Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători și dragi prieteni, în prezența Cuvântului lui Dumnezeu, chiar dacă deschis în VT, ne gândim mereu la forța sa de transformare, atât a minții și perspectivelor noastre, cât și a atitudinii și comportamentului nostru – care devin perfectibile zilnic sub influența unică și recreatoare a Duhului Sfânt. Ne dăm astfel seama că mântuirea la care ne cheamă Dumnezeu angrenează și adresează întreaga noastră ființă. Îndurării mântuitoare a lui Dumnezeu suntem datori să-i răspundem aducându-ne trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută... deci toate lucrurile devin importante (în acest sens trebuie să înțelegem cuvintele din epistolele apostolului Pavel: „orice faceți, să faceți ca pentru Domnul... spre slava lui Dumnezeu”)
Spuneam data trecută că începând cu cap. 11 al cărții Leviticul, Dumnezeu prin Moise pune accentul pe partea omului întru atingerea stării după voia lui Dumnezeu – urmează o porțiune amplă pe care am putea-o trece sub titlul generic „curățări”! După ce am luat cunoștință de jertfele pentru închinarea cum se cuvine înaintea Domnului, după ce am asistat la instaurarea preoției și la ungerea în slujba Domnului a primilor preoți (Aaron și fiii săi) care să asigure slujbele la Cortul Întâlnirii, după incidentul în urma căruia Nadab și Abihu nu doar că au decăzut din demnitatea preoțească abia obținută, ci și-au pierdut și viața) – capitolul 11 ne apare oarecum straniu, pentru că Dumnezeu oferă aici alte liste, un soi de rețetar pentru o dietă care să garanteze hrana kosher, un meniu pe care trebuiau să-l respecte copiii lui Israel. Ei vor putea astfel să mănânce anumite lucruri, și nu aveau voie să mănânce alte lucruri, pe care Dumnezeu le exclude din meniul lor. De fapt, desigur oricine putea mânca orice – dar ca să-și păstreze relația și statutul înaintea lui Iahweh, și ca să rămână în ascultare de El, trebuiau să țină cont de cele socotite de Dumnezeu curate (și deci permise) sau necurate (deci interzise).
Și aici se poate pune foarte bine întrebarea: e posibil ca un Dumnezeu atât de măreț și de bogat în resurse și bunătate, creatorul și susținătorul Universului și omenirii – se poate să fie El interesat de... ce mănâncă la cină creaturile Sale? Dumnezeu, care poruncește întregii creații, poate pregăti un meniu pentru om? Răspunsul îl găsim în acest capitol: Dumnezeu este interesat de detaliile vieților copiilor Săi, și niciun amănunt nu este prea neînsemnat pentru ca El să nu-i acorde atenția și grija Sa!
Am auzit că o doamnă l-a întrebat pe G. Campbell Morgan dacă ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu și în legătură cu lucrurile mici din viața noastră. Răspunsul lui a fost: „Doamnă, dar care credeți că sunt lucrurile mari? Și cât de mici sau mari credeți că sunt pentru Dumnezeu lucrurile din viața dumneavoastră?” Vedeți, aceștia suntem noi: avem tendința să departajăm lucrurile din viața noastră în probleme mari și probleme mici... dar înaintea lui Dumnezeu ele nu sunt așa! Pentru El nu există probleme, sau toate problemele sunt mici și facile pentru El, totuși nimic nu este prea mic pentru atenția și grija Sa! Primele opt versete au trecut în revistă animalele terestre permise și interzise pt hrana lui Israel – de la vers. Domnul le atrage atenția asupra viețuitoarelor curate și necurate (din apă):
Iată vieţuitoarele pe care să le mâncaţi dintre toate cele ce sunt în ape. Să mâncaţi din toate cele ce au aripi (înotătoare) şi solzi şi care sunt în ape, fie în mări, fie în râuri. Dar să priviţi ca o urâciune pe toate cele ce n-au aripi şi solzi, din tot ce mişună în ape şi tot ce trăieşte în ape, fie în mări, fie în râuri. Să le priviţi ca o urâciune, să nu mâncaţi din carnea lor, şi trupurile lor moarte să le priviţi ca o urâciune. Să priviţi ca o urâciune pe toate cele care n-au aripi şi solzi în ape. (Lev. 11:9–12).
O linie clară separă cele două categorii de viețuitoare marine, exact ca în cazul animalelor. Peștii curați au două semne vizibile – înotătoare și solzi. Regula aceasta se aplica atât peștilor de apă dulce, cât și celor de apă sărată. Târâtoarele din apă erau interzise consumului, ceea ce elimina un mare număr de viețuitoare marine. Nu este dat însă niciun exemplu aici, probabil din cauză că linia de demarcație între cele două categorii este trasată foarte clar. Poporul depindea de peștii din Marea Mediterană, din Marea Galileii și din râul Iordan, aceștia având astfel un loc important în dieta israeliților. Una din porțile Ierusalimului se numea „poarta peștilor”.
Cei familiari cu Noul Testament știu ce rol important a avut pescuitul în lucrarea pământească a Domnului Isus Hristos. Primii ucenici chemați de Domnul Isus erau pescari, Mântuitorul spunându-le acestora că vor deveni „pescari de oameni”. Apoi, printre învățăturile Sale s-a aflat și pilda despre Împărăția cerurilor, asemănată cu un năvod în care se prindeau pești buni și pești răi (Mat. 13:47–50). Cum puteau fi deosebiți unii de alții? Criteriul nu era mărimea lor, ci deosebirea se făcea după legea levitică, adică un pește care are atât solzi, cât și înotătoare era curat sau bun. Și cum se aplică această pildă la judecarea celor buni și a celor răi? Credinciosul este mișcat de Duhul Sfânt și îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos: acestea sunt cele două semne distinctive ale credinciosului, ele reprezentând înotătoarele și solzii, dacă doriți.
După menționarea viețuitoarelor pământului și a celor din ape, sfera se lărgește – și citim (în Lev. 11:13–19) care sunt păsările curate și necurate:
Iată dintre păsări, cele pe care le veţi privi ca o urâciune şi din care să nu mâncaţi: vulturul, gripsorul şi vulturul de mare; şorecarul, şoimul şi tot ce este din neamul lui; corbul şi toate soiurile lui; struţul, bufniţa, pescărelul, coroiul şi tot ce ţine de neamul lui; huhurezul, eretele şi cocostârcul; lebăda, pelicanul şi corbul de mare; barza, bâtlanul şi ce este din neamul lui, pupăza şi liliacul.
În cazul păsărilor, nu există semne vizibile care să facă diferențierea, ca în cazul peștilor și al animalelor. Se pare însă că păsările necurate au în comun faptul că modul lor de a se hrăni este necurat, majoritatea hrănindu-se cu stârvuri de animale, pești sau păsări.
