pe durata prânzului sau cinei, și căuta să valorifice aceste împrejurări ca să planteze semințele Evangheliei – prin învățătură sau miracole și semne...
Cap. 14 în care suntem se deschide cu precizarea: „Într-o zi de Sabat, Isus a intrat în casa unuia din fruntaşii fariseilor ca să prânzească.” Posibil ca gazda să nu-L fi invitat pe Domnul din pură curtoazie, ci doar să fi creat cadrul pentru ca și alții comeseni – farisei de-ai lui – să fie cu ochii pe Învățătorul incomod, pândindu-i vorbele și mișcările, ca să strângă probe împotriva Lui.
Nici nu începuseră să mănânce, că Mântuitorul a și vindecat un om bolnav de hidropizie (plantat probabil deliberat în intimitatea Lui, ca să-L determine să-l vindece – adică să încalce Sabatul!).
Apoi îi mustră pe cei ce căutau să apuce locurile cele mai bune la masă, și ne învață pe toți cu acest prilej care este comportamentul adecvat în astfel de împrejurări – lucru care ni-l atestă încă o dată mai înțelept și mai manierat, cu un caracter mai ales și mai educat decât mult mai învățații și titrații Săi adversari. Și asta nu doar în plan tehnic, procedural, comportamental, ci și din punctul de vedere al motivațiilor, semnificațiilor și consecințelor bunelor deprinderi și maniere – cu accent pe smerenie și respect.
Apoi, Domnul Isus ne învață și cum să facem binefaceri, și cine să fie țintele predilecte ale faptelor noastre bune: cei ce nu au cum să ne răspundă la fel, sau să ne răsplătească pentru asta...
Repet: toate aceste nuanțe și învățături sunt binevenite pentru noi grăbiții și neatenții sau insensibilii moderni... dar să nu uităm că inițial toate acestea au fost mustrări adresate gazdei și participanților din cadrul unui prânz în care și Isus Hristos era invitat! Așa că vă puteți imagina lesne ce tensiune se acumulase deja acolo... De la bun început, Domnul Se comportase altfel decât se așteptaseră comesenii, sau decât bănuiau ei c-ar fi îndrăznit Isus să facă... dar – repet: Domnul n-a stat pe gânduri să-l vindece pe omul bolnav de dropică, în ciuda faptului că fariseii erau de altă părere. Apoi, le-a dat invitaților, dar și gazdei, lecții de maniere... și sfaturi despre cum să-și materializeze și îndrepte intențiile de binefacere... lucruri care nu le căzuseră niciunuia bine! E de înțeles deci că atmosfera era tensionată!
Și-n tăcerea aceea asurzitoare, cineva se gândește să prelungească ecoul cuvintelor Domnului Isus din vers. 14: „Şi va fi ferice de tine, pentru că... ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi”:
Unul din cei ce şedeau la masă cu El, când a auzit aceste vorbe, I-a zis: „Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Luca 14:15)
Fără îndoială că aceasta era una din replicile pioase ale acestui om. În acel moment jenant de tăcere, când nimeni nu mai spunea nimic, vreun politician bătrân (dornic să se-audă și el, sau să arate că înțelesese ce spusese Domnul până atunci) deschide gura și aruncă și el din vârful buzelor o fericire – ce denotă totuși o aspirație (care cred că era a multora dintre cei de față): „Ferice de cel ce va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!” Mi-aș fi dorit să fi fost acolo și să-l întreb: „Ce vrei să spui?” Mă îndoiesc că mi-ar fi putut explica la ce s-a referit când a spus replica aceea. Eu, cel puțin, nu am găsit niciun comentator biblic care să poată explica la ce se referea omul acela, pentru că afirmația lui nu era decât un clișeu pios... dintre cele de care auzim și noi adesea în cercurile noastre legaliste și închise... (era să zic: conservatoare, dar ăsta-i un compliment azi!). Eu m-am săturat de aceste banalități religioase – gen: „Slavă Domnului!” Sigur că e minunat să-L lăudăm sincer și permanent pe Domnul, însă când cineva spune mereu acest lucru, din vârful buzelor și fără a-L lăuda cu adevărat pe Domnul în inima lui, devine plictisitor și necredibil. Vă rog să-ncercăm să fim mai atenți la ce spunem, și să-ncercăm să evităm clișeele pioase! Nu așa îi atragem pe oameni spre lucrurile cu adevărat importante!
Iată că Domnul Isus n-a lăsat să-i scape prilejul de a le mai da o lecție comesenilor, și-l taxează pe acest fariseu bun de gură și versat în terminologie religioasă; parcă-L văd pe Învățătorul întorcându-Se către el și adresându-le tuturor încă o parabolă. Unii o numesc pilda despre scuze, alții pilda ospățului mesianic, alții pilda celor poftiți la cină:
Şi Isus i-a răspuns: „Un om a dat o cină mare şi a poftit pe mulţi. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: «Veniţi, căci iată că toate sunt gata.»” (Luca 14:16–17)
Era obiceiul pe atunci ca gazda să trimită cu mult timp înainte invitații la o astfel de masă (cum era și cea la care se aflau atunci cu toții), iar când sosea ziua respectivă, era trimisă din nou o invitație personală. Ideea este că Dumnezeu a trimis o invitație. Ce face omul cu ea? Cum vei răspunde tu? Dumnezeu ne invită la mântuire. Nu poți să intri când sau cum vrei tu la ospățul mântuirii. Nu poți să dai din coate ca să intri, ci intri acolo prin harul lui Dumnezeu. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2:8–9). Poți să intri la această cină doar dacă primești darul harului divin; singurul lucru care te poate împiedica să intri în cer este refuzul de a accepta invitația.
Cu alte cuvinte, Domnul Isus spune: „Tu zici că este ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu... însă acesta este doar un nonsens pios! Am să vă spun eu ce fac oamenii cu invitația lui Dumnezeu...” Și pilda continuă:
Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: „Am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.” (Luca 14:18)
Aceasta nu este o scuză, este un alibi. Cineva spunea că „alibiul este o minciună camuflată într-o scuză.” Nimeni nu a spus: „Nu vreau să vin la cină!”, ci doar inventau scuze care să acopere faptul că nu voiau să meargă.
Primul om care s-a scuzat era fie un mincinos, fie unul neobișnuit să mintă, fie nu-l dădea mintea afară din casă – pentru că pur și simplu nu-mi pot imagina că ar putea exista cineva care ar cumpăra un teren fără să-l vadă mai întâi?
Un altul a zis: „Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.” (Luca 14:19)
Primul om a fost împiedicat să vină la cină de posesiunile sale materiale; cel de-al doilea: de afacerile sale... însă și cel de-al doilea om era fie mincinos, fie nebun. Cum putea să-și justifice absența de la o cină prin faptul că urma să tragă câteva brazde cu noua sa pereche de boi? Pe atunci nu existau reflectoare, cum să are noaptea?! Și omul acesta a inventat deci o scuză...
Aud și eu adesea oameni spunând: „Trebuie să-mi câștig existența.” Oamenii sunt atât de ocupați cu afacerile lor, încât nu mai au timp pentru Dumnezeu, însă într-o zi vei muri și se va vedea (din păcate tu nu vei mai putea constata!) că afacerea ta merge mai departe și fără tine!
Un altul a zis: „Tocmai acum m-am însurat şi de aceea nu pot veni.” (Luca 14:20)
Da, exista o lege pe atunci în Israel care scutea un bărbat care se căsătorise de curând... de îndatoririle sale militare! Dar omul din pilda aceasta a avut cea mai slabă scuză. Ar fi putut să-și ia soția cu el la cina la care fusese invitat. Afecțiunea sau obligațiile sociale sau matrimoniale l-au împiedicat pe acest om să participe la cină.
De mult ori aud pe câte cineva spunân sensd cam în același: „Nu pot să vin la biserică, duminica este singura zi în care pot să stau cu familia!” Serios? Dar ce-ar fi să-ți iei familia la adunare?! Ce-ar fi să-i înveți că dincolo de orice valoare pământească stă prețuirea persoanei, lucrării, planului lui Dumnezeu – vădite atât de clar în Domnul Isus Hristos...
Trebuie să admitem că – deși inabili și mincinoși – oamenii aceștia au avut un punct comun bun: au fost respectuoși! Toți și-au cerut scuze și au vorbit frumos! Dar, dragii mei, bunele maniere nu-ți asigură locul în Împărăția lui Dumnezeu! Și-n plus: posesiunile, afacerile și obligațiile sociale sunt principalele lucruri care îi împiedică și azi pe oameni să vină la Dumnezeu sau să-L urmeze pe Domnul Isus Hristos. Câți oameni nu stau astăzi departe de Dumnezeu din cauza acestor lucruri? Dumnezeu are o invitație pentru tine, scrisă cu sângele Domnului Isus Hristos, și te invită la masa salvării.
Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat şi a zis robului său: „Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi.” La urmă, robul a zis: „Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit, şi tot mai este loc.” Şi stăpânul a zis robului: „Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. Căci vă spun că niciunul din cei poftiţi nu va gusta din cina mea.” (Luca 14:21–24)
Aceasta este o afirmație foarte dură. Dacă respingi invitația lui Dumnezeu, și El va trebui să te respingă, și vei fi dat afară din cauza refuzului tău de a-I accepta invitația.
Să învățăm deci din această pildă că cele mai bune scuze nu te vor împiedica să pierzi cu brio accesul la Împărăția lui Dumnezeu! Și că pe de altă parte nicio vinovăție sau lipsă de statut omenesc nu sunt în stare să împiedice materializarea planurilor lui Dumnezeu! Cine se scuză se acuză! Cine se socotește nevrednic va beneficia! Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se învrednicește – prin ascultare!
Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El S-a întors şi le-a zis: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.” (Luca 14:25–27)
Mesajul acestui pasaj este că Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în viața noastră. Lepădarea de sine și predarea totală sunt condițiile uceniciei! Un credincios trebuie să se dăruiască pe sine Domnului Isus în așa fel încât, prin comparație, să pară că urăște toate celelalte lucruri. Toți termenii care se referă la afecțiune în acest pasaj sunt comparativi, nu prescriptivi!
„Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el şi să zică: «Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi.»” (Luca 14:28–30)
Dacă te hotărăști să-L urmezi pe Hristos, te va costa. Dacă vrei să fii ucenicul Lui, vei avea un preț de plătit. Gândește-te bine, dragul meu, și fă-ți bine calculele înainte de a lua o decizie!
„Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace. Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.” (Luca 14:31–33)
Un om poate fi mântuit prin acceptarea lui Isus Hristos ca Salvator personal, însă nimeni nu-L poate urma și sluji pe El, dacă nu este dispus la sacrificiu. Asta ne învață acest pasaj. Există o diferență între un credincios și un ucenic și, din păcate, nu toți credincioșii sunt și ucenici. Ucenicia adevărată costă mult, trebuie chibzuită bine și are consecințe scumpe! (Luca 14:34–35):
„Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acesta? Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit să audă.”
Ce poate fi mai nefolositor decât sarea care își pierde gustul? Domnul să ne ajute să nu fim creștini ne-cumpătați sau ne-folositori!
Nu știm în ce măsură le vor mai fi priit bucatele mesenilor care au avut parte de aperitivul consistent al Domnului Isus. În orice caz, El rămânea indigest pentru religioși, dar apreciat și cultivat de păcătoși, de nevoiașii de toate felurile. Peste tot pe unde umbla, Domnul Se intersecta și cu cei ce se considerau cineva, sănătoșii care n-aveau nevoie de doctor, dar și cei dispuși să-și recunoască păcatele – cărora le conferea ajutor și binecuvântare! Vedem asta și din debutul cap. 15, în care intrăm – un capitol antologic al Evangheliei după Luca, care cuprinde câteva pilde binecunoscute, între care una știută și de copii, și de atei... poate cea mai îndrăgită pildă spusă vreodată de Domnul Isus, pe care noi obișnuim să o numim „pilda fiului risipitor”.
Pilda aceasta a fost spusă în contextul în care vameșii și păcătoșii veneau cu grămada să-L asculte pe Domnul Isus, iar fariseii și cărturarii nu conteneau să-L critice și să cârtească din cauza aceasta, fiind scandalizați de faptul că El îi primea și chiar stătea la masă cu ei.
Răspunsul Domnul Isus la cârtirile fariseilor și cărturarilor a constat într-un buchet de pilde... În mod obișnuit, se consideră că sunt trei pilde distincte: pilda oii pierdute, pilda banului pierdut și pilda fiului pierdut, însă eu aș zice că mai degrabă este vorba despre o singură pildă, cu trei părți; sunt trei imagini într-o singură ramă (JVMcGee – care continuă:
Când eram copil, mergeam în vizită la mătușa mea, unde țin minte că am văzut un tablou, numit triptic, pe care îl avea în pod, unde dormeam eu atunci când avea multe rude în vizită. Îmi plăcea să mă uit la acest tablou, pentru că erau trei imagini într-o singură ramă. Asta ne oferă și nouă Domnul aici: trei imagini care trebuie luate împreună – este un triptic.) Întărim cele spuse mai devreme, citind primele 2 versete din Luca 15:
Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” (Luca 15:1–2)
Nu pot să nu spun aici o istorioară despre o fetiță care a auzit citindu-se acest verset (povestește pastorul McGee): Într-o seară friguroasă, în Londra, a intrat tremurând într-o biserică, unde avea loc un serviciu de închinare. La terminarea programului, după ce oamenii au plecat, fetița s-a apropiat de predicator și i-a spus: „Domnule, n-am știut că numele meu este scris în Biblie!” Predicatorul a zâmbit și a întrebat-o: „Cum te cheamă, fetițo?” Iar fetița a răspuns entuziasmată: „Edith mă cheamă!” „Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar numele Edith nu apare în Biblie!” Fetița, însă, a insistat: „Ba da, este! V-am auzit citindu-l în seara asta! Spuneați: «Isus primeşte pe păcătoşi şi pe Edith împreună cu ei.»” (În engleză, pronunția numelui Edith este foarte asemănătoare cu cea a formei arhaice a verbului a mânca la persoana a III-a singular. Așadar, pasajul biblic spunea: “Jesus receiveth sinners, and eateth with them!”, adică „Isus îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”, iar fetița a înțeles: “Jesus receiveth sinners, and Edith with them!”, adică „Isus primeşte pe păcătoşi şi pe Edith împreună cu ei.”)
Cu siguranță Domnul Isus o primește nu doar pe Edith, ci și pe Maria și pe Ion și pe Gigi și pe Costel și pe Nuți și pe noi toți... Slavă Domnului, El îi primește pe păcătoși! Fiecare păcătos este pierdut – iar șansa lui este să se lase găsit de Domnul Isus, care n-a pierdut și n-a renunțat la nimeni din cei ce se lasă găsiți!
