Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Nu știu în ce dispoziție vă surprinde acest episod, dar mi-ar plăcea să cred că fiecare întâlnire cu Scriptura va transmite sau vă plasează într-o stare de bucurie asemenea unei sărbători – și sper că vă plac sărbătorile... pt că despre ele va fi vorba și-n continuare!
Comparativ cu celelalte sărbători despre care este vorba în cartea Leviticul – dăruite de Iahweh lui Israel, spre aprofundarea închinării corespunzătoare dar și spre exersarea bucuriei și integrarea evlaviei – uneia i se alocă spațiu cât celorlalte laolaltă: Anul de veselie, e drept: o raritate în sine, pt că era celebrat o dată la 50 de ani!
În cap. 25, care ne prezintă această celebrare, prezentarea sărbătorii începe la vers. 8, după care de la vers. 11 ne sunt prezentate până la finalul capitolului implicațiile diverse ale sărbătorii. Vers. 11-13 vorbesc despre interdicția de a semăna și secera, iar vers. 14-17 subliniază implicațiile privind vânzarea și cumpărarea în Israel. Apoi Dumnezeu răspunde temerilor/reținerilor care puteau apărea atunci când se punea problema conformării la o poruncă destul de exigentă, îndrăzneață și riscantă (una care deci reclama un nivel ridicat de încredere) – pentru că Anul de veselie urma celui de-al șaptelea An sabatic.
În baza realității și recunoașterii lui Dumnezeu ca proprietar absolut al pământului (ver. 23) și al oamenilor (vers. 55), versetele 24-34 reglementează dreptul de răscumpărare al pământurilor (24-28), al caselor din cetățile înconjurate cu ziduri (29-30), pt casele din sate (31) și pt bunurile leviților (32-34). Apoi, capitolul 25 până la finalul său reglementează relația israelitului cu semenul său sărac, și condițiile în care el putea să aibă, să folosească și să păstreze robi.
Anul de veselie împărțea poporul în două categorii: cei ce câștigau, și cei ce pierdeau în urma respectării poruncilor divine aferente. Primii își (re)câștigau libertatea, pământurile, casele... Ceilalți, pierdeau robi, acareturi, pământuri... Dar pentru toată lumea, perioada trebuia să fie „de veselie” – și asta era posibil prin prisma implicațiilor pe care Anul de veselie le avea asupra sistemului economic, social și religios din Israel. Trebuie să înțelegem și să acceptăm din capul locului că nu ar fi fost posibilă veselia, dacă dimensiunea esențială a acestei super-sărbători nu ar fi fost cea spirituală, derivând din convingerea că binecuvântarea supremă a fiecărui israelit era nu pământul, ci Creatorul pământului; nu posesiunile – ci Cel ce li le dăduse.
Anul de veselie apoi nu era un soi de miracol de sine stătător în care se acopereau nedreptățile acumulate de-a lungul anilor, vizând o înfrățire utopică a celor nedreptățiți cu foștii beneficiari ai stării lor nefericite. În Israel nu se puteau vinde pământurile – se vindea deci dreptul de folosință, mai precis numărul anilor de rod până la Anul de veselie, care devenea astfel un reper în toate tranzacțiile. După cum rodul câmpului era dependent de Binecuvântarea lui Iahweh, la fele ra și cu tranzacțiile comerciale – puse sub imperativul divin „Niciunul să nu înșele pe aproapele lui, și să te temi de Dumnezeul tău; Eu sunt Dumnezeul vostru!” (Lev. 25:17)
Anul de veselie ridica o problemă deosebită legată de frică și de îngrijorări, în principal pentru că (Anul de veselie fiind după un An sabatic) se adunau iată doi ani în care niciun ogor nu era prelucrat/semănat. Și-n mod autpmat, se mai adăuga un an, pentru că fără semănătură, nu era nici seceriș! La mulțimea de resurse și substituenți de azi, nu înțelegem foarte bine angoasa unei familii numeroase – cum erau nu puține în Israelul antic – în ce privește resursele de hrană zilnică, în toată această perioadă. De aceea Dumnezeu se îngrijește să le făgăduiască purtare de grijă și binecuvântare (Lev. 25:20-22) – asemănătoare cu promisiunea din Exodul 34:23-24 în care Dumnezeu promite veghe și protecția țării în perioada în care bărbații trebuiau să se suie toți la Ierusalim, de trei ori pe an, la sărbătorile marcante. Să recunoaștem, astfel de împrejurări erau teste serioase ale credinței și încrederii israeliților în Dumnezeul lor!
Vers. 23 și resp. 55 străjuiesc pasajul de care ne ocupăm azi, și care se ocupă de drepturile de răscumpărare. Cele două versete conțin două adevăruri esențiale: „...ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici. (Leviticul 25:23) avem aici stipulată suveranitatea lui Iahweh asupra țării; iar vers. 55 „Căci copiii lui Israel sunt robii Mei; ei sunt robii Mei, pe care i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” subliniază autoritatea și dreptul de proprietate asupra oamenilor/locuitorilor țării. (Cei mai familiarizați cu Scriptura ăși amintesc cred cuvintele lui David din deschiderea ps. 24: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc!” Pe baza acestor coordonate fundamentale Dumnezeu emite restul prescripțiilor din acest capitol 25, antepenultimul al cărții Leviticul.
Reluăm lectura recitind versetul 24:
De aceea, în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru pământuri. (Leviticul 25:24)
Acest „de aceea” inițial leagă pasajul de afirmația pe care am menționat-o mai devreme: „Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea...” (Leviticul 25:23) – dacă Dumnezeu ar fi îngăduit asta, ar fi apărut dezechilibre grave în poporul și țara lui Israel! Această frază este f. importantă aici, pentru că introduce o temă de amplă vibrație și rezonanță biblică: RĂSCUMPĂRAREA.
Termenul „răscumpărare” înseamnă „a plăti pentru a reintra în posesia a ceva; a elibera pe cineva în schimbul unei sume de bani; a lichida o obligație; a compensa, printr-o realizare, o datorie sau un deficit”. În vechime, desemna în special statutul și tratamentul unui rob, mai precis eliberarea acestuia. Aplicarea termenului la moartea lui Hristos pe cruce este foarte elocventă: dacă prin ea am fost „răscumpăraţi”, înseamnă că anterior eram robi. Dumnezeu a plătit pentru eliberarea noastră, iar păcătoșii care cred și acceptă asta nu mai sunt în robia păcatului sau a Legii Vechiului Testament. Domnul Isus a plătit preţul eliberării de păcat şi consecinţele lui (Matei 20:28; 1 Timotei 2:6). Moartea Lui a făcut posibilă viaţa noastră. Scriptura este foarte clară atunci când spune că răscumpărarea este posibilă doar „prin sângele Lui” (adică prin moartea Lui, Coloseni 1:14).
Oricine are nevoie de răscumpărare. Condiţia noastră naturală era caracterizată de vină: „Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Răscumpărarea lui Hristos ne-a eliberat de vină, fiind „socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus” (Romani 3:24).
Repet semnificațiile principale ale termenului „răscumpărare”, aplicându-le la jertfa Domnului Isus:
-Plată. Creștinii au fost „cumpărați cu un preț” (1 Corinteni 6:20; 7:23). Acest preț este sângele lui Isus, prin care a „răscumpărat pentru Dumnezeu... oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.” (Apocalipsa 5:9)
-Eliberare. Jertfa lui Isus aduce „eliberarea [din păcat] prin răscumpărare” (1 Corinteni 1:30; Coloseni 1:14; Evrei 9:15).
-Valoare compensatorie. Jertfa lui Isus corespunde și redă ce pierduse Adam: o viață umană împlinită pe pământ și perfectă în cer. Biblia spune: „Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om (Adam), cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om (Isus Hristos), cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” (Romani 5:19)
Beneficiile răscumpărării includ: viaţa veşnică (Apocalipsa 5:9-10), iertarea păcatelor (Efeseni 1:7), neprihănirea (Romani 5:17), eliberarea de blestemul legii (Galateni 3:13), înfierea în familia lui Dumnezeu (Galateni 4:5), eliberarea de robia păcatului (Tit 2:14; 1 Petru 1:14-18), pacea cu Dumnezeu (Coloseni 1:18-20) şi locuirea Duhului Sfânt în noi (1 Corinteni 6:19-20). A fi răscumpărat înseamnă deci a fi iertat, liber, înfiat şi împăcat, sfânt. „Sfânt” este – vă reamintesc – un termen caracteristic cărții Leviticul, așa că ne întoarcem în textul nostru... de unde vom afla că Dumnezeu pledează și precizează condițiile de răscumpărare nu doar pentru oameni, ci și pentru terenuri, locuințe, proprietăți.
Dacă fratele tău sărăceşte şi vinde o bucată din moşia lui, cel ce are dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai de aproape, să vină şi să răscumpere ce a vândut fratele său. Dacă un om n-are pe nimeni care să aibă dreptul de răscumpărare şi-i stă în putinţă lui singur să facă răscumpărarea, să socotească anii de la vânzare, să dea înapoi cumpărătorului ce prisoseşte şi să se întoarcă la moşia lui. Dacă n-are cu ce să-i dea înapoi, lucrul vândut să rămână în mâinile cumpărătorului până la anul de veselie; la anul de veselie, el să se întoarcă la moşia lui, şi cumpărătorul să iasă din ea. (Lev. 25:25–28).
De la un An de veselie până la celălalt era o perioadă de timp destul de lungă – o jumătate de veac! Dacă un om își pierdea proprietatea la scurt timp după anul de veselie, se putea ca el să nu mai fie în viață ca să se bucure de proprietatea lui în următorul an de veselie, așa că Dumnezeu a mai lăsat o posibilitate pentru recuperarea pământului. Dacă exista o rudă bogată, aceasta putea să răscumpere proprietatea, dacă dorea, și astfel pământul se întorcea la proprietarul său de drept. Aceasta este legea rudei cu drept de răscumpărare, o vom vedea aplicată în cartea Rut.
Modul în care Anul de veselie reglementa tranzacțiile făcea ca acela care sărăcise să vândă numărul de secerișuri cuvenite familiei sale până la Anul de veselie, dar descendenții lui aveau posibilitatea să reintre la un moment dat în drepturile lor... iar dacă ar fi primit sau strâns niște bani, puteau răscumpăra pământul mai devreme, plătind secerișurile până la proximul An de veselie. Dar dacă asta nu se întâmpla, erau nevoiți să aștepte răscumpărarea dictată de Iahweh. Sunetele de trâmbiță din Ziua Ispășirii din Anul de veselie vesteau slobozenia în țară pentru toți locuitorii ei (Lev. 25:10).
Anul de veselie însemna revenirea lucrurilor în matca lor originală, readucerea lucrurilor și proprietăților în condiția lor inițială – deci și a caselor, cum vedem din următoarele versete:
Dacă un om vinde o casă de locuit într-o cetate înconjurată cu ziduri, să aibă drept de răscumpărare până la împlinirea unui an de la vânzare; dreptul lui de răscumpărare să ţină un an. Dar dacă această casă, aşezată într-o cetate înconjurată cu ziduri, nu este răscumpărată înainte de împlinirea unui an întreg, ea va rămâne de veci cumpărătorului şi urmaşilor lui; iar în anul de veselie să nu iasă din ea. Casele din sate, care nu sunt înconjurate cu ziduri, să fie privite ca ţarini de pământ: ele vor putea fi răscumpărate, şi cumpărătorul va ieşi din ele în anul de veselie. Cât priveşte cetăţile leviţilor şi casele pe care le vor avea ei în aceste cetăţi, leviţii să aibă un drept necurmat de răscumpărare. Cine va cumpăra de la leviţi o casă să iasă în anul de veselie din casa vândută lui şi din cetatea în care o avea; căci casele din cetăţile leviţilor sunt averea lor în mijlocul copiilor lui Israel. Ogoarele aşezate în jurul cetăţilor leviţilor nu se vor putea vinde; căci ei le vor stăpâni de veci. (Lev. 25:28–34).
Dumnezeu a dat legi și în privința dreptului de proprietate asupra caselor, precum și în privința construirii și locuirii lor, luându-se în considerare nu doar starea lor, ci și amplasamentul: se făcea distincție între locuințele din cetățile înconjurate cu ziduri și cele de la sate, primele putând fi răscumpărate în răstimp de un an, celelalte având același regim precum pământurile: în Anul de veselie, casa și pământul reveneau proprietarului de drept/inițial.
Leviții beneficiau însă de legi speciale față de restul poporului; ei păstrau un drept permanent de răscumpărare asupra caselor, iar pământurile lor nu se puteau vinde. E un fel de a sublinia un principiu: protecția și privilegiile erau direct proporționale cu dedicarea față de Dumnezeu! Este un principiu evident în istoria lui Israel, care ne poate sluji și nouă de atenționare și stimulent, probând – repet, că: măsura liniștii, siguranței, propășirii este dată de măsura încrederii în Dumnezeu dovedită prin ascultarea de El!
răscumpărarea oamenilor
Dacă fratele tău sărăceşte şi nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă: să te temi de Dumnezeul tău, şi fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuţi banii tăi cu dobândă şi să nu-i împrumuţi merindea ta pe camătă. (Lev. 25:35–37).
Dintotdeauna, au existat diferențe între oameni în ce privește priceperea și capacitatea de a administra sau valorifica ceea ce Dumnezeu a pus la dispoziția sau în preajma diferitelor persoane sau familii; și în Israel, unii se gospodăreau mai bine, iar alții cu greu se descurcau – deci unii se îmbogățeau, alții scăpătau... de aceea, Dumnezeu a fost de la bun început foarte clar în ce privește grija pentru cei sărmani: El interzicea exploatarea și neglijarea săracilor, care dimpotrivă – trebuiau ajutați.
În acest sens, Anul sabatic și Anul de veselie veneau cu noi șanse de restart, avându-se în vedere și demnitatea, și bunăstarea celor care, din diverse motive, își pierduseră acumulările sau resursele.
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care v-am scos din ţara Egiptului, ca să vă dau ţara Canaanului, ca să fiu Dumnezeul vostru. Dacă fratele tău sărăceşte lângă tine şi se vinde ţie, să nu-l pui să-ţi facă muncă de rob. Ci să fie la tine ca un om tocmit cu ziua, ca un venetic; să stea în slujba ta până la anul de veselie. Atunci să iasă de la tine, el şi copiii lui care vor fi cu el, şi să se întoarcă în familia lui, la moşia părinţilor lui. Căci ei sunt slujitorii Mei, pe care i-am scos din ţara Egiptului; să nu fie vânduţi cum se vând robii. Să nu-l stăpâneşti cu asprime şi să te temi de Dumnezeul tău. (Lev. 25:38–43).
Dacă citim sau ascultăm cu atenție, ne apare clar că toate aceste imperative, porunci, prevederi derivă – așa cum am spus de la bun început – din dreptul suveran de proprietate al lui Dumnezeu asupra pământului, oamenilor și proprietăților acestora.
Este de asemenea interesant de subliniat statutul total diferit al veneticilor, străinii care locuiau în țară sau neamurile din jurul lui Israel, atunci când era vorba de sărăcie sau robie.
Dacă vrei să ai robi şi roabe, să-i iei de la neamurile care vă înconjoară; de la ele să cumpăraţi robi şi roabe. Veţi putea să-i cumpăraţi şi dintre copiii străinilor care vor locui la tine şi din familiile lor, pe care le vor naşte în ţara voastră; ei vor fi averea voastră. Îi puteţi lăsa moştenire copiilor voştri după voi, ca pe o moşie; şi puteţi să-i ţineţi astfel robi pe veci. Dar cât despre fraţii voştri, copiii lui Israel, niciunul din voi să nu stăpânească pe fratele său cu asprime. (Lev. 25:44–46).
Fratele cel sărac, care poate nu era așa de inteligent, era protejat în fața riscului de a ajunge în sclavie, prin urmare, el trebuia să fie tratat ca un slujitor angajat și nu ca un sclav. Israeliților le era îngăduit să aibă ca sclavi doar străini, ceea ce era un pas uriaș înainte într-o lume a sclaviei. Legea mozaică era adaptată astfel la obiceiurile din acea vreme.
Dacă un străin sau un venetic se îmbogăţeşte, şi fratele tău sărăceşte lângă el şi se vinde străinului care locuieşte la tine sau vreunuia din familia străinului, el să aibă dreptul de răscumpărare, după ce se va fi vândut: unul din fraţii lui să poată să-l răscumpere. Unchiul lui, sau fiul unchiului lui, sau una din rudele lui de aproape, va putea să-l răscumpere; sau, dacă are mijloace, să se răscumpere singur. Să facă socoteala cu cel ce l-a cumpărat, din anul când s-a vândut până în anul de veselie; şi preţul de plătit va atârna de numărul anilor, care vor fi preţuiţi ca ai unui om tocmit cu plată. Dacă mai sunt încă mulţi ani până la anul de veselie, îşi va plăti răscumpărarea după preţul anilor acelora şi să-l scadă din preţul cu care a fost cumpărat; dacă mai rămân puţini ani până la anul de veselie, să le facă socoteala şi să-şi plătească răscumpărarea după aceşti ani. Să fie la el ca unul tocmit cu anul; şi acela la care va fi să nu se poarte cu asprime cu el sub ochii tăi. Iar dacă nu este răscumpărat în niciunul din aceste feluri, să iasă de la el în anul de veselie, el şi copiii lui care vor fi împreună cu el. (Lev. 25:47–54).
La prima vedere, pare stridentă și supărătoare (mai cu seamă pentru omul modern, emancipat și cu multe drepturi) această discriminare pe care Dumnezeu pare s-o activeze, între evrei și ne-evrei. Dar ultimul verset din cap. 25 ne ajută să înțelegem motivul acestei atitudini: dreptul lui Dumnezeu asupra copiilor Săi se bazează pe prețul de sânge cu care-i răscumpărase din robia egipteană:
Căci copiii lui Israel sunt robii Mei; ei sunt robii Mei, pe care i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 25:55).
Ca Stăpân, Dumnezeu Își proteja poporul și-Și exercita dreptul de proprietate asupra copiilor Săi. Înțelegem astfel și mai clar ce însemna să fii poporul lui Iahweh, și proeminența Acestuia între dumnezeii lumii și momentului.
Dar așa cum pare că-Și favorizează copiii în detrimentul neamurilor și străinilor, la fel de serios și determinat a fost, este și va fi Dumnezeu față de copiii Săi neglijenți și ireverențioși. Nu putem să ignorăm de câte ori i-a admonestat și pedepsit Dumnezeu pe israeliți – cea mai mare parte a VT arată asta... iată doar cîteva versete din ultima carte din prima parte a Bibliei: Maleahi 1:6 – ‘Un fiu cinsteşte pe tatăl său şi o slugă, pe stăpânul său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine?’, zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, care nesocotiţi Numele Meu şi care ziceţi: ‘Cu ce am nesocotit noi Numele Tău?’ iar Maleahi 4:1 – „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde”, zice Domnul oştirilor, „şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. (Maleahi 4:1)
Și cu toate astea, în marea Sa îndurare, El Își limita pedeapsa și revenea, mereu și mereu, cu alte și alte șanse – pentru că esența Lui este sfințenia, dar este și iubirea, este dreptatea dar este și îndurarea! „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre în ziua pe care o pregătesc Eu”, zice Domnul oştirilor.” (Maleahi 4:2-3)
În ecoul acestor cuvinte care încheie VT, încheiem și noi reflecția pe marginea cap. 25 din cartea Leviticul, în care a fost vorba despre aplicarea legii Anului de veselie la persoana (vezi versetul 10) care nu doar își pierdea proprietatea, ci care trebuia să se vândă și pe sine. El putea beneficia de ajutorul unei rude cu drept de răscumpărare, dacă era vreuna care dorea și putea să-l elibereze înainte de Anul de veselie.
Și eu și tu avem o Rudă cu drept de răscumpărare. Era cel mai bogat – și a rămas cel mai bogat: în har! – totuși, de dragul nostru, Isus Hristos a acceptat să devină sărac, pentru ca noi să ne îmbogățim! El ne-a răscumpărat pe noi, oamenii, dar a plătit prețul și pentru acest pământ blestemat, care va fi și el răscumpărat din blestemul care este acum asupra lui. Repet cu bucurie: și aceste porunci și reglementări indică tot înspre Domnul Isus Hristos, care este Ruda noastră cu drept de răscumpărare. Este El și Răscumpărătorul tău personal, prin pocăință și credință?! Nu-L neglija, nu-L amâna!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, suntem pe ultima linie dreaptă a cărții Leviticul – suntem înaintea penultimului capitol și episod consacrat acestei cărți! Secțiunea finală este diferită, în sensul că nu conține nici imagini deosebite și nici lecții spirituale importante, ci prezintă cuvântul lui Iahweh cu privire la viitorul națiunii Israel. Capitolul 26 oferă condițiile pe care poporul este dator să le îndeplinească în viitor pentru a putea locui în țară.
Este o comunicare intens condițională, un text plin de „dacă”, termen care apare de nouă ori și se referă la condițiile în care israeliții vor putea locui în țară. Dumnezeu Se implică și anunță, spunând „Eu voi...” de douăzeci și patru de ori; Dumnezeu va acționa și reacționa în conformitate cu răspunsul lor la „dacă...”. Dumnezeu le-a dat țara, însă locuirea lor acolo era determinată de felul în care răspundeau la „dacă...”. Ascultarea stă la baza binecuvântării primite în țară; capitolul acesta nu este doar calendarul istoriei lor, ci slujește și ca barometru al binecuvântărilor lor. Instalarea în țară, ploaia și recoltele bogate arată că Dumnezeu le este binevoitor. Iar alternativa (izgonirea, foametea, seceta) denotă judecata lui Dumnezeu gata să le sancționeze neascultarea.
Și tu și eu suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești în Hristos Isus. Există însă și aici condiționări; Dumnezeu te iubește și vrea să toarne peste tine binecuvântările Sale... însă tu poți să-ți folosești umbrela (a indiferenței, a păcatului sau a ieșirii din voia lui Dumnezeu) astfel că soarele dragostei Sale nu va mai ajunge la tine. Dă la o parte umbrela, pentru a putea experimenta binecuvântările Sale spirituale!
Primele 2 versete ale cap. 26 rezumă prima parte a Decalogului, unde se vorbește despre relația omului cu Dumnezeu. Poruncile sunt esențiale pentru rămânerea poporului Israel în țară. Dacă vor să stăpânească țara, ei trebuie să respecte aceste porunci:
Să nu vă faceţi idoli, să nu vă ridicaţi nici chip cioplit, nici stâlp de aducere aminte; să nu puneţi în ţara voastră nicio piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinaţi înaintea ei; căci eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să păziţi Sabatele Mele şi să cinstiţi Locaşul Meu cel Sfânt. Eu sunt Domnul. (Lev. 26:1–2).
Țara le fusese dată israeliților, însă ei se puteau bucura de ea, și să o stăpânească, în funcție de ascultarea lor față de Dumnezeu.
Ei nu aveau voie să-și facă idoli.
Termenul ebraic pentru „idoli” (elilim) se traduce prin „nimicuri” Evreii nu aveau voie să-și facă nimicuri. Orice ia locul lui Dumnezeu este un nimic.
Termenul folosit pentru „chip cioplit” trimite la o imagine sculptată în lemn; expresia „piatră împodobită cu chipuri” se referă la idoli sculptați în piatră. Oamenii nu aveau voie să se închine la o imagine și nici măcar înaintea unei imagini. Aici se repetă identic Leviticul 19:30 (Să păziţi Sabatele Mele şi să cinstiţi Locaşul Meu cel Sfânt. Eu sunt Domnul.). Deci, trebuiau
Să țină Sabatul.
Să cinstească Locașul Domnului.
Sabatul, Locașul Domnului și închinarea înaintea lui Dumnezeu vin toate la pachet. Caracterul lui Iahve stă la baza ascultării de aceste porunci: „Eu sunt Domnul.”
Dacă veţi urma legile Mele, dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, vă voi trimite ploi la vreme, pământul îşi va da roadele, şi pomii de pe câmp îşi vor da roadele. Abia veţi treiera grâul şi veţi începe culesul viei, şi culesul viei va ţine până la semănătură; veţi avea pâine din belşug, veţi mânca şi vă veţi sătura şi veţi locui fără frică în ţara voastră. Voi da pace în ţară, şi nimeni nu vă va tulbura somnul; voi face să piară din ţară fiarele sălbatice, şi sabia nu va trece prin ţara voastră. (Lev. 26:3–6).
Observați, vă rog, că acest pasaj începe cu un „dacă”. Locuirea lor în țară este condiționată de ascultarea față de voia lui Dumnezeu revelată lor; Dumnezeu le recunoaște liberul arbitru. Dacă veți asculta, atunci Dumnezeu vă va binecuvânta.
Se pare că în acea zonă și-n acea vreme dovada supremă a binecuvântării lui Dumnezeu era ploaia. Găsim acest lucru și în Deuteronom și în profeți: „Le voi face, pe ele şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată! Pomul de pe câmp îşi va da rodul, şi pământul îşi va da roadele. Ele vor fi liniştite în ţara lor şi vor şti că Eu sunt Domnul…” (Ezechiel 34:26–27).
Dumnezeu le promite că vor locui în țară, că le va da ploi, belșug și pace. Vedem însă că Israel nu are parte de pace nici astăzi... și nu are rost să-i arătăm cu degetul, pentru că nici noi ceilalți nu avem pace. Totul se reduce la un mic cuvânt: „dacă”. Dumnezeu a promis să dea binecuvântare dacă anumite lucruri sunt respectate. (Lev. 26:7–8):
Veţi urmări pe vrăjmaşii voştri, şi ei vor cădea ucişi de sabie înaintea voastră. Cinci din voi vor urmări o sută, şi o sută din voi vor urmări zece mii, şi vrăjmaşii voştri vor cădea ucişi de sabie înaintea voastră.
