Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, sper că ne reîntâlnim nu întâmplător, nici doar pentru că n-aveați altceva mai bun de făcut, și nici măcar de curiozitate – ci pt că ați înțeles valoarea și importanța Cuvântului lui Dumnezeu pe care vi-l deschide acest program, și vreți să-I acordați lui Dumnezeu locul care I se cuvine în viața dvs... pt ca El să vă acorde locul pregătit special fiecăruia, în veșnicia prezenței Sale!
Vă reamintesc, suntem în cea mai consistentă Evanghelie sinoptică, varianta semnată de Luca (dar inspirată de același Duh Sfânt care a fost la lucru și-n cazul celorlalte trei Evanghelii, și-n apariția întregii Biblii, de altfel). Am început data trecută să privim capitolul 4, și-am atribuit destule minute reflecției la unul dintre cele mai importante evenimente ale începutului Evangheliei: ispitirea lui Isus Hristos de către diavol, în pustie, după un post de 40 de zile (40 fiind în Biblie un număr asociat încercării, testării). Am spus, și merită repetat pentru cei care fie n-au fost atenți, fie n-au fost pe recepție – că întreita ispitire a Domnului Isus a vizat trei domenii în care fiecare din noi vom fi ispitiți: fizic, psihic și spiritual... (Peste decenii, apostolul Ioan va sintetiza lupta omului cu sine și cu ispitele exterioare prin formula cuprinsă în prima sa epistolă, cap. 2 vers. 16: „pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii”, care au proveniență lumească, nu divină.) Iar răspunsurile și atitudinea Mântuitorului pot constitui de aceea garanții și pentru biruința noastră!
Așadar, confirmat prin botez (atestat de prezența la fața locului a întregii Trinități), apoi încercat și biruitor prin testul dur al ispitirii din pustia Iudeei, Isus Își începe misiunea publică. (Sunt dacă vreți și aceste etape o recomandare și-un model de abordare a vieții și de implicare în slujirea creștină, în care nu-i de ajuns doar să vrei sau să n-ai nimic împotrivă!) Domnul revine în Galileea și-i învăța pe oameni în sinagogă, fiind lăudat și apreciat... dar nu unanim, cum vom vedea imediat! Această atitudine pozitivă, favorabilă față de Domnul Isus este întreruptă... în Nazaret – locul unde crescuse și unde locuia familia Sa! Această excepție greu de înțeles va deveni paradigmatică și fundament pt celebra afirmație hristică „Niciun proroc nu e bine primit în patria lui!” (cu variantele specifice fiecărei Evanghelii, și intrată în mentalul universal cu formula generalizatoare „nimeni nu-i proroc în țara lui”)
Deși pare un eșec, să înțelegem bine că aceasta era o excepție! Atitudinea reținută și mai degrabă ostilă din Nazaret face notă discordantă în entuziasmul cvasi-generalizat care-L însoțea pe Isus în toată Galileea. Cred că insistând pe acest episod, Luca se gândește la audiența/publicul țintă al Evangheliei sale, care sunt ne-evreii, păgânii, pe care vrea să-i încurajeze arătându-le că Biserica nu înseamnă doar sinagoga! Domnul Isus a venit la ai Săi, dar ai Săi nu numai că nu L-au primit – ci au și căutat să-L linșeze (cum vom vedea imediat!) Dar tuturor celor ce L-au primit... și-o fac încă! – le-a dat dreptul (nu doar să se numească, ci) să devină copii ai lui Dumnezeu!
Pe scurt, pasajul care urmează este socotit de unii unul din cele mai frumoase incidente menționate în Cuvântul lui Dumnezeu, iar de alții o relatare tristă și dezonorantă pentru concetățenii lui Isus Hristos, și chiar pentru umanitate! Oricum, următoarele versete se constituie într-o relatare profundă, din care rămâi cu ceva citind-o. Iată cum o redă doctorul Luca:
A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.” (Luca 4:16–21)
Trebuie să știți că acest episod apare doar în Evanghelia lui Luca și fie și numai pentru atât – nu poate fi trecută ușor cu vederea. Așadar, Domnul Se întoarce în orașul Său natal. În general, orașul natal este mândru de orice fiu al său care devine faimos. Vom vedea însă că și această regulă este întărită prin excepții (precum cea de față!)
După cum obișnuia în ziua de Sabat, Isus a mers la sinagoga din Nazaret. Observați, vă rog, că El nu a fost adeptul și nu a promovat falsa idee că te poți închina lui Dumnezeu în natură la fel de bine ca în locul ales (clădirea amenajată) pentru aceasta. Ca excepție, sunt de acord, dar nu ca regulă! M-am cam săturat să-i tot aud pe unii spunând foarte pios că ei se pot închina lui Dumnezeu în timpul jocului de golf de duminică la fel de bine ca la biserică. Și mie-mi place să joc golf – continuă JVMcGee – dar vreau să le pun o întrebare: „Când îți iei geanta de golf duminică dimineața, mergi să te închini lui Dumnezeu sau să joci golf?” Adevărul este că acești oameni nu au nici cea mai mică intenție de a se închina lui Dumnezeu pe terenul de golf. Duminică dimineața mergi la biserică pentru a te închina lui Dumnezeu și mergi pe terenul de golf pentru a juca golf. După aceeași logică simplă, Domnul Isus obișnuia ca în ziua de sabat să meargă la sinagogă (bine, nici nu cred că L-aș fi văzut vreodată pe terenul de golf, decât poate ca să-i evanghelizeze pe cei ce pierdeau timpul pe-acolo!)
În timpul vieții pământești a Domnului nostru, sinagoga era una dintre cele mai importante instituții religioase a evreilor; se pare că ea a luat ființă în timpul captivității babiloniene, când evreii se aflau departe de țara în care s-au născut, unde nu aveau nici Templu și nici altar. Simțeau, fără-ndoială, nevoia să se adune în jurul celor care erau mai pioși și mai temători de Dumnezeu, pentru a lua parte la închinare și a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. În Ezechiel (14:1 și 20:1) citim că bătrânii se adunau în jurul prorocului Ezechiel, ceea ce este foarte posibil să se fi întâmplat într-un cadru asemănător cu sinagoga.
După întoarcerea din exil, sinagoga s-a păstrat, la început din considerente aproape exclusiv didactice, fiind folosită doar pentru a prezenta expuneri din Legea mozaică. Mai târziu, însă, acestor expuneri li s-a adăugat și un timp de rugăciune și predicare. În orice caz, scopul primordial al sinagogii era învățarea Legii, popularizarea ei către toate clasele de oameni. Există mărturii istorice că în sec. I slujba de sabat într-o sinagogă palestiniană cuprindea: intonarea unui psalm; recitarea rugăciunii Sh’ma Israel, lectura unui pasaj din Tora și-a unui pasaj din Profeți. Urma o predică pe marginea lecturii. Slujba se încheia cu binecuvântarea mai-marelui sinagogii (un rabi local) și cu rostirea binecuvântării aaronice din Numeri 6:24-26 (care în zilele noastre se citește predilect la binecuvântarea pruncilor la intrarea lor în congregație). De asemenea, se știe că în vremea Domnului nostru existau sinagogi în toate așezările mai mari din țară.
Iată deci că aflăm ce făcea Hristos în cel puțin una din zilele săptămânii din timpul anilor vieții Sale pe pământ despre care nu ni se dau informații în Evanghelii. Nu știm prea multe despre ce făcea în celelalte zile ale săptămânii, decât că era tâmplar și lucra. Însă tocmai am citit că în fiecare a șaptea zi (de sabat) Domnul avea obiceiul să meargă la sinagogă. Mergea să se închine în locul destinat pentru aceasta, pentru că acolo putea să propovăduiască voia și planul Tatălui Său, să explice Cuvântul și să mărturisească.
Întors deci acasă în ținutul Său natal, pentru o vreme, și mergând la sinagogă... I se dă Cartea și începe să citească din ea. Domnul Isus citește din Isaia. În acea vreme, Biblia nu era împărțită în capitole și versete, dar dacă ar fi fost, Isus ar fi citit pasajul din Isaia 61:1–2. Este important să observăm unde întrerupe citirea, căci nu mai citește și pasajul care anunță „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru…” Termină deci lectura textului destul de abrupt, închide Cartea, o înapoiază slujitorului de la sinagogă... și Se așază. Este uimitor deci că Domnul nu citește textul nici măcar până la sfârșitul propoziției, ci încheie mai înainte, adică (după traducerea pe care o avem noi) s-a oprit la virgulă (deși, în textul de atunci, nu existau virgule). Nu a vrut să pomenească de „ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru” și nu a menționat nimic din ceea ce urma după textul citit. Știți de ce? Domnul Isus a privit la mulțimea de oameni din fața Sa și a spus: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.”
Avem aici un pasaj din Scriptură care urma să se împlinească până la virgulă, restul urmând să se împlinească abia la a doua Sa venire. Ziua răzbunării nu venise încă... însă ce este această zi a răzbunării? Este acea vreme despre care Dumnezeu a spus: „Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire” (Ps. 2:8). Cum va moșteni Domnul neamurile? „Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (Ps. 2:9). În acest fel va prelua Domnul stăpânirea lor și aceea va fi ziua de răzbunare. Aceea este marea Zi a Domnului, care va avea loc la cea de-a doua Lui venire! Domnul a venit prima dată să predice Evanghelia celor săraci, ca aceștia să fie mântuiți. El a venit cu ungerea Duhului Sfânt pentru a aduce mesajul măreț al salvării... iar noi încă trăim acea zi, ziua Evangheliei. Însă, când va veni a doua oară, atunci va fi ziua răzbunării!
Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?” (Luca 4:22)
Să recapitulăm: Isus citește pasajul din Isaia... afirmă că profeția se împlinise sub ochii lor... cei prezenți Îl aprobă și-L binecuvântează, mirându-se totuși de performanțele și competența „fiului lui Iosif”. Le înțelegem într-un fel stupoarea: cum putea fiul lui Iosif, un simplu tâmplar, să fie... Mesia?! Luca scoate astfel în evidență faptul că El a luat asupra Lui umanitatea noastră... și nu trece sub tăcere nici intervenția critică, fără menajamente, a Domnului Isus – care pare fără legătură cu profeția lui Isaia și în răspăr cu atitudinea binevoitoare de până atunci a audienței. Tocmai acest discurs stârnește mânia audienței:
Isus le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi»; şi Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.»” „Dar”, a adăugat El, „adevărat vă spun că niciun proroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la niciuna din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei; şi totuşi niciunul din ei n-a fost curăţat, afară de Naaman, sirianul.” (Luca 4:23–27)
Personal, consider că aparenta inadecvare a discursului Mântuitorului la ceea ce se discutase înainte ține mai degrabă de lacune de redactare (ca și cum, dorind să preia și să reformuleze din mai multe surse, evanghelistul ar pierde firul logic al povestirii).
Termenul tradus aici „adevărat vă spun” (sau în alte locuri „adevăr grăiesc vouă”, sau „adevărat, adevărat vă spun”) – termenul original aici este „amin”, cuvânt de origine ebraică, însemnând „într-adevăr”, sau „așa să fie” (atunci când încheie o rugăciune). Cu același sens și-n aceeași poziție apare și-n NT cel mai adesea. Doar Domnul Isus (și numai El!) introduce această inovație de a-l plasa – în câteva rânduri – la începutul enunțului, ca și cum ar consfinți de la bun început împlinirea a ceea ce urmează! Nu e vorba de o promisiune, ci de afirmarea unei realități efective, certe!
Domnul Se dovedește un bun cunoscător al istoriei biblice și-al Cuvântului Sfânt, dând două exemple de profeți din VT (Ilie și Elisei), și menționând două persoane dintre neamuri, care trăiau în afara țării Israelului – văduva din Sarepta și Naaman din Siria – în viețile cărora Dumnezeu a lucrat în mod miraculos. El încearcă să le arate că ei, propriul Său popor, ar putea pierde o mare binecuvântare, din cauză că nu vor să recunoască cine este El. Astfel, ei devin ca acele multe văduve și acei mulți leproși din Israel care nu au fost vindecați în vremea lui Ilie. Din nou, și acesta mi se pare un mesaj pe care Luca are grijă să-l sublinieze pentru audiența sa ne-evreiască!
Și sigur că aceste cuvinte nu au cum să convină co-naționalilor lui Isus, care se văd puși în inferioritate în ilustrațiile Celui pe care tocmai Îl lăudaseră...
Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până în sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo. (Luca 4:28–30)
Enervați că unul de-al lor acordă mai mult credit și prioritate păgânilor, concetățenii lui Isus hotărăsc ad-hoc să-L linșeze! Terenul din jurul Nazaretului pare să fi fost destul de accidentat, iar ei L-au urcat pe un deal, vrând să-L arunce de-acolo. (O tradiție ulterioară fixează scena – mai credibil – la vreo 3-4 km mai departe!) Acest moment Îl atestă pe Isus Hristos ca divin desemnat pentru o lucrare majoră, care nu putea fi periclitată de premature elanuri nesăbuite (fie și colective!) Așa se explică seninătatea și calmul miraculoase care-L detașează și-I asigură ieșirea din strânsoarea mulțimii – pe cât de înfuriate, pe atât de neputincioase (parcă revedem mulțimea orbită de la ușa lui Lot – Gen. 19:11).
Important deci rămâne că Domnul Isus (Luca 4:31)
S-a coborât în Capernaum, cetate din Galileea, şi acolo învăţa pe oameni în ziua Sabatului.
Iată-l deci pe Isus mutându-și „cartierul general” la Capernaum, pentru a-Și continua lucrarea. Și începând cu acest verset și până la sfârșitul capitolului parcă beneficiem de invitația de a petrece o zi cu Domnul Isus. Cred că mulți dintre noi și-ar fi dorit șansa asta de a petrece o zi cu El, pe vremea când era pe pământ. Luca ne oferă această posibilitate!
Atât Matei, cât și Marcu consemnează faptul că Domnul Isus Își mută sediul central din Nazaret, în Capernaum, lângă Marea Galileei, din cauză că intrase în dizgrația celor din orașul Său. Va veni însă o zi când Domnul Isus va spune și celor din Capernaum: „Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi coborât până în Locuinţa morţilor” (Luca 10:15). Ce șansă avuseseră și locuitorii cetății Capernaum, atunci când Domnul Isus alesese să locuiască în mijlocul lor pentru o vreme – și să le fie învățător în sinagogă în ziua de sabat! Morala: Lumina creează responsabilitate!
Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere. (Luca 4:32)
Dacă locuitorii Nazaretului erau mirați de înțelepciunea și profunzimea Domnului, iată-i pe cei din Capernaum uimiți de-a binelea! Domnul nu vorbea precum cărturarii sau fariseii cu care erau învățați, ci ca unul care avea putere de convingere și autoritate divină.
În sinagogă se afla un om care avea un duh de drac necurat şi care a strigat cu glas tare: „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne prăpădeşti? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” Isus l-a certat şi i-a zis: „Taci şi ieşi afară din omul acesta!” Şi dracul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău. Toţi au fost cuprinşi de spaimă şi ziceau unii către alţii: „Ce înseamnă lucrul acesta? El porunceşte cu stăpânire şi cu putere duhurilor necurate, şi ele ies afară!” Şi I s-a dus vestea în toate împrejurimile. (Luca 4:33–37)
Sub ochii lor, autoritatea lui Isus nu se manifestă doar în cuvânt, ci și asupra lumii spirituale și chiar demonice! Domnul Isus a scos un demon dintr-un om, după ce a avut chiar un scurt dialog cu acel demon. Trăim într-o vreme în care demonismul și-a ridicat din nou capul său cel urât și închinarea înaintea lui Satan este o realitate. Nimic nou sub soare! Demonii erau activi în vremea Domnului nostru, la fel cum sunt și acum. Este foarte dificil să explicăm unele din acțiunile și crimele îngrozitoare care se comit (chiar dacă sunt realizate sub influența drogurilor), fără să recunoaștem că autorii lor se află sub puterea și controlul direct al lui Satan.
După ce a ieşit din sinagogă, a intrat în casa lui Simon. Soacra lui Simon era prinsă de friguri mari, şi L-au rugat pentru ea. El S-a plecat spre ea, a certat frigurile şi au lăsat-o frigurile. Ea s-a sculat îndată şi a început să le slujească. (Luca 4:38–39)
Se pare că, după ce a plecat de la sinagogă, Domnul a mers acasă la Simon Petru, probabil ca să ia prânzul acolo. Tocmai săvârșise prima minune în Capernaum – urma a doua! Pe când se afla acolo, El a vindecat-o pe soacra lui Petru, care avea febră mare. Severitatea bolilor era indicată de nivelul febrei. Soacra lui Petru avea febră mare, deci boala era gravă. Domnul nostru a certat febra, care era precum un câine sălbatic scăpat din lesă. Domnul nostru s-a purtat la fel și cu păcatul. Iar soacra lui Simon, vindecată instant, s-a ridicat și și-a luat locul între ceic e urmau să le slujească la masă.
Când Domnul Isus Hristos vindeca pe cineva, vindecarea nu venea în mod treptat, ci avea loc chiar atunci. Era ceva uimitor!
Am auzit nu demult de o adunare condusă de un „vindecător prin credință”. Se spune că un olog a fost condus în față unde a fost declarat vindecat, iar apoi a fost dus înapoi la loc, șchiopătând. Apoi, a venit în față cineva care spunea că suferă de cancer la organele interne. Vindecătorul l-a declarat imediat vindecat de cancer. Este uimitor cum oamenii acceptă astfel de mărturii. Ologul de ce nu a fost vindecat pe loc? Dacă Domnul nostru l-ar fi vindecat, omul s-ar fi făcut bine pe loc. Sunt unii care întreabă: „Nu crezi în vindecarea divină?” Însă replica mea la o astfel de întrebare este: „Există un alt fel de vindecare decât cea divină?” Orice vindecare este divină și asta ne spune și doctorul Luca. Medicii însă nu recunosc întotdeauna acest lucru. Iar așa-zișii vindecători, nici atât!
Un medic foarte bun, membru al bisericii mele din Texas, mi-a spus odată: „Eu îmi fac partea mea, însă Dumnezeu vindecă. Eu scot partea care deranjează trupul, însă Dumnezeu este Vindecătorul!” Acesta este adevărul! (Luca 4:40–44)
La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boli, îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei şi-i vindeca. Din mulţi ieşeau şi draci care strigau şi ziceau: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Dar El îi mustra şi nu-i lăsa să vorbească, pentru că ştiau că El este Hristosul. Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Noroadele au început să-L caute în toate părţile şi au ajuns până la El: voiau să-L oprească să nu plece de la ei. Dar El le-a zis: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.” Şi propovăduia în sinagogile Galileei.
Ziua Domnului Isus începuse de dimineață, pe când El învăța în sinagogă, iar acum este seara târziu... dar aglomerația nu se liniștește! Domnul nu face baie de mulțime, ci trece pe la fiecare, atingându-i și vindecându-i. Evanghelistul Matei, atunci când relatează acest eveniment, citează din cartea profetului Isaia: „Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»” (Mat. 8:17). Domnul vindeca într-un mod care ne amintește de Isaia 53:4: „El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”.
Pe Golgota, Domnul a purtat suferințele și durerile poporului nu doar în mod empatic, ci cât se poate de concret... chiar dacă Israel Îl considera atunci că e lovit de Dumnezeu, așa cum zic și azi destui... El nu i-a vindecat pe acei oameni pe baza credinței lor, cel puțin din câte știm noi, ci inima Lui plină de milă L-a determinat să acționeze în favoarea lor.
Și nouă ni se spune astăzi să avem o astfel de inimă plină de milă: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos” (Gal. 6:2). Cu ajutorul Lui, pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, trebuie să recunosc că sunt încă sub impresia copleșitoarei efervescențe a activității Mântuitorului Isus Hristos, pe care am sesizat-o în a doua parte a capitolului 4 (adică în episodul precedent). Înțelegem astfel că Evanghelia necesită nu doar verb, ci și energie, nu doar predică, ci și timp și implicare – cu lepădare și cheltuire de sine. De asemenea rugăciunea este esențială, dar nu e totul – să nu facem din ea un paravan pt inerție. Domnul Isus Se ruga, dar slujea mulțimile până târziu în noapte – și astfel se răspândea cu putere Evanghelia Împărăției (pt prima oară menționată aici de Luca în 4:43!). Având în vedere exigențele și imperativele acestui demers, Domnul Isus continuă cu ceea ce constituie cuprinsul cap. 5, de care ne apropiem în următoarele minute...
Pe când Se afla lângă lacul Ghenezaret şi Îl îmbulzea norodul ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu, Isus a văzut două corăbii la marginea lacului; pescarii ieşiseră din ele să-şi spele mrejele. S-a suit într-una din aceste corăbii, care era a lui Simon: şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm. Apoi a şezut jos şi învăţa pe noroade din corabie. (Luca 5:1–3)
Lacul Ghenezaret reprezintă un cadru familiar cititorilor NT, unde apare și sub titulatura de Marea Galileei sau Lacul/Mare Tiberiada/Tiberiadei. (Numele actual este Yam Kineret, iar în VT o întâlnim ca Marea Chineret – de ex. Num. 34:11) Este o fâșie de apă din NE Israelului, de vreo 20 km lungime și 13 km lățime, în care Iordanul se varsă la nord și din care iese apoi prin sud... Este lacul de apă dulce plasat la cel mai jos nivel de pe pământ – cca 210 m sub nivelul mării.
Pescarii de acolo coborâseră din bărcile lor și își curățau mrejele. Domnul a urcat în barca lui Simon Petru și l-a rugat pe acesta să o depărteze puțin de țărm... și de acolo vorbea mulțimii de pe țărm. Ce amvon atipic, nu?! Cred însă că imaginea este atât figurativă, cât și sugestivă. Fiecare amvon este un „loc de pescuit”, din care se împarte Cuvântul lui Dumnezeu cu speranța de a prinde ceva de folos pt Împărăția lui Dumnezeu. Domnul Isus era pe punctul să-i anunțe pe acești oameni că vor deveni pescari de oameni. Acest lucru nu înseamnă că vor prinde pește ori de câte ori vom transmite Cuvântul, ci sensul real e că cel din barcă nu trebuie să uite că principala sa chemare și menire este aceea de a câștiga suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Când a încetat să vorbească, a zis lui Simon: „Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5:4)
Când a socotit că trebuie să le dea o pauză, Domnul Isus le-a spus colaboratorilor Săi: „Acum lăsăm pescuitul de oameni și vom pescui pești.” Matei și Marcu relatează că atunci când Domnul i-a chemat prima dată pe acești oameni, se afla pe țărmul Mării Galileei și l-a văzut pe Simon Petru și pe fratele său, Andrei, aruncând mreaja în apă, iar Domnul le-a zis: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (cf. Mat. 4:19; Marcu 1:17). Acești oameni se întorseseră apoi la ocupația lor obișnuită. Se pare că Domnul le-a adresat mai mult de o chemare ucenicilor Săi. Pe majoritatea dintre ei îi întâlnise în Ierusalim, după cum ne spune Ioan în primul capitol al Evangheliei sale. Când Ioan Botezătorul L-a văzut pe Isus, câțiva din ucenicii săi au vrut să știe unde locuiește Domnul. Printre aceștia se aflau Filip, Natanael, Simon Petru și Andrei. Domnul nu i-a chemat atunci să-I fie ucenici, ci doar i-a întâlnit atunci. Mai târziu, Domnul trecea pe lângă Marea Galileei, i-a văzut pescuind, și i-a chemat să-L urmeze. Iar ei și-au lăsat mrejele și L-au urmat. Apoi se întorseseră la vechea lor ocupație. Doctorul Luca relatează că, mai târziu, Domnul îi cheamă din nou să devină pescari de oameni – și atunci i-a și numit apostoli.
Domnul nostru vorbea mulțimilor din barca lui Simon Petru, iar acesta stătea acolo și asculta. Când a terminat de vorbit, El i-a spus lui Simon: „Lansează barca la apă și aruncă mreaja. Tu ai renunțat la pescuit pentru Mine, așa că acum voi merge Eu cu tine la pescuit!”