În text ne este redată o listă a păsărilor necurate din zona Palestinei, fapt care confirmă încă o dată că sistemul mozaic a fost dat pentru poporul Israel, respectiv, pentru teritoriul Palestinei. Unele din aceste nume de păsări ni se par ciudate, însă ele fac parte din familiile vulturilor, șoimilor, corbilor, bufnițelor, cormoranilor, lebedelor și pelicanilor. Nici măcar numele lor nu sună apetisant! Sunt păsări socotite necurate din cauza modului în care se hrănesc. În zilele noastre există persoane care consumă unele din aceste păsări; personal, nu pot să spun că mi-ar putea plăcea vreuna din ele! Bine, nu are nicio importanță dacă le mâncăm sau nu – carnea nu va altera în niciun fel poziția noastră înaintea lui Dumnezeu. Scopul acestui sistem, prin care evreii trebuiau să decidă între ce este curat și necurat, era să-i învețe să distingă între bine și rău... și desigur să le testeze ascultarea – care în definitiv era spre binele/sănătatea lor!
Învățăm și noi de aici că avem de luat decizii în privința comportamentului și a credinței noastre. Trebuie să hotărâm dacă Îl primim pe Hristos sau nu... dacă studiem Cuvântul lui Dumnezeu sau nu... dacă umblăm într-un fel plăcut înaintea lui Dumnezeu sau nu. Aceasta este aplicația pentru noi cei de astăzi.
Acest capitol face puțină lumină în cazul experienței lui Ilie, care a fost hrănit de corbi, adică de niște păsări necurate. Ilie nu a mâncat corbii, ci ei îi aduceau hrană; cu toate acestea, a fost o experiență umilitoare pentru acest om al lui Dumnezeu – care s-a supus însă lui Iahweh până în cel mai mic detaliu.
Trecem în continuare la o altă clasă zoologică (Lev. 11:20–23):
Să priviţi ca o urâciune orice târâtoare care zboară şi umblă pe patru picioare. Dar dintre toate târâtoarele care zboară şi umblă pe patru picioare, să mâncaţi pe cele ce au fluierul picioarelor dinapoi mai lung ca să poată sări pe pământ. Iată pe care să le mâncaţi: lăcusta, lăcusta Solam, lăcusta Hargol şi lăcusta Hagab, după soiurile lor. Pe toate celelalte târâtoare care zboară şi care au patru picioare să le priviţi ca o urâciune.
Hotărât că nu-mi doresc în meniul meu mâncăruri făcute cu astfel de sortimente animale. Trebuie să observăm însă că unele din ele sunt curate. Se pare că este vorba aici de patru specii de lăcuste: lăcusta obișnuită, care era specia de bază; apoi, lăcusta Solam care avea o protuberanță [parte mai proeminentă a unui organ, n. tr.]; lăcusta Hargol, cu coadă și cu o proeminență; și lăcusta Hagab, care era o lăcustă cu coadă și fără nicio umflătură. Prin urmare, israeliților le era îngăduit să mănânce aceste patru tipuri de lăcuste. Însă, dragi ascultători, personal niciodată n-aș putea prefera așa ceva în meniu! Repet însă: deși pe mine nu mă încântă deloc, aceste lăcuste nu erau necurate. Ioan Botezătorul a avut deci o dietă – austeră, da, dar – biblică, pentru că mânca lăcuste și miere sălbatică.
O altă categorie de porunci se referă la atingerea de trupul mort al viețuitoarelor:
Ele vă vor face necuraţi: oricine se va atinge de trupurile lor moarte va fi necurat până seara, şi oricine va purta trupurile lor moarte să-şi spele hainele şi va fi necurat până seara. Să priviţi ca necurat orice dobitoc cu unghia despicată, dar care n-are copita despărţită şi nu rumegă: oricine se va atinge de el va fi necurat. Să priviţi ca necurate toate acele dobitoace cu patru picioare care umblă pe labele lor: oricine se va atinge de trupurile lor moarte va fi necurat până seara; şi oricine le va purta trupurile moarte îşi va spăla hainele şi va fi necurat până seara. Să le priviţi ca necurate. (Lev. 11:24–28).
Israeliții nu aveau voie să consume animale necurate și nici să le atingă stârvurile. Principiul prezentat aici este cel al contaminării prin contact. Acesta a fost un principiu de viață important, reafirmat și după întoarcerea Israelului din captivitate: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Pune preoţilor următoarea întrebare asupra Legii: «Dacă poartă cineva în poala hainei sale carne sfinţită şi atinge cu haina lui pâine, bucate fierte, vin, untdelemn sau o mâncare oarecare, lucrurile acestea vor fi sfinţite?» Preoţii au răspuns: «Nu!» Şi Hagai a zis: «Dacă se atinge cineva spurcat prin atingerea de un trup mort de toate aceste lucruri, vor fi ele spurcate oare?» Preoţii au răspuns: «Vor fi spurcate»” (Hag. 2:11–13).
Aici apare un principiu foarte important pentru noi. Curăția sau sfințenia nu se transmit prin atingere, în schimb, necurăția, păcatul și lipsa de sfințenie, se transmit. Altfel spus, este imposibil ca din ceva nesfânt să iasă sfințenie, însă ceea ce este necurat poate afecta ceva curat. Un om nedrept nu poate face fapte neprihănite care să fie acceptabile înaintea lui Dumnezeu – nu poți obține dreptate din nedreptate.
Principiul acesta funcționează ca o lege valabilă în orice domeniu al vieții și în toate păturile sociale. Un litru de apă murdară nu se curăță prin adăugarea unui litru de apă curată. Pe de altă parte, o singură picătură de apă murdară va contamina apa curată. Un copil care are pojar nu va fi niciodată vindecat prin contactul cu un alt copil sănătos, însă copilul sănătos poate foarte ușor să ia pojarul de la cel bolnav. Creștinul nu se poate încurca cu lumea și nu poate să se joace cu păcatul, fără să se contamineze. De unde ne-a venit ideea că un creștin poate să aibă de-a face cu droguri, băutură, cluburi de noapte sau petreceri dezmățate – fără să fie contaminat? Unii spun că cea mai bună metodă de a-i evangheliza pe cei pierduți este să-i abordezi în mediul lor... dar ce credeți dumneavoastră, îi evanghelizează ei astfel pe cei pierduți? Nu, de fapt cei mai mulți dintre aceștia sunt ei contaminați, și ajung să ia parte la păcatele respective. Noul Testament este foarte clar în această privință: „Căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne” (Iuda 23). Implicarea deliberată a creștinului în tot ceea ce înseamnă păcat, prezența lui în locuri necorespunzătoare, ăericuloase, rău-famate – este o greșeală enormă, cu efecte catastrofale... pentru că omul credincios trebuie să se ferească nu doar de orice întinare, ci de orice i se pare rău!
