Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, nimic nu e doar simplu și frumos, dar cu Dumnezeu nimic nu e prea greu – nici măcar înțelegerea unei cărți aparent depășite precum secțiunea biblică Leviticul. Am constatat deja că ea conține destule îndemnuri valabile și azi, și mai cu seamă abundă în paralelisme cu Persoana și lucrarea Mântuitorului Isus Hristos, pe care-L anticipează.
Din cele trei secțiuni majore ale cărții – Jertfe, Curățiri și Sărbători – capitolul 18 înaintea căruia suntem ne plasează în mijlocul celei de a doua secțiuni. Am văzut până acum, de la cap. 11, că alimentele, trupurile, hainele și casele trebuie să fie curate, și am aflat exigențele și implicațiile marii Zile a curățirii rituale evreiești – Yom Kippur. Până în acest punct au fost date legile privitoare la curățirea ceremonială, ele reglementând ritualul religios. În capitolele 18, 19 și 20 găsim o secțiune specială care aplică cele zece porunci la diverse situații de viață. Dumnezeu se ocupă acum de aspectele morale ale vieții poporului Său. Ajungem, dragii mei, la partea concretă – mai precis, la relații.
Secțiunea începe cu un preambul în 18:1–5 și se încheie cu un post-scriptum oficial la sfârșitul capitolului 20. Elementele acestea sunt foarte importante deoarece ele argumentează regulile și restricțiile vieții sociale a poporului Domnului.
Trăim într-o vreme în care temeliile morale sunt permanent atacate, desființate, îndepărtate. „Cine face regulile, și ce este bine sau rău?” întreabă scepticul sarcastic. Preambulul și post-scriptumul acestui pasaj din Leviticul ne oferă o îndoită explicație:
1.De trei ori în preambul, în versetele 2, 4 și 5, ni se precizează cine vorbește: „Eu sunt Domnul”. Dumnezeu stabilește regulile! Încălcarea Decalogului este un lucru greșit pentru că Dumnezeu spune că este greșit.
2.Iar post-scriptumul ne oferă cel de-al doilea motiv, în ceea ce constituie de fapt teza majoră și filonul principal al Scripturii: „Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei” (Lev. 20:26). Dumnezeu cere ca poporul Său să fie sfânt. Curăția în toate situațiile vieții este porunca lui Dumnezeu.
Capitolul acesta se ocupă în special de porunca a șaptea, și ne explică în detaliu ce înseamnă adulter. Subiectul acestui capitol îl reprezintă păcatele sexuale, ce caracterizează o societate decadentă, și anticipează/semnalează/cauzează declinul și căderea imperiilor.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să nu faceţi ce se face în ţara Egiptului unde aţi locuit şi să nu faceţi ce se face în ţara Canaanului unde vă duc Eu: să nu vă luaţi după obiceiurile lor. Să împliniţi poruncile Mele şi să ţineţi legile Mele: să le urmaţi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini va trăi prin ele. Eu sunt Domnul!»” (Lev. 18:1–5).
Israeliții tocmai ieșiseră din Egipt, unde făcuseră toate aceste lucruri interzise. Păcatele dezgustătoare, dintre care unele urmează să fie menționate, reprezentau un stil de viață pentru egipteni. Dumnezeu trebuia să-și separe poporul de influența acelui mediu pervertit. Ei se îndreptau înspre țara Canaan, „țara în care curge lapte și miere”, însă acolo îi pândea o mare primejdie: canaaniții, nişte oameni imorali. Dumnezeu a văzut că poporul Israel era prins, cum am spune noi, între ciocan și nicovală. Egiptenii se aflau în spatele lor, canaaniții în fața lor... și nu forța armată, ci imoralitatea lor crasă era pericolul!
Trăim la răstimpuri timpuri de destrăbălare, prin valuri ale așa-numitei „revoluții sexuale”. Mă întreb dacă oamenii au citit capitolul 18 din cartea Leviticului. Permiteți-mi să vă spun că perversiunile și promiscuitatea sexuală nu-s deloc noi. Au însoțit permanent omenirea, și se trag din aceeași veche imoralitate ce predomina și în Egipt și în Canaan.
Dumnezeu spune: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru” și „Eu sunt Domnul”. Cine stabilește regulile? Dumnezeu stabilește regulile. Poate cineva spune: „Eu nu vreau să respect aceste reguli.” Este problema ta... însă tot Dumnezeu este Cel care stabilește regulile! Încălcarea celor zece porunci este un lucru greșit, pentru că Dumnezeu spune că este aşa. Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a convinge inima copilului lui Dumnezeu; scepticul, însă, nu poate fi convins de niciun argument, pentru că el își stabilește propriile reguli și își este propriul dumnezeu.
Apropo, dacă poți crea un întreg univers – cu un sistem planetar, cu soare și lună și câteva stele – atunci poți să-ți faci propriile zece porunci. Însă atâta timp cât trăiești în lumea lui Dumnezeu, cât respiri aerul Său și folosești lumina soarelui Său, câtă vreme bei apa Sa și umbli pe pământul Său fără să-I plătești ceva în schimb – ai face bine ca măcar să-I respecți poruncile! Domnul ne avertizează că dacă le încălcăm, vom plăti! Și, oricine-ai fi, stimate ascultător, vei plăti! Și nu statului, sau autorităților... ci într-o zi vei sta în fața Lui!
Lucrurile despre care Dumnezeu a spus că sunt imorale, au rămas imorale și astăzi. Ascultați ce spune Noul Testament: „Nu în aprinderea poftei, ca Neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu. Nimeni să nu fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi faţă de fratele său; pentru că Domnul pedepseşte toate aceste lucruri, după cum v-am spus şi v-am adeverit. Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (1 Tes. 4:5–7). „Iată, dar, ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie” (Efes. 4:17–19). „V-am scris să n-aveţi niciun fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice «frate», totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” (1 Cor. 5:11). „El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Pet. 1:4).
Aceste pasaje din epistolele Noului Testament ni se adresează, mie și ție... Copilul lui Dumnezeu este chemat la o trăire sfântă în orice vreme. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi” (1 Cor. 3:16–17). „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, [...] în dragostea Lui”... (Efes. 1:4). „Căci este scris: «Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt»”. (1 Pet. 1:16). Dumnezeu ne cheamă mereu și mereu la sfințenie, şi noi trebuie să punem accentul pe aceasta... Dumnezeu ne cere să fim sfinți!
Mai este un adevăr, dragii mei, pe care nu vreau să-l scăpăm din vedere. Mulți spun că dacă vrei să câștigi mulțimile, trebuie să mergi să trăiești în mijlocul lor. Trebuie să fii ca ei. Atât persoane individuale, cât și grupuri de persoane au încercat acest lucru. Și, știți ceva? Nu au câștigat mulțimea, ci au devenit parte a mulțimii. Dați-mi voie să vă spun că Dumnezeu ne-a chemat la sfințenie. Cei care au câștigat într-adevăr oameni pentru Hristos au fost cei ale căror vieți respectau Evanghelia pe care ei o predicau. De exemplu, Anglia era un loc foarte stricat în secolul al XVIII-lea, și oamenii din acea vreme i-au numit pe urmașii lui John Wesley „oameni sfinți”. I-au numit, de fapt, „metodiști”, deoarece metodele lor erau diferite de metodele lumii.
Dumnezeu afirmă: „Eu sunt Iahve”. Poate că cineva spune: „Eu nu sunt creștin și nu mă interesează”. Dați-mi voie să vă spun că Dumnezeu Își declară suveranitatea. Dumnezeu a creat acest univers și El este Cel ce îl conduce; El spune: „Eu sunt Dumnezeul vostru.” Ştie cum suntem, și totuși ne iubește. Dragul meu, dacă ești împăcat cu Dumnezeu, vei dori să-I fii pe plac. Copilul lui Dumnezeu poate fi umplut de Duhul Sfânt astfel încât nu comită aceste păcate ale firii, ci să producă roadele Duhului.
Atât de pronunțat era dezmățul omenirii, încât Dumnezeu este nevoit să menționeze specific abateri care n-ar fi trebuit să treacă prin minte cuiva, de ex. relații intime cu rudenii:
Niciunul din voi să nu se apropie de ruda lui de sânge, ca să-i descopere goliciunea. Eu sunt Domnul. (Lev. 18:6).
Afirmația generală evidenţiază că nimeni nu are voie să aibă relații sexuale cu o rudenie apropiată. Toată această secțiune amplifică porunca a șaptea și are în vedere pe oricine se află într-o relație de sânge cu o altă persoană. Apoi versetul continuă, iar Dumnezeu vorbește foarte concret. Motivul pe care îl dă pentru interzicerea unor astfel de relații este acesta: „Eu sunt Domnul”.
Să nu descoperi goliciunea tatălui tău, nici goliciunea mamei tale. Îţi este mamă: să nu-i descoperi goliciunea. Să nu descoperi goliciunea nevestei tatălui tău. Este goliciunea tatălui tău. (Lev. 18:7–8).
Aceste versete avertizează împotriva unui păcat dezgustător: incestul. Și totuși acest păcat nu va dispărea prea curând, dovadă: exista în biserica din Corint, iar ap. Pavel îl condamnă cu strășnicie: „Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de aceea care nici chiar la păgâni nu se pomeneşte; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său” (1 Cor. 5:1).
Nu se vorbește și azi despre așa ceva, nu-s ele tot mai la ordinea zilei? Mai miră pe cineva ceva în ce privește practicile sexuale din zilele noastre?! Dumnezeu a explicat clar ce este păcatul, nimeni n-ar trebui să spună că n-a știut... și totuși destrăbălarea crește!
Să nu descoperi goliciunea surorii tale, fata tatălui tău sau fata mamei tale, născută în casă sau afară din casă. Să nu descoperi goliciunea fetei fiului tău sau a fetei fetei tale. Căci este goliciunea ta. Să nu descoperi goliciunea fetei nevestei tatălui tău, născută din tatăl tău. Îţi este soră. Să nu descoperi goliciunea surorii tatălui tău. Este rudă de aproape cu tatăl tău. Să nu descoperi goliciunea surorii mamei tale. Este rudă de aproape cu mama ta. Să nu descoperi goliciunea fratelui tatălui tău. Să nu te apropii de nevasta lui. Îţi este mătuşă. Să nu descoperi goliciunea nurorii tale. Este nevasta fiului tău: să nu-i descoperi goliciunea. (Lev. 18:9–15).
În această secțiune se vorbește despre diferite relații interumane, de sânge sau prin alianță. Rudele stăteau împreună și se putea afla în situații care înlesneau adulterul. De aceea, Dumnezeu a stabilit bariere pentru a împiedica acest lucru.
În Egipt se practicau asemenea păcate, mai ales cele menționate în versetul 9. Faraonii și ptolemeii practicau căsătoria între frate și soră.
La început nu a existat lege împotriva acestui lucru; Cain și Set s-au căsătorit cu surorile lor. Avraam s-a căsătorit cu sora lui vitregă. Cu toate acestea, în timp legile au ajuns să interzică astfel de practici, nu atât din considerente morale, cât medicale și antropologice: apreciindu-se că favorizează degenerarea speciei.
Trecem în a doua jumătate a capitolului 18 din Leviticul, dar rămânem în aceeași problematică:
Să nu descoperi goliciunea nevestei fratelui tău. Este goliciunea fratelui tău. (Lev. 18:16).
Există o excepție la acest verset, în legea rudei-răscumpărătoare, așa cum apare în Deuteronom 25:5–10.
Să nu descoperi goliciunea unei femei şi a fetei ei. Să nu iei pe fata fiului ei, nici pe fata fetei ei, ca să le descoperi goliciunea. Îţi sunt rude de aproape: este o nelegiuire. Să nu iei pe sora nevestei tale, ca să-i faci în necaz, descoperindu-i goliciunea alături de nevasta ta, cât timp ea este încă în viaţă. (Lev. 18:17–18).
Aceste relații nu sunt de sânge, ci prin alianță. În mod evident, aceste versete se referă la cazul celui ce are două soții în același timp, mai cu seamă dacă există relație de rudenie/sânge între ele! Problema în cauză aici este incest, și nu bigamia. Versiunea Berkley a Bibliei în limba engleză: „Să nu descoperi goliciunea unei femei și a fetei ei; să nu iei pe fata fiului ei sau pe fata fetei ei, ca să le descoperi goliciunea; îți sunt rude de aproape: acesta este incest. Cât timp nevasta ta încă trăiește, să nu o iei pe sora sa ca rivală pentru ea și să-i descoperi goliciunea” (Lev. 18:17–18).
Cu această problemă s-a confruntat, dacă vă amintiți, și bietul Iacov, care a avut ca soții două surori, Lea și Rahela. Istoria acestei familii nu a fost una fericită. Să nu uităm, totuși, că Iacov a trăit înainte ca Cele zece porunci să fie date.
Să nu te apropii de o femeie în timpul necurăţiei ei, când este la soroc, ca să-i descoperi goliciunea. (Lev. 18:19).
Relațiile maritale normale dintre soț și soție erau interzise în anumite perioade. Gândirea senzuală trebuie supusă Legii lui Dumnezeu.
Să nu te împreunezi cu nevasta semenului tău, ca să te pângăreşti cu ea. (Lev. 18:20).
Sper că înțelegeți – și dacă nu, mă rog să fiți de acord! – că Dumnezeu pune aceste ziduri pentru a proteja căminul israeliților de practicile imorale ale păgânilor din jurul lor. Familia de pe pământ trebuia să reflecte familia din cer (Efes. 3:15); trăirea în curăție era semnul familiei lui Dumnezeu. În Cortul întâlnirii exista un Loc sfânt pentru închinare; casa era un loc sfânt pentru trăire în mijlocul poporului. Și Noul Testament are un cuvânt de spus despre acest lucru. Ar fi bine de citit 1 Corinteni 7 pentru acest subiect.
Să nu dai pe niciunul din copiii tăi ca să fie adus jertfă lui Moloh şi să nu pângăreşti numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul. (Lev. 18:21).
Versetul acesta vorbește despre copiii israeliților și pare să nu se potrivească în contextul acestui capitol, însă închinarea păgână înaintea lui Moloh implica și sex. Imaginea vechii zeități canaanite Moloh era de un roșu aprins, iar în brațe avea trupuri de copii. Este greu să ne imaginăm o asemenea oroare. Sunt persoane care nu cred că s-ar fi putut întâmpla așa ceva vreodată. Cu toate acestea, Scriptura vorbește de mai multe ori despre această practică: „Cei din Sefarvaim îşi ardeau copiii în foc în cinstea lui Adramelec şi Anamelec, dumnezeii din Sefarvaim” (2 Împ. 17:31). „Au zidit şi locuri înalte la Tofet, în valea Ben-Hinom, ca să-şi ardă în foc pe fiii şi fiicele lor: lucru pe care Eu nu-l poruncisem şi nici nu-Mi trecuse prin minte” (Ier. 7:31). Această practică îngrozitoare profanează numele sfânt al lui Dumnezeu (Lev. 20:3). Brutalitatea nefirească a acestui ritual păgân era o gravă pângărire a numelui adevăratului Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu pentru copii se vede în mod clar în Scriptură de la Geneza până la Apocalipsa. Domnul Isus a spus despre copii cunoscutele cuvinte: „Lăsați-i să vină la Mine!”
Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie. Este o urâciune. (Lev. 18:22).
E greu de închipuit că sodomia a luat o asemenea amploare, și că are asemenea pretenții și revendicări; și e și mai incredibilă infiltrarea lor în comunitățile creștine, ba chiar îndrăzneala de a înființa biserici exclusiviste, unde să se „închine” lui Dumnezeu – care auziți cum etichetează relațiile lor: „urâciune”! Dumnezeu condamnă astfel de comportamente și relații nefirești, și o face atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament (Rom.1:24–28: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor în una care este împotriva firii; tot astfel, şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite” )
Depravarea menționată aici este un lucru obișnuit astăzi. Nu doar în Statele Unite și nu numai în Occident, înfloresc Sodoma și Gomora. E cazul să plângem, să ne pese și să ne rugăm pentru curățarea țării noastre! Cred că iubiți locul în care v-ați născut, și e normal să-i vreți binele; e normal să ne pese, ca unii care știm ce rezervă și ce pedeapsă atrage un asemenea comportament, din partea lui Dumnezeu! Să nu ne mire că El Își reține binecuvântarea față de noi! Nu putem avea pace, nici între noi, nici cu toți vecinii țării, nici cu națiuni mai depărtate... pentru că „Cei răi n-au pace, zice Domnul” (Isaia 48:22).
Să nu te culci cu o vită, ca să te pângăreşti cu ea. Femeia să nu se apropie de o vită, ca să curvească cu ea. Este o mare mişelie. (Lev. 18:23).
Așa ceva este într-adevăr de neimaginat. Aceste lucruri se practicau în cultul fertilității și al naturii. Imoralitatea are întotdeauna legătură cu idolatria în cel mai degradant mod. Și nu cumva să credeți că astfel de lucruri nu se mai practică astăzi! Din vârf de munte până-n cartierele selecte, aberațiile și perversiunile sexuale sunt fără frâu, și continui!
Să nu vă spurcaţi cu niciunul din aceste lucruri, căci prin toate aceste lucruri s-au spurcat neamurile pe care le voi izgoni dinaintea voastră. Ţara a fost spurcată prin ele; Eu îi voi pedepsi fărădelegea, şi pământul va vărsa din gura lui pe locuitorii lui. (Lev. 18:24–25).
Dumnezeu Se angajează să elimine și să izgonească din Canaan popoarele care locuiau pe-acolo în primul rând din cauză că au comis și practicau toate aceste anomalii cumplite și păcate abominabile. Din această cauză, și din dorința de a-Și feri poporul de idolatria și promiscuitatea lor, Iahweh S-a ocupat personal de eradicarea și îndepărtarea lor din țară. Mulți predicatori așa-zis miloși și nu prea isteți deplâng și astăzi faptul că Dumnezeu i-a izgonit pe canaaniți. Iată aici stimabililor motivul pentru care i-a izgonit: Dumnezeu nu a putut tolera ce se întâmpla acolo. Țara Canaanului era plină de boli venerice. De ce credeți că Dumnezeu le-a spus să nu ia nici măcar un ac, și să nu atingă nici măcar o haină din cetatea Ierihon? Pentru că locuitorii acestei cetăți erau vinovați de cele mai dezgustătoare păcate cu putință. Nu credeți că Dumnezeu a avut un motiv întemeiat să-i izgonească? La urma urmei, dacă un chiriaș nu plătește chirie, proprietarul îl poate da afară. Și, întâmplător, Dumnezeu era proprietarul acelui pământ.
Dragi ascultători, cam la fel de nesocotit și necumpătate ocupăm și noi parcela noastră pe acest pământ. Cei „șaptezeci de ani” alocați în medie sunt doar perioada de arendă. Pământul este al lui Dumnezeu. Este proprietatea și investiția Lui, și noi am face bine ca viața și umblarea în sfințenie să fie treaba noastră... pentru că Dumnezeu este Cel care va triumfa, Cuvântul, voia și judecata Lui vor prevala!
„Păziţi, dar, legile şi poruncile Mele şi nu faceţi niciuna din aceste spurcăciuni, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci toate aceste spurcăciuni le-au făcut oamenii din ţara aceasta care au fost înaintea voastră în ea; şi astfel ţara a fost pângărită. Luaţi seama ca nu cumva să vă verse şi pe voi ţara din gura ei, dacă o spurcaţi, cum a vărsat pe neamurile care erau în ea înaintea voastră. Căci toţi cei ce vor face vreuna din aceste spurcăciuni vor fi nimiciţi din mijlocul poporului lor. Păziţi poruncile Mele şi nu faceţi niciunul din obiceiurile urâte care se făceau înaintea voastră, ca să nu vă spurcaţi cu ele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” (Lev. 18:26–30).
Dumnezeu dă un dublu avertisment poporului Său, spunându-le că dacă vor urma calea celor care au locuit înaintea lor în țară, aceeași pedeapsă, dacă nu cumva una mai rea, va veni și asupra lor. Țara lui Dumnezeu trebuie să fie sfântă. Dreptatea Lui va umple tot pământul. Doamne, ajută-ne să trăim cu gândul la Împărăția Ta sfântă și veșnică!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, nu e nimic mai relevant pt puterea de fascinație constructivă a Cuvântului lui Dumnezeu, ca această dependență de el pe care o exercită chiar și când parcursul ne poartă prin secțiuni deloc spectaculoase, precum cartea Leviticul – socotită de mulți desuetă. Dar așa cum viața are și vârfuri și văi, și zone scăldate în lumină și umbre, și realizări și alunecări (și prin fiecare Dumnezeu ne vorbește și construiește ceva!) – la fel Cuvântul Său are forță, sens, scop prin orice segment al Său, în întregime Biblia fiind inspirată și de folos... Mai cu seamă celui ce-o parcurge cu răbdare, atenție, consecvență, Sfânta Scriptură îi revelează mesaje, personaje, caracteristici, fapte, principii, expresii care valorează enorm în economia vieții – în imediatul, dar și-n perspectiva ei eternă.
Cred cu tărie că așa se întâmplă și cu dvs., și pentru că iată suntem tot împreună pe măsură ce înaintăm în Leviticul – a treia carte a VT. Suntem într-o secțiune a cărții în care Decalogul este explicat și aplicat în contextul și termenii vieții sociale a poporului Israel. Nu mă pot gândi la ceva mai practic decât această secțiune. Dragi prieteni, poruncile lui Dumnezeu nu sunt simple teorii despre viaţă sau tratate teologice. Ele reprezintă un mod de viaţă pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la cei care vor să se închine Lui.
După ce am văzut ce anume pretinde Dumnezeu copiilor lui Israel în ce privește curăția alimentară, a trupului, a hainelor și a caselor, a urmat un accent explicativ pus pe Ziua cea mare a curățării anuale, care era Yom Kippur la evrei – zi în care Israel trebuia să se curățească și să se smerească; de asemenea, Cortul întâlnirii trebuia curățat, împreună cu tot instrumentarul său – care, pe parcursul anului, fusese impregnat prin atingerea cu sângele jertfelor.
Există o desfășurare logică, o dezvoltare secvențială inteligibilă și inteligentă a acestei părți din secțiunea consacrată Curățărilor – cap. 11-22 din cartea Leviticul. La bază este atenția acordată și exigențele impuse individului. Dumnezeu i-a vorbit la început despre hrana lui, și l-a ajutat să învețe să se ocupe de hainele și de locuința lui; de Locașul în care se închina și la care mergea spre a obține iertarea și călăuzirea lui Iahweh; de tabăra și de regiunea în care locuia/se afla. Erau elemente și cerințe pentru fiecare copil al lui Israel – pentru că individul era cel care se hrănea, se îmbrăca, se închina, locuia... Apoi, atenția se muta pe comunitate, pe societate, și pe relațiile din cadrul acestora – pe fondul suprem al relației fiecărei persoane cu Iahweh. Poruncile din această a doua parte a cărții vizează alte domenii importante: curățenia sexuală (cap. 18), curăția relațiilor sociale și spirituale (cap. 19), pedepse capitale pt călcări de lege grave (cap. 20), puritatea preoților și a jertfelor (cap. 21-22).
Doar trecându-le în revistă, nu putem să nu ne gândim ce numeroase și scrupuloase erau exigențele solicitate închinătorilor din Israelul antic – și în consecință, de câte asemenea cerințe am fost scutiți noi, închinătorii ne-evrei actuali... Cât de minunat lucrează, cât de bun este Dumnezeu că ne-a dat Duhul Său cel Sfânt ca să rămână în noi și să lucreze la curățarea noastră. Aceasta este dinamica de care avem nevoie pentru a trăi viața creștină.
Vă reamintesc, am parcurs în ediția trecută – ocupându-ne de cap. 18 – o galerie sordidă a întinăciunii și promiscuității sexuale, vizibilă în umanitatea din care ieșise, dar și-n mijlocul căreia urma să „aterizeze” Israel în Canaan. A fost de-ajuns ca să ne dăm seama că pretutindeni și-ntotdeauna omenirea este prada acelorași apucături și manifestări, mai cu seamă când e vorba de hrănirea poftelor firii, și de persistența în desacralizarea a tot ce este bun, curat, împlinitor (în om și-n jurul său), ce ne vine de la Însuși Creatorul nostru. Când ne dăm seama ce grijuliu a fost Dumnezeu în alcătuirea și funcționarea și prezervarea noastră, și cât de libertin și destructiv acționează mintea și membrele noastre (înrâurite de vrăjmașul sufletelor noastre) – ca să ne „înfunde”, să ne învinovățească și condamne, să ne despartă de Dumnezeul cel viu! – spuneți-mi dacă nu vă umpleți de mânie față de propria murdărie și neputință, față de falimentul cvasi-continuu la care continuăm să contribuim... deși (nu?) dorim cu totul altceva!...