Drept răspuns, Simon I-a zis: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic; dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejele!” (Luca 5:5)
Exprimarea aceasta „Dar la cuvântul Tău, voi arunca mrejele!” indică faptul că Simon Petru începuse o discuție acolo. Ei erau pescari experți și credeau că știu totul despre pescuitul în Marea Galileei – și așa era... Pescuiseră toată noaptea și nu prinseseră nimic.
Se spune că ducele de Wellington a dat un ordin unuia din generalii săi, iar acesta i-a răspuns că ceea ce i se cerea era imposibil. Wellington i-a răspuns acestuia: „Du-te și fă ce ți-am spus, pentru că eu nu dau porunci imposibile!” Cu-atât mai mult Domnul Isus, când ne spune să facem ceva specific, nu te certa cu El, nu protesta: „Am încercat deja și nu se poate.” El nu dă porunci imposibile!
După ce le-au aruncat, au prins o aşa de mare mulţime de peşti că începeau să li se rupă mrejele. (Luca 5:6)
Pescuitul trebuie făcut conform indicațiilor Sale, iar noi putem învăța multe lucruri de aici. Pescuitul este o artă. Trebuie să mergi unde sunt peștii, să folosești momeala potrivită, trebuie să ai răbdare, însă cea mai importantă lecție pe care o învățăm de aici este că trebuie să pescuim conform instrucțiunilor Sale. Dacă vrem să câștigăm oameni pentru Domnul, atunci trebuie să pescuim așa cum ne spune El.
În acest caz, mreaja s-a rupt. Mai târziu, în Evanghelia după Ioan, o mreajă plină cu pește nu se va rupe. Astfel, mreaja pescarului ne învață un adevăr important. În acest moment, nu exista o mreajă care să poată ține peștele, pentru simplul motiv că Domnul Isus nu murise și nu înviase încă: aceasta este Evanghelia! O „mreajă” care ține peștele este aceea care se bazează pe moartea și învierea lui Hristos, iar în acel moment acestea nu avuseseră loc. Mreaja s-a rupt. După moartea și învierea Sa, El le-a spus cum să pescuiască, iar mreaja nu s-a mai rupt (vezi Ioan 21:1–11). Aici, Domnul Isus le spune să meargă și să predice Evanghelia până la marginile pământului.
Au făcut semn tovarăşilor lor care erau în cealaltă corabie să vină să le ajute. Aceia au venit, şi au umplut amândouă corăbiile, aşa că au început să se afunde corăbiile. Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.” (Luca 5:7–8)
Trebuie să recunoaștem că era vorba de o captură impresionantă de pește! Iar Petru își mărturisește eșecul, recunoscând că nu este nici măcar un bun pescar de pești, din cauza necredinței sale. Când Simon a spus: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”, el spunea, de fapt: „Doamne, m-ai chemat să fiu pescar de oameni și am eșuat. M-am întors la pescuitul meu, la care credeam că mă descurc mai bine, dar se pare că nu-i așa! Pleacă de la mine! Sunt un păcătos. Găsește pe cineva pe care să te poți baza!”
Domnul însă nu avea de gând să renunțe la Simon Petru, ci voia să-l folosească – și acest lucru este valabil și în ce ne privește... Tot ce trebuie să facem este să ne recunoaștem eșecurile și necredința. Atunci când suntem dispuși să depindem de El, Domnul nu ne va înlătura, nu ne va debarca... El ne va folosi – și acesta este un adevăr foarte încurajator!
Fiindcă îl apucase spaima, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, din pricina pescuirii pe care o făcuseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zebedei, tovarăşii lui Simon. Atunci Isus i-a zis lui Simon: „Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni.” Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul şi au mers după El. (Luca 5:9-11)
Simon Petru a ajuns până la urmă să fie și un autentic „pescar de oameni”, amintiți-vă ce bine s-a descurcat în Ziua Cincizecimii... În acest sens, răspunsul pe care i-l dă Domnul este semnificativ. Trei mii de suflete s-au întors la Hristos după prima predică a lui Petru, deoarece el pescuia acum după indicațiile primite de la Dumnezeu.
Și mai învățăm o lecție de aici. Știți că mai există un pescar? Vă vine să credeți că și Satan este pescar? Pavel scrie în 2 Timotei 2:26 despre desprinderea „din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.” Și Satan își aruncă perseverent cârligul în apă. Dumnezeu este interesat de sufletul tău spre binele tău, dar Satan încearcă și el să-l prindă, ca să-l tragă alături de el în pierzarea veșnică... și pt asta pune în cârligul lui momeala lucrurilor din această lume. Cârligul lui Dumnezeu am putea spune că este o cruce, și anume acea cruce pe care Fiul Său a murit pentru tine. Acesta este mesajul lui Dumnezeu pentru tine. Apropo, de cârligul cui ești tu agățat astăzi? Pentru că nu poate fi decât cârligul lui Dumnezeu sau cârligul lui Satan. Tu îi aparții fie diavolului, fie lui Dumnezeu, pentru că nu există un al treilea pescar! Ești între două împărății – nu poți sluji la doi stăpâni, deci decide!
În versetele 12-14 este redată istoria vindecării unui lepros. Luca pare că era un doctor bun, pentru că a putut să vadă o implicație psihologică în vindecarea acestui lepros, lucru care nu era foarte evident și întotdeauna înțeles în acea vreme:
Isus era într-una din cetăţi. Şi iată că un om plin de lepră, cum L-a văzut, s-a aruncat cu faţa la pământ, L-a rugat şi I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi.” Isus a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţat!” Îndată, l-a lăsat lepra. Apoi, i-a poruncit să nu spună nimănui. „Ci du-te”, i-a zis El, „de te arată preotului şi adu, pentru curăţirea ta, ce a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.” (Luca 5:12-14)
Nu ni se spune cum a descoperit omul respectiv că are lepră, dar îmi închipui că lucrurile se poate să se fi desfășurat cam așa: într-o zi, omul nostru vine acasă de la câmp și-i spune soției sale: „Am rană în palmă și mă cam deranjează... Poți, te rog, să-mi pui o compresă și să-mi bandajezi mâna?” Soția lui l-a doftoricit... dar rana nu ceda deloc... așa că peste câteva zile amândoi erau deja alarmați. Soția îi spune: „Trebuie să mergi la preot.” Omul se duce, iar preotul îl izolează pentru 14 zile. Când a fost adus din nou la preot, acesta îl cercetează și vede că rana s-a întins, și-l declară lepros. Omul, cu inima frântă, îi spune preotului: „Lasă-mă să merg la soția și la copiii mei să-mi iau la revedere de la ei.” Preotul, însă, e categoric: „Nu poți să-ți iei la revedere de la ei. De fapt, nu vei mai putea vreodată să-ți îmbrățișezi soția și nici copiii tăi dragi.” Astfel, omul pleacă de unul singur. Familia îi aducea mâncare și i-o lăsa într-un loc anume, iar apoi se retrăgea și el venea s-o ia. El își putea vedea soția de la distanță, și tot de la distanță a observat cum copiii i-au crescut... Apoi, într-o zi, Domnul Isus Hristos a trecut pe acolo. Leprosul spune: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi.” Iar Regele regilor răspunde: „Da, voiesc, fii curăţat!”
Observați, însă, cum l-a vindecat Domnul. El Și-a întins mâna și l-a atins pe acest om plin de lepră. Bietul om nu mai fusese atins de nimeni de câțiva ani!... Vă puteți imagina ce trebuie să fi însemnat pentru el să fie atins de mâna lui Hristos?
Întrebarea este: S-a atins Domnul Isus și de viața ta? Sunt atât de multe vieți care au nevoie să fie atinse. Dacă ești al Lui și pescuiești la porunca Lui, atunci cred că poți aduce pe cineva la Domnul. Trebuie să întinzi mâna și să atingi, cu puterea Evangheliei și-a Duhului, un suflet pe care doar tu îl poți atinge în Numele Său astăzi.
Se răspândea tot mai mult vestea despre El, şi oamenii se strângeau cu grămada ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Iar El Se ducea în locuri pustii şi Se ruga. (Luca 5:15-16)
Ideea este că zvonurile despre minunile și învățătura Domnului se răspândeau cu asemenea iuțeală, încât El nu mai putea intra aproape în nicio cetate fără să fie luat cu asalt – așa că Isus a ajuns să prefere locurile pustii, unde putea avea liniștea necesară comuniunii cu Tatăl, care-i dădea puterea de care avea atâta nevoie! Dar asta nu permanent desigur – pentru că El venise pentru oameni, nu să devină anahoret!
Într-una din zile, Isus învăţa pe noroade. Nişte farisei şi învăţători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileei şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau acolo; iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece. Şi iată că nişte oameni purtau într-un pat pe un slăbănog şi căutau să-l ducă înăuntru, ca să-l pună înaintea Lui. Fiindcă n-aveau pe unde să-l ducă înăuntru, din pricina norodului, s-au suit pe acoperişul casei şi l-au coborât cu patul printre cărămizi, în mijlocul adunării, înaintea lui Isus. Când le-a văzut credinţa, Isus a zis: „Omule, păcatele îţi sunt iertate!” (Luca 5:17–20)
Este relatarea binecunoscutei vindecări a omului paralizat din Capernaum, ai cărui prieteni l-au adus și din cauza aglomerației l-au coborât prin acoperișul casei, pentru ca Domnul Isus Hristos să-l poată vedea. Această minune este prezentată și de Matei și de Marcu, acesta din urmă oferind relatarea cea mai detaliată (chiar dacă Evanghelia sa este cea mai scurtă!). Omul nostru a fost vindecat pentru că prietenii lui l-au adus în prezența Domnului, care i-a adresat binefăcătoarele cuvinte: „Omule, păcatele îţi sunt iertate!”
Sunt mulți cei care vor primi mesajul salvării doar dacă vei purta și tu targa pe care se află, pentru a-i duce acolo unde pot auzi Cuvântul Domnului. Ei sunt paralizați, imobilizați de păcat și de legăturile vrăjmașului și-ale lumii. Unii sunt paralizați de prejudecăți, alții de indiferență... Ei nu-L vor auzi niciodată pe Isus spunând: „Păcatele îți sunt iertate!”, dacă nu prinzi și tu de targa pe care zac, pentru a-i aduce la El.
Toate aceste situații arată că Domnul Isus Hristos vrea ca noi să ducem și altora mesajul salvării! De aceea predic eu Cuvântul lui Dumnezeu... însă nu uitați că o targă nu poate fi dusă de un singur om. Targa omului paralizat a fost purtată de patru oameni. Tot astfel, și astăzi este nevoie de mulți bărbați și femei care să ajute la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca acesta să ajungă la cei care au nevoie de El.
Cărturarii şi fariseii au început să cârtească şi să zică în ei înşişi: „Cine este acesta de rosteşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” Isus, care le-a cunoscut gândurile, a luat cuvântul şi le-a zis: „Pentru ce cârtiţi în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice: ‘Păcatele îţi sunt iertate’ sau a zice: ‘Scoală-te şi umblă’? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: ‘Ţie îţi poruncesc’”, a zis El slăbănogului, „‘scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă.’” Şi numaidecât, slăbănogul s-a sculat în faţa lor, a ridicat patul pe care zăcea şi s-a dus acasă, slăvind pe Dumnezeu. Toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu; plini de frică ziceau: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite.” (Luca 5:21-26)
Așadar prima controversă dintre Domnul Isus și autoritățile iudaice se încheie cu o concluzie pentru mulți dătătoare de speranțe: miracolul săvârșit sub ochii lor ovedește că iertarea și vindecarea țin exclusiv de autoritatea divină, manifestată în acord cu acceptul omului. Efectul păcatului (boala, sub orice formă) se poate înlătura, iar iertarea poate fi dobândită – nu prin ritualuri, ci – prin credința într-un Dumnezeu viu!
După aceea Isus a ieşit afară şi a văzut pe un vameş, numit Levi, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine!” Vameşul a lăsat totul, s-a sculat şi a mers după El. (Luca 5:27–28)
Aceasta este toată informația pe care o dă Matei în Evanghelia sa referitor la acest eveniment, iar Marcu mai adaugă câteva detalii. Luca însă ne spune și mai multe despre chemarea lui Matei.
Levi I-a făcut un ospăţ mare la el în casă; şi o mulţime de vameşi şi de alţi oaspeţi şedeau la masă cu ei. Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau ucenicilor Lui: „Pentru ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?” (Luca 5:29-30)
Această masă a fost dată de Levi, ca o metodă de a încerca să câștige oameni pentru Domnul Isus Hristos. Levi nu avea pregătire teologică; era un vameș ticălos, însă când s-a întors la Domnul, a făcut ceva... fiind un om bogat, a dat o masă la care i-a invitat pe toți prietenii săi, ca aceștia să se întâlnească cu Isus.
Cărturarii și fariseii care se aflau acolo abia puteau să tacă, iar în cele din urmă vin la Domnul și-L abordează cu o întrebare, la care El dă un răspuns foarte bun:
Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” (Luca 5:31–32)
Cărturarii și fariseii i-au întrebat pe ucenici de ce mănâncă cu vameșii și păcătoșii, iar Domnul dă răspunsul perfect: El, Medicul cel Bun, nu încerca să-i vindece pe cei care erau sănătoși! El venise să-i slujească pe cei care erau bolnavi de păcat. Tot așa, Evanghelia era și este pentru cei care admit că au nevoie de ea. Există oameni care cred că sunt prea buni ca să aibă nevoie de salvare. Ei nu sunt conștienți de nevoia lor, însă dacă recunoști că ai o nevoie, atunci Evanghelia este pentru tine. Hristos poate să te salveze și vrea să o facă. Dar, dacă te încrezi în tine însuți, dacă nu recunoști că ai lipsuri, nevoi și eșecuri, și mergi pe calea pe care vrei tu – aceasta te va duce la pieire. Îmi pare rău, însă Medicul cel Bun nu poate face nimic pentru cei care consideră că nu sunt bolnavi.
Ei I-au zis: „Ucenicii lui Ioan, ca şi ai fariseilor, postesc des şi fac rugăciuni, pe când ai Tăi mănâncă şi beau.” (Luca 5:33)
Cărturarii și fariseii nu se lasă cu una-cu două, ci întreabă apoi de ce ucenicii lor și ai lui Ioan postesc, iar ucenicii lui Isus se distrează?!
El le-a răspuns: „Oare puteţi face pe nuntaşi să postească în timpul când mirele este cu ei? Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele zile.” (Luca 5:34–35)
Și noi, astăzi, trebuie să ne bucurăm de mântuire și de Mântuitor... însă și postul este benefic, deoarece prin el recunoaștem că Domnul nostru este în cer, în timp ce noi ne află într-o lume care L-a respins. Ceea ce vreau să spun este că, fie că postim sau sărbătorim, datoria noastră este ducem Cuvântul la oamenii care au nevoie de El.
Finalul cap. 5 ne pune înainte prima pildă din Evanghelia lui Luca:
Le-a spus şi o pildă: „Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic, ca să-l pună la o haină veche; altminteri, rupe şi haina cea nouă, şi nici peticul luat de la ea nu se potriveşte la cea veche. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri, vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi, şi amândouă se păstrează. Şi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: «Este mai bun cel vechi.»” (Luca 5:36–39)
Omului firesc îi plac căile lui vechi, îi place vinul său cel vechi, adică vechea sa religie. Ceea ce este important este să recunoaștem că Domnul nostru a adus omenirii ceva nou, și anume Evanghelia. El nu a venit în lumea noastră ca să peticească o haină veche, adică să peticească Legea, ci a venit să plătească pedeapsa păcatului, murind pe cruce... Și a făcut mai mult decât atât: El a înviat dintre cei morți ca să poată întinde peste noi haina neprihănirii Sale. El ne dă vinul cel nou al Evangheliei, care trebuie pus în burduful nou al Harului, iar nu în burduful vechi al Legii: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efes. 5:18). Acesta este mesajul Domnului pentru noi astăzi. El a venit să ne aducă ceva total nou: a venit să ne salveze prin credința în El!
În întreg capitolul 5, Luca urmărește un singur lucru: să prezinte Evanghelia glorioasă a Domnului Isus Hristos în cât mai multe feluri posibile, pentru ca oamenii să audă și poată alege dacă să-L accepte pe El, sau nu. Pentru ca tot mai mulți să poată opta în cunoștință de cauză, fiecare dintre noi trebuie să trăiască și să lucreze ca Domnul Isus!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, fie ca reîntâlnirea de azi să nu fie doar un obicei sau un reflex, ci să denote o nevoie și să aducă bucurie fiecăruia care participă – direct sau indirect... Sigur că ideea de „obicei” nu are doar conotații depreciative – există și obiceiuri bune, dar fiecare repetare a unui gest sau proces (musai util sau rodnic!) trebuie să aibă nota sa de prospețime și implicare, care exclude automatismul!
Mă gândesc că tot un fel de rutină – cea religioasă – îi anima pe farisei și cărturarii din vremea Domnului Isus... așa cum îi împiedică și pe mulți clerici ai zilelor noastre, să accepte prospețimea pe care-o aduce prezența hristică, duhul Lui, credința autentică, vie, curată, neîngrădită în Dumnezeu și-n puterea Cuvântului Său! Vă doresc să fiți atinși de adevărul care eliberează, și nu de dogme, tipicuri, canoane sau ritualuri! Slova omoară, dar Duhul dă viață! Iată ce nu se prețuia (și nici azi nu se prea aplică) în viața spirituală!
Ne întoarcem la Cuvânt, rugându-ne să-i prindem sensul autentic, valoros, proaspăt, și să-l și trăim în consecință! Trebuie să spunem că această atenționare asupra robiei formei încheia și capitolul 5 al Evangheliei după Luca, pe care l-am parcurs în episodul precedent. Domnul Isus îi atenționa pe oponenții Săi că tradițiile și ritualurile iudaismului erau prea rigide și înguste pentru a cuprinde și permite exuberanța și energia mesajului și vieții divine aduse de Hristos. La fel și azi: cei obișnuiți cu forme și aranjamente religioase nu vor îndrăgi niciodată principiul și puterea Împărăției al cărei Rege suprem este Isus Hristos!
Animați de trufie religioasă, adversarii Omului Isus Hristos nu L-au slăbit de fel cu observațiile, criticile, controversele, cârtirile lor... Astfel că nu e deloc de mirare că după întrebarea despre post, urmează acum o nouă dispută, legată de astă dată de o adevărată instituție a iudaismului – Sabatul. Vedem că Luca, autorul celei de-a treia Evanghelii din NT, dovedește nu doar o bună documentare în ce priveşte evenimentele legate de viaţa Domnului Isus, ci şi un stil elaborat și echilibrat, cu grija detaliului dar și cu acuratețe istorico-geografică. Prima parte a capitolului 6 este aproape o repetare a textului paralel din celelalte evanghelii sinoptice și începe cu două ipostaze ce scot în evidență raportul sensibil al Domnului cu Sabatul. Primul incident are loc pe câmp (Luca 6:1–5):
Într-o zi de Sabat, s-a întâmplat că Isus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui smulgeau spice de grâu, le frecau cu mâinile şi le mâncau. Unii dintre farisei le-au zis: „Pentru ce faceţi ce nu este îngăduit să faceţi în ziua Sabatului?” Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit ce a făcut David când a flămânzit, el şi cei ce erau împreună cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele şi a dat şi celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoţii?” Şi le zicea: „Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.”
Cred că le era într-adevăr foame, dacă însoțitorii Domnului au smuls din mers niște spice de grâu... și pentru că încercau să le curețe, ca să mestece grăunțele, fariseii cei vigilenți i-au acuzat de încălcarea Sabatului – chipurile, treierau! Ucenicii însă nu încălcau Legea lui Moise, căci aceasta permitea culegerea grâului în scopul hranei, fără ca asta să fie socotit furt sau lucrare (vezi Deut. 23:24–25). Dacă ar fi folosit secera, da: ar fi însemnat că-l recoltează, și n-ar fi respectat prescripțiile... dar fariseii aveau propria lor interpretare a Legii, iar ei consideră că – prin ce făceau – ucenicii încalcă Legea.
Domnul nostru nu intră în jocul lor, dar – drept răspuns – le amintește de întâmplarea din viața lui David când acesta a încălcat în mod clar Legea lui Moise, și aceasta nu i s-a considerat păcat. Ce vroia să spună Domnul Isus era că litera Legii nu trebuia impusă atunci când afecta lucrarea sau slujitorii lui Dumnezeu, pentru care Isus este Domn și al Sabatului. În mod evident ucenicilor le era foame și aveau de plătit un preț pentru a-L urma pe Isus.
Urmează apoi incidentul din sinagogă, tot în zi de sabat (Luca 6:6–11):
În altă zi de Sabat, s-a întâmplat că Isus a intrat în sinagogă şi învăţa pe norod. Acolo era un om care avea mâna dreaptă uscată. Cărturarii şi fariseii pândeau pe Isus, să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Dar El le ştia gândurile; şi a zis omului care avea mâna uscată: „Scoală-te şi stai în mijloc.” El s-a sculat şi a stat în picioare. Şi Isus le-a zis: „Vă întreb: Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău? A scăpa o viaţă sau a o pierde?” Atunci, Şi-a rotit privirile peste toţi şi a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. Ei turbau de mânie şi s-au sfătuit ce ar putea să facă lui Isus.
Cred că omul acela cu mâna uscată fusese pus acolo intenționat, iar cei care vor fi făcut acest lucru Îi făcuseră, de fapt, un compliment Domnului, știind că El îl poate vindeca și că o va face. Ei știau că El Își va arăta mila și puterea pentru acel om... și L-au evaluat corect: Domnul nostru a vindecat omul bolnav, dar bineînțeles că dușmanii Săi s-au folosit de asta ca să-L acuze de nerespectarea zilei de sabat. Bineînțeles că înțelepciunea și sângele rece L-au scos cu bine pe Domnul Isus din această situație; Matei ne spune că din acel moment, dușmanii Lui au început să-i plănuiască moartea.
Mântuitorul vrea să ne transmită prin aceste două împrejurări că, dacă religia poate constrânge sau chinui adesea omul, credința simplă și curată ajută – în nevoi și-n suferință!
Luca redă în continuare chemarea, alegerea și numele celor doisprezece apostoli; cum am mai spus, unii dintre ucenici îi fuseseră prezentați Domnului pe când mergea spre Ierusalim. Mai târziu, pe țărmul Mării Galileei, El le-a adresat chemarea de a-L urma, însă ei s-au întors ulterior la pescuitul lor. Apoi, El i-a chemat din nou – moment în care ni se spune că ei „au lăsat totul şi au mers după El” (Luca 5:11). Acum am ajuns la cea de-a treia etapă. Dintr-un număr nespecificat de discipoli, El alege 12 oameni să-i fie apostoli.
În zilele acelea, Isus S-a dus pe munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, şi anume: pe Simon, pe care l-a numit şi Petru; pe Andrei, fratele lui; pe Iacov; pe Ioan; pe Filip; pe Bartolomeu; pe Matei; pe Toma; pe Iacov, fiul lui Alfeu; pe Simon, numit zelotul; pe Iuda, fiul lui Iacov; şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător. (Luca 6:12–16)
Observați, vă rog, ce precede această importantă acțiune: o noapte petrecută de Domnul Isus în rugăciune către Dumnezeu. De ce? Pentru că urma să aleagă 12 oameni ca apostoli ai Săi care-L vor însoți în școala creștinismului și-i vor duce torța mai departe! Unul dintre ei se va dovedi un trădător; un altul se va lepăda de El, dar apoi s-a pocăit. Dar oamenii lui Dumnezeu au fost întotdeauna aleși. Cu siguranță sunt mulți candidați, dar să vedem ce spune versetul din Ioan 15:16: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi.” A fost o mare încurajare pentru mine să știu lucrul acesta (povestește JVMcGee). Eram funcționar într-o bancă atunci când Domnul m-a chemat să devin predicator. Nu visasem niciodată la așa ceva, de fapt chiar nu-i prea prețuiam pe predicatori. Nu eu L-am chemat pe el, ci El m-a chemat pe mine – și întotdeauna acest lucru mi-a dat liniște, pentru că dacă El m-a chemat, atunci El știe ce face, și e responsabil pentru aceasta. Este un lucru minunat și care îmi dă multă liniște. Isus a considerat că era esențial să petreacă o noapte întreagă în rugăciune, înainte de a-i alege pe cei 12 apostoli. La baza alegerii oamenilor lui Dumnezeu trebuie să fie multă rugăciune. Mantia lui Ilie nu a căzut din greșeală pe Elisei, ci a căzut în mod providențial. Procedura actuală a bisericii de a alege oameni care să îndeplinească o slujbă este departe de standardele lui Dumnezeu. Prea adesea ne ghidăm după propriile noastre sentimente și dorințe egoiste, și folosim unități de măsură umane – și nu pe ale lui Dumnezeu. Trebuie să petrecem timp cu Dumnezeu înainte de a lua o decizie.