Evreul își amintea acest principiu important atunci când mergea pe drum și vedea un câine sau un urs mort. El nu avea voie să ia stârvul pentru vreo întrebuințare anume și nici măcar numai o parte din el, vreun os sau pielea animalului respectiv. Dacă atingea din greșeală stârvul unui animal necurat, evreu trebuia să-și spele hainele și rămânea necurat până la sfârșitul zilei.
Acestea sunt lecții spirituale foarte importante pentru noi. Creștinul este sfințit prin răscumpărarea lui Hristos și este îmbrăcat cu hainele neprihănirii Sale, însă noi umblăm prin această lume, în care cu siguranță ne putem întina. Avem încă în noi firea cea veche și până când nu vom părăsi trupul acesta, nu vom fi sfințiți pe deplin și nu vom putea scăpa de influența păcatului în viața noastră.
Iată, din vietăţile care se târăsc pe pământ, cele pe care le veţi privi ca necurate: cârtiţa, şoarecele şi şopârla, după soiurile lor; ariciul, broasca, broasca ţestoasă, melcul şi cameleonul. Să le priviţi ca necurate dintre toate târâtoarele: oricine se va atinge de ele moarte va fi necurat până seara. (Lev. 11:29–31).
Acestea sunt vietăți care trăiesc pe pământ sau sub pământ. Nu cred că prezentau probleme deosebite, însă evreii trebuiau să le evite. Stârvul unei cârtițe îi întina la fel de mult ca stârvul unui elefant, așa că li se amintea mereu că trăiau într-o lume a creaturilor decăzute... de unde învățăm și noi că păcatele mici sunt la fel de distrugătoare („vulpile mici strică viile în floare”, nu?) și la fel de îngrozitoare în ochii lui Dumnezeu ca și cele socotite mari, serioase... Paiul și bârna sunt la fel înaintea lui Dumnezeu. „Păcatele mici” sunt tot păcate și trebuie evitate!
Vedem apoi că nu doar contactul direct, evident cu astfel de viețuitoare era prohibit:
Orice lucru pe care va cădea ceva din trupurile lor moarte va fi necurat, fie vas de lemn, fie haină, fie piele, fie sac, fie orice alt lucru care se întrebuinţează la ceva; să fie pus în apă şi va rămâne necurat până seara; după aceea va fi curat. Tot ce se va găsi într-un vas de pământ în care va cădea ceva din aceste trupuri moarte va fi necurat, şi veţi sparge vasul. Orice lucru de mâncare pe care va cădea ceva din apa aceasta va fi necurat; şi orice băutură care se întrebuinţează la băut, oricare ar fi vasul în care se va găsi, va fi necurată. Orice lucru pe care va cădea ceva din trupurile lor moarte va fi necurat; cuptorul şi vatra să se dărâme: vor fi necurate, şi le veţi privi ca necurate. Numai izvoarele şi fântânile, care alcătuiesc grămezi de ape, vor rămâne curate; dar cine se va atinge de trupurile lor moarte va fi necurat. (Lev. 11:32–36).
Intrăm acum într-o bucătărie evreiască; probabil că se întâmpla adesea ca o rozătoare să intre în locul ce servea ca bucătărie, să cadă într-unul din vase și să moară. În acest caz, orice vas de lut trebuia spart, iar apa sau boabele de cereale care erau în vasul respectiv trebuiau aruncate. Dacă vasul era de bronz, el trebuia curățat bine. Dumnezeu și-a învățat poporul să-și prepare hrana într-un mod igienic, care era o trimitere clară și la sfințenie, în legătură cu care Iahweh era atent și interesat să-i învețe... Fiecare vas era sfânt pentru Dumnezeu, și toate trebuiau să rămână curate. În sistemul mozaic, curățenia și evlavia mergeau mână în mână, și acest principiu se aplica până la cel mai mic detaliu din viața domestică. Dumnezeu Își păzea astfel poporul de contaminare.
Apoi, dacă un animal mort cădea într-o fântână sau într-un lac, acestea nu erau contaminate, datorită cantității mari de apă care se afla acolo.
Nu e minunat că Domnul Isus Hristos este fântâna nesecată cu apă vie, din care ne putem adăpa și-n care ne putem scălda spre curățare?! El nu era întinat prin atingerea de un păcătos, de un bolnav, de un lepros... Isus a spus: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14). De asemenea, „a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura»” (Ioan 7:37–38). Revenim (Lev. 11:37–38).
Dacă se întâmplă să cadă ceva din trupurile lor moarte pe o sămânţă care trebuie semănată, ea va rămâne curată. Dar dacă se pusese apă pe sămânţă şi cade pe ea ceva din trupurile lor moarte, va fi necurată.
Acum ieșim din bucătărie și mergem pe câmp, acolo unde se cultivă hrana. Sămânța uscată, care urma să fie semănată, nu era contaminată prin atingerea de stârvul unui animal necurat. Totuși, dacă sămânța era umedă, atunci învelișul său era penetrat și aceasta devenea necurată. De aceea, copilul lui Dumnezeu are astăzi nevoie de un înveliș sau de armură. Biblia ne spune: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6:11).
Dar nu doar animalele necurate mor, ci și cele socotite curate...
Dacă moare una din vitele care vă slujesc ca hrană, cine se va atinge de trupul ei mort va fi necurat până seara; cine va mânca din trupul ei mort îşi va spăla hainele şi va fi necurat până seara; şi cine va purta trupul ei mort îşi va spăla hainele şi va fi necurat până seara. (Lev. 11:39–40).
Orice animal curat, care murea de bătrânețe sau de boală era considerat necurat. În Maleahi 1:8, Dumnezeu interzice sacrificarea oricărui animal șchiop sau bolnav. Dumnezeu nu acceptă nici de la noi lucruri de calitatea a doua, sau de care nu mai avem nevoie...
Pe orice târâtoare care se târăşte pe pământ s-o priviţi ca necurată; să nu se mănânce. Din toate târâtoarele care se târăsc pe pământ, din toate cele ce se târăsc pe pântece să nu mâncaţi; nici din toate cele ce umblă pe patru picioare sau pe un mare număr de picioare; ci să le priviţi ca o urâciune. Să nu vă faceţi urâcioşi prin toate aceste târâtoare care se târăsc; să nu vă faceţi necuraţi prin ele, să nu vă spurcaţi prin ele. (Lev. 11:41–43).
Orice vietate care se târa pe pământ sau pe pântece era necurată, iar Dumnezeu le spune evreilor și motivul pentru care nu trebuie să se întineze cu ele: (Lev. 11:44–45)
Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt; să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare care se târăsc pe pământ. Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului ca să fiu Dumnezeul vostru, şi să fiţi sfinţi; căci Eu sunt sfânt.