Victoria asupra dușmanilor lor era o parte a binecuvântării promise. După cum știți, acest lucru chiar s-a întâmplat de multe ori. Când se întorceau la Dumnezeu, El îi ridica prin oameni precum Samuel, David, Debora, Ghedeon sau Ilie... Toți aceștia au fost ridicați pentru că Dumnezeu Își respecta promisiunea. Victoria asupra dușmanilor făcea parte din binecuvântarea lor: „Unul singur dintre voi urmărea o mie din ei, căci Domnul Dumnezeul vostru lupta pentru voi, cum v-a spus” (Iosua 23:10).
Eu Mă voi întoarce spre voi, vă voi face să creşteţi, vă voi înmulţi şi Îmi voi ţine legământul Meu cu voi. Veţi mânca din roadele cele vechi, şi veţi scoate afară pe cele vechi, ca să faceţi loc celor noi. (Lev. 26:9–10).
Din binecuvântare mai făcea parte și explozia demografică. Astăzi lumea nu mai consideră că acest lucru este o binecuvântare. Creșterea numărului populației însă nu era o problemă din punctul de vedere al hranei, deoarece aceasta era înmulțită în așa măsură încât ei trebuiau să scoată afară roadele vechi, pentru a le face loc celor noi. (Lev. 26:11):
Îmi voi aşeza Locaşul Meu în mijlocul vostru, şi sufletul Meu nu vă va urî.
Nu-mi spuneți că Dumnezeu nu urăște păcatul; cu siguranță îl urăște și nu va face un compromis cu păcatul în viața ta sau a mea. Prezența Cortului întâlnirii în mijlocul lor era un semn evident al binecuvântării. Aceasta este marea speranță pentru viitorul care se va realiza în cele din urmă pentru pământul cel nou: „Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor»” (Apoc. 21:3).
Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi voi veţi fi poporul Meu. (Lev. 26:12).
Dumnezeu promite să aibă părtășie cu cei care-L ascultă, lucru valabil și pentru noi astăzi. „Dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Dumnezeu vrea să aibă părtășie cu noi. „...«Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.»” (2 Cor. 6:16).
Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru care v-am scos din ţara Egiptului, care v-am scos din robie; Eu am rupt legăturile jugului vostru şi v-am făcut să mergeţi cu capul ridicat. (Lev. 26:13).
Promisiunea binecuvântării în viitor se bazează pe experiența trecutului, pe Dumnezeul care i-a eliberat pe israeliți din Egipt. El le spune: „Am făcut asta pentru voi în trecut; nu credeți că îl voi face din nou și în viitor?” Și ne spune și nouă același lucru astăzi: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Fil. 1:6). Poți să fii sigur că, dacă te-a adus până aici, El te va conduce până în ziua lui Isus Hristos. Pentru asta eu spun Aleluia!
Dar dacă nu Mă ascultaţi şi nu împliniţi toate aceste porunci, dacă nesocotiţi legile Mele şi dacă sufletul vostru urăşte rânduielile Mele, aşa încât să nu împliniţi toate poruncile Mele şi să rupeţi legământul Meu... (Lev. 26:14–15).
Ascultați, vă rog, unde duc cei trei „dacă” din aceste două versete, acei „dacă” ai încălcării legământului: refuzul de a auzi, refuzul de a face, nesocotirea și urârea legilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Încălcarea legământului lui Dumnezeu va aduce judecata asupra poporului și asupra țării...
…iată ce vă voi face atunci: voi trimite peste voi groaza, lingoarea şi frigurile, care vor face să vi se stingă ochii şi să piară viaţa din voi. Sămânţa o veţi semăna în zadar, căci o vor mânca vrăjmaşii voştri. Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi fi bătuţi şi veţi fugi dinaintea vrăjmaşilor voştri; cei ce vă urăsc vă vor subjuga şi veţi fugi fără să fiţi urmăriţi chiar. (Lev. 26:16–17).
Acesta este primul nivel al judecății – groaza, tuberculoza, frigurile, durerea de inimă și din inimă, și lipsa recoltei. Vrăjmașii îi vor ucide, îi vor subjuga și le vor pricinui mari spaime. Asta s-a și întâmplat adesea de-a lungul tristei lor istorii. Citim în Biblie că mânia lui Dumnezeu a izbucnit împotriva lui Israel și El i-a lăsat pradă jefuitorilor (Jud. 2:14, 3:8 și 4:2). Ceea ce făceau profeții prin mesajele lor era să le atragă atenția israeliților asupra faptului că au încălcat legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu ei: „El îţi va mânca secerişul şi pâinea, îţi va mânca fiii şi fiicele…” (Ier. 5:17). „Vei semăna, dar nu vei secera, vei stoarce măsline, dar nu te vei unge cu untdelemnul lor, vei face must, dar nu vei bea vin” (Mica 6:15).
Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Voi frânge mândria puterii voastre, voi face ca deasupra voastră cerul să fie de fier, şi pământul de aramă. Vi se va istovi puterea fără folos: pământul vostru nu-şi va da roadele, şi pomii de pe pământ nu-şi vor da roadele. (Lev. 26:18–20).
Acesta este al doilea nivel al judecății. Dacă ei erau îndărătnici și continuau în neascultarea lor, atunci Dumnezeu îi va judeca de șapte ori mai aspru, ceea ce indică o judecată completă și absolută. Mândria lor va fi înfrântă. Nu va mai cădea ploaia și nu vor mai avea recolte.
Dacă şi după aceasta vă veţi împotrivi şi nu veţi voi să Mă ascultaţi, vă voi lovi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Voi trimite împotriva voastră fiarele de pe câmp care vă vor lăsa fără copii, vă vor nimici vitele şi vă vor împuţina; aşa că vă vor rămâne drumurile pustii. (Lev. 26:21–22).
Iată și al treilea nivel de judecată: ciuma și animalele sălbatice vor decima populația. Toate acestea au venit nu o dată asupra lor. Citiți în cartea Judecători cum israeliții umblau pe drumurile secundare, în timp ce drumurile principale erau libere. Omul și-a pierdut stăpânirea asupra naturii. (Lev. 26:23–26):
Dacă pedepsele acestea nu vă vor îndrepta şi dacă vă veţi împotrivi Mie, Mă voi împotrivi şi Eu vouă şi vă voi lovi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Voi face să vină împotriva voastră sabie, care va răzbuna călcarea legământului Meu; şi când vă veţi strânge în cetăţile voastre, voi trimite ciuma în mijlocul vostru şi veţi fi daţi în mâinile vrăjmaşului. Când vă voi trimite lipsă de pâine, zece femei vă vor coace pâine într-un singur cuptor şi vi se va da pâinea cu cântarul; veţi mânca, dar nu vă veţi sătura.
Ajungem la al patrulea nivel al judecății. Observați repetarea cifrei șapte, care indică deplinătatea. Vrăjmașii le vor sparge apărarea și ciuma va lovi populația și, în cele din urmă, vor ajunge în captivitate. Isaia, Ieremia și Ezechiel i-au avertizat în privința foametei care va veni peste ei. În plus, Ezechiel (5:12) i-a avertizat că o treime din ei vor muri de ciumă și de foamete, o treime vor muri de sabie, iar o treime vor fi împrăștiați... și așa s-a întâmplat! Acest lucru se va întâmpla din nou în timpul necazului cel mare, așa cum găsim scris în cel de-al șaselea capitol al cărții Apocalipsa.
Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta şi dacă vă veţi împotrivi Mie, Mă voi împotrivi şi Eu vouă cu mânie şi vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Veţi mânca până şi carnea fiilor voştri, veţi mânca până şi carnea fiicelor voastre. (Lev. 26:27–29).
Cuvintele de mai sus par îngrozitor de crude și poate ne gândim că nu s-ar putea întâmpla niciodată așa ceva, însă s-a întâmplat! (Lev. 26:30–33):
Vă voi nimici înălţimile pentru jertfă, vă voi dărâma stâlpii închinaţi soarelui, voi arunca trupurile voastre moarte peste trupurile moarte ale idolilor voştri, şi sufletul Meu vă va urî. Vă voi lăsa cetăţile pustii, vă voi pustii locaşurile sfinte şi nu voi mai mirosi mirosul plăcut al tămâiei voastre. Voi pustii ţara, aşa că vrăjmaşii voştri care o vor locui vor rămâne încremeniţi văzând-o. Vă voi împrăştia printre neamuri şi voi scoate sabia după voi. Ţara voastră va fi pustiită, şi cetăţile voastre vor rămâne pustii.
Aici întâlnim cel de-al cincilea și cel din urmă nivel al judecății. Este urmarea războiului din timpul asediului cetăților. Aceste lucruri s-au întâmplat în timpul asediului Samariei (2 Împ. 6:28–29), în timpul asedierii Ierusalimului de către babilonieni sub domnia lui Nebucadnețar (Plângeri 2:20 și 4:10) și, din nou, atunci când Titus a atacat Ierusalimul în anul 70 d.Hr. Versetul 33 este o imagine a țării, așa cum a arătat ea timp de aproape două milenii. Dumnezeu Se ține de cuvânt!
Atunci ţara se va bucura de Sabatele ei, tot timpul cât va fi pustiită şi cât veţi fi în ţara vrăjmaşilor voştri; atunci ţara se va odihni şi se va bucura de Sabatele ei. Tot timpul cât va fi pustiită, va avea odihna pe care n-o avusese în anii voştri de Sabat, când o locuiaţi. (Lev. 26:34–35).
Acesta este motivul pentru care israeliții au fost duși în robia babiloniană. În timpul celor 490 de ani, poporul Israel nu a lăsat țara să se bucure de Sabatele ei, ceea ce înseamnă că țara a fost lipsită de șaptezeci de ani sabatici. Poporul Israel a crezut că o să scape, însă în cele din urmă Dumnezeu a pus punct. Dacă ei n-au lăsat țara să se bucure de Sabatele ei, face Dumnezeu acest lucru – așa că i-a scos din țară pentru șaptezeci de ani – cât a durat captivitatea babiloniană (2 Cron. 36:21). Cât de precis este Dumnezeu!
În inima acelora dintre voi care vor mai rămâne în viaţă, în ţara vrăjmaşilor lor, voi băga frica; şi îi va urmări până şi foşnetul unei frunze suflate de vânt; vor fugi ca de sabie şi vor cădea fără să fie urmăriţi. Se vor prăvăli unii peste alţii ca înaintea sabiei, fără să fie urmăriţi. Nu veţi putea să staţi în picioare în faţa vrăjmaşilor voştri; veţi pieri printre neamuri şi vă va mânca ţara vrăjmaşilor voştri. Iar pe aceia dintre voi care vor mai rămâne în viaţă îi va apuca durerea pentru fărădelegile lor, în ţara vrăjmaşilor lor; îi va apuca durerea şi pentru fărădelegile părinţilor lor. (Lev. 26:36–39).
În cele de mai sus vedem un portret profetic foarte precis al evreului din zilele captivității babiloniene, atunci când cei rămași au fost împrăștiați printre popoare. Valurile antisemitismului au venit unul după altul peste ei pentru a-i distruge. Această secțiune este o imagine frapantă a mișcării antisemitice naziste. După cum vedeți cartea Leviticului este foarte actuală. (Lev. 26:40–42):
Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe care le-au săvârşit faţă de Mine şi împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora şi Eu M-am împotrivit lor şi i-am adus în ţara vrăjmaşilor lor. Şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor. Atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam şi Îmi voi aduce aminte de ţară.
Toate fărădelegile lor din trecut nu anulează faptul că Israel deține titlul de proprietate asupra țării. Aceasta este o profeție extraordinară, despre care Dumnezeu spune că o va îndeplini la vremea potrivită. Dumnezeu nu îi va distruge cu desăvârșire, datorită legământului Său cu Avraam și cu ceilalți patriarhi. Am văzut în cartea Exodul că, atunci când Israel se afla în robie în Egipt, Dumnezeu le-a auzit suspinul, Și-a adus aminte de legământul Său cu Avraam, Isaac, și Iacov și i-a scos din Egipt (Exod 2:24–25).
Dumnezeu le spune acum că pot locui în țară dacă vor asculta de El. Dacă nu, vor fi nevoiți să plece. Însă dacă se vor căi și se vor întoarce la Dumnezeu când vor fi în afara țării, atunci El îi va aduce din nou în țară. Astfel aflăm că Daniel s-a întors la Dumnezeu în rugăciune atunci când se afla în Babilon: și-a întors fața spre Ierusalim, a mărturisit păcatele sale și pe cele ale poporului său... și Dumnezeu l-a auzit! Dumnezeu i-a trimis un mesager ca să-i spună că se vor întoarce în țară. Și așa a fost!
Dumnezeu încă are un scop pentru acest popor, scop pe care judecata pentru lucrurile din trecut nu îl poate anula. Romani 11:1–25 și Ieremia 31:31–34 întăresc asta!
Ţara însă va trebui să fie părăsită de ei şi se va bucura de Sabatele ei în timpul când va rămâne pustiită departe de ei; şi ei vor plăti datoria fărădelegilor lor, pentru că au nesocotit poruncile Mele şi pentru că sufletul lor a urât legile Mele. Dar, şi când vor fi în ţara vrăjmaşilor lor, nu-i voi lepăda de tot şi nu-i voi urî până acolo încât să-i nimicesc de tot şi să rup legământul Meu cu ei; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul lor. (Lev. 26:43–44).
Acesta este un pasaj extraordinar din Scriptură. După ce ați citit acest pasaj, mai puteți spune că Dumnezeu Și-a încheiat socotelile cu poporul Israel? Dacă credeți că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat, atunci El cu siguranță nu Și-a abandonat planurile pe care le are pentru ei.
„Ci Îmi voi aduce aminte, spre binele lor, de vechiul legământ prin care i-am scos din ţara Egiptului, în faţa neamurilor, ca să fiu Dumnezeul lor. Eu sunt Domnul.” Acestea sunt rânduielile, poruncile şi legile pe care le-a statornicit Domnul între El şi copiii lui Israel, pe muntele Sinai, prin Moise. (Lev. 26:45–46).
Poporul Israel a adus judecata asupra Palestinei, tot așa cum Adam, prin păcatul său, a adus judecata asupra întregului pământ. Datorită legământului pe care l-a făcut cu părinții lor, Dumnezeu îi va aduce din nou în țară și va împlini tot ce le-a promis.
Am ajuns la sfârșitul legilor date în cartea Leviticului. Dumnezeu confirmă aici Pentateuhul, în forma dată prin Moise iar acest verset pare să încheie cartea, dar nu este așa... Dumnezeu privește de-a lungul veacurilor la eșecurile lor repetate, precum și la credincioșia Sa și la victoria finală. Moise nu le-a putut aduce binecuvântări veșnice, deși a fost mijlocitor pentru ei. Lumea trebuie să privească la un Altul; Ioan ne dă răspunsul: „Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17).
Ne oprim aici pentru azi, cu ajutorul lui Dumnezeu în ediția următoare trecem linia de sosire de la finalul cărții Leviticul – sperăm că e cu folos, și că ne vom reîntâlni data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Nu știu ce vă e mai greu să faceți, într-o călătorie: primul, sau ultimul pas? Plecarea sau sosirea, vă animă, vă entuziasmează sau vă împovărează? Ce bine că suntem diferiți, și că totuși ne asumăm și împreună câte ceva – așa precum lectura comentată a Bibliei... azi finalizăm a cincea carte din cele 66, dar să nu vă mirați când vom ajunge la ultima ediție a acestui program! Oricum, mai e destul până atunci, dar cu Dumnezeu orice este posibil!
Deocamdată ne concentrăm asupra cap. 27, un fel de addenda sau post-scriptum al cărții Leviticului. Mulți încearcă să-i înțeleagă rostul, iar alți comentatorii îl consideră chiar problematic. Deși subiectul lui pare irelevant și fără legătură cu restul cărții, eu zic să nu facem din țânțar armăsar. Ba chiar cred că există un motiv foarte precis pentru plasarea acestui capitol la finalul cărții. Dr. S. H. Kellogg observa perspicace că tot ce-a precedat acest capitol era obligatoriu, pe când ce avem aici este opțional, un fel de bonus. Mie mi se pare un adecvat punct culminant al unei cărți despre închinare – conchide JVMcGee.
Mă gândesc și la capitolul 21 din Evanghelia după Ioan, care vine după punctul culminant din capitolul 20, în care Domnul înviat Se arătase ucenicilor Săi și-i trimisese în lume. Domnul vine cu un mesaj pentru Simon Petru în capitolul 21: „Dacă mă iubești, paște oile Mele.” Era un lucru voluntar, la baza căruia se află dragostea. E metoda lui Dumnezeu!
O trăsătură frapantă a jurămintelor constă în caracterul lor benevol. Ele vin după porunci, ceremonialuri și ritualuri. Aceasta înseamnă să mergi încă o milă, după ce Dumnezeu ți-a cerut prima milă. Jurămintele sunt răspunsul unei inimi recunoscătoare. Totuși, este important să observăm faptul că, după ce a fost făcută o promisiune lui Dumnezeu, respectarea ei este fundamentală.
Reacția naturală a unei persoane mântuite este să întrebe ce poate face el pentru Domnul, din moment de Domnul a făcut așa de mult pentru el. Găsim aceasta de multe ori în Scriptură; „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?” (Ps. 116:12); apostolul Pavel scria credincioșilor din vremea lui: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Rom. 12:1). Aceasta nu este o poruncă, e un îndemn. În Tit 2:11 Pavel scrie: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, și...” Ce face el? Cere ceva de la noi? Nu! „...ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2:12). Cred că și prorocul Mica s-a gândit la acest capitol din Leviticul, când a scris (6:8): „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”
Orice credincios vrea să facă ceva pentru Domnul, vrea să-i ofere ceva Domnului. Adevărata problemă este să găsești ceva vrednic de a-I oferi lui Dumnezeu. Ephraim Syrus a scris: „Declar că viața mea este nenorocită, pentru că nu este de folos.” David Brainerd plângea spunând: „Oh, dacă sufletul meu ar fi sfânt, așa cum El este sfânt! Oh, dacă ar fi curat, așa cum Hristos este curat și desăvârșit, așa cum Tatăl meu din ceruri este desăvârșit! Acestea sunt cele mai scumpe porunci din cartea lui Dumnezeu și le cuprind pe toate celelalte. Și eu să le încalc? Trebuie să le încalc? Mă aflu sub acest imperativ atât timp cât voi trăi pe pământ? Oh, sufletul meu! Vai, vai de mine, căci sunt un păcătos!” Ce-i poate oferi lui Dumnezeu un păcătos salvat? Capitolul de față răspunde la această întrebare.
Odată făcută o juruință, ea devenea obligatorie. „Este o cursă pentru om să facă în pripă o făgăduinţă sfântă, şi abia după ce a făcut juruinţa să se gândească.” (Prov. 20:25). Te informezi mai întâi, ca să știi ce faci. „Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nicio juruinţă decât să faci o juruinţă, şi să n-o împlineşti. Nu lăsa gura să te bage în păcat şi nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu: «M-am pripit.» Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale şi să nimicească lucrarea mâinilor tale?” (Ecl. 5:4–6).
Existau juruințe de angajare și consacrare (nazireatul, redat în detaliu în Numeri 6), precum și juruințe de renunțare. Acestea aveau un rol important în viața poporului..
Eu cred că Dumnezeu așteaptă să-ți împlinești juruința. Foarte mulți creștini astăzi nu își țin promisiunile făcute lui Dumnezeu. Dacă ai de gând să nu respecți o promisiune, vezi că-L tratezi cu ușurință pe Dumnezeu, așa că e bine să te mai gândești o dată. Cred că astăzi sunt mulți creștini care au fost puși deoparte. Sunt mulți care sunt judecați și mulți care au adormit, cum spune Pavel. Vă rog să țineți minte că Dumnezeu nu vă cere să faceți o juruință, aceasta are un caracter benevol. Însă dacă Îi promiți ceva lui Dumnezeu, asigură-te că o să și îndeplinești ce ai spus. „Dacă faci o juruinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu pregeţi s-o împlineşti; căci Domnul Dumnezeul tău îţi va cere socoteală, şi te vei face vinovat de un păcat. Dacă te fereşti să faci o juruinţă, nu faci un păcat. Dar să păzeşti şi să împlineşti ce-ţi va ieşi de pe buze, şi anume juruinţele pe care le vei face de bunăvoie Domnului Dumnezeului tău şi pe care le vei rosti cu gura ta” (Deut. 23:21–23).
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Când se vor face juruinţe Domnului, dacă e vorba de oameni, ei să fie ai Domnului, după preţuirea ta.»” (Lev. 27:1–2).
„Când se vor face juruințe Domnului” se referă la faptul că trebuie să fie ales un lucru de valoare, prețuit în special de către persoana care îl oferă Domnului. Amintiți-vă, vă rog, că David nu a vrut să-I ofere lui Dumnezeu ceva ce îi fusese dăruit: „Vreau s-o cumpăr de la tine pe preţ de argint şi nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot, care să nu mă coste nimic…” (citim în 2 Sam. 24:24).
Dacă încerci să-I dai lui Dumnezeu ceva ce nu te costă nimic, Dumnezeu să aibă milă de tine! Noi nu mai suntem astăzi sub sistemul zeciuielii; Israelul a fost, însă noi nu suntem. Dumnezeu nu ne cere să-i dăm zeciuială. Noi trebuie să-I dăm daruri de bunăvoie. Fiți siguri însă că, dacă veți fi zgârciți cu Dumnezeu, și El va fi zgârcit cu voi!
Un om de afaceri prosper a fost întrebat care era secretul succesului său. El a răspuns: „Pe măsură ce Dumnezeu pune, eu scot; cu cât scot mai mult, cu atât El pune mai mult.” Dar să nu înțelegem că Domnul promite să ne binecuvânteze neapărat cu bani. El are multe feluri de binecuvântări pentru noi! Cred, totuși, că unii dintre noi suntem săraci astăzi sau avem greutăți financiare din cauza felului în care ne purtăm cu Dumnezeu.
Mi-aduc aminte, într-o perioadă de criză economică, cineva a adus niște acțiuni pe care le-a dăruit, spunând: „Acum că le-a scăzut prețul, pot să le ofer bisericii.” Doamne, ai milă de o astfel de dărnicie! Trebuie să dăruim ceva de valoare, ceva care să ne coste!
Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat de la douăzeci până la şaizeci de ani, să fie de cincizeci de sicli de argint, după siclul Sfântului Locaş; dacă este femeie, preţuirea să fie de treizeci de sicli. (Lev. 27:3–4).
Când o persoană era dedicată lui Dumnezeu printr-o juruință, nu însemna că el trebuia să slujească în Cortul întâlnirii – acea slujbă aparținea leviților. Se putea plăti un preț de răscumpărare care scutea persoana respectivă de slujba aceea. Acesta se numea prețul de înlocuire a persoanei.
Un bărbat între douăzeci și șaizeci de ani avea o valoare mai mare datorită cantității de muncă pe care o putea depune. Se pare că valoarea muncii potențiale reprezenta standardul evaluării. Un bărbat aflat în perioada de maximă vitalitate putea sluji cel mai mult. „După prețuirea ta” se referea la criteriile de evaluare de atunci.
Valoarea muncii unei femei era mai mică, însă ce este important e faptul că și femeia putea fi consacrată Domnului. Asta mă face pe mine să cred – afirmă JVMcGee – că fiica lui Iefta nu a fost adusă jertfă, ci a rămas necăsătorită, fiind promisă lui Dumnezeu.
Aducându-l pe micul ei Samuel la Cortul întâlnirii, ca o jertfă de mulțumire lui Dumnezeu, Ana a spus: „«Pentru copilul acesta mă rugam, şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat Domnului.» Şi s-au închinat acolo înaintea Domnului” (1 Sam. 1:27–28). Ea și-a împlinit astfel juruința.
Ai venit vreodată înaintea lui Dumnezeu să I te consacri Lui? Ți-ai dăruit copiii, lui Dumnezeu? Dar pe nepoții tăi? I-ai dăruit Lui posesiunile tale? El nu ți-a poruncit să faci acest lucru, însă a spus că o poți face. Iar dacă îl faci, este obligatoriu să îl faci bine!
De la cinci până la douăzeci de ani, preţuirea să fie de douăzeci de sicli pentru un băiat, şi de zece sicli pentru o fată. De la o lună până la cinci ani, preţuirea să fie de cinci sicli de argint pentru un băiat, şi de trei sicli de argint pentru o fată. De la şaizeci de ani în sus, preţuirea să fie de cincisprezece sicli pentru un bărbat, şi de zece sicli pentru o femeie. Dacă cel ce a făcut juruinţa este prea sărac ca să plătească preţuirea aceasta făcută de tine, să-l aducă la preot să-l preţuiască; şi preotul să facă o preţuire potrivit cu mijloacele omului aceluia. (Lev. 27:5–8).
Observați că scara valorilor era în funcție de vârstă – și nu de poziția socială, de bogății sau prestigiu. Valoarea se baza pe abilitatea de a munci. Și în ce mod minunat a avut Dumnezeu grijă de cei săraci, ca și ei să poată lua parte la această slujbă benevolă. Preotul stabilea un preț corect și echitabil, potrivit cu posibilitățile financiare ale persoanei respective. Bănuțul văduvei are o mai mare valoare în cer decât darurile îmbelșugate ale celor bogați.
Mai este un lucru demn de remarcat în legătură cu juruința făcută cu privire la persoane. În mod normal, în relațiile interumane, un om plătește pentru serviciile aduse. În legea juruințelor, se întâmplă exact invers: omul plătește pentru a sluji lui Dumnezeu. Slujirea lui Dumnezeu este un privilegiu.
Dacă este vorba de dobitoacele care pot fi aduse ca jertfă Domnului, orice dobitoc care se va da Domnului va fi ceva sfânt. Să nu-l schimbe şi să nu pună unul rău în locul unuia bun, nici unul bun în locul unuia rău; dacă s-ar întâmpla să se înlocuiască un dobitoc cu altul, şi unul şi celălalt va fi sfânt. (Lev. 27:9–10).
Pe când păstoream o biserică mică de la țară – își amintește JVMcGee – un credincios mi-a arătat un vițel din grajdul lui, și mi-a spus că-l dăruise Domnului. Sincer să fiu, vițelul nu arăta foarte bine, și cred că din acest motiv îl dăruise Domnului. Însă vițelul a ajuns să câștige locul întâi în competiții! Și atunci omul mi-a spus: „Știți, e un animal prea bun și m-am gândit să-l păstrez. Am un alt animal aici pe care am să-l dau Domnului în locul lui!” L-a vândut și a dat banii bisericii, și s-a simțit foarte bine că a făcut lucrul acesta.