S-a coborât împreună cu ei şi S-a oprit într-un podiş unde se aflau mulţi ucenici de ai Lui şi o mare mulţime de oameni, care veniseră din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi a Sidonului ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Cei chinuiţi de duhuri necurate erau vindecaţi. Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi. (Luca 6:17–19)
După cum am mai spus de multe ori, în vremea Domnului nostru, literalmente mii de oameni au fost vindecați, însă nu se stătea la coadă pentru vindecare, nu se cădea pe spate sau în față, și bolnavii nu erau loviți mai tare, sau mai încet. Cel mai adesea, cei vindecați de Domnul nu trebuiau să facă nimic, iar Domnul îi vindeca chiar și de la distanță. Vindecările făcute de Domnul erau adevărate și doctorul Luca certifică acest lucru. Eu nu cred în vindecători prin credință, dar cred în vindecare prin credință. Du-te cu problema ta la Medicul Perfect; El e cel mai bun doctor pe care l-ai putea consulta vreodată! El nu-ți trimite notă de plată, și se va ocupa de tine, chiar și dacă nu ai asigurare medicală.
Iată-ne ajunși la varianta lui Luca a așa-numitei „Predici de pe Munte”, care aici a fost rostită pe o câmpie. Desigur, Predica de pe Munte, în varianta lui Matei, a fost ținută/expusă pe un munte, însă asemănarea dintre conținutul celor două predici indică faptul că El a dat aceste învățături mereu și mereu. Părerea mea este că așa cum credem că avem nevoie de o armonizare a Evangheliilor, avem nevoie și de o contrastare a lor. Este important să remarcăm deosebirile dintre variantele lui Matei și respectiv Luca ale acestei cuvântări. În versetele următoare cred că veți remarca și singuri omisiuni, adăugiri, binecuvântări și vai-uri, atitudini și judecăți care nu apar în predica din Matei.
Atunci Isus Şi-a ridicat ochii spre ucenicii Săi şi a zis: „Ferice de voi care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră! Ferice de voi care sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi! Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde! Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului!” (Luca 6:20–22)
Până aici, conținutul Predicii de pe Câmpie este asemănător cu cel al Predicii de pe Munte, din Matei. Domnul a dat aceeași învățătură în mai multe locuri, însă nu neapărat în aceeași formă. O idee nouă este introdusă începând cu versetul 23.
„Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii.” (Luca 6:23)
Acest verset vorbește despre felul în care au fost primiți profeții lui Dumnezeu de către omenire și despre atitudinea față de ei. Adevăratul profet vorbește în numele lui Dumnezeu și este persecutat. Profetul mincinos nu Îl reprezintă pe Dumnezeu și este ocrotit de oameni. Profetul autentic trebuie să aibă credință în Cel Veșnic și să-și păstreze încrederea care privește la cele veșnice. Iată ce îl ajută pe om să rămână credincios lui Dumnezeu.
Versetele 20–22 vorbesc despre cei săraci, flămânzi și slabi, care sunt disprețuiți, respinși, considerați paria societății, și numiți răi. Nu doar în Vechiul Testament și nu numai în Orient sau în Palestina se întâmpla asta... La fel este și astăzi. Cel care predică Cuvântul lui Dumnezeu va avea greutăți, iar dacă nu e așa, înseamnă că ceva nu este în regulă. Profeții mincinoși erau (și sunt) bogați și aveau din plin ce să mănânce. Ei puteau să râdă și erau considerați oameni de treabă, însă Dumnezeu are un mesaj pentru ei.
„Dar, vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea! Vai de voi care sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi flămânzi! Vai de voi care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui! Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi! Dar Eu vă spun vouă care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi.” (Luca 6:24–28)
Aflăm de aici că profetul mincinos este bine primit/privit, și dacă spune ce trebuie – lumea îl va plăti bine... Domnul Isus afirmă destul de clar că un asemenea profet să nu mai aștepte vreo răsplată de la Dumnezeu. Profetul mincinos poate să devină popular în lume, însă nu va fi apreciat de Dumnezeu (dimpotrivă!). Poate că se va distra bine pe pământ, însă va face cerul să plângă; poate că va fi bine hrănit, însă sufletul său va fi înfometat.
Se vorbește foarte puțin astăzi despre bogatul necredincios, însă Domnul a spus multe despre el în Scriptură: „Vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea!” Se pare că toată lumea îl caută pe bietul hoț care a furat o pâine, sau o haină – de foame sau de frig... Să știți însă că săracii necredincioși nu sunt nici pe departe atât de periculoși ca bogații necredincioși – aceștia fac necredința să pară atrăgătoare. Probabil că printre bogați se află mai multă ipocrizie decât în orice alt grup de oameni. Ei vor plăti un profet mincinos să predice în biserica lor, căci biserica este „a lor”... aproape și nicio biserică bogată nu are reputația de a fi o biserică evanghelică, pentru că acolo nu se predică evanghelia. S-ar putea să existe câteva excepții, dar eu nu am auzit de ele – afirmă JVMcGee
Știu o biserică ce poartă numele unui om bogat; mă întreb ce slujitor al evangheliei poate predica acolo, pentru că el ar trebui să-l condamne pe acel om bogat, precum Iacov (Iacov 5:1–3): „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă”.
Mă întreb când se vor trezi creștinii din țara noastră să-și dea seama că politicienii bogați aruncă oamenilor de rând firimiturile de la masa lor. Lor nu le pasă de cei săraci, sau de drepturile unui om. Ei vor să-și înmulțească bogățiile și să se bucure de ele în egoismul lor, chiar dacă pentru asta trebuie să dea și celor săraci câteva firimituri. Iar în ce privește drepturile civile, ar trebui să ne intereseze nu rasa unui om, ci inima sa. I-a fost spălată inima în sângele Domnului Isus Hristos? Dacă da, atunci acel om este fratele meu, indiferent de culoarea pielii; pentru că voi fi alături de el în veșnicie, mă străduiesc să învăț să trăiesc alături de el de pe-acum... Așa cum, poate fi pielea vreunuia albă ca neaua, dacă inima lui este neagră ca noaptea, acest om nu este fratele meu. Îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, dar este adevărul – și aceasta este poziția mea!
Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i şi pe cealaltă. Dacă îţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi. (Luca 6:29-30)
S-ar putea ca ceea ce spun să sune foarte revoluționar (și așa este!), însă, dragul meu, Isus Hristos a spus mai întâi aceste lucruri. Sunt oameni care îmi spun că ei Îl urmează pe Isus... dar, de fapt, nu îndrăznesc s-o facă! Citiți, vă rog, ce spune El în acest capitol și, credeți-mă, veți vedea cum cad hainele ipocriziei și cum se scorojește pielea oricui... Măsoară-te prin prisma Predicii de pe Câmpie, află cât sau dacă o respecți sau nu – și-n acea măsură, să știi, ÎL iubești și-L urmezi pe Isus! Urmează Regula de aur, și apoi citim în continuare un pasaj mai amplu – următoarele 15 versete (Luca 6:31–45):
„Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel. Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai.
Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta. Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.”
Le-a spus şi pilda următoare: „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum poţi să zici fratelui tău: „Frate, lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi”, şi, când colo, tu nu vezi bârna din ochiul tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. Nu este niciun pom bun care să facă rod rău, şi niciun pom rău care să facă rod bun. Căci orice pom se cunoaşte după rodul lui. Nu se strâng smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura.
Predicatorul care dorește să fie apreciat de mulțime nu îndrăznește să vorbească despre păcat. Unii folosesc ruta ocolitoare a psihanalizei pentru a explica dimensiunea exagerată a păcatului, acesta fiind numit o relicvă a junglei teologice. Mulți predicatori moderni susțin că păcatul nu este o fărădelege comisă împotriva lui Dumnezeu pentru că le este frică să spună că Dumnezeu urăște păcatul și că Yahwe este un Războinic.
Dacă vrei să fii corect în ochii lui Dumnezeu, nu poți măguli eul, nici să bați pe spate mândria, nu poți zâmbi păcatului și să pui unguent pe cancerul păcatului. Nu poți să scrii o rețetă filosofică și să o umpli cu plăcerile lumești. Singurul loc în care poți să mergi este la poala crucii, pentru că acolo Dumnezeu face o operație, o intervenție chirurgicală majoră și te face o făptură nouă în Isus Hristos. Acesta este mesajul Predicii de pe Câmpie, care îl completează pe cel al Predicii de pe Munte, și este un mesaj fundamental, pe care de aceea Domnul l-a transmis în repetate rânduri, unor grupuri diferite de oameni...
Domnul își încheie și de astă dată cuvântarea cu o pildă: (Luca 6:46–49)
De ce-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!», şi nu faceţi ce spun Eu? Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude cuvintele Mele şi le face. Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte şi a aşezat temelia pe stâncă. A venit o vărsare de ape şi s-a năpustit şuvoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că era zidită pe stâncă. Dar cine aude, şi nu face, se aseamănă cu un om care a zidit o casă pe pământ, fără temelie. Şi s-a năpustit şuvoiul asupra ei, ea s-a prăbuşit îndată, şi prăbuşirea acestei case a fost mare.”
Casa zidită pe stâncă a rezistat. Casa zidită pe nisip a fost pur și simplu spulberată. Acest capitol îmi arată că sunt un păcătos înaintea lui Dumnezeu, însă există o Stâncă pe care pot clădi o temelie care va rezista, această Stâncă fiind Hristos Isus. Pavel a spus: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:11). Cine ascultă și dă curs cuvintelor și poruncilor Domnului, rezistă oricât de mari ar fi furtunile vieții – pentru că-l susține Cel ce are autoritate asupra oricărei furtuni!
Dragul meu, pe ce îți zidești temelia? Unde se află casa ta? Este zidită pe Stânca care este Isus Hristos, sau este zidită pe nisip? Dacă citești Predica de pe Câmpie și nu înțelegi că ești pierdut și condamnat la iad, atunci te compătimesc. Îmi pare rău și pentru săracul om bogat care nu a auzit evanghelia... sau care se bizuie doar pe bogățiile sale... Oricine vrea, poate ajunge pe Stânca cea tare, care este Hristos. El te salvează fără bani și fără plată. Vino la El cu credință și pune-ți toată încrederea în El!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Fie ca (de acum) obișnuita noastră întâlnire să fie pusă și de astă dată sub semnul ascultării – imperativul în ecoul căruia ne-am despărțit data trecută. Ne atrage Cuvântul lui Dumnezeu, f. bine... Îl citim, bravo!... Ne aplecăm asupra lui și extragem învățături utile – minunat!... Dar esențial e că facem toate astea pentru a le integra în detaliul trăirii noastre, ca să ajungem să trăim viața pentru care am fost destinați de Cel ce ne-a creat... și ai Cărui ambasadori suntem datori să fim! Casa zidită pe stâncă – imaginea care încheie una din cuvântările esențiale ale Mântuitorului – este cel ce aude, citește, înțelege, asumă și împlinește învățătura Scripturii și poruncile Mântuitorului – care nu sunt grele nici măcar în veacul complicat pe care-l parcurgem!
Îi mulțumim lui Dumnezeu, care rămâne credincios făgăduinței că – dacă vom căuta prioritar Împărăția cerurilor și neprihănirea caracteristică acesteia – toate celelalte necesare ne vor fi date cu prea plin de măsură, „pe deasupra”... Hrană, locuință, îmbrăcăminte, sănătate, serviciu, relații, resurse – toate astea sunt detalii minore pentru Dumnezeu, și El le asigură fără să rămână dator celor a căror inimă Îi este integral dedicată Lui!
Astfel de asigurări a dat sistematic Învățătorul Isus Hristos în Evanghelii, și au fost preluate și în scrierile apostolice – ca să înțelegem că Dumnezeu nu Se joacă, ci rămâne credincios și neschimbat, și-n exigențe și-n promisiuni. Ce privilegiu pentru noi oamenii!
Cum ați constatat probabil, trecem peste fiecare verset din Scriptură și ne oprim asupra unora dintre cele care pot avea un impact în viața noastră, și care trebuie reținute și înțelese pentru a fi grabnic asimilate... iar dacă trecem prea repede peste alte texte – care da, ca majoritatea celor biblice, ar merita atenție sporită! – o facem fie că am mai vorbit sau vom reveni asupra lor, fie pentru că nu putem aprofunda chiar totul și să și finalizăm într-un interval rezonabil parcursul nostru biblic. Vă oferim deci șansa și provocarea de a reveni și de a insista pe cont propriu asupra acestora!
Vă mulțumim pentru înțelegere... și continuăm să parcurgem a treia Evanghelie a NT – cea atribuită lui Luca, unul din intelectualii neevrei de seamă ai primului secol creștin.
Am ajuns la capitolul 7, care începe cu o nouă relatare meticuloasă despre o vindecare miraculoasă, de data aceasta subiectul fiind robul unui sutaș. Deși Domnul Isus nu-l văzuse și nu va avea contact direct cu acel rob, acesta a fost, totuși, vindecat.
Mai precizez că Luca este singurul care relatează episodul cu învierea fiului văduvei din Nain, cuprinsă în acest capitol 7, de la vers. 11. El este, de fapt, singurul evanghelist care relatează două învieri făcute de Domnul Isus (cea menționată adineauri, precum și învierea fiicei lui Iair, în capitolul următor – Luca 8:54–55).
De asemenea, în acest capitol se află prima din cele 18 pilde relatate numai de Luca, spusă pe când Isus se afla în vizită la un fariseu, și o femeie I-a uns picioarele cu untdelemn. Pilda celor doi datornici arată că acea femeie considerată ușoară a fost mai bine primită și văzută decât Simon, fariseul gazdă. Cât de „a la Isus” sună acest diagnostic!
Vă rog să vă amintiți, Domnul Isus tocmai terminase o nouă cuvântare puternică – fie echivalentul lucan al „Predicii de pe munte”, fie un alt discurs, susținut sigur în alt cadru geografic, și care conținuse multe teme care probabil ca reveneau în predicile majore ale Învățătorului. Și ca de fiecare dată, după un pasaj mai teoretic, de învățătură, urmează partea practică a lucrării hristice – care rareori cunoștea momente de respiro...
Episodul care deschide capitolul 7 din Evanghelia lui Luca mai apare și în Evangheliile lui Matei (8:5-13) și Ioan (4:46-53) – și este vorba de vindecarea robului unei oficialități.
După ce a sfârşit de rostit toate aceste cuvântări înaintea norodului care-L asculta, Isus a intrat în Capernaum. Un sutaş avea un rob la care ţinea foarte mult şi care era bolnav pe moarte. Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutaşul a trimis la El pe nişte bătrâni ai iudeilor, ca să-L roage să vină să vindece pe robul lui. Aceştia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul şi au zis: „Face să-i faci acest bine; căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.” Isus a plecat cu ei; dar nu era departe de casă, când sutaşul a trimis la El pe nişte prieteni să-I spună: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. De aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: «Du-te!», şi se duce; altuia: «Vino!», şi vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!», şi-l face.” Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care mergea după El şi a zis: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.” Când s-au întors acasă, trimişii au găsit sănătos pe robul care fusese bolnav. (Luca 7:1–10)
Erau mulți soldați romani în cetatea aceea. Sutașul (Ioan vorbește despre el ca fiind un „slujbaș împărătesc”) era un ofițer roman care comanda o sută de soldați; se mai numea și centurion. Se pare că acest ofițer era un om evlavios, care-și manifestase și practic respectul față de Dumnezeu și față de evrei prin faptul că susținuse construcția sinagogii din Capernaum. Militar fiind, obișnuit să dea și să primească ordine, sutașul admite că – dacă era cine credea el că este, și cine afirma Domnul că era! – Isus putea avea și El o astfel de putere; prin urmare, era de ajuns să spună doar un cuvânt pentru ca robul lui să fie vindecat. Isus s-a minunat de credința acestui om. Doar de două ori ni se spune în NT că Domnul S-a mirat: de credința sutașului, și de necredința Israelului. De aceea cred că elementul care ar putea da un titlu acestui episod ar fi nu atât puterea și autoritatea de a face minuni ale Domnului Isus – de acum (re)cunoscute – ci credința acestui centurion!
Ce avem de învățat din acest episod? În primul rând, că adevărata credință este credința în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Aceasta este credința vindecătoare și credința mântuitoare. Ne putem încrede total și necondiționat în Isus Hristos. Credința este un dar aflat la îndemna oricărui om. Credința adevărată nu are nevoie de multe cuvinte! („Zi o vorbă”, a spus sutașul credincios, fapt ce L-a făcut pe Însuși Domnul să Se minuneze – de un păgân, nu de un conațional!) Și ca să continuăm ideea de la finalul capitolului și episodului precedent – terenul și temeiul credinței este stânca, nu nisipul!
Vindecarea acestui slujitor deschide o serie de trei episoade care vorbesc despre puterea credinței și-a iubirii! Credința centurionului în Isus este incontestabilă, dar apelul la ea s-a făcut pe fondul dragostei pentru servitorul său. Dacă acesta i-ar fi fost indiferent, nu cred că s-ar fi obosit și nici nu L-ar fi deranjat pe Domnul Isus. Vom vedea apoi imediat o mamă jelindu-și unicul fiu mort în floarea vârstei; apoi în partea a doua a capitolului, ne va apărea ca evidentă reverența unei femei „de lume” care spală picioarele Mântuitorului în semn de pocăință – și este apreciată de Domnul pentru că a dovedit astfel iubire!
Așadar, dacă în episodul precedent Domnul Isus a readus la viață, de la distanță, un om aflat în pragul morții, acum el va învia pe unul mort de-a binelea! (Luca 7:11–16)
În ziua următoare, Isus Se ducea într-o cetate numită Nain. Împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi norod mult. Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate. Domnului, când a văzut-o, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!” Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!” Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi maicii lui. Toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Un mare proroc S-a ridicat între noi; şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”
Evanghelia după Luca este singura care include această întâmplare, ce vorbește despre redarea vieții... cum ar numi-o unii, o înviere (sau o vindecare de „boala bolilor” – moartea!). Episoadele relatate despre învierea oamenilor din morți de către Isus nu sunt, în mod tehnic, învieri, așa cum ni le imaginăm noi. Domnul nu a făcut decât să redea viața acelor trupuri. Tradiția spune că, după ce Domnul l-a înviat pe Lazăr, acesta L-a întrebat dacă va mai trebui să moară o dată, iar Domnul i-a răspuns afirmativ. Și tot tradiția spune că din acea zi, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată. Nu știu cât este de adevărată această relatare, dar îmi imaginez că este prea de ajuns să treci prin poarta morții și o dată!
Până în ziua de azi, o singură Persoană a fost înviată din morți ca să nu mai moară, și anume Domnul Isus Hristos. El este pârga celor adormiți. El este singurul înviat din morți într-un trup glorificat. Într-una din zile, în cadrul evenimentului pe care noi îl numim Răpire, cei morți în Hristos și credincioșii care vor fi în viață vor fi schimbați, primind trupuri înviate și glorificate și vor fi adunați și luați să fie cu Domnul. Acel trup înviat nu va mai muri niciodată.
Relatarea de aici despre fiul mort al văduvei din Nain este într-adevăr una tristă. Nain era la vreo zece km sud est de Nazaret, aproape de muntele „schimbării la față”, Tabor. Trecând pe-aici, Domnul a întâlnit cortegiul funerar. Mortul era un tânăr, singurul fiu al mamei sale, care era văduvă – ceea ce face ca împrejurarea să fie și mai tristă! De astă dată, nimeni nu-I mai cere Domnului să intervină, inițiativa este a Lui! Cineva a spus că Domnul a stricat fiecare înmormântare pe care a întâlnit-o, iar eu cred că El a înviat din morți mai mult decât cele câteva persoane amintite în Evanghelii. Aceste cazuri reprezintă probabil doar exemple din fiecare categorie de vârstă: copil-tânăr-adult.
Sunt sigur că Isus l-a înviat pe acest tânăr de dragul mamei acestuia, care rămăsese acum singură. Domnului Isus i-a fost milă de această femeie și de situația în care ajunsese. Astfel, Domnul a atins sicriul în care se afla trupul tânărului și i-a vorbit acestuia. Întotdeauna Domnul Isus a folosit aceeași metodă atunci când a înviat pe cineva din morți: el poruncea mortului.
La fel, și la Răpire, se va auzi vocea Lui. Scriptura ne spune: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4:16–17). El va veni după noi cu un strigăt. Vocea Lui va fi ca cea a unui arhanghel și ca trâmbița lui Dumnezeu. Vocea Lui îi va chema pe ai Săi, ridicându-i dintre cei morți. Domnul a folosit întotdeauna aceeași metodă atunci când a redat viața cuiva, însă a avut metode diferite când era vorba de alte minuni. Când învia morții, întotdeauna li se adresa în mod direct.
Rămânem deci cu aceste idei simple, din episodul acesta miraculos: moartea este o certitudine, o prezență îngrozitoare, terifiantă. Domnul Isus este o prezență reconfortantă și înviorătoare – El străjuiește și acționează în numele Vieții la granița dintre moarte și viață!
Luca subliniază teama care a cuprins asistența – și-au dat seama de prezența și puterea divină ale acestui mare proroc (credeau ei) trimis al lui Iahweh printre ei. Dar El era pur și simplu Fiul lui Dumnezeu, Mesia care are autoritate și asupra morții!
Vestea aceasta despre Isus s-a răspândit în toată Iudeea şi prin toate împrejurimile. Ucenicii lui Ioan au dat de ştire învăţătorului lor despre toate aceste lucruri. (Luca 7:17-18)
În acest context, informat asupra celor ce se petrecea, Ioan Botezătorul simte nevoia unor lămuriri, fapt pt care trimite emisari la Domnul Isus (Luca 7:19–20):
Ioan a chemat pe doi dintre ucenicii săi şi i-a trimis la Isus să-L întrebe: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Aceştia, când s-au înfăţişat înaintea lui Isus, I-au zis: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine să Te întrebăm: «Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?»”
L-am întâlnit pe Ioan Botezătorul în Matei și în Marcu. Era o prezență insolită: un om aspru, cu maniere brutale, curajos și dezinteresat de cum îl priveau sau desconsiderau alții, preocupat doar de mesajul pocăinței – în acest sens acționând ca un profet credincios mesajului și slujbei care i s-au încredințat de sus! Îmbrăcămintea lui era destul de pitorească, iar hrana lui cât se poate de neobișnuită. Există și astăzi oameni care adoptă o vestimentație ciudată sau un regim de viață aparte, ori diete sadice... care pot indica fie un maniac sau un excentric religios, fie un exaltat prețios care vrea să șocheze cu tot dinadinsul. Este adevărat că Ioan Botezătorul a avut o îmbrăcăminte neobișnuită, dar nu aceasta l-a făcut o persoană neobișnuită, și el nu asta a urmărit – să fie altfel – ci mesajul și lucrarea sa l-au făcut deosebit. El fusese chemat și era trimis de Dumnezeu! Și noi trebuie să ne asigurăm că suntem chemați de Dumnezeu să purtăm veșmânt religios. Mulți oameni cred că dacă vor adopta podoabele exterioare ale creștinismului, vor deveni creștini.
Stăteam nu demult de vorbă cu o tânără în sediul radioului nostru, și am am întrebat-o ce crede ea că trebuie să facă o persoană pentru a deveni creștină. „Să te porți frumos cu vecinii, să nu critici pe nimeni și să fii drăguț cu oamenii...” Și a mai adăugat alte câteva lucruri pe care credea că trebuie să le faci pentru a deveni creștin. I-am spus simplu: „Creștinismul înseamnă relație personală cu Isus Hristos, a avea experiențe cu El. «Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă» (2 Cor. 5:17). E mai mult decât încercarea de a-L imita pe Hristos, sau a avea aspectul unui om religios. Trebuie să fii născut din nou!”