Pe de altă parte, ar trebui să ne copleșească în egală măsură îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, șansele nenumărate pe care le pune la dispoziția poporului Său – pentru a-și reveni, pentru a se curăța! Atenție însă: așa cum nici chiar legământul în care inclusese Iahweh pe Israel nu i-a putut scăpa de consecințele neascultării lor, la fel va exista o limită și-n ce privește amploarea și înmulțirea fărădelegilor noastre. De aceea, când Dumnezeu vorbește (evreilor sau neamurilor) atenționându-i asupra relației lor cu Cel ce locuiește în ceruri, Dumnezeu le/ne spune mereu același lucru... pe care i-l spune adunării:
Domnul a vorbit lui Moise și a zis: Vorbește întregii adunări a copiilor lui Israel și spune-le: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru.” (Lev. 19:1-2)
Aș vrea să vă rog să observați că părțile introductive ale capitolelor 18 și resp. 19 sugerează că cele două capitole conțin fiecare seturi de porunci de sine stătătoare. Modul în care sunt formulate aceste introduceri atrage atenția asupra intenției divine de a pune înaintea poporului Său poruncile care urmează cu aceeași forță, ce derivă din caracterul sfânt și divin al Celui ce emite aceste porunci; vă reamintesc, primele două versete din cap. 18 sunau așa: Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ‘Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. În cap. 18, copiilor lui Israel li se poruncea să nu facă ceea ce se făcea (ceea ce ei înșiși făcuseră) în Egipt sau ce se face în Canaan – deci, ei mai degrabă să se sfințească și să se păstreze sfinți pentru Cel ce este perfect și continuu sfânt. Asta însemna curățare și presupunea separare inclusiv de toată mizeria sexuală ce caracteriza populația din cele două locuri geografice avute în vedere.
În cap. 19, cerința de sfințire vizează un domeniu cu totul diferit, aparent banal și casnic – viața de zi cu zi: cinstirea părinților, altruismul și compasiunea față de săraci – o temă constantă în inima și învățătura Domnului! – evitarea furtului, minciunii, practicilor oculte, bârfei, urii și răzbunării, respectarea persoanelor cu handicap și a bătrânilor, cinstea în afaceri etc. A fi sfânt pentru Domnul înseamnă până în ziua de azi a trăi în asemănarea Lui, spre slava Lui, atât în lucrurile mari, vizibile, cât și în lucrurile mici – private sau comunitare. Pe de altă parte, perversiunile sexuale urâte de Domnul nu erau și nu sunt privite cu exigență sporită/mai mare decât bârfa, minciuna sau înșelătoria!
Diferența majoră dintre comportamentul sfânt aşteptat de la cel credincios sub epoca Legii, faţă de împlinirea aceloraşi aşteptări în epoca harului, este că astăzi suntem asistaţi de Duhul Sfânt; suntem uniți cu Hristosul viu. Toate cele vechi s-au dus, iar noi nu mai suntem legați de Adam, și nici sub un sistem juridic. Suntem uniți cu Hristos și, în consecință, trebuie să căutăm să-I fim plăcuți Lui. Observați că sub Lege, israeliții încercau să respecte poruncile prin propriul lor efort, și aveau nevoie să învețe că în firea umană întotdeauna va exista eșec. În contrast cu aceasta, astăzi avem explicațiile Cuvântului și lucrarea Duhului Sfânt în noi. „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeua osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:3-4). „RoadaDuhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotrivaacestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23). Legea nu a putut niciodată ajunge până aici, dar Fiul lui Dumnezeu dorește să ne ducă la un nivel înalt.
Vă propun – spre a facilita abordarea și a reține esențialul conținutului – să împărțim acest cap. 19 în două jumătăți (egale!): primele 18 vers. se ocupă de relația cu semenii, iar în vers. 19-37 domeniul vizat este relația cu Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu accentuează unele din poruncile pe care trebuiau să le păzească, El scotea de fapt în evidență domeniile în care israeliții erau slabi. Istoria lui Israel ne va arăta că Dumnezeu a conștientizat punctele lor slabe. Au primit instrucțiuni privitoare la Sabat, la evitarea idolatriei și aducerea unor jertfe corespunzătoare înaintea lui Dumnezeu; sunt domenii în care ei vor eșua din nou mai târziu. Și totuși, Dumnezeu le cere insistent israeliților să fie sfinți, și în viața lor cotidiană.
Fiecare din voi să cinstească pe mama sa și pe tatăl său și să păzească Sabatele Mele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru (Lev. 19:3).
Poate părea ciudat ca Dumnezeu să înceapă cu porunca cinstirii părinților... dar lucrurile devin mult mai clare dacă vom înțelege că părintele ocupă o poziție asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu în raport cu copilul său... și, mai mult: copilul învață să-L asculte pe Dumnezeu, ascultând mai întâi de părinții săi. Familia este mediul în care se formează toate elementele de bază ale vieții individului.
Apoi, Dumnezeu adaugă: „și să păzească Sabatele Mele.” El i-a cerut astfel omului, iată: o zecime din bunurile lui... și o şeptime din timpul său!
Cele două porunci menționate la început cuprind două mari diviziuni din cadrul celor zece porunci. Există o datorie față de oameni și una față de Dumnezeu. Domnul Isus Hristos le-a sumarizat pe toate (Mat. 22:36-40), ca dragoste față de Dumnezeu și față de semeni. El a spus că în acestea se cuprinde toată legea.
Legea sabatului nu are o bază morală, sau dacă are, este încadrabilă în termenii generici de ascultare și închinare a lui Israel față de Dumnezeu. În timpul declinului și apostaziei sale, Israel a păcătuit vizavi de această rânduială. Ei au refuzat să respecte zilele de sabat: „Voi care ziceţi: «Când va trece luna nouă, ca să vindem grâul, şi Sabatul, ca să deschidem grânarele, să micşorăm efa şi să mărim siclul, şi să strâmbăm cumpăna, ca să înşelăm?»” (Amos 8:5). Iată acuzațiile și dovezile lui Dumnezeu împotriva copiilor Săi!
Să nu vă întoarceţi spre idoli şi să nu vă faceţi dumnezei turnaţi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 19:4).
Cuvintele de mai sus acoperă primele două porunci. Ideea aici este să nu se arunce nici măcar o privire spre idoli. Închinarea păgână a apelat la pofta ochilor prin ceremoniile ei pompoase și încă face acest lucru. Uitați-vă la procesiunile fastuoase și ritualurile fără semnificație pe care le remarcați în religiile de astăzi. Este vorba despre o „slujbă a simțurilor, pentru impresionarea ochiului.” Israel trebuia să nu-și facă idoli și să nu privească la ei. Dumnezeu râde de idoli, pentru că aceștia nu au nicio valoare și nu pot face nimic!
Când veţi aduce Domnului o jertfă de mulţumire, s-o aduceţi aşa ca să fie primită. Jertfa să fie mâncată în ziua când o veţi jertfi sau a doua zi; ce va mai rămâne până a treia zi să se ardă în foc. Dacă va mânca cineva din ea a treia zi, faptul acesta va fi un lucru urât: jertfa nu va fi primită. Cine va mânca din ea îşi va purta vina păcatului său, căci necinsteşte ce a fost închinat Domnului: omul acela va fi nimicit din poporul lui. (Lev. 19:5–8).
Aici nu se adaugă nimic nou. Cu toate acestea, subliniem încă odată că jertfa de mulțumire trebuia să fie făcută de bunăvoie, însă chiar și așa, închinătorul nu era scutit de respectarea atentă a regulilor care erau prescrise. Orice fel de deviere de la această ordine prescrisă aducea cu sine pedepse, astfel încât cel ce a încălcat regulile să fie un exemplu pentru popor.
În zilele noastre sunt anumite persoane în slujirea creștină care par să creadă că își pot lua de unii singuri anumite libertăți pe care alții nu le pot lua. Sau, alții consideră că dacă au oferit bisericii contribuții materiale substanțiale ar trebui să beneficieze de atenție și privilegii speciale. Observați că jertfa de mulțumire se făcea de bunăvoie, însă detaliile ei erau respectate cu meticulozitate. Toți trebuie să ne apropiem de Dumnezeu potrivit termenilor Săi. Orice deviere de la ordinea prestabilită atrăgea după sine pedepse. Aceasta nu era o lege morală, ci una care ținea de detalii, motiv pentru care exista un pericol și mai mare de eșec. O, cât de mulți oameni astăzi fac juruințe față de biserică, dar apoi își iau libertatea să n-o mai respecte, dacă nu mai doresc! Dumnezeu spune: „Dacă vei face ceva în mod voluntar, atunci fă-o cum se cuvine.”
Odată a trebuit să merg la un post de televiziune pentru a face o înregistrare care avea să fie difuzată pe plan local. Când am ajuns, înregistrau un program de televiziune foarte popular, și m-am uitat și eu... Am fost atât de impresionat de dedicarea celor ce lucrau pt spectacolul acela, încât am rămas să privesc mai mult timp... și poate că cineva se întreabă de ce am făcut asta. Ei bine, am stat printre creștini atât de mult încât mi-a făcut bine să stau și în mijlocul unor oameni foarte dedicați! Sigur, veți spune că erau dedicați pentru că erau plătiți foarte bine... dar vă spun: chiar dădeau ce aveau mai bun!
Prea mulți creștini se scuză cu privire la ceea ce fac, spunând că este doar muncă voluntară. Dar Dumnezeu ne spune: „Dacă faci ceva, atunci fă din toată inima, fă-o aşa cum trebuie... Când vii înaintea Mea, adu jertfa astfel încât să fie primită!” Eu zic mai bine să nu te implici în lucrarea lui Dumnezeu, dacă nu ești gata să dai tot ce ai mai bun! Sunt convins că într-o zi mulți creștini vor fi judecați pentru lenea lor. Mulți se laudă că s-au implicat în câte ceva... „Am predat la școala duminicală.” Dragul meu, de câte ori ai întârziat? De câte ori nu ți-ai pregătit lecția? Te asigur că cei ce lucrau pentru spectacolul de televiziune de care-am menționat știau exact care era rolul lor. Eu văd în jurul meu adesea învățători de școala duminicală răsfoind prin manual, încercând să găsească ceva să spună. Cred că Dumnezeu ne va judeca într-o zi în privința aceasta. El ne spune să nu venim cu o jertfă de bunăvoie, dacă nu o facem în modul potrivit!
În continuare, în Lev. 19:9–10, Domnul ne cercetează și ne luminează în ce privește relația și atitudinea față de săraci:
Când veţi secera holdele ţării, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău şi să nu strângi spicele rămase pe urma secerătorilor. Nici să nu culegi strugurii rămaşi după cules în via ta şi să nu strângi boabele care vor cădea din ei. Să le laşi săracului şi străinului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.
Aici vedem minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu față de cei săraci. Dumnezeu nu i-a desemnat pe toți ca beneficiari ai carității; nu lasă niciodată pe cineva să lenevească, să nu producă nimic și să primească ajutor social. De cei săraci se avea grijă oferindu-li-se posibilitatea de a munci. Acesta era un echilibru extraordinar între capitalismul-fără-inimă și socialismul-fără-Dumnezeu. Tot ceea ce nu aduna un fermier după prima recoltare trebuia să fie lăsat pentru cei săraci. Metoda antică de recoltare, cea manuală, lăsa circa 10%-20% din grâne pe câmp. Aceeași lege se aplica și cu privire la culturile de viță-de-vie. Când am fost la o întâlnire în Turlock, California, cineva mi-a spus să merg în vie și să mănânc struguri, fiindcă știa că îmi plac foarte mult. Era după vremea recoltei, când toți culegătorii erau deja plecați. Aș fi putut umple o camionetă cu struguri, dacă aș fi avut una. În aceeași seară, le-am spus celor prezenți la întâlnire că am aplicat/beneficiat de Leviticul 19:10 – am cules strugurii rămași după recoltare. Așa a purtat Domnul de grijă poporului Său. Metoda Lui, prin care s-a ocupat de problema sărăciei, a fost să-i determine atât pe cei avuți cât și pe cei fără dare de mână să fie recunoscători față de mâna bună a lui Dumnezeu.
Lapidar, dar ferm, Domnul continuă să legifereze relația omului cu semenul său:
Să nu furaţi şi să nu minţiţi, nici să nu vă înşelaţi unii pe alţii. Să nu juraţi strâmb pe Numele Meu, căci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:11–12).
Aceasta reiterează cea de-a opta și a noua poruncă. „Să nu furi. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Exod 20:15–16). Toate sunt incluse aici: hoția, înșelătoriile, minciuna, jurământul fals. Potrivit definiției lui Dumnezeu orice falsitate este o formă de hoție.
Cea de-a treia poruncă este inclusă în versetul 12. Numele lui Dumnezeu este sfânt și creștinul trebuie să demonstreze sfințenia Domnului în cadrul afacerilor sale, fiind cinstit și corect în toate tranzacțiile pe care le face.
Să nu asupreşti pe aproapele tău şi să nu storci nimic de la el prin silă. Să nu opreşti până a doua zi plata celui tocmit cu ziua. (Lev. 19:13).
Trebuie să plătim pe oricine lucrează pentru noi. Dă-mi voie să-ți spun că eu cred că Dumnezeu susține munca. Tatăl meu a fost muncitor și cel mai mult mi-l amintesc fiind îmbrăcat în salopetă (evocă JVMcGee). Construia mașini de egrenat bumbac, în Texas, și multă vreme n-am știut că afacerea era la limita subzistenței. Iacov spune: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de molii” (Iacov 5:1–2). Versetul 6 din același capitol continuă: „Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit care nu vi se împotrivea!” Munca fără Dumnezeu este îngrozitoare și tot așa este și capitalismul fără El. Cred că în legătură cu acest aspect suntem într-un pericol real acum!
Să nu vorbeşti de rău pe un surd şi să nu pui înaintea unui orb nimic care să-l poată face să cadă; ci să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:14).
O persoană cu handicap de vedere mi-a povestit cum a fost înșelat de un vânzător care a venit la el. Vă spun că astfel de lucruri groaznice încă se fac astăzi. Dumnezeu a pus de două ori accent pe Numele Său în discuția despre cei surzi și orbi. El se preocupă de cei slabi, neajutorați și infirmi, și mustră inimile împietrite ale oamenilor fără scrupule!
Să nu faceţi nedreptate la judecată: să nu cauţi la faţa săracului şi să nu părtineşti pe nimeni din cei mari, ci să judeci pe aproapele tău după dreptate. (Lev. 19:15)
Aici este un cuvânt pentru cei așezați pe banca judecătorilor, atât de necesar pentru judecătorii din zilele noastre! Mi-aș dori ca unii dintre ei să-și amintească de faptul că se află în acea poziție, nu pentru că i-a pus acolo vreun politician, ci deoarece ei îl reprezintă pe Dumnezeul cel Atotputernic. Prin urmare, ei trebuie să judece fără părtinire.
Shakespeare a scris în Henry al VIII-lea: „Cerul este încă deasupra tuturor; acolo șade un judecător pe care niciun rege nu-l poate corupe.” Iar Socrate a spus: „Patru lucruri are de făcut un judecător: să asculte curtenitor, să răspundă înțelept, să analizeze serios și să decidă imparțial.” În continuare, Iahweh merge și mai în detaliu:
Să nu umbli cu bârfe în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Eu sunt Domnul. Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:16–18).
A bârfi înseamnă a umbla cu vorba. Este mai bine să rămâi tăcut, dacă spunând adevărul îl vei distruge pe aproapele tău.
Sir Walter Scott a scris despre: „Vorbitori ordinari, lachei sâsâiți, tăind gâturi sincere prin șoapte.” Altcineva a spus: „Nu poți crede tot ce auzi, dar poți repeta.” Iacov a avut multe de spus în această privință. Am scris și eu (JVMcGee) o broșură intitulată Limbi încinse. Știi ce este o limbă încinsă? Poate fi chiar limba ta, când o lași să spună ceva îngrozitor. Este cel mai periculos lucru din lume, mai periculoasă decât o bombă atomică.
„A te ridica împotriva vieții aproapelui tău” înseamnă a ucide. Ura nu era/este pusă la același nivel cu crima, însă rămâne interzisă. Domnul Isus însă le-a pus laolaltă și a spus că dacă urăști, ești un criminal (Mat. 5:21-22).
Opusul tuturor acestor interdicții este găsit în porunca sublimă „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Creștinul beneficiază (Gal. 6:1) de sinteza celor de mai sus: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu!”
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, pomeneam și data trecută seducția pozitivă exercitată de Cuvântul lui Dumnezeu, care ne atrage pentru că are mereu ceva profund și valoros să ne transmită, indiferent de pagina la care îl deschizi! Desigur, valoarea întreagă și deplină o afli citindu-l și recitindu-l în întregime, și reflectând atât la litera cât și la spiritul lui; și nu doar ca să știi mai multe, ci pentru a-ți reseta viața în acord cu voia lui Dumnezeu conținută în Sfânta Scriptură. Înțelegem deci de ce nu doar răsfoirea sa curioasă, ci deprinderea de a te hrăni (pe lângă pâinea zilnică, pe care tot El ne-o asigură!) și cu orice cuvânt care ne vine de la Dumnezeu – ne va facilita integrarea sa în viața cotidiană; pășind și respirând în ritmul inspirat de Dumnezeu în Biblie, vom fi în măsură să captăm plus-valoarea, siguranța, seninătatea și pacea – și... da: și sănătatea întregii făpturi!
Ne aflăm într-o secțiune a cărții Leviticul din care ne dăm seama, prin accentele pe care le pune Iahweh, că poruncile lui Dumnezeu nu sunt simple teorii despre viaţă, doctrine sau tratate teologice... ci trasează un stil de viaţă pe care Dumnezeu îl recomandă și-l răsplătește.
Am mai afirmat că ni se pare logică desfășurarea acestei secțiuni consacrate Curățărilor – respectiv cap. 11-22, care se fundamentează pe exigențele impuse individului. Dumnezeu îi reglementează hrana, Se ocupă de hainele și de locuința lui, de Locașul în care se închina și la care venea spre a obține mila și călăuzirea lui Iahweh, de tabără sau de zona în care locuia. Apoi, atenția se mută pe comunitate, pe societate, și pe relațiile indivizilor în cadrul acestora – pe fondul suprem al relațiilor fiecărei persoane cu Dumnezeu. Poruncile din această a doua parte a cărții vizează alte domenii importante: curățenia sexuală (cap. 18), curăția relațiilor sociale și spirituale (cap. 19) pedepse capitale pt călcări de lege grave (cap. 20), puritatea preoților și a jertfelor (cap. 21-22).
Legea lui Dumnezeu ne repetă cu obstinație imperativul: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeu vostru” (pe care-l găsim și în capitolul în care ne aflăm: Lev. 19:2). Era aspectul fundamental pentru toate dimensiunile vieții poporului Israel. Într-un fel, explică tot ceea ce a pretins sau a poruncit Dumnezeu. Era o condiție care intra în țesătura rutinei zilnice. Sfințenia în viața de zi cu zi și în cadrul tuturor relațiilor constituia ținta urmărită pas cu pas de către poporul lui Dumnezeu. Apropo, este bine ca o astfel de realitate să fie subliniată din nou și astăzi. Sfințenia nu este doar o teorie, Dumnezeu a rânduit-o să fie prezentă în adâncul ființelor noastre.
Legea însă a dovedit că nu putea produce sfințenia pe care o pretindea. Ea o reclamă, solicită, dar nu poate să și furnizeze sfințenie. Legea își descoperea dreptatea ei, însă standardul său înalt era de neatins prin eforturi omenești: „Ştim însă că tot cespune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:19-20).
Motivul chemării la sfinţenie, prezentat în acest capitol 19 de cel puțin șaisprezece ori este: „Eu sunt... Dumnezeul vostru” sau „Eu sunt Domnul”. Dumnezeu trasează o linie despărțitoare clară și fermă între bine și rău, și numai El face poate decide în privința separării între ceea ce este sfânt și ceea ce nu este, El e Singurul care poate face distincţia dintre sfânt şi nesfânt. Prin urmare, nu mai avem nevoie de alte motivații, explicații sau resurse!
Spuneam data trecută că putem (și vă propuneam) să împărțim capitolul 19 în două secțiuni: primele 18 versete – care se termină cu porunca atât de bine cunoscută și omniprezentă în citatele preluate și de NT: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” – așadar domeniul vizat ni se sugerează a fi relația cu semenii; iar vers. 19-37 (care ne stau înainte azi) se încheie – vom auzi și la momentul respectiv) cu sugestia/porunca de a asculta și păzi poruncile, pentru că „Eu sunt Domnul” – deci accentul fundamental vizat este relația individului cu Dumnezeu.
Dumnezeu îi oferă aceste instrucțiuni lui Moise pentru ca el să le dea mai departe, iar aceste prescripții sunt un fel de norme metodologice (explicații detaliate) pentru Cele zece porunci. Dumnezeu solicită un comportament sfânt pe baza faptului că El Însuși este sfânt. Este bine de știut că Dumnezeu nu S-a schimbat și n-o va face vreodată, deci El continuă să solicite același tip de comportament și astăzi. „Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31). „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Cor. 5:17). „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos. Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:13 -16).
Poruncile din acest capitol 19 din Leviticul au pornit din contextul casnic (vers. 3-8), au trecut în domeniul de activitate (holda și via – vers. 9-10), și au atins și relațiile cu semenii în viața de zi cu zi (11-14), ajungând până la poarta cetății (vers. 15-18), acolo unde se întâlneau adesea locuitorii, fiind atât locul unde se primeau vești și livra zvonuri, cât și cel unde se făceau și rosteau judecățile. După cum ni se va reconfirma în ultima carte a Pentateuhului (Deuteronomul), a-ți iubi aproapele înseamnă a-i respecta viața, demnitatea și bunurile. Israelitul era chemat sa facă totul în lumina adevărului și dreptății, ca să nu se încarce de păcat. Răzbunarea era a Domnului – erau de-ajuns mustrarea și iertarea, care trebuiau să pună capăt oricăror neînțelegeri și conflicte! Cât de necesare și actuale rămân și azi astfel de prescripții divine! Și dacă prima jumătate a capitolului se încheie cu porunca în care ni se spune că se cuprinde toată Legeași prorocii („Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” – vers. 18), formula introductivă a celei de-a doua jumătăți a cap. 19 („Să păziți legile Mele” – vers. 19) ne propulsează într-un plan superior, din sfera umană în cea spirituală.
Ceea ce vom avea deci în vedere în cele ce urmează este ceea ce contează esențial și suprem: relația cu Dumnezeu Însuși!... Chiar dacă, într-o primă fază, căile prin care israelitului i se solicită raportarea la cele spirituale – ne apar a fi mai degrabă surprinzătoare:
Să păziţi legile Mele. Să nu împreunezi vite de două soiuri deosebite; să nu semeni în ogorul tău două feluri de seminţe; şi să nu porţi o haină ţesută din două feluri de fire. (Lev. 19:19).
Astfel de porunci par ciudate pentru noi – mai cu seamă într-o vreme în care e tot mai greu să distingi autenticul de imitație, când tehnologia permite tot felul de proceduri, combinații și soluții cu care iese în întâmpinarea unei umanități tot mai pragmatice. Nici exegeții și cercetătorii unor astfel de texte și mentalități nu sunt unanimi... Unii cred că e vorba de principii generale și legi puse de Dumnezeu în natură – conform cărora diferitele soiuri de animale și plante au arealuri și condiții proprii, pe care oamenii trebuie să le respecte. Se poate ca împreunarea vitelor de soiuri diferite să ducă în cele din urmă la sterilitate, deci soiuri neviabile... sau semănarea mai multor tipuri de semințe pe același lot să ducă la obosirea mai rapidă a pământului... iar amestecarea diferitelor fire și fibre textile în aceeași țesătură să ducă la disconfort, prin electricitate statică și chiar alergii... Este de asemenea posibil – susțin alții – ca amestecarea diferitelor soiuri de vite să aibă de-a face cu ritualuri păgâne, prin care se invocau zeii fertilității. Poate că de aceea Domnul afirmă apăsat, de la bun început: „Să păziți legile Mele”, nu cerințele altor zeități sau eresuri.
Andrew Bonar sublinia un aspect legat de porunca de a nu amesteca soiuri diferite de plante sau animale: „Astfel de porunci care vizau lumea materială constituiau lecții cu aplicații spirituale. Prin astfel de cerințe, Domnul amintea mereu israeliților imperativul purității, sfințirii, neamestecării cu popoarele din jur și cu trăirile lor păgâne și murdare. Amestecul atentează la sfințenie, credincioșia față de Singurul Dumnezeu adevărat exclude orice tentativă de compromis, de slujire la doi stăpâni.” De fapt, că nimeni nu poate sluji bine amândurora, va întări Însuși Mântuitorul, care și motivează (Mat. 6:24): „Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”
Așadar, Dumnezeu îi învață pe israeliți mari adevăruri spirituale prin intermediul simbolurilor și al ceremoniilor. Ei nu aveau voie să aibă animale sau plante hibride, prin aceasta Dumnezeu dorind să-i înveţe că nu trebuie să fie niciun amestec între adevăr și eroare, aspect subliniat de Domnul Isus și în parabola grâului și a neghinei (Mat. 13). Apostolul Pavel spune: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1 Cor. 10:21).