Dumnezeu spune însă: „Nu schimbați nimic!” Dacă ai promis că vei face ceva pentru Dumnezeu, du până la capăt ce ai spus. Amintiți-vă de păcatul lui Anania și al Safirei! Ei au spus că ofereau Domnului prețul întreg al unei bucăți de pământ, însă nu s-au ținut de cuvânt. Nu erau obligați să-I dea lui Dumnezeu toți banii. Petru le-a spus că atunci când banii erau ai lor, puteau face cu ei orice doreau. Era o jertfă benevolă, însă apoi au încercat să rețină pentru ei o parte din banii promiși lui Dumnezeu.
Aceste lucruri sunt valabile și astăzi. Dumnezeu ține cont de juruințele noastre. Dacă I-ai promis ceva și nu te-ai ținut de cuvânt, El încă ține cont de promisiunea făcută. Avem de-a face cu un Dumnezeu al adevărului.
Dacă este vorba de dobitoacele necurate care nu pot fi aduse ca jertfă Domnului, să aducă dobitocul la preot, care-i va face preţuirea, după cum va fi bun sau rău, şi va rămâne la preţuirea preotului. Dacă vrea să-l răscumpere, să mai adauge o cincime la preţuirea lui. (Lev. 27:11–13).
Un animal necurat putea fi oferit Domnului printr-o juruință, însă nu putea fi adus jertfă. Preotul stabilea valoarea animalului, omul plătea prețul răscumpărării, adăugând a cincea parte din preț, ca un fel de penalizare pentru că oferea un animal necurat.
Dacă cineva îşi închină Domnului casa, hărăzind-o Domnului ca un dar sfânt, preotul să-i facă preţuirea, după cum va fi bună sau rea, şi să rămână la preţuirea făcută de preot. Dacă cel ce şi-a închinat Domnului casa vrea s-o răscumpere, să adauge o cincime la preţul preţuirii ei, şi va fi a lui. (Lev. 27:14–15).
Casa unui om este posesiunea lui materială cea mai de preț și putea fi oferită Domnului. Omul putea locui în continuare în casa lui, plătind chirie lui Dumnezeu, care era acum proprietarul casei. Dacă nu plătea chirie, trebuia să mai adauge la prețul ei încă o cincime și o putea astfel răscumpăra. Acesta era, din nou, un fel de penalizare, recunoscându-se, așadar, dreptul de proprietate al lui Dumnezeu.
Eu cred că – la fel cum se procedezaă cu pruncii/copiii credincioșilor – și casa în care locuiește o familie creștină ar trebui să fie dedicată lui Dumnezeu.
Un om m-a rugat odată să merg la el să dedic casa lui Domnului. A spus că vrea să fie casa lui Dumnezeu și că eu voi putea să merg acolo de câte ori voi dori. Și eu aveam casa mea și nu era nevoie să merg la el. Dacă el oferea într-adevăr acea casă lui Dumnezeu, atunci ar fi trebuit să plătească chirie Domnului, recunoscând astfel dreptul Lui de proprietate. Poate vreți să mă întrebați dacă eu cred că trebuie să luăm toate acestea în sens literal. Da, eu așa cred. Îi facem promisiuni lui Dumnezeu de bunăvoie, iar apoi se vede dacă și cât de sinceri am fost când am promis. Aici se ajunge la partea concretă a lucrurilor, unde trăim fiecare dintre noi, „viul vieții”... (Lev. 27:16–25):
Dacă cineva închină Domnului un ogor din moşia lui, preţuirea ta să fie după câtimea de sămânţă pe care o dă, şi anume cincizeci de sicli de argint pentru un omer de sămânţă de orz. Dacă îşi închină Domnului ogorul, cu începere chiar din anul de veselie, să rămână la preţuirea ta; dar dacă îşi închină Domnului ogorul după anul de veselie, atunci preotul să-i socotească preţul după numărul anilor care mai rămân până la anul de veselie şi să-l scadă din preţuirea ta. Dacă cel ce şi-a închinat Domnului ogorul vrea să-l răscumpere, atunci să mai adauge o cincime la argintul preţuit de tine, şi ogorul să rămână al lui. Dacă nu-şi răscumpără ogorul şi-l vinde altui om, nu va mai putea fi răscumpărat. Şi când va ieşi cumpărătorul din el la anul de veselie, ogorul acela să fie închinat Domnului, ca ogor hărăzit Lui; să fie moşia preotului. Dacă cineva închină Domnului un ogor cumpărat de el, care nu face parte din moşia lui, preotul să-i socotească preţul după cât face preţuirea până la anul de veselie, şi omul acela să plătească în aceeaşi zi preţul hotărât de tine, ca lucru închinat Domnului. În anul de veselie, ogorul să se întoarcă la acela de la care fusese cumpărat şi din moşia căruia făcea parte. Toate preţuirile să se facă în siclii Sfântului Locaş: siclul are douăzeci de ghere.
Se pare că e vorba aici de un sistem destul de complicat. Și pământul putea fi dedicat lui Dumnezeu, deși Îi aparținea deja Lui. Pământul era evaluat în funcție de productivitatea sa și în funcție de anul de veselie, an în care toate pământurile se întorceau la stăpânii lor inițiali. Astfel, se ținea cont dacă un om Îi dedica Domnului un pământ, cu puțin timp înainte de Anul de veselie, ca un gest de generozitate. În cazul acesta, putea fi de fapt, un om foarte egoist. Un teren împrumutat nu putea fi dedicat lui Dumnezeu; El cunoaște inima omului.
În următoarele versete, este vorba și despre unele lucruri care nu mai trebuiau consacrate:
Nimeni nu va putea să închine Domnului pe întâiul născut din vita lui, care chiar este al Domnului ca întâi născut: fie bou, fie miel, este al Domnului. Dacă este vorba însă de un dobitoc necurat, să-l răscumpere cu preţul preţuit de tine, mai adăugând încă o cincime; dacă nu este răscumpărat, să fie vândut după preţuirea ta. (Lev. 27:26–27).
Primul născut, atât al omului, cât și al animalului, era al Domnului și nu mai putea fi închinat Domnului printr-o juruință. Dumnezeu a insistat să-I fie respectate drepturile.
Tot ce va dărui un om Domnului prin făgăduinţă, din ce are, nu va putea nici să se vândă, nici să se răscumpere: fie om, fie dobitoc, fie un ogor din moşia lui; tot ce va fi dăruit Domnului prin făgăduinţă va fi un lucru preasfânt pentru Domnul. Niciun om închinat Domnului prin făgăduinţă nu va putea fi răscumpărat, ci va fi omorât. (Lev. 27:28–29).
A doua categorie de elemente care nu mai puteau fi închinate Domnului printr-o juruință este formată din lucrurile care au fost deja oferite lui Dumnezeu printr-o juruință. Din cartea Iosua aflăm că cetatea Ierihon a fost închinată lui Dumnezeu pentru a fi nimicită. Acan a fost omorât pentru că a luat din ceea ce Dumnezeu le spusese israeliților foarte clar să distrugă cu desăvârșire (Iosua 6 și 7).
Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului. Dacă vrea cineva să răscumpere ceva din zeciuiala lui, să mai adauge o cincime. Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului. Să nu se cerceteze dacă dobitocul este bun sau rău şi să nu se schimbe; dacă se înlocuieşte un dobitoc cu un altul, şi unul şi celălalt va fi sfânt, şi nu vor putea fi răscumpăraţi.” (Lev. 27:30–33).
Zeciuiala era cel de-al treilea lucru care aparținea deja lui Dumnezeu și nu mai putea fi oferit printr-o juruință.
Acestea sunt poruncile pe care le-a dat lui Moise, Domnul, pentru copiii lui Israel, pe muntele Sinai. (Lev. 27:34).
Acest verset încheie cartea Leviticului și o și sumarizează. El arată și faptul că nu trebuie să privim capitolul 27 ca pe o addenda, ci ca pe o parte integrantă a gândirii lui Dumnezeu pentru omul aflat sub lege.
Vă reramintesc: Leviticul începuse cu o invitație din partea lui Iahweh către ceic e ar fi dorit să se apropie de El... urmau apoi condițiile pe care trebuia să le îndeplinească respectiva persoană, pentru ca să ajungă în prezența lui Dumnezeu, și să se poată bucura de intimitatea cu El. Iar între aceștia, probabil că se vor fi găsit și unii care intenționau să se dăruiască Domnului într-un mod mai special, mai profund, să stea în prezența Lui, să-I slujească – pentru o astfel de categorei de oameni sunt date poruncile din cap. 27. Finalmente, dăruirea israelitului era o expresie a Legământului; de drept, atât țara cât și locuitorii ei erau ai Domnului! El aș zice că Se aștepta ca fiecare israelit să I se consacre, de bunăvoie și nesilit de nimeni! Forma cea mai generală și la îndemână era ascultarea de Dumnezeu. O astfel de închinare aștepta... și așteaptă și azi Dumnezeu! Fii recunoscător Domnului pt harul Său, dragul meu prieten, și consacră-I-te Lui: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:11–14).
Dacă Dumnezeu ne va îngădui, de data viitoare trecem în... NT! Cu bine, pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, ediția de față ne apropie (în timp și-n spațiu) de zone și timpuri ceva mai accesibile și relevante; după ce am scanat răbdatori o carte dificilă (Leviticul... din care cred însă că am și tras destule învățăminte, nu?), ne-ntoarcem în NT... Rămânem deci fideli principiului alternanței, menit să lărgească perspectivele și să permanentizeze spiritul (nu atât istoric, cât) biblic, și să ne ajute să acceptăm că (deși lucrează diferit și nuanțat) Dumnezeul VT este același cu Dumnezeul NT, și că cele două emisfere biblice nu sunt disjuncte și independente, ci se completează fericit și ne ajută să trăim prezentul nu doar în lumina trecutului, ci și a viitorului!
Iată-ne deci gata să începem călătoria prin cea de-a șasea (din cele 66!) dintre cărțile Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Am parcurs primele trei cărți ale Bibliei (și VT): Geneza, Exodul și Leviticul... alternativ cu primele două Evanghelii (Matei și Marcu)... vom aborda începând de astăzi cea de-a treia secțiune din NT, a treia Evanghelie (în ordinea inserării lor în canonul Scripturii) – cea atribuită lui Luca.
Sper ca saltul acesta aparent temerar să nu vă creeze vertijuri, ci dimpotrivă – să vă binedispună, mai cu seamă că intrăm într-o nouă secțiune dinamică, narativă, axată pe probabil cel mai proeminent și popular personaj din toate timpurile: Isus Hristos, Dumnezeu întrupat pentru a rezolva problema păcatului și-a veșniciei. Omul Hristos n-a fost super-eroul mereu învingător în confruntări epice (ba poate din perspectivă omenească a fost mai degrabă un loser, un mai de grabă „așa nu!”); privit atent și analizat calm, obiectiv, fără prejudecăți, Isus ne apare și rămâne Modelul de viață, gândire, atitudine, vorbă și faptă!
Luca (pare-se nume de alint pt Lucius) era un medic (Colos. 4:14), originar din Antiohia (conform lui Eusebiu și Ieronim) și mort probabil în Grecia. Faptul că el era dintre neamuri este susținut de majoritatea cercetătorilor. În Epistola către Coloseni, Pavel face o distincție între cei care sunt „dintre cei tăiați împrejur” și ceilalți, care sunt, în mod evident, dintre neamuri și printre care îl amintește și pe Luca. Sir William Ramsay și J. M. Stifler (între alții) susțin fără rezerve că Luca nu era evreu, și acest lucru îl individualizează ca singurul autor ne-evreu dintre cei care au contribuit la scrierea NT!
Nu se cunosc foarte multe date despre Luca. El însuși a fost foarte discret și nu a inclus aproape niciun detaliu personal ăn scrierile sale, și nu se cunosc lucruri precise despre trecutul sau convertirea sa.
luca scrie o lucrare extinsă (practic cea mai amplă carte NT-ară), despre care se crede că ulterior a fost împărțită în două părți/cărți (Evanghelia+Faptele apostolilor).
Faptul că Luca a fost ales de Duhul Sfânt să scrie cea de-a treia Evanghelie demonstrează faptul că autorii cărților Bibliei nu au fost aleşi la întâmplare. „Nu mulți înțelepți” au fost chemați, însă Luca face parte chiar dintre aceștia. În mod clar, atât el, cât și Pavel, se aflau la un nivel intelectual și spiritual foarte ridicat. Aşa se explică, cel puţin în parte, faptul că cei doi călătoreau împreună şi au devenit prieteni buni în Domnul.
Doctorul Luca era un om complex al vremii sale, un intelectual cu atât mai evident într-o vreme în care învățații nu creșteau pe toate drumurile! S-a dovedit un om atent și avizat în multe domenii, interesat inclusiv de ştiinţa și tehnica zilelor sale. Lucrarea sa include între altele o terminologie medicală mai generoasă decât a lui Hipocrate, doctorul grec socotit părintele medicinii. Apoi, limba greacă folosită în scrierile sale este cea mai corectă dintre toate cărțile Noului Testament, inclusiv cele ale lui Pavel. El a fost și un bun istoric, după cum vom vedea, precum și poet, el fiind singurul care consemnează frumoasele cântece de Crăciun. Luca era artist, ceea ce putem vedea în felul în care ne relatează minunatele și neîntrecutele pilde ale Domnului Isus. Nu doar pentru că este evident că avea ochi pentru detalii, despre Luca există zvonuri venite prin veacuri că ar fi fost și un pictor înzestrat!
În acord cu cele spuse de la bun începutul scrierii, Luca este conștient că nu a fost primul/singurul care a relatat despre viața lui Isus. Cf. indiciilor istorice conținute, coroborate cu alte date biblice și istorice, tindem să datăm scrierea în primii ani (sau până spre jumătatea) deceniului 7 al sec. I – deci anii 62-65.
Metoda de lucru: pe bază de martori oculari, selectați riguros dintre cei ce umblaseră cu Mântuitorul, și erau slujitori ai Cuvântului. Luca cercetează cât mai detaliat posibil, nu vrea să lase nimic neverificat, pentru că el va gira temeinicia celor scrise – prezentate cronologic („în șir”)
Cum am spus, tot Luca a scris și cartea Faptele Apostolilor, din care aflăm că el îl însoțea pe apostolul Pavel. Astfel, în Fapte 16:10, Luca spune: „După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia…” El a fost cu Pavel în cea de-a doua și cred că și în cea de-a treia călătorie misionară. Începând cu versetul amintit mai sus, Luca își scrie cartea la persoana I, spre deosebire de prima parte a cărții, care este scrisă la persoana a III-a. Prin urmare, de aici putem trage concluzia că Luca l-a însoțit pe Pavel în acea trecere istorică pe teritoriul Europei. Poate că Luca se convertise în urma predicării lui Pavel și apoi a mers cu el în cea de-a doua călătorie misionară, rămânând cu el până la capăt. Când Pavel își scria „cântecul de lebădă”, adresat lui Timotei, el spune: „Numai Luca este cu mine…” (2 Tim. 4:11). Toate acestea explică de ce Pavel îl numește „doctorul preaiubit”.
Îngăduiți-mi o digresiune: Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, un val de scepticism a cuprins Europa și Insulele Britanice, ca reacție față de înșelăciunea și dezamăgirea provocate de optimismul epocii victoriene. O altă reacție a venit sub forma unei rebeliuni care a dus la formarea fenomenului cunoscut sub denumirea de „Veselii ani ’90”. De asemenea, mulți cercetători au început să facă investigații serioase în privința Bibliei, care fusese cartea de căpătâi a epocii victoriene și au pornit cu o atitudine sceptică. Printre aceștia se afla și un strălucit tânăr cercetător de la Cambridge, pe nume William Ramsay, un agnostic hotărât să dovedească lipsa de acuratețe a Scripturii. El știa că Evanghelia lui Luca conținea o consemnare istorică a vieții lui Isus și că acesta mai scrisese și despre călătoriile misionare ale lui Pavel în cartea Faptele Apostolilor. El mai știa că toți istoricii fac greșeli și că mulți dintre ei sunt mincinoși.
Autorii contemporani Will și Ariel Durant, care au petrecut 40 de ani studiind 20 de civilizații care se întindeau pe parcursul a 4.000 de ani, în cartea lor The Lessons of History [Lecțiile istoriei] au făcut următoarea afirmație: „Cunoașterea trecutului este întotdeauna incompletă, probabil inexactă, întunecată de dovezi ambivalente și de istorici părtinitori și poate chiar distorsionată de fanatismul nostru patriotic și religios. Istoria, în marea sa majoritate, este doar o presupunere; restul sunt prejudecăți.”
Putem spune că aceasta a fost și atitudinea lui Sir William Ramsay atunci când a mers ca arheolog în Asia Mică. Acolo, el a ajuns la concluzia că scrierile doctorului Luca nu conțin nici cea mai mică inexactitate istorică – ajungând mai apoi să-l aprecieze pe Luca a fi unul dintre marii istorici ai antichității. Această descoperire l-a făcut pe William Ramsay să se convertească la creștinism și a scris apoi câteva cărți remarcabile despre călătoriile lui Pavel și despre bisericile din Asia Mică. Mai adaug aprecierea unui sceptic precum Renan, care a apreciat Evanghelia lui Luca drept „cea mai frumoasă carte din câte există”!
Luca a urmărit două scopuri atunci când și-a scris Evanghelia. Scopul său a fost, în primul rând, unul literar și istoric. Dintre toate cele patru Evanghelii, cea a lui Luca este narațiunea istorică cea mai completă. Referințele la instituțiile, obiceiurile, geografia și istoria acelei perioade sunt mai clare și mai cuprinzătoare în Evanghelia lui Luca decât în toate celelalte Evanghelii. În al doilea rând, Luca a avut și un scop spiritual. El a prezentat persoana lui Isus Hristos ca Omul perfect, divin și ca Salvator al lumii. Isus era Dumnezeu întrupat.
Matei scoate în evidență faptul că Isus s-a născut ca Mesia.
Marcu subliniază faptul că Isus era Robul lui Iehova.
Luca accentuează ideea că Isus a fost Omul perfect.
Ioan prezintă faptul că Dumnezeu a devenit Om.
Este totuși interesant de observat că abordarea lui Ioan nu a fost una științifică. Doctorul Luca, însă, afirmă că a făcut cercetări despre Isus din Nazaret și a descoperit că Isus este Dumnezeu. El a ajuns la aceeași concluzie ca și Ioan, însă procedurile și tehnicile lor au fost diferite.
Matei îl prezintă pe Domnul Isus ca Mesia, Împăratul și Răscumpărătorul.
Marcu îl prezintă pe Hristos ca și Cuceritor atotputernic și Stăpânul lumii.
Ioan îl prezintă pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu.
Luca îl prezintă pe Fiul lui Dumnezeu divin și perfect ca Marele nostru Preot, care simte infirmitățile noastre, care ne poate oferi ajutor, milă și dragoste.
Sintetic și sumar, iată câteva caracteristici și idei principale și teologice ale evangheliei scrise de Luca:
-autenticitatea istorică, fiind de câte ori a socotit necesar scrupulos cu datarea și localizarea (verificabile, precise și exacte în timp și spațiu) ale evenimentelor redate
-preocupat să sublinieze consecvent superioritatea lui Isus față de puterile/stăpânirile lumii, precum și autoritatea lui divină asupra lumii fizice, spirituale (natură, boli, demoni)
-Isus=Mântuitorul păcătoșilor, eliberare spirituală ce conectează la Împărăția lui Dzeu
-alte teme predilecte fiind: rugăciunea, lauda, moartea, și mai cu seamă escatologia (parousia)
Evanghelia lui Luca este adresată lui Teofil – personaj controversat și incert; unii afirmă că era un nobil roman (formula „prea alesule” justificând părerea!), alții afirmă că era un susținător (inclusiv sponsor, în primul rând pt alcătuirea și copierea scrierilor lucane), iar alții cred că în acord cu etimologia numelui Teofil (iubitor de Dumnezeu), adresantul n-ar fi o persoană cu acest nume, ci oricare cititor evlavios, „iubitor de Dumnezeu”...
El își scrie Evanghelia din perspectiva Mariei, ceea ce confirmă tradiția conform căreia el a preluat informațiile pentru Evanghelia pe care a scris-o de la mama Domnului Isus. Cu siguranță Luca a stat de vorbă cu ea.
Luca a scris pentru compatrioții săi, la fel cum și Matei a scris pentru poporul lui. Luca s-a adresat gândirii grecești și comunității intelectuale.
În secolul IV î.Hr., grecii au așezat pe orizontul istoriei imaginea cea mai măreață și mai strălucitoare a geniului uman din câte a văzut lumea vreodată. Aceasta s-a numit epoca pericleană, referindu-se la Pericle și la perioada de supremație intelectuală și materială a Atenei. Grecii au încercat să perfecționeze umanitatea și să obțină omul perfect. Această năzuință către perfecțiunea omului o găsim în domeniul fizic, în lucrări precum statuile lui Fidias, însă și în domeniul intelectual. Grecii își doreau să obțină un om frumos, dar și gânditor. Lucrările literare ale lui Platon, Aristotel, Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan și Tucidide, toate țintesc înspre portretul omului perfect și se străduiesc să realizeze imaginea omului universal.
Grecii își făceau zeii după asemănarea omului, aceștia fiind, de fapt, simple imagini ale sale. Mărețele statui ale lui Apolo, Venus, a Atenei și a Dianei nu sunt ca acele urâte reprezentări provenite din păgânismul oriental. Grecii zeificau omul cu calitățile sale nobile și cu cele mai importante pasiuni ale sale. Alți zei greci au fost Pan, Cupidon, Bachus (zeul vinului și al petrecerilor) și Afrodita. Însă nu toți zeii greci erau buni, căci printre ei se aflau și răzbunătoarele Furii, pentru că, după cum spuneam, zeii erau o proiecție a umanității.
Alexandru cel Mare a răspândit această captivantă cultură, limbă și filozofie prin toate teritoriile pe care le-a cucerit. Greaca a devenit astfel limba universală, iar în orașul Alexandria din Egipt s-a realizat traducerea Vechiului Testament în greacă, traducere pe care noi o numim astăzi Septuaginta. Aceasta este una din cele mai reușite traduceri ale Vechiului Testament. Noul Testament, însă, a fost scris în limba greacă, aceasta devenind mijlocul de exprimare și comunicare a Evangheliei în toată lumea. Greaca era limba cea mai potrivită pentru a exprima un fapt sau a comunica o idee.
Deși cultura, limba și filosofia greacă au fost superioare tuturor celor care au existat vreodată, totuși grecii nu au reușit să perfecționeze umanitatea. Grecii nu au găsit Utopia. Nu au ajuns la câmpiile elizee și au pierdut din vedere tărâmul spiritual. Lumea aceasta a devenit casa lor, terenul de joacă, clasa, atelierul și mormântul lor.
Dr. F. W. Robertson a spus despre greci: „Cu cât grecul se atașa mai mult de această lume, cu atât nevăzutul devenea tot mai obscur.” Din acest motiv grecii au făcut o imagine dedicată UNUI DUMNEZEU NECUNOSCUT, care a fost punctul de plecare al lui Pavel atunci când le-a predicat evanghelia. Atenienii culți erau sceptici și l-au numit „guraliv” pe Pavel, bătându-și joc de el în timp ce acesta căuta să le arate adevărul.
Pavel a afirmat că Evanghelia este o nebunie pentru greci, însă s-a adresat și minții grecești. El le-a spus că în trecut ei erau dintre neamuri, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume și aceasta este adevărata imagine a grecului, dragul meu. Însă Pavel le-a mai spus și că, la vremea potrivită, Dumnezeu Și-a trimis Fiul, născut din femeie, supus Legii și că acest Fiu al lui Dumnezeu a murit pentru ei. Pavel călătorea pe drumurile romane, predicând o evanghelie universală despre Omul perfect care a murit pentru oamenii din lume. Religia Israelului a putut produce doar un fariseu, puterea Romei a reușit să dea naștere doar unui cezar, iar filosofia Greciei a putut obține doar un gigant universal ca Alexandru cel Mare, care era doar un copil în adâncul inimii. Acestei gândiri grecești s-a adresat Luca în Evanghelia sa, prezentându-L pe Isus Hristos ca Omul perfect, Omul universal, acea persoană pe care grecii o căutau atât de mult.
Vă propun să observăm și să reținem și alte caracteristici ale Evangheliei lui Luca:
1.Chiar dacă are mai puține capitole decât varianta lui Matei, Evanghelia scrisă de doctorul Luca este cea mai consistentă dintre cele patru prezentări ale „veștii bune” din NT!
2.Deși Evanghelia după Luca este una dintre evangheliile sinoptice, totuși ea conține multe aspecte omise de Matei și Marcu.
3.Doctorul Luca are cea mai lungă relatare din toate Evangheliile referitoare la nașterea din fecioară a Domnului Isus. În primele două capitole, el ne oferă o frumoasă consemnare obstetrică, doctorul Luca relatându-ne clar și onest nașterea din fecioară. De la doctorul Luca și până la doctorul Howard Kelly, un ginecolog de la Spitalul Johns Hopkins, a existat mereu o susținere puternică a conceptului nașterii din fecioară, care a făcut ca afirmațiile pseudo-teologilor să pară puerile atunci când afirmă cu nerușinare că o astfel de naștere ar fi o imposibilitate biologică.
4.Luca este singurul evanghelist care inserează în Evanghelia sa cântecele care însoțesc sărbătorile nativității (Întruparea, nașterea Mântuitorului), mai cunoscute sub denumirile lor venite pe filieră latină: Magnificat, Benedictus, Nunc Dimittis.
5.Cum am mai spus, doctorul Luca folosește în scrierea sa mai mulți termeni medicali decât însuși Hipocrate, părintele medicinii – și asta, nu ca să facă paradă de erudiție, ci – pe fondul reflexului profesional, desigur – din preocuparea sa constantă pentru exactitate și adevăr istoric...