Ioan Botezătorul pare să fie plasat din greșeală în Noul Testament, nu prea se potrivește aici. Este ultimul dintre profeții Vechiului Testament și reprezintă podul dintre Vechiul și Noul Testament. El se încadrează în linia marilor profeți precum Samuel, Ilie, Isaia și Ieremia. Hristos a spus generației căreia îi predica: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: «Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.» Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci” (Mat. 23:29–31). Ei s-au dovedit a fi vrednici continuatori ai părinților lor, moștenind firea și obiceiurile acestora – pentru că Ioan Botezătorul, ultimul dintre profeții Vechiului Testament, se afla atunci în închisoare și urma în curând să fie redus la tăcere prin omorâre.
Și pe când se afla în închisoare, Ioan a simțit că are nevoie de clarificări! Sunt unii care vor să explice psihologic întrebarea pusa de Ioan Botezătorul: „Tu eşti Acela care are să vină?” Cei care susțin această explicație spun că el a pus întrebarea pentru că era deprimat, descurajat și respins... Eu nu cred asta! Ioan anunțase Împărăția și denunțase națiunea. El proclamase venirea Regelui. El pregătise calea pentru Rege. Ioan L-a recunoscut pe Mesia și spusese: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela are lopata în mână; Îşi va curăţa aria cu desăvârşire şi Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Luca 3:16–17). Limbajul de aici este destul de dur, deci nu cred că Ioan se aștepta la un picnic de școală duminicală, ci ca Hristos să instaureze Împărăția în toată gloria și puterea sa. Și pentru că nu se întâmplase acest lucru, Ioan i-a trimis pe câțiva din ucenicii săi să întrebe dacă Isus era Hristosul pe care Îl așteptau, sau trebuiau să aștepte pe altcineva. Observați, vă rog, că Domnul Isus îi primește liniștit pe mesageri, dându-le însă prilejul să asiste la manifestarea autorității Sale (Luca 7:21–23):
Chiar în clipa aceea, Isus a vindecat pe mulţi de boli, de chinuri, de duhuri rele, şi multor orbi le-a dăruit vederea. Şi, drept răspuns, le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.”
Domnul Isus a procedat așa pentru ca ucenicii lui Ioan să-i spună că văzuseră împlinirea profeției referitoare la Mesia. Pasajul din Isaia 35:5–6 prevestea astfel prima Sa venire: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb, şi limba mutului va cânta de bucurie…” Isus le-a spus ucenicilor lui Ioan să-i spună că ei au văzut împlinindu-se ceea ce-L recomanda pe Mesia. Ioan își încheiase misiunea, iar Isus – chiar dacă Își dă seama că nu Se mișca așa de repede cum ar vrut Ioan – îi cere acestuia să aibă răbdare și încredere în El.
Isus ne cere și nouă același lucru, adică să avem credință atunci când nu înțelegem ce se întâmplă: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:18). Îndoielile nu arată întotdeauna că ești mai profund, ci din contră, că ești destul de nepriceput și că nu le știi pe toate. De asemenea, îndoielile pot semnala că faci parte dintre-un grup care se îndreaptă înspre pierzare. Mulți cărturari stau în scaune rotative în biblioteci prăfuite, departe de viața și nevoile umane, și scriu despre dificultățile intelectuale ale acceptării Bibliei, divinității lui Isus Hristos sau răscumpărării prin sângele lui Hristos. Însă, dragul meu, eu cred în Cuvântul lui Dumnezeu, și sper că și tu faci la fel!
După ce au plecat trimişii lui Ioan, Isus a început să spună noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt? Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi şi cei ce trăiesc în desfătări sunt în casele împăraţilor. Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc. El este acela despre care este scris: «Iată, trimit pe solul Meu înaintea feţei Tale, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.»” (Luca 7:24–27)
Acesta este un citat din Maleahi 3:1, prin care Ioan Botezătorul, omul acesta de nezdruncinat, care nu-și iubea viața mai mult decât misiunea, este recunoscut ca premergător al lui Mesia. (Luca 7:28–32)
„Vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu este niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu, este mai mare decât el. Şi tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan. Dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui. Cu cine voi asemăna, dar, pe oamenii din neamul acesta? Şi cu cine seamănă ei? Seamănă cu nişte copii care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: «V-am cântat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale, şi n-aţi plâns.»”
Cu alte cuvinte, fariseii erau ca niște copii răsfățați și mulți sunt așa și astăzi. Sunt pastor de aproape 40 de ani – JVMcGee – și mult din acest timp l-am petrecut ca doică pe lângă bebelușii spirituali... așa erau și acești conducători religioși. Domnul le spune de-a dreptul că sunt ca niște copii care se joacă în piață. Unul spune: „Hai să ne jucăm de-a nunta!”, iar ceilalți răspund: „Nu, e prea vesel.” „Atunci... de-a înmormântarea!” „Nu, e prea trist!” Domnul nostru pune oglinda în fața acelei generații religioase... Mă întreb dacă nu cumva aceasta este și imaginea bisericilor noastre de astăzi – apatice și năzuroase?!
„În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin, şi ziceţi: «Are drac.» A venit Fiul omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: «Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.» Totuşi Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei.” (Luca 7:33–35)
Aud adesea oameni spunând: „Nu-mi place de predicatorul X, pentru că este prea intelectual... Y e prea monoton... Z lovește cu pumnul în amvon și țipă cât îl ține gura!” Problema, însă, nu este legată de tipurile de predicatori sau stilurile de predicare, ci problema este bebelușul răsfățat căruia nu-i convine nimic! Isus a spus aceste lucruri despre cei din vremea Lui, însă ele sunt valabile și astăzi.
Domnul să ne dea și să ne găsească în înțelepciune și smerenie! Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni ascultători, să nu încetăm să ne minunăm cu recunoștință că Dumnezeu adaugă zile vieții noastre, și că umple de sens și valoare viața pe care ne-o acordă – inclusiv prin Cuvântul Său, atât cel scris, cât și cel proaspăt, comunicat fiecăruia dintre noi în parte în împrejurări și moduri specifice și variate... Reîntâlnirile noastre sistematice prin intermediul acestui program sunt doar o mostră de implicare a lui Dumnezeu în viața noastră, dar și de interes al nostru în a cunoaște voia și planul Lui în ce ne privește.
Fie în VT, fie în NT, fie în cărți poetice, istorice sau didactice – preocuparea lui Dumnezeu este luminarea, călăuzirea și convingerea noastră, în vederea sfințirii – pt care ne oferă și modele și resurse și ajutor. Avem nevoie vitală de acest Manual de trăire care este Scriptura, și nu avem nicio scuză că trăim precar câtă vreme o avem la îndemână!
Ne-am propus s-o parcurgem în întregime sub acest generic, și am ajuns în Evanghelia după Luca, în capitolul 7, care cuprinde între altele și trei episoade care denotă puterea credinței și-a iubirii; primele două le-am parcurs data trecută (vindecarea robului centurionului și respectiv învierea fiului văduvei din Nain)... pe al treilea îl vom aborda imediat, și este episodul în care se împletesc apoteotic temele principale ale acestui capitol: credința, iubirea și pocăința!
Este una din acele ocazii notabile (și nu foarte dese pe paginile NT) când Domnul Isus Hristos este invitat și merge undeva la masă. Cunoscându-L cât de cât pe Domnul, îmi închipui că orice masă la care participa El nu avea cum să fie plictisitoare sau apăsătoare. Amintiți-vă, însă, vă rog, că El tocmai mustrase niște farisei, numindu-i copii răsfățați, așa că e greu de crezut că invitația la această cină – în casa unuia din gruparea admonestată – nu avea cum să fie una totalmente inocentă și amicală. Mă gândesc (iartă-mă, Doamne, dacă greșesc!) că Simon fariseul Îl invitase la cină și ca să-L spioneze și să găsească ceva de care să se agațe, ori să-L poată acuza, apoi...
Citim câteva versete din Luca 7 – 36-39:
Un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult şi le ungea cu mir. Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise şi-a zis: „Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă.” (Luca 7:36–39)
Isus, musafir al unui fariseu! Asta da știre, ăsta da tablou, asta întâlnire! Inițiativa fusese a fariseului, care e probabil să fi dorit să cunoască adevărul despre Isus. În plus, în original, textul e clar: „să mănânce cu el”, nu „la el” – fapt ce denotă intenții și relații mai profunde... părtășie, nu doar prezență!
Pe de altă parte, în acea vreme, dacă aveai musafiri, vecinii tăi aveau dreptul să vină și să stea lângă perete sau pe margine și să privească... un fel de chibiți – nu spuneau nimic, ci doar asistau la discuții. Deci, pe când Domnul Se afla în casa fariseului, a venit o femeie, cu un vas de alabastru plin cu mir, a intrat în casa fariseului și s-a așezat în spatele Domnului Isus – semn de umilință, pentru că nu îndrăznește (nu se consideră vrednică) să-L privească în față. În vremea aceea, oamenii nu stăteau pe scaune la masă, ci stăteau întinși pe canapele. Deci, Domnul Isus stătea pe canapea, cu picioarele întinse, sprijinindu-se pe braț și vorbea cu gazda Sa care se afla de cealaltă parte a mesei. Stând la picioarele Domnului Isus, plângând pentru că știa ce urmează, ce voia să facă și ce aștepta să primească – iertarea păcatelor – femeia începe să-I ude picioarele cu lacrimile sale și să le șteargă cu părul capului ei (femeile nu aveau voie să iasă cu părul despletit, era indecent; doar prostituatele făceau asta! Aici însă despletirea părului și folosirea lui pentru ștergerea picioarelor udate ale Mântuitorului are mai degrabă semnificație de penitență: femeia ăși recunoștea astfel condiția deplorabilă, păcătoasă – primul pas către o păcăință reală!). Apoi I-a sărutat picioarele și le-a uns cu mirul acela scump.
Știu că imaginea vă pare familiară – este un episod care mai apare și în alte Evanghelii, acelea însă (Matei 26:6-13; Mc. 14:3-9; Ioan 12:1-8) plasează întâmplarea în Betania, ca eveniment cu care debutează practic săptămâna Patimilor Domnului. Or, aici nu e vorba câtuși de puțin de Betania, iar mediul este diferit și mai puțin prietenos, mai degrabă ușor tensionat... Tensiune amplificată și de apariția acestei femei de condiție îndoielnică – aproape sigur că fariseul-gazdă nu i s-ar fi adresat acelei femei, dac-ar fi întâlnit-o pe stradă. Poate că avea de-a face cu ea după lăsarea întunericului, când nu-l vedea nimeni, însă nu ar fi riscat să fie văzut având de-a face cu o femeie cu o astfel de reputație ca a ei în timpul zilei. Așa că, atunci când a văzut că femeia plânge și sărută picioarele Domnului, cu siguranță că – fără s-o înțeleagă – a condamnat-o fără drept de apel; și-n plus cred că se va fi gândit: „M-am lămurit, Isus nu e profetul care se spune c-ar fi, deci cu atât mai puțin nu e Mesia – pentru că dac-ar fi fost, cu siguranță că ar ști ce fel de femeie este aceasta și deci s-ar feri de ea!”
În versetele care urmează Luca redă prima pildă hristică din Evanghelia semnată de el (dar insuflată desigur de același Duh Sfânt al lui Dumnezeu implicat în apariția și conservarea fiecăreia din secțiunile Sfintei Scripturi!)
Isus a luat cuvântul şi i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva.” „Spune, Învăţătorule”, I-a răspuns el. „Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?” Simon I-a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: „Drept ai judecat.” (Luca 7:40–43)
Isus a spus: „Simon, vreau să vorbesc ceva cu tine.”, iar acesta a răspuns: „Spune.” Aceasta este una din acele pilde încântătoare relatate de doctorul Luca. Din conținutul povestirii ne putem da seama de direcția înspre care merge Domnul Isus.
Apoi S-a întors spre femeie şi a zis lui Simon: „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu părul capului ei.” (Luca 7:44)
Pare că e prima dată când Domnul remarcă prezența femeii, căreia până atunci nu rezultă că-i acordase vreo atenție. Acum însă se întoarce și se uită la ea, spunându-i lui Simon, care se afla de cealaltă parte a mesei: „Vezi tu pe femeia aceasta?” Simon deja „clasase cazul”, gândindu-se că Domnul nu știa ce fel de femeie era aceea, căci altfel n-ar fi lăsat-o să se atingă de El. Domnul însă îl întreabă acum: „Simon, tu crezi că știi tot ce trebuie despre femeia asta? Uită-te la ea! Crezi că o vezi și că o cunoști, dar te înșeli!” Domnul confirmă și aici – chiar dacă mai voalat – tendința Lui de a-i confrunta pe farisei, care se credeau impecabili (acesta fiind motivul pentru care nu cred că invitația la cină a fost doar un gest de curtoazie). Acum, însă, Isus spune:
„Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.” Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!” (Luca 7:45–48)
Domnul spune: „Tu nici măcar nu ți-ai îndeplinit datoria de gazdă.” Altfel spus, Domnul afirmă că fariseul nu respectă bunele maniere, căci dacă Simon ar fi fost o gazdă bună, ar fi spălat (sau ar fi dispus să-I fie spălate) picioarele Domnului, I-ar fi uns capul și L-ar fi sărutat. Acesta era obiceiul vremii, însă Simon nu a făcut niciunul din aceste lucruri. (Din păcate, se poate spune la fel despre mulți creștini astăzi; poate că sunt tobă de teologie sau de subtilități doctrinare, dar nu-și pun deloc problema respectării bunelor maniere.)
Mi-aș fi dorit să fi participat la cina aceea. Domnul nostru era un vorbitor excelent! Ceea ce a spus El a făcut să pălească sufletul lui Simon. Această biată femeie de pe stradă, care nu avea nicio speranță, dorea doar să primească iertare – iar Dumnezeul cerului fiind acolo de față, o iartă! Apoi, Domnul îi spune lui Simon: „Ai judecat corect. Ai spus că cel care avea datoria mai mare va fi cel care – măcar din recunoștință – va iubi mai mult. Femeia aceasta, da – a fost o mare păcătoasă și, prin urmare, i s-a iertat mult. Însă, pentru că tu consideri că nu ești păcătos, nici măcar nu ai cerut să primești iertare.”
Suntem lăsați să tragem singuri concluzia care din cei doi Îl iubea mai mult (sau autentic) pe Domnul... Iar acel bătrân fariseu a rămas pe gânduri (iar dacă va fi fost ipocrit, dacă nu cu gânduri curate Îl va fi invitat la masă pe Isus, ce e mai grav e că va fi rămas un păcătos neiertat!)
Să mai reținem câteva lucruri din această pildă și din acest incident: 1. Toți suntem niște datornici; 2. Doar Isus ne poate șterge datoriile! 3. Prețul eliberării noastră a fost plătit de Domnul Isus; noi suntem datori cu dragoste și recunoștință!
Cei ce şedeau cu El la masă au început să zică între ei: „Cine este Acesta de iartă chiar şi păcatele?” Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 7:49–50)
Aceste cuvinte nu sunt doar încheierea, ci și concluzia episodului și a capitolului. Cheia care descuie puterea iertării divine și-a eliberării o reprezintă credința și pocăința! Cuvintele adresate acestei femei sunt și un răspuns dat comentariilor și cârtirilor cu voce joasă ale mesenilor – și este un răspuns valabil pt toți și azi: credința aduce mântuirea!
„Du-te/mergi în pace!” poate fi și un îndemn, și o confirmare, și o binecuvântare, și un salut. Sigur e că dacă intrase în casa aceea tulburată, și în război cu sine și cu propria viață, femeia iese de acolo în pace (care este mai mult decât liniște – shalom implicând și bunăstare, siguranță, binecuvântare, belșug, plenitudine) Poate că ești de multă vreme membru al unei comunități sau biserici, și te simți tot neîmplinit și nesigur; de fapt, dacă nu I-ai cerut niciodată iertare Domnului Isus, atunci ești pierdut. Femeia aceasta nu a avut fapte bune care să o recomande, dar a crezut în Domnul, și-a pus încrederea în Hristos și a cerut (poate chiar fără cuvinte explicite) să primească iertare. Fă la fel, și vei primi la fel! Domnul cunoaște inima și mintea fiecăruia!
El Și-a continuat lucrarea (vedem în derularea Evangheliei lui Luca) și mulți oameni se întorceau la El, unii fiind chiar persoane care aveau poziții importante. Chiar dacă în alt fel și-n alt plan, lucrarea Mântuitorului continuă și-n vremea, și-n lumea noastră care poate învăța multe din modul în care Domnul vorbea și lucra (neobosit și atât de eficient!) în anii trecerii Sale pământene.
Vedem asta și-n capitolul în care intrăm acum – 8 – din care citim primele 3 versete:
Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi propovăduia şi vestea Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El; şi mai erau şi nişte femei care fuseseră tămăduite de duhuri rele şi de boli; Maria, zisă Magdalena, din care ieşiseră şapte draci, Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana şi multe altele care-L ajutau cu ce aveau. (Luca 8:1–3)
Și aceste precizări apar doar în Evanghelia lui Luca. Erau practic două grupuri importante (și nu neapărat distincte, permanent separate) care-L însoțeau pe Mântuitorul în peregrinările Sale evanghelistice: ucenicii și femeile. Cred că aceste femei se ocupau – din proprie inițiativă – de întreținerea Domnului și-a celor doisprezece, ca ei să se poată concentra pe proprovăduirea Evangheliei. Ce reconfortant să primim încă o dată dovada că Dumnezeu nu privește la fața omului, sau la ce izbește privirile (cum facem noi)! Domnul Isus nu S-a sfiit să aibă și ucenice, dintre care unele nu erau chiar fitecine, fără căpătâi sau obligate Domnului! Femeile acestea dovedesc încă o dată o sensibilitate superioară (atât la nevoile imediate, practice ale grupului ce-L însoțea pe Domnul, cât și față de lucrurile spirituale), dedicare și credincioșie, generozitate și curăție.
În felul acesta, chiar și prin asemenea inserări succinte, precum aceste versete din Luca, Dumnezeu și Cuvântul Său prețuiesc implicarea și aportul femeilor în lucrarea de slujire duhovnicească, bineînțeles în limitele puse tot de Domnul, prin scrieri și precizări ulterioare. Astfel, nu avem argumente sau încurajări pt curentele moderne feministe sau care tind să atribuie femeii roluri eclesiale sau funcții în biserică pentru care nu există suport biblic.
Domnul să ne cerceteze și să facă și din noi oameni al căror scop principal în viață să fie slujirea lui Isus și-a poporului Său!
Și în cap. 8 Luca ne oferă un text consistent și memorabil din multe puncte de vedere, cuprinzînd practic, cum vom vedea, toată gama de activități specifice Mântuitorului.
Când s-a strâns o gloată mare şi a venit la El norod din felurite cetăţi, Isus a spus pilda aceasta: „Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: a fost călcată în picioare şi au mâncat-o păsările cerului. O altă parte a căzut pe stâncă; şi, cum a răsărit, s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. O altă parte a căzut în mijlocul spinilor: spinii au crescut împreună cu ea şi au înecat-o. O altă parte a căzut pe pământ bun şi a crescut şi a făcut rod însutit.” După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: „Cine are urechi de auzit să audă.” Ucenicii Lui L-au întrebat ce înţeles are pilda aceasta. El le-a răspuns: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi li se vorbeşte în pilde, ca «măcar că văd, să nu vadă, şi măcar că aud, să nu înţeleagă.» Iată ce înţeles are pilda aceasta: Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Cei închipuiţi în sămânţa căzută lângă drum sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă şi să fie mântuiţi. Cei închipuiţi în sămânţa căzută pe stâncă sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar când vine ispita, cad. Sămânţa care a căzut între spini închipuieşte pe aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îşi văd de drum şi-l lasă să fie înăbuşit de grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia şi n-aduc rod care să ajungă la coacere. Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac rod în răbdare.” (Luca 8:4–15)
Pentru că această pildă mai apare și în celelalte evanghelii sinoptice (peste care am trecut deja – Mat. 13:1-22; Marcu 4:1-20), nu vom spune decât foarte puține cuvinte alături de textul biblic deja citit: Semănătorul este Domnul Isus, sămânța este Cuvântul Său, terenurile pe care cad reprezintă sufletele oamenilor, păsările îl simbolizează pe cel rău. „Locurile stâncoase” sunt cei care primesc Cuvântul lui Dumnezeu cu entuziasmul firii. Necazurile și persecuția înăbușă interesul pentru Cuvânt. Ascultătorii firești ai Cuvântului manifestă un mare interes și zel pentru o vreme, însă un mic necaz poate scoate la iveală lipsa lor de credință reală. Doar o parte din sămânță cade pe pământ bun și aduce multă roadă. Aceștia sunt cei ascultători, care se întorc cu adevărat la Dumnezeu, în urma auzirii Cuvântului Său.
Să reținem realismul Domnului Isus: în primul rând, El știe că deși toți au urechi, nu toți aud (formula „Cine are urechi de auzit să audă!” este un leitmotiv al Logosului, până-n Apocalipsa, unde apare după fiecare adresare către cele șapte Biserici); apoi, El știe că nu mulți vor accepta Evanghelia, că vor fi pierderi și eșecuri (dovadă: trei din patru soluri sunt neproductive!)... deci, având în vedere că semințele sunt de aceași calitate în toate cazurile, omul are libertatea să primească sau să respingă Cuvântul lui Dumnezeu. Concluzia este însă optimistă: fie și parțial, Cuvântul prinde și aduce rod, bazat pe credință și răbdare – și astfel Împărăția cerurilor se întărește.
Așa cum Îl știm, Domnul trece pe nesimțite dintr-o pildă în alta – aici, din pilda semănătorului derivă pilda luminii aprinse, cuprinsă în (Luca 8:16–18):
„Nimeni, după ce a aprins o lumină, n-o acoperă cu un vas, nici n-o pune sub pat, ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Fiindcă nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină. Luaţi seama, dar, la felul cum ascultaţi; căci celui ce are, i se va da; dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are.”
Această este o parabolă dinamică. De fapt, nu puțini consideră că titlul de pildă este inadecvat aici, fiind vorba mai degrabă de câteva proverbe (dintre care doar unele tematice!) Oricum, lumina este activă și creează responsabilitate. Dumnezeu vorbește, dar e important cât și cum ascultăm. Un om care primește adevărul trebuie să acționeze. Noi suntem responsabili în măsura în care ni s-a dat lumina. Ideea este că și eu și tu eram în întuneric până când lumina Evangheliei a ajuns la noi. Uneori avem impresia că omul este păcătos din cauza slăbiciunii sale sau a ignoranței, însă Pavel spune foarte clar (vezi Rom. 1) că oamenii, deși Îl cunoșteau pe Dumnezeu, nu Îl glorificau ca Dumnezeu. Omul păcătuiește în mod voluntar și noi toți facem la fel, iar lumina care vine creează o responsabilitate. Când intrăm în viața și lumea aceasta, suntem deja pierduți... și, dacă nu acceptăm Lumina, care este Hristos, rămânem pierduți. Vom fi trași la răspundere pentru lumina pe care am primit-o!
Având în vedere că cele trei versete care compun pasajul conțin fiecare afirmații care mai apar în alte contexte în Evanghelia lui Luca, să apreciem capacitatea și calitatea didactică a Domnului Isus care – ca un foarte bun Învățător ce era – nu doar că folosește repetiția, ci și țese și reiterează aceleași principii în combinații și contexte noi. Să mai spun și că legătura cu pilda semănătorului dinainte este sugerată și de repetarea atenționării privind modul în care auzim și ascultăm – două lucruri diferite: „a asculta” presupunând nu doar perceperea mesajului, ci și raportarea personală la el, asumarea și aplicarea mesajului.
Probabil că în această revărsare de învățătură, Domnul nu sesizase că avea o vizită!
Mama şi fraţii lui Isus au venit la El; dar nu puteau să-I vorbească din pricina norodului. Cineva I-a spus: „Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi vor să Te vadă.” Dar El, drept răspuns, a zis: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc.” (Luca 8:19–21)
Hristos anunță o nouă relație în acest pasaj. El nu Își reneagă relația cu familia, însă folosește împrejurarea aceasta pentru a proclama primatul unei relații noi, mult mai profundă, mai bună și permanentă, cu mult superioară oricărei relații de sânge.