Mai departe, după planul fizic, Iahweh abordează planul moral:
Când un om se va culca cu o femeie, roabă logodită cu un alt bărbat, şi ea n-a fost răscumpărată de tot sau slobozită, să fie pedepsiţi amândoi, dar nu pedepsiţi cu moartea, pentru că ea nu era slobodă. El să aducă Domnului pentru vina lui, la uşa Cortului întâlnirii, un berbec ca jertfă pentru vină. Preotul să facă ispăşire pentru el înaintea Domnului, pentru păcatul pe care l-a făcut, cu berbecul adus ca jertfă pentru vină; şi păcatul pe care l-a făcut îi va fi iertat. (Lev. 19:20–22).
Cele de mai sus au legătură cu cea de-a șaptea poruncă și se referă la protejarea femeii care era sclavă. Evident, se ridică o întrebare naturală: „Dumnezeu aprobă aici sclavia?” Nu. Dumnezeu admite situația păcătoasă provocată de inimile împietrite ale oamenilor, așa după cum procedase și în cazul divorțului (Mat. 19:8). Acesta era considerat un păcat făcut de oameni, tocmai de aceea era nevoie de o jertfă pentru vină. Femeia nu trebuia să aducă jertfă.
Dacă ar fi să tragem o învățătură duhovnicească am putea spune că e vorba despre noi – când uităm cine este adevăratul stăpân, când ne imaginăm că ne putem trăi viața cum vrem, raportându-ne la planul orizontal și la dorințele firii... și credem că avem doar bunuri, drepturi și ocazii, dar uităm că la rândul nostru avem un Stăpân în ceruri!
Respectarea legislației divine acoperă și registrul economic, cum vedem în continuare
Când veţi intra în ţară şi veţi sădi tot felul de pomi roditori, roadele lor să le priviţi ca netăiate împrejur; timp de trei ani să fie netăiate împrejur pentru voi; să nu mâncaţi din ele. În al patrulea an, toate roadele să fie închinate Domnului, spre lauda Lui. În al cincilea an, să mâncaţi roadele, ca ele să vi se înmulţească din ce în ce mai mult: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 19:23–25).
Această lege pare să fie ciudată pentru cei care nu sunt dendrologi [specialiști ce se ocupă cu studierea arborilor; n. tr.]. Aceștia însă confirmă că pomii tineri vor crește mai repede și vor da o roadă mai bună dacă mugurii lor sunt tăiați (circumciși) în primii ani. Desigur că Domnul știa acest lucru, iar lecția spirituală pe care El le-o dă aici israeliților este că primele roade îi aparțin Domnului. Și mai arată și că „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor…” (Iacov 1:17).
În plus, înfrânarea la care-i obliga porunca îi determina să-și gândească/evalueze viața nu în termenii acumulărilor prin eforturile proprii, ci în termenii întâietății acordate lui Iahweh și ai totalei dependențe de El – lucru de certă actualitate și importanță pentru orice credincios! Ascultarea de Dumnezeu și bizuirea pe El nu rămân niciodată nerăsplătite!
Ajungem acum și în planul spiritual – în vers. 26-31 Domnul pune din nou problema practicilor oculte, o „bombă cu ceas” la baza relației cu Iahweh, care tocmai de aceea Se recomandă repetat și apăsat:
Să nu mâncaţi nimic cu sânge. Să nu ghiciţi după vârcolaci, nici după nori. Să nu vă tăiaţi rotund colţurile părului şi să nu-ţi razi colţurile bărbii. Să nu vă faceţi tăieturi în carne pentru un mort şi să nu vă faceţi slove săpate pe voi. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:26–28).
Vedem aici șase porunci care condamnă practicile și superstițiile păgânilor. Nu era voie să se mănânce carnea împreună cu sângele din ea. Nu era voie să-și radă colțurile părului și nici să-și lase mici smocuri. Ei nu trebuiau să se poarte ca păgânii atunci când murea cineva drag.
Dacă nu uităm că Israel abia ieșise din contextul Egiptului care-și lăsase amprenta după 4 secole de coabitare și exploatare, înțelegem de ce Iahweh reia aspecte care în cultura din care Israel ieșise erau banalități, dar care pentru Domnul însemnau trufie și idolatrie. Cam aceleași fel de prescripții scoate în evidență Dumnezeu și la a doua dare a Legii (Deut. 14:1-2). Atât aici, cât și acolo, după enunțarea poruncii se subliniază/reiterează identitatea și supremația lui Iahweh, și dreptul Acestuia asupra lui Israel!
Să nu-ţi necinsteşti fata dând-o să fie curvă, pentru ca nu cumva ţara să ajungă un loc de curvie şi să se umple de fărădelegi. (Lev. 19:29).
Aici se observă o condamnare a unor practici mizerabile (din păcate perpetuate până în zilele noastre, în anumite medii. Am citit undeva că bărbații dintr-o asemenea zonă a lumii merg la facultate cu banii pe care soțiile lor îi câștigă ca prostituate. Îngrozitor!)
Aici însă, porunca pare a se adresa cel mai probabil părintelui fetei respective. Aduceți-vă aminte de cazul Lot – în societatea respectivă, părintele avea dreptul să consimtă/dea fiica în vederea practicării prostituției. Ispita de a câștiga aparent ușor – deși murdar și mârșav! – era (și este) mare... și pe măsură de urâtă Domnului!
O altă interpretare posibilă a acestui verset ar putea viza domeniul prostituției sacre. Canaanul era impregnat de așa ceva – Astarteea era una din zeitățile canaanite populare, influente, și nu e de mirare că mânia lui Dumnezeu a vizat-o cu predilecție. Practicile cultului acesteia includeau așa zise legături sexuale mistice, acte prin care se invoca binecuvântarea pământului și averilor adepților respectivului cult. Aceste prostituate sacre (ce alăturare oribilă!) erau racolate dintre fiicele țării sau poporului respectiv.
Putem învăța de aici și pentru noi azi că atunci când curvia este încurajată de însăși religia sau legislația unei țări, din fața poftelor omenești se ia orice barieră. Țara ajungea și devine astfel un loc de curvie legiferată, generalizată, fapt care atrage mânia lui Dumnezeu!
Să păziţi Sabatele Mele şi să cinstiţi Locaşul Meu cel Sfânt. Eu sunt Domnul (Lev. 19:30).
Sabatul era semnul relației dintre Dumnezeu și copiii lui Israel și trebuia respectat cu strictețe. Faptul acesta este explicat în detaliu în Exodul 31:13-17.
Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 19:31).
Aceasta este una din multele avertizări împotriva spiritismului și a demonismului. Scriptura recunoaște și respinge caracterul supranatural și satanic al acestei practici. Ocultismul, magia sunt și azi practicate și atractive pentru oamenii inconștienți care în serios sau în joacă își închipuie că-și pot astfel influența viitorul, dar care nu fac altceva decât să se condamne – fatalismului imediat, și pedepsei divine veșnice! Pentru că, atunci când a afirmat că omul va trăi doar prin păzirea poruncilor Sale, Dumnezeu Și-a precizat și intenția, și atitudinea față de creatura mâinilor Sale, a cărei fericire și împlinire o urmărește... și de la care nu cere decât ascultare și încredere! Apelarea la ghicire și vrăjitorie denotă finalmente nerecunoașterea atotputerniciei și bunătății divine, precum și lipsă crasă de credință în El, precum și opțiunea clară pentru altă sursă de putere și câștig – diavolul!
Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:32).
Aceste ultime prevederi ale capitolului ne mută în planul etic: relația cu Dumnezeu prin prisma relației cu semenii, care denotă de fapt ce L-am lăsat pe Dumnezeu să schimbe sau să construiască în mintea și inima noastră!
Cei bătrâni trebuie să fie respectați, aspect repetat de mai multe ori în Sfintele Scripturi. Bătrânul, străinul, clientul, partenerul de afaceri – puteau fi oriunde întâlniți în cetate, iar legea generală care guverna atitudinea față de ei era cea din versetul 18: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.”
Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 19:33–34).
Străinul din mijlocul israeliților trebuia să fie iubit și tratat cu bunăvoință. El era un fel de amintire a faptului că și ei au fost cândva străini în Egipt. Străinul era aproapele lor.
Trecând în revistă aceste porunci din finalul capitolului, credem că nu la întâmplare după fiecare asemenea prescripție apare fraza: „Eu sunt Domnul!” Testul ultim al realei, autenticei relații a israelitului cu Iahweh era comportamentul omului în faptul banal cotidian, în „viul vieții” cum se spune... E ușor să cinstești pe un puternic al momentului – in sensul de prestigiu, poziție sau chiar dpdv fizic – dar câți mai cinstesc bătrânii?! E natural să respecți pe oamenii locului, care par a avea un ascendent subliminal... dar pe străinul care tocmai a venit în comunitatea ta, să locuiască sau doar să muncească?! E ușor să pari cinstit sau mărinimos, când cumpenele sunt strâmbe și cântarele contrafăcute! E ușor să pretinzi că-l onorezi pe Dumnezeu la sărbători, sau că-L asculți – când îți convine sau când n-ai încotro... dar în rest?
Adevărata închinare și cinstire a lui Dumnezeu se reflectă în ascultarea de El în lucrurile banale ale fiecărei zile – între care la loc de cinste trebuie puse respectul și dreptatea arătate semenilor, indiferent de aparența, poziția sau resursele lor!
Să nu faceţi nedreptate la judecată, nici în măsurile de lungime, nici în greutăţi, nici în măsurile de încăpere. Să aveţi cumpene drepte, greutăţi drepte, efe drepte şi hine drepte. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru care v-am scos din ţara Egiptului. (Lev. 19:35–36).
Tranzacțiile în afaceri trebuiau să fie făcute cu onestitate. Se cerea ca măsurile și greutățile să fie drepte. Copiii lui Dumnezeu au datoria de a fi diferiți față de alții, deoarece ei îl reprezintă pe Dumnezeu chiar și în contextul afacerilor pe care le desfășoară.
Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:37).
Dumnezeu este Stăpânul. Acesta este un motiv suficient pentru a asculta de ceea ce El poruncește. Mai poți adăuga la aceasta?
Rezumând întregul capitol, am putea spune că din moment ce Domnul este Dumnezeul nostru, și în relațiile noastre cu semenii și cu lumea spirituală ar trebui să se reflecte apartenența, dependența și responsabilitatea noastră față de El. Credincioșia în lucrurile mărunte, de zi cu zi, va da măsura credincioșiei reale față de Dumnezeu. Sfințirea mea și-a fiecăruia trebuie să se vadă în orice clipă și-n orice aspect al trăirii mele!
Așa să îmi (să ne) ajute Dumnezeu! Și să ne auzim sănătoși și data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, recunoscători pentru privilegiul și bucuria vieții de care beneficiem, ne întoarcem împreună (de fiecare dată când ne întâlnim sub acest generic) către Cartea care cuprinde esența voii supreme... Alături de lecțiile de care avem parte de fiecare dată, uneori ea ne întâmpină și cu surprize – astăzi, de exemplu, vom observa o preocupare a Cărții vieții, și-o manifestare a Domnului vieții de care eram mai puțin avizați sau preocupați. Vă mărturisesc că n-am întâlnit în Scriptură un alt capitol care să conțină atâtea condamnări la moarte, ca acest capitol 20 din Leviticul, de care ne ocupăm azi. În comentariul său consacrat celei de a treia cărți a lui Moise și a Biblie, Dr. Andrew Bonar numește acest capitol „Avertismente împotriva păcatelor foștilor locuitori ai țării”. Cu alte cuvinte, acestea erau păcatele canaaniților.
Se pare că pedeapsa capitală se impunea pentru încălcarea oricărei porunci a Decalogului. În acest capitol, însă, atunci când se prezintă codul penal privitor la pedeapsa capitală, nu sunt amintite toate Cele Zece Porunci, ci se exemplifică doar prin câteva dintre acestea. De exemplu, crima nu este prezentată în versetele din acest capitol, însă aflăm din altă parte că pentru un astfel de păcat se impunea pedeapsa capitală. De aceea am dedus că moartea era pedeapsa aplicată celui dovedit că a încălcat oricare dintre cele zece porunci.
Dumnezeul vieții a instituit și aplică pedeapsa capitală! El este singurul bun, dar și drept și neprihănit – de aceea a aplicat pedeapsa capitală cu o severitate necruțătoare.
Niciunde în Cuvântul lui Dumnezeu nu vedem că pedeapsa se dă pentru transformarea infractorului. Pedepsirea infractorilor avea în vedere binele moral al poporului, și viza descurajarea infracționalității, reducând rata acesteia. Unul din motivele care stă la baza răspândirii nelegiuirii în orice țară este o justiție slabă, cu judecători corupți sau care nu aplică legea în mod adecvat.
Auzim multe povești dulcege, pledoarii patetice sau invocarea a n drepturi ale omului, legate de pedeapsa cu moartea. Dar Dumnezeu a instituit pedeapsa capitală pentru motive bune. Trebuie să existe satisfacția unei dreptăți care nu dormitează; justiția și neprihănirea cer pedeapsa. Maiestatea, legea și sfințenia lui Dumnezeu sunt revoltate în faţa infracţiunii, prin urmare aceasta trebuie pedepsită.
Dacă nu crezi în pedeapsa capitală, dă-mi voie să-ți pun o întrebare: vrei să spui că ești mai bun decât Dumnezeu? Dumnezeu nu se scuză pentru pedeapsa capitală. Ascultă ce spune El: „Să nu pângăriţi ţara unde veţi fi, căci sângele celui nevinovat pângăreşte ţara; şi ispăşirea sângelui vărsat în ţară nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vărsa” (Num. 35:33). Domnul Isus pomenește în Matei și Luca de sângele lui Abel care strigă din pământ.
Mai permiteți-mi o întrebare... Dacă un element declasat ți-ar ucide copilul, ce crezi că ar trebui să i se facă acestui criminal? Acum vorbesc despre propriul tău copil... Este ușor să fii idealist și să teoretizezi, atât timp cât nu ești implicat. Auzeam de curând despre o grozăvie întâmplată în apropiere: un bărbat a violat o tânără și l-a ucis pe cel care era împreună cu ea. O sumedenie de oameni au demonstrat în fața judecătoriei, protestând față de pedeapsa capitală. Dar fata? A ajuns să fie internată într-un spital de boli psihice. Vă asigur: părinții ei sunt pentru pedeapsa capitală! Îți spun că atunci când ești direct implicat, vezi cu totul altfel problema. Dumnezeu afirmă că astfel de făptași trebuie pedepsiți. În efortul său ultra-umanist, alimentat de din valorile răsturnate ale acestui veac, omul modern a abolit pedeapsa capitală, dar ea rămâne în Cuvântul lui Dumnezeu drept cea mai potrivită procedură pentru un bine maxim.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: (Lev. 20:1).
Acum, Dumnezeu îi vorbește lui Moise, nu lui Aaron sau altor oameni. El se adresează celui ce a dat legea mai departe, deoarece discuția este legată de codul penal. Pavel ne spune că cei ce sunt în poziții de autoritate și care ne conduc, nu poartă sabia în zadar. Ei au datoria de a o folosi (Rom. 13). Un judecător nu are dreptul să lase liber în societate un infractor înrăit sau recidivist, astfel încât familia ta și a mea să fie puse în pericol.
Cineva ar putea spune că scaunul electric este un instrument rău și demodat. Așa o fi! Țineți cont însă că în zilele lui Moise infractorii erau omorâți cu pietre. Vă asigur, așa ceva este mult mai neplăcut – este de-a dreptul îngrozitor. Dar să nu uităm că și nelegiuirea comisă este îngrozitoare.
Spune copiilor lui Israel: „Dacă un om dintre copiii lui Israel sau dintre străinii care locuiesc în Israel dă lui Moloh pe unul din copiii lui, omul acela să fie pedepsit cu moartea: poporul din ţară să-l ucidă cu pietre.” (Lev. 20:2).
Moloh era un zeu antic amonit, venerat cu precădere de fenicieni, simbol al lăcomiei și cruzimii. Numele lui este pomenit de 9 ori în Biblie, o dată în NT și de 8 ori în VT – dintre care de 4 ori este menționat aici în Leviticul 20. Închinarea înaintea lui Moloh era una sălbatică, violentă, crudă și brutală. Copiii erau aduși ca jertfă înaintea idolului Moloh care era încălzit până la incandescență. Istoricii afirmă că mâinile idolului erau întinse, iar copilul era aruncat „într-o groapă largă, plină de foc.” Astfel de practici erau evident satanice. Ce contrast vedem la Domnul Isus, Cel ce și-a întins brațele pentru a-i primi pe copilași, zicând celor din jur: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.” (Mat. 19:14). Uciderea cu pietre era pedeapsa ce i se cuvenea persoanei care-i dădea lui Moloh „pe unul din copii săi” și este greu de conceput cum s-ar fi putut opune cineva unei asemenea sentințe. Iertați-mi cruzimea, dar aș spune că omorârea cu pietre (lapidarea) era aproape ceva prea bun pentru ei.
Dragii mei, dacă judecătorii i-ar pedepsi pe părinții violenți față de niște copii neajutorați, acest gen de brutalitate din țara noastră ar putea fi restrâns în zilele pe care le trăim. Judecătorii ar trebui să-i protejeze pe copii. (Lev. 20:3):
Şi Eu Îmi voi întoarce faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din mijlocul poporului său, pentru că a dat lui Moloh pe unul din copiii săi, a spurcat Locaşul Meu cel Sfânt şi a necinstit Numele Meu cel sfânt.
Acesta este cel mai puternic limbaj posibil: „Îmi voi întoarce fața împotriva omului aceluia.” Era acesta un păcat de neiertat? Nu știu, dar observăm că fiecare cuvânt este îngrozitor și plin de acuzații: „și-l voi nimici din mijlocul poporului.” Păcatul acesta era unul împotriva lui Dumnezeu, Căruia Îi spurcă locașul și Îi necinstește Numele. În Ezechiel 23:37-39, vedem că israeliții au comis păcatul respectiv, acesta fiind unul din motivele pentru care judecata lui Dumnezeu a venit asupra lor. Rețineți că într-o națiune de tip teocrație, idolatria însemna o trădare îngrozitoare.
Dacă poporul ţării închide ochii faţă de omul acela, care dă lui Moloh copii de ai săi, şi nu-l omoară, Îmi voi întoarce Eu faţa împotriva omului aceluia şi împotriva familiei lui şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui, împreună cu toţi cei ce curvesc ca el cu Moloh. (Lev. 20:4–5).
Dacă vreun om păstra tăcerea, în cazul în care observa pe cineva închinându-se lui Moloh prin jertfirea copilului său, devenea complice la crimă. Cel ce era blând și neînțelept în aplicarea pedepsei devenea la rândul său vinovat, astfel încât trebuia să fie nimicit din poporul său, adică echivalentul pedepsei capitale.
Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, îmi voi întoarce faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui. (Lev. 20:6).
Spiritismul era o altă manifestare specific canaanită, fără îndoială lipsită de orice element religios... era doar o practică păgână, cu siguranță satanică. Cine ar obiecta că spiritismul nu era ceva real și nu avea nimic supranatural în el, să fie convins că vrăjmașul, diavolul există, și că există supranatural în închinarea la cel rău. Și chiar Domnul Isus a avertizat că la sfîrșit va apărea un antihrist capabil să facă minuni și, dacă va fi posibil, să-i înșele chiar și pe cei aleși. Satan este un mincinos și tatăl minciunii. Dumnezeu spune că-și va întoarce fața împotriva celui ce se dedă la o astfel de închinare falsă.
Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletniceşte cu ghicirea să fie pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor. (Lev. 20:27).
Am sărit în context tocmai la ultimul verset al capitolului, pentru că și el se ocupă de problema superstițiilor satanice. Posedarea demonică este o realitate și s-a manifestat în toate veacurile. În zilele noastre, multe secte și tot felul de „isme” sunt promovate de către cei posedați de demoni. Este o amplă lucrare de înșelare și rătăcire a lui Satan... Spre deosebire însă de aceste vremuri, în Israelul antic cei ce se implicau în practicarea sau participarea la asemenea ritualuri oculte erau sortiți pedepsei capitale.
Unii oameni sunt surprinși de faptul că închinătorii lui Satan au putere. Sigur, diavolul are putere, i s-a îngăduit să mai aibă... Însă în primul rând depărtarea de Cuvântul lui Dumnezeu, și de Dumnezeu Însuși, duce la ereziile și mulțimea de religii și secte pe care le întâlnim astăzi.
De ce a rânduit Dumnezeu pedeapsa cu moartea pentru participarea la ritualurile satanice oculte? (Lev. 20:7–8).
Voi să vă sfinţiţi şi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să păziţi legile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul care vă sfinţesc.
Aceste versete oferă un motiv bun și suficient pentru pedeapsa cu moartea – pt încălcarea oricărei porunci... pt că păcatul înseamnă călcarea Legii și este făcut la adresa/împotriva lui Dumnezeu Însuși! Poporul trebuia să fie sfânt, adică nevinovat și consacrat lui Dumnezeu, deoarece îi aparținea lui Dumnezeu – care este Sfânt. Orice deviere de la acest standard constituie o serioasă carență de comportament. A practica abominațiile amintite, însemna întoarcerea de la Dumnezeu spre Satan. Era vorba despre o trădare și adulter spiritual! Oamenii par să nu-și mai dea seama astăzi cât de serioase și de grave sunt aceste lucruri. Trăim în universul lui Dumnezeu; El este o realitate, dragi ascultători. Regulile lui Dumnezeu nu trebuie tratate niciodată cu ușurință!
Dacă un om oarecare blestemă pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea; a blestemat pe tatăl său sau pe mama sa: sângele lui să cadă asupra lui. (Lev. 20:9).
Ca unii cărora ne stă în obișnuință să comparăm oamenii, lucrurile, noțiunile, cred că nici poruncile Decalogului nu au scăpat acestei tendințe. Și poate că porunca a cincea va fi fost considerată de rang secund, de mai mică importanță. În Leviticul 19:3, israelitului i se spune să-și cinstească/onoreze tatăl și mama. Iată că acum, Dumnezeu asprește această prescripție și anunță nici mai mult nici mai puțin decât pedeapsa cu moartea pentru blestemarea tatălui sau a mamei. În Romani 1:31, Pavel vorbește despre cei „fără dragoste firească...” Și tot el ne informează că în zilele din urmă copiii vor fi neascultători de părinți, iar oamenii vor fi fără dragoste firească (2 Tim. 3:2–3). Aceste aspecte i-au caracterizat pe păgânii din trecut, dar vor fi specifice și în zilele de pe urmă. Pedeapsa anunțată și aplicată – este grea, teribilă.
Trebuie să precizăm că Biblia oferă și har în privința aceasta. Domnul Isus a spus pilda fiului risipitor care s-a întors acasă și a fost primit de tatăl său. Acesta este har: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Urmează acum o secțiune care se referă la păcate de nedescris și chiar de negândit:
Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşte cu nevasta aproapelui său, omul acela şi femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu moartea. Dacă un om se culcă cu nevasta tatălui său şi descoperă astfel goliciunea tatălui său, omul acela şi femeia aceea să fie pedepsiţi cu moartea: sângele lor să cadă asupra lor. Dacă un om se culcă cu nora sa, amândoi să fie pedepsiţi cu moartea; au făcut o amestecătură de sânge: sângele lor să cadă asupra lor. Dacă un om se culcă cu un om, cum se culcă cineva cu o femeie, amândoi au făcut un lucru scârbos; să fie pedepsiţi cu moartea: sângele lor să cadă asupra lor. Dacă un om ia de nevastă pe fată şi pe mama ei, este o nelegiuire: să-i ardă în foc, pe el şi pe ele, ca nelegiuirea aceasta să nu fie în mijlocul vostru. Dacă un om se culcă cu o vită, să fie pedepsit cu moartea; şi vita s-o omorâţi. Dacă o femeie se apropie de o vită, ca să curvească cu ea, să ucizi şi pe femeie şi pe vită; să fie omorâte: sângele lor să cadă asupra lor. (Lev. 20:10–16).
Predilecția pentru necurăție sexuală și infidelitate conjugală a fost dintotdeauna o slăbiciune majoră a omenirii. Generalizarea adulterului, în toate formele și manifestările sale, a trebuit să fie plaseze păcatele sexuale între cele pedepsite cu moartea. Nu-i de mirare, de vreme ce ele au dus la căderea celor mai puternice imperii. Aș spune că sexul și beția au fost cauzele majore care au ruinat Babilonul, Egiptul, Roma, Franța etc.
Remarcăm aici o mustrare adusă împotriva moralei corupte din zilele noastre. Aceste păcate au adus foc și pucioasă peste Sodoma și Gomora și l-au făcut pe Dumnezeu să-i lase pe oameni „în voia minții lor blestemate” (Rom. 1:24-28).