Mai întâi, El spune pilda despre oaia pierdută:
Dar El le-a spus pilda aceasta: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz şi se duce după cea pierdută până când o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.» Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă.” (Luca 15:3–7)
Păstorul din această pildă este Bunul Păstor, Isus Hristos, iar noi suntem oile. Păstorul avea 100 de oi și una din ele s-a rătăcit. Sincer, dacă începi cu 100 de oi, iar la final ai 99, acesta este un procent bun. Însă, acest păstor nu se mulțumește cu cele 99 de oi, ci, atunci când una din ele se pierde, el merge să o caute. După ce o găsește, o așază pe umerii Săi (locul puterii). El poate salva!
Marele preot din Israel purta un efod, iar pe umerii efodului erau două pietre, pe care era gravat numele celor douăsprezece seminții ale lui Israel, câte șase nume pe fiecare piatră. Marele preot îi purta pe copiii lui Israel pe umerii Săi. În același fel, Marele nostru Preot ne poartă pe umerii Săi, așa că nu ne putem pierde. Când El pornește la drum cu 100 de oi, va ajunge la capăt eventual cu mai mult de 100 de oi, în niciun caz cu mai puține! Aceasta este o imagine a Domnului Isus Hristos, care îi caută pe cei ce sunt ai Săi – chiar dacă ei aleg sau se mulțumesc să se piardă...
Cea de-a doua imagine din acest triptic este cea a banului pierdut.
„Sau care femeie, dacă are zece lei din argint, şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa şi nu caută cu băgare de seamă până când îl găseşte? După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele şi vecinele ei şi zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem.» Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15:8–10)
Probabil că bănuțul acela făcea parte din șirul de monede ce forma coronamentul care simboliza statutul ei de femeie căsătorită. A pierde un astfel de bănuț era ca și cum ai pierde o piatră prețioasă din verighetă. Femeia din pilda aceasta este o imagine a Duhului Sfânt, a cărui lucrare constă în a avea grijă ca fiecare persoană care aparține Mirelui să fie prezentă la nuntă. Fiecare bănuț va fi la locul lui. Fiecare persoană este importantă pentru El. Bucură-te că ai preț în ochii și inima Stăpânului ceresc!
Anunțându-vă că vom aloca toată ediția următoare aprofundării pildei fiului risipitor, ne oprim aici acum; vă mulțumim pentru atenție, să ne reauzim sănătoși data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, fie ca și întâlnirea noastră de azi să marcheze o biruință și-o înaintare a puterii Cuvântului lui Dumnezeu! Și cred că va fi așa, pentru că vom privi mai atent azi în ceea ce este una dintre cele mai remarcabile sinteze ale Evangheliei – mă refer nu doar la cea după Luca în care suntem, ci la toate variantele cunoscute ale conceptului de „veste bună”. „Pilda fiului risipitor” s-a bucurat de o atenție specială din partea exegeților și hermeneuților, diverși autori și comentatori numind-o când pilda fiului pierdut, când pilda fiilor pierduți, când pilda fiului pierdut și regăsit, când pilda tatălui iubitor... În orice caz, numărul, valoarea și profunzimea învățăturilor duhovnicești conținute îi confirmă titlul neoficial de „evanghelie în evanghelie”!
Vă reamintesc, doctorul Luca abordează viața și Evanghelia atât științific, cât și artistic și-o face atent și exact – oferindu-ne și aici încă un buchet de pilde pe care ceilalți evangheliști nu le relatează. Capitolul 15 al Evangheliei după Luca statuează clar (prin pildele conținute) conceptul că Evanghelia este pentru păcătoșii pierduți. Sunt trei pierderi înfățișate consecutiv aici, și observăm o creștere a interesului și importanței obiectului pierdut: de la o oaie din 100, la un leu/drahmă din zece și apoi la un fiu din doi! Și oricât de importante ar fi oaia sau moneda, ce poate echivala valoarea unui fiu?
El a mai zis: „Un om avea doi fii.” (Luca 15:11)
În cinci cuvinte scurte Domnul deja schițează decorul – și văd o casă (care reprezintă casa Tatălui ceresc)... în care se află toate bunătățile, bucuriile, confortul și pacea pe care și le-ar putea dori cineva vreodată. Stăpânul acestei case (care Îl preînchipuie pe Dumnezeu Tatăl) are doi fii. (De fapt, Tatăl ceresc are mulți fii, însă aceștia doi sunt reprezentativi!) Domnul nu ne dă numele lor, așa că puteți să-i numiți cum vreți; în orice caz unul este „cel mai mare”, iar celălalt „cel mai tânăr”... Așadar, vedem o gospodărie, un tată și doi băieți.
„Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată.” (Luca 15:12–13)
Aici, în această casă încântătoare, în care se afla tot ce și-ar putea dori vreodată inima unui om – dragoste, bucurie, părtășie, mângâiere – mezinul are inclusiv dreptul de a-și respinge tatăl!... Pentru că era mai mult decât neobișnuit, era o insultă ca un fiu să adreseze o astfel de cerere cât tatăl său era în viață; era un fel de a-i spune: „Mai bine ai muri odată!” Să zicem însă că fiul cel tânăr spune doar: „M-am săturat de monotonie și disciplină. Vreau să-mi întind aripile. Mi se pare că iarba de pe celelalte pășuni e mult mai verde!” Nu știu de ce-i așa, dar poate c-ați observat: și mie, și ție, iarba din pășunea cealaltă întotdeauna ni se pare mai verde. Așadar, băiatul acesta ajunge să râvnească ce nu cunoștea, renunță la binele de-acasă, îl somează pe tatăl său să facă ce nu se făcea – și pleacă de acasă cu buzunarele pline de bani, pentru care nu muncise, și nu-i obținuse prin abilitățile, istețimea sau eforturile sale. Cu banii dăruiți de tatăl său iubitor, băiatul acesta pornește în lumea largă. Asta numea el: emancipare!
Scena se schimbă acum și trebuie să introducem o imagine nouă aici, o imagine din lumea largă – pe care o poți înfățișa după cum îți trece prin cap sau prin inimă... am putea-o picta în culori sinistre (și n-am exagera deloc!) Băiatul acesta află acum ce înseamnă să te distrezi, cum spune lumea. Hălăduiește prin toate locurile rău-famate pe unde se puteau irosi bani. Iar când ai bani, ai și prieteni „de vreme bună”. Trăiește deci din plin o vreme, experimentând toate plăcerile păcatului – acolo, în lumea largă... Aici zic că ne putem imagina singuri tabloul, pentru că Domnul nu ne-a dat detalii despre ce a făcut băiatul acolo (dar nu-i greu de închipuit!) A venit însă o zi când a trebuit s-o termine cu distracția... pentru că și-a băgat mâna în buzunar și... n-a mai găsit nimic acolo!
„După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.” (Luca 15:14)
Și pentru că un necaz nu vine singur, de parcă n-ar fi fost de-ajuns criza financiară a tânărului, iată că și zona în care se afla ajunge într-o situație precară. Acolo unde iarba i se păruse băiatului mai verde, acum iat-o pârjolită. În vreme de foamete, și fără bani, băiatul nu știe ce să facă. Eu zic că-i era și frică, și rușine să meargă acasă. Nu ar fi trebuit să-i fie frică, dar îi era. Și ca să vă dați seama cât de disperat era, aflați că face ceea ce niciun evreu n-ar fi făcut vreodată (decât într-o situație extremă!) Or, băiatul acesta se afla într-o astfel de situație: nu avea ce să mănânce, și nu găsea nimic de lucru! Se va fi dus pe la câțiva din prietenii săi de vreme bună... și-mi închipui dialogul lor: „Hei cutare, mai ții minte petrecerile noastre? N-ai uitat că eu îți plăteam mereu băutura și fetele... Uite, aș avea nevoie... N-ai putea să mă ajuți sau să-mi dai ceva de lucru?” Iar acel așa-zis prieten îi răspundea: „I-auzi?!... Zici că s-au terminat banii? Atunci, și eu am terminat-o cu tine! Nu mă mai interesezi! Pot să te-ajut... să găsești ușa!”
Și, după ce-a bătut pe la diverse asemenea porți, băiatul și-a dat seama că nu avea niciun prieten adevărat în lumea largă. Ajuns în cele din urmă la marginea orașului, dă peste un om care... (îți dădeai seama de la o poștă!) creștea porci! Dar nu-și mai permitea să strâmbe din nas. Băiatul se duce la el și-i zice: „Bună ziua! Aveți ceva de lucru!”, iar omul îi răspunde: „Păi, eu nu te pot plăti, știi că o ducem greu cu toții, dar dacă o să-mi păzești porcii, poți cel puțin să mănânci și tu aici.” Atât de mult decăzuse băiatul acesta, încât acceptă! Iar când Domnul a spus că „mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii”, fiecare israelit, fie fariseu sau vameș, care-L asculta pe Domnul vorbind, s-a cutremurat, pentru că aveau imaginea decăderii – un evreu nu putea să ajungă mai jos de-atât! În primul rând, pentru că ei nu trebuiau să se atingă de porc (pentru că Legea mozaică le interzicea lucrul acesta)... iar să ajungi să locuiești printre porci era ceva de-a dreptul înfiorător! Aceasta este imaginea ce transpare din această pildă – una într-adevăr întunecată! Băiatul acesta chiar ajunsese într-o stare deplorabilă!
Poate că cineva va spune: „Băiatul acesta îl reprezintă pe omul păcătos, care va fi salvat în cele din urmă.” Îmi pare rău, însă, să vă spun, că nu așa stau lucrurile, nu aceasta este imaginea pe care o vedem aici. Aceasta nu este imaginea unui păcătos care este salvat. Permiteți-mi să vă spun, și o fac cu mare grijă, că băiatul acesta, când era acasă la tatăl său, avea părtășie cu el, era fiul lui, și acest lucru nu a fost pus niciodată la îndoială. Când băiatul s-a dus în lumea largă și și-a risipit banii, și atunci era fiul tatălui său. Nu există nicio îndoială în privința aceasta. Și când băiatul s-a degradat atât de rău, încât a ajuns să stea cu porcii (și dacă ai fi văzut turma de la o oarecare distanță, cred că nici măcar nu l-ai fi putut distinge de porci), nici atunci el nu era porc, sau porcar – ci era tot fiul tatălui său! În pilda aceasta, nu s-a pus nicio clipă problema dacă băiatul cel tânăr mai era fiul tatălui, sau nu. El și-a păstrat această calitate de fiu, chiar dacă a terfelit-o în tot acest timp!
Poate că cineva va spune: „Atunci, pilda aceasta nu conține mesajul evangheliei.” Ba da, îl conține. Și țin să subliniez acest lucru pentru simplul motiv că, în urmă cu mulți ani, un predicator a folosit această pildă pentru a prezenta evanghelia în câteva seri... Oamenii spuneau că omul acela îl imita pe Billy Sunday, dar eu nu auzisem niciodată de acest Billy Sunday, așa că pentru mine nu conta pe cine imită. Evanghelistul cu pricina era un tip scund și își ținea serviciul religios sub un copac, iar singurul lucru care ne interesa pe noi, băieții, era că omul acesta putea sări până la înălțimea amvonului. Stătea liniștit la amvon și, deodată, îl vedeam cum sare... și, cum am spus, era un tip scund. Noi stăteam acolo și ne uitam la el, iar ziua următoare încercam să vedem dacă putem sări la fel sus ca el. Dați-mi voie să vă spun că într-o seară a predicat despre Fiul risipitor și în acea seară eu am ieșit în față și L-am primit pe Domnul... așa că nu-mi spuneți că pilda aceasta nu conține evanghelia, pentru că o conține – eu sunt dovada!
Haideți, însă, să vedem despre ce vorbește, de fapt, pilda aceasta. Pilda nu ilustrează felul în care un păcătos este mântuit, ci ne descoperă inima unui Tată, care nu doar că salvează un păcătos, ci îl și primește înapoi pe fiul care păcătuiește. (Luca 15:15–16):
„Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni.”
Poate că adineauri, când am spus că prietenii săi de vreme bună nu l-au ajutat, ați crezut că exagerez, însă Domnul ne arată foarte clar acest lucru când spune că „nu i le dădea nimeni”. De ce astăzi creștinii au uneori impresia că oamenii necredincioși chiar le sunt prieteni adevărați, atunci când încearcă să-i facă să păcătuiască și să-i îndepărteze de Dumnezeu? Din păcate, unii credincioși au această impresie și la fel a pățit și băiatul din pilda noastră. El a fost atras în lume, departe de casă, de tatăl său, tot mai departe. Și credea că oamenii aceia erau prietenii lui... Dar n-a trecut mult și a venit ziua când a aflat că oamenii aceia nu-i erau prieteni cu adevărat. Nici măcar roșcovele „nu i le dădea nimeni.”
Aceasta este partea întunecată a tabloului, iar acum cred că este timpul să privim și la culorile luminoase pe care le pune Domnul în tablou, pentru că Domnul întotdeauna (dar întotdeauna!) pictează un decor întunecat în planul secund, iar apoi pune în prim plan culorile luminoase. Ați remarcat vreodată că așa pictează Domnul? Pe fundalul întunecat al păcatului acestui băiat – care se afla acum în cocina porcilor, auto-exclus din părtășia cu tatăl său, pe care-l părăsise fără mustrări de conștiință! – Domnul începe să pună niște nuanțe mai luminoase.
Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!” (Luca 15:17)
„Şi-a venit în fire”... Păcatul ne afectează îngrozitor și ne face să vedem lumea dintr-o perspectivă greșită, și chiar și pe noi să ne vedem într-o lumină nepotrivită. Păcatul ne face să vedem frumusețile acestei lumi dintr-o perspectivă greșită, și atunci când păcătuim pur și simplu nu mai vedem lucrurile în mod corect. Băiatul acesta, când era acasă, privea la lumea largă și i se părea că arată atât de bine, iarba era atât de verde și era atâta distracție acolo; acum însă „și-a venit în fire”. Și primul lucru pe care l-a făcut a fost să cugete puțin. A început să-și folosească mintea și a spus: „Eu sunt fiul tatălui meu, și-am ajuns aici... Stau în cocină cu porcii, iar în casa tatălui meu, slujitorii o duc mult mai bine decât mine! Iar eu, sunt fiul său!” Când a început să gândească așa, a început să înțeleagă. Și tânărul acesta începe să se poarte ca un om deșteptat... și deștept! (Luca 15:18–20a)
„Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.» Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său.”
