Itinerar Biblic

Geneza 1:26 - 2:3 | Itinerar Biblic | Episodul 11

Bine v-am găsit! Mulțumesc pentru că găsiți timp și loc în programul dumneavoastră pentru proiectul nostru – care trebuie să știți că vă cheamă la consecvență, dacă doriți să aducă vreun spor în trăirea și perspectivele dvs. Parcursul comentat al Scripturii pe care vi-l propunem n-a epuizat încă primul din cele 1189 de capitole ale Bibliei, ba chiar am putea spune că suntem unde ne interesează – la crearea omului, cea mai de preț dintre viețuitoarele pământului, de a căror apariție și răspândire se ocupă ultima parte a capitolului 1 din Geneza.
Vă reamintesc, după ce
Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor... Dumnezeu a văzut că erau bune. (Gen. 1:24-25)
...După care are loc despărțirea regnurilor animal și vegetal de cel uman – pe cale să apară în ființă... Imperativul solemn care urmează este magistral din câteva motive: este rostit, ca precedentele de Dumnezeul Creator... ne privește... modelul după care am fost creați este divin... omul (perechea) care apare reprezintă rădăcina din care ne tragem – deci, pentru că este vorba despre strămoşul nostru, înseamnă că suntem înrudiţi cu toții... chiar dacă nu sunt rude de gradul unu, toţi membrii rasei umane sunt înrudiţi.
Citim așadar versetul capital despre CREAREA OMULUI - Gen. 1:26:
Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”
Prima întrebarea care se pune este: cum a fost creat omul? În capitolul doi, următorul, ni se va spune mai detaliat acest lucru. De ce? Ca „să stăpânească”... Dumnezeu i-a dat omului stăpânire peste întregul pământ, şi nu cred că aceasta înseamnă că l-a făcut un fel de grădinar al Edenului. Lui Adam i s-a încredinţat o autoritate extraordinară, şi vom vedea mai târziu că Dumnezeu îi spune să facă anumite lucruri, în ce privește administrarea creaţiei, pe care i-a încredinţat-o.
Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. (Gen. 1:27)
Avem, aici, statuat faptul simplu al creaţiei omului. Întâlnim pentru a treia oară cuvântul bara care înseamnă „a crea din nimic”. Deci, vedem că omul este creat; el este ceva nou. Acelaşi cuvânt bara apare în primul verset din Geneza care spune: „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” El a creat universul fizic, apoi a creat viaţa: „Dumnezeu a făcut (creat) peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă...” (Gen. 1:21). Acum vedem că Dumnezeu a creat omul: „Dumnezeu l-a făcut (creat) pe om după chipul Său”. Cum am spus, Dumnezeu ne va da mai multe detalii despre cum l-a creat pe om în capitolul următor, şi vedem astfel că El a lăsat nespuse destul de multe lucruri importante, despre felul în care a creat universul.
„La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul” este toată informaţia cosmogonică pe care ne-a lăsat-o; ar fi putut să ne dea mai multe detalii, dar nu a făcut-o. El ne va da câteva amănunte în plus cu referire doar la un act al creaţiei sale, şi anume: crearea omului. De ce? Pentru că toată această istorie a fost scrisă pentru om; Dumnezeu vrea ca omul să ştie ceva despre originile sale. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Aş vrea să fiţi foarte atenţi la propria creaţie, şi să nu faceţi speculaţii cu privire la crearea universului.” Versetul acesta ne spune ceva extraordinar.
„Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său.” Aş dori să vă supun atenţiei acest verset 27 din Geneza 1, ca fiind una din marile afirmaţii ale Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot concepe ceva mai frumos. Ce înseamnă acest lucru? Cred că omul este asemenea lui Dumnezeu, o trinitate. Acum va spune cineva: „A, da, ştiu ce vreţi să spuneţi: că omul este o fiinţă care se manifestă sub aspect fizic, mental şi spiritual.” Da, cred că acest lucru este adevărat. În 1 Tesaloniceni 5:23, Duhul lui Dumnezeu îl inspiră pe apostolul Pavel să pomenească de: „…duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru (care) să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” Deşi acest lucru este cum am spus adevărat (după cum vom vedea pe parcursul capitolului doi din Geneza), aș afirma însă că – în lumina Scripturii și a antropologiei – Geneza 1:27 este mai mult decât atât. Cred că se referă la faptul că omul are o personalitate şi, fiind o persoană, este conştient de sine, este cel care ia toate deciziile; este un agent moral cu voinţă liberă. Se pare că aceasta este o trăsătură unică a fiinţei umane. Cred că despre acest lucru este vorba când Dumnezeu spune că L-a creat pe om după chipul Său.
„Parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Aceste versete nu ne oferă detaliile despre cum au fost creaţi bărbatul şi femeia; așteptăm pentru asta ce urmează să ni se spună în capitolul doi. Vedeți, de aceea cred că Dumnezeu nu a intenţionat să ne dea mai multe detalii despre cum a fost creat universul acesta, altfel ne-ar fi lăsat un alt capitol pe această temă, sau ar fi detaliat suficient de mult acest prim capitol... Dar nu oferă altă explicaţie, spune doar că El este Creatorul. Aceasta ne aduce la adevărul atât de important pe care îl subliniază și epistola către Evrei: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3). Lucrurile – așa cum le vedem noi azi – au fost făcute din nimic; creaţia a fost realizată ex nihilo. S-ar putea ca cineva să-mi ceară să explic acest lucru, însă nu pot să ofer o explicaţie. Totuși, nici teoria evoluţiei nu oferă vreo explicaţie; evoluţionismul nu a răspuns niciodată la întrebarea cum de a apărut ceva din nimic. Teoria începe cu o ameoba minusculă (sau după alte teorii năstrușnice: cu o cutie de gunoi sau cu o bucăţică de algă sau cu un animal într-un copac). Minţile noastre au nevoie de ceva cu care să înceapă… dar Biblia nu începe cu nimic. Dumnezeu a creat! Aceasta este revelaţia extraordinară din acest capitol.
Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” (Gen. 1:28)
Vedem aici că Dumnezeu a înzestrat această fiinţă cu ceva neobişnuit. Mai întâi, El spune: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul.” Veţi vedea că Dumnezeu spune acelaşi lucru când creează femeia. Se pare că Dumnezeu este Cel care introduce subiectul relațiilor intime. Este foarte interesant faptul că generaţia aceasta are la răstimpuri impresia că face câte o descoperire, că identifică vreun teritoriu nou, asemenea lui Columb. Auzim de revoluții, drepturi sau libertăți sexuale… Dar Dumnezeu are în vedere și se ocupă de relațiile intime chiar de la început. De fapt, Dumnezeu a folosit patru metode pentru a aşeza omul în acest univers. O metodă a fost creaţia directă: aşa a apărut Adam. A doua metodă a fost creaţia indirectă: aşa a apărut Eva. A treia metodă este reproducerea naturală şi aceasta este destul de bine cunoscută în zilele noastre. A patra metodă a fost naşterea din fecioară şi aşa a apărut Isus Hristos în istoria familiei omenirii.
Este sigur că omenirea a târât reproducerea naturală la un nivel la care Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să ajungă. Faptul că Dumnezeu l-a creat pe om astfel încât acesta să se reproducă – este un adevăr extraordinar, glorios, minunat şi nu trebuie transformat într-un lucru murdar, dezmăţat, ilegitim aşa cum a transformat omul modern domeniul atât de împlinitor al relațiilor intime. Oamenii scriu lucruri murdare, descriu acte infame, vorbe necuviincioase și trăiri deşănţate şi numesc asta literatură; produc obscenități și lucruri scârboase, triviale, degradante – şi spun că fac artă. Mai există slavă Domnului și critici care iau atitudine împotriva acestor lucruri, dar sunt puțini şi riscă să rămână muritori de foame, dacă-și mențin aprecierile și nu-și îndulcesc tonurile…
Cred că trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru astfel de demersuri și pentru asemenea oameni care mențin standardele… și care susțin ceea ce majoritatea celor cu capul pe umeri văd și înțeleg (desi puțini recunosc): anume, că mare parte din ce se numeşte artă este revoltătoare şi respingătoare şi că, până la urmă, nu este artă deloc. Nu este altceva decât obscenitate, şi este făcută doar de dragul de a șoca, de a produce cu orice preț modernități și sofisticării inutile și de a se închina făpturii, ori măriei-sale atotputernice banul. Dumnezeu nu a dorit, nu a încurajat și nu a trecut niciodată cu vederea astfel de abuzuri și excese care degradează darurile și capcitățile cu care El a prevăzut ființa umană – între care și sexualitatea!
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Dumnezeu este în esenţă o Fiinţă, o Persoană, şi îi atribuie omului un suflet nemuritor. De asemenea, l-a înzestrat cu o personalitate autentică; omul are conştienţă de sine, are puterea de a alege liber şi are o responsabilitate morală distinctă.
„Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul.” Dumnezeu îi spune omului să umple pământul prin reproducere. Ba în limba engleză este folosit un cuvânt tradus prin „reumpleţi” – care pare să indice faptul că pământul fusese locuit înainte de alte creaturi… care au dispărut înainte de a fi creat omul.1 (Cuvântul și textul ebraic original nu sprijină însă această idee.)
De asemenea, Dumnezeu îi spune omului să „supună” pământul. Cred că aceasta este baza cunoaşterii şi a explorării ştiinţifice din zilele noastre. Unul dintre proverbe spune următorul lucru: „Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraţilor stă în cercetarea lucrurilor.” (Prov. 25:2).
Dumnezeu ascunde diamante în adâncul pământului şi pune comori acolo unde omul trebuie să sape ca să le găsească, şi cred că lucrul este adevărat şi cu privire la cunoaştere astăzi… și este adevărat şi în privinţa studiului Cuvântului lui Dumnezeu. El vrea să intrăm în laborator, să folosim eprubeta şi microscopul – dar din nefericire omul iese din laborator cu bomba atomică şi încearcă să distrugă omenirea.
„Şi stăpâniţi...” este îndemnul dat de Dumnezeu omului. Adam nu a fost doar un grădinar care tăia iarba; omul a fost creat pentru a domni peste acest pământ. Cred că Adam putea controla vremea aşa cum noi controlăm aparatul de aer condiţionat din casele noastre. El a stăpânit peste acest pământ. Vedem acest lucru în Domnul Isus. Cât a trăit pe pământ, El a avut natura sub controlul Său. El putea spune furtunii: „Potoleşte-te!” Putea hrăni o mulţime de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Eu cred că și Adam putea face toate acestea înainte de căderea sa în păcat. Dar după Cădere, a pierdut stăpânirea pe care i-o încredinţase Dumnezeu.
Şi Dumnezeu a zis: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.” (Gen. 1:29)
Din această afirmaţie deduc că la început omul a fost vegetarian. Abia după potop a început să mănânce carne.
Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.” Şi aşa a fost. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea. (Gen. 1:30-31)
Am ajuns, astfel, la sfârşitul primului capitol şi ne-ar prinde bine să facem un rezumat. Care sunt cele câteva lucruri pe care ar trebui să le reţinem?
Unul dintre ele este acela că Dumnezeu este menţionat aici de treizeci şi două de ori. Biblia nu încearcă în niciun fel să dovedească existenţa lui Dumnezeu. De ce? Pentru că în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu se adresează oamenilor cu judecată, or găsim scris că „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!...” (Ps. 14:1).
Biblia este o carte scrisă pentru a revela spiritualul, religiosul, adevărul răscumpărării, iar acesta ne parvine doar prin credinţă. Credința că Dumnezeu există, că Se manifestă, că răsplătește pe cel ce-L caută, că El vine și nu tace, că este un foc mistuitor… La fel de concret și de sigur este adevărul din Geneza că Dumnezeu a creat.
În primul capitol vedem unicitatea, unitatea, capacitatea şi personalitatea lui Dumnezeu. Despre acest lucru a scris Pavel în Romani 1:20: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii”. Cum sunt înţelese? „Când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi.” Vă spun că Dumnezeu v-a redus la tăcere și este nevoie să aveţi credinţă în El.
Observăm şi alte adevăruri în acest capitol: politeismul este negat; un singur Dumnezeu creează; este negat materialismul – eternitatea materiei. Primele cuvinte sunt: „La început” – deci totul a avut un început. Acesta este adevărul adevărat, chiar dacă a fost o vreme în care ştiinţa susţinea eternitatea materiei. Apoi, capitolul acesta neagă panteismul. Dumnezeu este înainte de toate lucrurile şi este despărţit de ele; este negat fatalismul – Dumnezeu acţionează în deplina libertate a voinţei Sale.
În sfârşit, fie-mi permis să enunţ trăsăturile izbitoare care reies din capitolul 1 al cărţii Geneza:
Planificarea, programarea, ordinea
Progresul
Promptitudinea (rapiditatea)
Perfecţiunea
Oricât ni s-ar părea de banale (doar pentru că sunt inteligibile, clare, și nu par a demonstra sau suscita nu știu ce atribute extraordinare, divine), faptul că toate acestea s-au manifestat coordonat și creator… clarificator, constructiv și concomitent – faptul acesta sporește admirația noastră față de un Dumnezeu originator și ordonator!
Trecem acum la CAPITOLUL 2, în care apare pentru prima dată un principiu important al revelaţiei scrise, pe care îl vom regăsi repetat de multe ori în Cuvântul lui Dumnezeu. Este una dintre amprentele inspiraţiei, și-un semn distinctiv al stilisticii divine. Ce vreau să spun: când ne transmite Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Său obişnuieşte să enunţe concis și percutant o serie de fapte şi adevăruri importante; apoi revine şi preia din seria respectivă ceea ce este absolut esenţial, urmând să le elucideze, pe măsură ce va elabora tema respectivă. Aşa procedează şi aici, în Geneza capitolul 2, cu cele şase zile ale creaţiei despre care ne-a spus câte ceva în capitolul 1. Acelaşi principiu este evident şi în cartea Deuteronom – secțiunea biblică menită să reia redarea și interpretarea Legii după patruzeci de ani de peregrinări ale evreilor în pustie. Deuteronomul nu este o simplă repetare a Legii, este mai degrabă o re-interpretare și detaliere a acesteia. De asemenea, o serie întreagă de adevăruri hristice ne sunt date în patru Evanghelii, nu doar într-una. Vom vedea cum se repetă adesea acest procedeu pe tot cuprinsul Cuvântului lui Dumnezeu.
Revenind la Geneza, în capitolul 2 sunt preluate lucrurile din cele şase zile ale creaţiei care au legătură cu omul, dar începem cu ziua de odihnă.
Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse. (Gen. 2:1-3)
Nu pierdeţi din vedere importanţa zilei de odihnă. Ce înseamnă faptul că Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Lui? Înseamnă oare că Dumnezeu obosise, că S-a aşezat să se odihnească în ziua a şaptea, ca un muncitor la capătul unei săptămâni grele, care a lucrat mai mult de patruzeci de ore şi vrea/are nevoie să Se odihnească? Un astfel de a privi lucrurile este absurd. Dumnezeu S-a oprit din muncă.
După ce a terminat cele ce avea de făcut în şase zile de lucru, El a privit toate lucrurile create, a văzut că toate erau foarte bune, le-a apreciat ca atare şi a înțeles că nu mai era nimic esențial de făcut. În fiecare zi în care plec de la treabă, eu tot mai las ceva de lucru, neterminat, pe birou. Nu am reuşit niciodată să spun: „Gata, am terminat!” Dar Dumnezeu aşa a făcut. La sfârşitul celor şase zile, El S-a odihnit în ziua a şaptea pentru că lucrarea Sa era încheiată, era completă. Acesta este unul dintre cele mai importante adevăruri spirituale.
Epistola către Evrei din Noul Testament ne spune că noi, cei credincioşi, intrăm în „odihna”, în Sabatul Său, adică în răscumpărarea Sa desăvârşită. Isus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a murit pe cruce acum două mii de ani pentru mine şi pentru tine, ca să câștige și să ne ofere odihna în care putem intra. Apostolul Pavel scria creștinilor din Roma: „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5:1). Eu nu trebuie să mai fac absolut nimic pentru a fi mântuit, pentru a avea pace cu Dumnezeu, pentru a avea pacea Lui și pentru a intra în odihna Lui: Isus Hristos a făcut totul. Eu trebuie doar să accept, să cred, să primesc și să mă comport în consecință.
Isus a plătit preţul,
Lui Îi datorez totul.
Păcatul lăsase-o pată sângerie,
El a spălat-o şi-acum sunt alb ca neaua! (Mrs. H.M. Hall)
 
Cu această strofă dintr-un poem creștin clasic încheiem episodul de azi. Rămânem cu gândul la lucrarea perfectă a lui Dumnezeu – atât în creație cât și în răscumpărarea omului. Cu ajutor de sus, ne vom întoarce data viitoare gata să reluăm parcurgerea îndeaproape a „cărții începuturilor” – Geneza, în care am ajuns abia la capitolul 2. Până la reiterarea unora dintre adevărurile fundamentale pe care le fixează această carte și acest capitol, vă lăsăm cu bine... și sperăm să ne regăsim la fel, stimați ascultători.
Până data viitoare, fiți binecuvântați!
1În traducerea King James apare termenul replenish – repopulați, reumpleți – deși este vorba, de fapt, despre verbul mala la Qal imperativ care ar trebui tradus „să umpleți”. Originalul ebraic nu susține idea de repopulare, ci mai degrabă de umplere.