6.Evanghelia lui Luca este relativ săracă în citate din Scriptură, ele fiind mai multe în Fapte, dar și acolo au orientare predilect cristologică.
7.Doctorul Luca ne prezintă 20 de minuni ale Domnului Isus, dintre care șase nu sunt amintite în nicio altă Evanghelie.
8.De asemenea, el ne oferă 23 de pilde, dintre care 18 apar doar în această Evanghelie. Pilda fiului risipitor și cea a Bunului Samaritean sunt specifice acestei Evanghelii.
9.Apoi, Luca ne prezintă relatarea din punct de vedere uman a drumului spre Emaus a Domnului nostru, după înviere, lucru care arată că El avea aparență omenească după învierea Sa. Doctorul Luca demonstrează astfel că învierea nu a fost în duh, ci în trup. Isus a fost „semănat trup firesc… [și] învie trup duhovnicesc…” (1 Cor. 15:44).
10.O compasiune umană clară domină în această Evanghelie, ceea ce demonstrează natura umană a lui Isus, precum și compasiunea binevoitoare a acestui doctor din primul veac, care deținea multe informații de primă mână despre suferința umană. Atrage atenția focalizarea evanghelistului pe grupuri de persoane: săracii, păcătoșii, femeile etc.
11.De altfel, evanghelia lui Luca poate fi numită „Evanghelia Omului Isus Hristos”. Această considerație nu neagă nicidecum divinitatea Mântuitorului, ci proclamă apăsat întruparea care a făcut posibilă ispășirea și răscumpărarea. Luca ni-l prezintă pe Domnul Isus descendent nu numai al lui Avraam, ci și al lui Adam – Domnul fiind astfel nu doar Dumnezeu venit să participe la umanitate, ci și să reașeze omenirea în starea dinaintea neascultării primului om. Isus este al doilea om, însă ultimul Adam: „De aceea este scris: «Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu.» Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă… Omul dintâi este din pământ, pământesc; Omul al doilea este din cer” (1 Cor. 15:45, 47). Dumnezeu îi face pe oameni să fie ca Isus: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Deci Isus este al doilea om, și pentru că după El urmează al treilea, al patrulea etc. Și totuși, el este ultimul Adam, pentru că nu va mai fi niciun alt cap al familiei umane. Isus „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi…” (Evr. 2:17), pentru ca frații Lui să poată fi făcuți ca El.
12.De aici rezultând caracteristica măreață și definitorie a Evagheliei lui Luca – universalitatea! Nu există limite sau bariere: Isus Hristos, credința, mântuirea sunt pt toți oamenii fără diferențe, fără opreliști – evrei și neamuri, săraci și bogați, bărbați și femei, sănătoși sau bolnavi, religioși sau nu, învățați sau analfabeți, înțelepți sau mai puțin... Interesant în context este că – dacă toți evangheliștii (Matei 3:5; Marcu 1:3; Ioan 1:23) includ/citează în scrierile lor Isaia 40:3-5 („Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele!”), numai Luca (3:6) redă și concluzia triumfală a profeției: „Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.’”
Învierea Domnului Isus din morți este dovada clară atestată tuturor că „în Isus” oricine poate reveni acasă. Viața veșnică este oferită încă o dată omenirii, prin Golgota. Hristos a venit și S-a făcut pt puțină vreme „ca noi” (doar că fără păcat!), pentru ca prin credință fiecare să aibă șansa de a fi făcut – pe veci! – „ca El”!
Încercând o concluzie a celor spuse până acum, să reținem că ne stă înainte o scriere precisă, caracteristică exprimării unui medic, scrisă într-o elină elegantă de un medic creștin neevreu – dar bun cunoscător al temelor principale ale iudaismului și al culturii și actualității vremii sale. Predilecția lui Luca pentru redarea faptelor și datelor exacte – rod al unei munci grele de cercetare asiduă, regăsită și-n scrierea-soră: Faptele Apostolilor – fac din Luca primul istoric al Bisericii.
Și ne oprim aici, chiar dacă s-ar mai putea spune destule în introducerea acestei remarcabile scrieri nou-testamentare care este Evanghelia semnată de Luca... Le vom mai spune și pe parcurs, pentru că de data viitoare deja intrăm în textul propriu-zis... Așadar, dacă ne va îngădui Dumnezeu, pe curând!
schița cărții
NAȘTEREA OMULUI PERFECT; faMILIA LUI, CapItOLELE 1–3
Anunțarea nașterii lui Ioan și a lui Isus; nașterea lui Ioan, capitolul I
Scopul Evangheliei, cap. 1:1–4.
Îngerul Gabriel i se arată lui Zaharia și anunță nașterea lui Ioan, cap. 1:5–25.
Îngerul Gabriel i se arată Mariei și anunță nașterea din fecioară a lui Isus, cap. 1:26–38.
Maria o vizitează pe Elisabeta, capitolul 1:39–56 (Ave Maria și Magnificat)
Nașterea lui Ioan (Benedictus), cap. 1:57–80.
Nașterea lui Isus; întâmpinarea Lui; circumcizia Lui; călătoria la Ierusalim la vârsta de 12 ani, cap. 2.
Nașterea lui Isus într-o iesle din Betleem, cap. 2:1–7.
Întâmpinarea lui Isus: Îngerii anunță nașterea lui păstorilor; Păstorii merg la iesle, cap 2:8–20.
Circumcizia lui Isus și curățirea Mariei, cap. 2:21–24.
Întâlnirea cu Simeon în Templu, cap. 2:25–35 (Nunc Dimittis, vv. 29–32).
Întâlnirea cu Ana în Templu; Întoarcerea la Nazaret, cap. 2:36–40.
Vizita la Ierusalim a lui Iosif, a Mariei și a lui Isus, la vârsta de 12 ani, cap. 2:41–52 (Doctorul Luca spune că El se dezvolta normal în trup, la minte și în spirit — v. 52.).
Lucrarea lui Ioan Botezătorul; Botezul lui Isus; Genealogia Mariei, cap. 3
Lucrarea lui Ioan, cap. 3:1–20.
Botezul lui Isus, cap. 3:21–22 (Sfânta Treime — v. 22).
Genealogia Mariei, cap. 3:23–38 (Și Maria era din linia genealogică a lui David, v. 31 — vezi Mat. 1.).
Ispitirea Omului Perfect; Respingerea din partea celor din cetatea Sa, cap. 4 “Ispitit ca și noi” (Evr. 4:15).
Ispitirea lui Isus, cap. 4:1–13.
Isus se întoarce în Galilea și Nazaret și este respins de cei din cetatea Sa, cap. 4:14–30 (Isus citează din Isaia 61:1–2 în v. 18.).
Isus Își mută sediul central la Capernaum și Își continuă lucrarea, cap. 4:31–44.
III. Lucrarea Omului Perfect în Galilea, cap. 5–9
Isus Își cheamă ucenicii pentru a doua oară; Isus vindecă leproșii; Isus vindecă un slăbănog; Chemarea lui Matei; Isus spune pilda cu haina cea nouă și burdufurile cele noi, cap. 5.
Isus își apără ucenicii atunci când culeg spice de grâu în ziua sabatului; Isus vindecă un paralizat în ziua de sabat; Alegerea celor doisprezece; Predica de pe câmpie, cap. 6.
Isus îl vindecă pe robul unui sutaș; Învierea fiului văduvei din Nain; Isus îl laudă pe Ioan Botezătorul; Isus cinează în casa unui fariseu; Pilda celor doi datornici, cap. 7.
Isus spune diferite pilde; pilda semănătorului; pilda luminii aprinse; relații personale; liniștirea furtunii; Isus vindecă îndrăciți în Gadara; vindecarea femeii cu scurgere de sânge; învierea fiicei lui Iair, cap. 8.
Isus îi împuternicește și îi trimite pe cei doisprezece; Isus hrănește 5.000 de oameni; Isus Își anunță moartea și Învierea; Schimbarea la față; Isus vindecă un îndrăcit; Isus Își îndreaptă fața înspre Ierusalim; Isus explică testul uceniciei, cap. 9.
Lucrarea Omului Perfect pe drumul spre Ierusalim, cap. 10–18
Trimiterea celor șaptezeci; Isus pronunță judecata asupra cetăților Horazin, Betsaida și Capernaum; pilda samariteanului milostiv; Isus în casa Mariei și a Martei, cap. 10.
Isus își învață ucenicii să se roage, spunându-le pilda prietenului insistent și pilda tatălui; Isus este acuzat că scoate demonii cu ajutorul lui Beelzebub; pilda duhului necurat care iese dintr-un om; Semnul lui Iona; pilda lumânării aprinse; Isus îi acuză pe farisei, cap. 11.
Avertizarea lui Isus cu privire la aluatul fariseilor; pilda bogatului nebun; pilda stăpânului care se întoarce de la nuntă; testarea robilor în vederea întoarcerii lui Isus; Isus afirmă că El aduce dezbinare între oameni, cap. 12.
Isus îi învață pe oameni să nu judece, ci să se pocăiască; pilda smochinului neroditor; vindecarea femeii gârbove; pilda seminței de muștar și a aluatului; Isus continuă să învețe pe drumul spre Ierusalim; Isus plânge pentru Ierusalim, cap. 13
Isus, la masă în casa unui fariseu; pilda musafirilor nepoliticoși; pilda celor poftiți la marea cină; pilda despre construirea unui turn; pilda regelui care merge la război; pilda despre sarea care își pierde gustul, cap. 14.
Isus spune pilda oiței pierdute; pilda banului pierdut; pilda celor doi fii pierduți (Fiul risipitor), cap. 15 (Fiul ascultător este Cel care spune pilda.).
Pilda ispravnicului necredincios; Isus răspunde fariseilor lacomi; Despre divorț; Isus relatează întâmplarea cu bogatul și Lazăr (Săracul), cap. 16.
Isus Își învață ucenicii despre iertare; Isus Își învață ucenicii despre slujirea cu credincioșie; Vindecarea celor zece leproși (Un samaritean se întoarce să mulțumească); Isus vorbește despre natura spirituală a Împărăției lui Dumnezeu; Isus vorbește despre a doua Sa venire, cap. 17.
Pilda judecătorului nedrept; Pilda vameșului și a fariseului; Binecuvântarea copiilor; Isus îl confruntă pe tânărul bogat cu cinci din cele 10 porunci; Vindecarea orbului la intrarea în Ierihon, cap. 18.
Lucrarea Omului perfect în Ierihon și Ierusalim, cap. 19–21
Isus intră în Ierihon și în casa lui Zacheu; Convertirea lui Zacheu; Pilda celor zece talanți; intrarea în Ierusalim; Isus plânge pentru Ierusalim; Curățirea Templului, cap. 19.
Întrebarea despre autoritatea lui Isus; Pilda vierilor; Întrebarea despre birul cezarului; Isus închide gura saducheilor în privința învierii; Isus pune întrebări cărturarilor, cap. 20.
Isus observă dărnicia oamenilor și o laudă pe văduva săracă; Isus răspunde la întrebarea „Când vor fi aceste lucruri?”, în cadrul discursului de pe Muntele Măslinilor, cap. 21.
Trădarea, procesul și moartea Omului perfect, cap. 22–23(Ruda-răscumpărătoare).
Iuda complotează cu preoții cei mai de seamă pentru a-L trăda pe Isus; Isus plănuiește ultimul Paște și instituie Cina Domnului; Isus anunță trădarea Sa și locul ucenicilor Săi în Împărăția viitoare; Lepădarea lui Petru; Avertizarea ucenicilor în privința viitorului; Isus merge în Ghețimani; Trădarea lui Iuda; Isus este arestat și dus la Marele preot; Petru se leapădă de Isus; Isus este batjocorit, bătut și adus înaintea Sanhedrinului, cap. 22.
Isus înaintea lui Pilat; Isus înaintea lui Irod și eliberarea lui Baraba; Isus prezice distrugerea Ierusalimului și se roagă pentru dușmanii Lui; Răstignirea lui Isus; Isus este batjocorit de conducători și de soldați; Isus este batjocorit de unul din tâlhari, iar celălalt tâlhar se întoarce la Isus și El îl primește; Isus Își dă duhul; Iosif din Arimateea pune trupul lui Isus într-un mormânt nou, cap. 23.
VII. Învierea Omului perfect, cap. 24:1–48
Isus înviază din morți și părăsește mormântul lui Iosif, cap. 24:1–12.
Isus merge pe drumul spre Emaus și se descoperă la doi dintre ucenicii Săi, cap. 24:13–34.
Isus merge la ucenicii Săi, care erau adunați în același loc, și se descoperă celor 11; Marea Trimitere, cap. 24:35–48 (El încă este Om; se accentuează importanța Cuvântului lui Dumnezeu).
VIII. Înălțarea la cer a Omului perfect, cap. 24:49–53
Isus promite că va trimite Duhul Sfânt; Isus se înalță la cer, binecuvântându-i pe ai Săi, cap. 24:49–53.
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, pășim azi în ceea ce poate fi considerată prima istorie a bisericii creștine: dipticul Evanghelie-Faptele apostolilor, semnate de Luca. Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, acest intelectual din miezul sec. I (care nu era însă scriitor de formație) redă în aceste două secțiuni (care ocupă aproape un sfert din cuprinsul NT!) viața și învățătura întemeietorului creștinismului, iar apoi organizarea și funcționarea primelor comunități de credincioși, după Înălțarea la ceruri a Mântuitorului, odată cu pogorârea Duhului Sfânt. Aceste scrieri opt fi considerate și o apologie a creștinismului și bisericii, atât în fața puterii politice (romane) cât și înaintea elitei religioase evreiești Din punct de vedere istoric, doctorul Luca este dintre cei mai harnici evangheliști, începându-și scrierea înaintea celorlalți sinoptici (afirmă mulți cercetători). Cerul tăcuse pentru mai bine de 400 de ani când îngerul Gabriel apare din senin și anunță nașterea lui Ioan Botezătorul. Luca ne prezintă atât cadrul general, precum și nașterile lui Ioan și respectiv Isus.
Mai trebuie spus că debutul evangheliei este vibrant și exuberant, primele capitole conținând și câteva cântece: în cap. 1. Salutul Elisabetei pentru Maria, v. 42–45; 2. Cântarea Mariei, v. 46–55 (Magnificat); 3. Profeția lui Zaharia (Benedictus), v. 68–79. (Personal aș adăuga aici și anunțurile îngerului: către Zaharia (vv. 13-17) și către Maria (vv. 30-33), care au aceeași alură imnică, de profeție vibrantă și plină de reverență). Apoi în cap. 2 avem cântarea oastei cerești (Gloria in excelsis, v. 14) adăugată vestirii nașterii făcută de înger păstorilor (vv. 10-12), apoi cântarea lui Simeon (Nunc Dimittis, 2:29-32), urmată de binecuvântarea aceluiași (vv. 34-35), și nu în ultimul rând – deși nu ne sunt date cuvintele folosite – cântarea venerabilei Ana (v. 38), plină de bucurie pentru șansa de a fi văzut venirea Celui pe care mulți din Israel Îl așteptau să izbăvească țara, Ierusalimul și neamul.
Luca începe Evanghelia sa oarecum straniu cu o conjuncție, cu o explicație justificativă, care scoate în evidență scopul pentru care a alcătuit și ne oferă Evanghelia sa:
Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai. (Luca 1:1–4)
Dintre cei patru autori de Evanghelii, doar „doctorul preaiubit” explică (în prologul de mai sus) intenția și metoda scrierii sale – este o indicație că autorul se adresează unei audiențe de cultură ne-evreiască (romană și/sau grecească), chiar dacă aparent scrierile lui Luca sunt deja adresate și dedicate unui nobil Teofil, fără îndoială un sprijinitor al lucrării lui Luca, poate chiar un proaspăt convertit din elita romană.
În acest pasaj (prologul, vers. 1-4) apar câteva expresii importante care nu trebuie trecute cu vederea. Prima este „cei ce le-au văzut cu ochii lor” prin care este tradus termenul grecesc autoptai care se traduce în mod literal ca „aceea care este prin sine” și opsomai care înseamnă „a vedea”; altfel spus, „a vedea cu propriii ochi” sau „a fi martor ocular”. Expresia folosită în original este, de fapt, un termen medical, care se referă la realizarea unei disecții/autopsii. Prin urmare, ceea ce încearcă să spună, de fapt, doctorul Luca (care nu fusese în anturajul Domnului Isus) este: „Am aflat aceste lucruri de la cei ce-au fost martori oculari, care au disecat evenimentele petrecute... și îți scriu ce am aflat.”
Al doilea termen important folosit de doctorul Luca în acest pasaj este slujitori, care este traducerea termenului grecesc huperatai, adică „vâslaș la galere”. Corespondentul vâslașului în cadrul unui spital este medicul rezident. Astfel, doctorul Luca spune că ei erau cu toții doar niște medici rezidenți, sub conducerea Medicului cel Bun. Ceea ce vrea, de fapt, doctorul Luca să spună aici este că el, ca medic și ca om de știință, a realizat o analiză și un examen, o sinteză a consemnărilor celor care au fost martori oculari.
Apoi, ați reținut cred și expresia „cercetări cu de-amănuntul” – prin care Luca vrea să ne asigure că: „nu am aruncat o privire sau am tras cu urechea, nu m-am pripit și nici n-am umflat lucrurile, n-am ales doar ce-mi convenea, nu m-am mulțumit cu puțin, ci m-am informat, am căutat, am adunat, am verificat, am analizat tot ce-a fost posibil, luate de la sursă/origine/obârșie... le-am așezat în ordine logică și cronologică!” și așa avem acum la îndemână Evanghelia cea mai densă/consistentă (cu cele mai multe versete – 1151), și care nu se încheie cu ultimul capitol, ci continuă cu... partea a doua: Faptele apostolilor!
Prin stilul acesta logic, cursiv și elevat, Luca își propune: 1. Să îndepărteze suspiciunile cu privire la creștinism (prezentat ca subversiv, să nu uităm că în Imperiu Nero începuse să strângă șurubul!); 2. Să facă atractiv și acceptabil creștinismul pt audiența sa; 3. Să întărească credința recent-convertiților la creștinism. Putem concluziona această reflecție afirmând că primele patru versete ale acestui capitol reprezintă un început extraordinar al cărții, întărindu-ne convingerea că Luca și-a scris Evanghelia pentru a oferi oamenilor certitudine și asigurare în privința Domnului Isus Hristos.
Dragul meu, câtă certitudine ai tu? Știi că ești copilul lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos? Știi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu? Îmi pare tare rău pentru aceia care nu au o certitudine în privința acestor lucruri. Oscilezi mereu, spunând: „Nu am o certitudine în privința Bibliei sau a mântuirii mele. Cred că nu am destulă credință...”?! S-ar putea însă ca problema ta să fie nu că nu ai suficientă credință, ci puțina cunoaștere, pentru că „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:17). Dacă ai cunoaște într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu, atunci l-ai crede! Cei care nu cunosc Biblia au acest gen de îndoieli... pentru că problema este, de fapt, la noi și nu la Biblie sau la Domnul Isus! Pt că Biblia nu este o carte care trebuie doar citită, ci care trebuie trăită pe măsură ce o citești! Iar când citim această Evanghelie a lui Luca, migălos și responsabil lucrată, n-o vom citi doar ca pe o carte palpitantă și adevărată, ci convinși și conștienți că Dumnezeu a ales, a inspirat, a dictat cuvintele care-o compun ca să ne vorbească fiecăruia!
În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot, numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron şi se chema Elisabeta. (Luca 1:5)
Dumnezeu Se face din nou auzit, după 400 de ani de tăcere – și-o va face în mod supranatural, prin arhanghelul Gabriel/Gavril, trimis la preotul Zaharia – și mai târziu la o adolescentă din Nazaret – ca să le vestească venirea pe lume a fiilor lor. Vom avea de-a face cu două nașteri excepționale, marcate de intervenții divine (nu doar datorită arătărilor îngerilor! Să nu uităm că părinții lui Ioan erau vârstnici și inapți dpdv biologic să mai procreeze... iar Maria va rămâne însărcinată fiind fecioară dpdv fiziologic, prin umbrirea/atingerea Duhului Sfânt!)
Cele două cicluri narative se vor intersecta în memorabila scenă a vizitei pe care Maria i-o va face rubedeniei sale Elisabeta (vom lua și noi notă de textul respectiv în episodul viitor!)
Deocamdată, doctorul Luca începe scrierea Noului Testament, din punct de vedere cronologic, și-o face redând împrejurările premergătoare nașterii lui Ioan Botezătorul, din momentul în care îngerul Gabriel s-a arătat tatălui lui Ioan, pe când acesta slujea în Templu.
Era în zilele lui Irod cel mare, rege al evreilor între 37-4 î.Hr., originar din Idumeea, un domnitor crud, cu obsesii megalomanice – a construit orașe și a reabilitat, lărgit și înfrumusețat Templul din Ierusalim, așa cum în alte zone a ridicat sanctuare pentru celebrarea cultelor și zeităților păgâne.
Părinții lui Ioan au fost Zaharia și Elisabeta, iar semnificația numelor lor este „Dumnezeu Își amintește” și, respectiv, „jurământul Său”. Astfel, numele lor puse împreună înseamnă: „Dumnezeu Își amintește jurământul Său”. Dar, despre ce jurământ să fie vorba? Mă gândesc la cel consemnat în Psalmul 89:34–37: „Nu-Mi voi călca legământul şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele Mele. Am jurat odată pe sfinţenia Mea: să mint Eu oare lui David? Sămânţa lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna va dăinui pe vecie, şi ca martorul credincios din cer. (Oprire).” Dumnezeu i-a jurat lui David că unul din urmașii săi va domni veșnic și acest urmaș este Hristos. „Dumnezeu Își amintește jurământul Său!” Așadar, Dumnezeu este gata să intervină în istoria umană după 400 de ani de tăcere... și-o va face tranșant și determinant!
Amândoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi păzeau fără pată toate poruncile şi toate rânduielile Domnului. (Luca 1:6)
Observați, vă rog, că Scriptura ne spune că atât Zaharia, cât și Elisabeta erau oameni neprihăniți, adică oameni drepți. În ce fel erau drepți? Ei își recunoscuseră păcătoșenia și aduseseră înaintea lui Dumnezeu jertfele necesare. Umblarea lor în neprihănire i-a dus înspre mântuire; când păcătuiau sau făceau o greșeală, ei aduceau jertfa corespunzătoare. Și totuși, exista durere în viața lor, și nu una mică, pentru că nu aveau copii!
N-aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă; şi amândoi erau înaintaţi în vârstă. (Luca 1:7)
Zaharia și Elisabeta erau un cuplu în vârstă, care nu avea copii (lucru care pentru o femeie evreică era o mare ocară)... Ca să nu mai spunem că Zaharia, care era din seminția lui Levi, era din ceata celor care slujeau în Templu (mai bine zis era unul din cei peste 18.000 de preoți împărțiți în douăzeci și patru de cete, care slujeau prin rotație câte o săptămână, de două ori pe an). Și ca să întregesc puțin imaginea: la vârsta lor înaintată, cred că nici nu mai trăgeau nădejde și nici nu se mai gândeau că ar mai putea fi părinți!
Dar... risc o întrebare (retorică): credeți că Dumnezeu lasă lucrurile la întâmplare, sau să-I scape de sub control, mai ales când e vorba de copiii Săi? Nicidecum! Vedem asta și din ce urmează...
Dar, pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu, la rândul cetei lui, după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre să tămâieze în Templul Domnului. În ceasul tămâierii, toată mulţimea norodului se ruga afară. Atunci un înger al Domnului s-a arătat lui Zaharia şi a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere. Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut; şi l-a apucat frica. (Luca 1:8–12)
Zaharia slujea la altarul pentru tămâiere, care era locul rugăciunii. Era vremea jertfei de seară și în acel moment Zaharia ajunsese la acea parte a slujbei când trebuia să pună tămâie pe altar. Deodată, apare un înger... (Tu ce-ai face dacă ai vedea un înger? Cred că ai reacționa la fel ca omul acesta, adică ai fi tulburat și înspăimântat!) Inițiativa fiind a lui Dumnezeu, Zaharia vede ce i se arată: apariția și mesajul transmis prin înger, dinspre partea dreaptă a altarului (dreapta fiind partea „favorabilă”, deci vestea va fi bună - evanghelos!)
Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme, Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevasta ta Elisabeta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan.” (Luca 1:13)
Zaharia se rugase probabil să primească un fiu, iar Elisabeta la fel... și cred că mulți oameni făceau la fel. De unde știu că probabil continua să ceară un fiu? Pentru că îngerul i-a spus: „Rugăciunea ta a fost ascultată.” Numele Ioan în originalul ebraic este Yohanan, și înseamnă „Iahweh este darnic/îndurător” – nume care se referă în cazul lui atât la darul pe care-l va primi pântecele vârstnic al Elisabetei, cât și la misiunea divină pe care viitorul profet o va îndeplini în mijlocul lui Israel.
El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. (Luca 1:14–15)
Fiul lui Zaharia și al Elisabetei urma să respecte „legea nazireatului”, iar unul din lucrurile pe care trebuia să le jure era că nu va bea vin sau băuturi tari. (Dar nu doar nazireii nu consumau vin; nici preoții nu aveau voie să bea vin în perioada cât slujeau la Templu) Oricum, este anticipată aici viața ascetică pe care o va duce Botezătorul. El trebuia să-și găsească bucuria în Duhul Sfânt și în Dumnezeu; de aceea Pavel spune în Efeseni 5:18: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.”
Este alternativa deseori utilizată în Scriptură: plinătate de Duh Sfânt, și nu cu băuturi amețitoare! Oamenii în general, credincioșii în special, ar trebui să-și găsească împlinirea în Creatorul lor, nu în substituenți periculoși... Noi trebuie să ne găsim bucuria în Dumnezeu și nu într-o sticlă. Așa de mulți în jurul nostru sunt astăzi dependenți de sticlă... și nu vorbesc despre bebelușii care au nevoie de sticla cu lapte, ci despre adulții care stau prin baruri.
La fel, dpdv spiritual, mai sunt astăzi mulți creștini care trebuie ajutați și susținuți pentru a ține piept vieții. Trebuie să recunoaștem că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne poate da putere pentru a face față provocărilor vieții... dar să fim atenți și dispuși să-i sprijinim pe cei ce nu știu sau nu pot să se descurce sau să depășească încercarea ieșind întăriți din ea!