În ciuda imoralității groaznice specifice acestor păcate și a severității pedepsei, Mântuitorul este gata să ierte pe oricine vine la El. Domnul a pus jertfa Sa între acest păcat și femeia prinsă în adulter. Dragul meu ascultător, jertfa Lui îți poate oferi și ție iertare dacă vii la Domnul Isus – oricît de mare ți-ar fi vina și de greu păcatul!
Dacă un om ia pe sora sa, fata tatălui său sau fata mamei lui, dacă îi vede goliciunea ei, şi ea o vede pe a lui, este o mişelie; să fie nimiciţi sub ochii copiilor poporului lor; el a descoperit goliciunea surorii lui, îşi va lua pedeapsa pentru păcatul lui. Dacă un om se culcă cu o femeie care este la sorocul femeilor şi-i descoperă goliciunea, dacă-i descoperă scurgerea, şi ea îşi descoperă scurgerea sângelui ei, amândoi să fie nimiciţi din mijlocul poporului lor. Să nu descoperi goliciunea surorii mamei tale, nici a surorii tatălui tău, căci înseamnă să descoperi pe ruda ta de aproape: amândoi aceştia îşi vor lua pedeapsa păcatului. Dacă un om se culcă cu mătuşa sa, a descoperit goliciunea unchiului său; îşi vor lua pedeapsa păcatului lor: vor muri fără copii. Dacă un om ia pe nevasta fratelui său, este o necurăţie; a descoperit goliciunea fratelui său: nu vor avea copii. (Lev. 20:17–21).
Vă dați seama că asemenea urâciuni (precum incestul – cu o soră de trup sau cu o soră vitregă) au trebuit să fie plasate sub incidența aceleiași pedepse – execuția publică – din dorința de a limita și stopa fenomenul. Dumnezeu a cerut curăție în fiecare detaliu din viața poporului său, în special în aspectele ce țineau de relațiile sexuale. Dumnezeu a interzis relațiile sexuale între cei ce erau rude apropiate... dar nu a spus că aceștia nu vor avea copii, ci că vor muri fără copii – copiii vor muri înaintea părinților care se fac vinovați de această nelegiuire.
Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele şi să le împliniţi, pentru ca ţara în care vă duc să vă aşez, să nu vă verse din gura ei. (Lev. 20:22).
Dumnezeu i-a îndepărtat pe canaaniți din țară pentru că au comis aceste păcate groaznice... și îl avertizează pe Israel că va proceda la fel cu ei, dacă vor face aceleași lucruri. Dumnezeu nu este un tip moale, nici nu le cântă în strună celor ce calcă voluntar și sfruntat poruncile și standardele Sale. Știți că eșecul israeliților de a asculta de Dumnezeu a adus asupra loc robia babiloniană? Scriptura înregistrează următoarele: „Manase avea doisprezece ani când a ajuns împărat, şi a domnit cincizeci şi cinci de ani la Ierusalim... El a făcut ce este rău înaintea Domnului, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel... Şi-a trecut pe fiul său prin foc; se îndeletnicea cu ghicirea şi vrăjitoria, şi a ţinut la el oameni care chemau duhurile şi ghiceau viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, mâniindu-L... Dar ei n-au ascultat; şi Manase a fost pricina pentru care s-au rătăcit şi au făcut rău mai mult decât neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel” (2 Împ. 21:1–2, 6, 9).
Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor pe care le voi izgoni dinaintea voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri şi-Mi este scârbă de ele. (Lev. 20:23).
Iată răspunsul la întrebarea referitoare la dreptatea divină în cazul distrugerii unora din națiunile care au ocupat Palestina. Una din urmările acestor păcate este că oamenii au ajuns să fie distruși de bolile venerice. Dumnezeu i-a interzis poporului Său să ia sau să atingă ceva din Ierihon în vremea cuceririi acestuia. În mod evident, bolile venerice au atins proporții epidemice.
V-am spus: „Voi le veţi stăpâni ţara; Eu vă voi da-o în stăpânire: este o ţară în care curge lapte şi miere.” Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru care v-am pus deoparte dintre popoare. (Lev. 20:24).
A fost o țară plină de lapte și miere și livezi. Ce s-a întâmplat cu ea? „Toate neamurile vor zice: «Pentru ce a făcut Domnul astfel ţării acesteia? Pentru ce această mânie aprinsă, această mare urgie?» Şi li se va răspunde: «Pentru că au părăsit legământul încheiat cu ei de Domnul Dumnezeul părinţilor lor când i-a scos din ţara Egiptului; pentru că s-au dus să slujească altor dumnezei şi să se închine înaintea lor, dumnezei pe care ei nu-i cunoşteau şi pe care nu li-i dăduse Domnul. De aceea S-a aprins Domnul de mânie împotriva acestei ţări şi a adus peste ea toate blestemele scrise în cartea aceasta. Domnul i-a smuls din ţara lor cu mânie, cu urgie, cu o mare iuţeală, şi i-a aruncat într-o altă ţară, cum se vede azi.»” (Deut. 29:24–28). Și astăzi ei mai plantează pomi... și-i încurajează să facă asta și pe cei ce vin în vizită – musafiri sau turiști.
Să faceţi deosebire între dobitoacele curate şi necurate, între păsările curate şi necurate, ca să nu vă spurcaţi prin dobitoacele, prin păsările, prin toate târâtoarele de pe pământ, pe care v-am învăţat să le deosebiţi ca necurate. (Lev. 20:25).
Recapitulând reglementările ce slujeau scopului de a-l face pe poporul Său unul sfânt și diferit de alte popoare, Dumnezeu accentuează importanța discernământului și a scârbei față de orice întinare. A început cu aspecte legate de hrana lor și încheie la fel.
Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei. (Lev. 20:26).
Israeliții nu sunt pe deplin în țară, și aproape deloc în pace, pentru că nu L-au ascultat pe Dumnezeu. Trebuiau să fie un popor sfânt pentru Dumnezeu lor care este Sfânt. „Dar”, îmi veți spune, „ei sunt în țară.” Dar oare cum se înțeleg – și între ei, nu mai vorbesc cu palestinienii? Au avut probleme tot timpul de când s-au întors în țară. Și știți de ce?! Pentru că s-au întors în țară, dar nu s-au întors la Dumnezeu. Când se vor întoarce la Dumnezeu – și o vor face într-o zi! – va fi binecuvântare în țară. Dumnezeu nu S-a răzgândit!
Aceasta ar trebui să fie o lecție pentru noi și pentru națiunea noastră. Dumnezeu este Sfânt și Preaînalt și cere sfințenie. Aici este cheia cărții Leviticului... și este și cheia împlinirii vieții noastre!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, suntem încredințați că înaintarea noastră prin textul biblic e de bun augur, și eficientă, chiar dacă nu ne dăm seama imediat... este promisiunea Autorului că niciun cuvânt al Lui nu rămâne fără rod, așa că... tot înainte!
Ne aflăm încă în secțiunea cărții Leviticul care se ocupă de curățiri (cap. 11-22). Am văzut că cei ce fac parte din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie sfinți având grijă ca toate aspectele vieții să fie curate – pentru Domnul! – adică: alimente, trupuri, straie, case... Țara întreagă era chemată la curățire generală și smerire – în marea zi a ispășirii (Yom Kippur). A te curăța pentru Domnul include și a-L recunoaște pe El ca singurul Stăpân! Apoi am luat cunoștință de poruncile și avertismentele lui Iahweh privind curăția relațiilor de familie, cu vecinii, cu partenerii de afaceri, cu Dumnezeu... Necurăția – inclusiv în domeniul sexual – era aspru pedepsită (am aflat data trecută!)
Începând din capitolul 11 până în capitolul 20 am trecut în revistă prevederile care aveau în vedere poporul. Acum vom afla cum aborda Legea referitoare la curăția personală a preoților, găsită în capitolele 21 și 22 și în care anumite aspecte se vor repeta de mai multe ori.
Intenția lui Dumnezeu, de la început, a fost ca întreaga națiune să fie o împărăție de preoți (Exodul 19:5-6). Neascultarea lor în împrejurarea cu vițelul de aur le-a compromis posibilitatea realizării unei asemenea societăți ideale. Abia în perspectiva mileniului se va obține o astfel de orânduire, în care toţi israeliţii vor fi preoții de pe pământ pentru celelalte neamuri de oameni. De altfel, în timpul mileniului și în veșnicie vor exista aceste trei grupuri de familii omenești: (1) biserica lui Isus Hristos, în Noul Ierusalim, (2) națiunea lui Israel, pe pământ, (3) neamurile mântuite, tot pe acest pământ.
După eșecul lui Israel, Dumnezeu a ales numai una din seminții să îndeplinească slujba preoțească, și anume, seminția lui Levi. Cum se știe însă, poziția superioară conferă nu doar drepturi, ci și obligații superioare, autoritatea implică deci responsabilitate pe măsură, iar responsabilitatea cu cât este mai mare impune o trăire la un nivel mai înalt.
Astăzi, biserica este numită o preoție împărătească. Fiecare credincios este un preot (nu prin meritele proprii, ci prin lucrarea Marelui Preot al neprihănirii noastre, Isus Hristos!) Prin El avem acces la tronul harului – mare har, incredibilă, onorantă postură! Dar în consecință fiecare credincios-preot trebuie să aibă o viață sfântă - lucru posibil numai prin puterea Duhului Sfânt care locuiește în el. „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Pet. 2:9–10). Și același Petru ne sfătuia, mai departe, în consecință: „Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate. Fiţi primitori de oaspeţi între voi, fără cârtire. Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (1 Pet. 4:8–11).
Fiind așadar poporul lui Dumnezeu, suntem chemați să trăim la un nivel mai înalt: „Iată, dar, ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii în deşertăciunea gândurilor lor... cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efes. 4:17, 22–24).
Copilul lui Dumnezeu este mântuit prin har și a fost chemat la o trăire curată. În plus, un credincios ar trebui să fie foarte atent când acceptă o slujire în biserică. Dacă devine slujitor, este chemat să trăiască la nivelul acelei responsabilități. Nu sunt prea îngăduitor cu bărbații care acceptă o slujire în biserică și apoi spun că nu pot veni la serviciul divin din timpul săptămânii sau la cel de duminica seara. Ei bine, fratele meu, ar fi trebuit să nu accepți această slujire. Vezi, odată cu privilegiul vine și responsabilitatea. Este un privilegiu să-L slujești pe Domnul într-un anumit fel. Ai fost înălțat într-o asemenea demnitate, deci, trăiește la nivelul ei.
Domnul Isus este Marele nostru Preot și a trăit la nivelul oficiului Său; El nu S-a menajat, n-a urmărit beneficiile pozițției, ci S-a dat pe Sine Însuși: „Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi. În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie” (Evr. 7:26–28). Domnul Isus Hristos este atât Preotul, cât și jertfa.
În acest capitol din Leviticul, Dumnezeu Se ocupă de marele preot şi de ceilalţi preoţi, arătând care este legea pentru curăţirea personală a acestora. În principal, vom vedea, textul vizează: 1. Întinarea preoţilor prevenită prin vegherea asupra condiției și relaţiilor acestora, versetele 1-15; 2. Însuşirile preotului (integritatea fizică), versetele 16-24.
În prima parte, se precizează condițiile de curăție impuse fiilor lui Aaron. Fiind cel ce aducea jertfele înaintea Domnului, preotul trebuia să fie curat, și privit ca sfânt de către popor: (Lev. 21:1–3).
Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte preoţilor, fiilor lui Aaron, şi spune-le: «Un preot să nu se atingă de un mort din poporul său, ca să nu se facă necurat; afară de rudele lui cele mai de aproape, de mama lui, de tatăl lui, de fiul lui, de fratele lui şi de sora sa care-i încă fecioară, stă lângă el şi nu este măritată, afară de aceştia, să nu se atingă de niciun alt mort.»”
Dumnezeu rezervă această secțiune preoților. Moartea este o pedeapsă pentru păcat și ideea subliniată va fi că preoții nu trebuie să fie contaminați de păcat. Contactul fizic cu un mort aducea cu sine întinare, corupere, necurăție. Pentru preot, dispensa de întinare prin contact era doar în ce privește rudeniile apropiate. Ca preot al lui Dumnezeu, trebuia să fie lăsat să-și exprime sentimentele de simpatie și durere; să nu uităm că trebuia să fie un tip reprezentativ al lui Isus – Cel care (vă amintiți?) avea să plângă la mormântul lui Lazăr, fiind mișcat de sentimentele și durerile noastre. Cu toate acestea, preotului nu i se permitea să devină necurat pentru mortul altora. Putea jeli (interior, sau vizibil) dar nu îi era permisă atingerea.
Ca unul care este fruntaş în poporul lui, să nu se facă necurat atingându-se de un mort. (Lev. 21:4).
Oficiul pe care-l ocupa îi cerea preotului o separare mai strictă decât cea așteptată de la un om obișnuit din popor.
Să vă spun ceva: sunt anumite locuri în care nu merg, orice-ar fi; nu pentru că ele ar fi nepotrivite, ci datorită faptului că sunt un slujitor ordinat și nu doresc să dau vreun prilej de ofensă sau pricină de poticnire față de cineva. Cred că pastorii, diaconii, prezbiterii, învățătorii de școală duminicală și toți ceilalți lideri sau slujitori din cadrul congregației ar trebui să fie foarte atenți în orice moment unde merg, ce fac și ce spun. Dumnezeu îți va cere ție și mie mai multă socoteală, dacă ne-a așezat într-o poziție de responsabilitate.
Să nu uităm principiul din aceste versete din Leviticul 21: ca puși deoparte pentru Domnul, preoții erau chemați și să deosebească ce este sfânt de ce este necurat; intrând în contact cu necurăția, preotul nu-și mai putea exercita slujba – or, scoaterea lor din slujbă era o pierdere pentru tot poporul! Atenție deci, preoți ai bisericii lui Hristos!
Preoţii să nu-şi facă un loc pleşuv în cap pentru un mort, să nu-şi radă colţurile bărbii şi să nu-şi facă tăieturi în carne. (Lev. 21:5).
Asemenea practici erau specifice păgânilor și erau făcute în semn de jelire a celor morți. Preotul nu avea voie să practice astfel de superstiții și ritualuri păgâne întâlnite în jurul său. Iar invocarea Numelui Domnului accentuează dimensiunea idolatră a practicilor respective, cu atât mai periculoase în context funerar, la hotarul dintre lumi...
Să fie sfinţi pentru Dumnezeul lor şi să nu necinstească Numele Dumnezeului lor; căci ei aduc Domnului jertfele mistuite de foc, mâncarea Dumnezeului lor: de aceea să fie sfinţi. (Lev. 21:6).
Se cerea ca jelirea și comportamentul lor să corespundă cu statutul de paharnici ai Regelui, cei ce aduc „mâncarea Dumnezeului lor”, adică jertfele... Poziția lor de reprezentanți ai lui Dumnezeu cerea demnitate și cumpătare. Acest adevăr se aplică și reprezentanților lui Dumnezeu în biserica din zilele noastre: „Căci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană; nu încăpăţânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig mârşav; ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat.” (Tit 1:7–8)
Așadar, harul și demnitatea preoției mergeau/merg mână în mână cu responsabilitatea pe care acestea o reclamă în comportamentul public și social:
Să nu-şi ia de nevastă o curvă sau o spurcată, nicio femeie lăsată de bărbatul ei, căci ei sunt sfinţi pentru Dumnezeul lor. Să-l socoteşti ca sfânt, căci el aduce mâncarea Dumnezeului tău; el să fie sfânt pentru tine, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, care vă sfinţesc. (Lev. 21:7–8).
Cele de mai sus se referă la statutul social/matrimonial al preotului. Și în acest domeniu, datorită poziției pe care o are, este obligat să arate sfințenia lui Dumnezeu. Nu avea voie să se căsătorească cu o prostituată, cu o femeie păgână sau cu una divorțată. Motivul menționat este că preotul slujește lui Dumnezeu – „aduce mâncarea Dumnezeului tău.”
Repet: preotul este un tip reprezentativ al lui Hristos. Totodată credincioșii, numiți mireasa lui Hristos, trebuie să fie curățiți așa încât „mireasa” care va fi prezentată înaintea lui Hristos să fie „slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană.” (Efeseni 5:27)
Slujitorul bisericii trebuie să fie un exemplu pentru alții în privința căsătoriei. Aș vrea să spun că primesc multe mesaje, atât de la bărbați cât și de la femei care au trecut prin divorț înainte de a fi mântuiți. Unii din bărbați doresc să intre în lucrare, iar femeile vor să devină misionare. Știu că nu trebuie să generalizăm, însă cred că este aproape păcătos modul în care anumite persoane inocente, care au avut o experiență nefericită în viața lor – mulți dintre ei înainte de a fi mântuiți – sunt date afară dintr-un birou din cauza acelei experiențe din trecut, în care în cele mai multe cazuri ei nu au fost vinovați deloc. Pe acești oameni, eu JVMcGee îi încurajez să crească, să se maturizeze și să se pregătească pentru lucrare sau pentru câmpul de misiune. Totuși, îi avertizez să fie pregătiți să reziste la criticile unor „sfinți” care cred că vorbesc din partea lui Dumnezeu. De asemenea, vor întâlni destule biserici care îi vor respinge, dar îi încurajez să persevereze cu pregătirea lor, deoarece va fi un timp și-un loc în slujire și pentru ei. Trebuie să recunoaștem că în zilele noastre multe persoane nevinovate sunt victime ale divorțului.
Un alt lucru pe care trebuie să-l recunoaștem este că soția unui pastor nu este un pastor asistent. Este pur și simplu soția unui pastor și acesta este rolul pe care ea trebuie să-l îndeplinească. Se cere să fie acel gen de persoană angajată în susținerea soțului, și care va aduce credit și-un plus de apreciere slujirii acestuia. Nu este necesar ca ea să cânte la pian sau la orgă, să cânte în cor, să conducă o organizație misionară etc.
Dacă fata unui preot se necinsteşte curvind, necinsteşte pe tatăl ei: să fie arsă în foc. (Lev. 21:9).
De ce? Din cauza poziției ocupate de tatăl ei. Ea trebuia să primească cele mai severe pedepse, pentru că necinstea slujirea tatălui ei.
În continuare, următoarele versete (10-15) trec în revistă exigențele impuse marelui preot, care nu era doar un primus inter pares, ci reprezenta la momentul respectiv singura persoană pe de-a-ntregul calificată pentru slujba preoției, reprezentantul suprem al preoțimii, dacă vreți: el era uns cu untdelemnul sfânt, purta Urim și Tumim, și doar el putea purta veșmintele sfinte și efodul, sau să intre în Locul preasfânt: (Lev. 21:10–12).
Preotul care este mare preot între fraţii lui, pe capul căruia a fost turnat untdelemnul pentru ungere, şi care a fost închinat în slujba Domnului şi îmbrăcat în veşminte sfinţite, să nu-şi descopere capul şi să nu-şi sfâşie veşmintele. Să nu se ducă la niciun mort; să nu se facă necurat şi să nu se atingă nici chiar de tatăl său sau de mama sa. Să nu iasă din Sfântul Locaş şi să nu necinstească Sfântul Locaş al Dumnezeului său; căci untdelemnul ungerii Dumnezeului său este o cunună pe el. Eu sunt Domnul.
Aceasta este prima menționare a marelui preot. Ca preot uns de Dumnezeu, el trebuie să fie pus deoparte pentru Domnul. El purta mitra și placa de aur pe care erau inscripționate cuvintele „Sfânt/sfințenie Domnului”, aceasta fiind o continuă amintire a ceea ce era el, al Cui era și pe Cine slujea.
Nu avea voie să-și sfâșie veșmintele sale sfinte și nici să fie un om violent. În timpul procesului Domnului Isus, această lege a fost încălcată atunci când marele preot și-a pierdut cumpătul și și-a rupt hainele (Mat. 26:65). Mai mult, marele preot nu avea voie nici să participe la funeraliile tatălui sau a mamei sale. Peste el era turnat untdelemnul sfânt și astfel marele preot trebuia să fie dedicat total lui Dumnezeu, iar datorită oficiului său avea obligaţia să se separe de păcat.
Domnul Isus Hristos a fost uns cu untdelemn și a venit să împlinească voia Tatălui, chiar până la moarte, și se așteaptă la o astfel de dedicare și din partea urmașilor Săi.
Femeia pe care o va lua el de nevastă să fie fecioară. Să nu ia nici o văduvă, nici o femeie despărţită de bărbat, nici o femeie spurcată sau curvă; ci femeia pe care o va lua de nevastă din poporul său să fie fecioară. Să nu-şi necinstească sămânţa în poporul lui; căci Eu sunt Domnul, care-l sfinţesc. (Lev. 21:13–15).
De asemenea și soția marelui preot trebuia să se ridice la înălțimea poziției acestui oficiu sfânt. Preotului îi era interzis să se căsătorească cu o femeie stricată, cu una păgână sau cu una divorțată. Iar cea care se gândea sau accepta să devină soție de preot trebuia să se pregătească pentru această cinste, păstrându-se curată pentru Domnul, și apoi comportându-se într-un mod care să-i facă cinste ei, soțului ei, și mai cu seamă Domnului!
Până aici, poruncile lui Dumnezeu cu privire la preoți au vizat curăția rituală; versetele următoare precizează imperativul integrității fizice a celui ce se apropia de Dumnezeu ca să-I înfățișeze mâncarea Dumnezeului său, și-n consecință sunt prezentate și descalificările pentru funcția preoției. Vom constata imediat, citind (Lev. 21:16–21) care sunt aceste diformități și cusururi:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi spune-i: «Niciun om din neamul tău şi din urmaşii tăi, care va avea o meteahnă trupească, să nu se apropie ca să aducă mâncarea Dumnezeului lui. Niciun om care va avea o meteahnă trupească nu va putea să se apropie: şi anume niciun om orb, şchiop, cu nasul cârn sau cu un mădular mai lung; niciun om cu piciorul frânt sau cu mâna frântă; niciun om ghebos sau pipernicit, cu albeaţă în ochi, care are râie, pecingine sau boşit. Niciun om din neamul preotului Aaron, care va avea vreo meteahnă trupească, să nu se apropie ca să aducă Domnului jertfele mistuite de foc; are o meteahnă trupească: să nu se apropie ca să aducă mâncarea Dumnezeului lui.»”
Dacă nu v-ați gândit sau n-ați apucat să le numărați, vă spun eu că sunt vreo 12 metehne fizice care descalificau pe cineva de la preoție. De ce trebuia să fie așa? După cum nu se cuvenea să se aducă vreo jertfă care avea cusur, tot astfel nici un preot care avea diformități nu putea sluji în Cortul întâlnirii. Atât jertfa cât și cel ce aduce jertfa Îl reprezentau pe Hristos, în care nu este cusur – nici în Persoana și nici în lucrarea Lui. Hristos este Marele Preot desăvârșit. În El nu este nicio pată, ci numai frumusețe și glorie. Din mâncarea Dumnezeului lui, fie lucruri preasfinte, fie lucruri sfinte, va putea să mănânce. Dar să nu se ducă la perdeaua dinăuntru şi să nu se apropie de altar, căci are o meteahnă trupească; să nu-Mi necinstească locaşurile Mele cele sfinte, căci Eu sunt Domnul care îi sfinţesc.” Astfel a vorbit Moise lui Aaron şi fiilor săi şi tuturor copiilor lui Israel. (Lev. 21:22–24)
Deși celor ce aveau anumite diformități li se interzicea să slujească, nu li se cerea să se îndepărteze de masa Domnului. Așa ceva este în contrast cu modul în care păgânii îi tratau pe cei ce nu corespundeau.
Putem învăța o lecție spirituală: există mulți credincioși cu un handicap serios, fie el fizic ori moral, etic sau spiritual. Acesta îi restricționează de la anumite forme de slujire, dar cu toate acestea ei sunt sfinți autentici ai lui Dumnezeu, care au toate în toate privințele drepturile și privilegiile celor credincioși.
Pe când mă pregăteam să devin pastor – povestește JVMcGee – am slujit și ca învățător la școala duminicală, și am lucrat între alții și cu un liceean... Era un tânăr viguros, un bun atlet, dar avea o despicătură a boltei palatine și deci o disfuncționalitate în vorbire. Într-o zi a venit la mine și mi-a spus că ar dori să fie un slujitor al Domnului. Ce i-ați răspunde unui asemenea tânăr? Am încercat să-i explic că este un atlet minunat, dar că vorbirea lui constituie un handicap și i-am sugerat să găsească o slujire creștină care nu necesită vorbire în public. De-a lungul anilor, m-am interesat de acest tânăr - și am aflat că a devenit antrenor de fotbal american la un colegiu. Influența lui înspre Hristos a fost la fel de mare ca oricărui alt slujitor. Oamenii au învățat să-l admire pe acest tânăr pentru calitățile sale sportive, iar apoi, în ciuda impedimentului verbal, mărturia lui despre Hristos avea un mare impact asupra lor.