Și acum ajungem la o imagine chiar foarte luminoasă, cea mai luminoasă dintre toate, și este exact imaginea acelei case drăguțe despre care vă spuneam la început. O, ce casă frumoasă! Este casa tatălui. Domnul Isus a spus: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri” (Ioan 14:2). Despre casa aceasta este vorba... Și de pe fundalul ei văd un tată care se uită pe fereastră... și face asta din ziua în care băiatul lui a plecat de acasă! Știți de ce se uită pe fereastră? Pentru că știe că într-o zi băiatul acela al lui se va întoarce trudit acasă!
Poate că cineva mă va întreba: „Crezi că dacă ești mântuit, ești mântuit pentru totdeauna?” Da. Poate că altcineva va întreba: „Crezi că un creștin poate păcătui?” Da. „Poate creștinul să persevereze în păcat?” Nu. Pentru că în casa Tatălui, Tatăl stă și așteaptă, spunând: „Toți fiii Mei se întorc acasă. Fiilor Mei nu le place să stea în cocină, ei nu au firea unui porc, pentru că ei sunt fii! Au aceeași natură cu Mine și nu vor fi fericiți decât în casa tatălui. Și fiecare fiu al Meu care merge în lumea largă și ajunge într-o cocină – indiferent de cât de murdar ajunge sau cât de jos cade – dacă este fiul Meu, într-o zi va spune: «Mă voi scula și mă voi duce la Tatăl meu!»” Și ceea ce-l face să spună „mă voi duce la Tatăl meu” este faptul că Omul care locuiește în casa aceea fericită este Tatăl său. Până acum, în toată istoria cunoscută a pământului, de cel puțin 6.000 de ani, nu a existat niciodată un porc uman care să spună: „Mă voi scula, mă voi duce la Tatăl meu.” Niciodată! Porcilor le place acolo, în cocină. Ei nu vor să meargă în casa Tatălui. Doar fiul Tatălui vrea să meargă în casa Lui; și, într-o zi, acel fiu va spune: „Mă voi scula, mă voi duce la Tatăl meu.”
Așa că fiul pornește acum spre casă. Poate v-ați gândit că am exagerat când am zis că tatăl s-a uitat pe fereastră în fiecare zi, dar chiar așa a făcut, și acum îl vede pe fiul său venind. Deodată, simte silă față de el, și le zice servitorilor: „Ia aduceți-mi niște nuiele, să-l învăț eu minte pe băiatul ăsta!” Așa scrie în Biblia ta? Nu? Nici în Biblia mea nu scrie așa! Dar așa ar fi trebuit să scrie. Legea mozaică îi dădea dreptul unui tată să-și aducă fiul neascultător înaintea bătrânilor și chiar să-l omoare cu pietre. Tatăl acesta avea tot dreptul să spună: „Băiatul mi-a făcut numele de rușine și mi-a risipit averea! Am să-i trag o bătaie soră cu moartea!” Deși avea dreptul să facă asta, tatăl din pilda noastră procedează cu totul altfel... de-a dreptul uimitor. Și când Domnul a ajuns aici în relatarea pildei, și când a introdus culorile acelea luminoase, i-a făcut pe toți cei din audiență să clipească din ochi, spunând: „Nu putem crede așa ceva. A fost destul de grav că a ajuns să stea cu porcii, dar e și mai grav ca tatăl să-l primească înapoi fără să facă nimic! Trebuia să-l pedepsească! Nu e-n regulă! Băiatul trebuie să-și bage mințile-n cap!” Observați, însă, ce face tatăl:
Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. (Luca 15:20)
Băiatul este în zdrențe și miroase atât de urât! Băiatul rămâne locului, în picioare, iar tatăl aleargă la el, îl îmbrățișează și îl sărută!
Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” (Luca 15:21)
Băiatul își pregătise un mic discurs și începe să spună ce-și propusese acolo, în lumea largă. Probabil că repetase mereu în mintea lui acel discurs, pe drumul spre casă. Cred că la fiecare pas își spunea: „Când ajung acasă, așa am să-i spun: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.»” Și acum începe să-i spună tatălui său chiar așa... doar că nu ajunge prea departe. A reușit doar să spună: „nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău”... și a fost întrerupt!
Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească. (Luca 15:22–24)
Dacă vrei să dai o petrecere, nu poți s-o faci în lumea largă. Dacă ești copilul lui Dumnezeu, nu poți păcătui și apoi să mergi mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poți să ajungi chiar și în cocină, însă, dragul meu, nu te vei simți bine niciodată acolo. Dacă ești fiul Tatălui, va veni o zi când vei spune: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu.” Și te vei duce... Și-ți vei mărturisi păcatele. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Așa se întoarce un copil care păcătuiește înapoi la părtășia din casa Tatălui. Cu mărturisirea păcatelor începe singura cale de întoarcere!
Ați observat vreodată ce spune tatăl că va face pentru fiul său? „Aduceţi repede haina...” Băiatul a fost spălat și înveșmântat; „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” Domnul este Cel care ne spală. Cel care S-a încins cu ștergarul Își va spăla fiul care se întoarce; orice fiu trebuie spălat când se întoarce din lumea largă. Haina pe care o primește este neprihănirea lui Hristos, care îl acoperă pe credincios după ce a fost curățit. Inelul este însemnul unui fiu devenit adult, cu toate drepturile care îi revin. Fiul este așezat din nou în poziția sa inițială. Nu i se refuză niciun drept. Fiul este așezat din nou la locul său, în casa Tatălui.
Hristos Se află acum la dreapta lui Dumnezeu, gata să-i curețe pe-ai Săi, care se întorc din lumea largă cu picioarele sau mâinile murdare. Când ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. Însă, trebuie să venim înaintea Lui așa cum a venit fiul risipitor: „Tată, am păcătuit, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi.” Iar Tatăl va spune: „Niciodată! Tu ești fiul meu. Te iert, te curăț, și te pun din nou unde ți-e locul!” Un fiu este fiu pentru totdeauna!
Însă, mai este un fiu risipitor în această pildă.
Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: „Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.” El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. (Luca 15:25–28)
Ascultați, vă rog, ce spune băiatul acesta! Cum se plânge și ce răutăcios este! El este adevăratul fiu risipitor! El s-a mâniat când a auzit că fratele său s-a întors și că acum se dădea o petrecere în cinstea lui. Nu a vrut să intre în casă, așa că tatăl a trebuit să iasă și să stăruie ca și fiul său cel mare să intre la sărbătoare. (Luca 15:29–32):
Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.” „Fiule”, i-a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.”
Sunt mulți creștini care nu se află în lumea largă; ei încearcă să trăiască pentru Dumnezeu, dar sunt săraci lipiți pământului. Cum așa? Păi, au parte de toate binecuvântările spirituale, însă nu vor să și le însușească. Dumnezeu spune: „Toate sunt ale tale; tot ce am este al tău, vino și ia!” Toate aceste binecuvântări spirituale sunt ale noastre, însă El nu ni le va da cu forța. Trebuie să întindem mâna să le luăm. Istorisirea se încheie cu fiul cel mare, care nu mai are părtășie cu Tatăl său. Totuși, Tatăl a lăsat ușa părtășiei larg deschisă.
Cu câțiva ani în urmă, Dr. Chadwick a afirmat că mai este un al treilea fiu în pilda fiului risipitor. Fiul cel tânăr a frânt inima tatălui, fiul cel mare a renunțat la părtășia cu El, iar cel de-al treilea Fiu este Cel care a rostit pilda. El este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El este Fiul ideal, fără păcat. El a venit în lumea largă, dar nu ca să fugă, ci să împlinească voia Tatălui. El nu și-a trăit viața în necurăție, ci a adus-o ca jertfă. El nu a fost un fiu risipitor, ci a fost Prințul păcii, care Și-a vărsat sângele pentru păcatele lumii. El nu a fost un fiu încăpățânat, ci o jertfă de bunăvoie. El spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Trebuie numai să crezi în numele Lui ca să fii salvat.
Dacă ești fiul care a umblat pe căile lumii, te poți întoarce la Tatăl, mărturisindu-I păcatele tale. Sau poate ești ca fiul cel mare, care nu mai avea părtășie cu Tatăl, nici dragoste sau grijă față de fratele său. El credea că-L slujește pe Dumnezeu și că era mai bun pentru că nu păcătuise ca fratele său mai mic... dar suferea că nu se veselise niciodată cu prietenii lui. Tatăl îți spune: „Tot ce am este al tău.” Ce mare lucru să ai un astfel de Tată!
Dragul meu, dacă nu ți-ai pus niciodată încrederea în Isus Hristos ca Salvator al tău, nu ești fiul Tatălui. Poți însă deveni, dacă te încrezi în Hristos, care a murit în locul tău. Dacă-L primești ca Mântuitor, Dumnezeu devine Tatăl tău, care nu va renunța niciodată la tine. Iar când Îl vei părăsi, El te va aștepta ca să te îmbrățișeze. Ce minunat este Tatăl!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, traversăm împreună miezul de forță al Evangheliei după Luca – care surprinde apogeul lucrării Mântuitorului, în înaintarea Sa către Ierusalimul pătimirii Sale. Și-n această parte centrală a scrierii sale, evanghelistul intelectual și singurul ne-evreu face dovada originalității sale și prin bogatul material exclusiv pe care-l adaugă biografiei Domnului Hristos. Sunt multe pasajele pe care doar Luca – dintre cei patru autori de Evanghelii – le livrează celor ce-și doresc o cât mai detaliată imagine a învățăturii și lucrării lui Isus; pildele din cap. 15 (de care ne-am ocupat în episoadele trecute) și din cap. 16 ce ne stă acum înainte, sunt doar câteva exemple.
Chiar dacă i-am alocat deja întreg episodul trecut, putem spune că pilda fiului risipitor (din a doua parte a cap. 15) ar mai avea destule lucruri de subliniat și înțeles, ar mai fi de aflat și de dezvoltat, poate și de actualizat – plecând de la această parabolă cunoscută pe toate meridianele... De aceea, vă îndemn să reveniți și să stăruiți asupra ei – să și citiți literatura bogată pe care a generat-o, dar să și gândiți cu mintea și inima proprie, și mai cu seamă să-i personalizați semnificațiile și învățămintele, și să nu-i uitați nicidecum mesajul (ba chiar să-l împărtășiți și altora), și anume: Tatăl ceresc așteaptă să te întorci acasă, la viața pentru care ai fost creat! Niciodată nu-i prea târziu, dar cel mai bun moment e acum!
Capitolul 16 în care trecem pe nesimțite ne păstrează în aceeași lume a parabolelor și învățăturilor unice în care Isus Hristos era neîntrecut. Vom avea și în această secțiune două pilde – pe care le găsim doar în această Evanghelie – și câteva scurte și percutante comentarii prin care Învățătorul sugerează abordarea din perspectiva corectă și sănătoasă a unor aspecte de viață.
Cu Pilda ispravnicului necredincios ne reține El atenția pentru început. Această parabolă a fost adesea înțeleasă în mod greșit, iar unul dintre motivele pentru care s-a întâmplat aceasta este că pilda lasă impresia că Domnul îl laudă pe acest escroc. Pentru că trebuie spus din capul locului: administratorul din istorioara aceasta este un escroc desăvârșit (nici nu știu dacă acesta este atributul potrivit!). Poate că vreunii se vor fi gândit că orice persoană pe care o scoate în evidență Domnul într-o pildă este un erou sau un exemplu de caracter nobil. Dacă și tu crezi așa, atunci pregătește-te pentru o schimbare, pentru că vei întâmpina dificultăți în cazul pildei de față. Personajul principal al acestei parabole este un ticălos. Când eram pastor, am încercat într-o vară să țin o serie de predici despre mârșavii și ticăloșii din Scriptură, hoții din teologie, oamenii răi din Biblie și escrocii din creștinism – și credeți-mă: a fost o serie lungă, pentru că au existat totuși așa de mulți derbedei și pungași! Și ispravnicul din pilda noastră face parte dintre ei.
Am atras deja atenția asupra faptului că Luca redă câteva pilde prin contrast, el fiind sigurul evanghelist care face acest lucru. Majoritatea pildelor sunt prin comparație. În orice caz, pentru exegetul serios, pilda este dificil de înțeles și interpretat, astfel încât să asigure o consecvență a tratării simbolurilor, a sensurilor și principiilor hristice și a coerenței învățăturii oferite cititorului/ascultătorului. (Apropo: audiența pare să se schimbe în cazul de față, pilda fiind spusă ucenicilor – nu știm exact dacă în prezența altora, sau doar lor...)
Vedem că în această pildă, Domnul folosește ca exemplu un om care se ghida după principiile lumii. În Cuvântul lui Dumnezeu ni se spune că lumea îi iubește pe cei care sunt ai săi, însă îi urăște pe cei care Îi aparțin lui Dumnezeu: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.” (Ioan 15:18–19). Un copil al lui Dumnezeu nu aparține acestei lumi și nu trăiește după principiile acesteia. În Galateni 1:3-4, Pavel spune: „Domnul nostru Isus Hristos... S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.” Iar în Romani 12:2, tot Pavel spune: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” La fel, apostolul Ioan ne îndeamnă: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume…” (1 Ioan 2:15). Destulă lume apreciază și azi principiul evoluționist al selecției naturale, iar ispravnicul necredincios in pilda noastră pare că se ghidează și el exact după acest principiu.
Un imperativ major al omenirii este „autoconservarea”, pe fondul naturii pervertite de păcat și de pornirile firești. Se „închid ochii” atunci când este vorba despre o afacere dubioasă, sunt sprijinite practicile îndoielnice, iar escrocul este lăudat. De multe ori, legile sunt de partea escrocului și a criminalului – ba parcă adesea sunt făcute sau aplicate să protejeze mai degrabă drepturile făptașului decât ale victimei! Orice om, potrivit legilor lumii, este considerat nevinovat până la proba contrarie. Cuvântul lui Dumnezeu, însă, are o abordare exact opusă. Dumnezeu spune că omul este vinovat până la proba contrarie. El afirmă clar în Cuvântul Său: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Rom. 3:23). Un om nu poate fi nevinovat înaintea lui Dumnezeu, însă poate fi justificat înaintea Lui: „Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus…” (Rom. 8:1). Când un om își pune încrederea în Isus Hristos ca Salvator al Său, el este justificat prin credință. Acesta este singurul mod în care poate fi justificat un om înaintea lui Dumnezeu, singurul proces în baza căruia vinovatul este iertat și socotit nevinovat.
Isus a mai spus ucenicilor Săi: „Un om bogat avea un ispravnic care a fost pârât la el că-i risipeşte averea.” (Luca 16:1)
Aceasta este povestea unui proprietar bogat și a administratorului averilor sale – care se dovedește la un moment dat periculos de necredincios (iar mai apoi, de incorect!). Ispravnicul acesta era responsabil de păstrarea și sporirea bunurilor stăpânului său.