Geneza 2:4 - 25 | Itinerar Biblic | Episodul 12

Bun găsit tuturor! Vă mulțumim pentru atenția acordată acestui program, și sperăm ca beneficiile spirituale să fie pe măsura investiției dvs. de timp, atenție și interes.
Chiar dacă majoritatea știți, o spun pentru toți: suntem încă la startul parcurgerii Scripturii, mai precis în prima carte – Geneza... Primul capitol este o relatare parcă pe scurt și-n fugă (abreviată) a Creaţiei. Asta și pentru că Dumnezeu vrea parcă să ajungă mai repede la ce-L interesează cel mai mult – omul. Omul este pus în centrul creaţiei. Restul constituie doar cadrul în care va fi pus acest om.
Vă mai reamintesc că – atunci când redă Cuvântul lui Dumnezeu – Duhul Sfânt înfățișează uneori succint faptele şi adevărurile, pentru ca apoi să revină asupra lor, evidenţiindu-le pe cele mai importante, şi elucidând multe…
Ei bine, în acest al doilea capitol tema reluată este crearea omului. După ce în primele versete este stabilit principiul inviolabil și cu majore consecințe al zilei de odihnă, Dumnezeu recapitulează (tot pe scurt) în următoarele trei versete (4, 5 şi 6 din Geneza 2) ceea ce s-a întâmplat în primele cinci zile ale creaţiei. Devine astfel tot mai clar că acest univers vast și durabil în care trăim a suferit teribil la un moment dat... ceva s-a întâmplat cu el şi cu o mare parte din creaţie. Dumnezeu intervine, însă, Duhul Său Se mişcă ordonator și regenerator – şi-n loc de haos apare cosmos.
Iată istoria cerurilor şi a pământului, când au fost făcute. (Gen. 2:4)
Sensul cuvântului tradus aici prin „istoria” desemnează familii. Cartea Geneza nu este doar cartea începuturilor, ci este şi cartea familiilor. Deci o altă formulare a acestui verset ar fi: „Acestea sunt familiile cerurilor şi ale pământului, când au fost făcute, în ziua în care Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.”
Continuăm cu următoarele două versete (5 și 6) din Geneza 2:
În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel de câmp şi nicio iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ, şi nu era niciun om ca să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului. (Gen. 2:5-6)
Toate acestea erau cu mult timp înainte de apariţia omului pe pământ şi acum putem începe să descoperim scopul lui Dumnezeu din capitolul 1. În capitolul 1, și-n versetele de aici ce-l reiterează, Dumnezeu pregătește o casă pentru omul pe care avea să-L facă. Acum Dumnezeu Se pregăteşte să-L plămădească și să-l plaseze pe om în cadrul pe care i l-a pregătit.
În primul capitol am luat notă de faptul că... nu exista nimic... şi că, la un moment dat, ceea ce era anorganic a luat fiinţă. „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” Următorul pas în procesul de creaţie a fost crearea organicului, adică a vieţii. Am văzut acest lucru în versetul 21, unde se spune că Dumnezeu a creat peştii cei mari şi toate celelalte vieţuitoare. El a creat (felurit și funcțional) regnul animal, și se pare că regnul vegetal nu fusese distrus, astfel că la vremea re-creaţiei, sămânţa era deja în pământ. Nu vreau să fiu categoric, dar aşa pare să se subînţeleagă aici. Așa cum am mai spus, Dumnezeu ne-a spus foarte puţine în această privinţă. Apoi, omul este pasul următor în creaţie, de fapt încununarea acesteia. Nu găsim nicăieri o tranziţie naturală, şi evoluţia nu poate desfiinţa prăpastia peste care ar trebui trecut pentru a înțelege apariţia lui Homo sapiens pe pământ. Deci pământul a fost pregătit pentru apariţia omului.
Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. (Gen. 2:7)
Aceasta este metoda prin care a fost creat omul şi, din nou, ne sunt oferite extrem de puţine amănunte. Din punct de vedere fizic, putem spune că omul a fost luat din pământ. Este interesant de ştiut faptul că trupul omenesc are în componență cincisprezece sau şaisprezece elemente chimice. Aceleaşi elemente chimice se regăsesc și în materia numită pământ. Partea fizică a omului a fost luată din ţărâna pământului.
Dacă ar fi să fim reduşi la elementele chimice separate din care suntem alcătuiţi, am valora foarte puţin din punct de vedere financiar. Obişnuiam să spun că vreo câțiva dolari, dar inflaţia modifică permanent această valoare, oricum scăzută. Oricum, suntem foarte ieftini, puțin costisitori prin prisma valorii trupului nostru fizic, pentru că suntem făcuţi din ţărâna pământului.
Dar omul este mai mult decât trup, mai mult decât ţărână! Da, din punct de vedere fizic, este ţărână şi se va întoarce în ţărână, dar această țărână a fost înnobilată când Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Dumnezeu a suflat în el „suflare de viaţă”. Dumnezeu i-a dat omului viaţă de ordin fizic și psihologic, şi apoi i-a dat viaţă de ordin spiritual. Cu alte cuvinte, omul este adus într-o relaţie minunată cu Creatorul său. Are în fiinţa sa capacitatea de a se raporta la Dumnezeu, și acesta este lucrul care, după câte ştim noi, îl deosebeşte pe om de toate creaturile care se găsesc în universul lui Dumnezeu. (Nu uităm, desigur, îngerii – dar ştim atât de puţine despre ei!)
Evoluţioniştii teişti spun că omenirea a evoluat până în acest punct, şi apoi Dumnezeu a început să lucreze cu acest produs al evoluţiei. Totuşi, nicio formă a teoriei evoluţiei nu poate să ofere o explicaţie pentru limbajul omului, pentru conştiinţă sau pentru caracterul individual al omului. Acestea sunt trei aspecte cu care teoria evoluţiei are de furcă. Este foarte uşor să iei oasele unui om şi să le compari cu oasele unui antropoid (poate o maimuţă) sau cu cele ale unui cal. Sunt convins că există similarităţi, dar sigur există şi mari deosebiri. Mă aştept să fie o anume asemănare pentru că aceste creaturi trebuie să se mişte în acelaşi mediu în care ne mişcăm şi noi, ca fiinţe omeneşti, aşa că ar trebui să fie cam acelaşi cadru. De exemplu, este o asemănare uimitoare între şasiul unui automobil Ford şi cel al unui Chevrolet, dar n-ar fi bine să le spunem asta celor de la General Motors sau celor de la Ford Motors! Ei ne-ar spune că este o deosebire remarcabilă între cele două componente. Dar dacă te uiţi cu ochi de amator la şasiu, vezi că seamănă foarte bine. Trebuie să porneşti de la ceva fix pe care să poţi pune patru roţi, câte una la fiecare colţ, şi trebuie să fie dreptunghiular, într-o oarecare măsură... Păi cum?! Doar orice maşină, fie ea Ford sau Chevrolet, se va înțepeni în trafic la ora cinci după-amiaza! Redevenind serioși, o maşină trebuie să fie în stare să se miște, să fie corect și complet articulată, și trebuie să aibă un motor care s-o pună în mişcare. Da, există similarităţi între automobile, dar asta nu înseamnă că au ieşit toate de pe aceeași bandă de montaj.
Sunt de părere că o astfel de exagerare s-a aplicat pentru comparaţia dintre om şi celelalte creaturi. Omul este o creatură diferită. Dumnezeu a suflat în om suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu. Animalele au viață prin sânge, dar doar omul are suflet și duh! Omul este făcut în chip minunat, mi-aș permite să spun: înfricoşător de minunat... şi ar trebui să reţinem acest lucru!
Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. (Gen. 2:8)
N-aş putea spune unde se afla cu exactitate grădina Edenului. Sunt sigur că pe undeva în Valea Tigru-Eufrat (s-ar putea să fie chiar toată valea!) La origini, zona aceea era foarte fertilă, de fapt încă este. Face parte din aşa-numită „semilună fertilă”. Într-o vreme, locuitorii acestei regiuni nici măcar nu plantau seminţe în pământul acela; doar recoltau ceea ce creştea de la sine. Probabil că această zonă va redeveni punctul central al pământului într-o bună zi!
Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. (Gen. 2:9)
Aici sunt menţionaţi pomi cu totul deosebiţi: „pomul vieţii” şi „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Nu pot spune prea multe despre ei pentru că nu mai există astăzi; au fost scoşi din scenă. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ, a făcut să crească tot felul de pomi şi observăm că erau „plăcuţi la vedere şi buni la mâncare”. Avem aici şi frumuseţe şi utilitate, calităţi armonios combinate. Este ca şi cum ai merge într-un magazin de mobilă şi vânzătorul ţi-ar spune: „Această frumoasă piesă de mobilier este și foarte practică!” Acesta era aspectul important în grădina Edenului – pomii de acolo era foarte frumoşi, dar erau şi utili. Aveau fructe cu gust bun. Cred că mai există și azi, pe pământul unde trăim, ceva din această frumuseţe combinată cu utilitatea. În ciuda blestemului adus de căderea omului în păcat, a faptului că au apărut spinii şi buruienile, tot mai putem vedea destulă frumuseţe, și multă rodnicie... Îmi aduc aminte de prima mea vizită într-un loc numit Hana, pe insula Maui, în Hawai. N-am văzut niciodată peisaje și vegetaţie mai frumoase. Nu pot fi descrise în cuvinte. Erau acolo cocos, papaya, hibiscus, bananieri, bambuşi... Iar în mijlocul cocotierilor se înălţa o bisericuţă pe care o construiseră misionarii. Am fost uluiţi de atâta frumuseţe. Aşa de puternic a fost sentimentul, încât l-am rugat pe ghid să facem o pauză, să ne plecăm capetele în rugăciune, iar un membru al grupului ne-a condus în rugăciune. Am fost privilegiaţi că am putut vedea locul acela splendid. Cât de frumoasă trebuie să fi fost grădina Edenului, pe un pământ nepervertit de păcat!
Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix. Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş. Numele celui de al treilea este Hidechel: el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul. (Gen. 2:10-14)
Râul din Etiopia (ţara Cuş) ar putea fi Nilul, iar Hidechel ar fi Tigrul.
Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. (Gen. 2:15)
Omul deținea autoritatea, şi forţele naturii răspundeau la chemarea şi porunca sa. Dar intervine și o condiționare impusă celui investit cu autoritate peste creație:
Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit. (Gen. 2:16-17)
Dumnezeu nu a vrut ca omul să moară, dimpotrivă – îl atenționează ce are de făcut ca să nu se întâmple asta! Și practic această condiție reprezintă o piatră de încercare pentru om. El are liberul arbitru, are libertatea de a alege... şi privilegiul creează totdeauna responsabilitate. Aceasta este o axiomă, un adevăr care nu trebuie demonstrat. Omul acesta, care a fost înzestrat cu liberul arbitru, este pus la încercare pentru a se vedea dacă va asculta sau nu de Dumnezeu.
Unii comentatori au avansat ideea că rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului era otrăvitor. Iertați-mă, dar eu cred că era fructul cel mai bun din grădină!
„...în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Ne amintim că şi în om se regăseşte o trinitate şi că moartea lui comportă trei aspecte. Primul om nu a murit din punct de vedere fizic decât peste mai bine de nouă sute de ani de la acest moment, deși Dumnezeu îi spusese: „în ziua în care vei mânca, vei muri” – iar el mâncase! Moartea înseamnă separare, iar Adam a fost despărţit de Dumnezeu din punct de vedere spiritual chiar din ziua în care a mâncat, putem fi siguri de acest lucru.
Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Gen. 2:18)
Dumnezeu a avut un scop când l-a pus pe om singur în grădină pentru o perioadă. A procedat astfel pentru a-i arăta că exista o nevoie, că el avea nevoie de cineva.
Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. (Gen. 2:19)
Credeţi-mă, omul dintâi trebuie să fi fost foarte inteligent, ca să dea nume tuturor animalelor! Un om cu simţul umorului a spus cândva că atunci când Dumnezeu a adus un elefant la Adam şi i-a spus: „Cum să-i spunem acestuia?”, Adam a spus: „Păi, arată mai mult a elefant decât oricare altul!” Şi da, aşa e.
Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească. (Gen. 2:20)
„Niciun ajutor” – adică cineva care să fie de acord cu el şi să-i răspundă, cineva care să-i fie partener, cealaltă jumătate a sa. Un bărbat este doar pe jumătate om realizat, până se căsătoreşte... şi este important să înţelegem acest lucru. Nu este scopul meu aici să promovez ideea de căsătorie, dar pot să spun că aceasta a fost intenţia și planul lui Dumnezeu atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie. Femeia trebuie să răspundă nevoilor bărbatului.
Despre apariția ei este vorba în următoarele versete:
Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. (Gen. 2:21-22)
Femeia este luată din Adam, din coasta sa. Dr. Matthew Henry a spus că Dumnezeu nu a făcut-o pe femeie din capul lui Adam, ca să-i fie superioară; nici din piciorul lui, ca să-i fie inferioară; ci a făcut-o din coasta lui, ca să fie egala lui, alături de el. Tocmai acesta este scopul: să fie jumătatea bărbatului. Acesta este lucrul pe care l-a avut în vedere Dumnezeu când a spus: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri” și: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele!” Înseamnă că ea trebuie să răspundă înaintea lui, să dea socoteală înaintea lui. Soţia este cealaltă jumătate a lui, iar el este doar pe jumătate om, fără ea.
Credeţi-mă, Eva era frumoasă. Orice femeie frumoasă de astăzi a moştenit frumuseţea de la mama Eva. Nu-i lipsea nimic, era frumoasă în toate privinţele. Era deosebită, puteţi fi siguri de acest lucru! Şi era jumătatea lui Adam.
Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din om.” (Gen. 2:23)
Cuvântul „femeie” din limba ebraică seamănă foarte mult cu cel pentru „bărbat”. Cuvântul pentru bărbat este „iş”, iar cuvântul pentru femeie este „işa”. Ea este cealaltă parte a bărbatului şi răspunde în faţa lui. Dumnezeu a intenţionat ca bărbatul să preia conducerea – pe el l-a creat primul – şi a creat-o pe femeie ca să-l urmeze. Bărbatul este înaintașul, atacantul – Dumnezeu l-a făcut în felul acesta chiar şi fizic – iar femeia este cea care răspunde, care reacţionează.
Nu-mi spuneţi, pur și simplu, că femeia trebuie să-şi iubească soţul. Dumnezeu nu spune asta. Dumnezeu spune că ea trebuie să reacţioneze. Dacă el îi spune: „Te iubesc”, atunci ea îi va răspunde: „Te iubesc”. Dacă un bărbat îmi spune: „Soţia mea este foarte rece”, acesta este un indiciu clar că el nu este un soţ aşa cum ar trebui să fie. Dacă el este un soţ aşa cum trebuie, ea va reacţiona, va răspunde, pentru că el este cel care trebuie să preia conducerea.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup. (Gen. 2:24)
Cu alte cuvinte, omul este acum dedicat soţiei sale, în sensul că este responsabil pentru ea, nu mai este sub controlul părinţilor săi. Aş dori să observaţi bine acest aspect pentru că neascultarea lui aduce de foarte multe ori multe necazuri. Nu de puţine ori, pentru că soţul nu şi-a luat în serios această responsabilitate căsătoria a avut viaţă scurtă. Atunci când părinţii au intervenit între cei doi, din nou, au fost probleme. Cuplul este de acum responsabil pentru el însuşi iar soţul este responsabil pentru soţie.
Următorul verset este unul pe care-l citim cu oarece sfială, şi asta din cauza a ce se întâmplă în jurul nostru în ceea ce priveşte trupurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.
Omul şi nevasta lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine. (Gen. 2:25)
Trupurile noastre sunt astăzi transformate în tot felul de lucruri, reclame, marfă, şi tot ceea ce minţile pervertite au putut inventa. Ne este teamă să mai vorbim despre astfel de lucruri, pentru că există atâtea care ne fac să ne ruşinăm. Deşi Scriptura nu spune acest lucru, eu cred că ei erau îmbrăcaţi într-un fel de lumină glorioasă. Aş putea spune că aceasta este cea mai frumoasă şi mai preţioasă relatare a facerii femeii şi a bărbatului; acesta chiar este un cuplu pe care Dumnezeu l-a unit. Dumnezeu a precizat unele lucruri pe care omul ar trebui să le facă, în ascultare faţă de El, şi unul dintre aceste lucruri este căsătoria. Căsătoria este una dintre legăturile pe care omul modern încearcă să le desfiinţeze: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” (Ps. 2:3). Ce încearcă omul să facă? Încearcă să scape de Dumnezeu, pentru că El a pus bazele căsătoriei!
La finalul capitolului 2, vă reamintesc subiectele sale principale: crearea omului, locul în care a fost aşezat, ocupaţia și responsabilitatea sa, condiţia care i se pune, nevoia lui de a avea pe cineva alături, iar apoi crearea femeii. Și aceasta a fost ce am avut a vă spune azi.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să ne reîntâlnim în episodul viitor, pentru că lucrurile nu doar că n-au rămas simple și frumoase, dar după cum veți constata – se complică... Până atunci însă, fiți liniștiți și binecuvântați – pe curând!

Geneza 3:1-13 | Itinerar Biblic | Episodul 13

Dragi ascultători, bun găsit! Fie ca și această reîntâlnire cu Scriptura, Cuvântul Dumnezeului creator răsfoită în acest program, să vă lămurească tot mai mult despre designul original și despre voia lui Dumnezeu – nu numai în ce priveşte bărbatul şi femeia... chiar dacă în acest punct al facerii ajunseserăm, când ne-am despărțit data trecută... Spuneam despre prima pereche că într-adevăr a fost cuplul pe care Dumnezeu i-a pus laolaltă. Între multele valori pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său şi care sunt încă valabile, și deci oamenii ar trebuie să le respecte în continuare, este și căsătoria. Dumnezeu organizat rasa umană în jurul acestui model deosebit care este căsătoria. Din păcate, lumea modernă n-o mai apreciază. Nu cred că inconștient și nevinovat, pentru că omul vrea de fapt să desfiinţeze nu doar căsătoria, ci şi pe Dumnezeu care a instituit-o.
Omul a fost plămădit de Dumnezeu din țărâna peste care tot Creatorul a suflat suflare de viață, și care s-a făcut astfel un suflet viu, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Apoi, crearea femeii a fost una indirectă, Dumnezeu luând din bărbat ce i-a trebuit s-o modeleze, pentru a arăta că ea este parte a lui. Istoria aceasta a modului în care au fost creaţi bărbatul şi femeia este una din cele mai frumoase istorii, și oamenii ar trebui s-o accepte ca atare. Dar pentru că asta nu se întâmplă, au loc atâtea drame... pentru că în cele din urmă aceasta este problema: nu respingem numai o relatare a creaţiei, ci Îl respingem pe Creator Însuşi! Fie ca Dumnezeu să mai aibă îndurare de om, iar Duhul lui Cel Sânt să reverse tot mai mult peste noi harul Său mântuitor și lămuritor.
Din această „carte a începuturilor”, care este Geneza – ce redă startul Creației și-al istoriei omului – am trecut în revistă până acum câteva aspecte foarte importante: raportul Creator/creație (evidențiat prin: închinarea înaintea lui Dumnezeu; părtăşia cu Dumnezeu; slujirea față de Dumnezeu și loialitatea omului); apoi autoritatea pe care Dumnezeu a delegat-o omului; precum și modul de viaţă al omului, la începuturile existenţei sale. Iată-ne ajunși acum la unul dintre cele mai importante episoade din Biblie. Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că ceea ce s-a întâmplat în acest capitol 3 a afectat în mod dramatic existenţa omului și-a universului. În primele două capitole din Geneza, găsim armonie, inocenţă, totul purtând marca perfecţiunii şi-a părtăşiei inefabile dintre Creator și creație, dintre Dumnezeu şi om. Să zicem că – dintr-un motiv oarecare – nu citeşti capitolul 3... vei descoperi în capitolul 4 că deja se manifestă intens gelozia, ura, crima, minciuna, corupţia, răzvrătirea... și că toate astea vor continua ascendent până la capitolul 11!) Te asigur că nu se poate să nu-ți pui întrebarea: când, cum, de unde-au apărut toate acestea? Care-i originea acestei prăbușiri? (reală, și totuși, insuficient recunoscută și asumată!) De fapt, eu nu cred că păcatul îşi are originea în capitolul 3 din Geneza... dar în ceea ce priveşte intrarea păcatului în umanitate, da: cred că aici a început totul!
Îngăduiţi-mi să citez un autor care spunea despre capitolul 3 următoarele:
„Putem trasa până aici izvorul multor râuri ale adevărului divin. Aici debutează piesa impresionantă care este pusă în scenă de la începutul istoriei omului şi care nu a ajuns la sfârşit încă, deşi au trecut şase mii de ani. Aici găsim explicaţia divină a stării decăzute şi degradate a rasei noastre din prezent. Aici aflăm despre uneltirile subtile ale duşmanului nostru, care este diavolul. Aici privim la neputinţa totală a omului de a umbla pe calea neprihănirii, când i se retrage harul divin. Aici descoperim efectele spirituale ale păcatului, şi pe om căutând să fugă de Dumnezeu. Aici descoperim atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcătosul vinovat. Aici observăm tendinţa universală a naturii umane de a-şi acoperi ruşinea morală printr-un lucru făcut de mâna sa. Aici suntem învăţaţi despre ce a pregătit Dumnezeu prin harul Său, pentru a împlini nevoia noastră cea mai mare. Aici începe şuvoiul acela minunat de profeţie care străbate toată Sfânta Scriptură. Aici aflăm că omul nu poate să se apropie de Dumnezeu altfel decât printr-un mijlocitor.”
În primele versete din Geneza 3, se stabileşte contextul pentru ispitirea omului – iar punctul de plecare este răzvrătirea unei viețuitoare (care de fapt era doar instrumentul, partea vizibilă a aisbergului malefic). În mod samavolnic, șarpele aruncă îndoiala asupra spuselor lui Dumnezeu, și-n acest fel aruncă semințele otrăvitoare ale răzvrătirii (care face ravagii și azi)! Scrie așadar în Geneza 3:1 că
Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?” (Gen. 3:1)
Apare întrebarea: Ce este ispitirea? Și de ce ispitirea? Dacă ne întoarcem la capitolele 1 şi 2, îl găsim pe om creat inocent, dar el nu a fost creat neprihănit! Ce este deci neprihănirea?
Neprihănirea este inocenţa menţinută în prezenţa ispitei. Vedeţi, ispita fie vă face să creşteţi, fie vă distruge, una din două. Grădina Edenului nu era o seră şi omul nu era o plantă de seră. Caracterul trebuie să fie încercat și dezvoltat, ori acest lucru este posibil doar prin testare, adică în prezenţa ispitei. Omul a fost creat ca fiinţă responsabilă şi avea responsabilitatea de a onora, de a asculta, de a sluji şi de a se supune autorităţii divine.
Omul nu s-a creat pe sine – cred că nimeni nu susţine asta – ci Dumnezeu l-a creat. Şi Dumnezeu nu a pus o condiţie în mod arbitrar. El i-a spus omului: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Gen. 2:17). Pomul acela nu era singurul în care se găseau roduri comestibile, din grădina aceea... Dacă acela ar fi fost singurul pom din care ei ar fi putut mânca, şi Dumnezeu le-ar fi spus că nu au voie să mănânce din el, sub ameninţarea că vor muri, s-ar fi putut spune că era o decizie abuzivă, care le-ar fi stârnit răzvrătirea... Dar erau pomi din belşug în grădină, şi era o abundență și-o diversitate de fructe, astfel că omul nu avea nevoie să mănânce neapărat din acel pom. Prin urmare, vedem că omul apare în scenă ca fiinţă responsabilă.
În versetul acesta ni se face cunoştinţă cu şarpele. Apare întrebarea, deloc deplasată: „De unde a apărut? Cum a intrat în grădina Edenului?” După câte îmi dau seama din Cuvântul lui Dumnezeu, şarpele nu era perceput atunci ca o creatură neplăcută şi alunecoasă. De fapt, nu ni se spune cum a ajuns acolo; ni se spune doar că se afla acolo. Cuvântul lui Dumnezeu lasă destule nespuse. Şarpele era o viețuitoare care putea fi folosită de Satana, iar Satana l-a folosit. Nu este aceasta metoda pe care o foloseşte Satana şi astăzi? Pavel le-a scris corintenilor: „...căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină” (2 Cor. 11:14). Cartea Apocalipsa spune mai multe despre Satana decât orice altă carte din Scriptură. „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:9). Creatura aceasta nu era şarpele nesuferit, aşa cum îl cunoaștem noi astăzi. Nu aceasta este imaginea pe care ne-o oferă Cuvântul lui Dumnezeu... care ne spune (Apoc. 20:2) și că Mântuitorul că „a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani”.
Este vorba deci despre o vietate cu o abilitate extraordinară. Nu avem în Geneza vreun indiciu despre originea lui. Cred că fragmente precum Isaia 14 şi Ezechiel 28 ne oferă detalii despre originea acestei creaturi şi despre felul în care a ajuns să fie ce era.
Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” (Gen. 3:2-3)
De ce, oare, a abordat-o şarpele pe femeie? De ce nu l-a abordat pe bărbat? Când l-a creat pe Adam, Dumnezeu i-a spus că poate mânca din toţi pomii din grădină, numai din acesta nu. Femeia a fost creată după aceea şi ea primit informaţia prin intermediar, a primit-o de la bărbat. Aşa că şarpele a venit la ea mai întâi!
Eu cred, sincer, că femeia a fost creată mai bună decât bărbatul, adică a fost înzestrată cu mai multă compasiune şi empatie. Probabil că era mai deschisă la sugestii decât bărbatul. De asemenea, mai cred că femeia are o natură mai predispusă la curiozitate decât bărbatul. Ea este şi astăzi cea care intră în tot felul de combinații și grupări, şi apoi îi atrage şi pe bărbaţi în acestea. Ca să nu mai zic că multe secte şi mişcări au fost întemeiate de femei.
Satana ştia ce făcea. Observaţi cum procedează: vine cu o metodă foarte subtilă. Îi pune femeii o întrebare care arunca o umbră de îndoială asupra Cuvântului lui Dumnezeu:
„Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?”
El face să se nască îndoiala în mintea ei şi îi stârneşte curiozitatea. Ea răspunde:
„Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu mâncaţi din el (asta era tot ce spusese Dumnezeu, dar ea mai adaugă ceva: şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.»”)
Eu n-am găsit nicăieri că Dumnezeu ar fi spus: „Nu trebuie să vă atingeţi de el!” Dar şarpele nu doar că aruncă îndoiala asupra lui Dumnezeu și Cuvântului Său, ci și neagă cuvântul lui Dumnezeu:
Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Gen. 3:4-5)
În loc să spună: „Nu veţi muri...”, şarpele spune: „Categoric că nu veţi muri! E absolut imposibil!” El pune sub semnul întrebării autoritatea, dar și dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte: „Dumnezeu este bun, de ce ar fi impus această restricţie?” Şarpele lasă să se înţeleagă că Dumnezeu nu este drept, când spune: „Nu veţi muri”. Şi pune la îndoială sfinţenia lui Dumnezeu când spune: „Veţi fi voi înşivă dumnezei, pentru că Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, și veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul.”
Eva a adăugat ceva la Cuvântul lui Dumnezeu. Liberalul şi ateul iau din Cuvântul Scripturii (şi Dumnezeu l-a avertizat pe om în privinţa aceasta). Sectele (chiar şi unii fundamentalişti, dacă mi-e permis!) adaugă la Cuvântul lui Dumnezeu – şi El îi avertizează şi în privința acestui lucru. Sunt unii care susţin și acum că noi suntem mântuiţi prin Lege. Ei spun: „Da, mântuirea vine prin credinţă, dar este credinţă plus ceva”... şi aici sunt în stare să adauge orice. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El»“ (Ioan 6:29). Cât de important este acest lucru!
Şarpele Îl contrazice pe Dumnezeu într-un mod foarte subtil şi pune cuvintele sale în locul cuvintelor lui Dumnezeu. Între multe alte texte biblice similare, epistola către Romani ne învaţă despre ascultarea credinţei... și concluzia e simplă: credinţa duce la ascultare, iar necredinţa duce la neascultare. Îndoiala duce totdeauna la neascultare!
Iată așadar că primii oameni, bărbatul şi femeia, ajung repede să nesocotească porunca lui Dumnezeu. Citim în versetul 6 din Geneza 3:
Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. (Gen. 3:6)
Observăm că şarpele uzează de un subterfugiu ce-i va deveni caracteristic. Apelează la pofta trupului – „pomul era bun de mâncat” – dar asta nu e tot. De fapt, nu era lucrul cel mai important. Era și „plăcut de privit” – aici se adresa laturii afective, sentimentale, psihologice, minţii omului. „Şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea” – chemarea se adresează aici laturii raționale, dar și religioase a omului.
Veţi descoperi că Satana vine cu aceeaşi ispită înaintea Domnului Isus în pustie (vezi Matei 4, Marcu 1 şi Luca 4). În primul rând, el îi spune Domnului: „Porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini” – este avut în vedere trupul, carnea, firea pământească... pâinea echivalând rodul bun de mâncat al pomului cu ispitirea din Eden... Apoi Satana I-a arătat Domnului împărăţiile lumii şi I le-a oferit – aici este provocată mintea, aşa cum a fost cazul pomului care era plăcut la privit. Într-un final, a spus: „Aruncă-te de pe streaşina Templului” – aici avea în vedere latura religioasă, aşa cum în cazul pomului era de dorit pentru a-l face chipurile pe om înţelept, a-i deschide mintea...
Dacă a venit cu același set de ispite înaintea Mântuitorului, eu cred că Diavolul foloseşte aceleaşi metode și cu mine, şi cu fiecare dintre voi... pentru că funcţionează! Nu a fost nevoie să-şi schimbe tactica, pentru simplul motiv că mai toţi oamenii par predispuși să cedeze. Ioan ne-a avertizat: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2:16). „Pofta firii pământeşti” – pomul era bun de mâncat. „Pofta ochilor” – pomul era plăcut de privit. „Lăudăroşia vieţii” – pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea.
Aceste lucruri nu sunt de la Tatăl, sunt din lume. Isus a spus că păcatele acestea ale firii pământeşti vin din inima omului, din adâncul său. Acolo îşi trimite Satana chemarea. Aceasta este metoda pe care o foloseşte pentru ca să poată pătrunde cât mai adânc şi să-l ducă pe om în rătăcire. Şi-i reuşește! Primilor oameni li s-a spus că vor cunoaşte binele şi răul. Şi ce s-a întâmplat? Acum avem rezultatele căderii omului.
Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. (Gen. 3:7)
„Li s-au deschis ochii” – aici se face referire la conştiinţa lor. Înainte de cădere, omul nu avea conştiinţă; era inocent. Inocenţa este ignorarea răului. Nu omul a creat conştiinţa. Aceasta este un acuzator pe care îl are fiecare persoană în lăuntrul său. Un psiholog de frunte de la Universitatea de Sud din California, care este şi creştin, mi-a spus cândva un lucru interesant: complexul vinovăţiei este parte integrantă din om în aceeaşi măsură în care este şi braţul său drept. Omul nu poate scăpa de acest complex de vinovăţie pe cale psihologică.
„Au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.” Aţi observat că smochinul este singurul pom menţionat pe nume? (Apropo: pomul cunoştinţei binelui şi răului nu este un măr. Nu ştiu ce este, dar sunt sigur că nu era un măr, cum e adesea reprezentat!) Frunzele de smochin ascundeau ceva, dar nu acopereau cu adevărat. Adam şi Eva nu au mărturisit nimic; ei doar au încercat să-şi acopere păcatul. Nu erau gata să-şi recunoască starea de oameni pierduţi.
În aceeaşi stare se află şi omul de astăzi implicat în religie. El practică ritualuri, merge la biserică şi devine foarte religios. Ştiţi că Hristos a blestemat smochinul? Este chiar interesant acest lucru. Şi imediat după aceea a denunţat religia; El a denunţat-o cu toată puterea, pentru că religia nu face altceva decât să ascundă păcatul.
Prin ispita pusă la cale de el, Satana a dorit să se interpună între sufletul omului şi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, a vrut să-l câştige pe om de partea sa, îndepărtându-l de Dumnezeu, şi să devină el dumnezeul omului. Observaţi care este metoda Satanei. Mai întâi, Eva a văzut că pomul era bun pentru mâncat; în al doilea rând, era plăcut la privit; în al treilea rând, era de dorit ca să-l facă pe om înţelept. Satana lucrează din exterior către interior, din afară spre înăuntru.
Pe de altă parte, Dumnezeu începe de la inima omului. Religia este ceva ce lustruieşti la exterior, dar Dumnezeu nu începe cu religia. Aş dori să aduc o lămurire aici: creştinismul nu este o religie. Creştinismul este Hristos. Există multe religii, dar Domnul Isus a mers la rădăcina problemei când a spus: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” El le-a spus fariseilor care, în aparenţă, erau foarte religioşi: „Curăţaţi interiorul! Voi sunteţi ca nişte mausolee, frumoase pe dinafară, cu marmură şi flori, dar pe dinăuntru – pline de oasele morţilor.” Ce imagine! Adam şi Eva, în loc să-şi mărturisească păcatul, au cusut frunze de smochin ca să se acopere. Și azi e la fel, să știți! Oamenii continuă să meargă la biserică şi să respecte tradiții și ritualuri, să facă fapte bune și practici religioase, în loc să-şi mărturisească păcatele din inimile lor.
Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” (Gen. 3:8-9)
Religia vă separă de Dumnezeu. Adam este pierdut... şi totuși, nu el Îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe om.
El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” (Gen. 3:10-12)
Observaţi că Adam nu mărturiseşte nimic. Lucrul cel mai important nu este atât că a dat vina pe femeie sau, ci că nu îşi mărturiseşte păcatul. Dar nu e singurul!
Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.” (Gen. 3:13)
Vă mai întrebați de unde această fugă de răspundere a omului? E-n natura noastră moștenită de la primii părinți, care n-au știut pe unde să scoată cămașa înaintea lui Dumnezeu, și-au crezut că se pot ascunde de El. Ce trist!
Vă las să reflectați la cauza relelor din istorie și din lume... Dar vă aștept să ne reîntâlnim, pentru că Dumnezeu are totdeauna soluții și continuări fericite! Pe curând!