Dac-ar fi să tragem o concluzie a celor două ultime succinte pasaje, am putea spune că Mântuitorul afirmă foarte clar cine sunt și cum trebuie să fie ucenicii Lui: lumini aprinse, împlinitori ai Cuvântului, unitar și solidar legați între ei și-n primul rând cu rădăcina Hristos!
Urmașii/discipolii lui Isus sunt familia Lui – cum te atinge această afirmație?! Mă rog să găsim fiecare atât răspunsul, cât și drumul cel bun, și să fim dintre „cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc”! Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni sper să fim cu toții bucuroși că ne reîntâlnim... Deschidem Scriptura acolo unde am rămas în parcurgerea ei comentată... și vă mărturisesc că ochii mi s-au oprit pe una din ultimele dintre frazele Mântuitorului de care ne-am ocupat data trecută: „Luaţi seama dar la felul cum ascultaţi...” (Luca 8:18) Deci atenționarea se referă la calitatea receptării: cât de atent preluăm și cât reflectăm la ce auzim... ceea ce se răsfrânge în cum trăim. Semințele sunt toate bune (Cuvântul vine de la Dumnezeu), dar rodnicia depinde de calitatea solului/sufletului, și de adâncimea la care au pătruns. Mă rog ca atenția fiecăruia să fie la Cel ce ne vorbește cu atâta credincioșie, în fel și-n chip, necurmat; să luăm seama la ce ni se comunică, și să fim ascultători împlinitori, și nu uituci!
În restul capitolului 8 al Evangheliei după Luca Îl vedem pe Domnul Isus exercitându-Și autoritatea asupra elementelor naturii, demonilor, bolii și morții... Toate acestea – cum vom vedea – I se supun (numai omul refuză să-L asculte!) Unul dintre episoadele cele mai cunoscute este potolirea furtunii, într-o împrejurare când ceata ucenicilor se afla în Galileea, mai precis pe Marea Galileei – un lac pe care ai crede că e imposibil să se stârnească din senin furtuni... și totuși se întâmpla destul de des... iar de astă dată aproape că avem senzația fizică a implicării demonice, în dorința celui rău de a-L suprima pe Mântuitorul...
Într-una din zile, Isus S-a suit într-o corabie împreună cu ucenicii Lui. El le-a zis: „Haidem să trecem dincolo de lac.” Şi au plecat. Pe când vâsleau ei, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un aşa vârtej de vânt, că se umplea corabia cu apă; şi erau în primejdie. Au venit la El, L-au deşteptat şi au zis: „Învăţătorule, Învăţătorule, pierim.” Isus S-a sculat, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit: şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor Săi: „Unde vă este credinţa?” Plini de spaimă şi de mirare, ei au zis unii către alţii: „Cine este Acesta de porunceşte chiar şi vânturilor şi apei, şi-L ascultă?” (Luca 8:22–25)
Având în vedere că aici Domnul Isus are inițiativa/propune să traverseze marea, ne putem întreba dacă intențiile Sale erau doar pragmatice – trebuia/voiau să ajungă pe partea cealaltă – sau (pentru că El știa ce urma să se întâmple) să fi avut și intenții pedagogice iar pe când se aflau pe mare, se stârnește o furtună neobișnuită. Intensitatea bruscă a furtunii ne permită să bănuim implicarea destructivă a lui Satan. Domnul adormise, pentru că desigur era obosit, atât de obosit încât furtuna cea puternică nu a reușit să-L trezească. Ucenicii s-au înspăimântat și – deși unii din ei erau pescari consacrați, sau poate de aceea! – și-au dat seama că erau în pericol real... Deși personal mi-e greu să înțeleg, se pare că furtuna n-a deranjat prea tare odihna Domnului... însă atitudinea ucenicilor L-a deranjat! De aceea Învățătorul reproșează ucenicilor nu atât lipsa de credință, cât faptul a nu o folosi... „Aveți credință, când/cum o folosiți?” – pare întrebarea-concluzie care rămâne de actualitate, în siajul acestei puternice dovezi de autoritate a Domnului. El nu e doar Învățătorul (trebuie să-și fi zis ucenicii), ci și Stăpânul! El a certat vântul și marea, cum ar certa cineva câinele din lesă. Admonestarea Lui severă a fost, literalmente: „Taci!” Miracolul a constat în faptul că vântul a încetat imediat și marea, care, în mod normal, ar fi fost învolburată pentru încă câteva ore, a redevenit aproape instant lină ca sticla...
La fel, adesea El îngăduie ca și asupra noastră să se abată furtunile vieții, pentru ca să ne apropiem mai mult de El și să-I observăm atotputernicia, autoritatea și generozitatea!
După această peripeție, ceata ucenicilor debarcă în Gadara, într-o zonă bântuită de un om posedat de demoni – iată o altă întâmplare binecunoscută... pe care doctorul Luca (tocmai datorită profesiei) pare că o relatează mai în detaliu decât ceilalți evangheliști:
Au venit cu corabia în ţinutul gherghesenilor, care este în dreptul Galileei. Când a ieşit Isus la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate, stăpânit de mai mulţi draci. De multă vreme nu se îmbrăca în haină şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci în morminte. (Luca 8:26–27)
Matei vorbește de doi demonizați, Marcu și Luca – doar de unul. Luca încearcă să ne ofere o imagine mai realistă și veridică. Unii cred că demonii fac parte din aceeași categorie cu fantomele, spiridușii, piticii, satirii, cu legendele și zânele. Multă vreme, creștinii au crezut că demonii, dacă au existat vreodată, azi sigur nu se mai manifestă! Cred, însă, că noi suntem martori la recrudescența fenomenului de posedare demonică. Este greu de explicat ce se întâmplă în societatea contemporană dacă nu acceptăm existența demonilor!
Doctorul Luca tratează demonismul cu o înțelegere remarcabilă și din perspectivă medicală, într-un mod mai degrabă științific. Relatarea acestei întâmplări în Evanghelia după Matei este una realistă, pe când cea din Marcu este mai emoțională și mai spectaculoasă. Luca arătase și în capitole anterioare din Evanghelia sa confruntări ale Mântuitorului cu demonismul, din care reiese opinia că demonismul și bolile sunt două lucruri diferite. Posedarea demonică este la fel de reală precum cancerul și lepra. Demonii produc tulburări fizice, mentale și spirituale. Ei pot distruge sufletele oamenilor și îi pot duce pe aceștia la pierire veșnică. Vom vedea în capitolul următor – 9 – că doctorul Luca ne ajută să înțelegem că demonii sunt același lucru cu spiritele necurate.
Cazul demonizatului din Gadara este unul din cele mai grave cazuri relatate, și există câteva lucruri de care trebuie să ținem cont când privim la acest caz. Tribul lui Gad locuia în ținutul Gadara; vă amintesc că această seminție se stabilise pe malul estic al Iordanului, ei trecuseră râul împreună cu Iosua doar ca să ajute poporul să ia țara țara în stăpânire. Ni se mai spune despre demonizatul acesta că nu purta haine (fapt ce mă îndreptățește să cred că există o legătură între nuditate și posedarea demonică!) Omul acesta nu locuia într-o casă, ca oamenii normali, ci locuia printre cripte și morminte... ușor de închipuit cât de profund dezumanizat și desocializat ajunsese! El nu mai avea voință proprie, ci era stăpânit de demoni. (Interesant totuși că în acest pasaj Luca nu pomenește despre terorizarea populației din zonă și despre violențele săvârșite de îndrăcit asupra propriului trup!)
Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui.” Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustiuri. (Luca 8:28–29)
Vorbind despre credință, Iacov amintea că: „şi dracii cred… şi se înfioară!” (Iacov 2:19). Demonul L-a recunoscut pe Isus... dar asta nu i-a schimbat situația! Demonii sunt vrăjmașii lui Dumnezeu și vor fi judecați într-o zi.
Care este originea demonilor? Nu putem fi dogmatici. Există ceva în lumea fizică ce nu poate fi văzut cu ochiul liber, și anume atomul. Atomii există și au avut un impact serios asupra generației și asupra vremii noastre. Tot așa, și în lumea spirituală există lucruri care nu pot fi văzute. Îngerii, de pildă, sunt reali, chiar dacă nu-i putem vedea și ei se împart în două categorii: cei care sunt cu Dumnezeu și Îl slujesc și cei care au căzut odată cu Satan. Homer este de părere că daimon și Theos sunt termeni sinonimici. Hesiod, un filosof grec, spune că toți demonii sunt buni, pe când Empedocle, un alt filosof grec, susține că demonii sunt atât răi, cât și buni. Demonismul s-a aflat în spatele idolatriei și a tuturor religiilor păgâne.
Demonii preiau controlul unui om, pentru ca acesta să nu poată face ceea ce dorește, și nici măcar ce e minim normal și necesar... ei îi determină, de asemenea, pe oameni să facă lucruri îngrozitoare, terifiante... lucruri care pot distruge și trupul și sufletul. Demonii le pot face pe mame să-și ucidă copiii, pe bărbați să-și ucidă soțiile, și pe copii să-și omoare părinții. Oamenii comit fapte necugetate și nu știu de ce le fac. Aceste lucruri se întâmplă în vremea noastră, iar lumea dă vina pe orice pentru ele, mai puțin pe demoni.
Mulțimea demonilor ce stăpânesc omul din acest episod are un purtător de cuvânt, care intră în dialog cu Mântuitorul (Luca 8:30–33):
Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc. Acolo, pe munte, era o turmă mare de porci care păşteau. Şi dracii au rugat pe Isus să le dea voie să intre în ei. El le-a dat voie. Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci, şi turma s-a repezit de pe râpă în lac şi s-a înecat.
Nu e ușor deconcertant că Domnul Isus cere demonului să-și decline identitatea? De parcă era lucrul cel mai normal sau cel mai important... Dar se pare că în vremea aceea exista convingerea că a cunoaște numele cuiva conferă ascendent asupra personalității acestuia... sau poate că Domnul voia să recupereze încet-încet personalitatea celui alienta (posesiunea fiind de fapt alienare!) Mai degrabă însă aici Domnul nu formulează o întrebare, ci o interpelare autoritară! Nu e un schimb de cărți de vizită aici! Domnul Isus se pronunță ca un procuror, demonul răspunde ca un acuzat! Primul lucru într-un proces este confirmarea identității acuzatului!
Apoi, omul din această relatare nu era posedat de un demon, ci de o legiune de demoni. O legiune romană era formată din trei până la șase mii de soldați. Termenul legiune era folosit cu sensul de mulțime. În omul acesta se afla o mulțime de demoni, care nu voiau să „se ducă în Adânc”. Acel „Adânc” este groapa fără fund sau abisul, unde sunt încarcerați ceilalți îngeri căzuți. Iuda vorbește despre ei în versetul 6 al epistolei sale: „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.” Imateriali fiind, demonii își doresc să locuiască într-un trup... Când un demon este scos dintr-un om, după ce hoinărește o vreme, se întoarce și încearcă să intre din nou în persoana din care plecase. Dacă nu poate intra acolo, va încerca să intre într-un alt om. Demonul nu vrea să stea fără trup. De aceea, când Domnul scoate demonii din acest om, ei preferă să intre în porcii care pășteau acolo decât să se întoarcă în abis. Și mai observați, vă rog, că porcii, în schimb, preferă să moară decât să fie posedați de demoni! (Luca 8:34–36):
Porcarii, când au văzut ce se întâmplase, au fugit şi au dat de veste în cetate şi prin sate. Oamenii au ieşit să vadă cele întâmplate. Au venit la Isus şi au găsit pe omul din care ieşiseră dracii şezând la picioarele lui Isus, îmbrăcat şi în toate minţile; şi i-a apucat frica. Cei ce văzuseră cele petrecute le-au povestit cum fusese vindecat cel stăpânit de draci.
În acest om avusese loc o transformare miraculoasă! Hristos este singurul care poate produce instantaneu asemenea eliberări de sub puterea lui Satan! Asistăm astăzi la o reînviere a demonismului, ceea ce este un lucru urât și chiar înspăimântător! Trebuie să strigăm după ajutor la Dumnezeu – pentru că puterea Domnului Isus este intactă!
Tot norodul din ţinutul gherghesenilor a rugat pe Isus să plece de la ei, pentru că îi apucase o mare frică. Isus S-a suit într-o corabie şi S-a întors. Omul din care ieşiseră dracii Îl ruga să-i dea voie să rămână cu El. Dar Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu.” El a plecat şi a vestit prin toată cetatea tot ce-i făcuse Isus. (Luca 8:37–39)
Este incredibil faptul că oamenii din Gadara au venit și I-au cerut lui Isus să plece de la ei, iar motivul pentru care au făcut acest lucru a fost că ei ar fi preferat să aibă porcii, decât să-L aibă pe Domnul! Este încă un prilej de cercetare pentru noi, astăzi, pentru că mulți încă preferă alte lucruri, la fel de rele ca porcii, în locul lui Hristos!
Și la fel de remarcabil efectul miracolului: păgânul vindecat devine misionar!
...După care Domnul și ucenicii se pare că revin în zona Capernaumului, unde aveau cartierul general... Anticipând întoarcerea lor, mulțimile i-au întâmpinat cu satifacție.
La întoarcere, Isus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl aşteptau. Şi iată că a venit un om, numit Iair, care era fruntaş al sinagogii. El s-a aruncat la picioarele lui Isus şi L-a rugat să vină până la el acasă; pentru că avea o singură copilă, de vreo doisprezece ani, care trăgea să moară. Pe drum, Isus era îmbulzit de noroade. Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge; ea îşi cheltuise toată averea cu doctorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul. Ea s-a apropiat pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei lui Isus. Îndată, scurgerea de sânge s-a oprit. (Luca 8:40–44)
Ultima parte a capitolului 8 prezintă o împletire de intervenții miraculoase ale Domnului (redate și de ceilalți doi evangheliști sinoptici – Matei și Marcu). Întâi, Iair (un lider al sinagogii) vine la Domnul Isus și-L roagă s-o vindece pe fiica lui (nu s-o învieze!) Credința lui era mică, iar situația în care se afla era disperată. El credea că era de-ajuns ca Domnul Isus s-o atingă pe fiica lui, pentru a o vindeca.
Sigur, n-a fost nevoie de multe insistențe, având în vedere bunăvoința și mila dovedite mereu de Domnul în asemenea situații... dar pe drumul spre casa fruntașului, Domnul s-a intersectat cu un alt caz: o femeie care avea de 12 ani o hemoragie (probabil cauzată de o altă boală), și care – deși apelase la mulți doctori și-și cheltuise banii pe rețete – era disperată și aproape falită, din toate punctele de vedere... se pare însă că nu-și pierduse îndârjirea de a lupta, a spera și a crede ca va fi tămăduită. Ce șansă pe ea să fie Isus prin preajmă! De apreciat că (precum femeia păcătoasă din casa lui Simon leprosul din capitolul precedent) și această femeie disperată vine tot prin spate, dorind să nu-L deranjeze pe Mântuitorul, și convinsă că un simplu contact cu haina Lui va fi de-ajuns ca s-o vindece. Amintindu-vă că și fiica lui Iair avea 12 ani, putem spune deci că în acele momente 12 ani de lumină păleau (viața micuței lui Iair), dar și cei 12 ani de suferință ai femeii se sfârșeau!
Şi Isus a zis: „Cine s-a atins de Mine?” Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi cei ce erau cu El au zis: „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: «Cine s-a atins de Mine?»” Dar Isus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.” Femeia, când s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui şi a spus în faţa întregului norod din ce pricină se atinsese de El şi cum fusese vindecată numaidecât. Isus i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace.” (Luca 8:45–48)
Nu Domnul Isus Se atinsese de femeie, ci ea de El – iar vindecarea a fost instantanee. Grupul ucenicilor era asaltat de mulțime, zeci de oameni îi atinseseră, dar numai femeia aceea a primit vindecarea! Lăudând credința femeii, Mântuitorul folosește deliberat verbul „mântuit”, arătând că femeia fusese recuperată (fizic și spiritual) și repusă în relație cu Dumnezeu – asta face credința! Iar mântuirea sufletului aduce pacea ființei în întregimea ei! Deși suficient de pilduitor în sine, episodul se dezvoltă însă (Luca 8:49–53):
Pe când vorbea El încă, vine unul din casa fruntaşului sinagogii şi-i spune: „Fiica ta a murit, nu mai supăra pe Învăţătorul.” Dar Isus, când a auzit lucrul acesta, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme; crede numai, şi va fi tămăduită.” Când a ajuns la casa fruntaşului, n-a lăsat pe niciunul să intre împreună cu El, decât pe Petru, pe Iacov, pe Ioan, pe tatăl şi mama fetei. Toţi plângeau şi o boceau. Atunci Isus a zis: „Nu plângeţi; fetiţa n-a murit, ci doarme.” Ei îşi băteau joc de El, căci ştiau că murise.
Când au ajuns la casa lui Iair, bocitorii plătiți se puseseră deja pe treabă, însă s-au oprit din ceea ce făceau... pentru a râde de Domnul Isus, în necredința lor! Domnul i-a luat cu El pe Petru, Iacov, Ioan și pe părinții fetei, au intrat în camera în care se afla fata, i-a dat pe toți afară, s-a adresat copilei – și aceasta a reacționat! (Luca 8:54–56)
Dar El, după ce i-a scos pe toţi afară, a apucat-o de mână şi a strigat cu glas tare: „Fetiţo, scoală-te!” Şi duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât. Isus a poruncit să-i dea să mănânce. Părinţii ei au rămas uimiţi. Isus le-a poruncit să nu spună nimănui cele întâmplate.
„Talita cumi” se mai poate traduce și: „Mielușico, trezește-te!” Domnul Isus a folosit întotdeauna aceeași metodă de a învia morții: El îi strigă și ei aud vocea Lui! Când Păstorul poruncește, cine se poate opune?! Astfel, Isus a demonstrat încă o dată că El este Dumnezeu cu adevărat!
...Și deși noi acum trecem în cap.9, ceea ce urmează pare o continuare logică a contextului manifestărilor pline de putere ale Mântuitorului – (Luca 9:1):
Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi dracii şi să vindece bolile.
Când Domnul nostru era pe pământ, El i-a împuternicit pe ucenicii Săi, darul vindecării fiind unul darurile „miraculoase” care le conferea autoritate, demonstrând că ei erau ceea ce pretindeau că sunt. În perioada de început a Bisericii (înainte ca Noul Testament să fie alcătuit), darul „semnelor miraculoase” atesta un apostol autentic. Petru și Pavel puteau să vindece și să învieze morții, deci erau cu adevărat apostolii Domnului Isus Hristos!
Această trimitere a ucenicilor (să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu și să vindece bolnavii) a avut loc înainte de răstignirea Mântuitorului. Ulterior, accentul nu se mai pune pe vindecare; din epistolele sale de exemplu, vom observa că, înspre sfârșitul slujirii sale, Pavel nu și-a mai folosit darul vindecării, pe care-l avea. L-a sfătuit pe Timotei în legătură cu afecțiunile tânărului ucenic (vezi 1 Tim. 5:23), dar nu l-a vindecat! Pavel însuși a avut „un ţepuş în carne” (2 Cor. 12:7), și Dumnezeu n-a socotit potrivit să i-l înlăture! De asemenea, Pavel îi scrie lui Timotei: „pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet” (2 Tim. 4:20). Iată că nici pe acest colaborator nu l-a vindecat Pavel... Să observăm că Pavel se afla spre sfârșitul lucrării sale, iar darurile miraculoase începeau deja să se restrângă în Biserică. Sunt tentat să afirm – JVMcGee – că atunci când Scriptura a devenit parte integrantă a bisericii, darul vindecării a ieșit din scenă. Autoritatea s-a mutat astfel de la persoana apostolului la pagina Scripturii, Cuvântul lui Dumnezeu! Către sfârșitul vieții sale, Ioan afirmă că învățătura corectă era ceea ce conferea autoritate unei persoane: „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: «Bun venit!»” (2 Ioan 10). Pavel scrisese și el (Gal. 1:8): „Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema”. Termenul anatema vine din cuvântul grecescul tradus „blestemat.” Să recunoaștem, un limbaj foarte dur, care conferă autoritate absolută Scripturii.
Apoi i-a trimis să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu şi să tămăduiască pe cei bolnavi. „Să nu luaţi nimic cu voi pe drum”, le-a zis El, „nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani, nici două haine”. (Luca 9:2–3)
Unii oameni iau și azi acest verset ad litteram în lucrarea lor, și judecă/sunt judecați după cum/dacă acceptă daruri ori dacă iau ceva cu ei atunci când călătoresc – valiză, mâncare sau bani. Isus a dat aceste instrucțiuni celor 12 apostoli ai Săi, și nu nouă!
„În orice casă veţi intra, să rămâneţi acolo, până veţi pleca din locul acela. Şi, dacă nu vă vor primi oamenii, să ieşiţi din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre, ca mărturie împotriva lor.” (Luca 9:4-5)
Sigur, astăzi muncitorul este vrednic să-și primească plata, și este în acord cu Scriptura ca cel care se îndeletnicește cu propovădirea Cuvântului să fie susținut financiar. Recunoscători Domnului că ne-a permis să intrăm în casa dvs. prin acest program, ne rugăm să vă fie de folos învățătura Evangheliei... și ne grăbim să ne luăm rămas bun! Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, ne reîntâlnim pe coordonatele care vă prilejuiesc reconectarea la Cuvântul lui Dumnezeu, prin intermediul acestui program de citire comentată a Bibliei. Ascultătorii fideli știu, dar nu se vor supăra pe noi că vom reaminti – pentru cei neavizați sau ocazionali – că parcurgem actualmente a treia din cele patru variante ale Evangheliei: cea semnată de Luca, un medic și intelectual ne-evreu din sec. I.
După cum cei mai mulți dintre dvs. știți, termenul „evanghelie” vine din cuvântul grecesc tradus „veste bună” – și redă (pentru oricine este interesat) aspecte din viața și învățătura lui Isus Hristos, Cel prin care Dumnezeu a adus la îndeplinire planul de mântuire a omului. Sigur că există multe feluri de vești în lume, și fiecare din noi primim așa ceva: de la reduceri de prețuri la nașterea unui copil, de la un examen luat sau un spor de salariu, la însănătoșirea cuiva drag sau încetarea unui conflict armat șamd. Ei bine, Evanghelia este o veste bună cu muuuult mai bună decât oricare de genul celor menționate! Este specială, pentru că: provine direct de la Dumnezeul-Creator; este urgentă; și nu trebuie doar auzită/aflată, ci și personalizată, primită... și apoi comunicată mai departe.
O asemenea veste are deci nevoie în primul rând de promotori, de transmițători... Sigur, într-o eră supertehnologizată și a informației ca aceasta pe care o parcurgem, lucrurile sunt mult mai simple – acum mai problematic este interesul receptorilor și capacitatea acestora de a selecta ceea ce contează, din noianul informațional... dar și azi, și dintotdeauna, o informație produce rezultate doar dacă este comunicată și procesată. Mesajul este important în măsura în care este propagat! Schimbarea de paradigmă care a influențat major istoria și numărarea anilor ei – nașterea lui Isus Hristos – a determinat, odată cu mesajul adus de Acesta, și o resuscitare și responsabilizare a agenților de propagare a acestei Vești Bune. De la îngerii care au vestit nașterea până la misionarii trimiși în toată lumea cu mesajul Evangheliei, înștiințarea umanității despre șansa de a-și depăși condiția și finalitatea cunoaște o dezvoltare exponențială, atât cantitativă cât și calitativă.
Tehnologia informației cea atât de performantă azi a avut precursori modești – ființe însuflețite, cuvântătoare sau nu... Cap. 9 din Evanghelia lui Luca debutează cu un episod (care apare și-n celelalte evanghelii sinoptice – Matei și Marcu) în care asemenea trimiși sunt chiar cei din anturajul imediat al Domnului Isus: ucenicii pe care Mântuitorul îi subordonează unui efort misionar de amploare (care are în vedere inițial teritoriile ocupate de semințiile lui Israel, și care mai târziu va deveni misiunea mondială).
Misiunea ucenicilor nu se dovedea a fi floare la ureche, călătorie de plăcere – având în vedere nu doar condițiile precare de transport din vremea aceea, ci și condițiile de subzistență impuse de Domnul, ce vizau ținerea în frâu a oricăror aplecări omenești spre confort, compromis, comoditate, complezență, care nu au cum fi compatibile cu statutul de trimis împuternicit al lui Dumnezeu. Un minimum de dotări și pretenții, austeritate, sobrietate, eficacitate – iată ce li se impunea celor dintâi misionari creștini!