Sigur, ca să fii un lider bun ai nevoie de niște calități, dar nu există defect care să te împiedice să fii un martor al lui Hristos – dacă ai această pasiune pentru El și pentru oameni.
Da, Dumnezeul lui Israel și Dumnezeul nostru este Dumnezeul perfect și creator, care iubește integritatea, sănătatea, sfințenia – viața, în manifestarea ei plenară și desăvârșită. Cel care a adus în existență și a chemat la ordine un univers perfect, va face un cer nou și un pământ nou, în care va domni desăvârșirea, și-n care moartea, tânguirea durerea nu vor mai exista. Ele mai există acum aici, pentru că această creație suferă consecințele corupției păcatului, ceea ce sunt și bolile și imperfecțiunile noastre. Dar toate acestea vor fi schimbate, semnalul l-a dat venirea celui de-al doilea Adam, moartea Sa ispășitoare și învierea Sa triumfală, care au dat lovitura fatală lui Satan, păcatului și morții... Către acest veac viitor, către această realitate viitoare slăvită, indicau și preotul și Marele preot – prin integritatea lor fizică și prin slujba făcută în Cortul întâlnirii.
De această veșnicie strălucită să rămânem preocupați, fascinați, acaparați... La ea ne cheamă și ne așteaptă Marele preot Isus Hristos, garantul mântuirii noastre.
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, continuăm să pășim împreună – poate nu atât de ritmat cum ar vrea unii, dar suficient de apăsat cât să rămână urme – prin lumea aparte (atractivă, profundă, venerabilă și-n același timp lipsită de sofisticare) a Orientului, în care S-a manifestat (și din care ne-a vorbit și ne-a lăsat) Dumnezeu (Cuvântul Său scris – Sfânta Scriptură). Cum am spus, unii vor fi de părere că nu ne grăbim, alții că nu aprofundăm – dar parcursul acesta din Geneza 1 la Apocalipsa 22 poate fi o experiență unică pentru mulți, așa încât vrem ca măcar pentru aceștia să rămână memorabilă – adică să rămână exact cu cât trebuie ca să fie determinați să reia singuri călătoria, odată drumul trasat și porțile rămase deschise. De aceea, vă mulțumim pentru interes și însoțire, și să vă fie de bine, spre îmbogățire sufletească, fiecare din întâlnirile sub acest generic.
Dacă mai e nevoie, vă reamintim că suntem în ultima treime a celei de a treia secțiuni a Bibliei – cartea Leviticul, poate cea mai nedreptățită carte biblică, pe nedrept socotită excesiv de sângeroasă și profund inactuală. Cei ce ne-au fost alături în episoadele și capitolele precedente și-au putut da seama însă că e precipitată și nefondată această perspectivă – dacă ar fi să ținem cont doar cât de persuasivă este în direcția necesarei sfințiri a fiecărui credincios, ca să nu mai spunem de modul unic în care terminologia, actele și prescripțiile din această carte trimit invariabil către Isus Hristos, deopotrivă Mare preot, jertfă perfectă și garant al sfințeniei pe care o reclamă desăvârșirea divină și exigențele Cuvântului lui Dumnezeu.
Capitolul în care vom privi azi – 22 – încheie secțiunea consacrată multiplelor curățiri reclamate de înfățișarea înaintea lui Dumnezeu. După ce data trecută am văzut cine și în ce condiții se poate apropia de Dumnezeu (și că nici măcar cei special desemnați pentru asta, preoții, nu puteau veni oricând și oricum, nici nu puteau trăi după cum îi tăia capul!), vom afla în cele ce urmează cine și în ce condiții putea sta la masa lui Dumnezeu (22:1-16) și care erau condițiile pe care trebuiau să le îndeplinească și animalele jertfite (22:17-33). Trebuie precizat că, neavând parte de zeciuieli, ca levitul, preotul era invitatul Domnului la masa Lui! Acest capitol 22 din Leviticul insistă pe condițiile participării la masa Domnului, subliniind: motivația care trebuia să stea la baza împlinirii acestei porunci; ce-l descalifica pe preot de la a mânca la masa Domnului; și cine se putea atinge de lucrurile sfinte...
Să le luăm așadar pe rând...
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, ca să se ferească de lucrurile sfinte, care Îmi sunt închinate de copiii lui Israel, şi să nu necinstească Numele Meu cel sfânt. Eu sunt Domnul.” (Lev. 22:1–2).
Motivația de care vorbeam, și care transpare explicit din text, este această atenționare divină: „Să nu necinstească Numele Meu cel sfânt!” Dumnezeu impune o separare între sacru și secular. Aaron nu avea voie să ducă acasă lucrurile de la Cortul Întâlnirii, iar noi trebuie să învăţăm de aici că nu se cuvine să tratăm lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu ca și cum ar fi ceva obişnuit. Adică să nu umblăm cu nebăgare de seamă, mai cu seamă când e vorba de apropierea de ceea ce ține de sfințenia Domnului! Mai târziu, până și un proroc aspru și sobru precum Ieremia (48:10) va nuanța puțin exprimarea („Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului”)... pt că aici în Leviticul, prin Moise, Iahweh este mult mai tranșant și drastic:
Spune-le: „Orice om dintre urmaşii voştri şi din neamul vostru, care se va apropia de lucrurile sfinte pe care le închină Domnului copiii lui Israel şi care va avea pe el o necurăţie, omul acela să fie nimicit dinaintea Mea. Eu sunt Domnul.” (Lev. 22:3).
Preotul nu trebuia să trateze slujirea sa cu nepăsare şi neglijenţă, iar în cazul în care ar proceda așa, Dumnezeu poruncea excluderea lui din preoție. Cred că există o aplicație spirituală și pentru credinciosul de astăzi: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea” (1 Cor. 11:31–32).
Dumnezeu nu-și face probleme din pricina propriei asprimi, nu-Și îndulcește tonul, ci continuă enumerând și alte genuri de necurăție care l-ar descalifica pe preot de la îndeplinirea îndatoririlor aferente slujbei sale:
Orice om din neamul lui Aaron, care va avea lepră sau scurgere de sămânţă, să nu mănânce din lucrurile sfinte până nu va fi curat. Tot aşa şi cel ce se va atinge de cineva spurcat prin atingerea de vreun mort, de cel ce va avea o lepădare de sămânţă în somn, cel ce se va atinge de o târâtoare şi se va spurca sau un om atins de vreo necurăţie oarecare şi care se va fi făcut necurat prin ea. Cine se va atinge de aceste lucruri va fi necurat până seara; să nu mănânce din lucrurile sfinte, decât după ce îşi va scălda trupul în apă; după asfinţitul soarelui, va fi curat; şi în urmă va mânca din lucrurile sfinte, căci aceasta este hrana lui. Să nu mănânce dintr-o vită moartă sau sfâşiată, ca să nu se spurce cu ea. Eu sunt Domnul. Să păzească poruncile Mele, ca să nu-şi ia pedeapsa pentru păcatul lor şi să nu moară, pentru că au necinstit lucrurile sfinte. Eu sunt Domnul care îi sfinţesc. (Lev. 22:4–9).
Se cerea deci iată, nu numai ca niciun necurat să nu se atingă și să nu mănânce din lucrurile sfinte, ci și ca preoții înșiși să fie sfinți în relațiile din casa lor, în relațiile sociale, în cele de afaceri, de fapt în orice dimensiune a lumii cu care ei intrau în contact. Preoții erau puși deoparte pentru a fi sfinți Domnului, și trebuiau să fie un exemplu pentru ceilalți oameni. Unele dintre aspectele menționate în cazul necurăției preoţilor sunt identice cu cele ale întregului popor. Preotul nu avea privilegii speciale. Atât necurăția unui om obișnuit, cât și necurăția unui preot aveau nevoie de o curățire ceremonială. Viața personală a preotului trebuia să se potrivească cu slujirea și oficiul său public.
Deși noțiunea de necurăție s-a schimbat pentru credinciosul nou-testamentar, principiul enunțat rămâne valabil. De aceea ni se spune să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui... iar când venim la masa Domnului, cercetarea și curățirea de sine, pacea și iertarea trebuie să fie indiscutabile și nenegociabile! (Lev. 22:10):
Niciun străin să nu mănânce din lucrurile sfinte; cel ce locuieşte la un preot ca oaspete şi cel tocmit cu ziua să nu mănânce din lucrurile sfinte.
Deci numai cei din casa preotului puteau să mănânce din jertfe! Preotul avea datoria de a păstra sfințenia Cortului Întâlnirii prin excluderea celor străini; numai fiii lui Dumnezeu I se pot închina Lui.
Dar robul cumpărat de preot cu preţ de argint va putea să mănânce, tot aşa şi cel născut în casa lui; ei să mănânce din hrana lui. Fata unui preot, măritată după un străin, să nu mănânce din lucrurile sfinte aduse jertfă prin ridicare. Dar fata unui preot, care va fi rămas văduvă sau despărţită de bărbat, fără să aibă copii, şi care se va întoarce în casa tatălui său, ca atunci când era fată, va putea să mănânce din hrana tatălui ei. Dar niciun străin să nu mănânce din ea. (Lev. 22:11–13).
Aceste versete explică din nou faptul că numai cei ce îi aparțineau preotului, cei născuți în casa lui, pot mânca din hrana sa. Dacă fiica unui preot se căsătorea cu cineva dintr-o națiune străină, era exclusă de la accesul la lucrurile sfinte. Dacă devenea văduvă sau divorța și se întorcea în casa tatălui ei, avea voie să mănânce din hrana acestuia. Fiul sau fiica risipitoare puteau să se întoarcă în casa tatălui și să fie primiți.
Dacă un om mănâncă dintr-un lucru sfânt, fără să bage de seamă, să dea preotului preţul lucrului sfânt, adăugând încă o cincime la el. Preoţii să nu necinstească lucrurile sfinte aduse de copiii lui Israel, pe care le-au adus ei Domnului ca jertfă prin ridicare; ei vor face să apese astfel asupra lor păcatul de care s-ar face vinovaţi mâncând din lucrurile sfinte: căci Eu sunt Domnul care îi sfinţesc.” (Lev. 22:14–16).
Deci, cu excepția celor din casa/familia preotului, oricine altcineva ar fi mâncat din lucrurile sfinte – prieteni, vecini, oaspeți etc. – ar fi necinstit Cortul și ar fi înșelat lucrarea și slujitorii acestuia. Ignoranța nu putea fi scuzată sau trecută cu vederea. Cel ce mânca din lucrurile sfinte fără să-și dea seama era vinovat și obligat să plătească o amendă. Aceste aspecte întăreau și mai mult responsabilitatea preoților de a păzi locul sfânt.
Să nu uităm că azi oamenii își fac o impresie despre Biserică privind la credincioși. Indiferența și ireverența membrilor bisericii este detectată imediat de către necredinciosul care privește, și în consecință comportamentul și atitudinile lui sunt influențate în mod negativ. Domnul Isus a spus (Mat. 18:7): „Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!”
Dacă până aici ni se-a spus cine și cum trebuie să fie/facă cel care aducea jertfa, Domnul iată că mută atenția de la închinător la jertfă – și-n cele ce urmează aflăm condițiile impuse jertfei, ca să fie primită... prima și cea mai importantă condiție fiind... perfecțiunea!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi tuturor copiilor lui Israel şi spune-le: «Orice om din casa lui Israel sau dintre străinii din Israel, care va aduce o ardere de tot Domnului, fie pentru împlinirea unei juruinţe, fie ca dar de bunăvoie, să ia o parte bărbătească fără cusur din boi, miei sau capre, pentru ca jertfa să fie primită. Să nu aduceţi niciuna care să aibă vreun cusur, căci n-ar fi primită.»” (Lev. 22:17–20).
Dacă această secțiune conține reguli și rânduieli pentru popor și condițiile jertfelor pe care ei trebuiau să le aducă, la rândul lor și preoții aveau datoria de a aplica cu strictețe aceste reguli. Regulile erau pentru popor, însă preoții erau chemați să vegheze la aplicarea acestora. Nu se permitea aducerea niciunei jertfe care avea cusur, pentru simplul fapt că ele erau aduse în cinstea unui Dumnezeu perfect... și pentru că toate aceste jertfe indicau spre Hristos. Orice abatere de la porunca neprihănirii/perfecțiunii echivala cu distorsionarea concepției privitoare la persoana lui Hristos și la cerințele sfinte ale lui Dumnezeu.
„Dacă un om aduce Domnului din boi sau din oi o jertfă de mulţumire, fie pentru împlinirea unei juruinţe, fie ca dar de bunăvoie, vita pentru jertfă să fie fără cusur, ca să fie primită; să n-aibă niciun cusur în ea. Să n-aduceţi niciuna care să fie oarbă, slută sau ciuntită, care să aibă bube, râie sau pecingine; din acestea să n-aduceţi pe altar ca jertfă mistuită de foc înaintea Domnului. Ca dar de bunăvoie vei putea să jertfeşti un bou sau un miel cu un mădular prea lung sau prea scurt; dar, ca dar pentru împlinirea unei juruinţe, nu va fi primit. Să n-aduceţi Domnului un dobitoc cu boaşele frânte, stricate, smulse sau tăiate; să nu-l aduceţi ca jertfă în ţara voastră. Nici să nu luaţi de la străin vreunul din aceste dobitoace, ca să-l aduceţi ca mâncare Dumnezeului vostru; căci sunt sluţite, au metehne: şi n-ar fi primite.” Domnul a zis lui Moise: „Viţelul, mielul sau iedul, după naştere, să mai rămână şapte zile cu mama sa, şi apoi, de la a opta zi înainte, va fi primit să fie adus Domnului ca jertfă mistuită de foc. Vaca, oaia sau capra, să n-o înjunghiaţi ca jertfă în aceeaşi zi cu fătul lor.” (Lev. 22:21–28).
Cusururile menționate referitoare la animalele de jertfă includeau atât diformitățile înnăscute, cât și cele dobândite – precum vânătăi, tăieturi, oase rupte sau diverse boli. Oricare dintre acestea făcea ca animalul respectiv să nu fie potrivit pentru jertfă. Niciun străin nu trebuia să aducă o jertfă și orice animal jertfit se cerea să aibă o vârstă de cel puțin șapte zile. Cifra șapte reprezintă desăvârșirea, prin urmare animalul trebuia să fi trăit un ciclu complet de zile.
Or, Israelul a eșuat grav tocmai în această chestiune a calității animalelor jertfite, ei obișnuind să aducă „ofrandă” Domnului mai degrabă exemplare lovite, schiloade, bolnave, cu diverse defecte – decât animalele fără cusur pe care le solicitase în mod expres Dumnezeu (ca Acela care știa cu cine avea de-a face!). Profeții au denunțat aceste practici; găsim o relatare asupra acestor aspecte în ultima carte din VT, de exemplu, cartea prorocului Maleahi 1:6-10: „Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine? zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, cari nesocotiţi Numele Meu, şi cari ziceţi: „Cu ce am nesocotit noi Numele Tău?” Prin faptul că aduceţi pe altarul Meu bucate necurate!” Şi dacă ziceţi: „Cu ce Te-am spurcat?” – „Prin faptul că aţi zis: ,Masa Domnului este de dispreţuit!’ Când aduceţi ca jertfă o vită oarbă, nu este rău lucrul acesta? Când aduceţi una şchioapă sau beteagă, nu este rău lucrul acesta oare? Ia adu-o dregătorului tău! Te va primi el bine pentru ea, va ţine el seama de ea? zice Domnul oştirilor. Şi acum, vă rog, rugaţi-vă lui Dumnezeu să aibă milă de noi! Vă va primi El cu bunăvoinţă, când mâinile voastre fac astfel de lucruri? zice Domnul oştirilor. „Cine din voi va închide porţile, ca să n-aprindeţi degeaba focul pe altarul Meu? N-am nicio plăcere de voi, zice Domnul oştirilor, şi darurile de mîncare din mâna voastră nu-Mi sunt plăcute!”
Și cred că merită citite în context și versetele următoare, Maleahi 1:11-14: „Căci dela răsăritul soarelui pînă la asfinţit, Numele Meu este mare între neamuri, şi pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu şi se aduc daruri de mâncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri, zice Domnul oştirilor. Dar voi Îl pângăriţi, prin faptul că ziceţi: ,Masa Domnului este spurcată, şi ce aduce ea este o mâncare de dispreţuit!’ Voi ziceţi: ,Ce mai osteneală!’ şi o dispreţuiţi, zice Domnul oştirilor; şi aduceţi ce este furat, şchiop sau beteag. Iată darurile de mâncare pe cari le aduceţi! Pot Eu să le primesc din mâinile voastre?” zice Domnul. „Nu! Blestemat să fie înşelătorul, care are în turma lui o vită de parte bărbătească, şi totuşi juruieşte şi jertfeşte Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oştirilor, şi Numele Meu este înfricoşat printre neamuri.”
Stimați ascultători, noi care afirmăm că ne temem de Dumnezeu și-L respectăm, nu se poate ca tocmai noi să-L tratăm pe Dumnezeu mai rău decât o fac oamenii acestei lumi. Dumnezeu merită tot ce este mai bun. El este vrednic de cea mai bună parte a zilei noastre, de sentimentele noastre cele mai frumoase, El merită toată atenţia noastră. Dacă ştim să oferim prietenilor din timpul nostru, dacă oferim altora cadouri frumoase, costisitoare, de ce nu am face-o şi pentru Dumnezeu?! Nu este o mare nedreptate să-l tratăm pe Dumnezeu ca fiind mai puţin important decât prietenii sau obligațiile pe care le avem? Eu zic că da!
Ne-ntoarcem la exigențele impuse vechiului Israel... Preotul trebuia să analizeze jertfa adusă înaintea lui Dumnezeu. Acum, mai este un aspect aici. Din calitatea animalului jertfit se putea lesne deduce care era spiritul în care era adusă jertfa: dintr-un sentiment al datoriei, pentru că trebuia... sau pentru că omul înţelegea rolul și semnificația acestei jertfe. Era o problemă de inimă – formală, rece, neatentă... sau o inimă zdrobită de sentimentul vinovăţiei pentru păcatul comis, o inimă dornică de iertarea divină. În funcţie de jertfa prezentată, preotul putea înţelege ce se petrecea în sufletul celui ce se prezenta la uşa cortului cu animalul de jertfă.
Să nu uităm cuvintele prin care apostolul Petru ne amintește identitatea naostră privilegiată, dar și ce decurge de aici: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.” (1 Petru 2:9-10) Un neam de preoţi pentru Dumnezeu fiind și noi, avem datoria să descoperim durerea inimii celor din jur şi să putem să le prezentăm iertarea vindecătoare a lui Dumnezeu. Nu noi dăm iertarea ci Dumnezeu o dă, dar este datoria noastră să-i aducem pe aceşti oameni înaintea lui.
Când veţi aduce Domnului o jertfă de mulţumire, s-o aduceţi aşa ca să fie primită. Vita să se mănânce în aceeaşi zi; să nu lăsaţi nimic din ea până a doua zi dimineaţa. Eu sunt Domnul. (Lev. 22:29–30).
Deci animalul adus jertfă trebuia să fie fără cusur, să fie născut de cel puțin șapte zile, să nu fie jertfite deodată mama și puiul, iar carnea să fie consumată integral în ziua jertfei. În plus, atitudinea închinătorului să fie una pe măsura cuviinței și repectului arătate unui Dumnezeu atotputernic precum Iahweh – jertfa trebuia deci să fie una de bunăvoie, adusă „așa ca să fie primită” – acest tip de jertfă reprezentându-L pe Tatăl care L-a dat pe Fiul Său din dragoste, și cinstindu-L pe Fiul care a venit „pentru bucuria care-I era pusă înainte…” (Evr. 12:2). Era imperios necesar ca jertfa să fie toată mâncată în aceeași zi, pentru ca să nu se lase loc, timp sau ocazie pentru nici cea mai mică pângărire a ei!
„Să păziţi poruncile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul. Să nu necinstiţi Numele Meu cel sfânt, ca să fiu sfinţit în mijlocul copiilor lui Israel. Eu sunt Domnul care vă sfinţesc şi care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru. Eu sunt Domnul.” (Lev. 22:31–33).
Israeliții erau chemați în primul rând să fie – prin supunere și ascultare – închinători autentici, astfel încât Dumnezeu să fie sfințit în mijlocul poporului ales. Ei nu aveau datoria de a fi martori până la marginile pământului, așa cum noi suntem chemați să fim astăzi. Israeliții erau chemați să-L slujească pe Domnul ca națiune și, pe măsură ce făceau aceasta, întreaga lume avea să vină la Ierusalim. Numele sfânt al lui Dumnezeu trebuia să fie reprezentat în fiecare act al închinării.
Dacă vă întrebați: „Care era motivația pentru ascultarea lor?” Dr. Andrew A. Bonar oferă câteva răspunsuri, citând afirmațiile lui Iahweh:
„Eu sunt Domnul.”
„Voi fi sfințit între copiii lui Israel.”
„Eu sunt Domnul care vă sfințesc.”
„Eu sunt Domnul care v-am scos din țara Egiptului.”
„Dumnezeul vostru.”
Actualizând câteva din aceste afirmații, am spune – în legătură cu „Eu sunt Domnul care vă sfințesc” – că, dacă azi avem parte de libertate, dar asta nu înseamnă libertinism! Sfințenia și neprihănirea lui Dumnezeu trebuie să se vadă în toată închinarea noastră.
„Eu sunt Domnul care v-am scos din țara Egiptului.” Da, Dumnezeu ne-a mântuit, și-a făcut-o prin har, și nu pentru a cere apoi o muncă, un efort, o plată oarecare... Dac-ar fi așa, n-ar mai fi vorba despre har. Nu sunt de acord să mimăm că-L cităm pe Domnul Isus, atribuindu-I vorbe precum: „Eu Mi-am dat viața pentru tine, tu ce ai făcut pentru Mine?” Harul nu cere plată. Vreau, totuși, să-ți pun o întrebare: Îl iubești pe El? Vrei să-L slujești? Soția nu-i pregătește soțului o masă cu ocazia zilei lui de naștere fiindcă este datoria ei, ci o face pentru că îl iubește! Adevăratul credincios Îl va sluji pe Domnul pentru că-L iubește!
„Eu sunt Domnul care vă sfinţesc și care v-am scos din țara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru.” Dragul meu, este El Dumnezeul tău? Dacă da, atunci tu Îl reprezinți pe El. Lumea te citește. Ține minte această scurtă poezie:
Fiecare zi din viața ta adaugă un capitol la Evanghelie,
Prin faptele pe care le faci, prin cuvintele pe care le spui.
Oamenii te citesc, că-ți dai sau nu-ți dai seama...
Este oare adevărată Evanghelia scrisă de tine?!
E-adevărat, în zilele noastre oamenii nu prea mai citesc Biblia, ci ne citesc pe noi! S-ar putea să fim singura Biblie pe care o citește vreunul din ei vreodată! Dragi ascultători, să ne rămână la despărțire, spre cercetare, întrebarea aceasta: ce citesc oamenii în mine?
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, continuăm periplul nostru biblic, și parcurgem ultima parte a celei de-a treia cărți din sumarul Sfintei Scripturi. Am traversat împreună două mari secțiuni ale cărții Leviticul – respectiv jertfele și preoții (primele 10 capitole) și curățirile (cap. 11-22). Ne aflăm la intrarea în ultimul pasaj al cărții, care se ocupă în general de sărbători. Ceea ce trebuie să înțelegem dincolo de toate, ca o teză și-o sinteză a acestor ultime 5 capitole (dacă nu chiar a întregii cărți Leviticul) este că nimeni nu se poate așeza la sărbătoare până nu s-a curățit, și că sărbătorile sunt ale Domnului, spre slava Lui și binele nostru, doar dacă oglindesc sfințenia Lui și îndeplinesc condițiile impuse relației omului cu Dumnezeu.
În Israel, curățarea trebuia să înceapă la nivelul relației cu Iahweh, continuată cu cea personală, și extinsă apoi la nivelul tuturor conexiunilor sociale. Iar tiparul biblic confirmă această logică: Scriptura se încheie cu o sărbătoare veșnică (Nunta Mielului), precedată însă de curățarea Miresei – perioada pe care cred că sunteți de acord că o parcurgem acum. Sigur, în timp ce Mireasa își face partea, Dumnezeu în paralel are grijă să curețe și să înnoiască creația, pregătind mediul propice aseptic și îmbibat de bucurie.
Așadar, Leviticul 23 este un capitol extraordinar referitor la sărbătorile solemne ale lui Dumnezeu. Sărbătorile sfinte erau ocazii de bucurie și plenitudine (numai Ziua Ispășirii era un timp pentru smerire și jelire). Dumnezeu n-a dorit niciodată să aibă de-a face cu un popor care plânge și se plânge; El și-a dorit un popor plin de bucurie. Aceste sărbători pun la dispoziție calendarul lui Dumnezeu pentru tot timpul anului.
Teologul german Johann Peter Lange (citat în context de JVMcGee) era de părere că termenul „sărbătoare” înseamnă „un timp planificat, fixat”; câteodată apare traducerea „vremea rânduită”. E posibil ca traducerea cea mai potrivită să fie sintagma „vremuri sfinte”.