Toate târâtoarele erau necurate, din cauză că reprezentau căderea omului în păcat, atunci când șarpele a fost blestemat să se târască pe pântece. Orice are de-a face cu păcatul este incompatibil cu Dumnezeu, a Cărui esență este sfințenia!
Capitolul 11 se încheie cu reiterarea argumentului pentru care Dumnezeu a dat poruncile de mai sus – care este deopotrivă fizic/igienic, moral și spiritual:
Aceasta este legea privitoare la dobitoacele, păsările, toate vieţuitoarele care se mişcă în ape şi toate vietăţile care se târăsc pe pământ, ca să faceţi deosebire între ce este necurat şi ce este curat, între dobitocul care se mănâncă şi dobitocul care nu se mănâncă. (Lev. 11:46–47).
Dumnezeu este Cel ce face deosebirea dintre curat și necurat; sfințenia în lucrurile mici este esențială, deoarece aici este adevăratul test pentru omul lui Dumnezeu. Cel Divin afirmă și nu avem voie să uităm: „Eu sunt Domnul vostru! Eu sunt sfânt! Fiți și voi sfinți!” Atingerea unui asemenea nivel este posibilă doar prin ascultare de și bizuire pe Domnul!
Dragi ascultători, fiecare din noi trebuie să hotărască personal, pentru sine, dacă în această lume murdară vrei să umbli cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu... ori pentru acum și aici, prin propriile puteri și spre imediata satisfacere a firii...
Aceasta este lecția pe care o învățăm din capitolul despre lucrurile curate și necurate.
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, fie ca reîntâlnirea noastră să vă găsească sănătoși, în bună dispoziție și nerăbdători să ne continuăm periplul prin Scriptură.
Oricât v-ar plăcea sau nu să călătoriți, trebuie să fim de acord că în orice deplasare (fie ea de plăcere sau de nevoie) – nu fiecare pas ori pasaj parcurs este neapărat atractiv, spectaculos... dar fiecare contribuie la atingerea țintei. Spun asta pentru ca – indiferent cât de mult vă place sau nu cartea sau fragmentul de text în care ajungem – să fiți motivați să rămâneți fideli destinației! În cazul de față, obiectivul este cunoașterea și asimilarea Cuvântului lui Dumnezeu, instrumentul de primă importanță întru cunoașterea Creatorului și relaționarea la El, pentru înțelegerea și alinierea la planurile divine pentru fiecare dintre noi – și care au în vedere deplina noastră valorificare, fiți siguri de asta!
Știu că o carte precum Leviticul nu se numără îndeobște printre preferințele prea multor cititori, fiind chiar ignorată drept inactuală sau nerelevantă... dar avem datoria să extragem din ea principii care pot fi traduse și utile pentru credinciosul din orice vreme, mai cu seamă că ele derivă din și converg către Originatorul a tot și toate – Dumnezeu.
În capitolul și episodul precedent am vorbit despre întinarea prin atingerea de un lucru necurat. Acolo se scotea în evidență caracterul extern al păcatului, prin faptul că trăim într-o lume în care acesta predomină.
Capitolul de față pune accentul pe caracterul intern al păcatului. Noi nu devenim păcătoși doar prin atingere, suntem păcătoși și prin naștere, iar acest capitol prezintă legea privind maternitatea și transmiterea păcatului prin moștenire. Firea pe care o moștenim este decăzută, păcătoasă, după cum a spus și David: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Capitolul precedent a tratat subiecte din domeniul nutriției și al pediatriei, iar acest capitol 12 este din domeniul obstetricii. Domnul nostru este Medicul Suprem și specialist în toate domeniile. El Singur nu Se schimbă!
Înțelegerea potrivită a oricărui text biblic este imperios necesară – și este posibilă pe baza iluminării Duhului Sfânt... de care avem nevoie și când textul ne pare facil, și când este aproape ermetic... Iată spre exemplu capitolul de față: pe baza unor texte precum Leviticul 12, mulți au ajuns să eticheteze ca păcătos actul sexual – mă refer la contextul legitim al căsătoriei – dar și nașterea de prunci. Dar Scriptura nu ne învață niciunde așa ceva!
Legile vetero-testamentare sunt pentru credincioșii creștini de azi nu poruncile, ci cuvintele lui Dumnezeu pentru noi. Dacă noi suntem în Hristos (care a satisfăcut în Sine cerințele Legii, fiind în acest fel sfârșitul ei!), majoritatea acestor porunci nu sunt obligatorii pt noi, ci de folos ca să învățăm din ele. Cea dată de Dumnezeu omului în Geneza 1:28 („Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l”) este însă actuală prin implicațiile ei. Nașterile n-au încetat, slavă Domnului – ele continuă de milenii... și pentru că majoritatea femeilor trec prin problemele vizate de prevederile din acest capitol, se întreabă/ne întrebăm cum anume se aplică ele azi.
Sigur că nu doar femeile și-ar putea pune – în ecoul acestui text – întrebări precum: de ce erau mandatoriale aceste porunci, ce vizau ele (dpdv medical)? Ce anume din ce implica nașterea unui copil o făcea pe femeie necurat? Ce înseamnă necurat aici? Era perioada de curăție o măsură de protecție? Pentru cine: femeie, nou-născut, comunitate? De ce erau diferite perioadele de necurăție, și care era legătura cu sexul copilului? Și, peste toate: mai sunt aceste porunci prescriptive azi?
Popoarele păgâne aveau anumite superstiții legate de necurăția femeii la naștere, dar în sistemul levitic nu există astfel de influențe, după cum vom încerca să arătăm. Tot o practică păgână era și plasarea femeii într-o poziție inferioară celei a bărbatului... concepție ce nu se regăsește în legea mozaică, aceasta ridicând comparativ statutul femeii și înnobilând maternitatea pentru Israel.
Bineînțeles că în aplicarea acestor legi date de Dumnezeu existau și anumite beneficii privitoare la igienă, la fel cum am văzut și în cazul nutriției. Dumnezeu Se îngrijea de poporul Său din punct de vedere fizic și, în același timp, îi învăța la fel cum ne învață și pe noi, adevărul spiritual potrivit căruia suntem născuți în păcat.
Există o doctrină respinsă aproape în totalitate astăzi, și anume depravarea totală a omului – însă omul o demonstrează! Știrile noastre sunt pline exemple, depravarea totală a omului fiind evidentă. Biblia spune în Romani 5:12 următoarele: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”.