Mai facem precizarea că trimiterea din Luca 9 are loc la începutul lucrării evanghelistice a Domnului și-a cetei ucenicilor, și este altceva decât Marea Însărcinare de la finalul Evangheliilor, care este o responsabilizare a ucenicilor făcută de Domnul cu puțin timp înainte de Înălțarea Sa la ceruri. Acum aici Domnul Îi trimite pe cei 12 (apoi pe cei 70) de-a lungul și de-a latul Israelului/Palestinei, pe când Marea Trimitere este generală și mondială – implică toți creștinii și se referă la tot pământul (peste tot unde există oameni). Ucenicilor Săi, Domnul le-a conferit puteri speciale (inclusiv darul vindecării și autoritate asupra duhurilor), pe când creștinii din ultimele două milenii beneficiază de prezența, puterea și manifestările formidabile (deci suficiente) ale Duhului Sfânt, persoană a Trinității!
Deci Domnul trimite... ei pleacă, și se pare că Domnul rămâne pentru o vreme singur, pe perioada practicii ucenicilor! Dar dacă există reacții și rezultate, înseamnă și că trimișii își fac treaba! Revenim în textul cap. 9 al Evangheliei după Luca, și aflăm (citind de la vers. 7, unde ne-am oprit data trecută) ce efecte are lucrarea lor: (Luca 9:7–9)
Cârmuitorul Irod a auzit vorbindu-se despre toate lucrurile săvârşite de Isus şi stătea în cumpănă, neştiind ce să creadă. Căci unii ziceau că a înviat Ioan din morţi; alţii ziceau că s-a arătat Ilie; şi alţii ziceau că a înviat vreun proroc din cei din vechime. Dar Irod zicea: „Lui Ioan i-am tăiat capul; cine este oare Acesta despre care aud astfel de lucruri?” Şi căuta să-L vadă.
Irod era autoritatea politică iudaică a Galileei și probabil că cele mai multe le aflase de la informatori. conducătorul care se făcea vinovat de arestarea și executarea lui Ioan Botezătorul. Marcu ne spune că Irod se temea că Isus ar putea fi Ioan Botezătorul înviat din morți. Curiozitatea lui Irod îl făcea să-și dorească să-L vadă pe Isus.
În mod subtil, Luca introduce aici tema identității Mântuitorului, care va marca tot acest capitol într-un mod copleșitor, atestând divinitatea și superioritatea Domnului Isus. De remarcat că toate variantele propuse aici privind identitatea hristică iau în calcul doar asocierea cu vreun erou biblic notoriu revenit la viață, și nicidecum posibilitatea unui personaj inedit!
Fie că au plecat toți odată, fie că au plecat perechi-perechi, pe rând, stagiul de practică misionară în teren al ucenicilor ia sfârșit până la urmă, și ceata se regrupează pentru o sesiune de rapoarte, aspect pe care Luca nu-l trece cu vederea:
Apostolii, când s-au întors, au istorisit lui Isus tot ce făcuseră. El i-a luat cu Sine şi S-a dus la o parte, lângă o cetate numită Betsaida. Noroadele au priceput lucrul acesta şi au mers după El. Isus le-a primit bine, le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu şi vindeca pe cei ce aveau trebuinţă de vindecare. (Luca 9:10–11)
Aici se pregătește cadrul pentru hrănirea celor cinci mii de oameni. Domnul și-a luat colaboratorii deoparte, ca să se odihnească, însă acest lucru nu a fost posibil. Cu siguranță mulțimea de oameni a fost nepăsătoare față de nevoile ucenicilor, însă Domnul – deși Se retrăgea cu ucenicii tocmai pentru a petrece timp împreună și pentru a evita îmbulzeala – îi primește cu bunăvoință, le dă învățătură și îi vindecă pe cei bolnavi. Atenție, deci: un ucenic al lui Hristos nu-și clamează drepturile, nu face caz de oboseală și limitări, ci are prioritar în vedere foloasele celorlalți, care trec în plan secundar propriile nevoințe.
Urmează deci episodul familiar al înmulțirii pâinilor, prezentat (chiar dacă diferit) și în celelalte trei Evanghelii, în ambele variante cunoscute... Luca le reduce la o singură relatare, în care sar în ochi două realități paralele: Domnul Isus hrănește 5.000 de oameni... iar ucenicii se pun singuri în ridicola postură de sfătuitori neautorizați și inutili ai lui Hristos, spunându-I ce să facă. Din păcate, mulți suntem și azi vinovați de așa ceva, cel puțin în rugăciunile noastre. Dar nu credeți că El – care le-a făcut și le ține pe toate - chiar nu are nevoie de sfaturile noastre?!
Fiindcă ziua se pleca spre seară, cei doisprezece s-au apropiat şi I-au zis: „Dă drumul noroadelor, ca să se ducă în satele şi cătunele dimprejur să găzduiască şi să-şi caute de ale mâncării; pentru că aici suntem într-un loc pustiu.” Isus le-a zis: „Daţi-le voi să mănânce!” Dar ei au răspuns: „N-avem decât cinci pâini şi doi peşti; afară numai dacă ne vom duce noi înşine să cumpărăm merinde pentru tot norodul acesta.” Şi erau aproape cinci mii de bărbaţi. (Luca 9:12–14a)
Câteva lucruri sar în ochi: 1. Mulțimea pare fascinată de Isus, până-ntr-acolo încât ucenicii mijlocesc pentru noroade, și-L atenționează pe Domnul să le dea drumul – ca și cum Domnul nu-i lăsa pe bieții oameni să mai fie preocupați de altceva, fie chiar cele necesare supraviețuirii!. 2. Mulțimea nu se plânge, și pare să nu-i lipsească hrana! 3. Apostolii Îl interpelează pe Domnul și se erijează în purtătorii de grijă ai noroadelor. Deși primiseră putere de la Învățătorul și Domnul lor pentru a predica, vindeca, săvârși semne și minuni – ei par a nu depăși stadiul puținei credințe! 4. Cu toate acestea, vin cu indicații și sugestii tactice, ba chiar devin brusc consilieri financiari, experți în economie.
Domnul însă îi pune la-ncercare (s-ar zice chiar că-i ironizează blând) și-i face conștienți nu doar de măreția sarcinii și de mica lor credință și putere, ci și de îngrijorarea lor nefondată – câtă vreme El era de față...
Isus a zis ucenicilor Săi: „Puneţi-i să şadă jos în cete de câte cincizeci.” Aşa au şi făcut: i-au pus pe toţi să şadă jos. Isus a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer şi le-a binecuvântat. Apoi le-a frânt şi le-a dat ucenicilor să le împartă norodului. Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimiturile rămase. (Luca 9:14b–17)
Cum am spus, Matei, Marcu și Ioan relatează și ei hrănirea celor cinci mii. Observați, vă rog, că Domnul le dă încă o dată nu atât o sarcină imposibil de îndeplinit, cât o lecție imposibil de uitat: ei trebuiau să învețe (ca și noi, de altfel) că Domnul întotdeauna poruncește imposibilul, pentru a testa credința noastră că El va face lucrul respectiv! După ce prin gestică anticipează euharistia pe care o va institui în ultimele Sale ceasuri dinainte de răstignire, Creatorul, Cel care are grijă de pești și care face ca grâul să crească pe câmp, acum, prin porunca Sa, hrănește mulțimea. Cred că mulți din cei de-acolo au mâncat atunci pentru prima dată în viața lor „pe săturate”! Iar „firimiturile” care au rămas nu erau ceea ce noi am pune astăzi la gunoi, ci erau bucăți de pâine și pește rămase neconsumate.Mai că-mi vine să spun că aveau asigurat și micul dejun următor!
Dumnezeu întotdeauna dăruiește cu preaplin de măsură! Iar în Domnul Isus avem întotdeauna de toate din destul, pentru trup și pentru suflet!
Continuăm să citim în capitolul 9 al Evangheliei după Luca o altă secvență în care se pune problema percepției publice asupra identității Domnului Isus:
Într-o zi, pe când se ruga Isus singur deoparte, având cu el pe ucenicii Lui, le-a pus întrebarea următoare: „Cine zic oamenii că sunt eu?” Ei I-au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii zic că eşti Ilie; alţii zic că a înviat un proroc din cei din vechime.” „Dar voi”, i-a întrebat El, „cine ziceţi că sunt?” „Hristosul lui Dumnezeu!”, I-a răspuns Petru. Isus le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui lucrul acesta. (Luca 9:18–21)
Întrebarea importantă din acest pasaj – atenție: pusă în contextul/pe fondul rugăciunii dimpreună cu ucenicii! – este: „Cine este Isus?” Isus voia să știe cine cred oamenii că este El. Sunt sigur că scopul Său, atunci când a pus această întrebare, a fost să cristalizeze identitatea Sa în mintea lor. Exista și există încă multă confuzie în privința persoanei și divinității lui Isus Hristos. Observați, vă rog, că părerile vehiculate în legătură cu persoana Domnului, redate în răspunsurile ucenicilor, erau preponderent apreciative, însă niciuna nu reprezenta adevărul cu privire la identitatea Sa. Cel mai bun lucru pe care l-a spus Petru vreodată a fost următorul: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (aceasta este afirmația completă, redată în Mat. 16:16).
Trebuie să existe întotdeauna o diferență/deosebire între ce spun oamenii de rând despre Isus, și ce afirmă ucenicii despre Învățătorul lor... Dacă nu e așa, e o problemă! Versetul următor formează în original o singură frază cu vers. 21 – și e de înțeles, pentru că explică practic de ce Învățătorul le-a interzis ucenicilor să-L proclame și popularizeze drept „Unsul”: pentru că mesianitatea întruchipată de Isus este cu totul altceva decât cea războinică și triumfalistă din mentalul evreiesc. Isus Se redefinește în acest sens prevestindu-Și pătimirile, moartea și Învierea; El știa ce urmează să I se întâmple!
Apoi a adăugat că Fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învie. (Luca 9:22)
Este pentru prima dată în această Evangheli când Domnul Isus îi anunță pe ucenici despre moartea Sa iminentă; vă rog să observați că El nu vorbește niciodată despre moartea Sa, fără a menționa învierea. Ulterior, creștinii vor face legătura între prorocirea lui Isaia 53 și cele ce urmau să I se întâmple Învățătorului Isus Hristos.
Pasajul conține nu doar anticiparea patimilor și morții Domnului, ci și avertizarea ucenicilor referitoare la ce-i aștepta pe ei în acest sens, și cum vor trebui să se raporteze și la Domnul Însuși, și la evenimentele prin care va/vor trece, dar și-n perspectiva mărturiei și comportamentului lor de după aceea – toate puse în lumina judecății și veșniciei!
Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va mântui. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi? Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.” (Luca 9:23–26)
Fragmentul acesta este esențial în economia Evangheliei lui Luca. Aici, Domnul nu stabilește o condiție pentru mântuire, ci afirmă care trebuie să fie postura și stilul de viață al celor mântuiți: ucenicul lui Hristos care vrea să-I calce pe urme trebuie să trăiască în renunțare de sine și să fie gata să plătească prețul uceniciei – fără să roșească, să renunțe ori să se dezică de urmarea Învățătorului și de imitarea lui Hristos. Despre asta vorbește Mântuitorul aici: „De oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el…” Au fost cazuri numeroase în istorie și se întâmplă și azi în diverse zone (pentru că realmente creștinismul a rămas cea mai vânată și persecutată credință!) ca urmașii lui Isus să aibă de ales între viață – dacă se leapădă de Hristos – și moarte, dacă nu renunță. Cei ce cred că-și salvează existența dezicându-se (fie și formal) de credință și de Hristos își periclitează de fapt trăirea, și cea terestră, și cea eternă... pe când cel ce merge până la consecința ultimă – moartea, pierderea acestei vieți – fără să renunțe la subiectul credinței lor (Isus Hristos) își va mântui viața în coordonatele sale eterne, și va avea parte de aclamațiile cerului. Locuțiunea aceasta nu este un îndemn explicit la martiriu ca scop al trăirii creștine, ci este o încurajare în credință până la capăt și o consolare pentru cei care eventual vor fi în situația de a-și da viața pentru numele și cauza lui Hristos. Ei nu numai că nu-și vor pierde viața, ci vor câștiga adevărata viață!
Întrebarea retorică „ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi (dacă și-ar pierde sufletul)?” este una dintre marile fraze și teme lăsate omenirii de Isus Hristos, și de către creștinismul care a conservat-o, pe paginile Noului Testament. Dragul meu ascultător, ce fel de creștin ești tu? Autentic și mântuit este doar cel care Îl recunoaște, Îl slujește și Îl glorifică în orice situație pe Mântuitorul Isus Hristos! Și acest lucru este foarte important cu atât mai mult în zilele noastre!
Dar scurtul discurs fundamental al Domnului Isus se încheie cu următoarele cuvinte:
„Adevărat vă spun, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:27)
Simon Petru ne interpretează aceste cuvinte (în 2 Petru 1:16–18). El afirmă că a întrezărit Împărăția. Unde? Pe Tabor, unde se afla cu Domnul când a asistat la revelarea unui crâmpei al Împărăției. Eu cred că un martor ocular știe mai bine ce s-a întâmplat acolo decât toți teologii moderni care nu au fost prezenți la acel eveniment. Ce scrie Petru în epsitola sa se referă la episodul redat în continuare de Luca: (Luca 9:28-29)
Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi S-a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare.
În rugăciune fiind, și sub ochii ucenicilor Săi, înfățișarea Domnului a suferit o „transformare”; termenul grecesc metamorphon este tradus în română metamorfoză – ceea ce a avut loc acolo a fost ceva similar trecerii omizii din stadiul de cocon în cel de fluture. Schimbarea la față scoate în evidență nu divinitatea, ci umanitatea Domnului Isus. Schimbarea aceasta trebuie să fie țelul omenirii. Când Îl vezi pe Isus Hristos transformat acolo pe munte, vezi exact ceea ce urmează să se întâmple în ziua când vom fi și noi transformați: morții vor învia, iar cei care vor fi în viață vor fi schimbați, metamorfozați. Atunci toți vor fi transformați și aduși în prezența lui Dumnezeu.
Din text trebuie să mai înțelegem nu că o lumină puternică a strălucit ca un reflector deasupra Lui, ci că o lumină strălucitoare ieșea din trupul Lui. Dacă unii se întreabă dacă vom purta haine în cer, eu cred că mai degrabă nu vom avea nevoie de ele, deoarece vom fi îmbrăcați într-o asemenea lumină a gloriei, ca Domnul nostru pe Tabor.
Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă şi vorbeau despre sfârşitul Lui pe care avea să-l aibă în Ierusalim. (Luca 9:30–31)
Moise, reprezentantul Legii, și Ilie, reprezentantul profeților, depuneau mărturie cu privire la Isus. Sunt proape convins că vorbeau despre apropiata moarte a lui Hristos. Pavel spune că Legea și profeții mărturisesc despre Evanghelia pe care o predica el. Evanghelia nu este deloc în opozițe cu Vechiul Testament. „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii” (Rom. 3:21). Legea și prorocii ne descoperă faptul că singura modalitate prin care putea Dumnezeu să ne salveze era prin neprihănirea obținută prin credință. În Vechiul Testament, acest lucru se realiza prin aducerea unei jertfe. Sistemul sacrificial era esența sistemului mozaic. Acel miel care era jertfit pe altar Îl simboliza pe Hristos care avea să moară pentru păcatele noastre. Profeții, de asemenea, au vorbit despre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.
Petru şi tovarăşii lui erau îngreuiaţi de somn; dar, când s-au deşteptat bine, au văzut slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau împreună cu El. În clipa când se despărţeau bărbaţii aceştia de Isus, Petru a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” Nu ştia ce spune. (Luca 9:32–33)
Sigur că Simon Petru are ceva de spus! El mai mereu simțea nevoia să vorbească, și poate gândea că are ceva important de spus. Luca, însă, comentează sec: „Nu știa ce spune.” Mulți oameni, ca Petru, spun multe cuvinte pioase, dar găunoase. Petru sugerează chiar să facă acolo trei colibe, plasându-i (nu știu cât de conștient) pe Moise și pe Ilie pe același nivel cu Isus Hristos, chiar dacă Îl pune pe Domnul primul pe listă. Multe cărți îi numesc pe Buddha, Mahomed, Moise, Hristos ca fondatori de religii. Poate vă sună ciudat, dar Hristos n-a întemeiat nicio religie! El a transmis mesajul Tatălui și a murit pe cruce pentru păcatele lumii; noi nu suntem salvați printr-o religie, ci prin Hristos! Îmi amintesc că teologul și învățătorul Harvey Carrol spunea adesea: „Când am venit la Hristos, am renunțat la religie.” Fiecare om trebuie să renunțe la religie și să vină la Hristos!
Pe când vorbea el astfel, a venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; ucenicii s-au înspăimântat, când i-au văzut intrând în nor. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi.” Când s-a auzit glasul acela, Isus a rămas singur. Ucenicii au tăcut şi n-au spus, în zilele acelea, nimănui nimic din cele ce văzuseră. (Luca 9:34–36)
Copleșit de bucuria și onoarea de a putea încheia acest episod în ecoul afirmației lui Dumnezeu despre Domnul Isus, vă mulțumesc pt atenție și interes. Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători și dragi prieteni, pentru că ni s-a îngăduit să ne reîntâlnim sub genericul obișnuit, vă propunem să ne întoarcem repede în Evanghelia scrisă de doctorul Luca – această variantă solidă de biografie hristică, mult mai mult decât schiță biografică a Mântuitorului. Am ajuns într-unul dintre cele mai dense și importante capitole ale acestui text: cap. 9, în care până acum am văzut cum Învățătorul Isus Hristos îi împuternicește și îi trimite pe cei doisprezece în practică misionară; apoi cum (printr-o impresionantă înmulțire a unor resurse alimentare nesemnificative) hrănește 5.000 de oameni, și rămân și douăsprezece coșuri cu resturi!... după care Mântuitorul Își anunță moartea și Învierea, pe fondul unei discuții serioase și importante cu ucenicii pe tema identității lui Isus și a modului cum era El perceput de către mulțimile care-L asaltau fără-ncetare.
Luca ne redă apoi impresionantul episod al transfigurării de pe Muntele Tabor – o pregustare a viitoarei Împărății în care Isus Hristos va fi Suveranul absolut și veșnic! Schimbarea la față s-a desfășurat în prezența unor martori dintre ucenici, iar unul din ei – Simon Petru – va certifica autenticitatea copleșitoare a momentului când peste ani va scrie (în a doua sa epistolă, 2 Petru 1:16–18) despre „puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.» Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.”
Schimbarea la față scoate în evidență umanitatea Domnului Isus. Iar ceea ce a întruchipat Hristosul transformat, acolo pe munte, este exact ceea ce urmează să reediteze și să multiplice momentul iminent în care toți credincioșii autentici vor fi și ei transformați. Morții vor învia, iar cei care vor fi în viață vor fi schimbați; cu alte cuvinte, vor fi metamorfozați... și, astfel transformați, vor fi aduși în prezența lui Dumnezeu. Ce nădejde glorioasă, ce speranță reconfortantă! E cazul să dovedim că trăim cu această siguranță!
Mi se pare interesant că – așa cum se încheie pasajul precedent (Luca 9:34–36), „ucenicii au tăcut şi n-au spus, în zilele acelea, nimănui nimic din cele ce văzuseră.” De neînțeles... dar cred că erau atât de confuzi și derutați de ce văzuseră, atât de înfricoșați... și mă gândesc că se vor fi simțit atât de mici și de nearmonizați între ei și în contratimp cu Învățătorul lor – când ei voiau să proclame ceva El le spunea să tacă; alteori, când erau fără cuvinte și fără imbold El îi îndemna să nu tacă! etc. Așa încât (convinși că n-ar fi fost crezuți, și oricum nici nu știau exact ce și cum să spună) grupul privilegiat care-L însoțise pe Tabor cred că vor fi păstrat secretul și față de tovarășii lor!
În orice caz, în urma acestor evenimente, cred că devenise clar pt ucenici că: Isus Hristos avea să sufere, să moară și să învieze (după voia și planul lui Dumnezeu!); că Învățătorul era fără îndoială Fiul lui Dumnezeu (Dumnezeu tocmai reconfirmase audibil ceea ce se proclamase la botezul Mântuitorului); că și Domnul, și ucenicii ies întăriți din această serie de episoade – Domnul: gata să continue fără ezitări drumul spre pătimire și jertfă; ucenicii: provocați să fie și mai atenți și devotați ascultării de Învățătorul lor.
Și capitolul continuă... și narațiunea curge – natural și la fel de intens, cu un alt episod dramatic:
A doua zi, când s-au coborât de pe munte, o gloată mare a întâmpinat pe Isus. Şi un om din mijlocul mulţimii a strigat: „Învăţătorule, rogu-Te, uită-Te cu îndurare la fiul meu, fiindcă îl am numai pe el. Îl apucă un duh, şi deodată răcneşte; şi duhul îl scutură cu putere, aşa că băiatul face spumă la gură, şi cu anevoie se duce duhul de la el, după ce l-a stropşit de tot. Am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, şi n-au putut.” „O, neam necredincios şi pornit la rău”, a răspuns Isus, „până când voi fi cu voi şi vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău.” Pe când venea băiatul, dracul l-a trântit la pământ şi l-a scuturat cu putere. Dar Isus a certat duhul necurat, a vindecat pe băiat şi l-a dat înapoi tatălui său. Şi toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu. (Luca 9:37–43a)
Chiar dacă redarea acestui incident diferă în unele detalii de pasajele similare din celelalte evanghelii, morala este aceeași: din cauza puținei credințe, ucenicii nu pot rezolva acest caz dificil!
Această scenă are loc după coborârea de pe muntele schimbării la față, unde se pare că grupul restrâns a petrecut noaptea, și pare a fi o imagine din zilele noastre. Isus fusese transfigurat, iar ucenicii Lui erau cu El. Noi suntem aici jos, în lume, la poalele muntelui, unde este confuzie, compromis și neputință. Lumea de astăzi acționează ca un om posedat de demoni, iar biserica este neputincioasă în fața nevoilor lumii. Când Isus a vorbit mulțimii, i-a mustrat pentru lipsa lor de credință în ceea ce-l privește pe băiatul posedat (și repet: mi se pare că Domnul îi include și pe ucenici, alături de sceptici și de amatorii de spectacole taumaturgice).
Condiția acestui băiat era de compătimit: stăpânit de un duh mut și surd (cu care nu te puteai înțelege, deci!). Ceilalți evangheliști vorbesc de el ca de un lunatic, iar comentatorii moderni sugerează o formă de epilepsie. Isus s-a întors către tatăl băiatului, cerându-i să aibă credință. Tatăl face o cerere disperată pentru credință, după cum ne spun ceilalți evangheliști. Ucenicii fuseseră uimiți să-și constate neputința față de acest demon, deși mai făcuseră exorcizări înainte. Domnul nostru îi lămurește că aveau de-a face cu un caz diferit de altele, mult mai grav... Apoi Domnul mustră demonul, îl vindecă pe tânăr și-l dă înapoi tatălui. Procesul prin care demonul a fost scos afară subliniază din nou gravitatea cazului de față... și justifică uimirea celor ce asistaseră la această demonstrație de forță și autoritate hristică... pe care Domnul îi numește „o generație necredincioasă și sucită”! Și-n plus, incapabilă să înțeleagă în mod corect ce vedeau și auzeau... Bine măcar că mai aveau capacitatea de a se uimi, constatând caracterul excepțional și miraculos al lucrărilor lui Iahweh prin intermediul Domnului Isus! Oricum, planul divin se desfășura imperturbabil, și se va revela treptat, în funcție de ritmul și amploarea evenimentelor, dar și de maturitatea și acuitatea spirituală a celor ce le trăiau.
Episodul introduce și dialogul care urmează, referitor la ierarhia din grupul discipolilor, din comunitatea creștină în general... După eliberarea băiatului posedat de demoni, Domnul și ucenicii Săi se îndreaptă înspre Ierusalim... Domnul vorbește încă o dată despre moartea Sa iminentă.