Vă amintiți că și Avraam avea un astfel de slujitor, care se ocupa de toate averile sale. Acel slujitor principal al lui Avraam a fost cel care a mers în Haran pentru a căuta o mireasă pentru Isaac. Și David a avut ispravnici, care sunt menționați în 1 Cronici 28:1. Administratorii aceștia se ocupau de toate averile împăratului, inclusiv de copiii lui. Iar în Noul Testament, Pavel ne spune astfel: „Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui.” (1 Cor. 4:2).
Ispravnicul din această pildă corespunde directorului executiv al unei corporații din zilele noastre, responsabil de buna ei funcționare din toate punctele de vedere, astfel încât interesele proprietarilor/acționarilor să nu aibă de suferit. Iată însă că administratorul din pilda noastră se face vinovat de abuz în serviciu și deturnare de fonduri... Închipuiți-vă un președinte de bancă, delapidând sau fugind cu fondurile băncii. Ispravnicul necredincios era acuzat/pârât că risipea averea stăpânului său.
Încă două mici observații: cuvântul grecesc pentru „pârât” este diabolos, din care derivă „diavol”. Iar când auzim cuvântul „risipire” nu putem să nu ne aducem aminte de pilda precedentă, a fiului pierdurt și regăsit – un risipitor prin excelență!
Deci acuzația (rețineți că nu se specifică cine l-a pârât) face ca administratorul să-și piardă încrederea și-i pune în pericol chiar poziția, pentru că ce proprietar rămâne impasibil când aude că averile sale se duc pe apa sâmbetei cu concursul unui administrator indolent?
El l-a chemat şi i-a zis: „Ce aud eu vorbindu-se despre tine? Dă-ţi socoteala de isprăvnicia ta, pentru că nu mai poţi fi ispravnic.” (Luca 16:2)
Sesizat, stăpânul spune ceva de genul: Te rog să vii la mine cu registrele contabile și cu inventarul bunurilor! Nu era neapărat o zi a răfuielii, dar era cu siguranță un moment în care trebuiea să dea socoteală. El avea sigiliul stăpânului său, deci el era casierul (avea cum s-ar spune și ștampila, și specimen de semnătură, facea operațiunile bancare și înregistrările contabile, alcătuia balanțe, bugete și rapoarte, pe care tot el le semna! Un fel de cumul de funcții care acum ăși dovedește carențele procedurale!) Așadar, omul nostru, în loc să întocmească un raport financiar, se decide instantaneu să folosească principiul de căpetenie al naturii umane – autoconservarea... Care începe cu o analiză de sine (care nu denotă însă deloc părere de rău pentru ce făcuse, ci pentru ce putea să i se întâmple! Îl motivează deci preocuparea pentru cum să iasă bine la control, ca să-i fie bine și după aceea!)...
Ispravnicul şi-a zis: „Ce am să fac dacă îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine.” (Luca 16:3)
Acest om avea pielea fină, și simțea că n-ar fi putut lucra ca muncitor de rând, dar și să cerșească îi era rușine! Nu poți să nu zâmbești amar: omului îi era rușine să cerșească, dar nu-i era rușine să înșele și să fure! Din păcate, și astăzi există mulți astfel de oameni!
„Ştiu ce am să fac, pentru ca, atunci când voi fi scos din isprăvnicie, ei să mă primească în casele lor.” (Luca 16:4)
Omul acesta nu s-a pocăit; nu i-a părut rău pentru ce a făcut și nici n-a avut remușcări. Acest om era un escroc, care era considerat însă inteligent după standardele lumii. Nu avea pregătirea necesară pentru o altfel de muncă și probabil că nici vârsta nu îl avantaja. Pe deasupra, era prea mândru ca să cerșească, însă nu îi era rușine să fie necinstit. Așa că-și face niște calcule, și ajunge la niște concluzii simple și materialiste, pe care se grăbește cu orice risc să le aplice (Luca 16:5–6):
A chemat pe fiecare din datornicii stăpânului său şi a zis celui dintâi: „Cât eşti dator stăpânului meu?” „O sută de măsuri de untdelemn”, a răspuns el. Şi i-a zis: „Ia-ţi zapisul şi şezi degrabă de scrie cincizeci.”
Exegeți clasici au făcut observația că în vremea aceea în Orient nu se practica totuși ținerea unor registre, nici controlul regulat. Totul se făcea pe încredere și pe memorie. Ispravnicul întreba: „Cât eşti dator stăpânului meu?” Iar acel om îi datora stăpânului o sută de măsuri de untdelemn. „Păi”, zice ispravnicul, „o măsură de untdelemn costă cam un leu acum. Hai să-ți spun cum facem. Îți dăm untdelemnul cu 50 de bani.” Astfel, datornicul trebuia să plătească numai jumătate din datoria sa.
Apoi a zis altuia: „Dar tu cât eşti dator?” „O sută de măsuri de grâu”, a răspuns el. Şi i-a zis: „Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci.” (Luca 16:7)
Nu știu de ce acestuia nu i-a făcut aceeași reducere ca primului, însă acest om a trebuit să plătească 80 de bani pentru o măsură de grâu (poate că grâul era de regulă mai scump, sau mai prețios!) În orice ca, mi se pare că acest ispravnic necredincios este la fel de abil și acum, spre sfârșitul carierei sale, cum va fi fost probabil de la început.
El își cunoaște interesul: să scape de pedeapsă, și să-și securizeze viitorul!
Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înţelept. Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii. (Luca 16:8)
Cred că unul dintre cele mai greu de înțeles lucruri din această istorioară este reacția stăpânului, la aflarea aranjamentelor pe care le făcuse administratorul (în avantajul său și-n defavoarea proprietarului) Trebuie să recunoaștem că este șocantă reacția laudativă – vecină cu bucuria! – a acestui stăpân, care aproape că se laudă cu adminsitratorul său întreprinzător. Așa că nu pot să nu mă gândesc că probabil și omul acesta se va fi îmbogățit folosind cam aceleași principii precum ispravnicul necredincios.
Citești și parcă nu-ți vine să crezi: stăpânul îl laudă pe angajatul său că – deși l-a păgubit! – a procedat în mod înțelept. În ce fel? Potrivit principiilor lumii. Aceasta este lumea care Îl urăște pe Hristos și care își face propriul set de reguli. Astfel, legea lumii este „care pe care”. Acel stăpân lumesc și-a lăudat ispravnicul lumesc pentru înțelepciunea sa lumească folosită în afacerile sale lumești! (De menționat în context că unii comentatori, din dorința de a face mai inteligibilă și acceptabilă pilda, propun citirea frazei în cheie interogativă, punând-o sub semnul întrebării retorice: „Credeți că stăpânul l-a lăudat pe ispravnic, pentru că a lucrat înțelept?” Interogație cu răspuns negativ, desigur!)
Domnul Isus concluzionează pilda cu o constatare care ar trebui să ne pună pe gânduri: „Fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii.” (Sunt iarăși comentatori care consideră această afirmație drept cea mai dificilă din toată Evanghelia!) Adică, fiii lumii din acest veac sunt mai pricepuți decât fiii luminii, în a-și folosi banii cu pricepere și eficiență!
Poate că vor fi fost destui care îi disprețuiau pe credincioșii care se ocupau de chestiunile pragmatice ale comunității – și pare că Domnul încearcă să le facă dreptate, admonestându-i în același timp pe ucenici: „Dacă un biet administrator de moșie s-a comportat isteț, de ce ați fi mai dezinteresați sau ineficienți voi, care administrați chiar proprietățile Tatălui ceresc?!”
„Şi Eu vă zic: faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile veşnice.” (Luca 16:9)
Expresia în original este: „Faceți-vă prieteni cu mamona cel necinstit...”, unde mamona este cel mai probabil substantiv comun, și nu propriu – cuvânt aramaic care se traduce prin: „bogăție, profit, avere”, prin extensie: „lăcomie de bani”!
Oricum, avem aici de-a face cu – îndrăznesc să afirm – cea mai șocantă și mai surprinzătoare afirmație din acest pasaj: cea referitoare la relația credinciosului cu „bogăţiile nedrepte”. Ce sunt aceste „bogăţiile nedrepte”? Păi sunt și posesiunile, inclusiv banii (deși cred de exemplu că și sănătatea este un gen de bogăție pentru care nu ai niciun merit, și care nu putem spune că ni se cuvine, sau că e pe drept atribuită!). Dar să revin la bani... care, în sine, nu sunt răi; ei sunt amorali. Însă iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor. Pentru credincioși, banii trebuie să fie de factură spirituală – adică ne slujim de ei cât să acoperim nevoințele esențiale, iar restul îi orientăm înspre lucrări care țintesc proclamarea Evangheliei și extinderea domeniului și intereselor Împărăției cerurilor. Domnul nostru a spus că trebuie să ne adunăm comori în ceruri; așadar, să fim înțelepți cu privire la felul în care ne folosim banii, pentru ca atunci când vom fi scoși din isprăvnicie, adică atunci când ajungem la sfârșitul vieții, să fim primiți în ceruri.
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari. Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? Şi, dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?” (Luca 16:10–12)
Noi suntem ispravnici ai lucrurilor materiale. În virtutea calității suplimentare și fundamentale de credincioși, noi nu posedăm nimic, ci dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu de felul în care administrăm bunurile Sale. Domnul spune că oamenii din lume sunt mai înțelepți decât fiii luminii în ceea ce privește isprăvnicia. Timp de câțiva ani am fost pastor într-o biserică din centrul orașului Los Angeles, iar lângă sediul bisericii se afla sediul unui consorțiu financiar. De-a lungul anilor, am văzut mulți oameni luând cu asalt birourile brokerilor, pentru a urmări fluctuația bursei de valori. Dimineața mergeau acolo pentru a-și da seama ce au de făcut în ziua respectivă și nu investeau în acțiuni decât atunci când credeau că valoarea acestora este în creștere. Un creștin mi-a spus odată că și-a obținut averea jucând la bursă și din acest motiv nu voia să accepte să slujească în biserică (totuși, nu știu cum se împăca cu gândul că este membru în biserică! Oricum, e clar că omul acesta se pricepea să facă bani!)
Câți creștini din zilele noastre sunt isteți în folosirea bogățiilor nedrepte, adică a banilor? Își folosesc creștinii banii pentru a-și aduna bogății spirituale? Dumnezeu te va trage la răspundere pentru folosirea greșită a bogățiilor materiale pe care ți le dă. Știu despre un program al cărui singur scop este interesul unui anume individ. Așa cum știu despre altele în care cea mai mare parte a donațiilor sunt folosite pentru cheltuielile uriașe ce permit liderilor să circule în automobile de lux, avioane sau vapoare scumpe, sau să-și facă niște concedii excentrice... Creștinii greșesc cu privire la felul în care își donează banii și lucrurile ar sta altfel dacă ei ar fi la fel de isteți ca fiii acestui veac. Cât de deștept ești, dragul meu creștin, în probleme legate de bani? Îți folosești banii ca să ajuți Cuvântul lui Dumnezeu să ajungă la cei care au nevoie de ei? Sau te mulțumești doar să îi dai, și ți-e indiferent ce se face cu ei, sau unde ajung?!
În pilda ispravnicului necredincios, Domnul Isus spune, cu alte cuvinte: „Credeți că Dumnezeu vă va încredința bogățiile cerești, dacă nu folosiți așa cum trebuie ceea ce v-a dat aici, pe pământ?” Banii sunt o problemă spirituală, iar tu trebuie nu doar să dai bani, ci și să-i investești acolo unde crezi că vor aduce cel mai mare profit de suflete câștigate pentru Hristos! Prin extensie, sensul interogației hristice este: dacă nu ești în stare să ai grijă să folosești bine banii, cum să ți se ncredințeze valorile/bunurile/bogățiile cu adevărat importante (spirituale, veșnice)?!
„Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul, şi va iubi pe celălalt sau va ţine numai la unul, şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Luca 16:13)
Care sunt valorile tale și ce faci cu ele, dragul meu prieten? Concret, practic, imediat: ce faci cu banii tăi? Îndrăznesc să cred că ai un venit, câștigi niște bani... ce faci cu ei? Aceasta este o întrebare bună. Nu mă interesează pe mine, să te intereseze pe tine că faci ce trebuie cu ei! Îi folosești în scopuri egoiste sau murdare? Atunci slujești mamona, ești robul lăcomiei! Îl slujești pe Dumnezeu sau pe mamona? Pentru că nu-i poți sluji pe amândoi în același timp!
Cred că v-ați dat seama până acum, Domnul Isus nu vorbește de dragul cuvintelor – ci să fie auzit... și aici, afirmațiile sale au și scop polemic. Că vor fi fost prin preajmă sau nu, cert e că fariseii au auzit ce a spus Isus, și s-au simțit puși sub acuzare.
Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea şi îşi băteau joc de El. Isus le-a zis: „Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se propovăduieşte; şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală. Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege.” (Luca 16:14–17)
Așa cum cunoștea inimile fariseilor, Domnul Isus cunoaște și inima ta (și o cunoaște și pe a mea, desigur). Putem să ne punem măști în fața oamenilor, însă nu în fața lui Dumnezeu. Să nu căutăm să-i impresionăm pe alții, să nu urmărim aprecierea și lauda/înălțarea în ochii oamenilor – pe care Domnul n-o privește cu ochi buni! Cine se smerește va fi înălțat... și ferice de cei cu inima curată – adică sinceri, transparenți, naturali, curați... Noi nu putem atinge acest standard al lui Dumnezeu, fără ajutorul Lui!
„Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei preacurveşte.” (Luca 16:18)
Dacă acesta ar fi singurul verset din Scriptură care vorbește despre divorț, atunci pentru creștini nu ar exista divorțul – care este în sine o temă deloc agreată de cei ce voiesc să trăiască după bunul plac. Versetul acesta, însă, trebuie comparat cu Matei 19 și cu 1 Corinteni 7, pentru că o învățătură trebuie studiată în întreaga Scriptură pentru a i se verifica validitatea. Aici, Domnul le vorbește unor oameni care – deși se aflau sub Lege – nu luau în serios Legea lui Dumnezeu!
Doamne, ajută-ne să ne ținem departe de orice fel de lăcomie, dă-ne înțelepciunea să folosim bine darurile Tale, și să nu ieftinim nici harul Tău, care aduce mântuirea (în sfințenie!) pentru toți oamenii!