Imaginea unei mame tinere, strângând la piept un copilaș drăguț, ne face să ne gândim la inocență, puritate și bunătate, dar, în acest capitol, Dumnezeu pictează un altfel de tablou. Și aici este o mamă tânără, ținându-și în brațe odorul, însă nu privim la o imagine a inocenței și nevinovăției, ci la cea a necurăției și a păcatului. Știți ce s-a întâmplat? Acea mamă a adus pe lume un păcătos. Asta e tot ce putea aduce pe lume, din cauză că ea însăși era păcătoasă – și tot la fel era și tatăl copilului e.
H. Kellogg spunea: „Potrivit legii, vechiul blestem specific femeii își găsește exprimarea cea mai deplină, completă și semnificativă în nașterea unui copil. Cu alte cuvinte, apogeul răului, abătut asupra tuturor femeilor din cauza primului păcat înfăptuit de Eva, este văzut cel mai clar în faptul că prin intermediul capacităților date femeii spre binefacere și binecuvântare, ea poate aduce în lume doar un copil al păcatului.” (The Book of Leviticus [Cartea Levitic], p. 314).
Vă amintiți că Dumnezeu i-a spus primei femei: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Gen. 3:16). Suferința femeii nu va fi doar la naștere, este foarte probabil ca acel copil să îi frângă inima din cauza faptului este păcătos.
Cred că la aceasta s-a referit Pavel atunci când a scris câteva îndemnuri despre locul femeii în închinarea publică. El spune: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Tim. 2:12). El vorbește aici despre conducere, asociată cu doctrinele învățate în biserică și cred că se ține seama de două aspecte: primul – Adam a fost creat întâi, în vreme ce femeia a fost prima amăgită să păcătuiască. „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii.” (1 Tim. 2:13–14). Aici nu se vorbește despre superioritatea bărbatului asupra femeii, ci, mai degrabă, este o problemă de autoritate, de ordine și conducere.
În al doilea rând, femeia a păcătuit prima, ea a fost factorul activ acolo.
Faptul că o mamă creștină suferă la nașterea copilului său este o dovadă a judecății lui Dumnezeu, însă, cu siguranță, aceasta nu înseamnă că ea își pierde mântuirea atunci când aduce pe lume un păcătos. „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruie cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie” (1 Tim. 2:15). Ea nu este mântuită datorită nașterii de fii, ci este mântuită prin nașterea de fii. Altfel spus, ea nu devine necurată și, deci, își pierde mântuirea pentru că aduce pe lume un păcătos. Dovada mântuirii ei este credința sa, dragostea, trăirea în sfințenie și smerenia. În epoca Legii, „necurăția” îi amintea mamei că aducea pe lume un păcătos; în epoca harului, „suferința” îi amintește mamei că s-a născut un păcătos, chiar dacă ea este credincioasă.
Când apostolul Pavel i-a spus temnicerului din Filipi: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta” (Fapte 16:31), el nu s-a referit la faptul că familia temnicerului va fi mântuită doar prin credința acestuia în Domnul. De asemenea, oricare dintre d-voastră: dacă sunteți credincioși, nu înseamnă automat că și copiii vă sunt mântuiți. În tot mai multe familii nu se mai practică disciplinarea – în primul rând pentru că acesta este spiritul vremii, dar și pentru că majoritatea părinților au impresia că ei cresc o floare frumoasă... când de fapt asistă o ciumăfaie (care, pentru cine nu știe, este o plantă toxică)! Așa suntem noi, dragilor, și n-avem cum să aducem altceva pe lume. Mi-am întrebat fiica de nenumărate ori: „Ești sigură că ți-ai pus încrederea în Domnul? Ești mântuită?” Ea m-a întrebat odată: „De ce mă tot întrebi?” I-am răspuns: „Vreau doar să fiu sigur.” Ea are firea mea și, întâmplător, știu că această este una decăzută. Fiica mea nu este mântuită automat, doar pentru că eu sunt credincios și predicator al Evangheliei.
Aici se mai ridică o întrebare, după cum spunea cineva: „Dacă pruncul meu se naște păcătos, și moare când e mic, va fi pierdut din cauză că este păcătos?” Nu. Toți mor în Adam și de aceea a murit și copilașul, însă Domnul Isus a spus: „Feriţi-vă să defăimaţi pe vreunul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii [duhurile] lor în ceruri văd pururi faţa Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 18:10). Termenul „îngeri” ar trebui tradus prin duhuri — duhurile lor văd fața Tatălui. Altfel spus, când moare un copilaș, sufletul său merge la Tatăl. De ce? Pentru că Hristos a venit pe pământ și a murit pentru păcătoși, iar copilașul nu a ajuns la vârsta la care devine responsabil. În momentul în care copilul ajunge la vârsta responsabilității, atunci trebuie să ia decizia de a-L primi pe Hristos.
În mod normal, un epitaf n-are cum să-ți placă, dar cel pe care Robert Robertson l-a pus pe mormintele celor patru copii ai săi merită atenția și considerația noastră:
Nerușinată necredință, pălește și mori,
Sub această piatră zac rămășițele a patru prunci;
Spuneți-mi, sunt ei pierduți sau mântuiți?
Dacă moartea vine prin păcat, ei au păcătuit, căci de-asta zac aici;
Dacă Cerul se dobândește prin fapte, ei n-au căuta în Cer.
Rațiune — Oh, Cât de pervertită ești!
Întoarce sfânta pagină a Bibliei, legătura-i desfăcută
Ei au murit, căci Adam a păcătuit; dar trăiesc, căci Isus a murit.
Să revenim însă la capitolul 12 din cartea Leviticul, şi să-ncercăm un sumar al întregului capitol, după care vom intra în detalii:
Curăţirea mamei la naşterea unui băiat, versetele 1-4
Curăţirea mamei la naşterea unei fete, versetul 5
Curăţirea mamei prin aducerea unei jertfe de ispăşire, versetele 6-8
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Când o femeie va rămâne însărcinată şi va naşte un copil de parte bărbătească, să fie necurată şapte zile; să fie necurată ca în vremea sorocului ei.»” (Lev. 12:1–2).
Copiii fiind o binecuvântare, așa trebuie să fie și nașterea lor. Citirea atentă a textului acestui capitol, coroborată cu a cap. 15 – ne ajută să înțelegem că problema nu este nașterea propriu-zisă, ci consecințele ei, scurgerile care urmau nașterii. Primele șapte zile trebuiau considerate perioada necurăției, și – dpdv medical – șapte zile constituie limita maximă în care se întâmplă auto-curățarea lăuzei de toate țesuturile moarte rămase în urma nașterii. Următoarele zeci de zile asigurau refacerea integrală a organismului de pe urma eventualelor traume din timpul nașterii. Privită strict din acest punct de vedere, porunca nu era împotriva femeii, ci pentru ocrotirea ei. Poate doar că textul nu este formulat astfel încât să putem trage fără echivoc concluzia aceasta.