Geneza 3:14-4:5 | Itinerar Biblic | Episodul 14

Bun găsit! Vă reamintesc că suntem într-unul dintre cele mai importante capitole biblice – al treilea din cartea Geneza. El ne prezintă nu numai istoria intrării păcatului în omenire – prin neascultarea de Dumnezeu a primei perechi – ci și remediul avut în vedere de dragostea Creatorului – deci proiectul lui Dumnezeu pentru viitor, mai precis: doctrina răscumpărării.
Prin ispita pusă la cale și-n fapt, Satana a dorit să se interpună între om şi Creator, și-a urmărit să-l câştige pe om de partea sa, îndepărtându-l de Dumnezeu. Dar dacă Satana lucrează din afară spre înăuntru, Dumnezeu Își începe lucrarea din inima omului. Religia este o lustruire la exterior, dar Dumnezeu nu vizează exteriorul. Omul, atât partea bărbătească cât și partea femeiască, și-a precizat prioritățile și poziția, refuzând să-și asume responsabilitatea. De aceea, Dumnezeu trebuie să-l abordeze altfel; așa că El începe de la rădăcină, abordează cauza – citim în Gen. 3:14:
Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână.” (Gen. 3:14)
Şarpele de aici, sigur, nu este creatura antipatică la care ne gândim noi azi. El era diferit la început, până la momentul în care este pronunţată asupra lui judecata lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu pronunță asupra celui pe care-l întruchipează șarpele – Satana – un blestem care va avea un efect major și asupra omului. Vă îndemn să memoraţi versetul următor (15) pentru că este un text pe care trebuie să-l ştiţi. Este prima profeţie a venirii lui Mesia, a Mântuitorului, în lume.
Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul. (Gen. 3:15)
„Vrăjmăşie voi pune între tine (Satana) şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta (Hristos, venit prin femeie) îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”
Aici ne este prezentată o afirmaţie extraordinară. Gândul care reiese cel mai pregnant nu este biruinţa finală, ci lupta continuă şi îndelungată. Acest verset ne descoperă faptul că din acel moment încolo va urma o luptă continuă între bine şi rău. Iar în restul Scripturii veţi descoperi tocmai acest lucru.
Domnul Isus a făcut următoarea afirmaţie despre acest conflict: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44). Diavolul este Satana. Domnul Isus Hristos a făcut deosebirea între copiii lui Dumnezeu şi copiii Satanei.
Ioan menţionează din nou acest conflict în 1 Ioan 3:10: „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.” Astfel ni se aduce în atenţie faptul că există un conflict, există o luptă aici... Va fi în final o victorie, dar este important de semnalat că lupta este continuă şi îndelungată. Fiecare om trebuie să facă faţă ispitei şi să ducă bătăliile. Înainte de venirea lui Hristos, biruinţa era obţinută prin ascultare în credinţă. După venirea lui Hristos, noi trebuie să ne identificăm cu Hristos prin credinţă. Ce înseamnă să fii mântuit? Înseamnă să fii în Hristos.
Omul face parte dintr-unul din cele trei ordine majore ale creaţiei. Acestea sunt: îngerii, omenirea şi viețuitoarele. Animalelor nu le-a fost dată posibilitatea de a alege, dar oamenilor şi îngerilor, da. Aici avem, dacă vreţi, alegerea omului. El a luat o decizie – şi a fost socotit responsabil pentru decizia pe care a luat-o.
Observaţi că versetul 15 spune „sămânţa ei”. Nu spune „sămânţa bărbatului”. Ni se sugerează aici, cel puţin, naşterea lui Hristos din fecioară. Vă amintiți, când Dumnezeu S-a dus în grădină după om, lansând întrebarea „Unde eşti?” (Gen. 3:9) Orice antologie a religiilor va spune istoria căutării omului după Dumnezeu. Dar Dumnezeu vede lucrurile altfel. Să o spunem şi noi aşa cum este în realitate: mântuirea este căutarea omului de către Dumnezeu. Omul a fugit de Dumnezeu, iar Dumnezeu îl caută: „Unde eşti?” Dr. W.H. Griffith face următorul comentariu în cartea sa despre Geneza: „Este chemarea dreptăţii divine, care nu poate trece cu vederea păcatul. Este chemarea tristeţii divine, care plânge pentru cel păcătos. Este chemarea dragostei divine, care oferă răscumpărarea din păcat.” Avem toate acestea în versetul din faţa noastră – promisiunea venirii Mântuitorului.
Pe tot cuprinsul Scripturii, Îl tot găsim pe Dumnezeu în căutarea omului. Pavel scria: „nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu” (Rom. 3:11). Domnul Isus a spus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15:16). Şi putem spune şi noi cu Ioan: „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Dumnezeu îl caută pe om şi îi oferă mântuirea, dar conflictul e lung și dificil.
Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” (Gen. 3:16)
Aceasta este sentinţa pronunțată asupra femeii. Ea nu poate aduce un copil pe lume fără durere. Nu e interesant că lucrurile stau aşa? Chiar ceea ce aduce atâta bucurie în viaţă şi duce mai departe neamul omenesc – copilul – vine pe lume cu suferință şi lacrimi.
Urmează apoi sentinţa rostită asupra bărbatului:
Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc din el», blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-Ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” (Gen. 3:17-19)
Iată cum moartea vine asupra omului. Ce este moartea? Moartea fizică este o divizare a persoanei, separarea duhului și-a sufletului de trup. Eclesiastul spune: „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12:7). În cele din urmă, omul trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu. Fie că este mântuit, fie că este pierdut, va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu. Adam nu a murit fizic în ziua în care a mâncat din pom. Ideea este aceasta: el a murit din punct de vedere spiritual în momentul în care nu a mai ascultat de Dumnezeu; a fost despărţit de Dumnezeu. Or, moartea înseamnă separare.
Când Pavel le scria efesenilor că sunt „morţi în păcatele şi în greşelile” lor, el nu voia să spună că erau morţi din punct de vedere fizic, ci spiritual – erau separaţi de Dumnezeu. În binecunoscuta parabolă a fiului risipitor, Domnul Isus ne prezintă un tânăr care a plecat de-acasă, a fugit de tatăl său. După experiențe nereușite și falimente, acest fiu s-a întors, iar tatăl i-a spus celuilalt fiu al său (fratele mai mare): „...acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit” (Luca 15:24). Mort? Da, era mort – nu fizic, dar era despărţit de tatăl său. A fi despărţit de Tatăl înseamnă că eşti mort. Domnul Isus i-a spus Martei: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan 11:25). Încă o dată, „mort” înseamnă despărţire de Dumnezeu, adică moarte spirituală. Omul a murit din punct de vedere spiritual în momentul în care a mâncat din pom. Acesta este motivul pentru care a fugit de Dumnezeu; acesta este motivul pentru care a cusut frunze de smochin ca să se acopere. Capitolul acesta nu se încheie fără să fie pronunțată – cum spuneam la început – și doctrina divină despre răscumpărare. Citim (Gen. 3:20):
Adam a pus nevestei sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii.
Asta nu înseamnă că Abel şi Cain s-au născut în grădina Edenului. Este clar că ei s-au născut după căderea lui Adam şi a Evei.
Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele. (Gen. 3:21)
A fost nevoie ca animalele să fie ucise, pentru a obține materia primă pentru primele veșminte în adevăratul sens al cuvântului. Cred deci că acesta este punctul de început al conceptului de jertfă, şi că Dumnezeu i-a arătat omului cât se poate de clar acest lucru. Dumnezeu a înlăturat acoperământul rudimentar însăilat în grabă din frunze de smochin şi le-a făcut haine din piele, iar atunci când Adam şi Eva au părăsit grădina Edenului, au privit în urmă spre o jertfă de sânge. Când au privit în urmă, au văzut exact ce avea să-i spună Dumnezeu lui Moise să pună pe scaunul îndurării din Locul Preasfânt: doi heruvimi care priveau în jos spre sângele care se afla acolo – şi aceasta era calea către Dumnezeu.
Putem întrezări câteva lecţii în istoria cu frunzele de smochin şi în faptul că Dumnezeu i-a îmbrăcat în haine din piele pe Adam şi Eva. (1) Omul trebuie să fie acoperit în mod corespunzător când vine la Dumnezeu. Nu poţi veni la Dumnezeu pe baza faptelor bune. Trebuie să vii aşa cum eşti: un păcătos. (2) Frunzele de smochin nu sunt apreciate; ele reprezintă produsele eforturilor omeneşti, or Dumnezeu nu acceptă ce este făcut prin eforturi omeneşti. (3) Dumnezeu trebuie să producă îmbrăcămintea care acoperă. (4) Îmbrăcămintea care acoperă este obţinută doar prin jertfă – în cazul omenirii extinse: prin moartea Domnului Isus.
Omul trebuie să aibă un înlocuitor care să stea între el şi mânia lui Dumnezeu. Acest lucru este important şi pentru omul de astăzi. Cel mai greu lucru din lume este ca omul să-şi ocupe poziţia corectă înaintea lui Dumnezeu. Poemul anonim despre rugăciune, de mai jos, ne descoperă această nevoie din inimile noastre:
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere ca să reuşesc,
Dar El m-a făcut slab pentru a învăța smerenia și supunerea;
L-am rugat pentru sănătate pentru a face lucruri mai măreţe,
Mi-a fost dată infirmitatea pentru a putea face lucrurile necesare;
 
L-am rugat să-mi dea bogăţii ca să fiu fericit,
Dar El M-a făcut sărac, pentru a ajunge înţelept.
 
L-am rugat să-mi dea autoritate ca să câștig lauda oamenilor;
Mi-a dat în schimb slăbiciunea, ca să simt nevoia de Dumnezeu.
 
I-am cerut toate lucrurile necesare să mă bucur de viaţă;
Iar El mi-a dat viaţă, pentru a mă bucura de toate lucrurile.
 
Nu am primit nimic din ce am cerut, nimic din ce am sperat,
Dar am primit tot ce-a fost mai bine pentru mine.
 
Împotriva voinței mele, rugăciunile mele au primit răspuns –
Sunt dintre oameni cel mai binecuvântat!
 
Mântuirea și binecuvântările vin așadar atunci când ne poziționăm cum se cuvine, ca păcătoşi înaintea harului lui Dumnezeu.
Citim mai departe în Geneza 3, versetele 22 și 23:
Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. (Gen. 3:22-23)
Tot ce pot spune după aceste versete este că Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu l-a lăsat pe om să trăiască veşnic în păcat. Aceasta este o adevărată binecuvântare!
Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii. (Gen. 3:24)
Ceea ce ni se spune în ultimul verset din Geneza 3 nu trebuie înțeles defel ca un fel de baricadă instalată de Dumnezeu, ceva ca un blocaj sau un baraj rutier. Calea către viaţă a rămas deschisă, astfel încât omul să poată veni la Dumnezeu. Dar acum calea aceea nu mai este accesibilă prin pomul vieţii. Mântuirea va trebui să vină printr-o jertfă – pentru ca, atunci când privește în urmă, omul să vadă sângele jertfei.
Așadar, concluzionând, în Geneza capitolul 3 ni se lămurește intrarea răului, rădăcina păcatului în omenire... Privind înainte, în capitolul 4 vedem roadele acestuia. Cât de grav este păcatul? Aflăm în acest capitol 4 că omul nu suferă doar din cauza îmbătrânirii, urmate de moarte şi de putrezirea cărnii, ca urmare a faptului că a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului. În capitolul 4 vedem cât de mult și complex este afectat omul; din cauza necredinţei şi a neascultării, omul s-a depărtat de Dumnezeu şi a păcătuit în asemenea măsură, încât a atras asupra sa şi asupra rasei umane judecata Lui. Noi cei de astăzi împărtăşim aceeaşi natură umană, avem aceeaşi natură ca părintele nostru şi Adam ne-a lăsat moştenirea unei naturi destul de neplăcute. Acest lucru este evidenţiat în narațiunea despre urmașii lui Adam şi ai Evei. Ei au avut mai mulţi fii, dar la începutul capitolului 4 ne sunt prezentaţi doar primii doi.
Adam s-a împreunat cu nevasta sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” (Gen. 4:1)
Înțelegem de aici că Adam şi Eva nu anticipau faptul că durerile şi greutăţile vor dura mult timp. Probabil că, după ce l-a născut pe Cain, Eva şi-a spus: „Am primit un bărbat din partea Domnului. Dumnezeu a spus că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Iată omul!” Dar nu Cain avea să fie acela. El era un criminal, în niciun caz un salvator. Va mai trece multă vreme până va veni Salvatorul. Timp de şase mii de ani – unii zic chiar că ar fi vorba de mult mai mult decât atât! – a fost o luptă teribilă și continuă, evidentă sau tainică, între sămânţa femeii şi sămânţa şarpelui.
A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar. (Gen. 4:2)
Despre aceşti doi fii este vorba în continuare.
După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. (Gen. 4:3)
„După o bucată de vreme” este de fapt „la sfârşitul zilelor”, ceea ce înseamnă în ziua de Sabat, ziua în care Dumnezeu S-a odihnit.
„Cain a adus” – faptul că a adus înseamnă că exista un loc prestabilit. Ei aduc o jertfă lui Dumnezeu într-un loc prestabilit, destinat închinării. Toate acestea indică faptul că ei aduc jertfele în urma unei revelaţii. Ştim că este aşa, pentru că citim în Evrei 11:4: „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort.” Cum ar fi putut Abel să aducă jertfa „prin credinţă”? „Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Rom. 10:17). Dumnezeu trebuie să fi transmis Cuvântul Său legat de jertfe, căci altfel acest băiat, Abel, nu ar fi putut veni prin credinţă, iar el aşa a venit la Dumnezeu. Celălalt fiu nu a venit aşa. „Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.” Nu este nimic în neregulă cu aceste roade. Să nu vă gândiţi că el a adus rămăşiţele – atitudinea lui nu era aceea de a nu fi oferit cele mai bune produse; cred că roadele lui Cain ar fi fost premiate în orice ţară sau la orice expoziţie ar fi fost prezentate. El a ales probabil cele mai bune, cele mai frumoase, cele mai delicioase roade ale sale – şi le-a adus ca o jertfă lui Dumnezeu.
Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa. (Gen. 4:4-5)
Unii ar putea spune „Nu văd nimic greşit în ce a făcut Cain”. Apostolul Iuda (fratele Mântuitorului, nu Iuda vânzătorul!) ne spune în epistola sa, la versetul 11, vorbind despre apostolii din ultima perioadă: „Căci au urmat pe calea lui Cain!” Care este calea lui Cain? Atunci când Cain a adus o jertfă lui Dumnezeu el nu a venit prin credinţă, a venit prin puterea lui. Iar jertfa pe care a adus-o cu această atitudine neagă faptul că natura umană este rea. Dumnezeu spune: „Aduceţi jertfa aceea de sânge, ce prefigurează jertfa unică a Mântuitorului ce va veni în lume. Veniţi pe baza acelei jertfe, nu veniţi cu lucrările mâinilor voastre.”
Jertfa lui Cain a negat şi faptul că omenirea este despărţită de Dumnezeu. El s-a purtat ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Acelaşi lucru îl face liberalismul astăzi, vorbind despre autoritatea părintească universală a lui Dumnezeu şi despre frăţia universală a omenirii. Dar nimic nu e-n regulă cu noi astăzi. Nu ne naştem copii ai lui Dumnezeu; trebuie să ne naştem din nou, pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu. Omul este despărţit de Dumnezeu - dar Cain a refuzat să creadă acest lucru şi foarte mulţi oameni din zilele noastre refuză să-l creadă.
Al treilea aspect pe care l-a negat Cain prin jertfa sa este faptul că omul nu-I poate oferi daruri lui Dumnezeu. Cain a simţit că poate. Scriptura spune: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Diferenţa dintre Cain şi Abel nu a constat în caracterul pe care-l avea fiecare. Amândoi aveau aceeaşi educaţie, aceeaşi moştenire, crescuseră în acelaşi mediu, nu erau mari diferenţe între ei. Nu puteţi spune despre Cain că avea înclinaţii spre rău din cauza vreunei bunic alcoolic – n-a avut niciun bunic. De asemenea nu puteţi spune despre Abel că a avut un spirit foarte curat datorită unei bunici foarte virtuoase. Aceşti băieţi n-au avut bunici. Au avut aceeaşi moştenire şi au crescut în acelaşi mediu. Diferenţa consta doar în jertfele pe care le-au adus!
Ne oprim deocamdată aici. Sper să reflectați la cuvintele Scripturii, și chiar la conceptul acesta de jertfă, și la cum vă raportați la el. Până data viitoare, când vom relua survolarea începuturilor, vă doresc înțelepciune și sănătate. Să ne reîntâlnim cu bine!