Rămâneți în har, până data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, dacă vi se pare cumva că în ultima perioadă înaintăm mai greu – este și pentru că traversăm (cum am mai spus) miezul de forță al Evangheliei după Luca, în care Domnul Isus este activ, dens și intens în lucrările și învățăturile Sale. Iar Luca aduce aici o notă personală și-o contribuție puternică, oferindu-ne destul material în premieră și-n exclusivitate, pe care nu ne putem permite să-l parcurgem la repezeală.
În centrul pasajelor este mereu Mântuitorul, aflat mereu în mijlocul ucenicilor, adesea în toiul atenției mulțimilor, aproape invariabil urmărit și provocat de adversarii ireconciliabili care erau fariseii și bătrânii poporului (care simțeau că-și pierd autoritatea și influența înaintea norodului). Până și noi, cititorii textului, trebuie să fim mereu atenți cui se adresează Învățătorul, când enunță una sau alta din teribilele Lui aserțiuni, senținte, principii – pentru a nu le rata exegeza și aplicațiile. Pentru că – vă reamintesc – rostul parcursului nostru nu este atât să citim toată Biblia (deși în sine este un proiect nobil, fundamental și eficient), cât să învățăm să desprindem din pasajele ei învățăturile perene, care transcend coordonatele geografice și temporale și ne trasează cursul pe care Creatorul ne invită să-l urmăm, pentru a ajunge să ne bucurăm de El și cu El – veșnic.
Revenim la preocupările predilecte ale Domnului Isus din ultimele pasaje: în cap. 15 – prin seria de pilde „ale pierderii” (oaia, banul și fiul pierdut) – ni s-a comunicat adevărul fundamental că Evanghelia, „vestea bună” este pentru cei pierduți (așa cum medicul și medicamentele sunt pt cei bolnavi!), și că nu există rătăcire sau cădere pentru care harul lui Dumnezeu să nu aibă soluție, câtă vreme există pocăință și smerenie! Iar în cap. în care staționăm (16), învățătura Mântuitorului capătă accente de avertismente repetate – Domnul atrăgând atenția ucenicilor asupra calității slujirii (în care credincioșia și loialitatea sunt esențiale), dar ridicând și probleme de mare utilitate practică pentru oricine din audiență – respectiv atitudinea față de posesiuni și bogăție (expresia originală este „mamona necinstită” sau „mamona nedreptății” – adică bogăție obținută altfel decât prin muncă cinstită, și de care ți se lipește inima! Să recunoaștem: un subiect de permanentă reflecție pentru fiecare om, indiferent de timpul sau zona în care trăiește!)
Domnul Isus ne învață să nu uităm că suntem nu proprietarii, ci administratorii unor bunuri, fapt pentru care trebuie să știm să ne raportăm corespunzător la ele și să le administrăm cu chibzuință și responsabilitate. În general, ideea de proprietate este un domeniu de încercare a credinței, și cel care trece testul va primi mai departe sarcini mai mari din partea lui Dumnezeu (în plan orizontal, imediat, sau în perspectiva viitorului – terestru sau veșnic). Iar dacă ai, sau dorești să ai, o relație cu Dumnezeu autentică, trebuie să-ți stabilești prioritățile și să nu uiți niciodată că cel fățarnic, cu standard dublu, nu ajunge niciodată departe! În toate acestea (fidelitate, slujire), determinantă este starea inimii și-a minții, deci – țineți-le necurmat sub observație, și lăsați-i și pe ceilalți să vă evalueze!
Apoi, ca să ne dăm seama că în Împărăția lui Dumnezeu nu se intră așa de ușor cum cred mulți, Domnul Isus adaugă (la învățătura despre administrarea posesiunilor) și atenționări referitoare la calitatea și durabilitatea relațiilor matrimoniale. Astăzi există foarte multă flexibilitate și toleranță în acest domeniu sensibil, și cred că Domnul Isus ar fi la fel de ironizat și azi cum a fost și-n vremea Lui, de către „specialiștii” în domeniu... Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi schimbat după cum vrea fiecare! Cine-și recunoaște păcatul caută mântuirea, care se obține pe calea și-n condițiile puse de Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Împărăția lui Dumnezeu este definită prin caracter, legi și relații care implică/solictă neprihănire, care este atributul lui Dumnezeu și poate fi atribuită doar de Dumnezeu! Cum să intrăm în prezența slăvită și-n Împărăția binecuvântată ale lui Dumnezeu, fără să ne facem ordine în viața și relațiile de aici și de acum?! Pentru asta, putem conta pe ajutorul lui Dumnezeu, doar să vrem să intrăm și să rămânem în legalitatea Cuvântului Său!
Să nu uităm că un copil al lui Dumnezeu nu aparține acestei lumi și nu trăiește după principiile ei. În Galateni 1:3-4, Pavel spune: „Domnul nostru Isus Hristos... S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.” Iar în Romani 12:2, tot Pavel spune: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” La fel, apostolul Ioan ne îndeamnă: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume…” (1 Ioan 2:15).
Așa cum Domnul Isus cunoștea inimile fariseilor și ale celor din mulțime, El cunoaște și inima ta... și inima mea! Putem să ne punem măști în fața oamenilor, dar de Dumnezeu nu ne putem ascunde! Iar cei care se cred religioşi trebuie să vegheze pentru că nu în formalismul unei religii stă secretul unei relaţii veritabile cu Dumnezeu.
Cum am spus, Luca are o contribuție substanțială în această parte a Evangheliei sale, unde oferă mult material care nu are corespondent în NT; și pasajul următor se înscrie în aceleași coordonate. Și-n plus, pe lângă aportul personal consistent, Luca ridică la răstimpuri teme și problematici substanțiale – cum se va vedea și-n pasajul pe care ne vom concentra în continuare, în care miza ține de controversata și fundamentala categorie a escatologiei – existența de după moarte.
Suntem repet în cap. 16... Vom traversa un pasaj care atestă credința într-o viață după moarte și-ntr-o judecată dreaptă, care va răsturna ierarhiile din viața pământească. Ni se vor pune înainte două personaje principale, două vieți, două morți, două niveluri ale vieții de după moarte. Personal, nu cred că ceea ce urmează este pildă, sau ficțiune... Convingerea mea este că Domnul Isus a redat aici un episod din viaţa reală, și chiar modul în care este redat materialul în contextul capitolului arată că este mai degrabă o întâmplare cu eroi reali, decât o parabolă... Învățătorul a folosit ilustraţii familiare ascultătorilor Săi din vremea aceea. Ei ştiau foarte bine despre ce le vorbea Domnul Isus. El chiar foloseşte numele unuia dintre personajele implicate în această pildă (deloc întâmplător, un nume familiar)... și nu cred că Domnul ar fi dat indicii atât de clare despre identitatea unei persoane dacă aceasta nu ar fi fost reală! Citim din Luca 16, de la vers. 19:
„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire.” (Luca 16:19)
Aceasta este istoria unui bogat care a trăit și a murit fără Dumnezeu, iar istoria continuă într-un tărâm despre care nu știm nimic. În această pildă, Domnul trece din lumea aceasta direct în cealaltă; deși noi nu putem întrezări prin perdeaua care desparte viața aceasta de cealaltă, Domnul Isus vorbește despre viața de dincolo la fel de natural ca despre cea de acum, moartea fiind trecerea printr-o ușă dintr-o cameră în alta... sau dintr-o cameră strâmtă în câmpul larg deschis din fața casei!
Când lucrurile sunt lăsate la latitudinea imaginației, omul inventează multe lucruri și face speculații nelimitate... iar când își folosește excesiv și necugetat imaginația, intră în tot felul de belele. În această istorie, însă, aflăm ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Există doar patru persoane care au putut vorbi vreodată cu autoritate despre ce este dincolo de moarte și anume: Domnul Isus, acest Lazăr, Ioan – care a primit revelația Apocalipsei, și Pavel – care a fost „răpit până la al treilea cer” (2 Cor. 12:2).
„La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele.” (Luca 16:20–21)
Avem aici doi bărbați care clasați la poli opuși din punct de vedere social și financiar (și, presupun eu, din orice alt punct de vedere). Unul reprezintă cel mai înalt standard de bogăție, iar celălalt reprezintă imaginea perfectă a ratării și sărăciei. Cu greu ți-ai putea închipui doi oameni care să difere mai mult unul de celălalt, decât aceștia. Săracul depindea de firimiturile care cădeau de la masa bogatului, și n-a fost invitat niciodată să stea la masa bogatului; în cel mai bun caz stătea la un loc cu servitorii, iar companionii săi obișnuiți erau câinii, care veneau și-i lingeau bubele. Cu alte cuvinte, Domnul descrie adâncimile teribile ale degradării și ale disperării în care căzuse acest om. Sunt sigur că dacă am fi trăit în cetatea aceea, ne-am fi gândit că săracul Lazăr, cel îmbrăcat în zdrențe, nu era prea bogat în cele spirituale. Sunt convins că toți l-am fi catalogat drept „irecuperabil”. Pe de altă parte, sunt aproape sigur că bogatul avea câteva clădiri, poate o școală care îi purtau numele, ori vreo biserică sau organizație misionară... Sunt convins că avea un nume mare în cetatea în care trăiau ei. Însă, tot ceea ce puteau vedea oamenii din acea cetate era contrastul dintre înfățișarea exterioară opulentă a bogatului și calicia amarnică a cerșetorului, depus probabil de alții la ușa la care zăcea, și înconjurat de câini, cu care împărțea și cojile de pâine aruncate de cei ce făceau curățenie după ospețele bogatului. Repet: avem o imagine a sărăciei cumplite și a bogăției extreme. Doi oameni situați la cele două capete ale spectrului social, și care nu se puteau afla la poli mai îndepărtați de-atât!
„Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.” (Luca 16:22)
Domnul nostru ne conduce până la ușa morții, și nu se oprește acolo, ci trece prin ea, ca și cum ar fi ceva obișnuit pentru El. Când a murit cerșetorul, nu a avut loc o ceremonie de înmormântare, ci doar i-au luat trupul și l-au aruncat în Valea Gheena, unde erau aruncat și arse deșeurile. Acolo erau aruncate trupurile celor săraci în vremea aceea. În clipa în care cerșetorul a trecut prin poarta morții, îngerii au devenit cortegiul său funerar și l-au dus în sânul lui Avraam.
Și bogatul a murit și a fost îngropat. A avut probabil parte de o înmormântare fastuoasă, iar cei care beneficiaseră de donațiile lui și-i ținuseră procesiunea credeau probabil că a ajuns în cel mai înalt loc din cer. Singura problemă era că preoții probabil că încurcaseră direcțiile, pentru că bogatul a ajuns exact în cealaltă parte, diametral opusă.
Fiți foarte atenți însă: omul acesta înstărit nu a fost condamnat să se ducă în Hades pentru că a fost bogat! Nu bogățiile l-au condamnat la iad – ci indiferența, egoismul, lipsa de milă, neștiința de a-și folosi bogățiile nedrepte într-un fel care să arate că se teme de Dumnezeu și-i pasă de semeni (adică exact ceea ce Dumnezeu a cerut dintotdeauna în Cuvântul Său)! La fel, nici Lazăr nu a fost mântuit pentru că a fost sărac pe pământ – ci aproape sigur pentru că-și pusese încrederea în Dumnezeu pentru viața veșnică! Temelia mântuirii este frica de Dumnezeu și credința în jertfa Domnului Isus, iar condamnarea vine în urma refuzului acestora!
„Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui…” (Luca 16:23)
Observați, vă rog, două lucruri aici: cei pierduți merg într-un loc de chin, unde rămân conștienți; și, în al doilea rând, oamenii se recunosc reciproc după moarte, adică nu ne pierdem identitatea.
Termenul iad vine din grecescul „hades” care înseamnă „lumea nevăzută”. De fapt, iadul, așa cum îl înțelegem noi, este un loc care a rămas deocamdată necunoscut pentru noi; nu citim despre el decât în Apocalipsa 20:10, unde ni se spune că primii ocupanți ai iadului voi fi Anticristul și profetul mincinos.
Deci, când au murit, atât Lazăr cât și bogatul au mers în acea lume nevăzută, locul celor morți. Moartea înseamnă separare și nu dispariție. Adam, în ziua în care a mâncat din fructul oprit, a murit. Fizic, el nu a murit decât după destule sute de ani, însă în ziua în care a mâncat din fructul oprit, a fost despărțit de Dumnezeu. Isus a vorbit despre acest lucru când a spus: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată…” (Ioan 11:25–26). Omul este despărțit de Dumnezeu prin păcat și este mort, chiar dacă este viu. Pavel le spune efesenilor: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (Efes. 2:1).
Există anumite locuri în orașele mari care sunt foarte vibrante pe timpul nopții. Dacă vrei să vezi mulți zombi și oameni morți, treci pe la aceste cluburi de noapte și acolo îi vei găsi. Acolo bat tobele, urlă muzica, țin ritmul, beau cât de mult pot și se droghează, pentru că sunt niște morți care vor să trăiască. La moartea fizică, trupul devine inert și fără viață, pentru că sufletul persoanei respective a ieșit din el; trupul este pus în mormânt, iar elementele se întorc în țărână, „căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” (Gen. 3:19).
Există însă și o a doua moarte, care este o moarte spirituală și înseamnă despărțire eternă de Dumnezeu (mulți afirmă că de fapt acesta este chinul iadului: despărțirea eternă și fără speranță de Dumnezeu; deci esența iadului este absența lui Dumnezeu!).
Așadar, când bogatul a murit, sufletul său a mers în hades, locul de chin, locul în care merg cei pierduți, iar cerșetorul a mers în locul numit paradis sau sânul lui Avraam.
Deci înțelegem în context că hadesul (locuința morților) și iadul sunt două locuri diferite!
Repet, pentru că este important: Domnul Isus nu spune că bogatul a mers în locul de chin pentru că avea mari bogății, și nici că săracul a mers în sânul lui Avraam pentru că era lipit pământului. Trecând prin poarta morții, statutul lor s-a schimbat, cu siguranță, așa că ei au mers în locurile respective pe baza a ceea ce era în inimile lor, și aceasta vrea Domnul să transmită prin întreaga pildă, și anume: faptul că omul nu poate judeca după aparențe, și că nu omul judecă!
Ne mai sunt descoperite câteva lucruri prin istorisirea aceasta, pe care nu le-am fi știut dacă nu ni le-ar fi descoperit Domnul prin Luca în acest pasaj:
…şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.” (Luca 16:24)
Acum, bogatul devine cerșetor, iar cerșetorul devine bogat.
„Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.” (Luca 16:25–26)
Dacă am reținut că moartea înseamnă separare (a sufletului de trup, în primul rând), așa cum păcătoșii nemântuiți urmează traseul bogatului nemilostiv, credincioșii împărtășesc soarta lui Lazăr din Luca 16; după învierea Domnului Isus din morți, trupurile celor credincioși merg în mormânt și se întorc în țărână, însă sufletele lor merg să fie cu Hristos: „Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă, la Domnul” (2 Cor. 5:8). Cei pierduți, însă, merg și astăzi în locul de chin, adică în hades. Pasajul din Efeseni 4:8-10 ne oferă următoarea imagine: „De aceea este zis: «S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.» Şi acest: «S-a suit» ce înseamnă decât că înainte Se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel ce S-a coborât este acelaşi cu Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile.”
Să reținem din Scriptură că locul de chin îi va da înapoi pe cei pierduți pentru judecată înaintea Marelui Tron Alb (vezi Apoc. 20:11-15). Toți cei care se înfățișează la această judecată sunt pierduți și vor fi aruncați în iazul de foc, care este cea de-a doua moarte. Și-apoi vine o zi când chiar hadesul va fi aruncat în iazul de foc și nimeni nu va mai merge acolo (vezi Apoc. 20:14).
Trupul este doar casa fizică în care locuim, iar la moarte ne mutăm din vechile noastre case. Poți face ce vrei cu casa veche, după ce a fost părăsită, însă ceea ce contează cu adevărat este ce se întâmplă cu sufletul, după ce pleacă din trup. Aceasta este întrebarea care contează: Unde îți va merge sufletul? Nu uităm cuvintele retorice ale Mântuitorului: „Ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul?”
Cerul este un loc real, dragul meu, iar în momentul în care vei muri, fie vei merge acolo să fii cu Hristos, fie vei merge în locul de chin, unde vei fi judecat în cele din urmă și vei fi aruncat în iazul de foc. Dumnezeu nu a făcut iadul, iazul de foc pentru oameni, ci pentru Diavol și îngerii săi (vezi Mat. 25:41). Tu îți alegi destinația finală.
„Între noi şi voi este o prăpastie mare” a spus Domnul. Așadar, trebuie să iei o decizie în timpul vieții tale pământești cu privire la locul în care vrei să mergi după moarte, pentru că atunci nu vei mai avea o a doua șansă.
Bogatul a zis: „Rogu-te, dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu…” (Luca 16:27)
Observați, vă rog, preocuparea bogatului pentru frații săi care erau încă în viață; își dorea ca ei să se pocăiască, să-și schimbe direcția, înainte de a fi prea târziu. Dragul meu, dacă cei pierduți s-ar mai putea întoarce pe pământ, cred că ne-ar predica Evanghelia!
„…căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame”, a zis el, „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” (Luca 16:28–31)
Iată alte câteva adevăruri pe care le deducem din acest text:
- Odată ajuns, după moarte, în locul destinat lui ca urmare a vieții și alegerilor făcute, omul nu devine inconștient!
- Odată ajuns, după moarte, în locul destinat lui ca urmare a vieții și alegerilor făcute, omul nu-și mai poate schimba destinul!
- Odată ajuns, după moarte, în locul destinat lui ca urmare a vieții și alegerilor făcute, omul nu mai poate comunica cu cei în viață!
Omul nu are altă șansă de mântuire decât în viața aceasta, și nu are altă cale spre mântuire decât pocăința și credința!
Unii cred că mulțimi de oameni s-ar pocăi dacă s-ar întoarce cineva din morți să le spună exact cum este acolo... E drept, au fost destui care au trecut prin moarte clinică și se pare că s-au întors liniștiți, bucuroși, copleșiți să constate și să ne transmită că „dincolo” totul e un fel de sat de vacanță, într-o euforie perpetuă și progresivă. Majoritatea acestor „revelații” ne spun că nu trebuie să ne preocupe moartea, care e o tranziție nedureroasă spre o stare mai înaltă, că n-au întâlnit nimic înfricoșător acolo, n-au avut parte de nicio judecată, și că viața e doar o etapă într-un șir progresiv etc.
Dar nu așa ceva ne spune Scriptura! Unii da: ajung într-un loc incredibil de luminos și benefic; dar majoritatea ajung în locul de chin – pe care vrăjmașul, diavolul, îl ascunde minților și inimilor oamenilor, așa cum vrea ca să îngroape și adevărul că nu mai există nicio șansă după moarte! Nimeni nu se poate (și nimic nu poate) izbăvi sufletul, după moartea trupului! Nu există bază biblică pentru eficiența sau puterea rugăciunilor pentru morți!
Sau, altfel spus: rugăciunile sunt puternice pentru morții vii, adică pentru păcătoșii care încă trăiesc biologic – și pentru care S-a întors Cineva din morți, și numele Lui este Isus Hristos. Oamenii însă nu L-au crezut, la fel cum nu i-au crezut nici pe Moise și pe profeți. Dragul meu, El este singura cale spre viața veșnică și spre Dumnezeu! Nu-L respinge, nu-L amâna – ceasul următor nu este al tău, iar după moarte nu vei mai putea face nimic!
Alege astăzi Viața!
...Și să ne reauzim sănătoși data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Convinși că facem în aceste momente cel mai bun lucru cu putință, vă felicităm, la reîntâlnirea noastră – dar nu uităm că accentul nu e pe noi, ci pe Acela care ne valorifică și ne valorizează. Mulțumim așadar lui Dumnezeu pentru identitatea nouă și perspectivele deschise, prin pocăință și credință, și ne întoarcem la Cuvântul Său, din care mai întoarcem o pagină...
Intrăm azi în ultima treime a Evangheliei după Luca, o remarcabilă porțiune biblică, prin aportul de text și problematici pe care le oferă cititorului atent; vrem să credem că suntem așa ceva – deci ne pregătim să fim răsplătiți sufletește și-n următoarele minute!
Privim așadar înainte... dar să nu uităm că uneori ce vedem într-acolo depinde de ce am făcut sau planificat ieri, sau până acum... Dac-ar fi doar să ne aducem aminte la ce-am parcurs data trecută – întâmplarea cu bogatul și săracul (Lazăr) care primesc destinații veșnice în conformitate cu modul în care aleseseră să trăiască pe pământ – putem conchide cu îndreptățire că dacă ne pasă unde ne petrecem veșnicia, trebuie să ne punem problema cât suntem acum aici în viață... Cu alte cuvinte, să-mi pun/să ne punem problema planificării, pentru că viața aceasta se va sfârși – spre deosebire de veșnicie! Deci, „memento mori”! Amintește-ți că vei muri! Și dacă în viața aceasta greșelile de planificare nu sunt neapărat iremediabile, în perspectiva veșniciei sunt fatale! Greșeala de a ignora sau amâna decizia (privind destinația de după moarte, și care se poate lua doar aici, acum!) nu se mai poate corecta! Cine a auzit Cuvântul, voia și planul lui Dumnezeu aici, nu mai poate face nimic în acest sens în viața de apoi! Dumnezeu are ultimul cuvânt în această problemă! Cine nu-L ascultă aici și acum, nu va asculta nici dacă va sta față în față cu un înviat din morți!
E drept, în partea a doua a cap. 16 Domnul Isus a răspuns fariseilor și cărturarilor care-l blamau, ignorau sau înfruntau sistematic – dar, cum a spus în repetate rânduri Mântuitorul: „Cine are urechi de auzit să audă”, sau cum spune Solomon în Prov. 1:5 – „să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă” . Acum, în prima parte a cap. 17, Învățătorul Se întoarce din nou către ucenicii Săi, cărora le pune înainte în câteva minute și cuvinte (în primele 10 versete), câteva teme majore ale vieții creștine: păcatul, iertarea, credința și smerenia (chiar dacă ce urmează pare o compilare de învățături și teme fără prea mare coerență și organicitate)!
Isus a zis ucenicilor Săi: „Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin! Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască.” (Luca 17:1–2)
Cuvântul tradus aici „prilej de păcătuire” este gr. skandalon – de unde cuvântul „scandal”, care înseamnă de fapt „capcană, cursă, cauză de cădere, păcat, rătăcire”. Iată un efect posibil al exercitării libertății de decizie și voinței libere a omului – păcatul e inevitabil. Domnul spune aici implicit un lucru foarte aspru. Sincer, eu cred că a vinde substanțe adictive tinerilor este unul din cele mai rele lucruri pe care ele poate face cineva, și cred că pedeapsa pentru o astfel de faptă va fi mai mare decât pentru multe altele. Este un lucru foarte grav să faci pe cineva să păcătuiască, și mai ales pe tineri. Există un lucru care este chiar mai grav decât a merge în iad, și anume să mergi în iad, iar fiul tău ori fiica ta să-ți spună: „Tată, eu sunt aici pentru că te-am urmat pe tine, sau pentru că tu m-ai pus să fac cutare și cutare lucru!” Acesta este cred cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva! Iar „micuți” în context poate însemna nu doar copilași, ci și „proaspăt convertiți, tineri/proaspeți în credință” – care pot fi mult mai ușor destabilizați! De aceea, mare atenție la cum ne raportăm/vă raportați la cei imaturi, biologic și/sau spiritual!
„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi, chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare rău!», să-l ierţi.” (Luca 17:3–4)
Cu alte cuvinte, ucenicii trebuiau să fie întotdeauna gata să ierte. Domnul nu spune că nu trebuie mustrat cel care greșește; el trebuie ajutat să înțeleagă că a greșit, iar când se pocăiește în mod sincer, el trebuie să primească iertare, chiar dacă repetă apoi greșeala de mai multe ori. Scopul mustrării nu trebuie să fie revanșard, ci dragostea pentru fratele care trebuie readus în părtășie, dar în primul rând: frica și ascultarea de Dumnezeu! Deci, întâi: răbdare și iertare... Apoi:
Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!” Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare», şi v-ar asculta.” (Luca 17:5–6)
Nimeni nu poate fi atât de performant în iertare și răbdare prin propriile puteri – sesizând asta, ucenicii cer Domnului ceea ce și ei înțelegeau că este sursa performanței și creșterii în viața creștină: credința! Iar Domnul în context răspunde mutând atenția de pe cantitate pe calitate – nu trebuie neapărat mai multă/sporită credință, cât o credință de calitate care, chiar dacă e infimă, are capacitatea de a face lucruri altfel imposibil de înfăptuit
Apoi, Domnul Isus este din nou sever aici. Mulți vorbesc despre blândul Isus, însă dacă citim pasaje precum următorul, descoperim că El nu a fost invariabil blând. Domnul a fost blând cu copiii, dar nu și cu cei care îi făceau să păcătuiască! (Luca 17:7–9):
Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: „Vino îndată şi şezi la masă”? Nu-i va zice mai degrabă: „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu”? Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.
Ilustrația aceasta pare fără legătură cu subiectul credinței, dar nu e așa! Când servitorul își recunoaște locul și statutul, și crede că stăpânul său are toate drepturile asupra lui, ceea ce urmează este ceea ce este normal să se petreacă: oricât ar fi de obosit, urmează logica firească a lucrurilor: îl slujește fără crâcnire pe stăpân! Permiteți-mi să fac o aplicație aici! Există oameni care cred că, dacă se străduiesc să respecte principiile enunțate în Predica de pe Munte și dacă sunt buni cu semenii lor, încercând să-i iubească, Dumnezeu le va spune într-o zi: „Ce om bun ești! Ți-ai câștigat intrarea în cer!” Dar, dragul meu, dacă respecți Cele zece porunci și Predica de pe Munte, ceea ce oricum nu poți, faci doar ceea ce ești dator. Crezi că vei primi în schimb mântuirea? În calitate de creatură, ești dator să faci aceste lucruri, și trebuie să înțelegem că mântuire este un dar – prin urmare, nu poți face nimic ca să-l primești. Împlinirea Cuvântului și poruncilor lui Dumnezeu este o datorie.
Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17:10)
Ce înseamnă de fapt „rob”? Unul care trebuie (să fie dispus) să poarte povară după povară; să se împace cu gândul că nu i se va mulțumi pentru ce face; să admită că nu-i poate reproșa nimic stăpânului său; să rămână lucid, realist și disponibil să continue cu credincioșie. De fapt, orice-am face nu vom putea niciodată să compensăm/răsplătim pentru ceea ce a făcut Domnul Isus pentru noi la cruce! Chiar dacă am împlinit tot – ceea ce e aproape imposibil! – atitudinea noastră trebuie să fie tot de nimicnicie și dependență de Cel care a făcut din noi ființe noi, cu identitate precisă, strălucită și veșnică!
Amintiți-vă, vă rog, că Domnul Isus se îndrepta către Ierusalim! (Luca 17:11-16)
Isus mergea spre Ierusalim şi a trecut printre Samaria şi Galileea. Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei au stat departe, şi-au ridicat glasul şi au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” Când i-a văzut Isus, le-a zis: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţaţi. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean. (Luca 17:11–16)
Cred că pe farisei i-a trecut un fior când au auzit acest lucru: „Iar îi ridică-n slăvi pe păgânii aceștia?!” – se vor fi gândit pioșii adversari ai Domnului.
Isus a luat cuvântul şi a zis: „Oare n-au fost curăţaţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.” (Luca 17:17–19)
Cred că o denumire mai bună a acestui pasaj ar fi fost „Samariteanul recunoscător” (dacă am avut un samaritean milostiv, puteam avea și unul recunoscător, datorat aceluiași Luca, nu?!) Domnul Isus vindecase zece leproși, însă doar unul dintre ei, un samaritean, s-a întors să-I mulțumească... iar Domnul a mai făcut ceva pentru el: i-a iertat păcatele. Ceilalți nouă leproși au fost vindecați, dar nu au fost mântuiți... cel mulțumitor și închinător a primit și restaurarea vieții acesteia, și viața veșnică!
Dragul meu, este inima ta răscumpărată – plină de bucurie și recunoștință? Inima creștinului ar trebui să fie plină de mulțumire. De ce mergi duminica la biserică? Mergi ca să te închini lui Dumnezeu și să-I mulțumești pentru tot ce-a făcut El pentru tine? Mulțumirea este parte din închinarea noastră înaintea Lui. Mulțumirea și lauda sunt cam singurele jertfe pe care I le putem noi aduce lui Dumnezeu, astfel încât să umplem de bucurie inima lui de Creator, Răscumpărător și Tată! Cât de frumos, bine și cuvenit este să-I mulțumim! Mai mult, noi trebuie să ne aducem cererile înaintea Lui cu mulțumire anticipată pentru răspunsurile Lui! Trebuie să avem mereu o inimă plină de mulțumire față de Domnul!
Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: «Uite-o aici!» sau: «Uite-o acolo!» Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17:20–21)
Repet ce am mai spus: merită mereu subliniat aportul substanțial al lui Luca care introduce în NT nu doar pasaje ample de text original, fără echivalent în alte cărți biblice, ci și teme majore ale credinței creștine (sau de reflecție), spre aprofundarea, asimilarea și practicarea lor – cum vedem aici... Mântuitorul Isus vorbește despre faptul că Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi prevăzută sau evidențiată neapărat – nu „izbește privirile.” Cu cine vorbește Domnul aici? El le răspunde fariseilor, care L-au întrebat când va veni Împărăția lui Dumnezeu. Domnul însă nu spune că Împărăția lui Dumnezeu este în inimile acestor farisei nelegiuiți și ostili, ci spune că aceasta se află în mijlocul lor, în persoana Regelui, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care se afla chiar atunci în mijlocul lor, printre ei, în Israel.
În continuare, Învățătorul Hristos prinde prilejul să adauge lucruri care țin de Împărăția prezentă și viitoare – vorbind despre a doua Sa venire (lucru greu de înțeles, câtă vreme El era printre ei, umil și viu!)
Una din cele mai mari amăgiri din zilele noastre excesiv-umaniste este ideea că omul va deveni mai bun și va face ca și lumea sa să fie mai bună... altfel spus: că se va instaura Împărăția lui Dumnezeu – fără Dumnezeu! Omul crede că va instaura Mileniul, fără Hristos!
Hristos a vorbit adesea despre măreața zi a Împărăției, însă El accentua partea escatologică, schimbarea care va avea loc și reîntoarcerea Sa. Un teolog liberal din trecut, care susținea că Isus a fost învățător moral, a început să studieze cuvintele Domnului Isus Hristos. În urma acestui studiu, el a descoperit (și a scris chiar și o carte despre asta) că Hristos a fost un învățător escatologic, pentru că a vorbit în special despre viitor și despre revenirea Sa pe pământ.
În această secțiune importantă pe care o avem înaintea noastră, Domnul îi avertizează pe ucenicii Săi să nu se lase înșelați cu privire la revenirea Sa!
Revenirea lui Hristos va avea loc în două etape. Prima etapă este ceea ce noi numim „Răpirea Bisericii”, care înseamnă ridicarea la ceruri a adevăraților credincioși (detaliată în 1 Tes. 4:13–18). În acest pasaj, însă, El vorbește despre cea de-a doua fază a revenirii Sale, care constă în întoarcerea Sa pe pământ pentru a-Și instaura Împărăția. Aceasta va avea loc după Răpirea pomenită și după Necazul cel mare care va supune lumea și omenirea la încercări grozave.
Şi a zis ucenicilor: „Vor veni zile când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului omului, şi n-o veţi vedea. Vi se va zice: «Iată-L aici, iată-L acolo!» Să nu vă duceţi, nici să nu-i urmaţi.” (Luca 17:22–23)
Prima dată când a venit Domnul Isus, oamenii nu L-au recunoscut, pentru că ei așteptau un Mesia cuceritor, care să vină și să-i elibereze de sub jugul roman; în schimb, El a venit ca bebeluș și a trăit ca un om de la țară, un simplu tâmplar sau dulgher. Data viitoare când va veni, însă, nu va mai veni într-un loc izolat, ca Betleemul, ci va veni în glorie. Prin urmare, El le spune ucenicilor să nu-i asculte pe cei care vor spune că Domnul este ici și colo... ori pe cei care spun că va veni la o anumită dată. Acesta este un motiv pentru care nu putem afla data la care El va reveni.
Este esențial însă să fim siguri că El va reveni – și să trăim cu speranța și-n așteptarea acestui eveniment de maximă magnitudine.
„Căci, cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, aşa va fi şi Fiul omului în ziua Sa.” (Luca 17:24)
Când Domnul va veni pe pământ pentru a-Și instaura Împărăția, venirea Lui va fi văzută în mod public, precum fulgerul. Comparați pasajul acesta cu discursul extins din Matei 24.
„Dar mai întâi trebuie să sufere multe şi să fie lepădat de neamul acesta.” (Luca 17:25)
Crucea făcea parte din planul lui Dumnezeu. El a trecut pe la cruce, ca să mă salveze pe mine și pe tine. Domnul Își prezintă programul în mod clar: urma să sufere și să fie respins de poporul Său.
„Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului…” (Luca 17:26)
Cum a fost în zilele lui Noe? La ce face Domnul referire aici?
„…mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi.” (Luca 17:27)
Ce nu este în regulă cu lucrurile acestea? Căsătoria nu este rea, ci este ceva bun. Ce este greșit în a mânca și a bea? Trebuie să mâncăm și să bem ca să trăim, nu? De ce menționează Domnul aceste lucruri aici? Pentru că generația lui Noe trăia ca și cum Dumnezeu nu ar fi existat... când, de fapt, judecata era iminentă! Și astăzi oamenii mănâncă și beau (și nici măcar nu se mai căsătoresc, chiar dacă trăiesc împreună) și nu recunosc că îi așteaptă judecata lui Dumnezeu, undeva în viitor... la momentul despre care nu știm când va sosi... (Luca 17:28–29)
„Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţi.”
Domnul spune încă un lucru foarte important aici. Lot este cu totul diferit de Noe, însă există anumite asemănări între ei. Nimeni din Sodoma nu s-a panicat și nu și-au vândut proprietățile, ca să se mute din oraș... Bursa de valori nu a căzut atunci când Lot a anunțat că urmează judecata. Oamenii pur și simplu nu l-au crezut.
Dumnezeu nu a distrus cetatea, până când Lot nu a ieșit de acolo! Tot așa, Dumnezeu nu va aduce Necazul cel mare pe pământ (care precede venirea lui Hristos pe pământ) până când nu-i va scoate pe ai Săi din lume. Este interesant că Domnul îl dă ca exemplu aici pe Lot, care nu apare în discursul de pe Muntele Măslinilor, din Matei 24. Explicația este că în Matei, Domnul răspunde întrebării lor referitoare la venirea Sa pe pământ pentru a-Și instaura Împărăția. Aici în evanghelia lui Luca, subiectul este abordat mai pe larg... Sodoma, din cauza păcatului ei, se afla pe marginea prăpastiei, iar în momentul în care Lot a ieșit din cetate, judecata a căzut asupra acesteia. Eu cred că Necazul cel mare va începe în momentul în care credincioșii vor fi răpiți de pe pământ.
„Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului.” (Luca 17:30)
Dumnezeu are un popor în această lume, care se aseamănă cu Lot în mai multe aspecte. Deși ei și-au pus încrederea în Hristos ca Salvator personal, totuși ei încă trăiesc în lume (iar uneori, vai: ca lumea!), însă cei trecuți în Cartea vieții vor fi luați din lume înainte să vină ziua judecății. Astăzi, lumea nu ascultă ce zice biserica; tot ca și în cazul lui Lot, oamenii cred că glumim. Doamne, fă tu să nu fie credincioși care glumesc cu viața lor veșnică, și cu mărturia lor!
„În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei şi îşi va avea vasele în casă să nu se coboare să le ia; şi cine va fi pe câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă.” (Luca 17:31)
În discursul de pe Muntele Măslinilor din Matei, Domnul Isus numește această perioadă Necazul cel mare.
„Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.” (Luca 17:32)
Nevasta lui Lot este un exemplu de persoană care nu L-a crezut pe Dumnezeu. Fiicele și prietenele ei erau în Sodoma, și poate că dădeau o petrecere în după-amiaza aceea. Ea spunea mereu: „Haideți să ne întoarcem!” De ce s-a uitat ea înapoi? Pentru că nu credea că Dumnezeu va distruge cetatea! De aceea Domnul spune aici să ne aducem aminte de nevasta lui Lot. Este foarte important să-L credem pe Dumnezeu.
„Oricine va căuta să-şi scape viaţa o va pierde; şi oricine o va pierde o va găsi.” (Luca 17:33)
Acesta este unul din marile paradoxuri din Scriptură. În acea zi, oamenii vor încerca din răsputeri să-și salveze viața, însă va fi prea târziu. Ei vor trebui să fie gata să-și piardă viața, predând-o lui Hristos, pentru că orice încercare de a-și salva viața în acea zi, nu va avea nicio valoare.
„Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat, şi altul va fi lăsat.” (Luca 17:34–36)
Cine a fost luat din lume în zilele lui Noe? Și cine a fost lăsat în lume? Domnul nu vorbește aici despre Răpire. Ca și în discursul de pe Muntele Măslinilor din Matei 24:37-41, Domnul se referă aici la luarea celor răi pentru judecată și lăsarea pe pământ a celor ce vor intra în Împărăția de o mie de ani. Observați, vă rog, și că Hristos sugerează aici faptul că pământul este rotund: unul va fi în pat, iar altul va fi la câmp; cu alte cuvinte, pe o parte a pământului va fi noapte, iar pe cealaltă parte va fi zi.
Ucenicii L-au întrebat: „Unde, Doamne?” Iar El a răspuns: „Unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii.” (Luca 17:37)
Comparați acest verset cu Apocalipsa 19:17. Aceasta este ceea ce numim noi Bătălia de la Armaghedon, care este, de fapt, războiul de la Armaghedon și care se va încheia atunci când va veni Hristos să-Și instaureze Împărăția pe pământ.
Dragi ascultători, la final de ediție vă las acest gând: finalul e aproape! Ești gata?
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, „a înainta” în orice Evanghelie înseamnă a ne apropia de deznodământul cunoscut ale patimilor și răstignirii, dar și al Învierii și Înălțării Mântuitorului – care este figura centrală nu doar a Evangheliei sau a NT, ci a întregii Scripturi. Parcurgerea Cuvântului lui Dumnezeu, la rând și în duhul reflecției, ne amintește că El este și Cuvântul întrupat, care a locuit o vreme printre noi, ca noi – dar fără păcat! – ca să ni-L arate și apropie pe Dumnezeu, să ne ridice spre El, să ni Se ofere ca Viață, Adevăr și Cale!
Tot înspre desăvârșitul nostru Învățător și Mântuitor ne întoarcem și-n cap. 18 ale Evangheliei după Luca – un capitol la fel de dens ca precedentele, cu învățături și acțiuni memorabile ale Domnului Isus, care-I atestă unicitatea și descendența, puterea și înțelepciunea. Mă rog ca Duhul Sfânt să ne lumineze și să ni-L apropie... și să ne îmbibe – prin împărtășirea cuvintelor și lucrărilor hristice – de mireasma veșniciei!
Eu cred că Domnul Isus a fost Dumnezeu întrupat. Și mai cred că faptul că era Om, nu-L făcea mai puțin Dumnezeu... iar faptul că era Dumnezeu nu Îl făcea mai mult Om. El a fost un Om perfect (singurul desăvârșit din toată istoria umanității!), dar un Om adevărat. Sincer, dacă ai fi fost acolo, în vremea Lui, cred că ți-ar fi plăcut să stai în preajma Lui. Ar fi fost un adevărat privilegiu să stai lângă El și să-L auzi râzând. Mie nu-mi plac picturile care Îl reprezintă pe Domnul Isus, pentru că pictorii nu L-au înfățișat niciodată râzând, iar eu cred că El și zâmbea, și râdea... Domnul nostru a fost atât de uman și cred că ne-am fi simțit foarte bine în prezența Lui. Ne place să fim în preajma unui anumit tip de oameni. Eu știu, de pildă, câțiva predicatori, a căror companie îmi face o deosebită plăcere, pentru că mă provoacă din punct de vedere intelectual, însă spun și cele mai amuzante glume din câte-am auzit vreodată. Și cred că și Domnul Isus se pricepea să facă asta. Ajungem acum la un incident care cred că i-a făcut pe mulți să zâmbească.
Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase. (Luca 18:1)
Domnul încheiase capitolul 17 cu un discurs despre zilele din urmă și despre revenirea Sa. Acolo, El compară zilele din urmă cu zilele lui Noe, avertizând că acestea vor fi zile grele, deloc favorabile credinței. Acum, însă, Domnul vorbește despre viața de credință, în vremuri lipsite de credință, acest pasaj fiind astfel foarte relevant și pentru vremea noastră. Așa cum a spus Domnul, noi trăim în vremuri în care inimile oamenilor sunt cuprinse de teamă. În această primă pildă, avem un text despre rugăciune, foarte potrivit pentru zilele noastre. Observați, vă rog, că textul spune că „Isus le-a spus o pildă, ca să le arate…”, cu alte cuvinte, cu scopul acesta, ca oamenii să învețe cum să se roage necurmat şi să nu se lase.
Domnul oferă aici două variante oricărui om care trăiește în vremuri dificile (ca alr noastre)... și fiecare din noi va trebui s-o alegem pe una sau pe cealaltă. Așadar, va trebui să te hotărăști ce alegi! În vremuri grele, oamenii fie se vor ruga, fie vor renunța la rugăciune; prin urmare, vor fi sau vremuri de frică, sau vremuri de credință.
În timpul celui de-al doilea război mondial, când orașul Londra era bombardat cu intensitate, a fost afișat un mesaj în fața unei biserici, care spunea: „Dacă-ți tremură genunchii, îngenunchează!” Aceasta este, de fapt, o reafirmare a cuvintelor Domnului Isus: „să se roage necurmat şi să nu se lase.”
Aceeași idee apare și la apostolul Pavel, care spune: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tes. 5:17). Sigur, aceasta nu înseamnă să fii nelipsit de la nopțile de rugăciune. Rugăciunea este o atitudine a vieții; este mai degrabă o atitudine a vieții, decât o mișcare a buzelor. Amintiți-vă că Pavel le spune romanilor că „Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8:26). Cu alte cuvinte, suspinele nu pot fi exprimate prin cuvintele noastre. De multe ori nu găsim cuvinte să ne rugăm, însă, cu toate acestea, ne rugăm. Întreaga viață (din spatele și de dincolo de cuvintele rostite) este ceea ce face ca rugăciunea să aibă valoare și eficiență.
Am cunoscut un predicator care avea un fel de a vorbi mai neobișnuit. Și l-am auzit spunând odată ceva care mi-a rămas în cap și-n inimă; i-auziți: „Când un om se roagă pentru o recoltă bună, Dumnezeu Se așteaptă ca el să spună amin cu sapa în mână.” Altfel spus, nu poți să stai mereu pe genunchi, rugându-te pentru lanurile tale, pentru că acesta este un nonsens pios. Însă, a te ruga pentru o bună recoltă și a merge apoi la lucru, acesta este exact lucrul la care Se referă Domnul când vorbește despre zilele când inimile oamenilor vor fi cuprinse de teamă. „Trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase.” Rugaţi-vă şi nu vă lăsaţi descurajaţi! Rugați-vă și faceți-vă partea!