Mama nu este necurată pentru că a născut, ci pentru că adus pe lume un păcătos. La nașterea lui Cain, Eva a crezut că a adus pe lume Salvatorul, însă ea a dat naștere doar unui păcătos — primul criminal. Scopul acestui ritual levitic era să le amintească femeilor că aduceau pe lume același fel de copii ca și Eva. Acești copii nu pot face binele. Ei nu pot decât să păcătuiască.
Și-apoi, femeia care a născut e necurată mai degrabă fiziologic – Cel ce a făcut trupul omului, pe-al mamei și pe-al copilului deopotrivă, știe ce și de ce, și de aceea dă aceste reglementări. Necurăția femeii era împărțită în două perioade, prima fiind de șapte zile. În versetul următor vom vedea că nou-născutul de parte bărbătească era circumcis în ziua a opta. Circumcizia era semnul distinctiv dat lui Avraam.
Îmi dau foarte bine seama de faptul că ideea necurăţiei mamei care a născut vine în conflict cu imaginea populară despre mamă şi copil, dar trebuie să subliniem faptul că pruncii pe care îi aducem pe lume nu sunt decât nişte păcătoşi. Ei vor alerga încolo şi încoace, sfidând disciplina... Vor fi revoluţionari, vor adopta noua morală – care nu este altceva decât vechiul şi binecunoscutul principiu (omniprezent) al păcatului. Această filozofie de viaţă este cu totul greşită. Ar trebui să începem să ne creştem copiii după principiile Scripturii, nu după ale nu ştiu cărui medic sau pedagog vestit. Am văzut de-a lungul timpului multe probleme și destule drame (inclusiv în familii creștine), generate de aceeași și aceeași atitudine greșită: tot mai mulţi părinţi ignoră sau minimalizează principiile biblice în ce priveşte creşterea copiilor.
În ziua a opta, copilul să fie tăiat împrejur. Femeia să mai rămână încă treizeci şi trei de zile ca să se cureţe de sângele ei; să nu se atingă de niciun lucru sfânt şi să nu se ducă la Sfântul Locaş, până nu se vor împlini zilele curăţării ei. (Lev. 12:3–4).
După cum am menționat deja, necurăția mamei era împărțită în două perioade. Prima perioadă avea șapte zile, iar băiețelul era circumcis în ziua a opta. Nașterea în poporul Israel nu îl făcea pe copil părtaș la legământ, până când nu era circumcis. Fiecare israelit era, înainte de orice, un fiu al lui Adam și se năștea în afara legământului. Despre aceasta vorbește Pavel în Romani 9:6–7: „Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel; şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam…” Nașterea naturală nu îl așează pe om într-o relație bună cu Dumnezeu. De fapt, ea îl desparte pe om de Dumnezeu! Să reținem că Dumnezeu nu ne este dator cu nimic! El Și-a trimis Fiul să ne salveze datorită marii Sale îndurări față de noi.
Cea de-a doua perioadă de necurăţie dura 33 de zile, ceea ce însemna un total de 40 de zile. Este reafirmat astfel faptul că circumcizia purta şi semnificaţia curăţirii. Era felul lui Dumnezeu de a spune, în Vechiul Testament: “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, nu-i împiedicaţi!” Circumcizia copilului de sex masculin înlătura o parte din păcatul mamei. Acceptarea lui însemna şi acceptarea ei. Mamei i se aminteşte că este încă nu doar păcătoasă, ci și traumatizată, şi că mai sunt necesare 33 de zile pentru curăţarea și refacerea ei.
Este interesant de observat faptul că Isus a fost circumcis în ziua a opta, apoi a fost adus la Templu când s-au împlinit zilele pentru curățirea Mariei, după legea lui Moise (Luca 2:21–23). Maria era păcătoasă, chiar dacă L-a adus pe lume pe Salvatorul. Faptul că L-a născut pe Isus nu i-a asigurat mântuirea. Maria putea fi mântuită doar printr-o nouă naștere, primindu-L pe Isus ca Mântuitor al ei.
Isus a fost circumcis pentru a împlini legea lui Moise. Domnul a venit ca să împlinească Legea, nu să o desființeze; a fost născut sub Lege și, astfel, S-a identificat pe deplin cu poporul Său.
Dar oricât de dorit și privilegiat era băiatul, în vremea și-n zona aceea, ca peste tot nu doar băieți veneau pe lume... fapt pentru care – atentă cu ordinea, dar și cu nuanțele și posibilitățile, ni se prezintă în continuare și procesul de curățare a unei mame după nașterea unui copil de parte femeiască:
Dacă naşte o fată, să fie necurată două săptămâni, ca pe vremea când i-a
venit sorocul; şi să rămână şaizeci şi şase de zile ca să se cureţe de sângele
(Lev. 12:5).
E clar astfel că timpul de curățare al femeii după nașterea unei fetițe (în ambele sale două faze) este dublu față de cel necesar în cazul nașterii unui băiețel. S-au avansat diverse presupuneri. Rabinii evrei afirmau că embrionul masculin se forma în ziua 41, iar cel feminin în ziua 81. Alți crcetători pun diferența aceasta pe seama diferenței de statut dintre băieți/bărbați și fete/femei, în acea perioadă de patriarhat (aspect ce poate fi regăsit și în poruncile de la începutul ultimului capitol din Leviticul).
În mod clar, însă, circumcizia băiețelului avea de-a face cu reducerea numărului de zile necesare pentru curățire și mai diminua, într-o oarecare măsură, și din efectul blestemului.
Harul ne duce într-o epocă nouă. „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3:27–29).
Cercetătorii afirmă că în antichitate femeia era privită ca învăluită în mister, tocmai din pricina acestui proces dătător de viață care este maternitatea. Cum nu de puține ori procesul nașterii era însoțit de suferință, uneori de boală, și alteori de moarte – femeia era considerată ținta atacurilor demonice. Dacă păgânii încercau îmbunarea acestor forțe, evreii erau chemați să-L cinstească pe Iahweh și să se teamă doar de El! Ascultarea avea promisiunea binecuvântării. Motivația poruncii din Leviticul 12 viza tocmai corectarea focalizării lor, exclusiv asupra lui Iahweh! Întregul proces de curățare – fiziologică și ritualică – avea în vedere doar pe Dumnezeu și cinstirea Lui!
Când se vor împlini zilele curăţării ei, pentru un fiu sau pentru o fiică, să aducă preotului, la uşa Cortului întâlnirii, un miel de un an pentru arderea de tot şi un pui de porumbel sau o turturea pentru jertfa de ispăşire. Preotul să le jertfească înaintea Domnului şi să facă ispăşire pentru ea; şi astfel ea va fi curăţată de scurgerea sângelui ei. Aceasta este legea pentru femeia care naşte un băiat sau o fată. Dacă nu poate să aducă un miel, să ia două turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru arderea de tot, altul pentru jertfa de ispăşire. Preotul să facă ispăşire pentru ea, şi va fi curată. (Lev. 12:6–8).