Detalii pentru cele mai multe din aceste sărbători sunt prezentate și în alte locuri din Scriptură. Sunt sărbători săptămânale, sărbători anuale, sărbători la șapte ani și marea sărbătoare a veseliei după fiecare șapte săptămâni de ani – pe care fiecare om o putea apuca o dată sau de două ori în viață.
Aici, sărbătorile sunt menționate într-un mod ordonat și plin de semnificație – și sunt șapte sărbători, dacă nu luăm în considerare ziua Sabatului, care este menționată la început.
Ziua Sabatului nu era propriu-zis o zi de sărbătoare, sau mai bine zis nu făcea parte dintre sărbătorile anuale ale lui Iahweh, însă este inclusă deoarece furnizează unitatea de măsură a timpului. Cifra șapte este la fel de proeminentă în acest capitol, precum în cartea Apocalipsa. Ea reprezintă și accentuează dimensiunea temporală.
Ziua Sabatului este cea de-a șaptea zi; la șapte săptămâni după începerea anului religios era sărbătoarea Cincizecimii. Luna a șaptea acestui an părea mai sacră decât celelalte – întâia sa zi fiind celebrată în mod special prin Sărbătoarea Trâmbițelor (sau Anul nou), alte două sărbători majore având loc în această lună a șaptea: Ziua Ispășirii și Sărbătoarea Corturilor.
Apoi, existau șapte zile pentru a se mânca azime (după Paști) și șapte zile pentru locuirea în corturi, cu ocazia Sărbătorii Corturilor.
Fiecare al șaptelea an era „anul sabatic”, iar după șapte asemenea ani sabatici se sărbărea Jubileul (anul de veselie). În capitolul douăzeci și cinci vom avea ocazia să abordăm subiectul anului sabatic și pe cel al anului de veselie, ambele sărbători fiind stabilite pe baza cifrei șapte.
Să nu uităm că șapte zile din an trebuiau puse deoparte ca zile festive, de sărbătoare, în care nu se putea face nicio lucrare rob.
Toate aceste zile de adunare sfântă slujeau două scopuri, unul practic și unul profetic. La nivel practic, se țintea spre o dimensiune socială și una comercială. Cele douăsprezece seminții erau aduse laolaltă în închinare și pentru părtășie. Toți cei de parte bărbătească aveau datoria să meargă la Ierusalim și să se închine acolo în cel puțin trei circumstanțe: la sărbătoarea Paștelui, la Ziua Cincizecimii și la Sărbătoarea Corturilor (Deut. 16:16). Se poate observa că aceste sărbători contribuiau la unitatea poporului și la păstrarea legăturilor dintre cele douăsprezece seminții. Oamenii veneau din toate părțile țării și făceau schimburi, atât de idei și experiență, cât și de anumite mărfuri. Neîndeplinirea acestor instrucțiuni a fost unul din factorii care au contribuit la divizarea națiunii, în regatul de nord și cel de sud.
Cele mai multe din sărbători erau cuplate cu viața agricolă a țării, în special recoltarea grânelor. Putem aminti îndeosebi Sărbătoarea Primelor Roade, Sărbătoarea Cincizecimii și Sărbătoarea Corturilor. Aceste sărbători aduceau închinarea înaintea lui Iahve în spațiul câmpului de cereale, al culturilor viticole sau al livezilor de smochini. Lauda adusă la adresa lui Dumnezeu era astfel unită cu munca oamenilor. Transpirația de pe fruntea lor devenea un lucru sacru și se transforma în jertfă de laudă și mulțumire.
Scopul principal al acestor sărbători – mai clar desigur pt noi, cei de azi, care beneficiem de aportul istoriei și de perspectiva biblică asupra întregului plan al lui Dumnezeu – era acela de a oferi o imagine profetică a viitorului. Fiecare dintre sărbători și-a găsit sau își va găsi împlinirea de-a lungul vremii. Putem spune că cele mai multe din ele s-au împlinit deja, așa cum se va putea vedea în rândurile următoare.
Noi nu mai trebuie să ținem anumite zile sau vremi, deoarece în Hristos ele și-au împlinit scopul: „Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:16–17).
Menționez că în acest capitol 23 din Leviticul nu sunt incluse toate sărbătorile și rânduielile. Cum am precizat, despre anul sabatic și anul veseliei vom discuta mai în detaliu în capitolul 25, iar lunile noi sunt abordate în Numeri 28:11-15.
(Să remarcăm, în paranteză, semnificațiile preluate în creștinism de sărbătorile Domnului din VT:
Paștele – răstignirea și moartea lui Hristos;
Sărbătoarea Azimelor – părtășia pe care o avem cu Hristos datorită morții Sale;
Primele roade – învierea lui Hristos;
Ziua Cincizecimii – începutul bisericii;
Sărbătoarea trâmbițelor – aducerea lui Israel înapoi în țară;
Ziua Ispășirii – lucrarea lui Hristos săvârșită pe cruce pentru noi;
Sărbătoarea Corturilor – timpul în care Israel este în țară, Mileniul – dacă vreți).
Iar acum, să trecem și noi în revistă sărbătorile așa cum sunt redate aici... și începem citind primele trei versete din Leviticul 23, care scot în relief ziua de Sabat:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele: Şase zile să lucraţi; dar ziua a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, cu o adunare sfântă. Să nu faceţi nicio lucrare în timpul ei: este Sabatul Domnului, în toate locuinţele voastre.»” (Lev. 23:1–3).
Mai întâi o remarcă generală: citind în general Scriptura, și-n special această carte, Leviticul, remarcăm că Dumnezeu direcționează întotdeauna instrucțiunile Sale spre anumiți oameni, și este bine să și reținem cine sunt aceștia. Iahweh i Se adresează aici lui Moise ca unuia care urma să promulge Legea, și care, la rândul său, se va adresa poporului. Deși sărbătorile vor avea legătură cu Cortul Întâlnirii, preoții nu sunt menționați în mod specific. Oamenii trebuiau să vină laolaltă, iar sărbătorile erau rânduite astfel încât să se potrivească în calendarul anual al poporului Israel.
Sabatul săptămânal nu poate fi etichetat în mod normal ca una din zilele de sărbătoare; el este pre-mozaic și datează de la începutul creației. Omul a fost creat în ziua a șasea, ultima zi „de lucru” a Creației, după care a fost invitat să intre în odihna lui Dumnezeu, să ia parte la celebrarea terminării lucrării divine. Deci Sabatul a fost intenționat să fie un semn al relației dintre Dumnezeu și om... iar mai târziu, al relației dintre Iahweh și poporul Său (Exodul 31:13 „...acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.)
Sabatul este repetat aici pentru poporul Israel, iar în cartea Deuteronomul găsim un motiv în plus pentru care acesta trebuie să fie respectat: „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ţii ziua de odihnă” (Deut. 5:15). Pe vremea când erau robi în Egipt, israeliții trebuiau să lucreze din greu în fiecare zi. Ziua sabatului este asociată cu eliberarea lor din robie, iar acum fiind scăpați din Egipt, israeliții avea datoria de a pune deoparte o zi pentru a se închina lui Dumnezeu. Așadar, se cerea să existe o încetare a muncii și a tuturor celorlalte activități – și o consacrare exclusivă și totală asupra Creatorului și Izbăvitorului Iahweh, în acele ceasuri.
Când Biserica primară a pus deoparte o zi a săptămânii pentru a veni laolaltă, ei au ales duminica, prima zi din săptămână, deoarece aceasta era ziua în care Domnul nostru a fost înviat dintre cei morți. În această zi ni s-a dat eliberare deplină: „Care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Rom. 4:25). Ziua sabatului aparține vechii creații. Noi aparținem noii creații: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură [creație] nouă…” (2 Cor. 5:17). Punând deoparte pentru închinare prima zi din săptămână, noi Îl onorăm astfel pe Domnul Isus Hristos.
Pentru Israel, sabatul era o unitate de măsură a timpului, însă avea și rolul de a le aminti de încetarea oricărei activități, și de a anticipa o nouă săptămână în care va fi o nouă creație. Sabatul era și profetic, prin aceea că anticipa răscumpărarea. În prima creație, omul și-a pierdut odihna, dar acum, prin răscumpărare, poate beneficia din nou de ea: „Rămâne, dar, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim, dar, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare” (Evr. 4:9–11). Odihna noastră vine numai și numai prin răscumpărare! Pentru copiii lui Dumnezeu există o odihnă care vine în urma iertării păcatelor: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Mat. 11:28). Odihna și răscumpărarea sunt cele două aspecte specifice zilei de sabat.
Ziua de Sabat nu era deci o zi de sărbătoare, din familia celor care urmează; ea era asociată cu săptămâna, și nu cu anul, prin urmare, nu era o sărbătoare, ci o zi pusă deoparte. Să adăugăm că dintre toate sărbătorile Domnului, doar Sabatul era legat în mod explicit de locuințele israeliților: fiecare se retrăgea în casa sa și celebra Sabatul în familie. Dar era și o zi de odihnă cu o adunare sfântă, care adunare era parte a tuturor sărbătorilor lui Israel – fapt ce ne obligă să dăm importanță și dimensiunii colective a sărbătorii.
Să mergem însă mai departe, către sărbătorile anuale (Lev. 23:4–5):
Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe care le veţi vesti la vremurile lor hotărâte. În luna întâi, în a paisprezecea zi a lunii, între cele două seri, va fi Paştele Domnului.
Așezarea și descrierea acestei sărbători ne este redată detaliat în Exodul 12, aici fiind mai degrabă plasată în calendarul lui Dumnezeu. Acest verset ne arată că sărbătorile încep în mod corect cu Paștele și nu cu Sabatul. În Exodul 12:2, Dumnezeu a spus: „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului.” Această lună sfântă reprezintă moartea jertfitoare a lui Hristos și valoarea sângelui Său. „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit” (1 Cor. 5:7).
Paștele își are originea în evenimentul istoric al ultimei plăgi din Egipt, uciderea întâilor născuți. Israeliții au fost instruiți să înjunghie un miel și să ungă cu sângele lui stâlpii ușii de la casele lor. Ei trebuiau să rămână în case, să frigă la foc mielul și să-l mănânce. Îngerul morții avea să ocolească fiecare casă a cărei ușă era marcată cu sânge. Din Numeri 9 aflăm că israeliții au sărbătorit Paștele atunci când și-au așezat corturile la muntele Sinai.
Paștele și-a găsit împlinirea NT-ară în noaptea arestării Domnului Isus Hristos, după ce Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi respectaseră toate cele rânduite, instituind în acea seară o nouă sărbătoare, un nou legământ, pe jarul trecător și fumegând al celui vechi. Apoi, vedem Mielul înjunghiat din Apocalipsa 5:6, și cred că Paștele se va ține din nou în Împărăția lui Dumnezeu: „Căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 22:16).
Și, ca pentru a marca o continuitate de semnificație și conținut (pt că însăși masa pascală se celebra cu azimă, matza – ni se descrie în continuare sărbătoarea azimelor:
Şi în a cincisprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimelor în cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azime. În ziua întâi, să aveţi o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. Şapte zile să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. În ziua a şaptea să fie o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. (Lev. 23:6–8).
Deși aceasta este considerată o sărbătoare diferită, ea este strâns legată de celebrarea Paștelui. Într-o zi se serba Paștele și în ziua următoare – prima zi a săptămânii – începea Sărbătoarea Azimelor. Originea sa istorică este într-o strânsă legătură cu Paștele (Exodul 12:14-28). Azimele trebuiau mâncate timp de șapte zile începând cu prima zi de după Paște. În Matei și Marcu, Paștele și Sărbătoarea Azimelor sunt considerate ca o singură sărbătoare.
Și în acest caz, ca oriunde în altă parte, dospeala este un simbol al răului. Pâinea nedospită vorbește despre părtășia cu Hristos obținută în baza răscumpărării făcute de El și menținută prin umblarea credinciosului în sfințenie (1 Cor. 5:7-8).
Nu era permis să se facă nicio lucrare de slugă, ci în toate acele zile, participanții la sărbătoare trebuiau să se odihnească, renunţând la ocupațiile lor zilnice. Se aduceau jertfe mistuite de foc, adică arderi de tot, jertfe de mâncare și jertfe pentru vină. Prima și cea de-a șaptea zi a sărbătorii/săptămânii Azimelor erau zile specifice unei „adunări sfinte.”
Paștele vorbește despre moartea lui Hristos pentru păcatele noastre, iar apoi, suntem chemați să menținem părtășia noastră cu El pe baza jertfei Sale. Noi trebuie să rămânem curați, mărturisindu-ne păcatele. Domnul nostru a spus: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (Ioan 13:8). Aceasta semnifică faptul că valoarea sângelui lui Hristos este valabilă pentru credincios și după ce acesta este salvat. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Sângele lui Hristos continuă să ne păstreze curați. Acesta este, prin urmare, sensul sărbătorii Maţot, adică cea a Azimelor.
Și tot în legătură cu precedentele este și sărbătoarea primelor roade(Lev. 23:9–11)
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi când veţi secera semănăturile, să aduceţi preotului un snop, ca pârgă a secerişului vostru. El să legene snopul într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca să fie primit: preotul să-l legene într-o parte şi într-alta, a doua zi după Sabat.»”
Această sărbătoare nu se putea ține până când Israel nu avea să iasă din deșert și să intre în Țara Promisă. După ce își vor semăna semințele în pământ, israeliții aveau să urmărească ivirea orzului. Când vedeau câte o tulpină ici și colo, trebuiau să le taie și să le pună laolaltă formând un snop, pe care îl aduceau apoi la Cortul Întâlnirii, unde preotul îl prezenta înaintea lui Dumnezeu.
Nu se menționează ziua exactă când se împlinea această rânduială – putea fi prima sau ultima zi a Sărbătorii Azimelor. Ceea ce este important de reținut este faptul că acțiunea avea loc în prima zi a săptămânii, aspect notabil dacă este să ținem seama de faptul că Hristos este numit cel dintâi rod: „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Cor. 15:20). „Dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15:23). Timpul Învierii Mântuitorului este precizat cu claritate în Matei 28:1: „La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.” Hristos, „cel dintâi rod”, a înviat în cea dintâi zi a săptămânii!
Vine o zi când și biserica va fi inclusă în actul învierii... dar, până atunci, Hristos este Singurul care a înviat într-un trup glorificat. Când biserica va fi răpită, vom învia și noi și vom ieși din mormânt, așa după cum s-a întâmplat cu Isus Hristos. El este primul rod, iar apoi, la venirea Domnului, urmează credincioșii care-i aparțin Lui. „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12:24).
Să reținem acest fapt dătător de mare bucurie și îndreptățite speranțe: aducerea primelor roade indică faptul că urmează o recoltă – și anume: credincioșii înșiși!
În ziua când veţi legăna snopul, să aduceţi, ca ardere de tot Domnului, un miel de un an fără cusur; să adăugaţi la el două zecimi de efă din floarea făinii frământată cu untdelemn, ca dar de mâncare mistuit de foc, de un miros plăcut Domnului; şi să aduceţi o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin. Să nu mâncaţi nici pâine, nici spice prăjite sau pisate, până în ziua aceasta, când veţi aduce un dar de mâncare Dumnezeului vostru. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui. (Lev. 23:12–14).
Celebrarea acestei zile era însoțită de aducerea unor jertfe de un miros plăcut. Nu era inclusă nicio jertfă pentru păcat, deoarece problema aceasta a fost rezolvată prin moartea lui Hristos. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19).
Poporul se putea bucura de noua recoltă abia după ce această jertfă era adusă și legănată înaintea lui Iahve. Tot astfel, moartea și învierea lui Hristos îl aduc pe credincios în sfera unor relații și a unor binecuvântări noi: „Și anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi” (2 Cor. 5:17). Aceasta nu înseamnă doar că se schimbă câteva obiceiuri – suntem scoși afară din vechiul Adam și uniți cu Domnul Isus Hristos. Acum avem un scop nou, o țintă nouă, o bucurie nouă și o viață nouă. Toate acestea nu vor schimba în viața unui om doar câteva obiceiuri, ci vor avea un efect mult mai mare. El face toate lucrurile noi!
...Și cu-atât mai mult vrea și poate să te înnoiască și pe tine, și pe fiecare dintre noi – dacă Îi permitem... Către asta arată și sărbătorile Domnului din Leviticul 23 – chiar așa sumar descrise, ele indică spre esențialul necesar mântuirii. Înțelegerea dimensiunii lor spirituale ne poate lumina orizontul, oriunde ne-am afla – pentru că ne place sau nu, așa a rânduit Dumnezeu: mântuirea vine de la iudei!
Ne oprim aici, acum... dar cu ajutorul Tatălui ceresc, la întâlnirea viitoare continuăm și sper să încheiem trecerea în revistă a sărbătorilor Domnului conținute în Leviticul 23!
Pe curând deci!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni ai Cuvântului lui Dumnezeu – și deci iubitori de Dumnezeu – e elementar și esențial să nu încetăm să ne hrănim cu orice cuvânt care ne vine de la sursa vieții, dar acesta e doar începutul: pasul următor, la fel de decisiv, este să trăim la înălțimea acestor comandamente divine, prin puterea Duhului Sfânt, și să dublăm mărturia unui cuget curat și-a noii zidiri care suntem cu împrăștierea semințelor acestui Cuvânt în solul inimilor din jur... Și să trăim apoi cu bucuria veșniciei și-n așteptarea iminentei schimbări/înnoiri a tuturor lucrurilor, pe care stă s-o aducă revenirea Mântuitorului... către care indică inclusiv sărbătorile Domnului din Leviticul 23, în care suntem...
Acesta este un capitol extraordinar referitor la sărbătorile solemne ale lui Dumnezeu, în majoritatea lor ocazii de bucurie (doar Yom Kippur, Ziua Ispășirii era un timp pentru jelire). Dorința și plăcerea lui Dumnezeu sunt legate de un popor plin de bucurie, și care trăiește în ascultare de El. Aceste sărbători din Leviticul 23 puneau la dispoziția lui Israel calendarul lui Dumnezeu pentru tot timpul anului.
Și pentru că am spus-o de mai multe ori, cred că ați reținut că există și semnificații mesianice, hristologice ale acestei secvențe cronologice pe care am inaugurat-o în ediția trecută, când am privit la ziua de odihnă, și-apoi la primele sărbători anuale ale Domnului: Paștele (ne spune că Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit pentru noi), Azimele (semnifică părtășia cu Hristos și lucrările Lui) și Primele Roade (care se referă la învierea lui Hristos, pârga celor adormiți).
Acum ajungem la Sărbătoarea Cincizecimii - (Lev. 23:15–16):
De a doua zi după Sabat, din ziua când veţi aduce snopul ca să fie legănat într-o parte şi într-alta, să număraţi şapte săptămâni întregi. Să număraţi cincizeci de zile până în ziua care vine după al şaptelea Sabat; şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare.
Trebuie spus că în diverse texte biblice, sărbătoarea este menționată cu diverse denumiri: sărbătoarea secerișului, sărbătoarea celor dintâi roade, sărbătoarea săptămânilor, sărbătoarea încheierii săptămânilor (din pricina încheierii intervalului de șapte săptămâni întregi care trebuiau să treacă de la aducerea snopului cu cele dintâi roade). După dărâmarea Templului, accentul sărbătorii s-a mutat de pe mulțumirea pentru binecuvântările câmpului pe mulțumirea pentru Legea dată pe Sinai. Iar în timpul stăpânirii romane, sărbătoarea se suprapunea peste o sărbătoare păgână latină, rosalia, sărbătoarea trandafirilor, consacrată cultului morților... care s-a dovedit mai puternică decât denumirea ebraică, fapt pentru care prea mulți dintre creștini o știu ca sărbătoarea de Rusalii – denumire repet neadecvată, necreștină, și fără legătură cu semnificația sărbătorii originare.
Există deci lucruri care trebuie menționate cu privire la Cincizecime, pentru că prea multe lucruri nebiblice se spun sau sunt legate de ea... Sărbătoarea Cincizecimii era și este întotdeauna în prima zi a săptămânii. Se numărau șapte zile de sabat, ceea ce înseamnă șapte săptămâni sau patruzeci și nouă de zile iar apoi, în ziua cincizeci, ziua de după al șaptelea sabat, prima zi a săptămânii, era Sărbătoarea Cincizecimii.
În timpul unei asemenea sărbători a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, eveniment rezonant și definitoriu, fiind ziua de naștere a Bisericii – fix la șapte săptămâni după sărbătoarea Învierii Domnului nostru. Ar fi ciudat deci ca Biserica (ce aparține noii creații) să se întoarcă la respectarea vechiului sabat, specific vechii creații! Când credincioșii se întâlnesc în prima zi a săptămânii, ei sărbătoresc învierea Domnului nostru și nașterea Bisericii. Semnificația Cincizecimii nu este lăsată în seama speculațiilor omenești: „În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc… Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (Fapte 2:1, 4). „În ziua Cincizecimii” nu se referă la un timp exact, ora douăsprezece la prânz sau ora șase seara; se referă la împlinirea a ceea ce era prevestit în cartea Leviticul: venirea Duhului Sfânt spre a-i boteza pe credincioși în trupul lui Hristos și pentru a începe formarea Bisericii. Sărbătoarea Cincizecimii marchează începutul Bisericii. Duhul Sfânt s-a coborât la cincizeci de zile după învierea Domnului Isus. Dumnezeu a lucrat dintotdeauna după calendarul Său!
Israeliții trebuiau să aducă cu ocazia acestei sărbători o nouă jertfă de mâncare, aceasta fiind un tip reprezentativ al Bisericii, care este ceva nou. Hristos nu a spus că ne va da o haină veche și cârpită; El a venit pentru a ne aduce haina nouă a neprihănirii, iar a fi în Hristos înseamnă să fii îmbrăcat cu neprihănirea Lui. Așa ne vede Dumnezeu atunci când privește la noi.
Atrag din nou atenția asupra desfășurării cronologice a evenimentelor: după învierea Sa, Domnul Isus s-a arătat oamenilor timp de patruzeci de zile, apoi, chiar înainte de a se înălța la cer, le-a spus ucenicilor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte promisiunea Tatălui, aceea că vor primi putere de sus (Luca 24:49). În Fapte 1:5, li se spune: „nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.” Zece zile mai târziu, în ziua Cincizecimii, Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor!
Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini, ca să fie legănate într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din floarea făinii şi coapte cu aluat: acestea sunt cele dintâi roade pentru Domnul. (Lev. 23:17).
Remarcați ceva surprinzător în acest verset? Am spus deja că dospeala reprezintă principul răului și că nu trebuia să fie inclusă în sistemul jertfelor. Aici apare însă o excepție: în noua jertfă este inclusă dospeala (aluatul). Asta înseamnă că în Biserică există și păcat, fapt de altfel evident chiar și pentru cel mai simplu observator.
Am slujit peste 40 de ani în multe locuri din America, de la Atlantic la Pacific (mărturisește JVMcGee). Am aparținut, am slujit sau am vizitat destule biserici minunate, de care îmi amintesc cu multă bucurie. Am avut părtășie extraordinară cu membrii acelor biserici. Am fost apropiați și ne iubeam unii pe alții. Cu toate acestea, pot mărturisi că în Biserică există și rău, motiv pentru care înțeleg de ce în această jertfă este inclusă și dospeala. Jertfa vorbește despre Biserica vizibilă, cea de pe pământ, cunoscută și văzută de noi toți, în care există și rău, Domnul știind acest lucru chiar înainte de existența bisericii.
Afară de aceste pâini, să aduceţi ca ardere de tot Domnului şapte miei de un an fără cusur, un viţel şi doi berbeci; să adăugaţi la ei darul de mâncare şi jertfa de băutură obişnuite, ca dar de mâncare mistuit de foc, de un miros plăcut Domnului. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, şi doi miei de un an ca jertfă de mulţumire. Preotul să legene aceste dobitoace într-o parte şi într-alta ca dar legănat înaintea Domnului, împreună cu pâinea adusă ca pârgă şi cu cei doi miei: ele să fie închinate Domnului şi să fie ale preotului. (Lev. 23:18–20).
Toate jertfele trebuiau să fie aduse în același interval de timp. Tot ceea ce este Hristos și tot ce a făcut El s-a aplicat bisericii, credincioșii putând găsi în El toate resursele de care au nevoie. În primul rând, poți veni la El pentru mântuire, pentru ajutor și îndurare, pentru înțelegere și mângâiere. Poți veni la El în toate circumstanțele vieții, de aceea jertfele erau aduse în același interval de timp.
Nu este interesant cum Domnul ne oferă în aceste imagini unele din cele mai mari adevăruri? El folosește mai degrabă astfel de imagini, decât să apeleze la termeni teologici reci.
În aceeaşi zi, să vestiţi sărbătoarea şi să aveţi o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui. (Lev. 23:21).
În acea zi, israeliții erau chemați să se odihnească de lucrările lor, lucru pe care trebuie să-l facem și noi atunci când venim la Hristos: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5).