Pe când toţi se minunau de tot ce făcea Isus, El a zis ucenicilor Săi: „Voi ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor!” Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite pentru ei, ca să nu le priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta. (Luca 9:43b–45)
În mijlocul entuziasmului și uimirii generale, Învățătorul îi cheamă la ordine pe ucenici – reiterând iminenta Sa arestare. „Da, bucurați-vă de această nouă minune... dar vă reamintesc că se apropie clipe groaznice pentru mine și pentru noi!” – pare a le spune Domnul. Ei nu prea înțeleseseră până acum problema aceasta a învierii din morți; iar El trebuie să le amintească adesea că El va muri pentru ei... și parcă ne-am fi așteptat ca bărbații aceștia să pună măcar niște întrebări... dar cred că nu voiau să se facă de rușine arătând că nu înțelegeau sau nu credeau!
Cam la fel de „acoperite” par și azi, pentru foarte mulți, cuvintele Evangheliei și ale Scripturii – ei spun că nu le pricep, dar asta sună mai mult a scuză și a motivație ieftină pentru indecizie... Generația prezentă, predispusă la multă școală și atât de acomodată cu tehnologia, și atât de versatilă, numai dacă nu vrea nu înțelege cuvintele simple, profunde și transformatoare ale Scripturii! Vă îndemn, dragi ascultători, să vă rugați perseverent pentru puterea și eficiența Cuvântului lui Dumnezeu (și da, chiar și a acestui program care prezintă Cuvântul lui Dumnezeu!) în mințile, inimile și vieților cât mai multora dintre semenii noștri, începând cu familia și apropiații noștri!
...Și să nu fim ca ucenicii, care atunci când nu înțelegeau, de teamă și rușine să nu pară iferiori sau ridicoli – nu întrebau, deși aveau la îndemână Înțelepciunea prin excelență! Ci iată care le erau (și ne sunt!) preocupările: comparațiile, concurența, ierarhiile...
Apoi le-a venit în gând să ştie cine dintre ei ar fi cel mai mare. (Luca 9:46)
O altă traducere formulează: „A intrat un gând în ei...” – ca un duh rău... Ne-am fi așteptat ca după schimbarea la față, ucenicii să fie smeriți și supuși voii Sale. Însă, din contră, ei devin mai ambițioși, se lasă asaltați de ispita gândului rău, și se gândesc la coroană, ignorând crucea. Își doreau deja o slavă deșartă. Acesta a fost blestemul ucenicilor de atunci ai Domnului... și până astăzi este unul din blestemele care afectează Biserica. În epistola sa către creștinii din Galatia, Pavel scrie foarte clar: „Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Gal. 5:26). Dincolo de orice, să nu uităm că (oricât ni s-ar părea de secrete), aspirațiile și plăsmuirile inimii și minții noastre nu sunt ascunse lui Dumnezeu, care ne știe de-a fir-a-păr! (Luca 9:47–48)
Isus le-a cunoscut gândul inimii, a luat un copilaş, l-a pus lângă El şi le-a zis: „Oricine primeşte pe acest copilaş, în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Fiindcă cine este cel mai mic între voi toţi acela este mare.”
În mentalul antic, și-n special în cultura ebraică, mintea era sediul central al ființei, inclusiv al activității intelectuale. Iar ilustrația oferită de Mântuitorul subliniază un principiu foarte important – al smereniei și curăției de inimă. Am convingerea că adevărații sfinți preaiubiți de Dumnezeu sunt acei oameni necunoscuți din bisericile noastre, care Îl slujesc fără emfază, fără zarvă, și cu credincioșie!
Oarecum în aceeași ordine de idei, să nu uităm că alături de Domnul Isus ceata ucenicilor cuprindea totuși doisprezece oameni, între care unii sunt foarte discreți, iar alții aproape absenți (li se menționează numele doar la alegerea lor). Cred că ne-am obișnuit așa de mult ca Petru să ia cuvântul, dintre ucenici, încât poate că am și uitat multe dintre numele celorlalți. Ei sunt acolo însă, și – fie și sporadic – intervin în acțiune sau ies în prim-plan – ca în pasajul care urmează:
Ioan a luat cuvântul şi a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.” „Nu-l opriţi”, i-a răspuns Isus, „fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” (Luca 9:49–50)
Întregul episod (deși fără întindere) este unul insolit, și prin problemele puse, și prin realitățile subliniate, și prin temele și lecțiile propuse.
Am menționat deja un lucru neobișnuit: Ioan e pe-acolo, și nu doar că vorbește dar pune o problemă... neobișnuită: minuni săvârșite în Numele Domnului de oameni care nu făceau parte din ceata ucenicilor.
Cu blândețe, Mântuitorul dă replica afirmației aproape auto-laudative a lui Ioan (care nici măcar nu pusese întrebarea: care trebuie să fie atitudinea față de acei intruși?)... El nu-i repede pe ucenici pt sectarismul și autoritarismul lor, nu-i atenționează nuanțat (cum că oamenii ar trebui să-L urmeze pe Domnul, și nu pe ucenici!), ci le dă răspunsul devenit în timp un fel de proverb: „Cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” De remarcat și varianta „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” pe care o vom întâlni puțin mai încolo (11:23). Și nu e nicio contradicție între cele două exprimări: aici în cap. 9 Domnul definește raportul dintre ucenici și restul lumii, iar în cap 11 definește atitudinea omului (creștinului) față de Isus. Cine se leapădă de El, este împotriva Lui. Deci, cât timp nu se pronunță/manifestă ostil, și nu se declară vrăjmași, cei din jur pot fi tratați drept aliați, sau cel puțin favorabili.
Lecția pentru noi: să ne ferim de tendințele exclusiviste, ca și cum am deține monopolul credinței autentice și al puterii spirituale! Să ne bucure orice biruință și orice înaintare duhovnicească! Nicio persoană, grupare sau comunitate, oricât de sfântă s-ar pretinde, nu deține în exclusivitate puterea divină, indisolubil legată de o fidelă și curată folosire a Numelui Domnului!
Iar lecția fundamentală a acestui scurt și percutant pasaj, exprimată la fel de succint, și valabilă pentru oricine: față de Isus, nu poți fi neutru!
Odată cu versetul 51 din cap. 9, atât Evanghelia lui Luca, cât și lucrarea Mântuitorului intră într-o nouă fază – ultima a vieții Sale dinaintea patimilor, morții și-nvierii... După ce-Și anticipase sfârșitul în cel puțin două rânduri până acum, Domnul pune azimutul pe Ierusalim – ținta finală, capătul de drum al călătoriei vieții Sale terestre. Sigur, au fost mai multe călătorii sau treceri ale lui Isus prin capitală, dar cea care se prefigura acum avea să fie cea mai importantă, cea mai rezonantă – nu doar pentru că va marca finalul Său, ci și pentru că va consfinți îndeplinirea misiunii divine pe baza căreia venise pe pământ.
Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim. (Luca 9:51)
Vremea de care e vorba aici este stabilită și comunicată de Dumnezeu – cu care Domnul Isus era în permanentă legătură, prin rugăciune. Textul se referă la Înălțarea Domnului, care va avea loc la 40 de zile după Înviere.
Apoi, merită subliniată determinarea cu care Omul Isus Hristos Își asumă partea majoră și cea mai grea din planul divin de mântuire – Domnul pune cap-compas Ierusalim, având în vedere Golgota, și ținând cont desigur de magnitudinea efectelor istorice și cosmice ale acestui act! Merită citat aici Evrei 12:2 – „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”
Cu atât mai mult având în vedere moleșeala creștinilor contemporani, avem toți de învățat din această hotărâre fermă de a sta împotriva curentelor vremii, de a ne manifesta încredințările, de a avea în vedere mărturia și slujirea creștină până la ultima consecință!
A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit. Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. (Luca 9:52–53)
Observați, vă rog, că samaritenii Îl resping pe Domnul. Și noi, care aveam impresia că samaritenii erau buni, din cauza pildei bunului samaritean!... Dar nu erau deloc mai amabili decât evreii... Iată deci că atât samaritenii, cât și evreii L-au respins pe Domnul!
Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” Şi au plecat în alt sat. (Luca 9:54–56)
Ioan a fost întotdeauna considerat un apostol mai delicat, însă observați aici, vă rog, firea sa aprinsă... în această nouă și îndrăzneață intervenție... – și cu ce gând?! Dar Domnul Isus – mereu „pe fază” – mustră orice fel de duh sectar. Absolut pilduitoare puterea de sinteză, profunzimea și-n același timp concizia Domnului nostru, și în această împrejurare! În câteva cuvinte, El răspunde elanurilor belicoase ale ucenicilor Săi, și Își reiterează mărturisirea de credință, într-o memorabilă formulare, în același timp mustrare usturătoare: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” Ceva mai târziu, Domnul va spune: „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Ucenicii tot nu înțeleseseră scopul venirii pe pământ a Domnului Isus!
În secțiunea următoare, întâlnim trei personaje care vor să devină ucenici ai Domnului Isus. Remarcați însă că nu se spune aici cum poți fi mântuit. Nu se pune aici întrebarea: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16:30). Mai degrabă, aici este vorba despre ceea ce trebuie să faci atunci când vrei să devii urmaș, ucenic al lui Hristos.
Prima persoană care își exprimă această dorință este un tânăr impulsiv:
Pe când erau pe drum, un om I-a zis: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.” Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” (Luca 9:57–58)
Răspunsul Domnului nostru ne arată cât de auster trăia El, cât de sărac a fost Cel ce a creat și avea totul – când a fost pe pământ. Pe oriunde călătorea, sandalele și toiagul erau „biletele de drum și acreditările” Sale... și nu se făceau rezervări pentru El la vreun motel. Sărăcia a fost parte a blestemului pe care l-a purtat. L-a urmat pe Domnul acest tânăr bogat? Nu ni se spune. Tare mult aș vrea să cred că da, dar...
Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne”, I-a răspuns el, „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i-a zis: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:59–60)
Următorul aspirant la locul de ucenic al Domnului era hotărât deja să-L urmeze, însă avea niște lucruri de rezolvat: trebuia să-și îngroape mai întâi tatăl. Acest verset este îndeobște interpretat greșit. Domnul Isus nu îi interzice acestui tânăr să participe la înmormântarea tatălui său, pentru că, mai degrabă, tânărul Îi spune că vrea să aibă grijă de tatăl său până când acesta va muri. Iar după moartea tatălui, atunci da – el va putea să-L urmeze pe Învățătorul, ca ucenic...
Ce e bine să știe oricine: când vine vorba despre ucenicie, sentimentele umane se subordonează voii și planului Maestrului. Când apare un conflict între sentimentele umane și Hristos, El pretinde întâietatea. Și e bine să se știe și că voia Sa și sentimentele umane nu vor fi întotdeauna ce necesitate în contradicție. Pentru că Acela care ne-a făcut știe cum funcționăm, și nu este absurd!
Un altul a zis: „Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei.” Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:61–62)
Cel de-al treilea care vrea să devină ucenic al lui Hristos solicită o ultimă întrevedere cu familia, ca să-și poată lua rămas-bun de la cei dragi. Asta arată însă că el L-ar fi urmat pe Domnul „cu inima împărțită”. El voia să fie ucenic, dar nu era la fel de pregătit să facă sacrificii; nu simțea urgența și importanța misiunii. Țineți cont, vă rog, de faptul că Domnul Isus Hristos se afla chiar pe drumul către cruce. El și-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.
Dragi ascultători, prețul uceniciei este mare și ne cere totul. Apostolul Pavel scria: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3:13–14).
Am ajuns și la capătul unui capitol crucial al Evangheliei lui Luca – 9 – și la finalul ediției de azi. Mulțumiri pt atenție și interes, sunt convins că vor fi benefice, în timp...
Să ne reauzim sănătoși data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, Evanghelia lui Luca ne așteaptă deschisă la cap. 10, și – mulțumindu-vă pt perseverența de a o parcurge – mă opresc deja, după prima expresie! „După aceea” cu care debutează capitolul nu înseamnă neapărat evenimentul imediat următor cronologic, deși contextul în care este descris episodul acestei noi delegări de ucenici ar putea sugera așa ceva – e vorba de dialogul Mântuitorului cu unii care voiau chipurile să-L urmeze, dar în condiții sau momente decise de ei. Pe fiecare Domnul îi lămurește cu câte o frază tipic hristică (profundă și clară), care îi evidențiază cu atât mai mult pe acești 70 (după unele manuscrise: 72) de noi ucenici, care Îl vor precede pe drumul spre Ierusalim. O misiune de asemenea anvergură (atenție: descrisă doar de Luca, în acest pasaj din evanghelia sa!) poate explica atât primirea care I s-a făcut Domnului la intrarea în ierusalim, cât și amploarea confruntării dintre liderii evrei și Isus. Transmiterea Evangheliei iată că nu se rezumă la ținutul natal al Domnului, și nici nu vizează doar „poporul ales”. Deci „după aceea” din (Luca 10:1–2) înseamnă ”cândva după aceste lucruri”.
După aceea Domnul a mai rânduit alţi şaptezeci de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă El. Şi le-a zis: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.”
Domnul trimite șaptezeci de ucenici, care trebuiau să pregătească calea pentru lucrarea lui Isus. Luca este singurul care menționează acest lucru. Lucrarea celor șaptezeci de ucenici era pentru o anumită perioadă de timp, iar slujba lor era doar temporară, pentru că Isus se îndrepta către Ierusalim.
Ipostaza aceasta stabilește și unul din principiile misionare de bază: doi câte doi! Asta înseamnă sprijin reciproc, mărturie, siguranță și eficiență superioare. Înarmarea principială și împuternicirea doctrinară a acestor ucenici pare a fi ceva mai fugară, și Învățătorul o începe cu o evaluare a vremurilor: „Secerișul este mare, lanurile sunt coapte – adică aceia susceptibili să fie câștigați de Evanghelie pentru Împărăția lui Dumnezeu – dar puțini sunt lucrătorii!” (adică cei dispuși să fie partenerii lui Dumnezeu în proclamarea Evangheliei).
Auzim și astăzi adesea îndemnul „să rugăm pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său”, însoțit de argumentul că Domnul privește la lumea noastră și vede că holdele sunt coapte, gata pentru seceriș, iar datoria noastră astăzi este să adunăm roadele. Chiar dacă vi se va părea ciudat, eu nu cred că secerișul este datoria mea. Eu cred că datoria mea este să semăn. Dacă ați lucrat în agricultură, atunci știți cu siguranță că este o diferență foarte mare între a semăna sămânța și a culege roadele. Poate veți spune că „Domnul a spus că secerișul este mare și puțini sunt lucrătorii”, însă trebuie să ținem cont de contextul în care se afla Isus atunci când a făcut această afirmație. În acel moment El Se afla dincoace de cruce, adică înainte de moartea Sa, iar epoca aceea se apropia de sfârșit. Fiecare epocă se încheie cu o judecată, aceasta reprezentând, de fapt, secerișul. Timpul dintre începutul și sfârșitul unei epoci este vremea semănatului. Eu cred că noi astăzi semănăm sămânța, iar la sfârșitul acestui veac, va avea loc secerișul. În pilda grâului și a neghinei, Domnul spune astfel: „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.»” (Mat. 13:30). Datoria mea, ca și a oricărui creștin, este să semăn sămânța, care este Cuvântul lui Dumnezeu.
Cea de-a doua sarcină dată acestor ucenici – așa puțin pregătiți cum erau – nu e: „Învățați! Reflectați! Planificați! Pregătiți-vă!” etc. Nici măcar „Rugați-vă!” (sunt convins însă c-o făceau, și ei, și alții pentru ei – inclusiv Domnul Isus!...) NU! Porunca pentru ei atunci (și pentru noi azi... și care se va repeta și în momentele premergătoare Înălțării Domnului Isus la ceruri) este cea cu care debutează următorul pasaj: (Luca 10:3–9)
„Duceţi-vă; iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Să nu luaţi cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălţăminte şi să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum. În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: «Pacea să fie peste casa aceasta!» Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el; altminteri ea se va întoarce la voi. Să rămâneţi în casa aceea şi să mâncaţi şi să beţi ce vi se va da; căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Să nu umblaţi din casă în casă. În oricare cetate veţi intra, şi unde vă vor primi oamenii, să mâncaţi ce vi se va pune înainte; să vindecaţi pe bolnavii care vor fi acolo şi să le ziceţi: «Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.»”
Acest „Duceți-vă”! marchează și sintetizează fiecare poruncă misionară... este prezent în fiecare Evanghelie, și la începutul Faptelor Apostolilor... și se impune ca un imperativ specific creștin pe care fiecare urmaș al lui Hristos trebuie să și-l asume, într-o măsură... Isus îi avertizează, spunându-le că vor întâmpina greutăți și pericole și că vor fi „miei în mijlocul lupilor” – lumea, omenirea nu se bucură de credincioși, nu e interesată de prezența și mărturia Bisericii, și le vor respinge... Domnul le spune de asemenea că nu au nevoie de bagaje sau schimburi, și că nu trebuie să piardă timpul în conversații inutile. Ei trebuie să fie mânați de unicul scop de a pregăti inimile pentru venirea lui Hristos, în persoană!
Cei ce afirmă că-L plac pe Isus, că Îl ascultă și vor să-L imite/urmeze, trebuie să-și asume aceste comandamente puse înaintea ucenicilor Domnului, conștienți și convinși că oamenii pot fi câștigați pentru Împărăția cerurilor, pentru propria mântuire, doar dacă adevărații creștini și ucenici își împlinesc chemarea, sarcina și trimiterea; dacă rămân dependenți de „centru de comandă” (Isus Hristos, prin Cuvânt, rugăciune, și prin Duhul Sfânt); și dacă manifestă pasiune pentru Dumnezeu și compasiune pentru oameni!
Echiparea teoretică și spirituală a trimișilor, făcută de Domnul Isus, continuă la fel de concis, precis și încurajator, Fiul lui Dumnezeu asumându-Și atât susținerea ucenicilor, cât și răsplătirea celor ostili:
„Dar în oricare cetate veţi intra, şi nu vă vor primi, să vă duceţi pe uliţele ei şi să ziceţi: «Scuturăm împotriva voastră, chiar şi praful din cetatea voastră care s-a lipit de picioarele noastre; totuşi să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.» Eu vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea. Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, demult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă. De aceea, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi coborât până în Locuinţa morţilor. Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte; iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca 10:10–16)
Domnul nostru vorbește aici despre gravitatea respingerii mesagerilor Săi, deoarece aceasta echivala cu respingerea Lui Însuși.
Nu știm cât timp a trecut între versetul 16 și 17. Nicio Evanghelie nu relatează cum s-a desfășurat și cât a durat misiunea celor 70... Luca (doar!) descrie câteva replici între Mântuitorul și cei trimiși, atunci când s-au revăzut:
Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.” Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer. Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma. Totuşi să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10:17–20)
Cred că și noi suntem adesea la fel de încântați atunci când spunem cuiva mesajul evangheliei, iar persoana respectivă se întoarce la Domnul – așa că înțelegem entuziasmul ucenicilor. Dar oare este reală și durabilă bucuria noastră de a împărătăși altora Evanghelia? Și ce anume ne bucură: îndrăzneala noastră, sau biruința Domnului în inima respectivilor? Să nu uităm și să nu minimalizăm cuvintele lui Isus: „Să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Atunci când există rod în propovăduire, să nu uităm niciun moment că lucrarea este a Lui, nu a noastră!
Pasajul care urmează se regăsește și în Matei 11, și este o doxologie la adresa lui Dumnezeu, în și prin puterea Duhului Sfânt, în care există ecouri și din Psalmi, și din Isaia:
În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu. Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” Apoi S-a întors spre ucenici şi le-a spus deoparte: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Luca 10:21–24)
Binecuvântarea ucenicilor este și a noastră: prin pocăință și credință, în starea înnoită, putem vedea, auzi și înțelege voia și planul lui Dumnezeu, împlinit în Mesia Hristos!
Ajungem acum la ceva ce este caracteristic Evangheliei după Luca, și anume pildele. Doctorul Luca este specializat în pilde, așa cum Marcu este specializat în minuni. Doctorul Luca relatează câteva pilde, care se află printre cele mai cunoscute texte din Biblie. Pilda Bunului Samaritean este probabil cea mai cunoscută istorisire, iar unii critici literari o consideră ca fiind cea mai bună poveste spusă vreodată. Observați-i însă contextul:
Un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Luca 10:25)
Pilda Bunului Samaritean a fost spusă ca răspuns la o întrebare despre viața veșnică. Întrebarea nu a venit dintr-o inimă sinceră, dar a fost o întrebare bună. Această întrebare este pusă de un „învățător al Legii”, a cărui meserie era să interpreteze Legea lui Moise.
Domnul nostru răspunde memorabil la această întrebare (prin pildă), și oarecum specific (inițial): printr-o altă întrebare. Această manieră era folosită predilect de Socrate, așa că este cunoscută astăzi sub denumirea de „metoda socratică”: răspunde la o întrebare cu o altă întrebare. În acest fel, i se permite omului să-și dea singur răspunsul la întrebarea sa. Învățătorul Legii încearcă să-L pună pe Domnul în boxa acuzaților, însă Domnul întoarce lucrurile și-l plasează El acolo pe învățător – despre care știa că era expert în Legea mozaică... (Luca 10:26–28)
Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus, „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică.”
Mi se pare mie, sau Domnul este aici puțin ironic?!... Aduceți-vă aminte că această întâmplare a avut loc înainte de moartea lui Hristos pe cruce. Să însemne asta cumva că omul poate fi mântuit prin respectarea Legii? Mda, însă haideți să ne gândim puțin. Să observăm că împlinitorii Legii sunt justificați, nu ascultătorii ei. Dacă susții că poți să împlinești Legea, sunt nevoit să-ți amintesc că Dumnezeu te contrazice. El spune că nu poți fi justificat prin Lege, deoarece nimeni nu poate împlini Legea! „Nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Gal. 2:16). „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:3–4).
Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10:29)
Dacă învățătorul Legii ar fi fost 100% sincer – însă nu era! – ar fi spus: „Învățătorule, am încercat din răsputeri să Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea și cu tot cugetul meu și pe aproapele meu ca pe mine însumi, însă nu am reușit. Am eșuat lamentabil! Deci, cum pot moșteni viața veșnică?” În loc de asta, însă, el a recurs la această metodă evazivă, întrebând: „Și cine este aproapele meu?” Răspunsul Domnului constă în pilda Bunului Samaritean – o povestire excelentă! Iat-o:
Isus a luat din nou cuvântul şi a zis: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături.” (Luca 10:30–32)
Probabil că acest învățător al Legii era levit și atunci se poate să se fi simțit stânjenit în acest moment, deoarece ceea ce spunea Domnul îl atingea în mod personal.
„Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: «Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.» Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus. (Luca 10:33–37)
Dr. Charles Brown, decan al Yale University, susținea că în această pildă ne sunt înfățișate trei tipologii de oameni, care reprezintă trei filosofii de viață distincte.
Hoțul: Filosofia lui de viață este aceasta: „Ce-i al tău, e-al meu!” Acesta este socialismul sau comunismul.
Preotul și levitul: Filosofia lui de viață este: „Ce-i al meu, e-al meu!” Acesta este un individualism cras, care va da lăstari. Acest om spune: „Chiar dacă piere toată lumea, eu voi lua ceea ce îmi aparține.” Acesta este capitalismul păgân.
Bunul Samaritean: Filosofia lui este: „Ce e-al meu, e-al tău!” Aceasta este filosofia de viață creștină. „Ceea ce am îți aparține, dacă îți pot fi de folos.” Cei care vorbesc despre „socialismul creștin” nu își dau seama că acolo este vorba despre două filosofii de viață total opuse.