Continuă anunțul îngerului către Zaharia, tatăl celui ce va fi Ioan Botezătorul, vărul mai mare al Mântuitorului Isus Hristos:
El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” (Luca 1:16–17)
Trebuie să clarificăm faptul că, deși Ioan Botezătorul a umblat în duhul și puterea lui Ilie, el nu a fost Ilie (prorocul VT-ar din sec. al IX-lea îHr., puternic și curajos, al cărui nume înseamnă „Iahweh este Dumnezeu”). Ioan era cel care urma să întoarcă inimile părinților către copiii lor, și-ale necredincioșilor către ascultarea de Dumnezeu, creând astfel o punte de legătură între generații, și-ntre niveluri spirituale. Problema noastră, a celor de azi, nu este atât de mult prăpastia dintre adulți și tineri, cât prăpastia dintre adulți și Dumnezeu, pentru că, dacă adulții ar avea o relație bună cu Dumnezeu, atunci nu ar mai avea problemele pe care le au acum cu generația tânără.
Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, şi nevasta mea este înaintată în vârstă.” (Luca 1:18)
Nu mă pot abține să nu zâmbesc când citesc un asemenea verset. Mulți zic că nu găsesc umor în Biblie, dar aces verset dovedește tocmai că așa ceva există... fie și involuntar, sau amar! Avem aici un om, un preot, care a venit înaintea lui Dumnezeu în rugăciune și, la altarul tămâierii, spune următoarele: „Oh, Doamne, dă-mi un fiu!”, iar atunci când Dumnezeu îi răspunde prin îngerul Gabriel, spunând: „Îți voi da un fiu.”, Zaharia răspunde: „Din ce voi cunoaște lucrul acesta?” El continuă și spune: „Soția mea este în vârstă și eu sunt în vârstă și nu cred că mai putem avea copii!” Și totuși, el se rugase pentru un fiu! Nu ne-am rugat și noi așa, oare, de multe ori? Îi cerem ceva lui Dumnezeu, dar automat și fără credință – nici că-i bine ce ceri, nici că vei primi ce ceri! Este unul dintre motivele pentru care nu primim răspuns la rugăciuni – și anume: pentru că nu avem deloc credință. Zaharia era preot și slujitor, dar era și el om, supus acelorași slăbiciuni... de aceea nu pot să nu zâmbesc citind asta despre el, pentru că și eu mă rog adeseori ca el!
Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gavril care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună.” (Luca 1:19)
Abia acum îngerul se prezintă – este aceeași prezență angelică activă și implicată în Scriptură, „îngerul istoriei”, care supraveghează îndeaproape desfășurarea planului divin în omenire. Gavril (sau Gabriel) înseamnă „Dumnezeu este războinicul meu” sau „Dumnezeu S-a arătat puternic”. Gavril a fost trimis să comunice oracolul divin; purtătorul Cuvântului lui Dumnezeu are autoritate! Dar nu ce spune Vernon McGee este important, ci ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu este esențial și decisiv! Dumnezeu ne vorbește mereu prin Cuvântul Său... o, de-am fi atenți și de-am cere pricepere!
„Iată că vei fi mut şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.” (Luca 1:20)
Zaharia, care și-n această împrejurare fusese destul de vorbăreț, va fi mut pentru o vreme. Necredința este (sau duce-ntotdeauna la) muțenie, adică nu transmite niciodată niciun mesaj. Sunt de acord cu Elizabeth Barrett Browning, poeta care spunea că „cel fără credință ar trebui să tacă”. Sunt atâția palavragii care își trâmbițează necredința fără încetare – când ar trebui să vorbească doar cel care crede în Dumnezeu și are ceva de spus!
Norodul însă aştepta pe Zaharia şi se mira de zăbovirea lui în Templu. Când a ieşit afară, nu putea să le vorbească; şi au înţeles că avusese o vedenie în Templu. El le făcea semne întruna şi a rămas mut. (Luca 1:21–22)
Și acest pasaj mi se pare amuzant. Dumnezeu, după 400 de ani de tăcere, se apropie din nou de rasa umană, însă omul cu care comunică nu Îl crede pe cuvânt și ajunge, astfel, mut. Puteți să vă imaginați un mesager mut?! Și cum încerca el să explice oamenilor că este mut? Gândiți-vă cum le-ați da de înțeles oamenilor că ați văzut un înger, și de aceea nu puteți vorbi? N-ar fi prea ușor să faceți asta! Încercați exercițiul acesta: faceți mișcările pe care credeți că le făcea Zaharia pentru a comunica oamenilor situația dificilă în care se afla... și uitați-vă în oglindă! Cred că nu veți putea să nu zâmbiți!
După ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă. (Luca 1:23)
Cu mult timp în urmă, regele David stabilise ca preoții să slujească în templu pentru o anumită perioadă de timp – o săptămână – iar apoi să aibă vacanță. Un preot își desfășura slujba, iar apoi venea alt preot, altă ceată, să slujească la Templu. Așa au stat lucrurile și în cazul lui Zaharia, însă el a trebuit să-și facă perioada de slujbă fără a putea vorbi. Când a venit vremea să plece acasă, el tot nu putea vorbi, așa că mă gândesc că a mers acasă și... a ascultat-o pe Elisabeta vorbind. (Luca 1:24–25):
Peste câtva timp, Elisabeta, nevasta lui, a rămas însărcinată şi s-a ţinut ascunsă de tot cinci luni. „Căci”, zicea ea, „iată ce mi-a făcut Domnul, când Şi-a aruncat ochii spre mine, ca să-mi ia ocara dintre oameni.”
Este o situație interesantă: Zaharia nu putea vorbi, iar Elisabeta, din cauza condiției sale, rămâne ascunsă câteva luni. Dar de ce se va fi ascuns, dacă Dumnezeu îi făcuse o favoare, răspunsese rugăciunilor? Era rușinată că ea, femeie în vârstă, rămăsese însărcinată? Cred că mai degrabă discreția Elisabetei era menită să completeze muțenia lui Zaharia, ambii nedorind să profaneze miracolul zămislirii ieșite din comun... care va primi confirmarea odată cu vizita Mariei (pe care noi o vom trece în revistă data viitoare!) Fiind pentru o vreme singura cuvântătoare din familie, cred că Elisabeta i-a vorbit mult lui Zaharia, în acea perioadă, amintindu-i mereu cu bucurie: „Zaharia, vom avea un fiu!”
Bunul Dumnezeu să vă umple și dvs. inima și viața cu bucurii și împliniri mărețe, cu soluții și răspunsuri la rugăciuni, pe care să nu le ascundeți, și despre care să vorbiți cu entuziasm! Dumnezeul nostru merită glorificat, pentru că Lui nimic nu-i este cu neputință!
Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, nu trebuie să fii neapărat credincios ca să accepți că persoana lui Isus Hristos, nașterea, viața, învățătura, moartea și învierea Lui reprezintă evenimente cruciale în istoria omului. Întruparea lui Dumnezeu înseamnă implicarea divină directă în această lume și omenire, ca să aducă iertare, eliberare și mântuire. Iată de ce tot ce e legat de naşterea lui Isus Hristos ar trebuie să rămână în inima noastră. Este semnul suprem al dragostei lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi.
Ne reîntâlnim în primul capitol al Evangheliei după Luca, la pasajele care ne dezvăluie preliminariile Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Luca prezintă evenimentele începând cu destule luni înainte (cel puțin 15!), și naşterea lui Ioan Botezătorul făcea parte din cele ce trebuiau împlinite. Zaharia, tatăl lui Ioan, era preot şi pe vremea când se afla în Templu, oficiind înaintea Domnului, îngerul Gavril i se arată cu marea veste că va avea în sfârșit un fiu – un premergător al lui Mesia! Dar, Zaharia, asemenea multora dintre noi, deşi se ruga de multă vreme pentru un fiu, nu are credinţa suficientă şi din pricina aceasta rămâne fără grai. Așa că, împreună cu soția sa Elisabeta se refugiază într-o așezare din munții Iudeei.
O jumătate de an mai târziu, îngerul se arată și Mariei.
În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria. (Luca 1:26–27)
Maria este numită „fecioară” de două ori în același verset. Știți ce este o „fecioară”? Întreb asta pentru că mulți par să nu știe. „Fecioara” este o femeie care nu poate avea un copil în mod natural, pentru că nu a avut niciodată o relație cu un bărbat, în urma căreia să poată da naștere unui copil. Cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume, pentru că sunt oameni care susțin că nașterea din fecioară este imposibilă din punct de vedere biologic. Când aud pe cineva afirmând acest lucru, îmi vine să-i spun: „Mi-ar plăcea să luăm masa împreună și să-ți povestesc despre păsări și albine, pentru că se pare că nu știi prea multe despre ele.” Scriptura a anunțat și afirmă clar că Domnul Isus Hristos s-a născut din fecioară!
De obicei nu obiectez când un necredincios spune că nu crede în nașterea din fecioară, dar nu pot să nu fiu indignat când cineva afirmă că Biblia nu susține acest lucru. Eu cred că persoana care face o astfel de afirmație ori are o problemă de ordin intelectual, ori declară deliberat neadevăruri! Trebuie să ne amintim că Luca era doctor și el ne oferă cea mai extinsă relatare legată de nașterea din fecioară.
Îngerul a intrat la ea şi a zis: „Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28)
Există tendința, în mediile protestante, de a minimaliza rolul Mariei, însă acest verset ne spune că ei i s-a făcut un mare har. În același timp, vreau să subliniez faptul că ea a fost binecuvântată între femei și nu mai presus de ele. Ea nu este înălțată mai presus de celelalte femei, ci ea a ridicat statutul tuturor femeilor. Acesta este rolul Mariei! Atât de ușor se spune că păcatul a intrat în lume printr-o femeie, însă trebuie să ne amintim că tot printr-o femeie, și nu printr-un bărbat, a venit și Mântuitorul în lume!
Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta. (Luca 1:29)
Pe Maria a tulburat-o ce-i spusese îngerul. De altfel, când supranaturalul vine în contact cu naturalul, produce întotdeauna teamă. Maria „se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta”. Reacția Mariei mi-aduce aminte de un prieten care mi-a spus: „Știi, n-am crezut niciodată în stafii... până când am văzut una!” Cred că și mie mi-ar fi teamă dacă aș vedea un înger. Și vă rog să mă ascultați: când te întâlnești cu un înger, ai dreptul să te înspăimânți – este mesagerul colosal al unei lumi mărețe! (Luca 1:30–33):
Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.”
Pasajul acesta nu folosește un limbaj figurat, prin urmare nici nu poate fi interpretat în mod greșit. Cei care neagă nașterea din fecioară nu cred nici că Domnul va sta pe tronul tatălui Său David. Era clar faptul că lucrurile despre care vorbea Luca trebuiau luate în mod literal. Despre pântecele fecioarei se vorbește în stilul propriu, prin urmare același stil se aplică și părții care vorbește despre tronul lui David. Domnul Isus va domni, la propriu, peste casa lui Iacov și Împărăția Sa nu va avea sfârșit. Iar Împărăția aceasta este o realitate!
Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1:34)
Maria a avut prezența de spirit să ceară explicații: „Cum se va face lucrul acesta?” Este o întrebare bună și în zilele noastre. Ca să răspundă, Luca îl citează pe Gavril:
Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1:35)
Vă dați seama? Niciun bărbat n-a avut de-a face cu nașterea lui Isus Hristos! Din cartea Leviticul (cap. 12) am aflat că o femeie era considerată necurată după nașterea unui copil, din cauza faptului că a adus pe lume un păcătos. Mariei i se spune că ea nu va aduce pe lume un păcătos, ci un Sfânt! Unirea dintre un bărbat și o femeie nu poate produce decât un prunc cu o fire păcătoasă. Nașterea din fecioară era singura modalitate prin care Dumnezeu putea re-introduce sfințenia în familia umană! În Psalmul 51:5, David spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” Fiul Mariei urma să fie altfel. El va fi Sfântul născut dintr-o fecioară.
Poți nega nașterea din fecioară, dacă vrei... și, dacă ești necredincios, mă aștept s-o faci. Însă, dacă susții că ești creștin, dar nu crezi în nașterea din fecioară, voi fi foarte supărat. Iar dacă nu ești creștin, și nu crezi în nașterea din fecioară, să știi că nu poți să spui că Biblia nu afirmă nașterea din fecioară – pentru că o face!
Știți de ce acel Prunc urma să fie numit Fiul lui Dumnezeu? Pentru că a fost Fiul lui Dumnezeu! Vă rog să vă amintiți că doctorul Luca are o abordare și o expertiză științifică în Evanghelia pe care o scrie. El tocmai a afirmat că a examinat minuțios tot ce a aflat despre Isus din Nazaret, iar concluzia a fost că Isus e Dumnezeu. Luca a ajuns la aceeași concluzie ca Ioan, doar că procedurile și tehnica de lucru și de exprimare au fost diferite. Doctorul Luca a folosit un limbaj simplu și direct pentru a-și prezenta concluziile, iar dacă noi spunem că nu înțelegem mesajul, înseamnă că trebuie să ne întoarcem la abecedar!
„Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea lună. Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.” (Luca 1:36–37)
Și nașterea lui Ioan Botezătorul este miraculoasă, chiar dacă nu este naștere din fecioară. Afirmația îngerului conform căreia „niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (și care poate fi reformulată – precum în unele traduceri ale Scripturii: „La/cu Dumnezeu, totul este posibil!”) este cea mai tare asigurare, și noi ar trebuie să ne agățăm de ea în aceste vremuri pe cale le trăim. Vreau să adaug însă că sunt destui care au distorsionat înțelesul acestei afirmații. Într-adevăr, pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil atunci când vrea să facă ceva, însă aceasta nu înseamnă că El va face neapărat imposibilul pe care I-l cerem noi! Mulți oameni folosesc acest verset ca un clișeu, ca paravan pentru propriile dorințe egoiste. Și-apoi: Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu, însă multe lucruri ne sunt imposibile nouă! Un om care spune: „Nimic nu este prea greu pentru Dumnezeu”, însă nu reușește să ducă la îndeplinire o misiune pe care pretinde că Domnul i-a încredințat-o, îi face pe cei necredincioși să-și bată joc de Dumnezeu, de credință, de credincioși. Dumnezeu duce la îndeplinire tot ceea ce hotărăște să facă, pentru că nimic nu este imposibil pentru El, dar asta nu înseamnă că El va face tot ceea ce-I cer credincioșii, pentru că unele lucruri nu fac parte din planul Său! Să punem deci lucrurile în perspectiva corectă, mai degrabă decât să facem caz de vorbe... care pot dăuna cauzei lui Isus Hristos, în loc să o susțină!
Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Şi îngerul a plecat de la ea. (Luca 1:38)
Versetul acesta arată supunerea Mariei față de voia lui Dumnezeu. Ea îi spune îngerului: „Facă-mi-se după cuvintele tale!” Chiar în acel moment, un nor s-a abătut asupra vieții ei... și a rămas acolo până la învierea din morți a Domnului Isus. Învierea lui Hristos dovedește nașterea Sa din fecioară, care a fost pusă la îndoială până în acel moment. Prin urmare, nu poți nega nașterea din fecioară, dar să crezi în înviere... sau invers! Cele două merg împreună: fie le crezi pe amândouă, fie le respingi deopotrivă!
După o vreme, Maria hotărăște să-și viziteze rubedenia, pe Elisabeta...
Maria s-a sculat chiar în zilele acelea şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a urat de bine Elisabetei. Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt. (Luca 1:39–41)
Lucrurile relatate aici sunt miraculoase și nu are niciun rost să încercăm să dăm o explicație naturală. Fie crezi ce spun aceste versete, fie nu. M-am săturat de cei care vor, în zilele noastre, să pară inteligenți, în special de predicatorii ce vor să explice miracolele din Biblie. Minunile le acceptți, sau nu! Iar ceea ce s-a întâmplat în acest verset a fost un miracol: femeia aceasta este umplută instant cu Duhul Sfânt, iar pruncul îi saltă în pântece.
Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.” (Luca 1:42)
Acest verset este începutul primului cântec redat în Evanghelia lui Luca, și este – precum celelalte – un cântec frumos. Doctorul Luca este autorul sensibil care ne oferă aceste cântece de Crăciun din Scriptură, primul dintre ele fiind cântat de Elisabeta.
„Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu? Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie. Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini.” (Luca 1:43–45)
În Scriptură se vorbește puțin Elisabeta. Iat-o aici cântând primul cântec din Noul Testament – și când avem o astfel de solistă, e bine să n-o ignorăm. Elisabeta este o persoană remarcabilă, ea având credință într-un moment în care soțul ei, Zaharia, n-a avut! El a devenit mut din cauza necredinței sale, însă Elisabeta L-a crezut pe Dumnezeu... iar acum o încurajează și pe Maria. Maria este o copilă, însă Elisabeta este o femeie în vârstă, care a umblat cu Dumnezeu timp de mulți ani, iar acum o asigură pe Maria că acele lucruri care i-au fost descoperite se vor întâmpla. Aș vrea să îmi exprim aprecierea față de Elisabeta. Sigur, aceste femei nu trebuie divinizate, dar merită admirația noastră... inclusiv pentru modul în care se cultivă și se susțin reciproc!
Şi Maria a zis: „Sufletul meu măreşte pe Domnul şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită.” (Luca 1:46–48)
Acum Maria este cea care cântă, iar cântecul ei, cunoscut sub denumirea de Magnificat, ne învață câteva lucruri interesante. Maria recunoaște că avea nevoie de un Salvator, și că se bucură că-L are! Dragul meu ascultător, hai s-o numim „binecuvântată”! Nu o ridicăm la rang de zeiță și nu îngenunchem înaintea ei, însă trebuie să o numim „binecuvântată”, deoarece a avut minunatul privilegiu de a fi mama Fiului lui Dumnezeu și de a-L aduce pe lume. Să nu minimalizăm acest privilegiu, dar nici să nu-l exagerăm. Maria a fost o persoană minunată și nu la întâmplare a fost aleasă de Dumnezeu. A fost decizia Lui, și Dumnezeu nu greșește – dovadă și reacția smerită și senină a Mariei; s-o ascultăm:
„…pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt, şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El. El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie, şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale. A venit în ajutorul robului său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa – cum făgăduise părinţilor noştri – faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac.” (Luca 1:49–55)
Expresia „El a arătat putere cu braţul Lui” îmi amintește de Isaia 53:1: „Cine a cunoscut braţul Domnului?”, după care urmează descrierea Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Dumnezeu a arătat care este puterea brațului Său, și Și-a revelat puterea și dragostea prin mântuirea pe care o oferă omenirii!... Maria își încheie cântecul pomenindu-l și pe Avraam, personalitatea vechi-testamentară aproape omniprezentă pe parcursul Scripturii. După care... (Luca 1:56)
Maria a rămas împreună cu Elisabeta cam trei luni. Apoi s-a întors acasă.
În povestirea copilăriei din Matei se găsesc mai multe citate explicite din VT. Niciunul din ele nu apare în Luca 1-2! Cercetătorii afirmă însă că limba textului reflectă îndeaproape limba folosită în VT grecesc (Septuaginta) – oricum Luca a fost un literat îngrijit. Este posibil ca Magnificat (cântarea Mariei) și Benedictus (binecuvântarea lui Zaharia) să fi fost la origine imnuri iudaice culese de luca din tradiții creștine și încorporate în narațiunea sa. Important este că dincolo de considerentele și observațiile lingvistice, Luca pune accentul nu pe textul Scripturii (ca în Matei 1-2) ci pe Isus Hristos Însuși. Luca privește totul în lumina împlinirii în El a revelațiilor divine, remarcabilă continuitate a istoriei mântuirii.
În continuarea acestui capitol avem relatarea nașterii lui Ioan Botezătorul și cântarea lui Zaharia. Voi evidenția în continuare câteva din punctele culminante ale acestui pasaj.
Elisabetei i s-a împlinit vremea să nască; şi a născut un fiu. Vecinii şi rudele ei au auzit că Domnul a arătat mare îndurare faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur şi voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama lui a luat cuvântul şi a zis: „Nu. Ci are să se cheme Ioan.” (Luca 1:57–60)
Cei din jur propuseseră ca numele copilului să fie ca al tatălui său, însă (fidelă mesajului divin) Elisabeta a îndreptat lucrurile, spunând că pruncul lor se va numi Ioan.
Ei i-au zis: „Nimeni din rudeniile tale nu poartă numele acesta.” Şi au început să facă semne tatălui său, ca să ştie cum ar vrea să-i pună numele. Zaharia a cerut o tăbliţă de scris şi a scris, zicând: „Numele lui este Ioan.” Şi toţi s-au minunat. În clipa aceea, i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba, şi el vorbea şi binecuvânta pe Dumnezeu. (Luca 1:61–64)
În vremea aceea, un nou-născut primea un nume din familie. De aceea, când a venit momentul ca acest copil să primească un nume, rudele s-au gândit că ar trebui să-l cheme Zaharia – Zaharia Jr., presupun. Elisabeta i-a corectat, însă ei l-au întrebat și pe Zaharia, care nu putea vorbi, așa că a scris pe o tăbliță: „Numele lui este Ioan”. Dumnezeu alesese deja un nume pentru acest copil. Cei prezenți acolo s-au mirat de faptul că nou-născutul a primit acest nume.
După ce a fost stabilit numele copilului, Zaharia a putut să vorbească din nou... și a început imediat să cânte laude la adresa lui Dumnezeu. Deși nu arătase prea multă credință, când s-a născut copilul el s-a bucurat în Domnul! O astfel de lipsă de credință ca a lui Zaharia ne caracterizează adesea și pe noi, iar când Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre, ne bucurăm. Mă gândesc uneori că motivul pentru care Dumnezeu răspunde rugăciunilor acelora dintre noi care suntem niște sfinți mai slabi este ca să ne putem bucura și noi. De obicei, sfinții mai slabi nu se bucură prea mult... pe când sfinții mai puternici, care au mai multă credință, se bucură în orice împrejurare!
Pe toţi vecinii i-a apucat frica şi în tot ţinutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri. Toţi cei ce le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Şi mâna Domnului era într-adevăr cu el. Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt, a prorocit şi a zis: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David.” (Luca 1:65–69)
Era destul de evident că Ioan va fi un copil neobișnuit.
La nașterea lui Ioan, Zaharia, care fusese mut timp de aproximativ nouă luni, nu doar că își recapătă vorbirea, ci și cântă un solo. Elisabeta cântase primul cântec, Maria pe al doilea... iar acum se cuvenea ca și Zaharia să cânte. Cântarea lui este una profetică. Deși el nu era din linia genealogică a lui David, își dă seama că fiul său va fi precursorul lui Mesia, așa cum a fost profețit de către Maleahi și Isaia. Ioan este cel care va anunța venirea lui Mesia. Prezența înainte-mergătorului indică faptul că Mesia nu era departe. El urma să vină în curând!
„…cum vestise prin gura sfinţilor Săi proroci care au fost din vechime – mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc! Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri şi Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam, că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre.” (Luca 1:70–75)
Dumnezeu îi făcuse aceste promisiuni lui Avraam, iar Maria, Elisabeta și Zaharia continuau să creadă că promisiunile făcute lui Avraam se vor împlini. Dacă ați renunțat să mai credeți că Dumnezeu Își va împlini promisiunile făcute lui Avraam, însă acceptați un cuvânt precum Ioan 3:16 ca fiind valabil personal, atunci nu aveți niciun drept să desconsiderați promisiunile făcute de Iahweh lui Avraam!
„Şi tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel. (Luca 1:76–80)
Ioan avea să fie numit proroc al Celui Preaînalt. El urma să meargă înaintea Domnului, pregătindu-I calea. Ioan știa că Mesia se afla în mijlocul lor. Ioan Botezătorul a fost o persoană foarte neobișnuită, fiind pregătit să îndeplinească sarcina specială pe care Dumnezeu i-o încredințase.
Vă doresc fiecăruia să fiți la fel de atenți și determinați! Dumnezeu are un plan cu fiecare – să-l acceptăm și să ne facem partea în concretizarea lui!
Aici ne despărțim... dar nu pentru mult timp... Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Intrăm tot mai mult, dragi prieteni, cu fiecare ediție, în ritmul și substanța celei mai exacte și dense Evanghelii – cea inspirată lui Luca. Capitolul 2, unde deschidem azi Scriptura, este consacrat nașterii Mântuitorului, și va cuprinde și câte ceva din copilăria lui Isus. Luca este singurul evanghelist care, alături de evenimentele nașterii, adaugă și episoade inedite din copilărie, ambele petrecute în arealul Templului din Ierusalim: pruncul Isus a fost adus în Templu la vârsta de 8 zile pentru a fi circumcis (o împlinire a Legii mozaice, dar și a planificării și armonizării fără cusur a lui Dumnezeu despre care scria și Pavel Galatenilor (4:4-5): „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea”. În urma acestei vizite la Ierusalim, ne-au rămas cântarile lui Simeon și-a Anei...
Luca a făcut cercetări și în legătură cu primii ani ai lui Hristos, pentru a ne arăta că El a avut o copilărie umană normală (vezi v. 52): „Și Isus creştea în înţelepciune (mental), în statură (fizic), şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (spiritual).” Și-apoi, în finalul capitolului, doctorul Luca ne va mai oferi o ipostază din copilăria lui Isus, când acesta – de 12 ani fiind, deci probabil puțin înainte de bar-mitvah, ceremonia de confirmare la care Legea obliga fiecare băiat la împlinirea vârstei de 13 ani – îi uimea pe învățații vremii cu precocitatea Sa spirituală).