Când veţi secera semănăturile din ţara voastră, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău şi să nu strângi ce rămâne de pe urma secerătorilor. Să laşi săracului şi străinului aceste spice. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 23:22).
Ziua sfântă era adaptată nevoilor țării. În mijlocul sărbătorii, israeliții aveau datoria de a-și aminti de cei săraci și străini.
Aici se prefigurează partea practică a lucrării Bisericii și a credincioșilor de astăzi. Am fost mântuiți prin har, însă trebuie să încercăm să ducem oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu și să le fim de folos. Eu nu cred că biserica are dreptul să se implice în vreo slujire socială în care să nu prezinte Evanghelia. Suntem chemați să-i hrănim pe oameni și să-i căutăm în nevoile lor, dar totodată trebuie să le spunem și Evanghelia. După cum precizează și Iacov (2:14-20), e bine să reținem că un om cu stomacul gol nu se va grăbi să asculte Evanghelia!
Aceste aspecte prefigurează și ele marele seceriș de la sfârșitul veacurilor, după răpirea Bisericii, atunci când Domnul își va aduce aminte de cei dintre neamuri. Iacov 1:18 spune: „El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.” Biserica primară a fost iudaică la origine, ea fiind astfel primul rod, care avea să fie urmat de un mare număr de națiuni ale pământului. Domnul ne spune următoarele cu privire la sfârșitul veacurilor: „Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul veacului; secerătorii sunt îngerii” (Mat. 13:38–39). Aici se vorbește despre judecata de la sfârșitul lumii, pentru că îngerii nu sunt asociați în niciun fel cu evenimentul Răpirii. Era avută în vedere judecata care urmează să vină: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Isaia 42:1).
În luna a șaptea aveau loc trei sărbători, astfel aceasta fiind un fel de lună sabatică, după cum exista și o zi, respectiv un an de sabat. Data următoarei sărbători marca începutul anului civil, după cum Paștele marca începutul anului religios:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare sfântă. Atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc.” (Lev. 23:23–25).
Data menționată aici este extrem de importantă: în prima zi a lunii a șaptea... Anul nou civil, sau Rosh Hashanah, era marcat prin sărbătoarea trâmbițelor! Se pare că această diferențiere dintre anul religios și cel civil datează chiar din timpul lui Moise!
Sunetul celor două trâmbițe de argint era folosit în timpul peregrinării lui Israel prin pustie (Numeri 10). Pentru a pune oamenii în mișcare, se suna în trâmbițe de șapte ori, sunete care – credeau evreii, conform lui Alfred Edersheim – coincideau cu deschiderea în ceruri a trei cărți: a vieții (pentru cei drepți), a morții (pentru făcătorii de rele) și a așteptării (pt cei a căror soartă se decidea de Yom Kippur). De aceea, sunetul de trâmbiță din prima zi de Tishri anunța începutul unei perioade de pocăință care se termina în Ziua Ispășirii, când numele respective erau trecute fie în cartea vieții, fie în cartea morții.
Există și în Apocalipsa niște trâmbițe, care marchează perioada Necazului celui mare și restaurarea lui Israel în țara lor pentru vremea împărăției, confirmate și în (Isaia 27:13): „În ziua aceea, se va suna cu trâmbiţa cea mare, şi atunci se vor întoarce cei surghiuniţi din ţara Asiriei, şi fugarii, din ţara Egiptului. Ei se vor închina înaintea Domnului pe muntele cel sfânt, Ierusalim”, dar și în (Mat. 24:31) „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă...”
Înainte de reabilitarea lui Israel, biserica va fi părăsit deja pământul. Ei vor auzi vocea Domnului ca pe o trâmbiță (citiți în acest sens 1 Tes. 4:16-17: Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.) Cei ce vor rămâne pe pământ vor auzi sunetul trâmbiței.
Așadar, „Ferice de poporul care cunoaşte sunetul trâmbiţei, care umblă în lumina feţei Tale, Doamne” (Ps. 89:15). Trâmbițele sunt asociate astfel cu venirea judecății.
A doua sărbătoare din luna a șaptea este Yom Kippur, marea Zi a curățirii (sau ziua ispășirii), de care a mai fost vorba în această carte (Lev. 23:26–32):
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua Ispăşirii: atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. Să nu faceţi nicio lucrare în ziua aceea, căci este ziua Ispăşirii, când trebuie făcută ispăşire pentru voi înaintea Domnului Dumnezeului vostru. Oricine nu se va smeri în ziua aceea va fi nimicit din poporul lui. Pe oricine va face în ziua aceea vreo lucrare oarecare îl voi nimici din mijlocul poporului lui. Să nu faceţi nicio lucrare atunci. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui. Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, şi să vă smeriţi sufletele în ziua aceasta; din seara zilei a noua până în seara următoare, să prăznuiţi Sabatul vostru.”
Marea Zi a ispășirii a mai fost discutată pe larg în capitolul 16. Să reamintesc doar că era între cele mai importante zile din anul evreiesc, era ziua marelui post în care întreaga națiune era chemată să aducă jertfe mistuite de foc și să-și smerească sufletul (Scriptura menționează aici în versetele citite din Lev. 23, de trei ori „smerirea sufletelor”), astfel că ziua ispășirii, spre deosebire de alte evenimente, era mai degrabă o zi solemnă decât o sărbătoare. De asemenea, nu trebuia să facă nimeni nicio lucrare în această zi!
Pe de altă parte, este interesant de remarcat (anticipez puțin: Lev. 25:8-9) că la trâmbița anului de veselie se sufla, la fiecare cincizeci de ani, în Ziua Ispășirii – ceea ce denotă bucurie și sărbătoare. Atunci când este plătit prețul pentru salvarea ta și a mea, există eliberare și bucurie. Acesta este Anul veseliei. Ce glorios an trebuie să fi fost acesta!
Și-n sfârșit, despre sărbătoarea corturilor este vorba în (Lev. 23:33–36):
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «În a cincisprezecea zi a acestei a şaptea luni, va fi sărbătoarea Corturilor în cinstea Domnului, timp de şapte zile. În ziua întâi să fie o adunare sfântă: să nu faceţi nicio lucrare de slugă în timpul ei. Timp de şapte zile, să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. A opta zi, să aveţi o adunare sfântă şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc; aceasta să fie o adunare de sărbătoare: să nu faceţi nicio lucrare de slugă în timpul ei.»”
Aceasta este cea de-a treia sărbătoare din luna a șaptea, fiind un timp atât pentru amintire, cât și unul profetic. Sărbătoarea corturilor urma la câteva zile după Ziua Ispășirii. Ca amintire, vorbea despre zilele de peregrinare prin pustie, când israeliții au locuit în corturi. În mod profetic, sărbătoarea indică spre vremea în care Dumnezeu va fi îndepărtat pe deplin păcatul lor, iar ei vor locui din nou în siguranță în Țara Promisă: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zah. 12:10). „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zah. 13:1). „Ci fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului oştirilor a vorbit” (Mica 4:4).
Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care veţi vesti adunări sfinte, ca să se aducă Domnului jertfe mistuite de foc, arderi de tot, daruri de mâncare, jertfe de vite şi jertfe de băutură, fiecare lucru la ziua hotărâtă. Afară de acestea să păziţi Sabatele Domnului şi să vă aduceţi darurile voastre Domnului, să aduceţi toate jertfele făcute pentru împlinirea unei juruinţe şi toate darurile voastre făcute de bunăvoie. (Lev. 23:37–38).
Textul este puțin surprinzător prin alcătuirea sa: vers. 33-36 precizează când, cât și cum să se celebreze sărbătoarea corturilor; apoi versetele pe care tocmai le-am citit (37-38) sunt un fel de concluzie a capitolului 23 – menționând anumite lucruri specifice zilelor de sărbătoare, precizând care sunt lucrurile în care Dumnezeu își găsește plăcerea, spre binele poporului Său; pentru ca ultimele versete ale capitolului (39-44, pe care le vom citi și noi imediat) să revină cu alte precizări privind sărbătoarea corturilor (Lev. 23:39–44):
În a cincisprezecea zi a lunii acesteia a şaptea, când veţi strânge roadele ţării, să prăznuiţi o sărbătoare în cinstea Domnului, timp de şapte zile: cea dintâi zi să fie o zi de odihnă, şi a opta să fie tot o zi de odihnă. În ziua întâi, să luaţi poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu, şi să vă bucuraţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şapte zile. În fiecare an să prăznuiţi sărbătoarea aceasta în cinstea Domnului, timp de şapte zile. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri. În luna a şaptea s-o prăznuiţi. Şapte zile să locuiţi în corturi; toţi băştinaşii din Israel să locuiască în corturi, pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” Aşa a spus Moise copiilor lui Israel care sunt sărbătorile Domnului.
După Ziua Ispășirii, în care se realiza o iertare deplină a păcatelor poporului și după ce se adunau roadele țării, avea loc această sărbătoare plină de bucurie. Israeliții trebuiau să locuiască în corturi, pentru a-și aminti de pribegia prin pustie, dar și pentru a se gândi la viitor. În Evrei 11, ni se spune că toți cei menționați acolo au murit având credință, însă fără să vadă împlinirea promisiunilor făcute, ci doar privindu-le de departe. Ei s-au bucurat de aceste promisiuni și au fost încurajați de ele, astfel că așteptau ziua în care nu va mai fi nevoie să locuiască în corturi precum în pustie, ci vor vremurile mesianice.
Această sărbătoare sfântă se va ține în timpul mileniului: „Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeaşi urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor” (Zaharia. 14:16–18). Este interesant de citit întregul capitol 14 din Zaharia.
Această sărbătoare indică și spre eternitate, spre împărăția veșnică: „Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apoc. 21:3). Aici este vorba despre împlinirea veșnicei Sărbători a corturilor.
În cuvintele lui JVMcGee: Bucuria de șapte zile a evreilor, în cea de-a șaptea lună, indică spre bucuria finală și deplină a poporului lui Dumnezeu de pe pământ (poporul ceresc al Domnului va fi împreună cu El în Noul Ierusalim). Dragii mei, ne așteaptă un viitor minunat! Noi, cum ne pregătim?!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Suntem în continuare atenți și concentrați asupra cărții Leviticul, și – pentru că ne apropiem de finalul ei – dorim s-o înțelegem bine până la capăt. Pasajul final (cap. 23-27) am zis că se ocupă generic de sărbătorile Domnului... dar aplecându-ne mai atent asupra lor, am zice: bine, da, cap. 23 și 25 enumeră și conturează sărbători... dar pare că n-au mare lucru de-a face cu sărăbătorile celelalte capitole – 24, 26, 27... Dar, la o primă privire par intercalate misterios și aparent nejustificat tocmai aici... Capitolul 24, la care vom privi în cele ce urmează, apare ca o intruziune care nu se potrivește în peisajul elementelor abordate anterior sau ulterior... E posibil însă să fiți de acord până la sfârșit că – deși aspectele subliniate par a fi deconectate de restul informațiilor – să fie de fapt o cheie de înțelegere adecvată a sărbătorilor date de Iahweh lui Israel.
Da, la prima vedere untdelemnul de măsline pentru sfeșnic și pâinea pentru masă nu par să își găsească locul între Sărbătoarea Corturilor și anul sabatic... Cu toate acestea, vedem că Duhul Sfânt folosește o astfel de metodă de abordare a temelor și în alte părți, cum ar fi în Numeri 8:1-4, unde găsim instrucțiuni referitoare la aprinderea sfeșnicelor sub forma unei scurte descrieri inserate între subiectul darurilor aduse de către căpetenii și cel al curățirii leviților. Eu cred că acest amănunt ne învață că totul trebuie făcut în lumina și sub călăuzirea Duhului Sfânt... şi aceeași lecție deosebit de importantă se desprinde și din pasajul de faţă: celebrarea sărbătorilor și ținerea anului sabatic și al veseliei trebuie făcute în lumina Duhului Sfânt și în puterea și tăria lui Hristos.
Nu trebuie să trecem cu vederea câteva implicații practice importante. Untdelemnul pentru sfeșnic și floarea făinii pentru pâine – de care este vorba și în prima parte a cap. 24 din Leviticul – trebuiau să fie puse la dispoziție de către cei din popor, pentru că Dumnezeu îi făcuse colaboratorii Săi în ceea ce privea resursele și închinarea de la Cortul Întâlnirii. Dumnezeu ar fi putut să furnizeze printr-o minune uleiul, floarea făinii, precum și întreaga activitate depusă în jurul sfeșnicului și al mesei pentru pâini, însă El a vrut ca oamenii să participe activ la aceste acte de cult.
Așa mă simt și eu atunci când împărtășesc Cuvântul lui Dumnezeu... și vreau să spun că în fiecare biserică există pentru oricine modalități să se implice în lucrarea Domnului. Dacă ţii ochii deschiși, vei vedea imediat ceva de făcut. Îmi amintesc că făceam cândva un mic studiu biblic cu niște băieți care făceau parte dintr-o trupă de cercetași... și de care mă îndoiesc că vor fi făcut vreodată fapte bune, fiindcă pe mine aproape că m-au băgat în spital! A fost nevoie să fiu destul de aspru cu ei. Câțiva dintre bărbații din biserică au venit într-o seară în vizită și au remarcat ce probleme aveam cu acei băieți, așa că s-au oferit să dea o mână de ajutor, stând împreună cu băieții în timp ce eu le predam studiul biblic... iar rezultatul a fost uimitor!
Toți cei ce iubesc Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să se implice în transmiterea mesajului Evangheliei. De aceea, Dumnezeu spune când unuia, când altuia: „Voi aduceți untdelemnul... voi aduceți floarea făinii...”
Importanța sfeșnicului nu poate fi subestimată, acesta fiind probabil cea mai frumoasă și mai clară imagine a lui Hristos în Cortul Întâlnirii. Sfeșnicul era confecționat din aur masiv și lucrat cu măiestrie în șapte brațe ale unei ramuri de migdal desprinse toate dintr-un singur trunchi.
Numai lui Aaron îi erau încredințate responsabilități privitoare la sfeșnic, și el avea datoria de a-l menține aprins în mod continuu (Exodul 30:7-8). Este important să vedem că astăzi sfeșnicele sunt în mâinile Marelui nostru Preot. Isus Hristos a spus că El este lumina lumii, iar apostolul Pavel folosește aceeași idee atunci când le spune credincioșilor din Filipi: „străluciţi ca nişte lumini în lume” (Fil. 2:15).
În Apocalipsa 1 și 2, Domnul Isus Hristos umblă ca Mare Preot în mijlocul sfeșnicelor, pentru a ne face să luminăm mai departe. El toarnă untdelemnul, care este umplerea cu Duhul Sfânt, și aranjează fitilurile sfeșnicelor pentru a lumina mai tare. De asemenea, El înlătură sfeșnicul atunci când acesta refuză să ardă, aici fiind vorba despre păcatul care duce la moarte menționat de Ioan în epistola sa.
Prin urmare, inserarea în acest loc a subiectului legat de sfeșnic și de pâinea pentru punerea înainte nu este una nepotrivită.
În acest capitol vom întâlni imediat și-un al doilea incident din cartea Leviticul. Un tânăr va huli Numele lui Dumnezeu, acesta fiind un alt exemplu de necazuri cauzate de mulțimea eterogenă de oameni care ieșiseră din Egipt împreună cu poporul Israel. Proveniți din diverse zone și categorii, oamenii aceștia aduceau cu ei tot felul de probleme. În prezent, ei se regăsesc în acei oameni din biserică prinși între slujirea lumii și slujirea lui Dumnezeu.
Vom mai reflecta și la momentul respectiv, deocamdată citim (Lev. 24:1–2):
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Porunceşte copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măsline tescuite, ca să ţină candelele aprinse neîncetat.
Poporul Israel avea responsabilitatea de a aduce untdelemnul pentru sfeșnic, ceea ce nu era puțin lucru, dacă ținem seama de faptul că acesta ardea zi și noapte, neîntrerupt. Prin urmare, fiecare israelit și seminția lui Levi erau interesați în mod direct de slujirea de la Cortul Întâlnirii. Untdelemnul trebuia să fie curat, fără niciun fel de impurități (să nu uităm că se obținea din măsline tescuite!) Trebuia să fie cel mai bun untdelemn, deoarece simboliza prezența și lucrarea Duhul Sfânt.
Aaron să-l pregătească dincoace de perdeaua dinăuntru care este înaintea mărturiei, în Cortul întâlnirii, pentru ca să ardă neîncetat de seara până dimineaţa în faţa Domnului. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri. Să aşeze candelele în sfeşnicul de aur curat, ca să ardă neîncetat înaintea Domnului. (Lev. 24:3–4).
Candelele sfeșnicului ardeau în mod continuu atât timp cât Cortul Întâlnirii era instalat. (Evident, atunci când israeliții mărșăluiau prin pustie, nu țineau candelele aprinse.) În plus, vedem că Aaron era singurul responsabil de modul în care se desfășura slujirea privitoare la candele: „Aaron va arde pe el tămâie mirositoare; va arde tămâie în fiecare dimineaţă, când va pregăti candelele; va arde şi seara când va aşeza candelele. Astfel se va arde necurmat din partea voastră tămâie înaintea Domnului din neam în neam” (Exod 30:7–8).
Domnul Isus Hristos umblă în mijlocul candelelor astăzi; El este Marele nostru Preot. Din când în când, atunci când se mișcă în viața și în inima noastră, Domnul îngrijește aceste candele, iar uneori mai trebuie să dreagă (ori să înlăture!) câte o candelă care dă fum în loc de lumină.
Candelele arzând continuu semnifică relația neîntreruptă dintre Iahweh și Israel – lumina lor era îndreptată asupra copiilor lui Israel, reprezentați prin cele 12 pâini pentru punerea înaintea Domnului:
Să iei floare de făină şi să faci din ea douăsprezece turte; fiecare turtă să fie făcută din două zecimi de efă. Să le pui în două şiruri, câte şase în fiecare şir, pe masa de aur curat, înaintea Domnului. Peste fiecare şir să pui tămâie curată, care să fie pe pâine ca aducere aminte, ca un dar de mâncare mistuit de foc înaintea Domnului. (Lev. 24:5–7).
Ca și în cazul untdelemnului, și floarea făinii trebuia adusă tot de popor. Pâinea Îl reprezintă pe Hristos, tot așa cum untdelemnul indică înspre Duhul Sfânt: „Isus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată»” (Ioan 6:35).
Floarea făinii era făcută din grâu, iar tămâia era o secreție rășinoasă naturală, adusă ca dar tot din partea poporului. Pâinea Îl simbolizează pe Hristos, iar tămâia amintește de mireasma minunată a umanității Sale.
În fiecare zi de Sabat să se pună aceste pâini înaintea Domnului, neîncetat: acesta este un legământ veşnic pe care-l vor ţine copiii lui Israel. Pâinile acestea să fie ale lui Aaron şi ale fiilor lui, şi să le mănânce într-un loc sfânt; căci ele sunt pentru ei un lucru preasfânt, o parte din darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului. Aceasta este o lege veşnică. (Lev. 24:8–9).
Pâinea stătea pe masă timp de o săptămână și era schimbată în ziua sabatului, cea veche fiind mâncată de Aaron și fiii săi, totdeauna în locul sfânt. În ce privește aceste pâini, e de notorietate o întâmplare de mai târziu care l-a avut protagonist pe David: când fugind împreună cu oamenii săi de răzbunarea lui Saul au ajuns într-o nevoie disperată de hrană, preotul Ahimelec le-a dat să mănânce o parte din pâinile puse înaintea Domnului (1 Sam. 21:4-6, fapt ce va antrena mai târziu pedeapsa cu moartea pentru preot); de acest incident pomenește și Domnul Isus atunci când ucenicii Săi au fost criticați că mănâncă grâu în ziua de Sabat (Mat. 12:3-4).
Pâinea și lumina Îl reprezintă pe Hristos: „Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). „Isus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii»” (Ioan 8:12).
Dacă vrem să-L slujim pe Hristos, trebuie să ne hrănim din El... iar tot ceea ce facem pentru El trebuie făcut în lumina Sa, prin Duhul Sfânt.
Vă reamintesc, traversă cartea Leviticul – o secțiune biblică alocată preponderent prescripțiilor liturgice, mai mult sau mai puțin tehnice, și foarte vag narativă. Este poate cea mai lipsită de dinamism, cea mai statică dintre cărțile Scripturii; există numai două episoade speciale înregistrate în cartea Leviticului: unul este cel privitor la Nadab și Abihu, în Leviticul 10, fiii lui Aaron care mor în urma deciziei divine de a-i pedepsi pentru că nu au respectat prescripțiile privind închinarea corespunzătoare; iar acum ajungem la cel de-al doilea incident, care pare să fie „din alt film”, cu totul pe altă linie decât instrucțiunile date până acum în acest capitol. Ne dăm seama imediat însă că Dumnezeu vrea să ne învețe aici o lecție importantă legată de blasfemie.
Fiul unei femei israelite şi al unui bărbat egiptean, venind în mijlocul copiilor lui Israel, s-a certat în tabără cu un bărbat israelit. Fiul femeii israelite a hulit şi a blestemat Numele lui Dumnezeu. L-au adus la Moise. Mama sa se numea Şelomit, fata lui Dibri din seminţia lui Dan. L-au aruncat în temniţă, până va spune Moise ce va porunci Domnul. (Lev. 24:10–12).
Băiatul hulitor provenea dintr-o familie mixtă: mamă-sa era danită, iar tatăl său era egiptean. Știm că împreună cu copiii lui Israel a ieșit din Egipt o mulțime mixtă de oameni (Exodul 12:38). În cele ce urmează, vom vedea că aceștia au creat probleme în tabăra lui Israel, cârtind, provocând neînțelegeri și generând conflicte: „Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: «Cine ne va da carne să mâncăm?»” (Num. 11:4).
Nu este greu să ne dăm seama de ce acești oameni făceau așa de multe probleme. Când a venit ziua ieșirii copiilor lui Israel din țara Egiptului, tatăl egiptean trebuia să rămână în țară, iar mama israelită mergea cu poporul... așadar, a avut loc o despărțire chiar din acel moment.
Putem identifica aici unul din motivele pentru care Dumnezeu a spus poporului Său atunci (și ne spune și nouă astăzi) să nu existe căsătorii între credincioși și necredincioși. Acest lucru nu are niciun fel de legătură cu națiunea din care face parte cineva; chiar dacă amândoi sunt de aceeași culoare și de același neam, nu este bine ca un credincios să se căsătorească cu un necredincios. Dumnezeu este Cel care spune acest lucru; eu nu aș fi știut niciodată că este greșit, dacă El nu ar fi spus așa!
Băiatul rezultat din căsătoria mixtă avea o problemă: el trebuia să aleagă dacă să meargă pe calea tatălui său ori pe cea a mamei sale, însă această hotărâre nu a fost luată vreodată cu adevărat. Sigur, el a luat o decizie inițială, însă apoi în mintea lui se întreba mereu și mereu: Oare ar fi trebuit să fac altfel și să rămân cu tatăl meu?... Mulțimea mixtă, cu origini multiple sau nedefinite, are un veșnic semn de întrebare în față. Întâi de toate, pentru aceștia despre care e vorba aici părăsirea Egiptului fusese o decizie dificilă, apoi gândurile lor au ajuns să se întoarcă mereu și mereu spre țara din care ieșiseră.... iar când umblarea prin pustie a devenit grea, aceștia au fost primii care s-au plâns.
Dragii mei, avem și noi astăzi în biserică acest gen de oameni; ei sunt acele persoane nemântuite din biserică, care vor să fie cu un picior în biserică, iar cu celălalt afară, în lume. Ei sunt cei care generează probleme. Întotdeauna m-am întrebat dacă cei care produc tulburare sunt persoane mântuite cu adevărat, pentru că eu nu înțeleg cum ar putea un credincios născut din nou în Domnul Isus Hristos să încerce să blocheze răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Cea mai puternică împotrivire față de programul acesta prin care nu urmăresc decât să comunic Cuvântul lui Dumnezeu nu a venit din afara bisericii; nu, ci membrii bisericii au fost cei care au încercat să împiedice această transmisiune. Niciodată în viața mea nu am fost mai șocat, fiindcă eu mă așteptam să spună: „Frate, Dumnezeu să te binecuvânteze! Mă rog să poți transmite oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu.” Câtuși de puțin! Ei nu doar că nu susțin, ci chiar dăunează acestui program de radio.
Băiatul din cartea Leviticul despre care vorbeam avusese probabil o dispută mai aprinsă... și nu este greu de înțeles cum s-a putut întâmpla acest lucru, fiindcă el nu avea o moștenire în seminția lui Dan, ci era un venetic, care avea acces în tabăra lui Israel. În timpul conflictului, el a hulit numele lui Dumnezeu, acel nume care era atât de sacru în Israel, încât nici măcar nu era rostit cu voce tare. În mod evident, este vorba despre tetragrama ebraică YHWH. Astăzi nici măcar nu se știe exact cum se pronunță numele Domnului: Iehova sau Yahweh? Acest nume era atât de sfânt, încât israeliții nici măcar nu-L pronunțau... blasfemiatorul însă n-a avut nicio problemă sau reținere a-l rosti!