Pentru a întări cele spune Domnul oferă şi o pildă. Probabil că judecătorul din pilda spusă de Domnul Isus era o persoană cunoscută în vremea aceea şi întregul auditoriu ştia despre cine vorbeşte Isus. Iată cum începe această pildă:
El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea, şi de oameni nu se ruşina. În cetatea aceea era şi o văduvă care venea des la el şi-i zicea: «Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu.»” (Luca 18:2–3)
În cetatea aceea era un judecător care era un om necredincios; era probabil genul de politician fără scrupule, șmecher, rece și calculat. El nu acționa decât urmărindu-și propriul interes, după cum vom vedea. Tot ce făcea trebuia să slujească scopului său de propășire și satisfacere a propriilor ambiții. Judecătorul acesta nu se temea de Dumnezeu, cred că nici măcar nu gândea la El. Iar din moment ce nu se temea de Dumnezeu, nu avea respect nici pentru oameni, cu atât mai puțin pentru văduva aceasta.
Probabil că femeia fusese dată afară din căsuța ei. Dreptul de răscumpărare fusese stins, iar ea fusese nedreptățită... Deci se gândește să meargă în audiență la acest judecător de seamă... Secretara îi spune: „Judecătorul este foarte ocupat. Ați putea să-mi spuneți mie care este problema dvs.”
Așa că văduva îi povestește: „Sunt o văduvă săracă. Locuiesc la marginea orașului și sunt în pericol să-mi pierd casa. Este o nedreptate și vreau să apelez la judecător.”
Secretara intră în biroul judecătorului și îi spune: „Este o văduvă care așteaptă afară…”
„Bine, las-o să intre, scap de ea în trei minute... știu ce am de făcut!”
Văduva intră în birou. El o ascultă timp de trei minute, iar apoi spune: „Îmi pare rău, dar asta nu ține de mine. Mi-ar plăcea să vă pot ajuta, dar nu pot face nimic în acest caz. Vă doresc o zi bună!”
A doua zi când vine judecătorul la birou, văduva era deja acolo. Intră grăbit în birou, își cheamă secretara și o întreabă:
„De ce s-a întors văduva?”
„Spune că vrea să vorbească cu dvs.”
„Du-te și spune-i că sunt ocupat până la prânz.”
„I-am spus deja, însă mi-a spus că și-a luat pachețel cu mâncare la ea și că va aștepta oricât este nevoie!”
Așa că văduva a așteptat acolo toată ziua... și tot n-a reușit să vorbească cu judecătorul. El a crezut că scăpase de ea, dar ziua următoare, când a venit la birou, văduva era din nou acolo! Văduva a mers și a așteptat acolo timp de câteva zile și, în cele din urmă, judecătorul zice: „Trebuie să fac ceva; n-o putem ține tot așa...”
Observați, vă rog, că Domnul ne spune ce „şi-a zis” judecătorul în sinea lui:
Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar, în urmă, şi-a zis: „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem, şi de oameni nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.” (Luca 18:4–5)
Dacă am traduce literal ce a spus judecătorul, ar suna cam așa: „Trebuie să fac ceva în cazul acesta, că altfel mă fac de râs!”
Judecătorul acesta avea o vie viață interioară – vorbea mult cu sine! Nu știu dacă s-o fi gândit că văduva l-a putea agresa, nu ni se spune că aceasta l-ar fi amenințat! Însă faptul că o văduvă aștepta mereu la biroul judecătorului, nu era un lucru bun. El ajunsese în slujba respectivă, spunând că vrea să-i ajute pe cei săraci sau nedreptățiți (deși el se gândea, de fapt, doar cum să-i fie lui bine!) „Cred că e mai înțelept să judec bine cazul acesta, ca nu cumva să-mi distrug reputația... sau să mă trezesc Doamne ferește cu un ochi învinețit!” Așa că-i spune secretarei: „Invit-o înăuntru!” Și, de această dată, judecătorul îi spune văduvei: „O să-ți fac dreptate!”
Aceasta este pilda.
Domnul a adăugat: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:6–8)
Am auzit pe mulți spunând că această pildă vorbește despre valoarea rugăciunii insistente; deși nu-mi place să-i contrazic pe cei mai mari decât mine, trebuie să spun că părerea mea este că aici nu este vorba în primul rând despre rugăciunea insistentă sau stăruitoare, ca și cum Dumnezeu te va asculta dacă insiști suficient... Aceasta este o pildă prin contrast, și nu prin comparație.
Pildele (sau parabolele) sunt niște istorisiri spuse pentru a ilustra niște adevăruri. Termenul “parabolă” vine din două cuvinte greceşti: para, care înseamnă “lângă” şi ballo este verbul care înseamnă “a arunca”. O parabolă înseamnă ceva ce este aruncat lângă altceva pentru a spune ceva în plus și a înțelege mai bine despre acest altceva; de exemplu, o riglă, o ruletă sau un metru de lemn pus vertical lângă o masă este o parabolă pentru masa aceea – ne spune ceva despre dimensiunile acelei mese. Parabola a fost modul ales de Domnul Isus pentru a ne ilustra adevărul divin, și au existat două moduri în care Domnul a folosit pilda: prin comparație și prin contrast.
Astfel, Domnul Isus spune aici: „Când vii înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, îți imaginezi că El este un judecător nedrept? Când vii înaintea Lui în rugăciune, crezi că El este un politician ieftin? Crezi că Domnul face anumite lucruri din motive politice? Dacă așa crezi, dragul meu, te înșeli! Dumnezeu nu este un judecător nedrept!”
Dacă judecătorul nedrept din pilda noastră i-a făcut dreptate văduvei, pentru că ea nu a renunțat să-și caute dreptatea, atunci tu de ce te simți descurajat, venind înaintea lui Dumnezeu, care nu este un judecător nedrept și care vrea să-ți asculte rugăciunea și să-ți răspundă? De ce sunt astăzi copiii lui Dumnezeu atât de descurajați în viața lor de rugăciune? Nu știi, dragul meu, că El NU este un judecător nedrept? Nu trebuie să-L tragi de mânecă și să-L implori. Dumnezeu vrea să-ți răspundă! Dacă am avea această atitudine, viața noastră de rugăciune ar fi cu totul altfel și am putea veni în prezența Lui, știind că El vrea să ne asculte. Noi ne purtăm însă adesea de parcă El ar fi un judecător nedrept, iar noi trebuie să ne ținem de capul Lui, pentru că altfel El nici măcar nu ne va auzi! Dumnezeu NU este un judecător nedrept! De aceea, ai credință și roagă-te, stăruie în rugăciune cu credință – pt că tocmai credința este criteriul de departajare la revenirea Fiului omului!
În continuare, Domnul spune încă o pildă despre rugăciune, pentru a puncta că (lângă credință) smerenia este un alt ingredient fundamental pentru rugăciunea ascultată:
A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş…” (Luca 18:9–10)
Cu toții cunoaștem pilda aceasta – care este în sine o satiră tăioasă! Domnul, însă, nu a intenționat să-i jignească pe farisei prin această satiră, ci a vrut să-i ajute. El a început să povestească cum doi oameni, un fariseu și un vameș, au mers la Templu să se roage. Și, oricât am căuta, n-am putea găsi doi oameni mai diferiți decât aceștia. Fariseul făcea parte din elita religioasă, pe când vameșul se afla în cea mai de jos categorie. Pilda aceasta nu este despre vameși și păcătoși, pentru că vameșii se aflau exact în acea categorie a păcătoșilor. Fariseul, însă, se afla la cel mai înalt nivel, despre care se credea că este cel mai acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Așadar, el este un obișnuit al rugăciunii la Templu; el își aduce jertfa cuvenită... și în timp ce stă în picioare și se roagă, preotul se află în Locul Sfânt, punând tămâie pe altar. Fariseul a îndeplinit tot ce era de îndeplinit.
„Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari... sau chiar ca vameşul acesta.»” (Luca 18:11)
Este destul de urât să-ți începi așa rugăciunea! Și, totuși, mulți dintre noi facem așa! Poate te gândești: „Eu nu mă rog așa!” Ba da, și tu te rogi așa! Aud adesea astfel de rugăciuni, sigur, cu alte cuvinte; noi ne-am învățat s-o spunem mai frumos și sună cam așa: „Doamne, Îți mulțumesc că pot să-ți dau din timpul meu și că pot să te slujesc!” Adesea aud astfel de rugăciuni. Ce cadou frumos Îi facem noi Domnului! Dragul meu, dacă ne rugăm așa, nu ajungem nicăieri, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de-o astfel de slujire de-a noastră! În rugăciune nu ne comparăm și nu ne lăudăm, dragii mei!
Fariseul spune: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni!”, iar apoi începe să spună cum nu este el. „Nu sunt hrăpăreţ”, pentru că, în mod evident, era cineva prin preajmă care era hrăpăreț. „Nu sunt nedrept, nici preacurvar.” Și apoi se uită la vameșul de afară și spune: „Și, crede-mă, Doamne, nu sunt ca vameșul acela. Eu nu sunt ca păcătosul acela.” Apoi, începe să-I spună (lui Dumnezeu!) ce face el:
„«Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.»” (Luca 18:12)
Ce tip grozav! Nu-i așa că ne-ar plăcea să fie membru în bisericile noastre?
Domnul Isus spune că fariseul „a început să se roage în sine astfel”; cu alte cuvinte, avea un monolog de tip hamletian. Știți că Hamlet se duce deoparte și vorbește singur, însă, apropo, Hamlet era „dus”; el reprezenta un caz de pacient cu probleme psihice. Hamlet se întreabă: „A fi sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea!” Tot așa și fariseul nostru, stă acolo și vorbește cu el însuși, crezând că vorbește cu Dumnezeu. Rugăciunea lui, însă, n-a trecut de grinzile templului. El n-a făcut decât să-și țină un discurs de încurajare; s-a bătut pe spate și a ieșit afară mândru ca un păun. Dumnezeu, însă, nici nu i-a luat în seamă rugăciunea!
Iar vameșul... ce pungaș! Era un om păcătos, chiar foarte păcătos. El și-a trădat poporul atunci când a devenit vameș. Și-a renegat poporul atunci când a ales să adune taxele. Iar când îți renegi poporul, ca evreu, îți renegi și religia. Practic, el I-a întors spatele lui Dumnezeu; și-a ales un drum cu sens unic, nemaiputând să se întoarcă la El. De ce a făcut asta? Pentru că era un lucru profitabil. Vameșul și-a zis: „Voi face bani, dacă aleg drumul acesta.” Și a ajuns bogat, însă bogăția nu i-a adus împlinire. Citiți, vă rog, și istoria lui Levi și a lui Zacheu, din Luca 19, și veți vedea că inima unui vameș era goală. Și acest vameș amărât, în nefericirea și disperarea sa, știind că nu are acces la capacul ispășirii din templu, strigă către Dumnezeu. (Luca 18:13)
„Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»”
„Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” nu exprimă suficient pentru noi. Permiteți-mi să reformulez, pe baza cuvintelor vameșului. El nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Doamne, sunt un biet vameș! Eu nu am acces la capacul ispășirii din Sfânta Sfintelor. Doamne, ai putea să faci un capac al ispășirii pentru mine? Căci vreau să vin!”
„Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14)
Ați reținut ce spune Domnul Isus? Că tocmai acest om a fost ascultat. Știți de ce? Pentru că Domnul Isus, chiar atunci și acolo, se afla pe drumul către cruce, ca să facă un „capac al ispășirii” pentru el. Ioan spune: „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2). Ispăşire se referă la „capacul ispășirii” sau „tronul îndurării”. Hristos este capacul ispășirii pentru păcatele noastre, și nu doar pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.
Rugăciunea vameșului a fost ascultată. Noi, astăzi, nu trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să fie îndurător, pentru că El este. Mulți spun: „Trebuie să implorăm mila Sa!” Dragul meu, ce vrei să mai facă? El Și-a dat singurul Fiu să moară pentru tine și îi spune celui mai rău păcătos: „Vino! Există un capac al ispăşirii pentru tine!”
Trebuie să știți că și eu a trebuit să merg la acel capac al ispășirii. Și dacă tu ești copilul lui Dumnezeu, înseamnă că și tu ai venit la capacul ispășirii, unde El a murit, acolo, pe cruce pentru păcatele tale și ale mele. Pedeapsa a fost plătită. Dumnezeul cel sfânt Își poate întinde brațele către tine. Tu nu mai trebuie să-L implori și nu trebuie să-I promiți nimic, pentru că El îți cunoaște slăbiciunile; nu trebuie să intri undeva sau să fii cineva. Poți să fii ca acel biet vameș! Poți să vii și să-ți pui credința în El, și El te va salva! Dumnezeu este îndurător! Vino la El, vino lângă El! Și nu vei fi respins, indiferent de vârstă ori statut!
El n-a respins nici măcar copilașii, ci mai degrabă i-a dat de exemplu... Micuții nu doar că nu-L ocoleau pe Domnul, ci chiar le plăcea să stea pe lângă Isus... și Lui cu ei!
I-au adus şi nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii, când au văzut lucrul acesta, au certat pe aceia care-i aduceau. (Luca 18:15)
Ucenicii au spus: „Nu-i aduceți pe copii la Domnul! Nu-L deranjați!”
Isus a chemat la Sine pe copilaşi şi a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei…” (Luca 18:16)
Ucenicii considerau că acei micuți nu erau prea importanți, erau gălăgioși și-L deturnau pe Domnul de la treburi importante... însă Domnul Isus gândea altfel cu privire la ei. Pe El nu-L deranjau copilașii.
„Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.” (Luca 18:17)
Copiii veneau la El în mod normal și natural, iar Domnul nu voia ca adulții să-i împiedice să vină la El. Doamne, ai milă de toți adulții care îi împiedică pe copii să vină la Tine! Domnul spusese mai devreme ceva pe această temă: „Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască” (Luca 17:2). Nu uita că micuții te urmează! Ei au încredere deplină în tine și vor face orice le spui să facă. Dumnezeu să aibă milă de tine dacă nu-i aduci pe copilașii tăi la El! Copiii, în mod natural, vin la El.
Poate că cineva va spune: „Dar copiii au o natură căzută.” Așa este. Însă acel micuț nu a ajuns încă la vârsta responsabilității și singura decizie pe care o poate lua este cea pe care este îndemnat s-o ia. Așa este un copil mic. Sigur, copilul va crește și va avea propria voință și atunci apar cu adevărat problemele! Însă, asigură-te că vine la Hristos, cât încă este lut maleabil! Domnul să facă din noi și din copiii noștri vase de preț!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.