Domnul nostru a vrut să aducă pilda aceasta la nivelul nostru. Ni se spune că un om călătorea de la Ierusalim la Ierihon și a căzut pradă unor hoți. Aceasta este o imagine a umanității; aceasta este rasa provenită din Adam. Omenirea venea de la Ierusalim, locul în care se întâlnea cu Dumnezeu, și se îndrepta către Ierihon, cetatea blestemată. (Atenție: întotdeauna spre Ierihon cobori!) Și tot coborând, cazi între tâlhari, ești trântit la pământ, jucat în picioare și abandonat în agonie... Omenirea a căzut și se află într-o stare neajutorată, fără speranță și incapabilă să se salveze. Omenirea era moartă în nelegiuirea și în păcatul său, iar omul căzut între tâlhari era pe jumătate mort. Hoții sunt o imagine a lui Satan care, ni se spune în Ioan 8:44, a fost de la bun început un criminal. Domnul nostru a spus cu referire la asta că „toţi cei ce au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari” (Ioan 10:8). Când au venit să-L aresteze pe Hristos, El le-a spus: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine.” (Mat. 26:55). Diavolul este un tâlhar, iar Domnul nostru a fost răstignit între doi tâlhari – interesant, nu-i așa?
Apoi, ni se spune că a trecut pe acolo un preot, însă l-a ocolit pe omul căzut. El reprezintă ritualismul și ceremonialismul, care nu pot mântui pe nimeni. Cineva a spus odată că motivul pentru care preotul a trecut înainte pe alături a fost că observase că omul căzut fusese deja jefuit! Apoi, a trecut pe acolo un levit, și l-a ocolit și el pe cel căzut. El reprezintă legalismul. Nici formalismul, și nici legalismul nu pot mântui. Apoi, a trecut pe acolo „un” samaritean. Pe cine reprezintă acel samaritean? Îl reprezintă pe Cel care spunea pilda. Când ritualismul, ceremonialismul, legalismul și religia și-au dovedit ineficiența și dezinteresul – atunci a venit Hristos. El poate lega rana celui căzut. El îl poate ridica pe păcătosul căzut, pe jumătate mort, pierdut în păcat și fărădelege, și îl poate ajuta.
Această pildă are o aplicație practică pentru noi astăzi. Orice persoană pe care o poți ajuta este aproapele tău, și nu doar cel care locuiește lângă tine. Oamenii au nevoie de Hristos, Bunul Samaritean. Se vorbește foarte mult despre faptul că trebuie să ducem evanghelia la oameni, însă nu ne ostenim prea mult ca oamenii să știe despre Hristos. Aceasta este ca și povestea cu tânărul care curta o fată și, într-o zi, i-a scris o scrisoare, în care spunea: „Pentru tine sunt în stare să urc pe cel mai înalt munte, să trec înotând cel mai adânc râu, să traversez cea mai întinsă mare și cel mai arzător deșert!” Iar la sfârșitul scrisorii a adăugat: P.S. „Vin la tine miercurea viitoare, dacă nu plouă.” Cam așa este și dedicarea față de Hristos a multor creștini!
Lumea de astăzi este ca omul căzut între hoți, care nevoie de ajutorul nostru. Lumea are nevoie de Hristos. Hristos poate nu doar să ne scape de la înec, ci și să ne învețe să înotăm. Ritualismul și formalismul văd că omenirea se îneacă și spun: „Înoată, frate, înoată!” Însă omul nu poate înota. Legalismul și liberalismul își întind mâinile către omul care se îneacă și-i spun: „Rezistă, frate, rezistă!” Însă omul nu mai are cum să reziste. Există un cântec care spune: „Mă afundam în păcat, departe de țărmul liniștit, atât de murdar eram, înecându-mă, fără scăpare; însă Stăpânul mării a auzit strigătul meu disperat, din ape m-a scos și acum sunt salvat.” Hristos salvează, dragul meu! M-a salvat pe mine și te poate salva și pe tine! Acesta este mesajul Bunului Samaritean.
Pe când era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El şi I-a zis: „Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, dar, să-mi ajute.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” (Luca 10:38–42)
Fără a intra în prea multe detalii, să spunem că Maria își face partea, iar apoi se așază la picioarele lui Isus. Marta, sora ei, era o scumpă și sigur cina aceea nici n-ar fi avut loc dacă nu s-ar fi îngrijit ea de asta. Ea era foarte ocupată și, astfel, a devenit frustrată. Poate că s-a întins să ia o oală, care era fie prea grea fie prea departe de singura ei mână liberă... așa că a ieșit din bucătărie și va spus ceva ce nu ar fi trebuit spus... Domnul nostru a fost foarte blând cu ea, însă i-a spus: „Maria și-a ales partea cea bună.”
Dragul meu prieten, te afli cumva în acel punct din viață când nu știi încotro s-o apuci? Așază-te la picioarele lui Isus! Uită-te în Cuvântul Său, împlinește ce scrie acolo. Cuvântul Lui te va ajuta la treburile tale zilnice, oricare-ar fi acestea: în bibliotecă, la bucătărie, la birou sau pe câmp... Trebuie doar să-ți faci timp să stai la picioarele lui Isus! Maria și-a ales partea cea bună! Fă și tu la fel, și vei fi lăudat de Domnul!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Ce Dumnezeu atent și sensibil avem, ce Tată binevoitor și puternic! El a fost cu noi până aici și până acum („v-am purtat și tot vreau să vă mai port, pentru că până la căruntețele voastre Eu sunt același!”) Credincioșia Lui îndurătoare este impresionantă, necurmată și generoasă – ne învață și ne poartă, lucrează și ne protejează, ne călăuzește și ne hrănește la toate nivelurile și-n toate domeniile. Dacă în trecutul îndepărtat intervenea direct și personal din înalt, în Domnul Isus El a coborât și-a umblat o vreme printre noi, pentru a întruchipa un model de viață și lucrare, de trăire și vorbire, de învățătură și de înțelepciune – toate: în dependență și comuniune cu Tatăl ceresc... iar în zilele noastre, prin Cuvânt, prin Duhul Sfânt, Dumnezeu ne vorbește și interacționează personal, și se ocupă de fiecare după nevoile specifice, mai cu seamă când Îl solicităm! Iar dacă ni se pare că nu știm cum să-L rugăm, sau că n-avem îndrăzneală, ori mai știu eu ce altceva – Domnul Se ocupă și de compensarea/corijarea acestor lacune (reale sau doar pretinse)
Mărturie în acest sens stă episodul de debut al cap. 11 al Evangheliei după Luca, în care Isus Își învață ucenicii să se roage, spunându-le o pildă – citim (Luca 11:1–4)
Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi; şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”
Această secțiune importantă vorbește despre rugăciune... poate că se aseamănă cu anumite pasaje din alte Evanghelii, însă este diferită de acestea. Unii consideră că acest pasaj este o inserție în relatarea cronologică a lucrării lui Hristos. Este adevărat că pasajul acesta nu urmează mișcarea generală, însă prezintă multe implicații și particularități interesante. Oricum, nu se poate preciza unde și când are loc această întâmplare didactică.
Motivul pentru care acel ucenic a vrut să știe cum să se roage a fost că el Îl văzuse pe Hristos rugându-se. Domnul obișnuia să Se retragă undeva singur, ca să Se roage. Se pare că un ucenic L-a auzit rugându-Se și astfel s-a născut în inima lui dorința de a se ruga și el așa cum s-a rugat Hristos.
Dragul meu, Domnul Isus Hristos se află în acest moment la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. El este marele nostru Mijlocitor. Și încă este o idee bună și astăzi să-L rugăm să ne învețe cum să ne rugăm. Am putea să-I spunem: „Doamne, învață-mă cum să mă rog!”
Acest ucenic nu întreba, însă, doar cum să se roage. Domnul rostise Predica de pe Munte, care arăta cum trebuie să ne rugăm. Acest ucenic nu dorea să afle o tehnică, un sistem, o formă de artă sau un ritual pe care să-l urmeze. Nu era vorba despre cum să spună o rugăciune, ci ucenicul dorea, de fapt, să se roage așa cum Se ruga Hristos.
Mulți oameni își spun rugăciunile și asta este ca și cum ai spune „Amin!” la sfârșitul unei zile, când te îmbraci în pijamale. Eu am fost crescut într-o casă în care nu am auzit niciodată o rugăciune și nu am văzut niciodată Biblia (povestește JVMcGee). Prima dată când am avut de-a face cu rugăciunea a fost la o conferință la care am participat pe când eram copil. Eram cazat într-un cămin, împreună cu alți băieți, iar seara, cel care era responsabil acolo, ne-a spus să ne punem pijamalele și să ne adunăm la rugăciune. La început am avut impresia că întotdeauna trebuie să te îmbraci în pijamale ca să te rogi și că nu te puteai ruga într-un alt moment decât atunci când te îmbrăcai în pijamale. Cu alte cuvinte, eu îmi imaginam că pijamalele erau hainele pe care trebuia să le porți când te rogi. Era o idee absurdă, bineînțeles, însă, sincer, habar n-aveam nimic despre rugăciune – și de aceea spun: chiar avem nevoie de cineva să ne învețe să ne rugăm; nu doar să spunem rugăciuni, ci să ajungem la Dumnezeu.
Acest ucenic L-a rugat pe Domnul: „Învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” Suntem în măsură deci acum să aruncăm pe neașteptate o privire în viața lui Ioan Botezătorul (un fel de privire de rămas-bun, pentru că îl vedem pentru ultima dată!) Și ce vedem în această ultimă imagine cu Ioan Botezătorul, cu ce ecouri despre el rămânem? Aproape surprinzător – îl vedem pe Ioan (și) ca om al rugăciunii. Poate nu ne vine să credem că un om aspru, obișnuit să ridice vocea la păcătoși, să-i pună la punct pe așa-zișii lideri religioși, omul neînfricat care spunea lucrurilor pe nume, trăitor mai degrabă în pustie, de aceea neîngrijit, fără maniere sau gusturi – poate fi iată un om al rugăciunii! Și-n plus, și mai uimitor: omul acesta avea și ucenici, de care se ocupa, pe care îi învăța, și nu în ascuns! Iată că era de notorietate că Ioan își învăța discipolii, inclusiv (cum) să se roage!
Probabil că așteptarea și rugămintea acestui ucenic era nu să ajungă să se roage și el ca Ioan, sau chiar ca Hristos... ci să li se predea și lor această artă a rugăciunii, de către Învățătorul Isus, „pentru că, uite: asta face și Ioan Botezătorul!” „Învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” Va putea spune cineva așa despre tine sau despre mine? Vom fi și noi pomeniți ca oameni ai rugăciunii, și care au „ținut aproape” de cei care aveau nevoie de rugăciune, și care voiau să stăpânească practica, arta rugăciunii (sau a luptei în rugăciune!)? Toții marii slujitori ai lui Dumnezeu au fost oamenii ai rugăciunii. Viețile uscate ale creștinilor și uscăciunea din bisericile noastre de astăzi sunt rezultatul lipsei de rugăciune. Asta este problema noastră. Dar nu-i totul pierdut – noi, azi, avem de partea noastră (în noi!) Duhul Sfânt, care ne conduce în tot adevărul, care mijlocește pentru noi cu suspine negrăite, chiar ne ajută în slăbiciunea și neștiința noastră (inclusiv în a ne ruga!)
Ca răspuns la cererea lor, Domnul le dă următoarea rugăciune, însă eu nu cred că intenția Lui a fost ca această rugăciune să fie atât de des rostită în timpul serviciului public de închinare. Rugăciunea „Tatăl nostru” nu a fost intenționată să fie o rugăciune pompoasă pentru serviciul public de închinare, ci o rugăciune personală spontană, ca și cum un fiu ar vorbi cu tatăl său. Dumnezeu Tatăl mă cunoaște și nu cred că vrea să-mi dau aere, să-mi schimb vocea și să folosesc un limbaj bombastic. Cred că sufere când atunci când vorbesc cu El am altă voce, alt limbaj, altă tonalitate – mai afectate toate! – decât atunci când vorbesc cu soția sau cu un prieten. Tatăl nostru ceresc vrea să fim cât se poate de naturali atunci când ne rugăm! Și nici nu cred că vrea să spun rugăciuni interminabile. Pe mine mă obosesc rugăciunile lungi, și cred că la fel Îl obosesc și pe El!
Să mai spunem că versiunea împământenită în mentalul popular este o sinteză a celor două variante ale acestui model de rugăciune, oferit de Domnul Isus în Evangheliile lui Matei și Luca. Dar această rugăciune a fost „predată” în mai multe propovăduiri publice ale Mântuitorului. Apoi, Evanghelia după Matei a fost scrisă pentru creștinii proveniți din iudaism, și include această rugă-tip în predica de pe munte; Evanghelia după Luca – scrisă pt prozeliții dintre ne-evrei – arată că de acest model de rugăciune au beneficiat doar ucenicii. Deci era normal să existe diferențele care apar între variantele din Matei respectiv Luca.
Foarte succint vă propun să privim la câteva componente ale acestui model de rugăciune. Prima parte a rugăciunii este lauda – „Sfințească-se numele Tău”. „Vie Împărăția Ta” înseamnă că ne rugăm ca voia și autoritatea lui Dumnezeu să se aplice și să se împlinească pe pământ, înseamnă să urâm răul și să iubim binele și să dorim împlinirea voii lui Dumnezeu în viața noastră. Nu are niciun rost să rostești cuvintele acestei rugăciuni, dacă nu le spui din inimă. Această rugăciune este pentru credincioși, nu pentru cei nemântuiți. (Există un model de rugăciune și pentru cei nemântuiți, care spune: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13), însă poate fi chiar și mai simplă de-atât. Dumnezeu este milostiv și poate să aibă milă de tine! Nu trebuie să-L implori pe Dumnezeu să te salveze; El te va salva dacă vii la El!)
O altă parte a rugăciunii „Tatăl nostru” se referă la hrana necesară: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi.” (Există o dificultate de traducere aici: epiousios poate fi tradus și „de toate zilele/de fiecare zi”, dar și „spre ființă”, cu sens spiritualizat. Alții chiar – într-o Evanghelie a nazarenilor, traduseseră „de mâine”, tot cu sens spiritualizat referitor la Împărăția de mâine, escatologică, mesianică – dorită azi, acum, mai degrabă). Apoi ni se spune să ne rugăm astfel: „şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator.” Sper că tu poți să te ridici la acest standard, în ce mă privește însă mă tem că eu nu pot. Poți să-i ierți pe toți cei care îți greșesc? Dragul meu, Dumnezeu vrea să-I iertăm pe semenii noștri. Standardul nostru este stabilit în Efeseni 4:32, unde se spune: „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.”
Dumnezeu să ne ajute să fim oameni ai rugăciunii. Nevoia noastră nu este de mai mulți predicatori, biserici sau misionari, ci de mai mulți oameni care știu să se roage.
Mergem mai departe cu citirea și înțelegerea cap. 11 din Evanghelia după Luca, și constatăm că Dumnezeu nu a terminat cu subiectul rugăciunii în acest capitol. Luca este singurul care relatează următoarea pildă, despre perseverență și insistență în rugăciune, aducând astfel o altă lumină asupra subiectului rugăciunii:
Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi se duce la el la miezul nopţii şi-i zice: «Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu şi n-am ce-i pune înainte»; şi dacă, dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: «Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini…»” (Luca 11:5–7)
Mi se pare o parabolă a contrastelor... și-n plus, aș vrea să-ncerc s-o actualizez și s-o fac și mai relevantă și practică pentru zilele noastre. Cu alte cuvinte, ar putea fi așa: să luăm cazul unei familii (soț, soție și copii), care primesc o scrisoare că mama soției va sosi în curând într-o vizită. Le spune exact ziua în care va veni, menționând că va ajunge în cursul după-amiezii. Familia decide că vor merge cu toții în oraș pentru a lua cina, atunci când va ajunge mama-soacră. În cele din urmă, sosește ziua cea mare, însă mama-soacră nu apare. Trece după-amiaza, vine seara, iar familia primește un telefon de la mama-soacră, care le spune că întârzie din cauza unei defecțiuni la mașină. Ei se liniștesc, și presupun că va mânca ea ceva pe undeva, înainte de a ajunge la ei... La miezul nopții, ajunge mama-soacră, iar ginerele o întreabă dacă a mâncat. Ea îi spune că nu a mâncat, și că îi este chiar foarte foame! Așadar, pentru că nu au nimic de mâncare în casă, ginerele merge la vecinul său, să-l roage să-i împrumute ceva de mâncare. Vecinul însă îi răspunde: „Așteaptă până dimineață, doar nu mori de foame! Sunt în pat și copiii mei la fel! Du-te acasă!”
„Vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie.” (Luca 11:8)
Omul însă îi răspunde vecinului său: „Vecine, nu o cunoști pe soacră-mea! Te rog, scoală-te!”, continuând să bată la ușă. În cele din urmă, vecinul se scoală și îi dă ce dorește.
Nu uitați, vă rog, că am precizat că avem aici o parabolă prin contrast.
„De aceea şi Eu vă spun: cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide.” (Luca 11:9–10)
Dragul meu, crezi cumva că Dumnezeu a adormit? Când te rogi, ai impresia că S-a dus la culcare și nu poți să-L trezești? Sau crezi că nu vrea să-ți răspundă la rugăciuni? Dumnezeu vrea să răspundă rugăciunilor tale și o va face. Acesta este mesajul pildei de față – o parabolă bazată pe contrast, nu pe asemănare. Nu trebuie să asaltezi porțile Împărăției sau să faci scandal la ușile Cerului, pentru a atrage atenția lui Dumnezeu! El nu șovăie să te asculte sau să-Ți răspundă. Dumnezeu ne spune în Isaia 65:24: „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!” Dumnezeu vrea să te asculte și să-ți răspundă.
Unii cred că Dumnezeu nu le aude rugăciunile și nu le răspunde, însă ei nu înțeleg, de fapt, că Dumnezeu uneori spune „Nu!”. Problema noastră este că nu ne place acest tip de răspuns. Dumnezeu aude întotdeauna rugăciunile copiilor Săi și le răspunde, însă uneori El spune „nu”, pentru că noi nu cerem ce este mai bine pentru noi. De-a lungul anilor, mi-am dat seama că cel mai bun, cel mai sănătos răspuns pe care mi-l putea da Dumnezeu la unele din cererile mele a fost „nu”! Slavă Lui că așa a făcut! Să vă spun doar o împrejurare:
Când eram tânăr, m-am rugat ca Dumnezeu să mă ajute să ajung pastor într-o anumită biserică (povestește JVMcGee). Am fost invitat să candidez la postul respectiv, însă cei care decideau lucrurile pe-acolo s-au întâlnit în spatele ușilor închise pentru a decide dacă mă acceptă sau nu. În cele din urmă, decizia lor a fost să-mi respingă candidatura, pentru că nu eram implicat în politica bisericească, iar biserica lor avea un rol strategic pe atunci. Când am primit răspunsul lor, am mers plângând înaintea Domnului... și I-am spus că m-a dezamăgit! Astăzi mi-e rușine de ce am făcut atunci, și mi-am cerut iertare pentru atitudinea mea greșită. El nu m-a lăsat baltă atunci, ci doar știa ce este mai bine pentru mine. El pregătise ceva mult mai bun pentru mine... și de multe ori i-am mulțumit apoi pentru acel „nu”! Nu trebuie să asediezi poarta cerului ca să-L faci pe Dumnezeu să te audă și să răspundă rugăciunii tale. Dumnezeu nu doarme, nici nu moțăie, El nu e ocupat cu altele! Ușa Sa este larg deschisă, iar El spune: „Bate, caută și cere.” Du orice situație înaintea Domnului în rugăciune – și El îți va da tot ce este mai bun... conform atotștiinței Lui și planului Lui în ce te privește! El nu-ți va împlini toate mofturile sau dorințele, dar sigur nu te va lipsi de ce știe că-ți trebuie!
Deci, nu fii nemulțumit că nu primești ce vrei, fii mulțumitor că nu primești ce meriți!
„Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte?” (Luca 11:11)
Însă, înainte de a merge înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, trebuie să te asiguri că El este cu adevărat Tatăl tău: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Dacă crezi că Domnul Isus Hristos a murit pentru tine și a înviat, pentru a te îndreptăți pe tine înaintea lui Dumnezeu, atunci devii fiul sau fiica lui Dumnezeu. Atunci când te încrezi în Hristos ca Salvator al tău, ești botezat de Duhul lui Dumnezeu în trupul lui Hristos și devii fiu, care poate merge înaintea lui Dumnezeu spunându-I „Tată”. Dacă îi ceri tatălui tău pământesc o pâine, îți va da o piatră? Dacă îi ceri un pește, îți va da el oare un șarpe? Poți să-ți imaginezi că un tată ar putea face acest lucru?
„Sau, dacă cere un ou, să-i dea un scorpion? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:12–13)
Acela a fost momentul în care Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi să ceară Duhul Sfânt!... însă din câte-mi dau seama, ei nu L-au cerut niciodată. Mai târziu, Hristos a pus la un moment dat: „Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20:22). Ei aveau nevoie de Duhul Sfânt în acele zile de dinaintea Cincizecimii, când se va pogorî Duhul Sfânt. Atunci, în ziua aceea, la 10 zile după Înălțarea Mântuitorului, Duhul a venit și i-a botezat pe ucenici în trupul credincioșilor, așezându-i astfel în Hristos. În acea zi, ei au fost umpluți cu Duhul Sfânt! Noi toți avem nevoie de această umplere. Toți credincioșii au fost botezați în trupul lui Hristos: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh” (1 Cor. 12:13).
Următoarea întâmplare este relatată și în Matei 12:24–30 și în Marcu 3:22–30, și din acest context provine noțiunea așa-zisului „păcat de neiertat”.
Isus a scos dintr-un bolnav un drac care era mut. După ce a ieşit dracul, mutul a grăit, şi noroadele s-au mirat. Dar unii ziceau: „El scoate dracii cu Beelzebul, domnul dracilor.” (Luca 11:14–15)
Minunile Domnului Isus erau atât de clare și de evidente, încât fariseii au fost nevoiți să găsească o explicație, pentru că nu puteau nega existența miracolelor, când acestea se întâmplau sub ochii lor. Ei au recurs însă la ea mai josnică și mai blasfemiatoare explicație cu putință. Fariseii nu au negat realitatea acelor minuni, însă susțineau că erau făcute prin puterea Diavolului.
Alţii, ca să-L ispitească, Îi cereau un semn din cer. Isus le-a cunoscut gândurile şi le-a zis: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei este pustiită; şi o casă dezbinată împotriva ei se prăbuşeşte peste alta. Deci, dacă Satana este dezbinat împotriva lui însuşi, cum va dăinui împărăţia lui, fiindcă ziceţi că Eu scot dracii cu Beelzebul? Şi dacă Eu scot dracii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De aceea ei înşişi vor fi judecătorii voştri.” (Luca 11:16–19)
Hristos le-a arătat absurditatea crasă a raționamentului lor.
„Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi.” (Luca 11:20)
„Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi” înseamnă că aceasta era printre ei, în prezența persoanei lui Isus, care întrunea condițiile de a fi rege.
„Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el şi-l biruie, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea şi împarte prăzile luate de la el.” Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte. (Luca 11:21–23)
„Omul cel tare şi bine înarmat” este Satan, iar omul posedat de demon era o dovadă a puterii lui. Isus, însă, este mai puternic decât Satan, astfel că a putut să scoată demonul din om. Expresia aceasta „Omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa” – ne transmite și un mesaj foarte actual. Sunt mulți (inclusiv din afara granițelor!) care vor să ne slăbească și să ne înfricoșeze, atât individual, cât și ca națiune... Terorismul proliferează, însă „omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa”. Și Satan lucrează, din afara granițelor Împărăției lui Dumnezeu, și cât timp există un dușman puternic, ar fi bine să fim înarmați.
„Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: «Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit.» Şi, când vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se aşază în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decât cea dintâi.” (Luca 11:24–26)
Această pildă ilustrează poziția precară a Israelului și a fariseilor. Pilda vorbește despre un om cu un duh necurat. Duhul pleacă din om, iar omul simte că este curat –măturat și împodobit, dar gol. Îmbunătățirea nu este de folos, dragii mei! Dacă toți oamenii din lume nu ar mai păcătui, asta nu ar însemna că ar fi mai mulți creștini în lume. A renunța la păcat nu înseamnă că devii creștin. Nu de îmbunătățire avem nevoie, ci de regenerare. Poporul Israel își măturase casa prin lucrarea lui Ioan Botezătorul și a lui Isus, însă nu L-a invitat pe Domnul Isus Hristos să intre în ea, așa că acea generație stricată de evrei urma să ajungă într-o stare și mai rea, după cum ne arată pilda. Ne oprim aici, pentru a continua cap. 11 din Luca sper să ne reîntâlnim data viitoare! Pe curând!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.