Mama aducea lui Dumnezeu o ardere de tot și o jertfă de ispășire, iar preotul sacrifica animalele în locul ei. Ea nu putea fi mântuită doar prin faptul că a adus copii pe lume, așa cum pretind unii: era necesară și o jertfă.
Vă amintiți că la nașterea Domnului Isus, mama Lui a adus jertfă două turturele, așa cum era rânduit să aducă cei săraci; Maria trebuia să aducă jertfă din cauză că era păcătoasă. Mama Domnului Isus a adus o jertfă pentru ea, însă nu și pentru Fiul ei. Nicio jertfă n-a fost adusă vreodată pentru Isus sau de către Isus; El este Cel fără păcat, jertfa pentru păcatul întregii lumi, Mielul lui Dumnezeu.
La fel azi: mama trebuie să se încreadă în Domnul Isus Hristos, și doar atunci va fi pregătită să-și crească pruncul ca pe un păcătos care are nevoie de Hristos. O, cât de mare nevoie este astăzi de astfel de mame, cu astfel de atitudine, în casele din țara noastră!
Dragii mei, meditați la aceste lucruri. Cu-atât mai mult cu cât trăim într-o lume care o ia tot mai razna, parcă a înnebunit. Anormalul e socotit normal, abjectul – sublimat, familiile – puse la index... părinți și copii se reneagă reciproc... Oamenii vor să decidă ei cine/ce sunt și cum/cu cine să convieșuiască, sfidând orice logică – doar în numele drepturilor și-a egalității! Lumea aceasta I-a întors spatele Dumnezeului celui Atotputernic... iar judecata lui Dumnezeu stă să înceapă... de la casa lui Dumnezeu! Noi înșine suntem dovada că în această lume se nasc doar păcătoși, și că toți oamenii au nevoie de harul salvator al lui Dumnezeu...
Ați auzit? Fiecare are nevoie de sângele lui Hristos vărsat ca plată pentru păcate!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, suntem onorați de bunăvoința divină și de compania dvs. în călătoria temerară prin Scriptură pe care o facem împreună. De aceea avem grijă să ne facem partea: să fim prezenți, atenți la ritm și direcție, conectați la călăuzirea Duhului, nu foarte insistenți/pedanți – și-ntotdeauna încurajatori! Pentru că avem datoria să ajungem la capăt, să parcurgem integral, și să înțelegem și cum să trăim în lumina și-n spiritul celor comunicate de Dumnezeu în Cuvântul Său... Pentru că prin și de pe fiecare pagină și rând din Biblie, El ne vorbește! Avem nevoie și înțelepciune, și de curaj, și de răbdare – mai cu seamă prin văile mai umbroase ale textului, care – ca viața însăși – nu e doar pe piscuri...
Așa spre pildă, pasajul în care intrăm azi – ajunși în miezul cărții Leviticul – poate părea multora dezolant, sordid, demoralizator... dar cred că se cuvine să apreciem că măreția lui Dumnezeu constă și în faptul că Se apleacă și Se ocupă și de astfel de aspecte, dezagreabile dar desprinse din viață, și mai cu seamă cu aplicabilitate spirituală.
Reamintim, cartea Leviticul ne prezintă nu doar sfințenia și chemarea la sfințenie ale lui Dumnezeu, ci și aspecte, căi, manifestări, contexte pe care să le avem în vedere pentru alinierea la exigențele perfecțiunii divine.
Capitolul asupra căruia ne vom apleca de astăzi vorbește despre urâțenia excesivă a păcatului: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om” (Mat. 15:19–20).
Păcatul este marele flagel care subminează omenirea... Și care, asemenea leprei – simbolul păcatului – îl spurcă și-l deformează pe om. Iată-ne ajunși într-o nouă secțiune ciudată, neobișnuită, bizară, dramatică a unei cărți biblice apăsătoare... Subiectul principal aici este lepra. Poate că unii se întreabă dacă și cât de util ne mai poate fi un asemenea pasaj cu-o asemenea temă astăzi, însă dați-mi voie să precizez că toată cartea Leviticului ne este de folos. Ne aflăm în acea secțiune a Leviticului pe care aș intitula-o „Sfințenia în viața cotidiană”. Pe Dumnezeu Îl interesează ce se întâmplă cu copiii Săi. Am văzut că Se implică în precizarea și procurarea hranei lor, iar în capitolele 13, 14, și 15, Se apleacă asupra unei teribile afecțiuni, și atrage atenția asupra altor posibile întinări ale trupului.
Lepra și diferitele scurgeri ale trupului sunt simboluri exacte ale manifestării păcatului în inima omului, ele arătând urâțenia excesivă a păcatului și modul în care acționează acesta. În cartea Leviticul, prin Moise Iahweh Se ocupă în special de problema păcatului.
În centrul acestei cărți despre închinarea corespunzătoare înaintea unui Dumnezeu sfânt se află secțiune extinsă despre lepră și bolile trupului. Lepra reprezintă caracterul murdar și respingător al păcatului, și sunt ilustrate aici, cu precizie, deznădejdea provocată de păcat și caracterul letal al acestuia. Leprosul care își târa picioarele de-a lungul drumurilor prăfuite și fierbinți al Orientului, strigând „Necurat! necurat!”, îi amintea israelitului că și el era un lepros din punct de vedere moral și avea nevoie de curățire supranaturală.
Poate că tu ești dintre cei ce cred că pot fi mântuiți prin fapte, și că nu au nevoie de Hristos ca Mântuitor. Dă-mi voie să-ți spun că, dacă ai putea ajunge în cer exact așa cum ești, fără mijlocirea lui Hristos, ai rătăci pe-acolo strigând: „Necurat! Necurat!” Nimeni nu te-ar îndruma, nu te-ar atinge... și cel mai grav: n-ai ajunge cu niciun chip în prezența lui Dumnezeu!
Omul are impresia că poate emite pretenții înaintea Dumnezeu, însă nu este deloc așa, fiindcă El nu ne este dator cu nimic. El ar putea distruge acest mic pământ pe care trăim, fără ca asta să afecteze în vreun fel funcționarea Cosmosului... dar slavă Domnului că ne iubește! Eu mă bucur așa de mult că suntem subiectul milei și bunătății Lui, deoarece dragostea este singurul lucru care L-ar putea lega de noi.