Înainte să ajungem însă acolo, trebuie să spunem câteva lucruri despre contextul capitolului 2... După cum vă amintiți, Evanghelia după Luca este alcătuită cu preocupare și acribie istorică, scrisă în special pentru greci și pentru omul rațional, însă are și un scop spiritual foarte important: acela de a-L prezenta pe Fiul lui Dumnezeu. Neander[1], unul din teologii marcanți din trecut, afirma: „Cele trei mari națiuni istorice au trebuit să-și aducă fiecare contribuția specifică la pregătirea solului pentru plantarea creștinismului: evreii au adus elementul religios; romanii, ca stăpâni ai lumii în acea vreme, au furnizat elementul politic, iar grecii au contribuit pe partea științifică și artistică.” Evangheliile după Matei, Marcu și Luca au avut fiecare ca public-țintă un anume segment al populației. Astfel, Evanghelia după Matei a fost adresată evreilor, Evanghelia lui Marcu a fost scrisă pentru romani, iar cea a lui Luca pentru greci.
Dr. D.S. Gregory scria la rândul său (Key to the Gospels, p. 211): „Grecii se disting în mod clar de celelalte mari popoare din istorie prin anumite caracteristici. Astfel, ei au fost reprezentanții rațiunii și ai umanismului în lumea antică. Ei considerau că lor le revine sarcina de a perfecționa omenirea”. Ei erau cosmopoliții acelei vremi. Ei și-au făcut idolii după chipul și asemănarea omului, introducând astfel în cultură secularismul și ateismul.
Astfel, este evident că misiunea grecilor a făcut parte din pregătirea pentru venirea Domnului Isus Hristos, prin faptul că ei i-au forțat pe gânditorii acelei vremi să simtă și să mărturisească insuficiența rațiunii umane (chiar și în forma ei maximă de dezvoltare), în ce privește eliberarea și desăvârșirea umanității. Oamenii stăteau astfel în așteptarea Celui care putea îndeplini aceste lucruri.
Limba greacă a devenit vehiculul răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu. Evanghelia a fost transmisă oamenilor în limba greacă, iar Dumnezeu l-a folosit chiar și pe Alexandru cel Mare pentru a face acest lucru să devină posibil.
Despre Alexandru cel Mare s-au scris următoarele: „El a luat ochiurile plasei civilizației, care zăceau în neorânduială pe malul asiatic și le-a împrăștiat peste toate țările prin care a trecut în timpul minunatelor sale campanii. Estul și Vestul au fost unite deodată. Triburi separate până atunci au fost unite sub o conducere comună. Au fost construite orașe noi, care au devenit centre ale vieții politice. Au fost deschise noi căi de comunicare, care să înlesnească activitatea comercială. Noua cultură a penetrat zonele din lanțurile muntoase ale Pisidiei și Licaoniei. Tigru și Eufrat au devenit râuri grecești. Limba vorbită în Atena a început să fie auzită și printre coloniile evreiești din Babilonia, iar cuceritorul a construit un Babilon grec în Egipt, dându-i numele său” (Conybeare și Howson, Life, Times, and Travels of St. Paul [Viața, vremurile și călătoriile Sf. Pavel], vol. 1, p. 9). Acel oraș este Alexandria, care poartă și astăzi numele întemeietorului său.
(Doar în paranteză afirm că Pavel mi se pare că a fost persoana potrivită pentru a merge la Atena și a-i lumina pe greci în privința altarului închinat „UNUI DUMNEZEU NECUNOSCUT”. Iar doctorul Luca, un neevreu, l-a însoțit acolo pe Pavel!)
Cu acest context în minte, să luăm act de nașterea Domnului nostru Isus Hristos.
În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. (Luca 2:1–2)
Poate că unii, atunci când citesc acest pasaj, au impresia că Imperiul Roman voia să facă numărătoarea întregii lumi, adică omenirea de pe tot mapamondul! Termenul grecesc pentru „lume” este oikoumene și înseamnă „pământul locuit”, referindu-se desigur la omenirea care era trăia în perimetrul vast al Imperiului roman, teritoriile pe care le subjugase și le stăpânea Roma. Sigur că lui Cezar August i-ar fi plăcut să ia biruri și taxe de la cât mai mulți, de la oricine... numai să fi putut ajunge la ei. Or, Roma la acel moment era un Imperiu vast, dar nu deținea întreaga lume! Deci ideea este că Roma dorea să știe de ce forță umană poate dispune.
Dar cine a fost acest Cezar Augustus? A fost fiul adoptiv al lui Gaius Iulius Caesar. Numele lui era, de fapt, Octavian, iar el și-a luat și numele de Caesar – cred că avea dreptul să facă acest lucru. Numele Augustus nu era, de fapt, un nume, ci un titlu. Atunci când senatul i-a oferit anumite titluri pe care putea să și le asume, precum imperator, cezar sau maximus, el nu s-a mulțumit cu niciunul din ele, alegând în schimb titlul de augustus (pe care Senatul roman i-l acordă în anul 27 îHr), iar mai târziu: pontifex maximus, care avea o semnificație religioasă. Observăm predilecția trufașă a lui Octavian de a se auto-zeifica.
Doctorul Luca nu menționează la întâmplare numele lui Cezar Augustus. Acest împărat semnase un decret, prin care poruncea ca toată lumea (acelei vremi) să plătească bir. Cezar Augustus avea nevoie de bani pentru a întreține armata cu ajutorul căreia ținea sub control vastul său imperiu, precum și pentru a-și putea permite un trai extravagant.
Vă rog să observați că Luca menționează detaliul istoric conform căruia această înscriere s-a făcut pentru prima dată pe vremea când Quirinius conducea Siria. Acum, e bine să știți că aceste date sunt destul de contestate. De ex.: nicio altă sursă istorică nu menționează un recensământ general în vremea lui Augustus. Niciun recensământ nu este menționat în Palestina sub Irod cel mare. Nicio lege romană nu l-ar fi obligat pe Iosif să meargă în zona de proveniență (la Betleem). Recensământul „lui Quirinius” este atestat vreo 10 ani mai târziu, nu mai devreme de anul 6, și acela a generat (conform lui Flavius Josephus) o masivă răscoală a iudeilor împotriva romanilor. Quirinius nu este menționat de niciun istoric antic ca guvernator în timpul nașterii Domnului. Dar aceste și astfel de contestări nu sunt imbatabile, lipsa unor atestări suficiente, sau spiritul exagerat contestatar nu pot demola fără putință de tăgadă informațiile oferite de Luca cu privire la cadrul istoric în care S-a născut Isus Hristos. Oricum, Luca este singurul dintre evangheliști care leagă nașterea lui Isus de istoria Imperiului roman, la putere în epocă și-n zonă.
Mai fac precizarea că, având în vedere că Irod a murit în anul 4 î.Hr., acesta este socotit îndeobște anul nașterii Domnului!
Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit şi el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem – pentru că era din casa şi din seminţia lui David – să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei. (Luca 2:3–7)
În vremea aceea, Galileea era un teritoriu oarecum rectangular, de vreo 3000 kmp (cca 70 km de la N la S, și vreo 40 km de la E la V), situat în nordul Israelului – mărginit la E de Iordan și de Marea Galileei (sau Lacul Ghenezaret). Termenul Iudeea (denumirea grecească a țării lui Iuda) era folosit fie în sens restrâns (provincia din sudul Palestinei, între Marea Mediterană și Marea Moartă), fie în sens larg desemnând întreaga Palestină (inclusiv deci Galileea și Samaria)
Iosif și Maria au plecat din Nazaret (din Galileea) și au mers (cale de vreo 120 de km.!) în Iudeea, mai exact s-au suit în Betleem, orașul lui David (situat geografic la o altitudine superioară Nazaretului!) – pentru că Iosif era din casa și din linia genealogică a lui David. De ce a trebuit să meargă și Maria în Betleem? Pentru că și ea era din linia genealogică a lui David.
O relatare istorică simplă și emoționantă, însă în spatele căreia se află un adevăr spiritual extraordinar. Cezar Augustus încercase să se auto-promoveze drept zeu, pentru că voia să fie adorat de oameni; semnase un decret prin care dislocase mase de oameni, între care și această pereche de țărani din Nazaret, forțați să meargă în Betleem pentru a se conforma poruncii! Dar tânăra femeie purta în pântecele ei pe Însuși Fiul lui Dumnezeu! Ca să nu mai spun că Mariei i „s-au împlinit zilele să nască” tocmai când ajunseseră la Betleem! Este o imagine colosală! Acest Cezar Augustus a încercat să se facă pe sine dumnezeu, dar astăzi nimeni nu i se închină lui și nici nu-i mai plătește nimeni biruri. Însă acel bebeluș din pântecele Mariei primește închinare din partea multora astăzi, care Îl numesc Mântuitor.
Cezar Augustus a fost doar o unealtă în mâna lui Dumnezeu, care a făcut să se împlinească ceea ce fusese profețit: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.” (Mica 5:2). Este remarcabilă și memorabilă această relatare, care atestă că dincolo de memoria sau interpretările oamenilor, suverană este decizia și providența lui Dumnezeu – care anunță dinainte și are grijă ca lucrurile să se întâmple unde, când, cum prevede planul divin!
Tot ce s-a întâmplat a fost (și tot ce se întâmplă este) rezultatul coordonării, pregătirii, atenției, controlului, intervenției lui Dumnezeu. Dacă cineva i-ar fi spus lui Cezar: „Stai puțin! Femeile însărcinate vor trebui să se mute ca tu să-ți poți încasa birul?!”, cred că el ar fi răspuns: „Nu mă interesează de bebeluși și de mamele lor! Mă interesează doar taxele, armatele, banii și luxul!” N-avea de unde să știe marele Cezar că era doar un pion în mâna lui Dumnezeu – ca dovadă: tabla de șah a fost măturată (și este periodic golită!), toate acestea nu mai există astăzi, și nici Cezar... și nici cei ce sunt azi nu vor mai fi mâine – ei au doar un rol minor, episodic în perspectiva cosmică, vizionară, atotcuprinzătoare, a lui Dumnezeu! (Care de aceea și este urât și ignorat de „piticii” care se cred puternicii zilei!)
Doctorul Luca amintește în relatarea sa unele mici detalii ale vieții umane, spunând că Maria a înfășat acest bebeluș în scutece – Fiul lui Dumnezeu în scutece și hăinuțe de nou-născut! Cât de uman a fost El – Dumnezeu întrupat!
În ţinutul acela erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. (Luca 2:8)
Mulți oameni se întreabă: „Când s-a născut Isus Hristos?” Nu se poate ca nașterea Lui să fi avut loc în toiul iernii, căci altfel păstorii nu aveau cum să fie noaptea pe câmp cu oile. Dar trebuie ținut cont de manifestările anotimpului în acea zonă! Și oricum, socotesc că importantă nu este realmente data nașterii Sale, la fel cum nu contează nici data când a avut loc răstignirea. Scriptura nu spune când S-a născut, pentru că ceea ce contează cu adevărat este că El S-a născut! Tot așa, Scriptura nu ne spune când a fost răstignit Domnul Isus, pentru că ceea ce este important este faptul că El a murit pentru păcatele noastre.
Și în ce-i privește pe păstori, tot Luca este singurul evanghelist care-i menționează (de fapt îi face personaje importante ale tabloului), făcând trimitere dacă vreți nu atât la specificul zonei, cât la biografia strămoșului Pruncului ce Se năștea – David, el însuși păstorul turmelor familiei, pentru o vreme, și apoi socotit păstorul poporului.
Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:9–11)
Este un lucru minunat să vezi un bebeluș venind în lume, iar inima ți se lipește de el, datorită afecțiunii pe care o simți față de el. În acest fel a intrat Dumnezeu în lume. El ar fi putut veni – așa cum o va face când va veni pe pământ pentru a doua oară – cu putere și glorie. În schimb, El a venit ca un bebeluș neajutorat. George MacDonald vorbește despre acest eveniment în felul următor:
Cu toții așteptau un Rege, Care să-i scape de vrăjmași și să-i înalțe:
Tu ai venit însă ca prunc, Făcând o femeie să plângă.
Așa a venit Salvatorul în lumea noastră. (Formula folosită de Luca este Soter Kirios – Mântuitorul Domnul – și unește două titluri ale lui Isus. El nu a renunțat la divinitatea Sa, ci doar la gloria Sa strălucită!). Ar fi trebuit de aceea ca să fie întâmpinat nu doar de câțiva păstori și îngeri, ci toată creația ar fi trebuit să-i vină în întâmpinare. Acel Cezar, în loc să adune biruri, ar fi trebuit să fie în Betleem pentru a i se închina Lui. Isus Hristos ar fi putut să-l determine pe Cezar să facă acest lucru, dar n-a făcut-o. El a renunțat nu la divinitatea Sa, ci la prerogativele Sale divine. El a intrat în lume ca un prunc. Și este extraordinar că vestea nașterii n-a fost trâmbițată elitelor (deși a ajuns finalmente și la urechile lor!), ci celor mai sărmani și rău famați dintre truditorii acelor timpuri și locuri: câțiva ciobani. Reacția lor este primitivă, frustă: se înfricoșează... dar asta nu-i împiedică să dea ascultare și să urmeze indicațiile îngerului
„Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” (Luca 2:12)
Și păstorilor li se indică un semn de autentificare a vestirii angelice! S-ar zice că doar niște oameni sărmani ca păstorii s-ar fi mulțumit cu un asemenea „semn”: un prunc înfășat, într-o iesle! Doctorul Luca subliniază din nou aici umanitatea Domnului Isus, care a venit în această lume ca o ființă umană. El simte neputințele noastre.
Dumnezeu cunoaște umanitatea. El te cunoaște și mă cunoaște. El ne înțelege, pentru că a venit în această lume ca ființă umană, ceea ce înseamnă că și noi putem ști ceva despre Dumnezeu, pentru că El Și-a asumat umanitatea noastră.
Şi deodată, împreună cu îngerul, s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi LuiI” (Luca 2:13–14)
Avem aici, spre uimirea deplină a sărmanei asistențe umane, un soi de deschidere a cerurilor, de unire a celor de sus cu cele de jos, spre cinstirea a ceva (Cineva!) ce se află jos... Te sperii să vezi/auzi un înger... darmite „o mulțime de oaste cerească”?! Oricum aici se cuvine să ne ciulim urechile și să auzim fiecare magnificul „Gloria în excelsis Deo” – încă una din cântările care marchează începuturile acestei Evanghelii! (Am auzit că există și interpretarea că „oaste cerească” ar desemna corpuri cerești de diverse dimensiuni, adică păstorii ar asista la o adevărată liturghie cosmică, la care participă supranaturalul și neînsuflețitul cosmic!)
Traducerea Autorizată a Bibliei în limba engleză creează o impresie greșită aici, traducând partea a doua a exclamației corului îngeresc prin „pace pe pământ și bunăvoință între oameni”, însă în textul original îngerii spun „pace oamenilor binevoitori” sau „pace între oamenii plăcuți Lui”. Îngerii nu au făcut acea afirmație îndărătnică pe care mulți o declară astăzi (dar în care tot mai puțini și cred!): „Să facem pace, pace, pace…” Dragul meu, „«Cei răi n-au pace», zice Domnul” (Isaia 48:22). Trăim într-o vreme în care trebuie să ne transformăm plugurile în săbii, nu invers. Trăim într-o lume stricată, o lume dominată de cel rău și de aceea nu există pace. În schimb, există pace pentru cei binevoitori. Dacă ești unul dintre cei care au venit la Hristos și L-au ales ca Salvator, poți să cunoști această pace – care vine de la Dumnezeu. În Romani 5:1 se spune: „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.”
Acest gen de pace l-a adus Hristos când a venit prima dată. Când va veni a doua oară, va veni ca Prinț al Păcii și va îndepărta nelegiuirea și răzvrătirea din lume. Atunci va aduce pacea pe pământ. Însă până la venirea Sa, nu va fi pace pe acest pământ! Pentru că pacea este lucrarea Duhului Sfânt, și vine de la Dumnezeu, și nu de la/prin oameni!
După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alţii: „Haidem să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul.” S-au dus în grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif, şi Pruncul culcat în iesle. (Luca 2:15–16)
Are loc aici o despărțire de drumuri, după scurta reunire umană și supra-umană: îngerii se-ntorc de unde veniseră, iar oamenii se grăbesc să dea curs indicațiilor îngerului (probabil tot Gavril). Păstorii se precipită deci spre Betleem... unde găsesc fără dificultăți sfânta familie: pe Maria, Iosif și pruncul Isus.
Aproape sigur, acești păstori au fost primii vizitatori ai pruncului și mamei; din cele comunicate de Matei, înțelegem că magii au ajuns mult mai târziu. De fapt, atunci când magii au ajuns în cele din urmă la Domnul Isus, El se afla deja într-o casă și trecuseră probabil destule luni de la nașterea Sa.
După ce L-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre Prunc. Toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese. (Luca 2:17–20)
Adevărata profeție este cea care se împlinește! În cazul acesta, realitatea dovedea profeția, și deci autenticitatea întregului demers divin!
Un lucru peste care se trece prea ușor: păstorii aceștia au transmis cele primite de la înger, „au istorisit ce li se spusese despre Prunc”. Nu doar spre justificarea prezenței lor acolo, ci și spre întărirea provenienței și reconfirmarea rolului major ce I se atribuise Copilului pe care-L vedeau și-l omagiau.
Mă gândesc cât de puțin ducem noi mai departe, cu orice ocazie, oricui – cele aflate despre Pruncul venit să mântuiască! Să ne lăsăm mustrați și cercetați și noi de lecția păstorilor, acești oameni simpli dar harnici în mărturisirea lor despre Domnul Isus – și să le urmăm exemplul!
Ne oprim aici, deocamdată... ne propunem să reluăm însă data viitoare survolarea cap. 2 al evangheliei după Luca, dac-o vrea D-zeu! Pe curând!
[1] Johann August Wilhelm Neander (1789 – 1850), teolog german și istoric al Bisericii. (n.tr.)
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, cred că și cei mai nevârstnici dintre dvs. sunteți familiarizați – din pruncie cred – cu suma de fapte mai mari sau mai mici care alcătuiesc istoria venirii Mântuitorului... le știm, și totuși periodic ne bucurăm să le rememorăm, retrăim, poate chiar să le comunicăm – nu doar copiilor noștri... Istoria întrupării lui Dumnezeu, nașterea lui Isus Hristos uimește omenirea de două mii de ani – simplitatea smerită și săracă în care apare pe pământ Creatorul contrastând cu măreția și splendoarea inimaginabile din care descindea... și chiar cu luxul din palatul regal din vecinătate! Iar bucuria cosmică pe care a generat-o nașterea Mântuitorului în natura văzută și nevăzută, însuflețită sau nu, deși n-a fost molipsitoare nici măcar pentru toată comunitatea în care se petreceau lucrurile, dăinuiește și se amplifică an după an – bine-ar fi: nu doar în preajma Crăciunului!
De aceste evenimente se ocupă Luca la începutul Evangheliei sale – în al cărei al doilea capitol suntem... Cel mai minuțios dintre evangheliști acordă timp și spațiu pe-ndelete evenimentelor, contribuind substanțial la creionarea cadrului și cronologiei acestora.
Încet-încet însă trebuie să facem translația de la ochi și minte, la inimă – nu doar cunoașterea celor întâmplate, ci ecoul și semnificația acelor fapte trebuie să ne preocupe, și modul cum marchează/transformă ele viața noastră. Maria strângea în inimă și medita la cuvintele și faptele în centrul cărora se afla... Convinși de ceea ce văzuseră, păstorii pleacă de la ieslea Domnului plini de bucurie și vestind nașterea Împăratului. Transformarea lumii prin acest Copil începe prin credința din inimă! Iar gândul de căpetenie este acesta: avem un Dumnezeu și-un Mântuitor care știe ce și cum suntem și trăim, pentru că și El a trecut prin ce trecem noi, și n-a avut nicio facilitate suplimentară (ba, dacă mă gândesc bine, a avut condiții omenești dintre cele mai umile/modeste, sub ce avem majoritatea dintre noi!)
Ne-ntoarcem în textul cap. 2 al Evangheliei lui Luca; după ce a produs un fior (mai degrabă în Creatție, decât în omenire) prin nașterea Sa, pruncul Isus urmează să fie înfățișat înaintea lui Dumnezeu, și va ajunge pt prima dată în casa pământească a Tatălui Său ceresc – Templul. Următoarele 20 de versete includ vreo cinci evenimente distincte: tăierea împrejur și punerea numelui copilului; înfățișarea în Templu; întâlnirea cu Simeon; apoi, cu Ana; și întoarcerea la Nazaret. Le vom lua în ordine: pentru că a intrat în familia umană în Israel, și fiindcă s-a născut sub legea mozaică, Isus Hristos a respectat Legea.
Când a venit ziua a opta, în care trebuia tăiat împrejur Pruncul, I-au pus numele Isus, nume care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El zămislit în pântece. Şi, când s-au împlinit zilele pentru curăţarea lor, după Legea lui Moise, Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să-L înfăţişeze înaintea Domnului… (Luca 2:21–22)
Conform Legii mozaice (invocată de trei ori în acest pasaj!), femeia era considerată necurată timp de 40 de zile după ce dădea naștere unui fiu (și 80 de zile dacă năștea o fiică). Maria, ca orice păcătos, a trebuit să aducă o jertfă Domnului. După cum recunoscuse, și ea avea nevoie de un Salvator.
…după cum este scris în Legea Domnului: „Orice întâi născut de parte bărbătească va fi închinat Domnului” şi ca să aducă jertfă: o pereche de turturele sau doi pui de porumbei, după cum este poruncit în Legea Domnului. (Luca 2:23–24)
Maria și Iosif au adus ca jertfă o pereche de turturele, ceea ce arată faptul că erau săraci. Jertfa adusă era pentru Maria și nu pentru Prunc. Din informațiile pe care le avem, Domnul Isus nu a adus jertfă niciodată!
Oricât ni s-ar părea de vetuste, aceste trei ceremonii veterotestamentare (tăierea împrejur, răscumpărarea întâiului născut, curățarea post-natală) arată că pentru evrei copiii erau un dar de la Dumnezeu, care trebuia onorat și subliniat în consecință. Dacă nu toți sunt(em) de acord că un copil nu este dat ci împrumutat părinților, în schimb toți părinții trebuie să fie de acord că, dintre toate darurile, pentru copii suntem datori să fim recunoscători și mai cu seamă responsabili!
Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului. El a venit în Templu, mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înăuntru pe Pruncul Isus, ca să împlinească cu privire la El ce poruncea Legea, Simeon L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: (Luca 2:25–28)
Un om numit Simeon, mânat de Duhul Sfânt, a venit în Templu atunci când Domnul Isus a fost adus pentru a împlini Legea mozaică. Numele Simeon înseamnă „Dumnezeu a auzit”. Dumnezeu îi promisese lui Simeon că va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Și ce a văzut Simeon? A văzut un Bebeluș. Și mai mult decât atât: L-a luat (în original: „L-a primit”, i-a fost dat) în brațe. Mântuirea este o persoană, și un dar, și nu ceva ce faci tu. Mântuirea este o Persoană și acea persoană este Domnul Isus Hristos. Prin urmare, fie că Îl ai, fie nu. Fie îți pui încrederea în El, fie nu. L-ai primit și tu? Îl ai tu pe El astăzi?
Asistăm acum la un alt solo – așa-numit Nunc Dimittis („Acum eliberează...” (sau „dezleagă”), primele cuvinte ale cântării redate în vers. 29-32 din Luca 2); după ce cântaseră Elisabeta, Maria, Zaharia, îngerii, chiar și păstorii, iată-l și pe vârstnicul Simeon dând glas bucuriei de a-și vedea rugăciunea ascultată și împlinită, și-a face prin cuvinte simple, puține și profunde:
„Acum, sloboade în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze Neamurile şi slava poporului Tău, Israel.” (Luca 2:29–32)
Este o formulare, un psalm dacă vreți, cu totul remarcabil, venind de la un om care aparent avea o perspectivă limitată asupra vieții, adică era limitat la o anumită arie geografică, și totuși L-a văzut pe Cel care urma să fie Salvatorul lumii. Vedeți, dacă niciun evreu n-avea dubii că Israel era poporul ales, totuși ei au ajuns repede la convingerea că nu prin putere omenească vor putea ei vreodată să dețină rolul și măreția pe care ei credeau că le sunt destinate. Simeon era unul din mulții care – cu credință și smerenie, prin închinare și rugăciune – mijlocea și aștepta intervenția și manifestarea lui Iahweh, în acea nouă perioadă grea pt Israel. Se vede treaba că omul acesta evlavios și plin de Duhul Sfânt avea trecere înaintea Domnului, care-i promisese că va vedea cu ochii lui mântuirea lui Israel – pentru că iată că El ajunge să-L șină în brațe pe Fiul lui Dumnezeu, și să recunoască în copilul Isus pe viitorul Mesia – menit să fie lumină pt toată umanitatea!
Acesta este unul din lucrurile care mă uimesc atunci când mă gândesc la Cuvântul lui Dumnezeu și în special la Noul Testament. Deși a fost dat unui anume popor, se adresează totuși lumii întregi. Nicio altă religie nu face acest lucru. Putem observa că, în general, religiile lumii sunt localizate în cadrul unui popor, al unei rase sau națiuni, însă creștinismul s-a adresat, încă de la începuturile sale, oamenilor de pretutindeni. Hristos este pentru oricine crede – indiferent de rasă, sex, cultură, poziție, pregătire, capacități etc.
Tatăl şi mama Lui se mirau de lucrurile care se spuneau despre El. Simeon i-a binecuvântat şi a zis Mariei, mama Lui: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi.” (Luca 2:33–35)
Destule variante (inclusiv manuscrise) au „Iosif” în loc de „tatăl”, pentru a nu se alimenta nicium ideea zămislirii lui Isus cu aportul unui tată pământesc. ideea recunoașteriiPrețul plătit de Maria pentru aducerea pe lume a Salvatorului a fost imens. Apogeul a fost atins când a stat sub crucea Domnului Isus, privindu-L în timp ce murea.
Crucea lui Hristos i-a impresionat pe mulți oameni: pictorii au pictat scena aceea, compozitorii au compus muzică pe această temă, iar scriitorii și predicatorii au zugrăvit în cuvinte acele momente, însă există și un pericol în această abordare a morții lui Hristos. El nu a murit pentru a stârni compasiunea cuiva. El nu vrea compasiunea ta, ci credința ta. Mai târziu, când Domnul se îndrepta înspre cruce, niște femei au început să plângă, ia Isus se întoarce și le spune: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri” (Luca 23:28). Dacă vrei să verși lacrimi pentru Isus, ar fi mai bine să le păstrezi pentru tine și familia ta. Nu plânge pentru El, pentru că El nu vrea compasiunea ta. Isus Hristos vrea credința ta.