Geneza 4:5-26 | Itinerar Biblic | Episodul 15

Bun găsit tuturor! Cu ajutorul lui Dumnezeu înaintăm cu reflecția pe parcursul lecturii primei cărți a Bibliei – Geneza, cartea începuturilor (din perspectivă ideo-creștină). Geneza capitolul 3 ni se lămurește intrarea răului, rădăcina păcatului în omenire... iar în capitolul 4 vedem roadele acestuia. Aflăm astfel că, urmare a faptului că a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, omul nu suferă doar îmbătrânire și moarte; din cauza necredinţei şi a neascultării, omul s-a depărtat de Dumnezeu şi a păcătuit în asemenea măsură, încât a atras asupra sa şi asupra rasei umane judecata Lui. Noi cei de astăzi împărtăşim aceeaşi natură umană, avem aceeaşi natură ca părintele nostru dintâi Adam, care ne-a transmis moştenirea unei naturi decăzute.
Acest lucru este evidenţiat în narațiunea despre urmașii lui Adam şi ai Evei. Primei perechi i s-au dăruit mai multe progenituri, dar la începutul capitolului 4 ne sunt prezentaţi doar primii doi: Cain și Abel... Crescând, aceștia s-au specializat în niște ocupații: primul era fermier și grădinar – lucra pământul, iar cel de-al doilea – creștea animale, era păstor. Iar la un moment dat, fiecare din ei L-au onorat pe Dumnezeu închinându-I jertfe din rodurile activității lor.
Și pentru că Scriptura ne spune că Dumnezeu a primit și-a privit diferit respectivele jertfe, oamenii tot încearcă să dibuiască sensurile atitudinii și rațiunii divine în acest caz. Dar nu trebuie ignorate sau uitate câteva adevăruri simple și evidente, dintre care menționez:
Atunci când Cain a adus o jertfă lui Dumnezeu el nu a venit prin credinţă, a venit prin puterea lui. Iar jertfa pe care a adus-o cu această atitudine neagă faptul că natura umană este rea.
Apoi, jertfa lui Cain a negat şi faptul că omenirea este despărţită de Dumnezeu. El s-a purtat ca şi cum totul ar fi fost în regulă.
Al treilea aspect pe care l-a negat Cain prin jertfa sa este faptul că omul nu-I poate oferi daruri lui Dumnezeu. Cain a simţit că poate.
Aceste atitudini se regăsesc sistematic de-a lungul istoriei omenirii, și nu-s străine – ba dimpotrivă! – nici umanității contemporane... Așa au stat de fapt lucrurile dintotdeauna cu perspectiva omului asupra sensului vieții și-asupra raporturilor cu divinitatea – care, și atunci când este admisă, este mai degrabă redusă la chipuri cioplite, pictate, turnate... o dumnezeire distantă și indiferentă, care ne lasă în ale noastre... iar jertfele aduse sunt ritualuri fără efect în plan pragmatic, sau în perspectiva vieții de dincolo...)
Conceptul de jertfă, și maniera de a le efectua/executa, atitudinea cu care sunt aduse, destinatarul acestor jertfe – sunt tot atâtea nuanțe care diferențiază închinarea de-a lungul timpului, pe meridiane și paralele, până în zilele noastre. Dacă ar fi să arate că a învățat ceva din greșelile primilor oameni, nimeni în zilele noastre – și cu atât mai puțin un creștin – nu ar trebui să plece de la premisa că este mai bun decât alţii. Ceea ce-ar trebui să ne definească și să ne smerească ar trebui să fie recunoașterea unei naturi pervertite, a unei firi decăzute... Iar cel ce se consideră creştin recunoaşte înainte de orice că este un păcătos (pentru că nu există om fără păcat!), şi că – având în vedere principiul divin că fără vărsare de sânge (fără jertfă) nu este iertare de păcat – are nevoie de o jertfă ispășitoare, de un sacrificiu, de Cineva care să moară în locul lui.
În acest sens, Noul Testament ne va lămuri definitiv, afirmând în repetate rânduri – precum apostolul Pavel, care în Romani 3:25 spune despre Hristos: „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire...” Acelaşi Pavel adaugă însă mai încolo, în aceeași epistolă, constatarea tristă asupra a ceea ce au făcut de fapt oamenii: „pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu” (Rom. 10:3).
Aceasta este imaginea multora și din vremea noastră. Bieții oameni încearcă (prin ritualuri religioase, prin apartenenţa la o grupare, mișcare, biserică, sau prin tot felul de alte fapte, acțiuni sau demersuri), să devină acceptabili înaintea lui Dumnezeu. Dar bunăvoința – și cu atât mai mult sfinţenia! – lui Dumnezeu nu pot fi cumpărate sau câștigate, ci sunt atribuite, și deci trebuie primite în condițiile Celui ce le generează și administrează! Sfinţenia Sa este unică, deplină şi desăvârşită – prin Hristos „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Rom 4:25). Cu alte cuvinte, a înviat pentru ca noi să fim socotiţi neprihăniţi. El a fost cel care S-a pus benevol, voluntar, în deplină cunoștință de cauză – pe Sine în locul nostru. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). Același om care L-a cunoscut și urmat atât de bine pe Hristos, ap. Pavel, le va scrie și filipenilor (3:8-9): „ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”
În sfârșit, după toate aceste considerații contextuale, continuăm lectura comentată a textului biblic, cu un pasaj din care înțelegem că Dumnezeu îi acordă o a doua şansă lui Cain:
Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” (Gen. 4:6-7)
De ce să fi fost oare Cain mânios? Pentru că este atât de mânios, încât îşi va omorî fratele. În spatele crimei premeditate se află întotdeauna mânia. Domnul Isus Hristos Mântuitorul nostru a spus că dacă eşti mânios pe fratele tău fără un motiv anume, eşti vinovat de crimă. Înaintea mâniei este gelozia, iar înaintea geloziei se află mândria. Nu există noţiunea de păcat comis din mândrie spirituală. Iacov a exprimat acest lucru astfel: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” (Iacov 1:15). Mânia lui Cain a condus la crimă, dar înaintea crimei au existat gelozia şi mândria.
Vedem în continuare cum tratează Dumnezeu acest caz. Îi spune lui Cain: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit...” Acest text s-ar traduce la fel bine prin „Dacă faci bine, vei atinge excelenţa.” Întâiul născut ocupa de obicei o poziţie privilegiată, iar Cain credea probabil că era pe punctul să-și piardă privilegiile acestei poziţii. Dar Dumnezeu îi spune că nu are de ce să se teamă că-şi va pierde poziţia, dacă face lucrurile bine. A face ce trebuie, în acest caz, însemna să aducă ceea ce Dumnezeu a primit din partea lui Abel: o jertfă care să indice faptul că recunoaște că și el este un păcătos şi că are nevoie de acceptarea lui Dumnezeu. Dar acest băiat este pur şi simplu mânios. De aceea Dumnezeu îl conștientizează și-l avertizează:
„Păcatul pândeşte la uşă.” Unii au interpretat aceste cuvinte ca însemnând de fapt: o jertfă pentru păcat se află la uşă, adică la uşă se află un miel. Are sens, întrucât acest lucru era adevărat, dar nu cred că este vorba de o jertfă pentru păcat aici. Nu a existat o jertfă pentru păcat până la acest moment, şi nici de la acest moment până la Moise, cel puţin nu găsim scris în Cuvântul Domnului. Găsim instrucţiuni pentru jertfa pentru păcat în cartea Leviticul. În prima parte a acestei cărţi găsim instrucţiuni pentru cinci tipuri de jertfe, iar una din ele este jertfa pentru păcat. Acest tip de jertfă nu a existat până nu a fost dată Legea. Acest lucru îl afirmă şi Pavel în Romani 3:20 „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.”
Jertfele oferite până în acel moment erau arderi de tot. Iov, care a trăit înaintea lui Moise, aducea jertfe care erau arse pe altar, dar acelea nu erau jertfe pentru păcat. Cred că dacă vă uitaţi cu atenţie în Scriptură veţi vedea că aşa este.
Cain nu şi-a dat seama cât de vulnerabil este în faţa păcatului. Cred că atunci când Dumnezeu i-a spus: „Păcatul pândeşte la uşă”, El spunea de fapt că păcatul aşteaptă, ca o fiară sălbatică, momentul prielnic în care să sară asupra lui. Din acest motiv, Cain trebuia să aducă Domnului o jertfă pe care Dumnezeu să o accepte în locul păcatului său, un sacrificiu care să fie ca un indicator către jertfa lui Hristos, „nu cum a fost Cain, care era de la cel rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite.” (1 Ioan 3:12).
„Dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă.” A face bine însemna să aducă o jertfă de tipul celei pe care a adus-o Abel, o ardere de tot. Veţi vedea că şi Avraam aduce ca jertfe tot arderi de tot, întrucât până la legea lui Moise nu a putut exista noţiunea de păcat, adică păcatul nu putea reprezenta o încălcare a legii, până când aceasta nu a fost dată. Vedem astfel că Dumnezeu chiar l-a protejat pe Cain.
Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât. Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen. 4:8-9)
Acesta poate fi socotit un răspuns imprudent. Prin aceste cuvinte, Cain arată că acordă foarte puţin respect atât fratelui său, cât şi lui Dumnezeu. El încearcă să-şi ascundă acţiunile... or, Scriptura (de fapt Domnul Isus) spune că „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut.” (Mat. 10:26). Ar trebui să țineţi cont de asta, dacă aveţi păcate pe care le ţineţi ascunse. Ar fi mai bine să le rezolvaţi acum, căci oricum ele vor ieşi la iveală în prezenţa lui Dumnezeu. El ştie deja despre ele, aşa că aţi putea foarte bine să I le mărturisiţi. De fapt, mai bine zis: trebuie să faceți lucrul acesta, pentru că doar păcatele mărturisite, recunoscute, pentru care cereți iertare și de care vă debarasați – sunt iertate!
Or, aici îl vedem pe Cain pledând nevinovat, cu un ambiguu: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Ce răspuns imprudent! Dar Dumnezeu nu trece cu vederea, nu așteaptă ca pe făptaș să-l apuce remușcările, ci îl confruntă pe dată:
Şi Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. (Gen. 4:10)
Autorul Epistolei către Evrei evocă imaginea din acest verset în textul din Evrei 12:24, unde vorbește: „de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.” Sângele lui Abel vorbeşte despre o crimă ce a fost comisă, sângele lui Hristos vorbeşte despre mântuire, despre salvarea noastră.
Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ.” (Gen. 4:11-12)
Până în zilele noastre pământul este blestemat din cauza păcatului omului. Blestemul acesta face ca pământul să nu fie roditor. În unele dintre cele mai bogate zone ale Pământului, există oameni care suferă de foame. Este nevoie de un mare efort şi de pricepere pentru a face ca acest pământ să dea roade din abundenţă. Este clar că sângele lui Abel strigă din pământ: sângele a fost vărsat în urma unei crime comise de fratele său.
Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi.” (Gen. 4:13)
Am putea răsuci cuțitul în rană și să spunem: dacă pedeapsa era prea mare ca s-o poată îndura, de ce nu s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, să-şi mărturisească păcatul şi să se încreadă în mila Lui? Da, era mare și grea pedeapsa pentru el, dar Dumnezeu îi oferea şansa iertării, dacă s-ar fi întors la El!
Iată că Tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului; eu va trebui să mă ascund de faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ; şi oricine mă va găsi, mă va omorî.” (Gen. 4:14)
Cain afirmă că de-acum era nevoie să se ascundă de faţa Domnului, şi exact asta s-a întâmplat... Dar observaţi că Dumnezeu îl protejează, în mod neaşteptat – și vedem aici o mostră de generozitate, milă și îndurare divină: Dumnezeu îi oferă refugiu unui criminal.
Domnul i-a zis: „Nicidecum; ci dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori.” Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare. (Gen. 4:15)
Știu ce vreți să mă-ntrebați, de aceea vă spun din capul locului: Nu ştiu care este semnul lăsat de Dumnezeu! S-au făcut atât de multe speculaţii, încât nu cred că este cazul să adaug şi eu încă una! Dar este clar că Dumnezeu îl protejează pe Cain. Nu exista nicio lege dată până în acest moment. Cain este un păcătos, dar nu este un nelegiuit, întrucât nu fusese dată nicio lege (prescriptivă sau restrictivă) cu privire la crimă. Păcatul lui cel mai grav a fost faptul că nu a adus o jertfă care să poată fi primită de Dumnezeu. Natura lui era rea şi asta se vede în ce a adus înaintea lui Dumnezeu. Materializarea acestei naturi rele s-a evidențiat în crima pe care a comis-o!
Iar efectele, rodurile acestei naturi rele – nu puteau fi nici spectaculoase, nici plăcute: aflăm despre Cain că – așa cum anticipase – pleacă departe de faţa lui Dumnezeu, într-un soi de exil auto-impus (nu era asta recunoașterea crimei, într-un fel?!) şi îşi creează o civilizaţie fără Dumnezeu. Copiii lui Cain ajung să fie și să reprezinte și să prefigureze – o civilizaţie fără Dumnezeu!
Apoi, Cain a ieşit din faţa Domnului şi a locuit în ţara Nod, la răsărit de Eden. (Gen. 4:16)
Cunosc mulţi oameni care locuiesc „în ţara Nod” și când se află în biserică, dar sincer să fiu, eu nu ştiu nici unde se află această ţară numită Nod. M-am întrebat deseori unde este acest ţinut, şi din nou nu pot să vă spun decât că există destule speculaţii şi pe această temă. Dar ni se spune despre Cain că a plecat şi a locuit în ţara aceea.
Cain s-a împreunat cu nevasta sa; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh. (Gen. 4:17)
Oamenii au procedat aşa de multe ori de atunci încoace: au numit oraşe, străzi sau locuri după numele lor sau al unor persoane iubite. Chiar şi în lucrarea creştină, există şcoli care poartă numele anumitor persoane. Oamenilor le place să procedeze aşa, fie că sunt creştini, fie urmaşi ai lui Cain. (Doar în treacăt fie spus, apropo de obiceiuri patronimice – nu știu prea multe familii care să-și numească fiii Cain, sau Iuda!... bine, parcă nici Enoh nu are mai multă trecere!)
Această cetate este deci locul unde începe viaţa urbană: „El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh.” Oraşele au ajuns să fie una dintre cele mai mari probleme ale oamenilor în ziua de astăzi. Se spune că oraşele mor... şi totuşi oamenii se înghesuie să vină în oraşe, mai ales în cele importante... De fapt, aceasta le este definiția și carența: aglomerația, cu zgomotul și poluarea aferente. Citim mai departe, în Gen. 4:18-19
Enoh a fost tatăl lui Irad; Irad a fost tatăl lui Mehuiael; Mehuiael a fost tatăl lui Metuşael; şi Metuşael a fost tatăl lui Lameh. Lameh şi-a luat două neveste: numele uneia era Ada, şi numele celeilalte era Ţila.
Avem aici începutul poligamiei, care înseamnă a avea mai mult de o soţie. Lameh face aici un lucru care era împotriva planului lui Dumnezeu pentru noi. Nu veţi găsi nicăieri în Scriptură vreo dovadă că Dumnezeu este de acord cu poligamia. Dacă citiţi atent, veţi vedea chiar că El condamnă acest lucru. Acest fapt, chiar și aici apare mai degrabă ca o consemnare istorică, după cum ne este prezentat evenimentul...
Ada înseamnă plăcere sau podoabă. Presupun că ea trebuie să fi fost prima care o fi promovat aranjarea coafurii. Ţila înseamnă a ascunde, presupun că asta înseamnă că era cochetă... Wow, ce fete şi-a luat ca soţii! Nu este de mirare că a avut probleme. Vom vedea mai târziu ce s-a întâmplat.
Asistăm aici la începuturile civilizaţiei, civilizaţia lui Cain.
Ada a născut pe Iabal: el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele. (Gen. 4:20)
Bine, acum nu doar Iabal a făcut treaba asta în Biblie... Şi apostolul Pavel va ajunge să trăiască din confecționarea de corturi... deci exista cerere! Oricum avem aici primul om care s-a ocupat cu construcţia de locuinţe... pe lângă creșterea și protecția turmelor: din expresia „păzesc vitele” înțeleg că avem de-a face aici cu primul fermier.
Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu lăuta şi cu cavalul. (Gen. 4:21)
Aici apar muzicienii. Sunt convins că mulţi sunt de părere că muzică modernă de astăzi (la cum sună) îşi are începuturile în civilizaţia primitivă a lui Cain!
Ţila, de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi de fier. Sora lui Tubal-Cain era Naama. (Gen. 4:22)
Avem aici și primii doi fierari.
Lameh a zis nevestelor sale: „Ada şi Ţila, ascultaţi glasul meu! Nevestele lui Lameh, ascultaţi cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele. Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câte şapte.”(Gen. 4:23-24)
Lameh spune: „Cain a scăpat nepedepsit, aşa că trebuie să pot să scap şi eu. La urma urmei, Cain nu a ucis într-un caz de autoapărare, cum am făcut eu.” Nu am de unde să ştiu dacă Lameh a ucis încercând să se apere sau nu, dar el aşa susţine. Nu ştiu nici dacă vreuna dintre soţiile lui a avut vreo implicare sau dacă el o proteja pe vreuna dintre ele. Nu ni se spune cum s-a întâmplat, de fapt. Lameh simte că trebuie să fie răzbunat de şaptezeci de ori câte şapte! (Interesantă construcție numerologică, și nu singulară: Domnul Isus i-a spus lui Petru că trebuie să ierte tot de atâtea ori!)
Adam s-a împreunat iarăşi cu nevasta sa; ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set; „căci”, a zis ea, „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.” Lui Set i s-a născut şi lui un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului. (Gen. 4:25-26)
Odată cu ultimele versete din Geneza capitolul 4, care nu cred că suscită explicații suplimentare, punem și noi capăt episodului de astăzi – vă lăsăm în ecoul ultimelor două cuvinte ale textului bibic: numele Domnului! Fie ca numele Domnului să vă protejeze, să vă inspire, să vă călăuzească până la următoarea noastră întâlnire sub acest generic!