Am fost odată invitat la masă într-un club privat de către unul din membrii clubului, iar la masa vecină stătea un om care folosea numele lui Dumnezeu mai mult decât l-am folosit eu vreodată într-o predică, însă el n-o făcea așa cum o fac eu în predică! Altfel spus, el hulea, folosind total inadecvat, ușuratic și injurios numele lui Dumnezeu... Dacă ar fi trăit în aceeași vreme cu tânărul din Leviticul 24, sigur ar fi avut acceași soartă.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Scoate din tabără pe cel ce a hulit; toţi cei ce l-au auzit să-şi pună mâinile pe capul lui şi toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Să vorbeşti copiilor lui Israel şi să le spui: „Oricine va blestema pe Dumnezeul lui îşi va lua pedeapsa pentru păcatul lui. Cine va blestema Numele Domnului va fi pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băştinaş, să moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu. (Lev. 24:13–16).
Dumnezeu a dat verdictul de vinovăție, iar pedeapsa era lapidarea, omorârea cu pietre. Gravitatea faptei se măsoară întotdeauna după pedeapsa dată de Dumnezeu. Toți cei care auziseră blasfemia trebuie să-și pună mâinile pe capul celui vinovat, indicând astfel vina exclusivă a tânărului. Hula împotriva lui Dumnezeu se pedepsește cu moartea, această pedeapsă fiind valabilă atât pentru israelit, cât și pentru străin.
„Cine va da unui om o lovitură de moarte să fie pedepsit cu moartea. Cine va da unui dobitoc o lovitură de moarte să-l înlocuiască: viaţă pentru viaţă. Dacă cineva răneşte pe aproapele lui să i se facă aşa cum a făcut şi el: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dintre pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său. Cine va ucide un dobitoc să-l înlocuiască; dar cine va ucide un om să fie pedepsit cu moartea. Să aveţi aceeaşi lege pentru străin ca şi pentru băştinaş; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” (Lev. 24:17–22).
Noi ne-am dezvoltat un sistem de gândire foarte indulgent, însă aici este formulată în mod clar pedeapsa pentru uciderea unui om. Lozinca celor care protestează împotriva războiului este: „Să nu ucizi!”, dar eu încă aștept să văd și un banner pe care scrie: „Cine va ucide un om să fie pedepsit cu moartea!”
Se stabilea aici ceea ce este cunoscut sub denumirea de „legea talionului” – lex talionis – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Aceasta era literalmente pedeapsa impusă atât pentru israelit, cât și pentru străin.
Moise a vorbit copiilor lui Israel; au scos afară din tabără pe cel ce hulise şi l-au ucis cu pietre. Copiii lui Israel au făcut după porunca pe care o dăduse lui Moise, Domnul. (Lev. 24:23).
Aceasta este o lecție morală foarte importantă: numele Dumnezeului nostru este sfânt și trebuie apărat; de aceea, blasfemia este o nelegiuire din cele mai grave. Și viața umană este sacră și trebuie apărată, iar Dumnezeu oferă, de asemenea, protecție și pentru proprietatea personală.
Dumnezeu este drept în tot ceea ce face, iar noi suntem vinovați înaintea Lui: „Cel care va păcătui, va muri.” Însă Hristos a luat asupra Lui pedeapsa cu moartea care ni se cuvenea: „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:4–6).
Legea talionului reflecta dreptatea lui Dumnezeu, care nu poate și nu va putea fi vreodată alterată de cineva sau ceva. Între timp însă, în istorie a avut loc momentul Golgota, crucea – în care dreptatea lui Iahweh a fost satisfăcută deplin! Dar crucea nu a desființat, ci a împlinit plenar exigențele dreptății divine!
Este atât de important să cunoaștem lucrarea și să recunoaștem numele lui Dumnezeu; iată un verset extrem de clar în acest sens: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Este crucial să înțelegem că doar în numele și prin puterea jertfei și învierii Domnului Isus Hristos suntem mântuiți, iertați, sfințiți, acceptați de Dumnezeu. Ce trist să auzi oamenii profanând sau luând în deșert acest Nume mai presus de orice nume! Mă rog ca tot mai mulți să ajungem să prețuim numele, persoana și lucrarea Mântuitorului. În felul acesta, și ființele noastre vor fi prețuite și scrise pe nume în cartea vieții Mielului!
Iar pe cei care-L blasfemiază și iau în derâdere numele Domnului, nu-i văd bine! Citez și pt ei un singur verset: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat. (Apocalipsa 13:8). E vorba de închinarea înaintea lui Satan, a fiarei și-a prorocului mincinos... al căror loc final – pentru ei și cei ce i se-nchină – este iazul de foc (citiți singuri Apoc. 20, în special partea a doua a capitolului)
Poate că vă pare incredibil sau ciudat că respectarea sau nerespectarea unui nume are consecințe atât de grave... dar nu ne putem juca nici cu Domnul, nici cu sfântul Său Cuvânt! Mai bine, deci – să-L cinstim cu bucurie!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, viața e înaintare și când stăm pe loc! Dacă e să acceptăm și doar permanenta remodelare/redefinire/redimensionare a convenției numite „timp”, înaintăm în vârstă – și tot înaintare se cheamă. E important de aceea să verificăm periodic cursul, coordonatele, direcția, să facem evaluări și ajustări, dacă vrem să ajungem undeva ori să înfăptuim ceva. La așa ceva vă îndeamnă, direct și indirect, și acest program, și nu strict la modul pragmatic, nu doar la o estimare a acumulărilor sau țintelor atinse dintre cele propuse, ci în primul rând în plan mental și mai cu seamă spiritual, sufletesc, duhovnicesc. Da, dimensiunea lăuntrică este adesea neglijată în agitația acestui veac intens, dar să ne gândim pt o clipă că în cele din urmă, la momentele de reală cumpănă, delicate, sau doar de calm – fiecare rămânem singuri cu noi înșine. Ca să nu ne îngrozim nerecunoscându-ne, e bine să ne ținem din scurt, să ne analizăm periodic și exigent, să comunicăm constant cu inima și duhul nostru, și să ne raportăm la etaloane solide. Programul acesta vă detaliază principalul sistem referențial creștin – Sfânta Scriptură, Cuvântul unui Dumnezeu unic și viu, care nu Se mulțumește cu egoismul și neatenția și nerecunoștința omului modern, și tot încearcă să ne atragă atenția asupra vieții – prezente și mai cu seamă viitoare! Vă invit să-I permiteți Creatorului și Salvatorului să vă comunice esențialul!
Că tot pomeneam de înaintare, am avansat și noi destul de mult în cea de-a treia contribuție/secțiune biblică atribuită lui Moise, de fapt suntem aproape de punctul terminus al cărții Leviticul. Am luat notă de sistemul sacrificial și igienic impus de Iahweh poporului Israel întru închinare și coabitare corespunzătoare, inclusiv de sărbătorile regulate prin care poporul este ajutat să țină ritmul rememorării, recunoștinței și raportării corecte la Dumnezeul lor, sfânt, atotprezent și atotputernic, credincios și îndurător, interesat de fiecare aspect de viață, atât în plan individual cât și comunitar.
Chiar dacă sărbătorile regulate au fost expuse și impuse/reamintite în cap 23, Iahweh nu a epuizat surprizele plăcute în acest domeniu și – după acea paranteză explicativă din cap. 24, pe care-o vom înțelege și mai bine parcurgând cele urmează – adaugă ceea ce unii cercetători au numit „sărbători supersabatice”: Anul sabatic, și Anul de veselie
Înainte de a le trece în revistă pe îndelete, să facem precizarea că poporului Israel i se trasase în cadrul Legii și făgașul unui anume „sistem economic mozaic”, care se referea în mod special la teritoriul Palestinei, acest lucru fiind evidențiat în capitolul de față – 25. Legile date aici nu puteau fi aplicate înainte de intrarea Israelului în țara Canaan, pentru că nu puteau fi adaptate la viața în pustie. Există în acest pasaj o repetare consecventă a noțiunilor de țară/pământ, în expresii precum: „Când veţi intra în ţară”, „odihnă pentru pământ” și „să vestiţi slobozenia în ţară”, această ultimă formulă apărând de vreo zece ori în acest capitol, unde totul este legat de țara pe care Dumnezeu a dat-o poporului Israel. Pe Liberty Bell [Clopotul Libertății] din Philadelphia stă scris: „Să vestiţi slobozenia în ţară”; cu toate acestea, trebuie să ținem cont întotdeauna de faptul că aceste legi au fost date unui anumit popor care trăia într-un anumit teritoriu.
Sistemul economic mozaic a fost formulat pentru un anume popor (adică pentru Israel) și pentru un anume teritoriu (Palestina). Mai mult, a fost dat unui popor a cărui ocupație de bază era agricultura. Vor mai fi existând și azi poate destui care încearcă să impună Legea Vechiului Testament ca mod de viață al bisericii, însă aceasta nu se mai potrivește pe nicăieri în lume.
Să mai spunem și că nu putem citi cartea Leviticul (și nici restul Bibliei) fără să observăm repetarea cifrei șapte, folosită pentru a sugera deplinătatea, desăvârșirea. Există o legătură clară între repetarea cifrei șapte în cartea Leviticul și cifra șapte din Apocalipsa, fiindcă ea are un rol esențial în ambele cărți. Astfel, timpul era divizat în perioade bazate pe cifra șapte, atât în calendarul civil, cât și în cel religios; avem, ziua a șaptea, săptămâna a șaptea, luna a șaptea, anul al șaptelea. Calendarul era alcătuit în funcție de momentele sabatice, iar codul levitic avea la bază cicluri bazate pe cifra șapte. Acest lucru apare din nou (cum spuneam) în Apocalipsa.
Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea, și nu pentru că era obosit, ci pentru că încheiase crearea lumii în șase zile și nu mai era nimic de făcut. Sabatul a fost hotărât astfel ca unitatea de măsură a timpului, pe baza căruia au fost stabilite și alte unități de măsură pentru timp.
Și apropo de cifra 7, primele 7 versete din cap. 25 se ocupă de Anul sabatic!
Domnul a vorbit lui Moise pe muntele Sinai şi a zis: (Lev. 25:1)
Să nu uităm că relatările din cartea Leviticul au avut loc la Muntele Sinai (amintiți-vă cum începe cartea Leviticul (1:1): „Domnul a chemat pe Moise, i-a vorbit din cortul întâlnirii...”), iar poruncile pe care poporul le primește aici urmau să intre în vigoare când Israel va intra și va ocupa Țara Promisă.
„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Când veţi intra în ţara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat în cinstea Domnului.»” (Lev. 25:2).
Este interesant faptul că există un sabat pentru pământ, la fel ca pentru om; astfel, ziua a șaptea este pentru om, iar anul al șaptelea pentru pământ.
Ziua a șaptea a fost pusă deoparte pentru odihnă la creație, atunci când Dumnezeu s-a odihnit de munca Sa, pentru că lucrarea creației era încheiată. Sabat înseamnă odihnă și, în sensul său de bază, se referă la odihna răscumpărării: „Rămâne, dar, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim, dar, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare” (Evr. 4:9–11). Termenul odihnă din aceste versete înseamnă „respectarea unui sabat”.
Sabatul dat oamenilor era o dată la șapte zile; Sabatul pământului era o dată la șapte ani! Ceea ce și agronomia modernă a ajuns să confirme, Dumnezeu a știut dintotdeauna, și de aceea recomandă poporului Său: a lăsa pământul necultivat în timpul celui de-al șaptelea an era benefic pentru pământ. Odihna era menită și pentru cei care cultivau pământul, deși li se permitea să se ocupe de alte îndatoriri necesare; de asemenea, anul sabatic urmărea și împiedicarea lăcomiei. De fapt, pentru încălcarea acestei porunci privitoare la anul sabatic a fost dus Israelul în robia babiloniană (2 Cron. 36:21). Ei nu au respectat șaptezeci de ani sabatici de-a lungul a 490 de ani, așa că au fost duși în captivitate timp de exact șaptezeci de ani.
Şase ani să-ţi semeni ogorul, şase ani să-ţi tai via şi să strângi roadele. Dar anul al şaptelea să fie un Sabat, o vreme de odihnă pentru pământ, un Sabat ţinut în cinstea Domnului: în anul acela să nu-ţi semeni ogorul şi să nu-ţi tai via. (Lev. 25:3–4).
Și de aici reiese foarte clar că anul sabatic se referea la pământ. Israeliții trebuiau să-și semene ogoarele și să-și taie via timp de șase ani, pentru ca în anul al șaptelea să înceteze toate aceste activități. Pământul se află sub blestem la fel ca omul, cel din urmă câștigându-și pâinea prin sudoarea frunții sale... însă vine o zi în care blestemul pământului va fi înlăturat, după cum citim în Romani 8:20 și Isaia 35:1-2.
Oamenii din sud, unde am crescut și eu – JVMcGee – au învățat în timp din proprie experiență că la răstimpuri pământul trebuie lăsat nelucrat, pentru că, prin cultivarea bumbacului an de an, au fost supra-exploatate porțiuni mari de teren. Așadar, prin anul sabatic Dumnezeu a dăruit un principiu util în sfera lucrărilor agricole.
Să nu seceri ce va ieşi din grăunţele căzute de la seceriş şi să nu culegi strugurii din via ta netăiată: acesta să fie un an de odihnă pentru pământ. Ceea ce va ieşi de la sine din pământ în timpul Sabatului lui să vă slujească de hrană, ţie, robului şi roabei tale, celui tocmit de tine cu ziua şi străinului care locuieşte cu tine, vitelor tale şi fiarelor din ţara ta; tot venitul pământului să slujească de hrană. (Lev. 25:5–7).
Aceste versete arată cum erau împlinite nevoile fizice ale oamenilor în timpul anului sabatic. Pământul era atât de productiv, încât nu trebuia semănat în fiecare an. În Valea Eufratului, pe vremea lui Avraam, pământul nu trebuia deloc semănat, deoarece grâul creştea fără a fi semănat! Pământul din Israel producea suficientă recoltă pentru nevoile proprietarului terenului, ale slujitorilor lui şi pentru cele ale străinului. Până şi turmele de animale puteau supravieţui, şi poate chiar se îngrăşau păscând pe ogoarele necultivate. Dumnezeu avea grijă de om şi de animal, de israelit şi de străin, de bogat şi de sărac în timpul anului de odihnă. Erau roduri de ajuns pentru toți, însă nu aveau voie să culeagă nimic cu scopul de a vinde – doar ce era necesar pt hrană.
Cu ani în urmă (povestește JVMcGee) se aflau multe vii în zona orașului Pasadena. Aveam pe atunci un vecin cumsecade, care avea o vie cu struguri Concorde. Era un om darnic, așa că mai mereu îmi aducea un coş sau două de struguri când venea vremea culesului. Vecinul acesta însă avea încredințările sale personale, și nu scăpa niciun prilej să mă întrebe și indirect să mă atenționeze că nu e bine că nu ţin sabatul. Eu îi răspundeam că ţin sabatul în fiecare sâmbătă, duminică, luni, marţi şi în fiecare zi a săptămânii, și încercam să-i explic faptul că sabat înseamnă odihnă şi că noi am intrat în odihna răscumpărării. Noi nu ne mai bazăm acum pe ceea ce facem noi, ci ne-am pus încrederea în Isus Hristos, care face ca fiecare zi să fie o zi de odihnă în El. Bineînţeles că vecinului meu nu-i plăcea explicaţia pe care i-o dădeam, şi atunci îi puneam o întrebare: „Tu ţii Legea mozaică? Ţii sabatul aşa cum se ţinea în Israel?” El îmi răspundea afirmativ și atunci îi arătam capitolul 25 din Leviticul, spunându-i că nu este doar o zi de sabat, ci şi un an sabatic, în care cei săraci puteau intra în vie să culeagă struguri. L-am rugat să-mi spună când va avea anul sabatic, ca să merg în via lui să culeg nişte struguri, iar el mi-a răspuns: „Ai face bine să nu intri în via mea fără să-ţi dau eu voie!” Ați înțeles deci că, deși el afirma că respectă Legea mozaică, n-o respecta în realitate „ca la carte”, ci doar o mică parte din ea, pentru simplul fapt că nici nu-și pusese problema anului sabatic sau a anului de veselie!
Ne-ntoarcem la Scriptură, ca să concluzionăm acest pasaj cu afirmația că Dumnezeu le dădea astfel israeliţilor câteva lecţii importante. El nu îngăduia niciunuia din ei să monopolizeze pământul, astfel încât cei săraci să nu aibă hrană. Prin anul sabatic, Dumnezeu proteja atât pământul, cât şi pe săraci... și îi mai învăţa şi că – deși pământul era blestemat – va veni o vreme când acesta va da roade din belşug!
Oamenii sunt îngrijoraţi astăzi din cauza exploziei demografice, crezând că pământul nu poate produce suficientă pentru atâţia oameni. Însă când blestemul va fi înlăturat, dragul meu, pământul acesta va rodi aşa cum n-a mai făcut-o de la căderea omului în păcat şi până în zilele noastre. Dumnezeu este cel care cunoaște și acoperă toate nevoile omului, şi tot El are pământul acesta în stăpânirea și-n grija Sa.
În continuare, până la finalul capitolului Iahweh definește și stabilește cadrul și detaliile de celebrare și abordare ale unei alte super-sărbători: Anul de veselie.
Să numeri şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte ani, şi zilele acestor şapte săptămâni de ani vor face patruzeci şi nouă de ani. (Lev. 25:8).
Și Anul de veselie se calcula tot pe baza cifrei șapte: se numărau șapte ani sabatici, ceea ce însemna 49 de ani; apoi, anul următor, cel de-al cincizecilea, era pus deoparte ca anul de veselie. Acesta era o continuare a cifrei șapte pe scala ascendentă a calendarului. Perioada de cincizeci de ani era astfel cea mai mare unitate de timp.
În zilele noastre este adesea folosit sistemul de închiriere pe cincizeci sau nouăzeci și nouă de ani, însă se pare că Dumnezeu folosea încă din vechime un astfel de sistem. În fiecare secol erau, astfel, doi ani de veselie.
În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare; în ziua Ispăşirii, să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră. (Lev. 25:9).
Acesta era momentul culminant al întregii structuri sabatice a națiunii: era SHENATH HAYOBHEL, Anul veseliei. În multe privințe, aceasta era perioada cea mai așteptată și mai plină de bucurie din tot sistemul economic mozaic. Expresia ebraică KEREN HAYOBHEL însemna cornul unui berbec, iar cu timpul YOBHEL a ajuns să însemne „trâmbiță”. Termenul este tradus de 21 de ori prin „veselie”, de cinci ori prin „corn de berbec” și o dată prin „trâmbiță”.
După ce Israel a intrat și s-a așezat în țară, nu cred că sunetul unei trâmbițe putea fi auzit de la Dan până la Beer-Șeba; prin urmare, ajungem la concluzia logică potrivit căreia, în orice zonă locuită, se sufla în cornul de berbec pentru a inaugura Anul de veselie. Cred că totul începea la Cortul întâlnirii sau la templu, iar mai încolo, la o distanță la care încă se mai putea auzi sunetul trâmbiței, se afla o persoană care îl transmitea mai departe alteia aflate la o distanță comparabilă... și tot așa, până la granițele țării. (Lev. 25:10):
Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare din voi să se întoarcă în familia lui.
Oamenii puteau pe atunci să-și ipotecheze pământul, însă în Anul de veselie terenul respectiv se întorcea la proprietarul său inițial. În acest fel, Dumnezeu împiedica înstrăinarea pământului, pentru că acesta putea fi luat pentru o perioadă de cincizeci de ani, însă în Anul de veselie orice teren se întorcea la proprietarul său inițial sau la urmașii săi.
Dacă un om se vindea ca sclav, atunci când se auzea sunetul trâmbiței – el era liber. Lanțurile sclaviei erau rupte. Tot așa suntem eliberați și noi astăzi. Termenul grecesc pentru „trâmbiță” este kerux , iar verbul kerusso înseamnă „a proclama” sau „a vesti”. Anul de veselie se aseamănă cu această epocă de har, când evanghelia este propovăduită celor care sunt sclavi ai păcatului și captivi ai lui Satan: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o. Şi, prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6:17–18, 23). Domnul Isus Hristos a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi… Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:32, 36).
În Anul de veselie, totul era gratuit și toate ipotecile erau anulate. Când vii la Isus Hristos, dragul meu, problema păcatului este rezolvată, deoarece El a plătit pedeapsa. Acum totul este plătit și tu ești liber pentru că El te face liber! „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică” (Rom. 6:22). „Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (Gal. 5:1).
Este interesant de observat, în legătură cu acest lucru, cuvintele Domnului nostru în sinagoga din Nazaret: „Și I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: «Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.» În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: «Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit»” (Luca 4:17–21).
„Să vestesc săracilor Evanghelia” înseamnă a o anunța, a o trâmbița. Nu este oare acesta Anul de veselie: a tămădui pe cei cu inima zdrobită, a propovădui robilor de război slobozirea, a da drumul celor apăsați?
Poate că cea mai bună aplicație și împlinirea supremă a Anului de veselie va fi în timpul Mileniului, care are legătură directă cu poporul Israel. V-aș încuraja în acest sens să citiți câteva capitole: Isaia 11, 35 și 40, Ieremia 23, Mica 4 și Apocalipsa 20.
Anul al cincizecilea să fie pentru voi anul de veselie; atunci să nu semănaţi, să nu seceraţi ce vor aduce ogoarele de la ele şi să nu culegeţi via netăiată. Căci este anul de veselie: să-l priviţi ca ceva sfânt. Să mâncaţi ce vă vor da ogoarele voastre. (Lev. 25:11–12).
Anul de veselie urma după un an sabatic, în care pământul nu era cultivat, însă Dumnezeu le-a promis că le va purta de grijă în mod providențial. Ei aveau datoria să asculte, iar Dumnezeu se îngrijea de nevoile lor.
În anul acesta de veselie, fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui. Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru sau dacă cumpăraţi ceva de la aproapele vostru, niciunul din voi să nu înşele pe fratele lui. Să cumperi de la aproapele tău, socotind anii de la anul de veselie, şi el să-ţi vândă socotind anii de rod. Cu cât vor fi mai mulţi ani, cu atât să ridici preţul; şi cu cât vor fi mai puţini ani, cu atât să-l scazi; căci el îţi vinde numai numărul secerişurilor. Niciunul din voi să nu înşele deci pe aproapele lui, şi să te temi de Dumnezeul tău; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Împliniţi legile Mele, păziţi poruncile Mele şi împliniţi-le; şi veţi locui fără frică în ţară. Ţara îşi va da roadele, veţi mânca din ele şi vă veţi sătura, şi veţi locui fără frică în ea. Dacă veţi zice: „Ce vom mânca în anul al şaptelea, fiindcă nu vom semăna şi nu vom strânge roadele?” Eu vă voi da binecuvântarea Mea în anul al şaselea, şi pământul va da roade pentru trei ani. Când veţi semăna în anul al optulea, veţi mânca tot din vechile roade; până la al nouălea an, până la noile roade, veţi mânca tot din cele vechi. Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici. De aceea în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru pământuri. (Lev. 25:13–24).
Acest pasaj explică faptul că orice teren trebuia să se întoarcă la proprietarul său de drept, excluzându-se astfel posibilitatea ca cineva să acapareze majoritatea pământului, în timp ce ceilalți ar fi devenit foarte săraci. Se menținea în acest fel un echilibru în Israel. Nu era vorba aici despre o alegere între comunism și capitalism, ci acesta era planul lui Dumnezeu. El deținea dreptul de proprietate asupra pământului, iar poporul Israel îl avea în folosință pe termen nelimitat.
Dumnezeu a promis să binecuvânteze pământul cu roadă bogată în cel de-al șaselea an. Israeliții trebuiau să semene din nou pământul în cel de-al optulea an, în care mâncau tot din vechea recoltă, până la obținerea unei noi recolte în anul al nouălea. Dumnezeu le spune foarte clar în versetul 23: „Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea.”
Suntem impresionați încă o dată de maniera absolut impresionantă (grijulie, detaliată, pricepută) de comportare a lui Dumnezeu în raport cu bunurile și prorpietățile omenești trecătoare, ca și de reglementarea comportamentelor și raporturilor dintre oameni, de către același Stăpân a toate și a toți, Căruia nimic nu-i scapă din vedere și de sub control... Al Lui este pământul și toți cei ce-l locuiesc, și El este Cel care fixează regulile de conviețuire pe domeniile Lui, date nouă spre folosință.
Ne oprim aici azi, dar pentru că n-am ajuns nici la jumătatea cap. 25, pentru parcurgerea sa până la capăt sper să ne reîntâlnim și data viitoare. Deci, pe curând – dacă va binevoi Dumnezeu!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.