Pe de altă parte, atunci când Maria stătea sub cruce, privindu-L pe Isus cum moare, inima ei a fost frântă. Sigur, suferința ei nu a avut nimic de-a face cu mântuirea ta și nici cu mântuirea ei. Suferința ei a venit dintr-o relație umană, pentru că ea era mama Sa pământească. Ea a fost cea care L-a adus pe lume și L-a crescut. El era Fiul ei. Atunci când Domnul nostru a privit de pe cruce și i-a zis: „Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19:26), era vorba despre o relație umană. Ea suferea pentru că era mama Sa... și în acele momente se împlinea profeția lui Simeon: o sabie (a durerii sfâșietoare) îi străpungea și ei sufletul.
Să nu anticipăm prea mult, însă, și să ne întoarcem la actualitatea textului... Începutul Evangheliei lui Luca este vibrant, intens, cu multă larmă dar și cu suntete plăcute înaintea lui Dumnezeu... Mai asistăm în continuare la o mostră de bucurie și entuziasm care stârnește închinare și laudă – și care vine tot pe filieră... vârstnică:
Mai era acolo şi o prorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţia lui Aşer. Ea era foarte înaintată în vârstă şi trăise cu bărbatul ei şapte ani după fecioria ei. Rămasă văduvă şi fiind în vârstă de optzeci şi patru de ani, Ana nu se depărta de Templu, şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni. A venit şi ea în acelaşi ceas şi a început să laude pe Dumnezeu şi să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului. (Luca 2:36–38)
Ana, la fel ca Simeon, trăia foarte aproape de Dumnezeu, iar El i-a făcut și ei parte de harul de a-L recunoaște pe Fiul Său, Mesia al ei. Ea aduce mulțumiri lui Dumnezeu. Deși cântecul său nu este redat în evanghelie, ni se spune totuși că este un cântec de laudă.
Nu pot să nu menționez aici faptul că unii spun că zece din semințiile lui Israel s-au pierdut (adică, cele zece seminții care au fost duse în captivitatea asiriană în secolul VIII î.Hr. au migrat ulterior înspre nord și nu s-au mai întors în țara lui Israel). Căutând prin Biblie, după momentul în care Israelul s-a întors în țara sa după captivitate, găsim menționate toate semințiile. Aici este menționată Ana, care era din seminția lui Așer... care iată că nu se pierduse cu totul – dovadă: Ana cea evlavioasă!
Putem învăța de la această femeie câteva lecții prețioase de viață:
-fiind văduvă, cunoscuse durerea, dar iată că nu lăsase amărăciunea s-o domine!
-era vârstnică, dar nu încetase să nădăjduiască, pentru că nu încetase să se închine cu toată ființa ei, nu încetase să se roage, nu încetase să mărturisească – așa cum face acum proclamând că mântuirea Ierusalimului și-a Israelului venise!
Așadar importanța istorică proeminentă a Domnului Isus Hristos a fost recunoscută și atestată nu doar de păstorii de pe câmpiile Betleemului, ci și de personalități profetice din capitala spirituală a lumii: Ierusalim. Prin Simeon și Ana, iudaismul – orientat mesianic – recunoaște în Isus pe adevăratul Mesia... care în Ierusalim Își va și desăvârși lucrare!
Pasajul se încheie cu întoarcerea familiei la Nazaret (Luca 2:39–40):
După ce au împlinit tot ce poruncea Legea Domnului, Iosif şi Maria s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar Pruncul creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El.
Întrebarea care se pune – constatând diferențe între afirmațiile evangheliștilor – este: când s-au întors acasă, în Nazaret? Din Evanghelia lui Matei aflăm că următorul eveniment din viața lui Isus a fost vizita magilor orientali, apoi călătoria în Egipt, pe care iată Luca le omite din relatarea sa. Deci, coroborând cele două surse (prima și a treia Evanghelie) ordinea evenimentelor, după naștere ar fi următoarea: tăierea împrejur și întâlnirile cu Simeon și Ana; vizita magilor și uciderea pruncilor; fuga în Egipt; întoarcerea la Nazaret.
Este bine să reținem că Luca și Matei nu se contrazic, dar fiecare autor a urmărit un anumit scop petrecuteatunci când și-a scris evanghelia, și deci a redat selectiv și nu complet, evenimentele (și să nu uităm niciodată că în spatele lor era Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cel care insufla Cuvânt și cuvinte, iar El știa totul, și deci n-avea cum să greșească!). Deci, Matei Îl prezintă pe Domnul Isus Hristos ca Împărat, iar Luca Îl prezintă ca Omul perfect. Vizita magilor nu are relevanță pentru scopul cu care scrie Luca, deoarece magii au venit să caute un împărat și nu idealul uman al grecilor. Luca Îl prezintă pe Domnul Isus ca Omul perfect și observați, vă rog, cum își îndeplinește scopul chiar și în această împrejurare. Doctorul Luca Îl privește nu doar prin ochii unui obstetrician, ci și prin cei ai unui pediatru. Domnul Isus creștea (fizic), se întărea în spirit (spiritual) și se umplea de înțelepciune (intelectual). Harul lui Dumnezeu era peste acest Băiat, iar El se dezvolta din toate punctele de vedere: fizic, spiritual și intelectual.
În finalul capitolului 2, doctorul Luca relatează încă un incident care este întâlnit numai în Evanghelia sa, deoarece – ca medic – Îl urmărea și-L evalua pe Domnul Isus atât ca băiat, cât și ca bărbat. Astfel, Luca ne supune atenției un episod care a avut loc în copilăria lui Isus, atunci când El avea 12 ani. Pentru că Evangheliile nu dau detalii din această perioadă a vieții pământești a lui Isus, unii o numesc „anii de tăcere”. Eu însă nu-i consider a fi ani de tăcere, ci cred că, la o privire mai atentă, putem observa faptul că scrierile vechi-testamentare completează această perioadă de timp. Luca relatează aici în detaliu un incident izolat, care a avut loc pe când Domnul Isus avea 12 ani.
Părinţii lui Isus se duceau la Ierusalim în fiecare an, la praznicul Paştelui. Când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul praznicului. Apoi, după ce au trecut zilele praznicului, pe când se întorceau acasă, băiatul Isus a rămas în Ierusalim. Părinţii Lui n-au băgat de seamă lucrul acesta. Au crezut că este cu tovarăşii lor de călătorie şi au mers cale de o zi şi L-au căutat printre rudele şi cunoscuţii lor. Dar nu L-au găsit şi s-au întors la Ierusalim să-L caute. (Luca 2:41–45)
Maria și Iosif creșteau un copil normal și sănătos, care nu purta o aureolă în jurul capului. Artiștii din Evul Mediu aveau niște concepții ciudate despre Domnul Isus, atât ca și copil, cât și ca adult. Eu însă nu cred că El arăta așa cum și L-au imaginat acești artiști, ci cred că era un băiat normal.
Legea obliga orice bărbat adult să fie prezent la Ierusalim la cele trei mari sărbători evreiești stabilita încă din Leviticul: Paștele, Cincizecimea și Corturile. În acea vreme, oamenii călătoreau în grupuri. Atunci când a venit vremea să plece din Ierusalim, cei care mergeau înspre Galileea se adunau într-un orășel la nord de Ierusalim pentru a porni spre casă. Acolo Iosif și Maria L-au pierdut pe Isus. Poate că Iosif a întrebat: „Unde este Isus?”, iar Maria a răspuns: „Credeam că este cu tine”. Ei L-au căutat pe la toate cunoștințele lor, iar când au văzut că nu este nicăieri, s-au întors la Ierusalim. L-au căutat pe Isus timp de trei zile și unde credeți că L-au găsit în cele din urmă? În Templu, discutând cu savanții și cărturarii. (Cred că L-au căutat așa de mult pentru că ne le dăduse prin cap să-L caute și-n Templu, având în vedere desigur vârsta puberă a băiatului Isus!)
După trei zile, L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi care-L auzeau, rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile Lui. Când L-au văzut părinţii Lui, au rămas înmărmuriţi; şi mama Lui I-a zis: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare.” El le-a zis: „De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Dar ei n-au înţeles spusele Lui. (Luca 2:46–50)
Episodul acesta are o dublă semnificație, biologică și teologică. Pe de o parte, Isus Își afirmă aici independența față de familia Sa biologică (alături de care însă va continua să fie până la vârsta de 30 de ani!), iar pe de altă parte Își proclamă răspicat filiația divinăCând Maria și Iosif L-au găsit, în cele din urmă, în templu, Isus stătea în mijlocul învățaților acelei vremi, ascultându-i și punându-le întrebări. Se pare că le punea întrebări pentru care ei nu aveau răspuns, iar ei erau uimiți de răspunsurile pe care le dădea El. Amintiți-vă, vă rog, că Isus avea doar 12 ani! Cred că este destul de evident faptul că Maria și Iosif s-au cam supărat în urma acestui incident.
Din răspunsul lui Isus reiese surprinderea Sa față de faptul că ei nu și-au dat seama că El trebuia să fie în Casa Tatălui, ocupându-se de lucrarea Sa. Dacă Iosif era tatăl Său, ar fi putut să-l întrebe: „Ce vrei să faci? Vrei să te apuci de tâmplărie în Ierusalim?” Însă Iosif nu era tatăl, ci mai degrabă tutorele Lui. Isus vorbea, de fapt, despre lucrarea Tatălui Său din ceruri. În acel moment, Maria încă nu înțelegea foarte clar cine era El și ce presupunea lucrarea Sa, însă se gândea la aceste lucruri în inima ei. Putem spune că aici și acum debutează lunga istorie (de vreo 18 ani) a lipsei de înțelegere a celor din jurul Domnului față de Isus – nici chiar părinții Lui nu-L înțelegeau, la 12 ani! În paralel însă, se mnaifestă tot mai clar relația lui Isus cu Tatăl Său ceresc, în sine o taină a credinței, care – dacă nu poate fi înțeleasă – poate și trebuie să fie acceptată prin credință!
Apoi S-a coborât împreună cu ei, a venit la Nazaret şi le era supus. Mama Sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei. Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. (Luca 2:51–52)
Deși era conștient deja de filiația Sa reală, și-i devenea de timpuriu clară misiunea pentru care venise, Isus era supus părinților Săi, ceea ce este impresionant – fie și luând în calcul doar faptul că adolescenții și tinerii de astăzi se răzvrătesc și vor să se facă auziți. Ei spun că ceilalți trebuie să-i asculte: părinții, profesorii, maturii... Eu vă spun sincer că îi tot ascult... și încă nu i-am auzit spunând nimic, în ciuda reclamei care li se face la televizor și radio – afirmă JVMcGee. Personal, cred că și un student are nu prea multe de spus; este încă prea crud, indiferent ce I.Q. ar avea. Informația pe care a primit-o până la această vârstă este limitată și părtinitoare, iar el nu are experiența necesară pentru a o evalua.
Să reținem însă că acest Băiat – Isus, Fiul lui Dumnezeu – asculta de părinții Săi și le era supus! Deși Tatăl ceresc e mai presus de toate și toți, copilul este dator să-și asculte și să-și respecte părinții biologici.
Doctorul Luca ne oferă o imagine a acelor ani de tăcere, când Isus creștea, trecând de la copilărie înspre vârsta adultă. El Se dezvolta armonios – nu neapărat prin grija unor învățători sau pedagogi umani – și, cum am spus, creștea în înțelepciune (intelectual), în statură (fizic), fiind plăcut înaintea lui Dumnezeu (spiritual) și înaintea oamenilor (social). Domnul Isus Hristos creștea înspre o maturitate perfectă în toate domeniile.
Ne apropiem de finalul ediției, să rămânem cu imaginea frumoasă a unei familii care-L caută pe Dumnezeu... și-a unui tânăr care face din Dumnezeu prioritatea sa. Să ne dorim să le fim și noi asemenea, să-I cerem lui Dumnezeu ajutor și resurse, și să nu uităm că atunci când Dumnezeu este pe primul loc, îi poți iubi și sluji și pe ceilalți cum se cuvine!
Pe curând!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, fiecare întâlnire ne găsește mai... împliniți, cu cel puțin o zi – dar ne dorim ca maturizarea să nu fie doar biologică, ci și spirituală. Oricum, trecerii timpului nu i se poate sustrage niciun pământean... nici măcar marile personalități ale omenirii!... Chiar și Omul Isus Hristos a crescut, (cum am citit la finalul episodului trecut în ultimul verset din Luca 2) și-n statură și-n înțelepciune, fiind tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor... așa cum vă dorim fiecăruia și tuturor!
Doctorul Luca nu trece peste acei ani în care în mod discret Isus devenea adult, acumulând în toate planurile (mental, fizic, spiritual, social) şi dezvoltându-Se sub toate aspectele, pentru a deveni un om desăvârşit.
Dar, bineînțeles, nu numai Domnul Isus creștea... vă mai aduceţi aminte de Ioan, rubedenia ceva mai vârstnic decât Domnul? Între mulți alții, și el se apropia cu fiecare zi de startul misiunii sale. Cu o abordare de adevărat istoric, Luca încadrează lucrarea lui Ioan Botezătorul în contextul spațio-temporal, și va pune la momentul potrivit accentul pe mesajul de pocăință adus de Ioan, ca anticipare și condiție a venirii lui Mesia. Preluând din sistemul mozaic abluțiunile, spălările în apă, care se realizau în acea vreme prin imersiune și constituiau obiceiuri chiar scrupuloase pentru mulți evrei, Ioan a început să-i boteze pe cei care veneau la el, făcând acest lucru ca pregătire (o reformă morală) pentru venirea lui Mesia. Hristos urma să-i boteze cu Duhul Sfânt și aceea era transformarea reală.
Practic, Evanghelia propriu-zisă începe cu capitolul 3, cu prezentarea misiunii celor doi protagoniști, Ioan și Isus... care intră în scenă în această ordine, cu același mesaj (vă amintiți, sper: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape!”) Da, Ioan are întâietate/precedență cronologică, dar Mesia este Isus! Misiunea lui Ioan este importantă în măsura în care o anunță pe a Domnului Isus.
Și acest capitol 3 conține multe detalii, și începe cu o nouă probă de minuțiozitate, în care – nu voi obosi să repet – Luca excelează, arătând astfel că urmărește acuratețea informațiilor... și-și respectă audiența – (Luca 3:1-2):
În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar – pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa...
În acest verset avem o abundență de personaje istorice și locații, în măsură să ne ajute să delimităm perioada în care s-au întâmplat aceste lucruri. Cezar Augustus era împărat la nașterea Domnului Isus, însă când Ioan Botezătorul și-a început lucrarea, Tiberius era împărat de 15 ani. Istoria laică, din care preluăm datele de care mai avem nevoie, ne spune că Tiberius a fost un împărat strălucit, însă brutal. A fost inteligent, însă viclean; a fost inuman și păgân și a încercat să stăpânească peste lumea întreagă. Pilat (numit chiar de Tiberius) era de cel puțin 2 ani procurator/prefect al Iudeii, comandantul armatei romane de ocupație și avea prerogative judiciare (el avea decizia privind condamnările sau grațierile) dar și religioase (numea marii preoți iudei și controla vistieria Templului). Vicleanul Irod Antipa (fiul lui Irod cel mare) era (nu rege, ci) tetrarh al Galileei (poziție în care va rezista până în anul 39, când va fi destituit de Caligula). Filip îi era frate vitreg (doar după tată), și cârmuia o regiune mult mai întinsă decât ținuturile menționate. Lisania era un personaj mult mai șters, pomenit aș zice mai degrabă din exces de zel de Luca, și tetrarh al unei zone mici și depărtate – Abilene/Abilena, situată pe coamele estice ale munților Antiliban, în nord, la granița cu Siria.
Din mai multe direcții și considerente făcând calculele (coroborate inclusiv cu ce se știe despre personajele din acest verset!) rezultă plauzibil că data în cauză ar fi anul 28-29.
Apoi, Luca ne dă și numele celor ce se vor dovedi conducători-marionetă. Ana și Caiafa erau marii preoți din acea vreme. De ce erau doi mari preoți? Acest lucru dovedește implicarea Romei în religia Ierusalimului de atunci. Ana era puterea din spatele tronului, însă Caiafa (care era și ginerele lui Ana) era cel pe care Roma îl numise mare preot.
cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. (Lc.3:2b)
Luca folosește aici (pt „cuvânt”) rhema nu logos; rhema (echivalentul ebraicului dabar) trimite la o energie de proveniență divină care-l împuternicește și animă pe profet.
Ioan Botezătorul este una din acele personalități care apar din când în când. El amintea de Ilie, deoarece existau niște asemănări între ei. El le amintea, de asemenea, oamenilor de Cel care urma să vină, adică Mesia. Ioan Botezătorul a fost o persoană paradoxală și un om cu adevărat neobișnuit. Se pare că va fi fost cineva care-i va fi povestit lui Luca despre nașterea miraculoasă a lui Ioan, anunțată de îngerul Gabriel; copilăria lui este trecută cu vederea, iar următorul lucru spus despre el este relatarea începutului lucrării sale. În mod normal, Ioan ar fi trebuit să slujească în Templu, așa cum făcuse tatăl său. El ar fi trebuit să fie lider în Templu, însă a disprețuit această poziție. În schimb, Ioan a mers în pustie, renunțând la preoția sa. El nu a vrut să slujească într-un sistem corupt, așa că a devenit profet. Ioan Botezătorul a fost deci preot prin naștere, pentru că era fiul lui Zaharia, însă a fost chemat/învestit de Dumnezeu să devină profet – și-n plus era un predicator puternic, curajos și foarte tranșant.
Curios este că propovăduirea lui se desfășura în pustiul Iudeei din împrejurimile Iordanului. Și deși nu erau mesaje mângâietoare, oamenii veneau la Ioan acolo – pustia semnificând fie locul întâlnirii privilegiate cu Dumnezeu, fie loc de reculegere și pocăință, fie loc de refugiu pentru cei ce vor să scape de aglomerația și corupția urbane.
Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor. (Luca 3:3)
Ioan predica botezul pocăinței. El este ultimul profet al VT, care apare pe paginile Noului Testament; un personaj pitoresc: cu aspect neîngrijit, îmbrăcăminte rudimentară, dietă primitivă... sare în ochi de la distanță, atrage atenția... dar va avea parte de același tratament ca mulți alți profeți, adică va fi omorât.
Cel mai incomod mesaj, chiar și astăzi, este transmis prin vocea profetului. Lumea nu va primi niciodată cu brațele deschise un om care îi contrazice și-i demască filosofia de viață sau ușurătatea. Dacă vrei să fii popular, ceea ce se aplică și la predicatori, trebuie să cânți la unison cu mulțimea, să le vorbești pe plac. Dumnezeu să aibă milă de amvonul care nu este decât o placă de rezonanță care transmite ceea ce dorește congregația respectivă. Fiți convinși că lumea nu vrea să audă vocea lui Dumnezeu, mai ales atunci când vorbește despre judecată. Cu siguranță, Ioan Botezătorul avea un asemenea mesaj foarte puternic.
...După cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: „Iată glasul celui ce strigă în pustiu: «Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal va fi prefăcut în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate, şi drumurile zgrunţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.»” Ioan zicea, dar, noroadelor care veneau să fie botezate de el: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” (Luca 3:4–7)
Ioan pare mai degrabă mânios în asemenea discurs, și poate că nu era foarte senin când spunea lucrurile acestea, dar să nu uităm că era un limbaj specific profeților. Mă întreb cât ar rezista un pastor în orice biserică dacă și-ar începe predica de duminică dimineața astfel: „Pui de viperă...”?! Cred că duminica viitoare nu ar mai fi îngăduit la amvon, iar oamenii ar face tot posibilul să scape repede de el. Deși nu recomand neobișnuita introducere de predică a lui Ioan, totuși cred că s-ar potrivi în multe biserici.
Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră şi nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: „Avem pe Avraam ca tată!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.” (Luca 3:8)
Chiar dacă folosea cuvinte brutale, drastice, Ioan predica un mesaj de pocăință. Mesajul nostru de astăzi nu este identic cu cel al lui Ioan, deși credința include și pocăința. Pavel le spune credincioșilor din Tesalonic astfel: „de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat” (1 Tes. 1:9). Nu te poți întoarce la Dumnezeu fără a te întoarce de la ceva anume. (Atunci când te întorci înspre ceva, implicit te întorci de la altceva.) Atunci când te întorci la Dumnezeu, te întorci de la păcat – și aceasta este pocăința! Când Îl accepți pe Hristos ca Mântuitor al tău, renunți la lucrurile lumii! Poate că ai auzit de dragostea lui Dumnezeu, dar nu ai fost impresionat de ea... și te-ntrebi de ce... Trebuie să auzi mai întâi acea voce care strigă în pustie: „Pocăiți-vă!” Pocăința este parte a credinței salvatoare. Mesajul nostru nu este neapărat pocăința; noi predicăm harul lui Dumnezeu, însă dacă ai primit harul Său și te-ai întors la El, va trebui să te întorci de la păcatele tale. Dacă nu ai renunțat la păcatele tale, atunci nu te-ai întors cu adevărat la Dumnezeu! Mântuirea include pocăința, însă mesajul lui Dumnezeu astăzi este: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit…” (Fapte 16:31). Iar convertirea autentică se va cunoaște după rod și comportament, nu după vorbe sau ritual!
„Securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face rod bun este tăiat şi aruncat în foc.” (Luca 3:9)
În vremea lui Ioan, pomii care nu aduceau rod erau nefolositori, fiind tăiați și aruncați în foc. Mesajul lui Ioan este foarte puternic. El nu a adus mesajul dragostei răscumpărătoare a lui Dumnezeu, pentru că nu a fost chemat să transmită acest mesaj. Mesajul său a fost cel al judecății iminente, iar noi trebuie să recunoaștem că acesta face parte din mesajul lui Dumnezeu pentru noi astăzi. Poporul Israel nu adusese rod, așa cum s-a așteptat Dumnezeu de la ei, așa că urmau să aibă parte de judecata lui Dumnezeu. Astfel, Ioan le spunea evreilor că dacă nu vor aduce rod, vor fi tăiați și aruncați în foc – iar Domnul Isus spune și El bisericii Sale același lucru, astăzi...
Noroadele îl întrebau şi ziceau: „Atunci ce trebuie să facem?” Drept răspuns, el le zicea: „Cine are două haine să împartă cu cine n-are niciuna; şi cine are de mâncare să facă la fel.” (Luca 3:10–11)
Ioan îi mustră pe evrei pentru că ei trăiau egoist, doar pentru ei înșiși, sfătuindu-i să abandoneze acest stil de viață și să împartă ceea ce aveau cu cei lipsiți. De remarcat că nu impune sacrificii peste putință, ci doar împărțirea surplusului – prisosul fiind de fapt darul lui Dumnezeu; nu dăruiești de la tine, ci din ale Lui!
Au venit şi nişte vameşi să fie botezaţi şi i-au zis: „Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?” El le-a răspuns: „Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi.” (Luca 3:12–13)
Incedibil: și vameșii se întorceau la Dumnezeu, deși ce auzeau teoretic n-avea cum să le placă! Vameșii erau cei care adunau taxele, cunoscuți pentru lăcomia și ilegalitățile lor, însă și ei au venit la Ioan și l-au întrebat: „Ce să facem?” Curios este și că ei i se adresează cu apelativul „învățătorule”, ce-i va fi atribuit sistematic Domnului Isus, mai cu seamă în evanghelia lui Ioan. Un asemenea învățător nu preda teorie, ci sfaturi de viață, învățături concrete...
Nişte ostaşi îl întrebau şi ei şi ziceau: „Dar noi ce trebuie să facem?” El le-a răspuns: „Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu lefurile voastre.” (Luca 3:14)
Ioan a transmis mesaje cât se poate de directe, practice și personalizate oamenilor de cele mai diverse condiții și din cele mai diferite clase sociale. Dragul meu, dacă ești soldat, își dovedești creștinismul prin felul în care îți îndeplinești slujba de soldat. Dacă ești casnică, își demonstrezi creștinismul prin felul în care îți îndeplinești sarcinile de casnică. Prin ce și cum faci arăți ceea ce ești. „Aşa că, după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7:20).
Fiindcă norodul era în aşteptare şi toţi se gândeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul, Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine şi căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela are lopata în mână; Îşi va curăţa aria cu desăvârşire şi Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” (Luca 3:15–17)
Ioan spune clar că nu el era Mesia, și că nu mesajul lui era cel final. El doar pregătea calea pentru Cel care va veni! Ioan boteza cu apă. Isus va boteza cu Duhul Sfânt... și face asta de aproape două milenii... iar la a doua Sa venire va boteza cu foc, ce reprezintă judecata. Unii cred că aceasta ar fi o referire la Ziua Cincizecimii, la pogorârea Duhului Sfânt, când au avut loc manifestări neobișnuite... Este important de notat, totuși, că în Fapte 2:3 se spune că limbile au fost „ca de foc” (s.n.), ceea ce înseamnă că nu au fost de foc. Venirea Duhului Sfânt nu a fost împlinirea botezului de foc; personal cred că asta se va întâmpla la cea de-a doua venire a Domnului nostru – afirmă JVMcGee.
Important este că în acest pasaj apar toate elementele specifice botezului: apă, Duh, foc. Ioan săvârșește botezul cu apă, Isus – pe cel al Duhului și focului. Ideea este că Dumnezeu Își călește aleșii. Toți primesc Duhul dar nu toți vor rezista probei focului. Iar judecata are în vedere întâi separarea grâului de pleavă, și apoi arderea celei din urmă, în focul care nu se stinge.