Geneza 5:1-6 | Itinerar Biblic | Episodul 16

Bine v-am găsit, stimați ascultători, sper să fi rămas interesați de explicațiile Bibliei – în primul rând, în ce privește apariția vieții și-a universului, și dezvoltarea omenirii pe planeta Pământ. Scriptura tocmai cu asta se deschide: cu Facerea – cartea începuturilor – și ne transmite perspectiva Creatorului, care l-a inspirat pe Moise să scrie ceea ce noi tocmai parcurgem.
În primele 11 capitole ale cărţii Geneza ne sunt prezentate evenimente ce se desfăşoară la nivel mondial – la început Creaţia (în primele două capitole), apoi Căderea (în următoarele două), iar acum, în secțiunea pe care o abordăm de azi – capitolele 5-9 – ne stă înainte un cataclism de magnitudinea Potopului.
În capitolul 5 sunt prezentaţi urmaşii lui Adam prin Set. Genealogia lui Cain ne-a fost prezentată deja, şi nu va mai fi menţionată decât foarte rar, atunci când se intersectează cu linia divină. (În acest mod vor fi de altfel prezentate genealogiile în cartea Geneza.) Dintr-un anumit punct de vedere, capitolul 5 este unul dintre cele mai descurajante şi deprimante din întreaga Scriptură – pentru că îţi lasă impresia că te plimbi printr-un vast cimitir... gata să te-nhațe! Dumnezeu îi spusese lui Adam (Gen. 2:17): „În ziua în care vei mânca din el – din pomul cunoștinței binelui și răului – vei muri negreşit” Și deloc surprinzător, așa s-a întâmplat: toţi fiii lui Adam au murit. Și apostolul Pavel va relua refrenul, când scrie (1 Cor. 15:22): „toţi mor în Adam”. De altfel, pasajul acesta debutează cu redarea finalului biografiei primului om, Adam. Citim deci primele versete din capitolul 5:
Iată cartea neamurilor lui Adam. În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de „om”, în ziua când au fost făcuţi. (Gen 5:1-2)
„I-a binecuvântat şi le-a dat numele de «om» (Adam)”. Nu i-a numit oameni, aflăm că le-a dat numele de Adam (om). Eva era jumătatea lui Adam. Dumnezeu i-a văzut pe amândoi ca fiind un singur trup.
Expresia aceasta „Cartea neamurilor lui...” (aici Adam) mai apare o singură dată în Biblie, la începutul Noului Testament, unde avem „cartea neamurilor lui Isus Hristos”. Aceste două cărţi sunt suficiente pentru a vedea că există două linii genealogice, două neamuri vrăjmaşe: linia lui Satana şi linia lui Hristos, cea acceptată. Lupta dintre aceste două linii genealogice va dura mult. Noi studiem acum urmaşii lui Set, având în vedere că prin această linie va veni Hristos.
La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. (Gen. 5:3)
Ce vârstă avea Adam la 130 de ani? Cu alte cuvinte, ce vârstă avea Adam în momentul în care l-a creat Dumnezeu: 30 de ani? 14 ani sau 45 de ani? Nu putem şti, şi orice am spune în această privinţă ar fi pure speculaţii. Dacă spunem că l-a creat ca şi cum ar avea o anumită vârstă, putem spune că, la momentul creaţiei, Adam avea vârsta respectivă? Sigur că Dumnezeu putea să-l creeze de orice vârstă. Această afirmaţie oferă un răspuns interesant la întrebările legate de formarea pământului. Când unii oameni afirmă că anumite tipuri de roci au vechime de câteva miliarde de ani, ei nu au de unde să ştie acest lucru. Poate că atunci când le-a creat, Dumnezeu le-a făcut ca şi când ar fi avut două, trei miliarde de ani. În fine...
Așadar, după 130 de ani în care a trăit pe pământ, Adam a avut un fiu după chipul şi asemănarea lui. Adam fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar fiul lui Adam era după chipul şi asemănarea lui Adam.
După naşterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; şi a născut fii şi fiice. Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit. (Gen. 5:4-5)
Și aici începem acea „călătorie prin cimitir” despre care vorbeam... Lui Adam i s-au născut fii şi fiice... probabil că nu puțini copii, pe parcursul unei vieți atât de lungi. „Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani”... şi apoi – ce s-a întâmplat? „Apoi a murit.” Citim în continuare:
La vârsta de o sută cinci ani, Set a născut pe Enos. După naşterea lui Enos, Set a mai trăit opt sute şapte ani şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Set au fost de nouă sute doisprezece ani, apoi a murit. La vârsta de nouăzeci de ani, Enos a născut pe Cainan. După naşterea lui Cainan, Enos a mai trăit opt sute cincisprezece ani şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Enos au fost de nouă sute cinci ani, apoi a murit. La vârsta de şaptezeci de ani, Cainan a născut pe Mahalaleel. După naşterea lui Mahalaleel, Cainan a mai trăit opt sute patruzeci de ani şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Cainan au fost de nouă sute zece ani, apoi a murit. La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, Mahalaleel a născut pe Iared. După naşterea lui Iared, Mahalaleel a mai trăit opt sute treizeci de ani şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Mahalaleel au fost de opt sute nouăzeci şi cinci de ani, apoi a murit. La vârsta de o sută şaizeci şi doi de ani, Iared a născut pe Enoh. După naşterea lui Enoh, Iared a mai trăit opt sute de ani şi a născut fii şi fiice.
În versetul 8, dac-ați fost atenți, am citit ce i s-a întâmplat lui Set – a murit. Nu înainte de avea un fiu, Enos... Care – ce s-a întâmplat cu el? În versetul 11 aflăm că şi Enos a murit. Dar şi el a avut un fiu, Cainan. Cu acesta... ce s-a întâmplat? În versetul 14 citim că şi el a murit. A avut şi el un fiu – Mahalaleel... Şi acesta a murit, versetul 17. Dar nu înainte de a i se naște un fiu, Iared... care a murit şi el, versetul 20... Dar înainte de a muri, lui Iared i s-a născut Enoh... care continuă genealogia, pentru că
La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, Enoh a născut pe Metusala. (Gen. 5:21)
Veți zice: „Iar Enoh, a murit și el!” Ei bine, nu! Enoh nu a murit. O fi capitolul acesta foarte sumbru, cum spuneam, dar există și-o rază de lumină în el.
După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu. (Gen. 5:22-24)
Acesta este unul dintre lucrurile remarcabile și încurajatoare. În ciuda faptului că este înconjurat de moarte, iată un om scutit de ea, care este luat de pe acest pământ. Să remarcăm însă ce se spune despre Enoh: că „a umblat cu Dumnezeu”. Acest lucru este remarcabil, și nu cred că greșim să presupunem că Dumnezeu a binecuvântat credincioșia, loialitatea lui Enoh – mutându-l brusc și tainic de pe pământ. Au existat doar două persoane care au umblat cu Dumnezeu. În următorul capitol aflăm că şi Noe a umblat cu Dumnezeu. Sunt doi ante-diluvieni despre care ni se spune că au umblat cu Dumnezeu. Așa cum sunt doar doi oameni în Vechiul Testament care nu au murit, Enoh şi Ilie.
Enoh este unul dintre puţinii oameni care au trăit înainte de Potop despre care avem mărturii scrise. Nu ni se spune că a murit, ci că l-a luat Dumnezeu. A fost strămutat. Ce înţelegem prin strămutat? Este ca atunci când traducem un cuvânt dintr-o limbă în alta. Înţelesul cuvântului rămâne acelaşi, dar i se schimbă forma. Enoh a fost strămutat de pe acest pământ în rai. El trebuia să-şi schimbe natura corpului, dar în esenţă, a rămas acelaşi, exact cum un cuvânt tradus îşi păstrează înţelesul. A fost pur şi simplu mutat în rai.
Citim că pe când avea şaizeci şi cinci de ani, lui Enoh i s-a născut Metusala. După aceasta el a umblat cu Dumnezeu. Nu ştim cum au fost primii şaizeci şi cinci de ani ai vieţii lui. Presupun că trăia ca restul lumii – era o perioadă în care oamenii trăiau fără să-şi facă prea multe griji... dar ne apropiem de zilele lui Noe. Când s-a născut Metusala, calea lui Enoh s-a schimbat. De parcă acel copil l-a întors pe Enoh la Dumnezeu. (N-ar fi exclus să fi fost așa, pentru că vom afla imediat că Metusala a fost în mod aparte privilegiat de Domnul vieții!)
Se întâmplă câteodată ca Dumnezeu să aducă într-o familie un copil chiar cu acest scop; şi dacă acel copil nu te va aduce la Dumnezeu, nimic nu o va face. Timp de trei sute de ani după acest moment, Enoh a umblat cu Dumnezeu, şi a fost fertil: i s-au născut alţi fii şi fiice. „Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani.” Atât a trăit Enoh pe pământ, dar el nu a murit. Nu ni se spune că a murit, ci aflăm că: „Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.”
Cel mai bine pot să vă descriu acest pasaj prin cuvintele unei fetiţe care stătea de vorbă cu mama, într-o zi, după ce s-a întors de la şcoala duminicală. Spune micuța: „Învăţătoarea ne-a povestit despre Enoh şi despre cum a umblat el cu Dumnezeu.” Mama ei a întrebat-o: „Cum a fost cu Enoh?” Şi fetiţa i-a relatat următoarea povestire: „În fiecare zi, Dumnezeu trecea pe la Enoh şi îl întreba: «Enoh, vrei să ieşi la plimbare cu Mine?» Şi Enoh ieşea din casă, ieşea pe poartă şi mergea să se plimbe cu Dumnezeu. Mergea până la locul lui preferat şi vorbea cu Dumnezeu. Şi în fiecare zi, el aştepta la poartă, şi Dumnezeu trecea în fiecare zi şi îl invita pe Enoh la o plimbare. Într-o zi, Dumnezeu i-a spus lui Enoh: «Enoh, hai la o plimbare mai lungă, am foarte multe lucruri să-ţi spun.» Şi a plecat şi au mers şi au vorbit, şi au mers şi au vorbit, până când Enoh a zis: «Se face foarte târziu, cred că ar trebui să mă întorc acasă.» Dar Dumnezeu i-a răspuns: «Enoh, eşti mai aproape de casa Mea decât de a ta. Vino la mine de data asta.» Şi Enoh s-a dus acasă cu Dumnezeu.” Așa a povestit fetița... iar eu nu ştiu cum aş putea-o spune mai bine; se prea poate ca așa să fi stat lucrurile...
Cred că toate astea s-au întâmplat cu un scop: erau relevante pentru viitor, aveau legătură cu ce se va întâmpla. Putem înțelege de aici inclusiv că putem avea de-a face cu imaginea, cu anticiparea răpirii Bisericii. Înainte să vină judecata Potopului, Dumnezeu îl scoate pe Enoh din această lume.
Citim apoi, de la versetul 25 din Geneza 5:
La vârsta de o sută optzeci şi şapte de ani, Metusala a născut pe Lameh. După naşterea lui Lameh, Metusala a mai trăit şapte sute optzeci şi doi de ani şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Metusala au fost de nouă sute şaizeci şi nouă de ani; apoi a murit. (Gen. 5:25-27)
Metusala a trăit mai mult decât Adam. Aceşti doi oameni, Adam şi Metusala acoperă toată perioada de la Creaţie până la Potop. Conform acestei genealogii, Metusala ar fi putut să-i povestească lui Noe tot ce s-a întâmplat pe pământ de la crearea lumii. Eu sunt de părere că există o... lipsă aici (dacă se poate spune așa!), cred că o perioadă e omisă... Ştim (și vom vedea și la momentul respectiv) că și în genealogia lui Isus Hristos de la începutul Noului Testament există câteva perioade omise. Presupun că motivul principal e că se încearcă (spre simplificare) o împărţire în trei segmente egale. Sunt convins că așa cum genealogia lui Isus este corectă, şi genealogia din Geneza 5 este corectă, dar este posibil să avem perioade omise, ceea ce ar implica faptul că omul se află pe pământ de mult mai mult timp decât am presupus noi. Nu doresc să dezvolt acest subiect pentru că este destul de încurcat. Scriptura nu clarifică aceste aspecte. Cred că Dumnezeu nu insistă asupra acestor aspecte istorice, pentru că El doreşte să ne prezinte aspectele spirituale, mesajul de mântuire a omenirii.
Numele Metusala înseamnă „trimis înainte” – trimis înainte de potop, adică... Alţii sunt de părere că, de fapt, înseamnă „va fi trimis după moartea sa”. Ce va fi trimis? Potopul! Este interesant de observat că, în concordanţă cu genealogia patriarhilor, prezentată anterior, Potopul apare în anul morţii lui Metusala. „Va fi trimis după moartea sa” - este semnificaţia numelui său!
De ce a trăit Metusala mai mult decât oricare alt om de pe pământ? (Pentru că aceasta este particularitatea lui, pe care-am pomenit-o!) Cred că Dumnezeu l-a ţinut în viaţă atâta timp pentru a arăta că El este răbdător şi îndurător. Dumnezeu te va aştepta şi pe tine tot timpul cât eşti în viaţă. Petru vorbeşte despre îndelunga răbdare a Dumnezeului nostru, care: „...odinioară... era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt.” (1 Pet. 3:20). Până la sfârșitul capitolului ni se spune și despre tatăl lui Noe că a murit.
La vârsta de o sută optzeci şi doi de ani, Lameh a născut un fiu. El i-a pus numele Noe, zicând: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ, pe care l-a blestemat Domnul.” După naşterea lui Noe, Lameh a mai trăit cinci sute nouăzeci şi cinci de ani şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Lameh au fost de şapte sute şaptezeci şi şapte de ani, apoi a murit. Toate zilele lui Lameh au fost de şapte sute şaptezeci şi şapte de ani; apoi a murit. Noe, la vârsta de cinci sute de ani, a născut pe Sem, Ham şi Iafet. (Gen. 5:28-31)
Există o teorie general acceptată, şi încă orbeşte (aceasta fiind de altfel, în opinia mea, şi concluzia filosofiei): cum că omul este în esenţă bun, şi că are capacitatea, șansele și resursele de a evolua prin propriile eforturi. Conform gândirii omului modern se presupune că, dacă încercăm să îmbunătăţim mediul în care trăieşte, şi ereditatea sa, omul poate deveni mai bun. Socialismul, comunismul au încercat să dezvolte omul, vorbind chiar de omul nou... Chiar și curente de gândire creștină (arminianismul de exemplu) afirmă că omul poate contribui cu ceva la mântuirea sa. Modernismul susţine că omul se poate salva singur. Ca și cum mântuirea ar fi un fel de set de bricolaj pe care ţi-l oferă Dumnezeu. Unele grupări religioase susţin chiar că natura umană este bună şi că nu există păcat.
Dar ce spune Dumnezeu despre om – credeți că e important? Contează? Ei bine, Dumnezeu afirmă că natura umană este rea, păcătoasă. Asta este starea în care ne aflăm cu toţii... „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar.” (Romani 3:10). Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă acceptaţi Cuvântul lui Dumnezeu, veţi obține din el cea mai bună înţelegere a condiţiei şi vieţii umane.
Aceasta este situaţia în care se afla, și se află, omenirea. Spre ce credeți că va duce aceasta? Vom avea parte de „împărăţia de o mie de ani” înainte de vreme? Se va instaura o Utopie aici, pe pământ? Nu! De fapt, după cum vom vedea în capitolul 6 – în care intrăm chiar acum – de fapt stătea să se reverse mânia lui Dumnezeu, manifestată prin Potop.
Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. (Gen. 6:1-2)
Chestiunea aceasta cu „fiii lui Dumnezeu” şi „fiicele oamenilor” a iscat și întreține discuţii fără sfârşit. Mulţi consideră că „fiii lui Dumnezeu” erau îngeri. Eu nu pot accepta acest punct de vedere – pentru că, dacă aceştia ar fi fost îngeri buni, nu ar fi comis acest păcat, iar îngerii răi nu ar fi fost numiţi niciodată „copii ai lui Dumnezeu”. De asemenea, aici descendenţii sunt oameni; nu au fost nişte monstruozităţi. Nu ştiu de ce presupun atât de mulţi oameni că ar fi vorba despre uriaşi! Vom vorbi mai în detaliu despre acest lucru când vom ajunge la versetul 4. Citim deocamdată versetul 3 din Geneza 6:
Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” (Gen. 6:3)
Noi credem că Noe a predicat vreme de 120 de ani, şi în tot timpul acela Duhul lui Dumnezeu era cu oamenii. Apostolul Petru scrie clar (în prima sa epistolă, 3:18-19) că în zilele lui Noe Duhul lui Dumnezeu era cu oamenii, pentru a-i aduce la Dumnezeu, dar ei n-au vrut să se întoarcă la El. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare”. Acestor duhuri din închisoare la care se referă Petru, li se predicase în zilele lui Noe. De unde știm asta? Versetul 20 din 1 Petru 3 ne lămurește: „care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt”. Când erau răzvrătite? În timpul îndelungatei răbdări a lui Dumnezeu, în zilele lui Noe, în timpul acelor 120 de ani.
Am ajuns versetul 4 din Geneza 6, și vă mulțumesc c-ați avut răbdare; citim că:
Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.
Ni se spune explicit deci: „Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea”, dar fără să se precizeze dacă erau (sau nu) descendenții fiilor lui Dumnezeu, din fetele oamenilor. Despre urmaşii rezultați din împreunarea celor două grupări ni se spune că „erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume”. Nu erau nişte creaturi ciudate; erau oameni. Aici este consemnat clar că uriaşii erau pe pământ înainte de a se întâmpla toate acestea şi înseamnă doar că urmaşii aceştia erau oameni exemplari. Deci să nu confundăm (să nu asociem neapărat) uriașii cu urmașii!
Omenirea are o capacitate extraordinară. Omul este făcut într-un chip (am mai folosit expresia) înfricoşător de minunat – acesta este adevărul măreţ pe care-l pierdem adesea din vedere. Ideea că omul provine dintr-un fel de protoplasmă, dintr-un coş de gunoi sau dintr-o algă marină, este pur şi simplu ridicolă. Există şi oameni de ştiinţă (și nu puțini) care sunt convinşi că teoria evoluţiei va fi respinsă, şi că mulți se vor simți sau vor părea ridicoli la momentul acela.
Din perspectivă ştiinţifică, evoluţia nu este decât o teorie. Nu conține nimic inatacabil, sau care să fi fost demonstrat suficient de convingător. Este o filosofie ca oricare alta, şi poate fi acceptată sau respinsă... Acolo unde este acceptată, poate conduce la soluţii nebuneşti la problemele lumii, şi a adus destule necazuri de-a lungul timpului. Nu există om, organizație, guvern, țară care – cavaler neprihănit pe-un cal alb – să străbată lumea şi să îndrepte toate relele. Noi nici măcar nu suntem aşa cum ar trebui pe dinăuntru! Nu ştiu de ce auzim și vedem azi atâția oameni care se cred inteligenţi (în corporații, universități, în guvern, în presă, în armată, în business), care cred că sunt deosebiți pentru simplul fapt că, într-un fel sau altul, au reuşit. Aceasta este amăgirea ceasului în care trăim: oamenii cred că sunt mai grozavi decât în realitate. Omul suferă din cauza unei căderi îngrozitoare. El este total corupt astăzi şi atâta timp cât nu luăm în considerare acest lucru, vom avea necazuri.
Despre ce să fie atunci vorba aici, în versetul 4? După cum înţeleg eu lucrurile, fiii lui Dumnezeu sunt linia descendenţilor evlavioşi provenind din Adam prin Set, iar fiicele oamenilor descind din Cain. Aici avem o încrucişare între aceste două linii genealogice, până când toată descendenţa este coruptă (ei bine, nu în întregime, pentru că este şi o excepţie). Aceasta cred că e imaginea prezentată aici.
Oricare v-ar fi însă opinia despre îngeri sau uriași, sper să rămânem prieteni, pentru că nu are legătură cu faptul că voi credeţi sau nu Biblia, ci este doar interpretarea personală a unor aspecte prezentate în Scriptură. Da, nu uităm că în interpretare constau diferențele dintre doctrine! Dar slavă Domnului: Biblia e una singură! Iar problema uriașilor nu este una care să influențeze credința care duce la mântuire!
Acum, ne oprim – aștept să ne reîntâlnim însă și data viitoare, când ne vor fi descoperite alte perspective biblice asupra unor evenimente cruciale din protoistoria pământului și-a omenirii. Rămâneți cu bine!

Geneza 6:5-22 | Itinerar Biblic | Episodul 17

Bun găsit, fie să avem și astăzi parte, stimați ascultători, de un parcurs care să potolească setea noastră de a ști mai mult și mai bine – direct de la sursă – și-n primul rând: cine suntem, de unde venim și încotro mergem... Citim și comentăm succint Scriptura, tocmai pentru că vrem să-L auzim vorbind și să-L vedem la lucru pe Cel ce ne-a creat, ne re-modelează și ne desăvârșește - Dumnezeu! Doar El merită atenția, ascultarea și respectul din partea noastră!
Am ajuns în acel punct al narațiunii biblice și-al istoriei în care ni se prezintă starea pământului și-a omenirii antediluviene. În capitolul 5 am făcut cunoștință cu urmaşii lui Adam prin Set, până la Noe. Am reținut cred că și-n acest caz excepția confirmă regula – răpirea la ceruri a lui Enoh a fost singura sustragere de la mortalitate, ca stare inerentă și final inevitabil pentru omenirea marcată de păcat... Iar această stricăciune morală (generalizată și acutizată) este cauza mâhnirii lui Dumnezeu și-a deciziei Sale de a șterge umanitatea de pe fața pământului.
Care era deci starea lucrurilor pe pământ înainte de potop? Ce anume L-a determinat pe Dumnezeu să aducă judecata prin potop? Aflăm „de unde ni se trage”, continuând lectura comentată a capitolului 6 din Geneza, de la versetul 5:
Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. (Gen. 6:5)
Sunt aici câteva cuvinte care ar trebui subliniate şi pe care eu mi le-am însemnat în Biblie. „Răutatea omului era mare.” „Toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Aceste cuvinte și expresii ne descoperă în parte starea oamenilor de pe pământ din vremea aceea... stare care a stârnit regretul divin!
I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. (Gen. 6:6)
„I-a părut rău Domnului.” De ce anume I-a părut rău? Stricăciunea omului L-a făcut pe Domnul să-I pară rău. S-ar părea că Dumnezeu Se răzgândeşte şi vrea să-l înlăture pe om de pe pământ. (Nu e total exclus să fi procedat aşa și cu o creaţie anterioară de pe pământ – afirmă Vernon McGee). Dar, deşi păcatul omului l-a întristat pe Dumnezeu, în bunătatea Sa îndurătoare totuși nu l-a nimicit pe om.
Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.” (Gen. 6:7)
Nu sunt menţionaţi peştii pentru că ei erau în apă şi Dumnezeu avea de gând să trimită mai multă apă... Apă care are o simbolistică pregnantă și variată în literatura sapiențială a lumii, și în Biblie, unde reprezintă între altele și Cuvântul lui Dumnezeu. Socotim că parcurgerea acestui Cuvânt satură sufletele însetate de sens, și de aceea vă încurajăm să nu ezitați să dați curs invitației de a urmări acest program, și să spuneți și altora despre el. Vă mulțumim!
...și ne întoarcem la Noe, despre care ni se spune (în versetul 8 din Geneza 6):
Noe a căpătat milă înaintea Domnului. (Gen. 6:8)
De ce a găsit Noe milă sau har înaintea Domnului? Răspunsul îl primim imediat, în versetul următor (9) din Geneza 6:
Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu. (Gen. 6:9)
Pe ce bază l-a salvat Dumnezeu pe Noe? Pentru că a umblat cu Dumnezeu, în frică și ascultare de El? Da, iar Biblia mai adaugă niște indicii (Evrei 11:7): „Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă”.
Chiar că a fost nevoie de credinţă ca să pregătească 120 (?!) de ani o arcă pe uscat, undeva unde nici măcar nu picurase vreodată! În această perioadă, Noe a căpătat și urmașii care-i vor duce mai departe moștenirea și vor asigura continuitatea omenirii după potop; citim în versetul 10
Noe a născut trei fii: Sem, Ham și Iafet. (Gen. 6:10)
Bineînțeles, Noe a fost tatăl acestor băieți (interesant că soția lui Noe, mama celor trei băieți, rămâne într-un total anonimat, chiar dacă și ea a fost beneficiara izbăvirii!)
Tot în capitolul eroilor credinței (11 din epistola către Evrei), ni se spune că prin credinţă Enoh a fost strămutat. Când va fi luată biserica din această lume, fiecare credincios va fi luat, pentru că răpirea este pentru credincioşi, astfel încât chiar şi cel mai slab în credinţă va fi luat, pentru că depinde de cum îl vede și-l socotește Dumnezeu. Eu cred că toți credincioșii vor fi răpiți, pentru că Dumnezeul nostru este plin de îndurare, şi ni se spune că îndurarea lui Dumnezeu se va arăta la momentul acela.
Dar de ce Potopul? De ce-Și trimite Dumnezeu judecata în forma aceasta?
Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. (Gen. 6:11-12)
Iată motivul pentru care a venit Potopul: omul renunţase la calea lui Dumnezeu şi o apucase pe propria cale. El întorsese spatele planului pentru care fusese creat de Dumnezeu, întorcând de fapt spatele Creatorului Însuși.
Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul.” (Gen. 6:13)
Dumnezeu a decis deci să trimită Potopul, şi voi încerca în continuare să redau și să ordonez motivele judecății divine prin Potop. Omul avea promisiunea unui Răscumpărător, i se spusese că va veni un Mântuitor pe pământ. Acesta era lucrul care ar fi trebuit să-l preocupe pe om; în schimb, el I-a întors spatele lui Dumnezeu.
Dumnezeu pregătise o jertfă pentru Adam şi Eva, şi aflăm că fusese astfel prestabilit un principiu veşnic, odată cu istoria lui Cain şi Abel. Aceşti doi tineri reprezintă două mari sisteme, două clase de oameni: cei pierduţi şi cei mântuiţi, cei care se auto-îndreptăţesc şi cei cu duhul zdrobit; cei care susţin doar de formă că sunt credincioşi, şi credincioşii autentici – Cain şi Abel...
Am văzut cum stăteau lucrurile pe pământ la vremea aceea. Apoi aflăm că patriarhii trăiau atât de mult, încât vieţile lui Adam şi Metusala s-au întins pe toată perioada de la creaţie la potop. Cu siguranţă, ei ar fi putut să prezinte întregii omeniri revelaţia lui Dumnezeu (ceea ce eu cred că au şi făcut!). Apoi ni se spune în ep. lui Iuda vers. 14 şi 15 că Enoh a predicat, a profeţit în perioada aceea. De asemenea, ni se spune că Noe a predicat și el în timp ce construia arca. Dispariţia lui Enoh ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă, care să le arate oamenilor că Dumnezeu intervine în vieţile lor. Ei ştiau şi despre Metusala şi cunoşteau semnificaţia numelui lui („trimis – el, Metusala – înainte” de Potop... sau „trimis – potopul – după moartea sa”). Ei ar fi trebuit să ştie că, la moartea lui, avea să vină Potopul.
În sfârşit, mai era şi lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu afirmase că Duhul Său nu va rămâne totdeauna cu omul. Duhul lui Dumnezeu fusese cu omul, dar atunci când omul L-a respins total pe Dumnezeu, a venit Potopul ca judecată asupra pământului.
Tot neamul omenesc s-a îndepărtat de Dumnezeu. „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar” (Rom. 3:10). Totuşi, întâlnim și câțiva care se tem de Dumnezeu: Noe şi familia lui. Iată un om care umbla cu Dumnezeu, care asculta de El, un om care încă avea credință și încredere în Dumnezeu – „Prin credinţă, Noe...” Avem aici un om care şi-a asumat riscul de a construi o barcă pe pământ uscat. Dacă ploaia n-ar fi venit până la urmă, Noe ar fi ajuns de râsul întregii comunităţi. Şi de fapt aşa a fost timp de 120 (?!) de ani, dar Noe s-a încrezut până la capăt în Dumnezeu.
Se poate face o comparaţie izbitoare între zilele lui Noe şi vremea dinaintea celei de a doua veniri a Domnului pe pământ – nu pentru Răpire, ci pentru a stabili Împărăţia Sa. Există lucruri remarcabil de asemănătoare care au avut loc deja. De exemplu, capitolul 6 începe astfel: „Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete...” A existat o creştere spectaculoasă a populaţiei şi la vremea aceea oamenii se răspândiseră aproape pe tot pământul. Omul ajunsese să populeze majoritatea continentelor: America de Nord, Asia, Europa, Africa... Se răspândise în toate direcţiile. (Şi astăzi asistăm la o explozie demografică fără precedent, numărul locuitorilor planetei fiind la cea mai ridicată cotă de până acum, și în creștere!)
Mai este de menţionat şi faptul că, în timpul necazului celui mare, Duhul Sfânt nu va mai restrânge manifestarea răului. Duhul Sfânt va fi prezent pentru a-i converti pe oameni, dar ni se spune foarte clar că nu va împiedica manifestarea răului pe pământ. Chemările adresate de Dumnezeu oamenilor vor fi dispreţuite şi respinse, ceea ce se întâmplă şi astăzi. Nu este uimitor faptul că singurii pe care îi mai ascultă lumea astăzi sunt teologii liberali şi poate capii bisericilor tradiționale?! Nu prea se mai aude glasul creştinilor conservatori. Ei au încercat să-şi croiască un drum şi să revină în curentul principal, dar s-a ajuns la situaţia în care, dacă vrei să menţii ferm poziţia lui Dumnezeu, nu prea ai ocazia să vorbeşti prea des în numele Lui, în faţa vreunei camere de televiziune... sau dacă da, ești luat în batjocură, sau pur și simplu ignorat... În schimb, trebuie să înveţi să protestezi, să organizezi marşuri, să-L negi pe Hristos, sa susții anormalul, să salvezi mulțimi – ca să ţi se permită o intervenție în mass-media!
În sfârşit, în vremea aceea lumea va fi confruntată cu problema serioasă a Răpirii! Vor fi foarte mulţi cei care vor părăsi Pământul. Dar şi în vremea lui Noe au fost judecăţi, numai că oamenii nu le-au dat atenţie. În bunătatea Sa, Dumnezeu i-a tot atenționat în prealabil pe oameni, dar cine să ia seama?! Dumnezeu avea în vedere judecata, dar le-a dat oamenilor indicii, ocazii și timp de pregătire... Citim în continuare – în Geneza 6 – instrucţiunile primite de Noe pentru construirea ambarcațiunii salvatoare. Vers. 14:
Fă-ţi o corabie din lemn de gofer; corabia aceasta s-o împarţi în cămăruţe şi s-o tencuieşti cu smoală pe dinăuntru şi pe din afară.
Lemnul de gofer (sau chiparos) este aproape indestructibil. „Corabia aceasta s-o împarţi în cămăruţe” – aici „cămăruţe” implică ideea de cuib. Un elefant avea nevoie de o cameră de cu totul alte dimensiuni decât o cârtiță, cred că sunteți de acord!
„Şi s-o tencuieşti cu smoală pe dinăuntru şi pe din afară” – asta, pentru că (precum orice corabie) trebuia să fie rezistentă la apă.
Iată cum s-o faci: corabia să aibă trei sute de coţi în lungime, cincizeci de coţi în lăţime şi treizeci de coţi în înălţime. (Gen. 6:15)
Impresia pe care o au cei mai mulţi oameni despre arca lui Noe este dobândită din vremea şcolii duminicale, unde capătă de cele mai multe ori imaginea unei case într-o barcă. Asta mie mi se pare ridicol, e mai degrabă o caricatură decât o reprezentare autentică.
În primul rând, instrucţiunile pentru construirea arcei ne arată că era vorba despre o mărime impresionantă. „Corabia să aibă trei sute de coţi în lungime.” Dacă un cot măsura între 45-55 cm, vă puteţi face o idee asupra lungimii ei – cca 150 m.
Se poate pune întrebarea: cum au reuşit să facă o construcţie viabilă de asemenea dimensiuni, în vremea aceea? Oameni buni, nu avem totuși de-a face cu oameni ai cavernelor; cu-atât mai mult cu cât vorbim despre un om care avea o relație și experiențe cu Dumnezeu! Inteligenţa pe care o are astăzi rasa umană s-a transmis prin Noe, iar el a fost un om foarte inteligent.
Noe nu construia o corabie care să înfrunte oceanul şi să reziste la valuri de cincisprezece metri înălţime. Tot ce-avea de făcut el (nu puțin lucru, desigur) era să construiască un loc în care să poată sta pentru o vreme animalele şi oamenii... nu să navigheze prin furtună, ci să aştepte să treacă potopul. Din acest motiv, este posibil să nu se fi regăsit pe arca lui Noe anumite lucruri care se găsesc în mod normal pe o navă de croazieră care străbate oceanul, aşa că era mult mai mult spaţiu disponibil.
Cum am spus, (dacă socotim un cot în jur de 50 cm, înseamnă că) arca avea cam 150 m. lungime, cam 25 m. lățime și cca 15 m. înălțime. Era o corabie destul de mare, mai cu seamă pentru acele vremuri... Pe mine mă interesează însă raportul măsurilor. Prin comparație, New Mexico, una dintre navele americane din Al Doilea Război Mondial, avea următoarele dimensiuni aproximative: 190 m. lungime, 33 m. lăţime şi adâncimea de cufundare în apă de 9 m. Este un raport asemănător al dimensiunilor. Aşa că nu era o biată corăbioară pricăjită și rudimentară, ci una care poate fi comparată, fără să se rușineze, cu navele moderne. Citim mai departe versetul 16 din Geneza 6:
Să faci corăbiei o fereastră, sus, lată de un cot; uşa s-o pui în latura corăbiei; şi să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc şi altul sus.
„Să faci corăbiei o fereastră.” Fereastra despre care e vorba la începutul acestui verset nu era o fantă îngustă tăiată în peretele corăbiei. V-aţi gândit vreodată la atmosfera din arcă?! Ce duhoare trebuie să fi degajat toate acele animale ţinute acolo pentru o perioadă aşa de lungă?! Fereastra era înaltă de un cot şi mergea de jur împrejurul corăbiei, la partea superioară. Acoperişul trebuie să se fi petrecut puţin peste fereastră. Aşa se ventilează astăzi sălile de sport. Am observat şi pe la unele târguri de animale, că incintele unde acestea sunt ţinute au ferestre în partea superioară, de jur împrejur. Cu toate animalele acelea acolo, nu era cel mai plăcut loc cu putință, dar nu era nici total neplăcut. Oamenii stăteau acolo, mâncau, ba chiar şi dormeau. Era destul de confortabil, şi mirosul era suportabil... Am auzit spunându-se că bietul Noe scotea din când în când capul pe o ferestruică pentru a respira şi a putea să trăiască. Este ridicol! Acesta este doar rodul imaginaţiei omului, nu ce spune Biblia.
„Uşa s-o pui în latura corăbiei.” Arca avea o singură uşă, iar acesta este un detaliu important. Hristos a spus: „Eu sunt Calea”, „Eu sunt Uşa oilor” şi El este şi uşa către arcă – singura Ușă... singura Cale către mântuire!
„Şi să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc şi altul sus.” Arca avea trei punţi, şi mai era un nivel fie deasupra, fie jos, deci erau patru punţi în total. Era prevăzută o uşă pentru fiecare punte? Eu cred mai degrabă că era o singură uşă, şi nu câte una pentru fiecare nivel... dar acest lucru nu este câtuşi de puţin important.
Citim mai departe despre pasagerii din arcă – Geneza 6:17
Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri.
Așadar, Dumnezeu este hotărât să aducă judecata asupra Pământului – asupra animalelor, asupra păsărilor şi asupra omului.
Dar cu tine fac un legământ; să intri în corabie, tu şi fiii tăi, nevasta ta şi nevestele fiilor tăi împreună cu tine. Din tot ce trăieşte, din orice făptură, să iei în corabie câte două din fiecare soi, ca să le ţii vii cu tine: să fie o parte bărbătească şi o parte femeiască. Din păsări după soiul lor, din vite după soiul lor şi din toate târâtoarele de pe pământ după soiul lor, să vină la tine înăuntru câte două din fiecare soi, ca să le ţii cu viaţă. (Gen. 6:18-20)
Noe nu a trebuit să alerge după aceste animale şi să le prindă, el nu era un vânător. Ele au venit la el! Animalele aflate în pericol vor face acest lucru... și animalele presimt pericolul, și instinctual știu ce au de făcut în asemenea cazuri... Îmi amintesc prima noastră vizită în valea Yosemite, când fiica noastră era încă foarte mică. Ea nu văzuse niciodată zăpada până în acel moment, şi când am lăsat-o jos în zăpadă a început să scâncească. Dar s-a oprit când a ridicat ochii şi a văzut un pui de căprioară. Cred că am fi vrut să mergem să mângâiem puiul acela, totuși nu ne-am apropiat mai mult. Când i-am spus că am văzut puiul de căprioară, pădurarul a râs şi mi-a răspuns: „Da, este zăpadă multă sus pe munte, şi când este aşa de multă zăpadă şi se simt în pericol, animalele coboară şi sunt blânde la fel ca animalele domestice. Dar imediat ce se topeşte zăpada primăvara, ele pleacă din zona aceasta şi nu mai dai de ele cale de kilometri întrgei!” De ce? Pentru că atunci când un animal este în pericol, vine la om. Nu cred că Noe a avut vreo problemă să adune animalele în preajma Potopului, ele au venit la el!
„Şi tu ia-ţi din toate bucatele care se mănâncă şi fă-ţi merinde din ele, ca să-ţi slujească de hrană ţie şi lor.” Aşa a şi făcut Noe: a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu. (Gen. 6:21-22)
A fost nevoie de foarte mult nutreț ca să hrănească toate animalele din arcă. Unii vor spune: „Dar unele animale sunt carnivore; s-ar fi mâncat unele pe altele!” Nu cred că era aşa. Se pare că până la Potop, nici oamenii, nici animalele nu mâncau carne. Nu erau animale carnivore. Și aflăm din Scriptură că se va întoarce vremea (în Împărăţia de o mie de ani) când leul şi mielul vor sta împreună şi leul va mânca paie la fel ca un bou (a se vedea Isaia 11:6-7). Sigur se va întâmpla aşa, pentru că probabil aceasta a fost starea de la început a animalelor.
Ajunși în acest punct, pe cale să deschidem ochii cu atenție asupra capitolului 7 al Genezei, parcă nu-ți vine să crezi că totul se îndreaptă către dezastru și distrugere pentru tot ce avea viaţă pe Terra! În același timp, narațiunea biblică va scoate în evidență salvarea celor din arcă – care ilustrează în general salvarea celor care ascultă de Dumnezeu – așa cum a făcut Noe. Amintiți-vă ultimele cuvinte ale capitolului 6: Noe a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu.
Ce îndemn, ce lecție actuală pentru fiecare muritor, pentru fiecare dintre noi, găsim în această propoziție. Dumnezeu nu ne cere superputeri sau super-credință și mega evlavie – deși acestea nu-s deloc inutile, și slavă Domnului pentru cine tinde către ele! ASCULTAREA, împlinirea celor comunicate de sus, constituie condiția principală a izbăvirii, este tot ce așteaptă Dumnezeu, care continuă să-Și comunice decretele izbăvitoare, cu o incredibilă îndurare, și-o nenaturală bunătate și îndelungă răbdare în a da șanse peste șanse unei omeniri „care bea nelegiuirea ca apa”, conform unei alte expresii biblice. Dar despre asta, pe-ndelete (fără plăcere, dar cu necesitate) – în episodul viitor. Vă las cu bine și cu gândul la veridicitatea Cuvântului unui Dumnezeu care pedepsește cu durere, dar iubește cu multă pasiune.