Astfel propovăduia Ioan norodului Evanghelia şi-i dădea încă multe alte îndemnuri. (Luca 3:18)
Iată deci că judecata face parte din mesajul Evangheliei, deci oamenilor trebuie să li se transmită întregul mesaj! Iar Ioan Botezătorul, teribilul profet, ne apare aici ca un evanghelist, lucru care ar trebui să ne dea tuturor de gândit; dacă un om total neatractiv și needucat a făcut-o, rezultă că tot ce ne trebuie pentru proclamarea Evangheliei este ascultarea de Domnul! (Luca 3:19–20):
Dar cârmuitorul Irod, care era mustrat de Ioan pentru Irodiada, nevasta fratelui său Filip, şi pentru toate relele pe care le făcuse, a mai adăugat la toate celelalte rele şi pe acela că a închis pe Ioan în temniţă.
Ioan îl critica în mod public pe Irod pentru că se căsătorise cu Irodiada, soția fratelui său Filip. Sigur că acest lucru nu putea rămâne fără urmări, așa că – la cererea Irodiadei – Irod a dispus arestarea lui Botezătorului.
După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus; şi pe când Se ruga, s-a deschis cerul, şi Duhul Sfânt S-a coborât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!” (Luca 3:21–22)
Luca nu încearcă să prezinte evenimentele în ordine cronologică, pentru că dacă era așa, atunci trebuia să fie menționat botezul lui Isus înainte de arestarea lui Ioan Botezătorul (pentru că este puțin probabil ca botezarea lui Isus să nu fi fost săvârșită de Ioan!) Lucrul cel mai important aici este că Trinitatea Se revelează la botezul lui Isus în integralitatea Sa copleșitoare. Duhul Sfânt coboară peste Isus, iar Tatăl vorbește din ceruri! Ce tablou rar, acesta în care botezul lui Isus stă sub semnul bucuriei și iubirii Tatălui, prin legăturile Duhului!
Capitolul trei continuă cu o a doua genealogie hristică – pe linia Mariei de astă dată. În Evanghelia lui Matei ni se dă genealogia prin Iosif, tatăl adoptiv, tutorele legal al Omului Isus Hristos. Această genealogie începe cu Avraam, și listează vreo trei calupuri de câte 14 generații – ajungând la Domnul Isus Hristos, prin David și Solomon. Se afirma astfel acolo că dreptul legal la tron al Domnului Isus (care face parte așadar din istoria lui Israel) a venit, de fapt, prin Iosif.
Genealogia prezentată de Luca este, însă, diferită, fiind în ordine inversă față de cea din Matei. Luca merge înapoi până la David, de unde continuă până la Adam (și el într-un fel fiul lui Dumnezeu)... ceea ce scoate în evidență două lucruri. În primul rând, subliniază că Isus a fost Om cu adevărat. Matei, care Îl prezintă pe Isus ca Rege, trasează linia genealogică numai până la Avraam, spre deosebire de Luca, care prezentându-L pe Isus ca Om, merge până la Adam. În al doilea rând, Maria era descendenta lui David, însă nu prin Solomon, ci prin Natan, fiul lui David (vom vedea asta în v. 31; vezi și 1 Cron. 3:5).
Alte observații legate de această genealogie, pe care începem s-o parcurgem: în primul rând, doctorul Luca arată deslușit că Iosif nu era tatăl Domnului Isus.
Isus avea aproape treizeci de ani când a început să înveţe pe norod; şi era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli... (Luca 3:23)
Termenul fiu, așa cum este folosit aici, nu se întâlnește în manuscrisele cele mai bune. Iosif nu era fiul lui Eli, ci termenul fiu este utilizat pentru a indica linia genealogică bărbătească, bărbatul fiind capul familiei. Cu alte cuvinte, genealogia conține numele bărbaților care erau capi de familie. În Matei, unde este redată genealogia lui Iosif, se spune că din Iacov s-a născut Iosif. Continuăm să citim genealogia Domnului, de la vers. 24:
fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia, fiul lui Amos, fiul lui Naum, fiul lui Esli, fiul lui Nagai, fiul lui Maat, fiul lui Matatia, fiul lui Semei, fiul lui Ioseh, fiul lui Ioda, fiul lui Ioanan, fiul lui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri, fiul lui Melhi, fiul lui Adi, fiul lui Cosam, fiul lui Elmadam, fiul lui Er, fiul lui Isus, fiul lui Eliezer, fiul lui Iorim, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Simeon, fiul lui Iuda, fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul lui Eliachim... (Luca 3:24-30)
Întrerup o clipă lectura, ca să vă atrag atenția asupra celui de-al doilea lucru important de observat, în versetul 31 care spune:
...fiul lui Melea, fiul lui Mena, fiul lui Matata, fiul lui Natan, fiul lui David...
Matei trasează linia genealogică a lui Hristos prin Solomon, fiul lui David, aceasta fiind linia regală. Luca trasează linia genealogică a lui Hristos prin Natan, fiul lui David. Maria moștenise sângele regal al lui David, iar astfel Isus Hristos este Fiul lui David...
Luca merge mai departe, adică spre înapoi în vechime, spre începuturi –
...fiul lui Iese, fiul lui Iobed, fiul lui Boaz, fiul lui Salmon, fiul lui Naason, fiul lui Aminadab, fiul lui Admin, fiul lui Arni, fiul lui Esrom, fiul lui Fares, fiul lui Iuda, fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, fiul lui Tara, fiul lui Nahor, fiul lui Seruh, fiul lui Ragau, fiul lui Falec, fiul lui Eber, fiul lui Sala, fiul lui Cainam, fiul lui Arfaxad, fiul lui Sem, fiul lui Noe, fiul lui Lameh, fiul lui Matusala, fiul lui Enoh, fiul lui Iared, fiul lui Maleleel, fiul lui Cainan, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu. (Luca 3:32-38)
Luca Îl prezintă pe Isus Hristos ca Fiul Omului și Salvatorul omenirii. Linia lui genealogică nu se oprește la Avraam, ci merge până la Adam, primul „fiu” al lui Dumnezeu – primul om creat de Dumnezeu. Însă Adam a căzut din acea poziție măreață în momentul în care a păcătuit. Isus Hristos, ultimul Adam și Fiul lui Dumnezeu, a venit ca să pună omenirea înapoi în acea relație cu Dumnezeu pe care Adam a avut-o (însă a pierdut-o!) Această relație este și astăzi încă perfect posibilă – prin credința în Domnul Isus!
La această relație îți atrage atenția și te invită fiecare ediție a acestui program! Prețuiește-o!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, îndrept recunoștința mea către Dumnezeu și aprecierea pt fiecare dintre dvs. că repetăm experiența benefică de a fi din nou împreună în prezența Cuvântului lui Dumnezeu deschis la o anume pagină, acolo unde ajungem zi după zi în demersul nostru de a o parcurge – cu ajutorul lui Dumnezeu – de la prima la ultima filă! Dorim ca asta să contribuie la necesara dvs. creștere și întărire nu doar biologică, ci și spirituală!
Spuneam data trecută că nimeni nu se poate sustrage trecerii timpului... De aceea, e normal să știm cu ce preț și cu ce rezultate înaintăm prin istorie. Plaja extrem de largă și gama variată de experiențe și trăiri care compun viața noastră solicită dexterități, atenție și reacții bazate nu pe instincte, ci pe educație – mai cu seamă că știm că viața nu-i plutire pe norișori de spumă sau pășire pe covor de petale. Ce bunăvoință din partea Celui ce ne-a creat că ne-a pus le dispoziție un manual de viață atât de cuprinzător precum Scriptura, și-un model atât de înalt dar abordabil – precum Isus Hristos, care ne-a împărtășit întru totul omenitatea, rămânând totuși neatins de flagelul păcatului!
Acum, vă rog să acceptați că așa cum nu ne putem sustrage îmbătrânirii, nu putem evita nici ispitirea – dar reacția la ea, este controlabilă! Continuăm astăzi incursiunea noastră în Evanghelia după Luca, și vom trece prin cap. 4, care debutează cu un episod exemplar într-un domeniu intens și actual: ispitirea lui Isus. Încercați să înțelegeți că Domnul Isus a fost ispitit ca oricare dintre noi. Și El era 100% om în acele momente! N-a biruit încercarea prin resurse supranaturale, divine... Deci, Isus știe ce înseamnă ispita, și nu este nici indiferent, nici insensibil la frământările noastre. Însă, repet: ispitit ca oricare dintre noi fiind, diferenţa uriașă este că El nu a păcătuit!
Și-ncă ceva la fel de important: aceasta nu a fost singura împrejurare în care Isus Hristos a fost ispitit! Toata viața Lui a fost supus la tot felul de încercări, teste, ispite – din partea oamenilor, împrejurărilor, Vrăjmașului (care nu L-a slăbit!) Această întreită ispitire este redată cu precădere ca să ne avertizeze la ce să ne așteptăm, și acoperă întreg spectrul de ispite umane, care în mare vizează trei niveluri: fizic, psihologic și spiritual. La momentul potrivit vom spune câteva cuvinte despre fiecare. (Luca 4:1–2):
Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustiu, unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit.
Doar Evangheliile sinoptice – Matei, Marcu și Luca – prezintă episodul ispitirii... nu și Ioan, deoarece el Îl prezintă pe Domnul Isus ca Fiul lui Dumnezeu, punând accentul deci pe divinitatea Sa. Evangheliile sinoptice, în schimb, pun accentul pe umanitatea Domnului Isus. Or, El a fost ispitit ca om! În Evanghelia după Luca El este prezentat ca Fiul Omului. Versetul din Luca 3:38 spune: „fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.” Aceasta este genealogia Mariei, care trasează linia genealogică de la Hristos până la Adam. Faptul că Isus este fiul lui Adam îl leagă de începutul rasei din care facem și noi parte. El a fost ispitit ca ființă umană în toate felurile, ca și noi, însă el a fost fără păcat.
Ispitirea Domnului nostru rămâne totuși o enigmă teribilă. Recunosc că n-o pot explica, însă ne vom apropia de ea atât cât vom putea, și sper să și învățăm câte ceva... În jurul Lui mișunau forțele ascunse și nevăzute ale răului și întunericului. Asaltat de ele, Hristos S-a confruntat în același timp cu problemele fundamentale ale omenirii – dar a repurtat victoria asupra a toate, pentru toți! El a biruit pentru tine, și pentru mine!
Permiteți-mi câteva considerații preliminare înainte de a intra să studiem pasajul despre ispitirea Domnului. Ni se spune că El a fost umplut de Duhul Sfânt. Ca om, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să fie plin de Duhul Sfânt pentru a putea face față ispitei. Prin urmare, dragul meu, nici eu nici tu nu putem face față ispitelor acestei lumi prin propriile forțe. În Romani 7:21, Pavel afirmă: „Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.” Nu vi s-a întâmplat și dumneavoastră acest lucru? Iar în Romani 8:3–4 Pavel continuă: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” În Galateni 5:16, Pavel concluzionează: „Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” Noi avem nevoie de Duhul Sfânt.
În Deuteronom 8:2, Dumnezeu le spune israeliților: „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în timpul acestor patruzeci de ani în pustiu, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi testa pe israeliți, însă Dumnezeu nu ispitește pe nimeni să facă ceva rău.
Ni se spune că, înainte să fie ispitit, Domnul a fost dus (Marcu spune: mânat) de Duhul Sfânt în pustie. Cu alte cuvinte, Domnul nu a căutat ispita. Chiar și în Grădina Ghețimani, El S-a rugat: „Depărtează paharul acesta de la Mine...” (vezi Luca 22:42).
Un alt lucru important pe care trebuie să-l înţelegem este că Satan există și se manifestă ca o persoană. Aud că un procent destul de însemnat de preoţi sau predicatori afirmă că Satan nu este o persoană. Dar Scriptura ne spune foarte clar că este! A apărut el în trup atunci când L-a ispitit pe Domnul Isus? A venit ca un duh sau ca un înger de lumină? Biblia ne spune că Domnul l-a întâlnit faţă în faţă. Trebuie să înţelegem că Satan este viclean, versatil, insistent – vine când ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită, când ca un înger de lumină care încearcă să-i înşele şi pe cei aleşi, dacă este cu putinţă.
Repet: ispitirea Domnului Isus nu a început și nu s-a sfârșit la capătul celor patruzeci de zile; Luca ne spune, de fapt, că, după ce a fost ispitit, I s-a făcut foame. El a fost ispitit de diavolul în tot timpul celor patruzeci de zile, iar Satan nu a încetat să-L ispitească după episodul din pustie. În versetul 13 din acest capitol, Luca ne spune că „după ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El, până la o vreme.” Va reveni cu perseverență, iar în episodul final din Grădina Ghetsimani – la fel de violent... și tot fără succes!
Poate că întrebaţi care este semnificaţia ispitirii Domnului Isus Hristos? Verbul „a ispiti” are câteva înţelesuri: înseamnă „a incita, a atrage la rău”, dar înseamnă şi „a seduce”. Dacă o persoană poate fi sedusă să facă răul, aceasta înseamnă că există ceva, în acel individ, care l-ar putea face să cedeze. Nu poate fi o ispită decât dacă acea persoană ar putea ceda în faţa ei. Așa ceva nu avea cum să fie adevărat sau posibil în ce priveşte Persoana Domnului Isus. El a spus: „stăpânitorul lumii acesteia... n-are nimic în mine”.
Nu ştiu cum se întâmplă în cazul vostru, dar de câte ori vine Satan la mine găseşte un loc de care să se agaţe. Domnul nostru era sfânt, fără vină, fără pată, imun faţă de păcat... dar plin de compasiune față de păcătoşi. Încă o dată: ispitirea lui Hristos nu a fost o ispită înspre a face răul.
Dar cuvântul „a ispiti” mai este folosit şi în alt fel. În Geneza 22:1, Dumnezeu spune că l-a pus la încercare pe Avraam. De asemenea, El l-a încercat pe Israel timp de patruzeci de ani în pustie. Aici apare o întrebare: Ar fi putut Isus Hristos să cadă la acest test? Hotărât, nu! Atunci era aceasta o ispită legitimă? A fost un test. Toate articolele noi sunt testate. De exemplu, știm la ce teste imposibile sunt supuse noile modele de maşini şi prin ce sunt făcute să treacă, toate acestea pentru a ne convinge că maşina aceea este cât mai rezistentă, deci cât mai sigură în caz de accident. Dacă ceva nu merge cum trebuie, e vai şi amar de fabricant. Domnul Isus Hristos nu ar fi putut cădea. Dar testul a fost legitim și autentic... și dați-mi voie să vă ilustrez acest lucru printr-o întâmplare din viața mea:
Când eram copil (JVMcGee), locuiam în vestul statului Texas lângă un râu... care vara seca, și nu mai era pic de apă în albia lui... însă iarna putea să susțină și o navă de război. Într-un an, însă, s-a produs o inundație pe acest râu, care a distrus podul de cale ferată care îl traversa. Muncitorii de la calea ferată au venit imediat să construiască un pod nou, iar când au terminat, au pus două locomotive pe pod care au început să șuiere. În orășelul nostru nu mai șuieraseră niciodată două locomotive în același timp, așa că toți au luat-o la fugă înspre pod. Un curajos din mulțime a întrebat: „Ce faceți aici?” Inginerul i-a răspuns: „Testăm podul.” „Credeți că va ceda podul?”, a întrebat tânărul. „Sigur că nu va ceda”, a răspuns inginerul cu un zâmbet aproape batjocoritor. „Dacă știți că nu va ceda, atunci de ce puneți locomotivele pe pod?”, s-a mai mirat tânărul. „Doar pentru a dovedi că nu va ceda”, a răspuns inginerul.
La fel a fost și cu ispitirea Domnului nostru. Aceasta ne-a dovedit că avem un Mântuitor care este sfânt, nevinovat, nepătat, despărțit de păcătoși și care îi poate mântui pe cei care vin la Dumnezeu prin El (vezi Evr. 7:25–26).
Domnul a fost pus la încercare într-un fel în care noi nu am putea fi puși vreodată. Când suntem testați, există întotdeauna o rezistență limită, iar când se ajunge acolo, cedăm și presiunea este îndepărtată. Presiunea care-a apăsat asupra Domnului nostru nu a fost niciodată îndepărtată, și a atins apogeul la Golgota!
Cum spuneam, ispitirea lui Isus a avut trei aspecte: fizic, psihologic şi spiritual. Dar să vedem ce scrie Evanghelistul Luca despre aceasta:
Diavolul I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.” (Luca 4:3)
Diavolul nu i-a cerut Domnului să comită o crimă. Pâinea este o necesitate, fiind alimentul fundamental al omului. Într-o zi, Domnul a hrănit o mulțime formată din cinci mii de persoane, iar în altă zi a hrănit patru mii. Eva s-a uitat la pomul din mijlocul grădinii și a văzut că era bun de mâncat și chiar a mâncat din el. Ioan va numi un asemenea test: pofta sau dorința firii pământești (vezi 1 Ioan 2:16). Omul trebuie să trăiască și, pentru asta, trebuie să mănânce. Aceasta este filosofia celor mai mulți oameni din ziua de astăzi. Strigătul mulțimii este: „Ce vom mânca, ce vom bea și cu ce ne vom îmbrăca?” La aceasta se reduce viața pentru cei mai mulți dintre noi. Oamenii devin necinstiți, fură, joacă jocuri de noroc, vând alcool și se pretează la aproape orice pentru a obține ceva pentru trupurile lor. Femeile își vând virtutea pe o haină de nurcă sau un inel cu diamant. Satan a arătat ce părere proastă are despre oameni atunci când i-a spus Domnului: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui” (Iov 2:4). Însă acest lucru nu este adevărat, pentru că Iov nu a cedat. Iar Domnul nostru a folosit sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-l înfrânge pe Satan.
Isus i-a răspuns: „Este scris: «Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.»” (Luca 4:4)
Satan Îi spune lui Isus să transforme pietrele în pâine, pentru satisfacerea nevoilor trupești. Nu e nimic rău în legătură cu pâinea, care are un rol așa de important în viața omului. Trupul are nevoie de pâine, iar lui Isus Îi era foarte foame. Ce este greșit în acest lucru? Ar fi fost un lucru egoist să folosească marea Lui putere pentru a Se sluji pe Sine. El a trebuit să demonstreze veridicitatea marelui principiu, conform căruia: „Omul nu trăieşte numai cu pâine…” (Mat. 4:4), principiu ce contravine gândirii acestei crase epoci materialiste, care trăiește doar pentru a-și satisface poftele trupului. Omul modern al societății noastre seculare este mai degrabă adeptul unei alte abordări, biblice și ea, care spune: „Mănâncă, bea și veselește-te, căci mâine vom muri.” Din punctul de vedere al omului, aici se sfârșește totul. Egoismul este blestemul unei societăți seculare atee. Domnul nostru, atunci când s-a confruntat cu această ispită, a respins filosofia lumii, arătând că nu se reduce totul la pântece, și nu trebuie sacrificat totul doar ca să eviți înfometarea!
Satan L-a testat apoi pe Domnul Isus din punct de vedere psihologic.
Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti.»” (Luca 4:5–8)
Acest test are de-a face cu ceea ce Ioan numește pofta ochilor. În Grădina Edenului, Eva se uitase la fructul pomului din mijlocul grădinii, care era „plăcut la privit”. Satan Îl duce pe Hristos pe un munte înalt, Îi arată împărățiile pământului și I le oferă Lui. Ce generos: Îi dă Creatorului și Stăpânului a toate ceea ce acesta crease și deținea! „Împărățiile pământului” cuprindeau și marele imperiu roman. Hristos se îndrepta spre tron, însă pe drumul crucii. Satan voia să spună: „Hai să evităm crucea. E o nebunie să alegi calea suferinței, când îți ofer o cale atât de ușoară înspre tron!” Dați-mi voie să spun că este un lucru satanic să încerci să construiești o împărăție aici pe pământ fără Isus Hristos! Există doar doi conducători: Domnul Isus și Satan, iar dacă nu ții seama de Domnul, atunci cu siguranță ai de-a face cu celălalt! „N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:2).
Națiunile pământului se stăpânesc prin forță brută și intrigi politice, iar războiul este un mod de viață pentru unele din ele. Ura și frica sunt biciurile care mână mulțimea. Câtă diferență față de Împărăția lui Dumnezeu – în care, cine vrea să intre, trebuie să se lase schimbat! Pentru că „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie prin Duhul Sfânt”! Mântuitorul îi va spune lui Nicodim (Ioan 3:3): „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Apoi, și apostolul Pavel va scrie: „...armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10:3-5).
De aceea, răspunsul Domnului Isus la această a doua ispitire va fi: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Mat. 4:10).
În cele din urmă, Domnul a fost testat din punct de vedere spiritual (Luca 4:9–13)
Diavolul L-a dus apoi în Ierusalim, L-a aşezat pe streaşina acoperişului Templului şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici; căci este scris: «El va porunci îngerilor Lui să Te păzească»; şi: «ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»” Isus i-a răspuns: „S-a spus: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.»” După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El, până la o vreme.
Mă-ntorc iar în Eden, unde Eva constată că fructul din pomul din mijlocul grădinii era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. Ioan numește acest test „lăudăroșia vieții…” (1 Ioan 2:16) și are de-a face cu tărâmul spiritelor și al credinței. Satan a vrut ca Domnul Isus să demonstreze că este Fiul lui Dumnezeu: „Arată-le, demonstrează-le și ei te vor accepta!” Acest lucru nu presupunea însă credință, ci îngâmfare, pentru că era, de fapt, o desfidere a lui Dumnezeu. Credința așteaptă în tăcere răspunsul lui Dumnezeu, împlinind voia Lui. Este interesant de observat că atunci când Satan a citat din Psalmul 91:11-12, el a denaturat textul biblic, tot așa cum a denaturat și cuvintele lui Dumnezeu atunci când a venit la Eva în Grădină Edenului.
Mă-ntreb: oare cât de bine credea Satan că-L cunoaște pe Isus, când vine cu astfel de tentative – care-ar fi serioase adresate oamenilor de azi, dar care par jalnice înaintea Omului Isus Hristos! Acesta nu căuta să impresioneze mulțimea... nu-Și demonstra exhibiționist autoritatea supranaturală... și nu avea de gând să aleagă calea ușoară înspre tronul Său de Rege. El nu uită că trebuia să poarte mai întâi coroana de spini și abia apoi cununa slavei. Stifler rezumă acest lucru astfel: „Există două feluri în care ne putem arăta disprețul față de Dumnezeu: ignorându-I puterea sau abuzând de ea!” Ambele aceste variante reprezintă păcat. Este ușor să nu faci nimic, iar apoi să spui în gura mare banalități pioase despre Dumnezeu care hrănește vrăbiile și care va avea grijă și de noi. Dumnezeu spune, însă: „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea…” (Gen. 3:19). De pildă, misionarul care merge într-o țară străină va trebui să învețe limba poporului respectiv și apoi Dumnezeu îl va ajuta. Noi suntem partenerii lui Dumnezeu, nu marionetele Sale. Dr. Edward Judson, după ce a văzut cât a suferit tatăl său, Adoniram Judson, misionar în Burma, a spus: „Dacă avem succes fără să suferim, este pentru că alții au suferit înaintea noastră. Dacă suferim fără să avem succes, este pentru ca alții să poată avea succes după noi.”
Isus a respins atitudinea spirituală falsă. Răspunsul său a fost fantastic: „Să nu ispitiţi pe Domnul Dumnezeul vostru, cum L-aţi ispitit la Masa” (Deut. 6:16).
Dar, până la urmă, de ce a fost ispitit Isus Hristos? Pentru a demonstra că noi avem un Salvator fără păcat. El este fără păcat, nevinovat și în stare să ne elibereze, să ne izbăvească... pentru că a dovedit că deținea toată puterea (care afirmase că I-a fost dată!). Astăzi un Om stă în slavă, dragii mei, un Om care ne înțelege și este alături de noi. Este așa de minunat să ai un astfel de Salvator! Ioan scrie: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:1–2). Noi putem să ne încredem în Domnul Isus în toate circumstanțele vieții.
După ce Satan L-a pus la încercare, Domnul Isus Hristos a fost apoi întărit.
Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galileea şi I s-a dus vestea în tot ţinutul dimprejur. (Luca 4:14)
După ispitire, Domnul Se întoarce printre oameni, în puterea Duhului Sfânt.
Izolarea, postul, ispitirea pot afecta un om în două feluri: fie îl vor întări, fie îl vor slăbi. Ispitirea este ca stagiul militar: fie te face bărbat, fie te frânge. Suferința și încercarea fie te vor șlefui și îndulci, fie te vor înăcri sau împietri. O veche zicală spune că același soare topește ceara și întărește lutul. Caracterul sau starea respectivului element, și nu soarele, este cel care determină efectul acțiunii soarelui! Nu Dumnezeu te va împietri; Faraon avea deja o inimă împietrită, iar Dumnezeu doar a adus acest lucru la lumină. Domnul nostru S-a identificat cu omenirea, lucru confirmat de Scriptură: „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evr. 2:17).
Domnul Isus Hristos a devenit om și de aceea, după ce a fost ispitit, a avut nevoie să fie întărit de Duhul Sfânt. Și dacă Domnul nostru a avut nevoie de întărire din partea Duhului Sfânt după ispitire, cu cât mai mult noi! Să ne recunoaștem nevoia și să ne supunem bucuroși fortificării Duhului Sfânt!
El învăţa pe oameni în sinagogile lor şi era slăvit de toţi. (Luca 4:15)
După ispitirea Sa, Domnul S-a întors în Galileea și învăța în sinagogă. El era apreciat și lăudat de oameni. Acest verset 15 pare că sună ca un imn de laudă. Însă, aceeași persoană poate să-L laude și, totuși, să-L respingă. Poți să cânți imnul de laudă, dar să-i respingi cerințele. Aceeași mulțime care cânta „Osana!” și voia să-L încoroneze ca rege, se va alătura în zilele următoare celor care cereau răstignirea Sa.
Îmi amintesc de un tablou al pătimirilor, care avea o cruce goală în prim plan, iar pe fundal se vedea măgărușul, mâncând crengi uscate de palmier. Așa s-a întâmplat. Într-o zi Domnul a fost lăudat, iar curând după aceea a fost răstignit.
Să ne fie de folos și nouă spre cercetare de sine acest gând!
Ne despărțim acum aici, sper să ne reîntâlnim data viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a vedea cum continuă acest cap 4 al Evangheliei lui Luca. Pe curând deci!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.