Geneza 7:1-8:12 | Itinerar Biblic | Episodul 18

Dragi ascultători, sper să ne regăsim în starea potrivită pentru a trata cum se cuvine și pasul înainte pe care vi-l propun în continuare, prin cea dintâi carte a Bibliei. Dacă vrem să știm cine suntem și încotro mergem, e necesar să știm și de unde venim; or, tocmai asta Își propune Dumnezeu să ne dezvăluie în cartea Geneza, al cărei autor de drept este...
După căderea primilor oameni în capcana lui Satan și-a neascultării de Dumnezeu, starea omenirii și-a creației s-a degradat rapid, astfel că Dumnezeu a decis extincția cvasi-totală... în vederea repopulării însă! În colaborare cu Noe, singurul de pe pământ care alesese să umble în ascultare și părtășie cu El, Creatorul face un plan de salvare a unei rămășițe – câteva semințe – din fauna și umanitatea care populau pământul. Dumnezeu îl împuternicește pe Noe să meșterească peste un secol la o ambarcațiune de salvare, pentru reprezentanții celor mai multe dintre rasele importante de păsări și animale terestre.
Citim versetul care deschide cap. 7 din Geneza:
Domnul a zis lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni. (Gen. 7:1)
Cum de era Noe fără prihană? Am mai spus, și vom tot repeta de-a lungul acestor programe: prin credinţă, prin ascultare, prin teamă de Dumnezeu, prin umblare cu Dumnezeu! Aşa cum, mai târziu, vom vedea că și Avraam a fost considerat neprihănit: „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” (Gen. 15:6). Noe L-a crezut și L-a ascultat pe Domnul, şi a fost socotit neprihănit pentru asta... Autorul epistolei către Evrei spune: „Prin credinţă, Noe... a făcut o corabie...” Pentru (și prin) această credinţă l-a salvat Dumnezeu pe Noe!
Aţi observat cu câtă bunătate și îndurare Se manifestă Dumnezeu faţă de acest om, în întreaga perioadă a judecăţii? Aici în versetul 1 spune: „(Vino,) intră...” Este aceeaşi invitaţie pe care o face şi Mântuitorul, când spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Mat. 11:28). Şi apoi în versetul 16 de aici, din Geneza 7, vom vedea că „Domnul a închis uşa după el.” Nu este minunat? Şi apoi la începutul capitolului 8: „Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe...” Este extraordinar! Dumnezeu ar fi putut foarte uşor să uite cu totul de Noe. Ar fi putut să spună după mulţi ani: „Ah, am uitat de omul ăla. L-am aşezat în arcă şi l-am uitat acolo!” Sau ar fi putut să-l lase de capul lui, știind că era evlavios... Ar fi fost destul de neplăcut, nu-i aşa? Dar Dumnezeu nu l-a uitat pe Noe, Şi-a amintit de el. Dumnezeu nu te uită niciodată! El Îşi aduce aminte și de tine! Singurul lucru pe care Dumnezeu nu şi-l aminteşte este păcatul tău, dacă te pocăiești și vii la Dumnezeu să fii salvat. De păcatul tău nu-Și mai aduce El aminte. Ce lucru extraordinar este acesta!
Desigur, dacă fusese ascultător de Dumnezeu până aici, cu-atât mai mult acum Noe dovedește supunere... Doar pentru asta muncise și suferise atâția ani, nu?! Astfel că el și familia lui, plus mulțimea zoologică, intră în corabie.
Ştiaţi că narațiunea lui Noe, la fel ca cea a creaţiei, a făcut înconjurul lumii şi a rămas în istorie? Mi-ar plăcea să vă detaliez sursele babiloniene legate de acest aspect. Puteţi să le comparaţi şi să observaţi diferenţele. Celelalte sunt pur şi simplu absurde şi ridicole. Dar dincolo de toate acestea, faptul că majoritatea civilizațiilor de pe Pământ au nişte scrieri legate de Creaţie şi de Potop ar trebui să vă dea de gândit. Ar trebui să vă sugereze că există probabil ceva adevărat la baza a toate astea. Nu ar fi fost posibil ca toate popoarele să spună poveşti atât de asemănătoare, dacă le-ar fi inventat pur şi simplu. Iar dacă vreţi să ştiţi care este versiunea corectă, puteţi să le comparaţi. Versiunea babiloniană este o legendă ridicolă ce vorbeşte despre un anumit război între zei. Acest război a abătut Potopul asupra Pământului. În Biblie, se spune că Potopul a venit ca pedeapsă a judecăţii lui Dumnezeu asupra omenirii, din cauza stării ei de păcat!
Continuăm să citim din cartea Geneza, capitolul 7, vers. 2 și 3:
Ia cu tine câte şapte perechi din toate dobitoacele curate, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască; o pereche din dobitoacele care nu sunt curate, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască; şi câte şapte perechi, de asemenea, din păsările cerului, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască, pentru ca să le ţii vie sămânţa pe toată faţa pământului. (Gen. 7:2-3)
Aceste versete au stat la baza unui proces cu mulţi ani în urmă... Dr. Harry Rimmer declarase că oferă o mie de dolari celui care găseşte o contradicţie în Biblie. Au fost câţiva teologi liberali care au declarat în faţa justiţiei că în aceste versete din Geneza este o contradicţie. De ce ar fi spus Dumnezeu iniţial câte o pereche din fiecare, iar acum câte şapte perechi? Desigur, Dr. Harry Rimmer a câştigat procesul. Nu trebuie decât să citiţi mai departe, în locul unde Noe a coborât din corabie şi a oferit jertfe din toate animalele curate. De unde ar fi putut să ia animale pentru toate jertfele acestea, dacă nu ar fi luat mai mult de o pereche din fiecare? Doar animalele curate au intrat câte şapte perechi, iar acum ne este clar şi de ce. Animalele necurate au venit doar câte o pereche din fiecare specie. „Şi câte şapte perechi, de asemenea, din păsările cerului”. Acestea erau cele curate, desigur.
Căci după şapte zile, voi face să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi voi şterge astfel de pe faţa pământului toate făpturile pe care le-am făcut.” Noe a făcut tot ce-i poruncise Domnul. (Gen. 7:4-5)
Timp de şapte zile, oricine putea să bată la uşă, putea chiar să intre pur şi simplu. Dumnezeu i-ar fi salvat. Singurul lucru pe care ar fi fost nevoie să-l facă era să creadă în Dumnezeu și să ia de bun ce promisese El că va face... Dar, n-a fost să fie!
Noe era de şase sute de ani când a venit potopul pe pământ. Şi Noe a intrat în corabie cu fiii săi, cu nevasta sa şi cu nevestele fiilor săi, din pricina apelor potopului. Din dobitoacele curate şi din dobitoacele necurate, din păsări şi din tot ce se târăşte pe pământ, au intrat în corabie la Noe, două câte două, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască, aşa cum poruncise Dumnezeu lui Noe. (Gen. 7:6-9)
Repet ce-am spus mai devreme: n-a fost nevoie și nu scrie nicăieri că Noe a ieşit să strângă animalele şi să le bage în corabie. Ele au venit singure!
Aducerea împreună a acestei impresionante sume de viețuitoare și-a celor câțiva oameni – care la porunca lui Dumnezeu intră în corabie – este o acțiune care durează șapte zile... După care potopul – punitiv și purificatory – vine, trimis de Dumnezeu pe când Noe avea șase sute de ani… cum găsim scris atât în vers. 6 din Geneza 7, cât și în pasajul care continuă descrierea amănunțită – atât a distrugerii a tot ce avea viaţă pe pământ, cât şi a salvării celor din arcă. Citim de la vers. 10 la 17:
După cele șapte zile, au venit apele potopului pe pământ. În anul al şase sutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. În aceeaşi zi au intrat în corabie: Noe, Sem, Ham şi Iafet, fiii lui Noe, nevasta lui Noe şi cele trei neveste ale fiilor lui cu ei; ei şi toate fiarele câmpului după soiul lor, toate vitele după soiul lor, toate târâtoarele care se târăsc pe pământ după soiul lor, toate păsările după soiul lor, toate păsărelele, tot ce are aripi. Au intrat în corabie la Noe, două câte două, din orice făptură care are suflare de viaţă. Cele care au intrat, erau câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască, din orice făptură, după cum poruncise Dumnezeu lui Noe. Apoi Domnul a închis uşa după el. Potopul a fost patruzeci de zile pe pământ. Apele au crescut şi au ridicat corabia, şi ea s-a înălţat deasupra pământului. (Gen. 7:10-17)
Care este dovada ştiinţifică, dovada istorică a Potopului? Nu voi intra în detalii legate de aceste aspecte, dar celor interesaţi le recomand o carte bună dintre multele pe acest subiect: The Genesis Flood [Potopul din Geneza] de Henry M. Morris şi John C. Whitcomb (Presbyterian and Reformed, 1960). Cei doi autori sunt foarte bine pregătiţi şi în măsură să scrie pe această temă: Henry M. Morris – doctor la Universitatea din Minnesota, profesor de inginerie hidraulică şi preşedinte al Departamentului de Inginerie Civilă de la Institutul Politehnic din Virginia; John Whitcomb – doctor în teologie, profesor de Vechiul Testament la Seminarul Teologic Grace. În cartea lor despre Potopul din Geneza, ei demonstrează că Potopul a fost universal, o catastrofă imensă şi care a lăsat în urmă destule dovezi... Ei oferă şi răspunsuri pentru teoria uniformitaristă (conform căreia procesele de transformare pe care le observăm acum ne sunt suficiente pentru a deduce toate schimbările geologice care au avut loc de-a lungul istoriei). Aceasta este una dintre teoriile care au apărut pentru a devaloriza și împuțina dovezile geologice ale Potopului universal. Îmi mențin părerea că există foarte multe dovezi în favoarea Potopului, care sunt prezentate foarte bine în cartea menționată, The Genesis Flood [Potopul din Geneza]. Nu e de competența mea și nu consider că este nevoie să intru în mai multe detalii aici.
Apele au ajuns mari şi au crescut foarte mult pe pământ, şi corabia plutei pe deasupra apelor. Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi, care sunt sub cerul întreg, au fost acoperiţi. Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor, care au fost acoperiţi. Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ, atât păsările, cât şi vitele şi fiarele, tot ce se târa pe pământ şi toţi oamenii. Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pământul uscat a murit. Toate făpturile care erau pe faţa pământului au fost nimicite, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului: au fost nimicite de pe pământ. N-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie. (Gen. 7:18-23)
Pe de altă parte, tot apar și cărţi scrise de pseudo-intelectuali şi pseudo-teologi. Aceştia lansează teorii care susțin de exemplu că Potopul a fost local şi a avut loc în zona văii Tigrului şi a Eufratului. Cu alte cuvinte, Potopul ar fi fost o puternică aversă locală, care a generat un fel de lac imens, şi atât! Cartea The Genesis Flood demontează această teorie. Sper că observaţi că în Scriptură se specifică foarte clar că Potopul a acoperit tot pământul, toți munții. Dumnezeu anunțase că tot pământul va fi acoperit și distrus de ape: (vă reamintesc Gen. 6:13) „Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul.”
Se pare că omenirea ajunsese să populeze la acea vreme chiar şi America de Nord, și cu siguranță că și fauna era corespunzător reprezentată și activă și ea... nimeni nu cred că ar avea ceva împotriva acestei idei... Dacă susţineţi însă că Potopul nu a fost universal, ci a avut loc doar într-o zonă geografică restrânsă, atunci înseamnă că a mai existat și altcineva, în afară de Noe, de la care să se tragă și să se fi dezvoltat omenirea. Iar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune că aşa au stat lucrurile! După câte văd, avem de-a face cu o dilemă – deci fie acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu, fie îl respingem. Eu înţeleg că dacă încerci să susţii teoria unui potop local, respingi practic Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia menţionează foarte clar că Potopul a fost universal. „Toate făpturile care erau pe faţa pământului au fost nimicite... N-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie.”
Apele au fost mari pe pământ o sută cincizeci de zile. (Gen. 7:24)
Cu alte cuvinte, aproape o jumătate de an (cam cinci luni), Pământul a fost acoperit de apă.
Cartea pe care am menționat-o mai devreme, The Genesis Flood, lămureşte nu doar că Potopul a fost universal, dar răspunde şi ideilor prezentate de teoria uniformitaristă. Există oameni care susţin că nu a existat o catastrofă precum Potopul. Nu voi intra în detalii sau dezbateri pe această temă; apostolul Petru (2 Petru 3:3–4) ne atenţionează cu privire la astfel de oameni: „...să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: «Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!»“.
Batjocoritorii au fost dintotdeauna uniformitariști, dar nu se poate susţine în acelaşi timp şi această poziţie, şi integritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Este foarte important de observat și reținut acest aspect!
Deși ploaia a durat multă vreme, și mult mai multă vreme s-a menținut nivelul înspăimântător al apelor, toate au un final – așa și potopul... Cum am spus, evenimentele ne țin cu sufletul la gură și decurg natural, astfel încât trecerea dintr-un capitol în altul se face pe neobservate... (oricum, textul original nu avea această împărțire pe capitole și versete, care este o operă târzie și-n etape – sec. 13-16. Ele ne sunt de mare folos în identificarea și reținerea mai facilă a unor texte, evenimente, episoade biblice... dar să nu fim mai atenți la capitole și versete decât la ce ne comunică de fapt textul!)
Citim așadar primele 4 versete din capitolul 8:
Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe, de toate vieţuitoarele şi de toate vitele care erau cu el în corabie; şi Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, şi apele s-au potolit. Izvoarele Adâncului şi stăvilarele cerurilor au fost închise, şi ploaia din cer a fost oprită. Apele au scăzut de pe faţa pământului, scurgându-se şi împuţinându-se, şi, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micşorat. În luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munţii Ararat. (Gen. 8:1-4)
După relatarea despre pregătirile în vederea Potopului, despre cum a luat amploare şi cum a ajuns la apogeu revărsarea nimicitoare, primim iată și detalii referitoare la liniştirea şi retragerea apelor. Ni se spune că Dumnezeu „Şi-a adus aminte de Noe” – ce frumos! – şi că „a făcut să sufle un vânt pe pământ şi apele s-au potolit”. Acest lucru nu s-a întâmplat peste noapte. A fost nevoie de 150 de zile pentru ca apele să crească şi apoi a durat peste două sute de zile ca totul să se potolească. Asta îmi spune mie că este vorba despre ceva mai mult decât o inundaţie locală, nu credeți?!
Apele au mers scăzând până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s-au văzut vârfurile munţilor. După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei pe care o făcuse. (Gen. 8:5-6)
Am putea spune că acesta este începutul sfârşitului Potopului. Observaţi ce face Noe, citim în versetele următoare (7-8):
A dat drumul unui corb care a ieşit, ducându-se şi întorcându-se, până când au secat apele de pe pământ. A dat drumul şi unui porumbel, ca să vadă dacă scăzuseră apele de pe faţa pământului. (Gen. 8:7-8)
De fapt, Noe ajunge să se comporte ca un ornitolog pasionat – urmărind cu atenție traseul celor două păsări folosite ca mesageri, corbul şi porumbelul.
...porumbelul n-a găsit niciun loc ca să-şi pună piciorul şi s-a întors la el în corabie, căci erau ape pe toată faţa pământului. Noe a întins mâna, l-a luat şi l-a băgat la el în corabie. A mai aşteptat alte şapte zile şi iarăşi a dat drumul porumbelului din corabie. Porumbelul s-a întors la el spre seară; şi iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a cunoscut astfel că apele scăzuseră pe pământ. A mai aşteptat alte şapte zile; şi a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu s-a mai întors la el. (Gen. 8:9-12)
Consider că ni se prezintă aici, în cap. 8, un mare adevăr spiritual, din relatarea despre corb şi porumbel. După ce Noe a petrecut un an în arcă, a trimis afară un corb... care la un moment dat nu s-a mai întors. Porumbelul în schimb a continuat să revină, ba chiar a adus în cioc o frunză de măslin. Nu ştiu de ce porumbelul şi frunza de măslin au fost dintotdeauna simbolul păcii... poate se consideră că au consfințit păstrarea vieții celor de pe arcă, și apariția primelor semne de viață de pe pământul izbăvit de furia apelor, poate însemna refacerea păcii dintre Dumnezeu și omenire. Personal nu cred că acesta este neapărat mesajul celei de-a doua reveniri a porumbelului. Este sigur însă că, atunci când porumbelul nu s-a mai întors, a fost semnul că judecata se încheiase şi că pacea revenise pe pământ. Bineînţeles că omul care iese din arcă are aceeaşi natură ca toţi descendenţii lui Adam care provocaseră judecata lui Dumnezeu prin Potop. Vom vedea că, de fapt, în om nu se vede nicio îmbunătăţire, nicio schimbare, după Potop...
Iată și lecţia spirituală importantă peste care nu aş vrea pentru nimic în lume să treceţi cu ușurință. Noe este preocupat de „studiul păsărilor”. El trimite corbul din corabie, care la un moment dat nu se mai întoarce. De ce? Pentru că se hrăneşte cu resturi animale. Erau multe animale moarte care pluteau la suprafaţa apei după Potop, şi aceasta constituia hrana pe care o căuta corbul. El nu s-a mai întors la arcă, pentru că se îndrepta spre un ospăţ generos, plus că se simţea foarte bine în aer liber... Că veni vorba, corbul va fi ulterior desemnat și inclus în categoria animalelor necurate.
Porumbelul pe de altă parte este o pasăre curată, după cum reiese şi din Scriptură. Amintiţi-vă că Noe luse în corabie atât animale curate, cât şi animale necurate. Porumbelul s-a întors cu o informaţie. Era un porumbel călător obişnuit. La a doua incursiune – de-acum, Noe era un observator consacrat al păsărilor! – porumbelul aduce dovada că se întrevedea uscatul. A treia oară, porumbelul nu s-a mai întors – iar Noe a ştiut că apele judecăţii se retrăseseră!
Am mai tot spus că marile adevăruri ale Bibliei îşi găsesc originea în cartea Geneza. Biblia învaţă că omul credincios are două naturi: o natură veche şi o natură nouă: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17).
Ce este curat stă alături de ce este necurat. Noi, cei care suntem credincioşi, avem aceste două naturi. Domnul nostru a spus: „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh.” (Ioan 3:6) Şi Pavel scrie: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.” (Rom. 7:18) Apostolul are în vedere lupta dintre cele două naturi sau firi. Continuă până în zilele noastre să existe o luptă între firea cea veche şi firea cea nouă a credinciosului.
Corbul a ieşit într-o lume aflată sub judecată, dar a găsit un ospăţ în resturile acesteia, în cadavrele animalelor, pentru că el cu aşa ceva se hrănea... Din trupul mort al unui elefant putea organiza un banchet; pentru el ar fi fost un festin de proporţii uriaşe. Corbul s-a tot dus încolo şi încoace, sus-jos, fără încetare. Aceasta este o imagine a firii vechi; firea veche este asemenea corbului aceluia. Firea veche iubeşte lucrurile lumii şi se ospătează cu ele. Acesta este motivul pentru care atât de mulţi oameni rămân să se uite la televizor, duminica, în loc să meargă la biserică. Să nu-mi spuneţi că aveţi o scuză bună pentru asta! Poftele naturii vechi nu sunt o scuză, pentru că nu ar trebui să trăiţi urmând îndemnurile ei.
Porumbelul a ieşit într-o lume aflată sub judecată, dar nu a găsit odihnă, nicio mulţumire, şi s-a întors pe arcă. Porumbelul reprezintă credinciosul din lumea aceasta. Corbul a plecat în lume şi i-a plăcut. Când a găsit un cadavru, probabil s-a gândit că a venit Împărăţia de o mie de ani! Un profesor îmi spunea cândva: „Chestiunea asta cu binele și răul – este relativă!” Avea dreptate, omeneşte vorbind... Dumnezeu este Cel care spune ce este bine şi ce este drept. Ce spune Dumnezeu este bine, nu ce spunea profesorul acela (căruia oricum, multe nu i se păreau greşite!) Dar ce spune Dumnezeu că este greşit chiar este greşit. Credinciosului i se spune: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume... “ (1 Ioan 2:15). Noi trăim astăzi într-o lume judecată. Suntem în lume, dar nu din lume. Trebuie să ne folosim de ea, dar nu să abuzăm de ea. Nu ar trebui să ne îndrăgostim de lume, ci să încercăm să-i câştigăm pe cei pierduţi şi să răspândim Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul nostru ne-a spus: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). Să ne ocupăm de lucrul pe care-l avem de făcut aici, pe pământ: să răspândim Cuvântul lui Dumnezeu, acesta este lucrul cel mai important.
Porumbelul a recunoscut în ce fel de lume ajunsese şi nu a găsit un loc de odihnă. A găsit odihnă doar în arcă, iar arca aceasta ni-l prefigurează pe Hristos, dacă vreţi. Îngăduiţi-mi să vă întreb (înainte de a încheia): ce fel de pasăre sunteţi? Corb sau porumbel? Dacă eşti copil al lui Dumnezeu, ai două naturi, dar în care dintre ele trăieşti astăzi? Iubeşti lucrurile lui Dumnezeu sau nu?
Sper să dați răspunsuri în conformitate cu realitatea! Încheiem acum episodul de azi, sper să ne reîntâlnim data viitoare, când vom continua să ne punem întrebări care să ne ajute să aplicăm la noi înșine învățămintele Bibliei! În felul acesta se va vedea că nu atât ce aflăm/cunoaștem contează, cât ce schimbă în noi cele citite!

Geneza 8:13 - 9:17 | Itinerar Biblic | Episodul 19

Dragi prieteni, vă reamintesc: spuneam într-unul din episoadele de la începutul studiului cărții Geneza că prima parte a primei cărți a Bibliei este formată din primele 11 capitole (care ne ajută să înțelegem creația și intrarea păcatului în omenire); la rândul său, acest amplu pasaj poate fi împărțit în patru secvențe principale: crearea și răspândirea viețuitoarelor și omenirii (primele două capitole), căderea omului în păcat – următoarele două capitole, apoi potopul (cap. 5-9), și-n sfârșit semnificațiile și consecințele episodului Babel.
Iată-ne către finalul celei de-a treia secțiuni – cea consacrată redării judecății lui Dumnezeu prin apă. Reluăm citirea capitolului 8 din Geneza acolo unde rămăseserăm data trecută, la versetul 13:
În anul şase sute unu, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele secaseră pe pământ. Noe a ridicat învelitoarea corăbiei: s-a uitat şi iată că faţa pământului se uscase. (Gen. 8:13)
Asta înseamnă zece luni și jumătate, dar întreaga durată a Potopului a fost de un an și zece zile, calcul simplu care reiese din corelarea Gen. 7:11 / Gen. 8:14:
În luna a doua, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pământul era uscat de tot (Gen. 8:14)
Avem și aici confirmarea că Potopul a fost universal. Nu fusese ceva cât să umple o piscină, sau fie – și o vale... puteţi fi siguri de asta! Tot pământul fusese acoperit, și-acum întreg pământul se uscase, redevenise locuibil.
S-au descoperit și au fost făcute publice destule dovezi care atestă că a fost vorba despre un potop universal care a acoperit tot pământul. Dr. J.E. Shelley, care a adoptat poziţia unui potop universal, afirma: „Cel mai izbitor exemplu în acest sens îl reprezintă mamuţii. Aceşti elefanţi au fost descoperiţi îngropaţi în aluviunile îngheţate din tundra siberiană, pe toată lungimea continentului Asia şi în Nordul Alaskăi şi al Canadei. Se găsesc în grupuri în zone mai înalte, nu înghesuiţi în mlaştini cu sutele sau miile.” El continuă prin a spune că, în urma cercetărilor efectuate asupra lor, s-a tras concluzia că au murit înecaţi. (Dacă doar s-ar fi împotmolit în mlaştini, ar fi murit de foame.)
„Cu cât înaintăm mai mult spre nord, cu atât sunt mai multe exemplare, până când solul insulelor din Marea Albă, din interiorul cercului arctic, este format în cea mai mare parte din oasele lor amestecate cu cele ale tigrilor, elanilor, urşilor şi boilor moscat, alături de trunchiuri de copaci şi arbori cu rădăcinile în sol. Acum nu mai sunt copaci în aceste regiuni, cei mai apropiaţi aflându-se la distanţe de sute, aproape mii de kilometri. Un mamut nu s-ar fi putut hrăni mai mult de trei luni pe an cu vegetaţia scundă care creşte acum în această regiune. Ar fi fost nevoie de tot ce creştea pe o suprafaţă de 260 kilometri pătraţi, pentru a-l menţine în viaţă pe unul dintre ei. Hrana găsită în stomacul lor constă din conifere, ramuri de păducel... Mamuţii aceştia au fost îngropaţi de vii în aluviuni, atunci când acestea erau încă proaspete, neîntărite. Atât ei, cât şi aluviunile au îngheţat brusc şi nu s-au mai dezgheţat niciodată (pentru că nu prezintă niciun semn de descompunere). Prin docurile Londrei s-a tranzitat și vândut fildeş provenind de la mamuţi vreme de peste o mie de ani. Muzeele de istorie naturală se aprovizionează cu oseminte, capete şi colţi de mamut de la magazinele de fildeş din porturile Londrei. Am văzut un asemenea cap care părea proaspăt şi era acoperit cu blana lui originală!” Dacă vă îndoiţi de caracterul universal al Potopului, veţi găsi aici dovezi în plus, ca să vă convingeți!
Citim mai departe din Geneza 8, de la versetul 15:
Atunci, Dumnezeu a vorbit lui Noe şi i-a zis: „Ieşi din corabie, tu şi nevastă-ta, fiii tăi şi nevestele fiilor tăi cu tine! Scoate afară împreună cu tine toate vieţuitoarele de tot felul, care sunt cu tine, atât păsările, cât şi vitele şi toate târâtoarele care se târăsc pe pământ: să mişune pe pământ, să crească şi să se înmulţească pe pământ.” Şi Noe a ieşit afară cu fiii săi, cu nevasta sa şi cu nevestele fiilor săi. Toate dobitoacele, toate târâtoarele, toate păsările, tot ce se mişcă pe pământ, după soiurile lor, au ieşit din corabie. (Gen. 8:15-19)
Dumnezeu era pe cale să încheie un legământ cu Noe. Vom fi martori la el în capitolul următor. Legământul încheiat cu Noe este foarte important – pentru că, deși l-a parafat cu Noe, în fapt l-a încheiat cu toată omenirea, inclusiv cu cei care trăiesc acum pe pământ. Deocamdată, luăm act de faptul că
Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot pe altar. (Gen. 8:20)
Am mai spus, înţelegem astfel de ce luase Noe câte şapte perechi dintre animalele și păsările curate, şi numai câte o pereche dintre celelalte... El urma să le ofere ca jertfă pe cele curate! Pentru că primul lucru pe care l-a făcut Noe când a ieşit din arcă a fost să construiască un altar şi să-I aducă Domnului o jertfă, o ardere de tot. Această ardere de tot, care anticipează persoana lui Isus Hristos, a fost oferită în temeiul acceptării de către Dumnezeu, şi ca laudă adusă Celui pe care Noe Îl recunoştea ca fiind Dumnezeu. Nu încape îndoială că acesta a fost unul dintre lucrurile care L-au determinat pe Dumnezeu să-Şi găsească plăcerea în Noe, în momentul acela...
Domnul a mirosit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut.” (Gen. 8:21)
Puteţi să rețineți această promisiune ca fiind adevărată și cu totul vrednică de crezare. Dar gândindu-ne la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, ce puteţi spune despre tinereţea voastră? Erau atunci gândurile voastre rele, sau nu? Observăm în societatea contemporană răzvrătirea tineretului, ne dăm seama de direcţia în care se îndreaptă... Toată imaginaţia (conform traducerii engleze), toate întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţe, şi acest lucru nu se îmbunătăţeşte, indiferent de poziția sau starea omului!
Eram nu demult în vizită, într-un spital... Era trasă o perdea între paturi, dar puteam auzi cum vorbea pacienta de alături cu soţul ei. Parcă ar fi fost un concurs de înjurături între cei doi! N-am auzit în viața mea atâtea cuvinte urâte rostite între doi oameni... care se presupune că trebuiau să fi fost apropiați! Citez din nou: întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui. Este afirmaţia lui Dumnezeu făcută cu așa mult timp în urmă, dar atât de actuală! Cine ne-ar putea cunoaște mai bine ca El?!
Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea! (Gen. 8:22)
S-a sugerat că Potopul a fost un cataclism atât de grandios, care a generat o forță atât de colosală, încât a determinat modificări ale axei de înclinare a planetei... Cum ştiţi, axa Pământului nu este dreaptă. Suntem descentraţi, dacă vreţi. Centrul magnetic este diferit de centrul în jurul căruia ne rotim. Ceva care le-a defazat, pare că s-a întâmplat de-a lungul timpului, şi unii cred că acestea ar fi momentul și evenimentul cu pricina. Pământul se învârte, cumva, ca un titirez. Vă amintiţi, dacă v-aţi jucat vreodată cu așa ceva, că după ce se roteşte o vreme, viteza titirezului scade progresiv, şi-apoi se dezechilibrează. Cam ala se roteşte Pământul astăzi (şi drept rezultat avem patru anotimpuri!)...
Înainte de Potop, omul fusese invitat și ajutat să învețe câteva lucruri: (1) Răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu devenise o realitate evidentă; (2) Revelaţia de la Dumnezeu fusese respinsă de om. Mărturia lui Noe nu i-a atins. (3) Reabilitarea, prin renunțare și pocăinţă, fusese total respinsă; nicio întoarcere la Dumnezeu nu se consemnează. Oamenii au refuzat calea de scăpare furnizată de Dumnezeu – timp de un veac, Noe nu a convins pe nimeni (Și nu din cauza lui!)! Acestea sunt cele trei aspecte importante: omul s-a răzvrătit, a respins revelaţia şi nu a existat pocăinţă. Ce trist, cât de costisitor! Pentru că, iată, pedeapsa lui Dumnezeu venită prin potop ține pământul în șah mai bine de un an de zile!
Viața este însă păstrată prin ceea ce s-a depozitat pe arca lui Noe. Iar odată cu întoarcerea pe uscat, Noe ocupă o poziţie unică. El este un nou cap, re-generatorul rasei umane, aceeaşi poziţie pe care o deţinuse Adam. Se spune că toţi suntem rude cu Adam, dar avem o rudă şi mai apropiată: toţi suntem înrudiţi cu și prin Noe. Într-un sens, Noe este tatăl nostru, al tuturor celor care trăim astăzi.
După ce în cap. 8 constatăm reînmugurirea civilizației umane post-diluviene, iată-ne, în cap. 9, în fața unui alt început – cel al vieții în noile condiții: un început radical, pus sub semnul legământului dintre Dumnezeu și Noe... și, prin el, cu fiecare dintre noi.
Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul.” (Gen. 9:1)
Cuvântul umpleţi este semnificativ aici pentru că ştim că a existat o civilizaţie cu un stil de viață înainte de Potop, şi acum urmează să fie o altă civilizaţie în alte condiții și cu altă viețuire, după Potop. (Când i s-a spus lui Adam să umple pământul, presupunem că existau și înainte de Adam... fiinţe vii – nu ştiu cum să le numesc... aparțineau creaţiei lui Dumnezeu; orice altceva aş spune dincolo de aceste cuvinte este pură speculaţie!) Observaţi că primul lucru pe care i-l spune Dumnezeu lui Noe este tot: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”. Rasa umană urma să se înmulţească şi să se răspândească. Amintiţi-vă că Dumnezeu a dat această poruncă în circumstanţe speciale. Noi care trăim azi o explozie demografică, ne dăm seama că pericolul suprapopulării este real. Noe se afla într-o cu totul altă postură: el şi familia lui erau singurii oameni din noua lume. Încercaţi să vă imaginaţi că sunteţi pe autostradă, mergeţi la muncă, sunt maşini în faţă, maşini în spate, maşini în dreapta şi în stânga, claxoane, un trafic infernal. Apoi, peste un an, când ieşiţi pe autostradă, nu mai este nicio maşină în afară de a voastră. Aţi putea să desfiinţaţi toate semafoarele. Nu mai este nevoie de ele pentru că sunteţi singurii care mai conduceţi pe acolo. Ar fi o experienţă inedită, nu-i aşa? Ei bine, cam aşa a fost cu Noe în vremea aceea. Iar Dumnezeu îl încurajează prin autoritatea și indicațiile pe care continuă să i le dea:
S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! (Gen. 9:2)
O altă parte a legământului prevede faptul că omul este protejat şi declarat cel care stăpâneşte peste lumea animală. Presupun că înainte de potop lucrurile nu stăteau la fel. Se pare că omul nu obişnuia să mănânce carne, înainte... Toate animalele erau domestice (şi parcă nu prea eşti tentat să mănânci un animal de companie, nu?) Amintiţi-vă că animalele au venit la Noe când se apropia Potopul; se pare că nu le era deloc teamă de el. Ei bine, acum după diluviu, animalele se tem de om.
Într-un fel, omul este răspunzător pentru lumea animalelor. Felul în care le-a tratat omul constituie o istorie a cruzimii. Mânat de lăcomie sau inconștiență, omul a reușit să extermine destule specii de animale. Dacă nu ar fi intervenit autorităţile, braconierii ar fi măcelărit toate balenele din jurul insulelor Hawaii, pentru banii pe care-i puteau obţine de pe urma lor. Într-o vreme, au existat mari turme de bizoni în vestul Statelor Unite, dar și aceste animale au fost omorâte de om. Astăzi avem nevoie de rezervații în care să protejăm animale şi păsări. Trebuie să facem asta, pentru că tot multe specii de animale din întreaga lume sunt pe cale de dispariție. Omul este o creatură crudă, de fapt: lacomă! Am ajuns ca animalele să aibă nevoie de protecție față de acţiunile omului!
Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde. (Gen. 9:3)
Iată-L pe Dumnezeu conferind noii umanități o nouă direcție de nutriție, prin faptul că-i indică o nouă sursă de hrană. Înainte de Potop, Dumnezeu îi dăduse omului verdeața, plantele drept hrană. Acum îi spune lui Noe că poate să mănânce şi animale, deci carne... Există tot felul de diete, fiecare cu adepţii ei, şi în multe cazuri dieta face parte din religia unei persoane. Stăteam nu demult de vorbă cu o femeie care era vegetariană, opţiune pe care o păstra cu scrupulozitate, și pe care o inclusese și în sistemul ei de valori și încredințări, inclusiv religioase. A fost foarte încântată când a auzit că înainte de Potop oamenii nu mâncau carne. Mi-a spus că asta îi întărea convingerea că făcuse o alegere bună, și că toți oamenii ar trebui să fie vegetarieni, şi chiar și-a notat acest lucru. Mă gândesc însă că mai târziu a şters însemnarea, pentru că i-am spus: „Nu aş da atâta importanţă acestui lucru, dacă aş fi în locul dumneavoastră, pentru că să nu uităm, cei care au pierit în Potop au fost toţi vegetarieni. Dacă regimul alimentar le-ar fi îmbunătăţit cumva modul de viaţă la momentul acela, ei nu ar fi fost nimiciţi.”
Aici în Geneza 9:3 vedem că Dumnezeu îi permite omului să mănânce carne. Cu toate acestea (vers. 4), Dumnezeu interzice consumul de sânge:
Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi. (Gen. 9:4)
Sângele trebuie lăsat să se scurgă, pentru că este semn al vieţii. Scurgerea lui arată că animalul trebuie omorât rapid și cu blândeţe, să nu i se prelungească suferinţa. Și trebuie să fie cu adevărat mort în momentul începerii preparării hranei. Deşi îmi place vânătoarea ca sport, nu-mi place să împuşc prepeliţe, de exemplu, pentru că uneori doar rănesc biata pasăre şi aceasta se târăşte undeva unde nu pot s-o găsesc. Nu-mi place să fac asta! Dumnezeu spune că atunci când mâncaţi animale trebuie să vă asiguraţi că nu le mâncaţi cu tot cu sângele lor. Sângele ar trebui scurs, și ideal ar fi să existe și confirmarea că animalul nu a fost omorât cu brutalitate.
Căci voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. (Gen. 9:5)
Această afirmaţie interesantă are și azi relevanță, pentru că peste tot putem întâlni animale (chiar și domestice, sau de casă – precum câini sau pisici) care pot fi turbate... sau avem de-a face cu diverse rozătoare, purtători de diferite boli ce prezintă un pericol real pentru om.
A cincea şi ultima afirmaţie din această nouă reglementare este cea mai uimitoare:
Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. (Gen. 9:6)
Aici Dumnezeu enunţă principiul guvernării şi protecţiei omului. El dă guvernului dreptul la pedeapsa cu moartea. Am văzut până acum, deci, că Dumnezeu îi poruncește omului să se înmulţească și să domnească peste animale, îi este permisă o nouă sursă de hrană, şi i se interzice să consume sânge. Acum vedem că îi este dat şi principiul guvernării, care stă la baza pedepsei cu moartea.
Modul de gândire al noii generaţii s-a îndepărtat foarte mult de Dumnezeu. Nu mai suntem orientați spre Biblie. Am putea spune că, mai degrabă, societatea dă dovadă de ignoranţă în această privinţă. Drept rezultat, avem judecători, avocaţi, politicieni corupți, incorecți, sau care militează pentru abrogarea pedepsei cu moartea. Au avut succes în multe cazuri şi cred că, într-un final, pedeapsa capitală va fi eliminată din cultura americană. În acelaşi timp, numărul infracţiunilor creşte şi se întâmplă cele mai oribile crime. Îmi dau seama că pedeapsa cu moartea nu mai consună cu spiritul umanist al vremii, dar personal cred că pedeapsa cu moartea are bază biblică şi stă la temelia guvernării. Autorităţile au dreptul de a lua viaţa cuiva care a luat deja viaţa altei persoane. De ce? Cred că este evident faptul că Dumnezeu a lăsat această lege, și principiul din saptele ei, astfel încât să protejeze viaţa omului.
Vieţile noastre nu mai sunt în siguranţă pe stradă, dar parcă nici în casele noastre! Deşi sunt convins că mulţi oficiali ar nega acest lucru, unul dintre motivele care stă la baza acestei situații este atitudinea noastră faţă de pedeapsa cu moartea. Dacă ştie că va plăti cu viaţa pentru că a ucis pe cineva, omul se va gândi de două ori înainte de a comite o crimă. Se poate pune azi şi problema legilor privind deţinerea de arme de foc. Dar problema nu este atât cu arma din mână, cât cu atitudinea inimii omului.
„Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om” – aceasta este o lege pe care ar fi bine să o includem din nou printre reglementările de bază şi să renunţăm la sentimentalisme. Toată omenirea a trecut la etapa guvernării umane (inclusiv neamurile). Vers. 6 din Gen. 9 („Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui”) este zic eu temelia guvernării umane. Această reglementare a guvernării popoarelor nu s-a schimbat.
Iar voi, creşteţi şi înmulţiţi-vă; răspândiţi-vă pe pământ şi înmulţiţi-vă pe el! (Gen. 9:7)
Aici se repetă îndemnul dat în versetul 1... Citim și următoarele două versete:
Dumnezeu a mai vorbit lui Noe şi fiilor lui care erau cu el şi a zis: „Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi...” (Gen. 9:8-9)
„...sămânţa voastră care va veni după voi” include toată rasa umană.
„...cu toate vieţuitoarele care sunt cu voi, atât păsările, cât şi vitele şi toate fiarele de pe pământ care sunt cu voi; cu toate cele care au ieşit din corabie şi cu orice alte dobitoace de pe pământ.” (Gen. 9:10)
În acest legământ încheiat cu Noe, toate fiinţele create de Dumnezeu sunt incluse! Isaia scrie la un moment dat în profeţia sa că va veni o zi în care mielul şi leul vor sta împreună şi nu se vor răni sau nimici unul pe celălalt. În Epistola către Romani, Pavel spune că toată creaţia geme şi suferă durerile naşterii, în zilele noastre. Dumnezeu a făcut acest legământ cu Noe şi cu toată creaţia, până la instaurarea Împărăţiei Sale pe pământ – legământ valabil pentru toţi descendenţii lui Noe şi pentru „toate vieţuitoarele care sunt cu voi”.
Fac un legământ cu voi că nicio făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului şi nu va mai veni potop ca să pustiască pământul. (Gen. 9:11)
Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu. Conform planului Său, Pământul nu va mai fi distrus vreodată prin potop. Data viitoare, judecata Sa asupra pământului va veni prin foc (găsim această afirmaţie în 2 Petru 3)!
În versetele 12-13 din Geneza 9, observăm o imagine a legământului şi un înţeles spiritual al acestuia. Este un fel de sacrament, dacă vreţi, pentru că este un semn care poate fi văzut, dar căruia îi sunt ataşate promisiuni.
Şi Dumnezeu a zis: „Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ. (Gen. 9:12-13)
Curcubeul este, într-o oarecare măsură, un sacrament. Este simbolul legământului.
Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup; şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ. (Gen. 9:14-16)
Observaţi ce spune Dumnezeu: „Eu Mă voi uita la El” şi „Îmi voi aduce aminte”. Dumnezeu nu a spus: Voi îl veţi vedea, ci că El va vedea curcubeul... Se va uita la el, iar curcubeul va fi un legământ „veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ”. Ar trebui să ne simţim încurajaţi, ori de câte ori privim un curcubeu.
Şi Dumnezeu a zis lui Noe: „Acesta este semnul legământului pe care l-am făcut între Mine şi orice făptură de pe pământ.” (Gen. 9:17)
Acesta este legământul lui Dumnezeu, nu doar cu Noe, cum am mai spus, ci cu orice fiinţă creată de El, care trăieşte pe pământ. Îngăduiţi-mi să spun din nou acest lucru: curcubeul poate fi numit sacrament, deoarece este un semn vizibil căruia îi sunt ataşate anumite promisiuni. Cina de Paşte, şarpele de aramă, lâna lui Ghedeon... iar în zilele noastre, botezul şi Cina Domnului sunt și ele alte asemenea semne.
Deci, ori de câte ori veți mai vedea curcubeul, amintiți-vă de Dumnezeu și legământul lui cu omenirea, cu fiecare din noi. Amintiți-vă de generozitatea, răbdarea, îndurarea lui Dumnezeu – și arătați-I că le prețuiți!
În ce ne privește, oricât am prețui momentele când suntem împreună, avem o limită alocată. Ne despărțim, așadar, acum – mulțumim pentru atenție... și până la viitoarea întâlnire - fiți binecuvântați!

Geneza 9:18 - 10:32 | Itinerar Biblic | Episodul 20

Continuăm să ne acomodăm cu Scriptura, dragi prieteni, abordată da capo... Fiecare pasaj, fiecare filă ne ajută să știm mai bine cine suntem, de unde venim, care-s rădăcinile și scopul vieții noastre pe Pământ – o planetă nu lipsită de evenimente, cu o viață tumultoasă de la bun-început... Vă reamintesc că tocmai am rememorat un cataclism de magnitudinea potopului universal. Odată ce această formă de mânie divină și-a îndeplinit misiunea de pedepsire și curățare a pământului și vieții, asistăm la reașezarea civilizației umane post-diluviene; Dumnezeu îl binecuvântează pe Noe (inclusiv cu viață – el fiind al doilea cel mai longeviv pământean, după Metusala)... și încheie un legământ cu el, prin care se angajează că nu va mai exista un al doilea potop. Putem spune că practic prin Noe Dumnezeu a încheiat acest legământ cu fiecare om, deci și cu mine și cu voi...
Semnul legământului cu Noe a fost desemnat curcubeul – care consfințeste și reamintește decizia divină ca niciodată pământul și omenirea să nu mai aibă de-a face cu potopul! Spuneam data trecută: curcubeul poate fi numit sacrament, deoarece este un semn vizibil căruia îi sunt ataşate anumite promisiuni. Dr. John Peter Lange a făcut cândva următoarea afirmaţie: „Privirea harului lui Dumnezeu şi privirea credinţei noastre se întâlnesc în sacramente”. Asta se întâmplă și când omul priveşte curcubeul. Credinţa îşi însuşeşte promisiunile ataşate semnului. Ce contează este lucrul despre care vorbeşte semnul respectiv. Nu este o credinţă în promisiunea ca atare şi nici siguranţa într-un semn, cuvântul şi semnul merg mână în mână. Dumnezeu face o promisiune şi o leagă de un semn. Curcubeul a fost răspunsul lui Dumnezeu la altarul și jertfele lui Noe. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Îmi voi aminti! Îl văd, și Mi-aduc aminte!”
Capitolul 9 din Geneza continuă cu lucruri care ne vor descumpăni. Se poate pune întrebarea: Când omul a ieşit de pe arcă, după Potop, după ce toţi păcătoşii muriseră – ar fi trebuit să nu mai fie păcat pe pământ, nu? Ei bine, să citim şi să vedem:
Fiii lui Noe, care au ieşit din corabie, erau: Sem, Ham şi Iafet; Ham este tatăl lui Canaan. (Gen. 9:18)
De ce este menţionat aici fiul lui Ham, Canaan? Din două motive. Îl vom vedea imediat pe primul... Iar al doilea este acela că, atunci când a scris Moise această relatare, poporul Israel călătorea spre ţara Canaan, şi era o încurajare pentru ei să afle această informaţie despre judecata lui Dumnezeu asupra poporului din Canaan.
Aceştia au fost cei trei fii ai lui Noe, şi din ei s-au răspândit oameni peste tot pământul. Noe a început să fie lucrător de pământ şi a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său. (Gen. 9:19-21)
Aici avem consemnat păcatul lui Noe. Adevărul este că Noe s-a îmbătat – şi acesta este un păcat! Nu se poate găsi nicio scuză mulţumitoare, deşi mulţi comentatori ai Bibliei s-au străduit să-i găsească o justificare. Una dintre explicaţii era aceea că el nu ştia care era efectul vinului, pentru că nu se mai îmbătase nimeni până atunci! Putem observa că beţia nu este menţionată ca păcat înainte de Potop. Există o teorie conform căreia înainte de Potop exista o boltă care acoperea pământul, ca o acoperitoare prin care era filtrată lumina soarelui, şi strugurii nu fermentau. Aşa că era ceva nou pentru Noe. Tot ce pot spune eu este că și din acest punct de vedere putem vorbi de un început nou. Într-o lume nouă, deci, păcatul continua să fie prezent. Acest incident ne descoperă realitatea păcatului, care este consemnat aici şi pentru a ne oferi răspuns la o întrebare importantă, aşa cum vom vedea mai târziu.
Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi a spus celor doi fraţi ai lui afară. Atunci Sem şi Iafet au luat mantaua, au pus-o pe umeri, au mers de-a-ndărătelea şi au acoperit goliciunea tatălui lor; fiindcă feţele le erau întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor. Noe s-a trezit din ameţeala vinului şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel mai tânăr. (Gen. 9:22-24)
Acum observaţi ce spune Dumnezeu prin Noe, un lucru care a devenit o parte a legământului încheiat cu el – versetul 25:
Şi a zis: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui!”
Aş dori să observaţi că Dumnezeu a spus: „Blestemat să fie Canaan!”, deci El nu rosteşte un blestem şi asupra lui Ham. Se pune întrebarea: este blestemul lui Ham asupra raselor de culoare? Sigur că nu! Este absolut absurd să credem altfel! Scriptura nu învaţă aşa ceva. Culoarea pielii, pigmentul care este în epiderma unor oameni, se datorează luminii solare exterioare, nu păcatului din interior. Nu este dat niciun blestem asupra lui Ham; blestemul este asupra fiului său, Canaan. Nu ştim în ce mod a fost implicat Canaan în acest incident. Aici ni se oferă doar o relatare scurtă, dar putem recunoaşte faptul că el este menţionat cu un scop foarte clar. Îngăduiţi-mă să repet că nu are nicio legătură cu culoarea – nu este vorba despre un blestem al culorii lăsat asupra unei părţi din omenire. Această învăţătură a fost unul dintre cele mai triste lucruri din câte s-au spus despre rasa neagră. Nu este drept nici faţă de oamenii de culoare, nici faţă de Dumnezeu, pentru că El nu a spus aşa ceva. La urma urmei, primele două mari civilizaţii au fost hamitice: atât civilizaţia babiloniană, cât şi cea egipteană au provenit din descendenţi ai lui Ham.
Mai apare o întrebare: De ce ne-a lăsat Dumnezeu această relatare despre păcatul lui Noe? Dacă ar fi scris omul cartea Geneza, ar fi făcut unul din două lucruri. Fie ar fi ascuns păcatul lui Noe, fără să-l menţioneze, păstrându-i lui Noe aura de erou; fie ar fi făcut astfel încât păcatul lui să pară mult mai sordid decât a fost. Dar Dumnezeu l-a consemnat pentru scopurile avute de El în vedere.
În primul rând, aşa cum am arătat, un scop a fost acela de a-i încuraja pe copiii lui Israel să intre în ţara Canaan în vremea lui Moise. Le-a adus la cunoştinţă că Dumnezeu rostise un blestem asupra lui Canaan. El pronunţase sentinţa asupra descendenţilor săi. Tot ce aveţi de făcut este să citiţi restul Vechiului Testament şi istoria laică pentru a descoperi că judecata lui Dumnezeu s-a împlinit. Canaaniţii au dispărut aproape de tot.
Dumnezeu a mai avut un motiv pentru a consemna incidentul cu păcatul lui Noe. În Romani 15:4 citim următoarele: „...tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” Consemnarea s-a făcut pentru ca noi să ştim cum este cu slăbiciunea firii pământeşti. Domnul Isus a spus că duhul are voinţă, dar firea este slabă. Iar în Galateni 2:16, Pavel spune foarte clar că „...nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii”. Deci, Dumnezeu ne-a lăsat aici istoria unui om care a căzut, descoperindu-ne, astfel, slăbiciunea firii omeneşti.
Nu are rost să încercăm să-i găsim scuze lui Noe. Poate că dvs., creștini fiind, nu vă îmbătaţi. Dar vreau să vă spun că, prin trăirea în firea pământească, Îi suntem la fel de neplăcuţi lui Dumnezeu cum a fost Noe. Cred că noi avem o concepţie greşită despre viaţa în acest univers în care ne aflăm. S-au cheltuit miliarde de dolari pentru a-l duce pe om pe Lună, şi se pare că Luna, oricum, nu este o planetă locuibilă. Dar cheltuim relativ puţin pentru a afla cum să ar trebui să trăim pe acest pământ. Pe Dumnezeu însă tocmai acest lucru Îl interesează: să ne înveţe cum să ne trăim viața pe pământ!
O precizare (cred că e bine să clarificăm acest lucru): Noe nu şi-a pierdut mântuirea. Nădăjduiesc că aţi înţeles asta... Da, a făcut-o lată, nu-i găsim scuze pentru asta. A fost o dovadă a slăbiciunii firii sale pământeşti, dar el tot un om mântuit a rămas.
El a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să fie robul lui! Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem.” (Gen. 9:26-27)
Aşa cum am mai spus, Moise conducea poporul lui Israel spre ţara Canaan, atunci când i-a fost dată această revelaţie. Israeliţii erau descendenţii lui Sem.
În finalul capitolului 9 din Geneza, ni se mai spune că
Noe a trăit, după potop, trei sute cincizeci de ani. Toate zilele lui Noe au fost de nouă sute cincizeci de ani; apoi a murit. (Gen. 9:28-29)
Nici măcar longevitatea și neprihănirea nu anulează efectele mortalității biologice, deci orice viață, oricât ar fi de lungă, se termină! Dar istoria merge înainte și după Noe... așa a ajuns până la noi, și așa va continua și după noi!
Am mai spus: din punctul de vedere al conținutului de fapte și evenimente, istoria începuturilor, așa cum este redată în prima carte a Bibliei, Geneza, poate fi divizată în două părți distincte, fără ca între ele să fie vreo falie. Sintetic și retrospectiv privind lucrurile, prima dintre aceste două posibile diviziuni principale ar fi corespunzătoare primelor 11 capitole – ce redau apariţia vieții și-a păcatului pe pământ, mai precis în omenire, cu episoadele binecunoscute: CREAŢIA (redată în cap. 1-2), CĂDEREA (cap. 3-4), POTOPUL și civilizația post-diluviană (cap. 5-9) și episodul TURNULUI BABEL şi diversificarea limbilor pe Terra... (de care ne vom apropia imediat, privind mai atent în cap. 10-11).
Capitolul 10 continuă să desfășoare istoria biblică înaintea noastră, nu doar prin fapte, ci și prin genealogii, acomodându-ne astfel cu persoanele și familiile care stau la originea tuturor naţiunilor din lume. Capitolul acesta este mult mai important decât spaţiul pe care i l-am alocat. Dacă vă interesează etnologia şi antropologia, istoria omenirii pe pământ, căutați (și veți găsi!) studii mai aprofundate decât ce găsiţi aici... (Oricum, noi nu asta ne-am propus!) Un expert în etnologie, H. S. Miller, trasa mai demult originea naţiunilor pornind de la Geneza 10 ca bază pentru cele trei categorii în care a împărţit omenirea; a pornit de la cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. Etnologia arată în mod evident că nici fiii lui Iafet, nici cei ai lui Ham nu au format vreodată ceea ce unii numesc „cele zece seminţii pierdute ale lui Israel”.
Deci, aici, în capitolul 10, avem genealogiile tuturor celor trei fii ai lui Noe, despre care ne anunță chiar primul verset:
Iată spiţa neamului fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. După potop li s-au născut fii. (Gen. 10:1)
Curios este că genealogiile sunt redate în continuare în ordinea inversă enumerării din primul verset, respectiv: mai întâi genealogia lui Iafet (v. 2-5), apoi genealogia lui Ham (v. 6-20) – aceştia erau oamenii remarcabili de la începuturile străvechi – şi în sfârşit, genealogia lui Sem (v. 21-32). Observăm că pe tot parcursul Bibliei, Dumnezeu urmează acelaşi model, redând la început linia respinsă, spunând ceva despre ea, apoi abandonează subiectul şi nu mai revine asupra lui. Iar în final, El redă linia genealogică acceptată, cea care conduce spre Domnul Isus Hristos – în cazul de față, spița semitică.
Redarea persoanelor și familiilor începe deci cu Iafet, și citim (vers. 2) că
Fiii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşec şi Tiras. (Gen. 10:2)
Conform teoriei și hărţilor lui H. S. Miller, sciţii, slavii, ruşii, bulgarii, cehii, polonezii, slovacii, croaţii se trag din Magog. Indienii şi rasele iraniene – mezii, perşii, afganii, kurzii – se trag din Madai. Din Iavan provin grecii, romanii şi popoarele romanice (cum ar fi francezii, spaniolii, portughezii, italienii etc.) Din Tiras provin tracii, teutonii, germanii – cu ramurile lor europene: rasele est-germane; germanii din nord sau scandinavii, şi vest-germanii, din care provin germanii de sus şi germanii de jos, apoi anglo-saxonii, poporul englez.
Fiii lui Gomer: Aşchenaz, Rifat şi Togarma. Fiii lui Iavan: Elişa, Tarşiş, Chitim şi Dodanim. De la ei se trag popoarele din ţările neamurilor de pe malul mării, după ţinuturile lor, după limba fiecăruia, după familiile lor, după seminţiile lor. (Geneza 10:3-5)
Urmează descendenții celui de-al doilea fiu al lui Noe (Gen. 10:6)
Fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan.
Constatăm așadar că Ham a avut şi alţi fii, dar blestemul a fost îndreptat asupra lui Canaan. Nu aş putea să spun de ce așa – de ce doar asupra lui Canaan și nu şi asupra celorlalţi. Din Canaan provin fenicienii, hitiţii, iebusiţii, amoriţii, ghirgasiţii, heviţii și alții asemenea, pe care-i vom mai aminti în călătoria noastră prin Scriptură.
Din fiul lui Ham, Cuş, se trag africanii – etiopienii, egiptenii, libienii etc.
Toate aceste rase se trag din Ham. Mai departe, în Gen. 10:7, ni se prezintă
Fiii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Raema şi Sabteca. Fiii lui Raema: Şeba şi Dedan.
Iată acum câteva detalii despre unul dintre fiii lui Cuş:
Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” (Gen. 10:8-9)
„A început să fie puternic pe pământ.” Adică: a intenționat să devină un mare conducător peste un imperiu care să cuprindă lumea cunoscută pe atunci, şi a făcut tot ce-a putut să-şi împlinească visul.
„El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului.” Asta nu înseamnă că vâna cu pasiune animale sălbatice. (Se mai întâmplă ca atunci când un băiat primeşte o armă cu aer comprimat şi împuşcă o vrabie, ai lui să spună: „Ia te uită! Este un mic Nimrod! A nimerit o vrabie!”) Nimrod nu împuşca vrăbii, şi nici nu se distra vânând animale sălbatice prin Africa! El era vânător de suflete – acesta cred că este mesajul transmis de această expresie!
El (Nimrod) a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear. (Gen. 10:10)
El a fost întemeietorul tuturor oraşelor acelea mari din ţara Şinear.
Nimrod acesta are o istorie interesantă pe care o putem afla din relatări extra-biblice. Alexander Hislop a scris o carte, intitulată The Two Babylons [Cele două Babilonuri], în care (descriind contextul în care a fost zidit Turnul Babel) îl desemnează pe Nimrod ca fiind răspunzător pentru demersul acesta. El a fost cel care a încercat să adune laolaltă rasa umană după Potop, în strădania de a-i menţine uniţi, pentru a forma un imperiu peste care să domnească el. Era rebelul-ctitor-unificator, întemeietorul Babelului, vânătorul sufletelor omeneşti. Nimrod pare să fi fost dominat de pasiuni de mărire și autoritate, şi este o umbră sau o prefigurare a celui din urmă conducător mondial, cel nelegiuit – Antihristul care urmează să apară. Ni se spune în continuare despre Nimrod că din Șinear
...a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare. Miţraim a născut pe ludimi, anamimi, lehabimi, naftuhimi, patrusimi, casluhimi (din care au ieşit filistenii) şi pe caftorimi. Canaan a născut pe Sidon, întâiul lui născut, şi pe Het; şi pe iebusiţi, pe amoriţi, pe ghirgasiţi, pe heviţi, pe archiţi, pe siniţi, pe arvadiţi, pe ţemariţi, pe hamatiţi. În urmă, familiile canaaniţilor s-au împrăştiat. Hotarele canaaniţilor se întindeau de la Sidon, cum mergi spre Gherar, până la Gaza şi, cum mergi spre Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim, până la Leşa. Aceştia sunt fiii lui Ham, după familiile lor, după limbile lor, după ţările lor, după neamurile lor. (Geneza 10:11-20)
Prin urmare, prima mare civilizaţie îşi are originea în fiii lui Ham. Trebuie să știm și să recunoaştem acest lucru. Este uşor azi să cădem în capcana modelelor învăţate în şcoală cu ceva timp în urmă. Vedem de exemplu că persoanele de culoare îşi doresc să existe mai multe studii despre rasa lor. Nu le învinuiesc, pentru că nu au avut acest prilej atâtea sute de ani! Istoria începuturilor omului de culoare are legătură cu faptul că el a condus primele două mari civilizaţii care au apărut pe pământ. Acestea au provenit din fiii lui Ham. Nimrod a fost fiul lui Ham. Nu voi continua să dezvolt însă această linie genealogică. Vom urma şi noi modelul Duhului Sfânt, care abordează mai întâi linia respinsă, după care o abandonează.
În continuare ne vom ocupa de linia care duce la Avraam, la poporul Israel şi, într-un final, la venirea lui Hristos în această lume. Aceasta este linia pe care o vom urmări pe parcursul Vechiului Testament. Dumnezeu Îşi ia pentru moment un fel de „la revedere” de la restul omenirii, dar va reveni mai târziu asupra lor.
Îngăduiţi-mi să redau un citat din cartea clasică a lui Adolph Saphir The Divine Unity of Scripture [Unitatea divină a Scripturii]:
„Capitolul 10 din Geneza este un capitol cu totul deosebit. Înainte ca Dumnezeu să lase popoarele în seama lor, ca să spunem aşa, şi să înceapă să se ocupe de poporul Său ales, Israel, de la Avraam încolo, El Îşi ia un „rămas-bun” plin de dragoste de la toate popoarele pământului. E e ca şi cum le-ar spune: «Vă părăsesc pentru o vreme, dar vă iubesc. Eu v-am creat; v-am pregătit tot viitorul!» Şi-apoi trasează diferitele lor genealogii.”
Aici în capitolul 10 sunt enumerate şaptezeci de popoare. Paisprezece dintre ele provin din Iafet, iar treizeci se trag din Ham. Nu uitaţi acest lucru! Veţi avea astfel o altă perspectivă, realistă – pentru că biblică! – asupra începuturilor rasei negre. Apoi, douăzeci şi şase de popoare provin din Sem, ceea ce înseamnă un total de şaptezeci de popoare enumerate în această genealogie. Cred că aici Dumnezeu ne arată cum au apărut (și ce a făcut cu) popoarele lumii.
De ce a căpătat omul alb o poziţie proeminentă? La început, rasa neagră, oamenii de culoare au deţinut o poziţie mai importantă. Apoi fiii lui Sem au avut un impact extraordinar asupra lumii, în timpul lui David şi Solomon. Observaţi că din Sem provin apoi şi sirienii, lidienii, armenii... iar din Ioctan, arabii. Toate aceste mari naţiuni au apărut ulterior – și ele au avut pe rând autoritate în istorie. Se pare că suntem acum în perioada în care omul alb ocupă un loc fruntaş. Dar e tot mai clar că, fie că e vorba de urmaşi ai lui Ham, ai lui Sem, sau ai lui Iafet, oamenii nu sunt capabili să conducă lumea aceasta. Cred că Dumnezeu ne demonstrează acest lucru, şi este important să-l înţelegem și să-l acceptăm.
Şi lui Sem, tatăl tuturor fiilor lui Eber şi fratele cel mai mare al lui Iafet, i s-au născut fii. Fiii lui Sem au fost: Elam, Asur, Arpacşad, Lud şi Aram. Fii lui Aram: Uţ, Hul, Gheter şi Maş. Arpacşad a născut pe Şelah, şi Şelah a născut pe Eber. Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în timpul vieţii lui a fost împărţit pământul, iar numele fratelui său era Ioctan. (Gen. 10:21-25)
Când am trecut peste acest verset într-un studiu biblic anterior, am găsit diverse interpretări cu privire la semnificaţia expresiei „pământul a fost împărţit”: ba că a fost o împărţire de ordin fizic a pământului, ba că pământul a trecut printr-o catastrofă de proporţii... Eu cred că aici, pur şi simplu, Moise anticipează capitolul următor, în care ne va relata despre Turnul Babel. La vremea aceea, pământul era împărţit. Interpretarea cea mai simplă este și cea mai plauzibilă, şi tocmai pe aceea (și de aceea) nu trebuie să o pierdem din vedere.
Urmează apoi între versete 26 și 30, alte liste de nume de persoane și locuri antice:
Ioctan a născut pe Almodad, pe Şelef, pe Aţarmavet, pe Ierah, pe Adoram, pe Uzal, pe Dicla, pe Obal, pe Abimael, pe Seba, pe Ofir, pe Havila şi pe Iobab. Toţi aceştia au fost fiii lui Ioctan. Ei au locuit de la Meşa, cum mergi spre Sefar, până la muntele răsăritului. (Geneza 10:26-30)
Pentru ca ultimele două versete (31-32) ale capitolului 10 să afirme că
Aceștia sunt fiii lui Sem, după familiile lor, după limbile lor, după țările lor, după neamurile lor. Acestea sunt familiile fiilor lui Noe, după spiţa neamului lor, după neamurile lor. Şi din ei au ieşit neamurile care s-au răspândit pe pământ după potop. (Gen. 10:31-32)
Repet: acest capitol 10 este unul foarte important din Biblie, deşi i-am acordat puţin spaţiu. Puteţi vedea ce material bogat de studiu oferă oricui ar vrea, cu adevărat, să obţină o imagine corectă a compoziției omenirii. Și trebuie șă știți că au fost și sunt destui care folosesc capitolul 10 din Geneza în acest scop.
În acest cadru, se individualizează și se distinge tot mai pregnant inițiativa periculoasă care constituie subiectul primei părți a capitolului 11: construirea turnului Babel. O necesitate? O provocare? O amenințare? O sfidare?
Ce și cum... și despre asta – cu ajutorul lui Dumnezeu, data viitoare.
Vă las cu bine, să ne reîntâlnim sănătoși, dacă ne va îngădui Dumnezeu!