Dumnezeu insistă aici asupra unui lucru clar atât pentru noi, cât și pentru poporul Israel: păcatul este extrem de dăunător! Comparația dintre lepră și păcat este o temă des întâlnită în Scriptură, după cum reiese și din versetele citate mai jos (Ps. 38:3, 5, 7, 18): „N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea, din pricina mâniei Tale; nu mai este nicio vlagă în oasele mele, în urma păcatului meu... Rănile mele miros greu şi sunt pline de coptură, în urma nebuniei mele... Căci o durere arzătoare îmi mistuie măruntaiele şi n-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea... Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare de păcatul meu”. În felul acesta trebuie să ne raportăm noi la Dumnezeu.
Și Isaia a avut în minte imaginea leprei atunci când a descris păcatele poporului său: „Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn” (Isaia 1:6). „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:4–5). Unii sunt de părere că în cel de-al doilea verset citat mai sus, Isaia vorbește despre lepră, referindu-se astfel la o boală fizică, însă Isaia vorbește, dragul meu, despre păcatul pe care Domnul Isus Hristos l-a luat asupra Lui. Cum putem ști acest lucru cu certitudine? Ascultați, vă rog, ce spune apostolul Petru: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1 Pet. 2:24).
Noi eram morți în păcate, iar Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său pe cruce. Prin rănile Lui suntem vindecați. Este adevărat că boala fizică poate fi văzută ca urmare a păcatului, că în spatele germenilor unei boli se află nelegiuirea. Dacă păcatul nu ar fi existat, nu ar fi apărut nici moartea și nici boala.
În studiul acestui pasaj central din Leviticul, al acestui capitol 13 îndeosebi, trebuie să ținem seama de cel puțin două lucruri importante:
În primul rând, Biblia nu este de aceeași părere cu ideea general acceptată, că lepra era o boală incurabilă în acele vremuri; curățirea de lepră este menționată în Leviticul 14:2. Sigur, au existat şi vindecări supranaturale ale leprei, ca în cazul generalului sirian Naaman (din 2 Împărați 5); unii comentatori sunt de părere că și Iov a avut lepră. Din moment ce pe atunci nu exista o diagnosticare științifică a bolii, au existat discuții privitoare la ce era, de fapt, lepra. Chiar și în acele vremuri existau medicamente pentru tratarea leprei.
Trebuie să observăm că în capitolele 13 și 14 nu sunt oferite remedii pentru lepră; se dau instrucțiuni preotului, referitoare la diagnosticată leprei și se prezintă măsurile care trebuie luate pentru a preveni răspândirea acesteia în popor. După ce lepra a dispărut, trebuia să fie urmat un ritual. Deci nu se oferă un tratament pentru lepră, ci, după cum reiese din capitolul 14, se detaliază ceremonialul de curățire al leprosului, după ce acesta a fost vindecat. Nu este vorba despre informaţii legate de tratamentul în sine. Principalul obiectiv al acestei secțiuni era învățarea unor adevăruri spirituale importante legate de curățirea de lepră – boală care ilustrează cel mai bine noțiunea și principiul păcatului.
În al doilea rând, textul acesta nu este un tratat științific despre identificarea, prevenirea și vindecarea leprei. Nu este o încercare de a propune o diagnosticare medicală a bolii. Metoda oferită aici era una practică, adaptată cunoștințelor de atunci... dar cu lecții spirituale directe și clare pentru noi astăzi. Ritualul era mai degrabă unul ceremonial decât curativ.
Destui medici, preponderent creștini, și-au pus problema dacă lepra în forma pe care o cunoaștem noi este boala despre care vorbește sistemul mozaic. S-a scris mult pe această temă, atât pro, cât și contra. S-ar părea că în aceste capitole este descrisă, într-adevăr, lepra așa cum cunoaștem noi: o boală dezgustătoare și mortală... însă aici sunt incluse și alte afecțoini: elefantiazis, diferite boli de piele, scurgeri, cancer, tumori și boli venerice. Aceste aspecte vor reieși mai pregnant din capitolul 15, așa că vom discuta mai multe despre ele când vom ajunge acolo.
Deocamdată, în următoarele minute vom vedea cum erau descrise primele stadii ale leprei, cum se confirma instalarea bolii, şi ce se întâmpla după ce o persoană era declarată leproasă: dureros, dar necesar, ea era expulzată din comunitate!
Abordăm deci textul, având în minte că acest capitol tratează problema diagnosticării leprei, și nu vindecarea ei. Ritualul de curățire (redat în special în cap. 14) avea loc după vindecarea prealabilă a leprosului.
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o pecingine, sau o pată albă care va semăna cu o rană de lepră pe pielea trupului lui, trebuie adus la preotul Aaron sau la unul din fiii lui, care sunt preoţi. (Lev. 13:1–2).
Ca observație generală: termenul „lepră” (ebr. țara’at) este folosit în sens larg pt mai multe boli de piele, și nu doar pt lepră – fapt ce ne indică seriozitatea cu care Dumnezeu învăța pe Israel să privească bolile de piele, potențial infecțioase. Sigur, metodele de diagnosticare din Leviticul par foarte brutale față de cele moderne, însă procedura era adaptată la cunoștințele de atunci. Trebuie să subliniem faptul că diagnosticarea nu avea ca scop administrarea unui tratament, ci avea în vedere mai degrabă ritualul religios.
Probabil că preoții – ca factorii decidenți către care erau îndreptați cei suferinzi – vor fi avut de-a face cu mii de cazuri, așa că știau la ce să se uite. Poate că metoda de diagnosticare nu era atât de brutală sau primitivă cum credem noi; ba chiar este posibil să fi fost, totuşi, o metodă destul de bună. Cum spuneam deja, în acest capitol accentul cade pe ritualul spiritual, mai degrabă decât pe purificarea fizică.
În text sunt identificate trei simptome: o umflătură sau un furuncul, o pecingine sau o mică tumoare, și o pată albă. Acestea sunt simptome ale leprei, dar persoana care prezintă unul din aceste simptome nu avea neapărat lepră.
Primul pas, după identificarea unui nou posibil caz de lepră, consta în aducerea pacientului cu simptomul respectiv la Aaron sau la unul din preoți. Tot așa, orice manifestare a păcatului, mică sau mare, trebuie adusă imediat înaintea Marelui nostru Preot, care este și Medicul Suprem. Biblia ne îndeamnă să ne rugăm pentru toate lucrurile, și aici este inclusă orice manifestare a păcatului. Tot la Domnul trebuie să mergem și când suntem bolnavi din punct de vedere fizic.
Personal am primit, nu demult, o scrisoare destul de caustică în care mi se spunea să nu fiu atât de îngâmfat și să merg la un anume vindecător – povestește JVMcGee, care a suferit de cancer. Expeditorul considera că aș fi vindecat dacă mi-aș învinge mândria. Dragii mei, eu am venit cu problema mea la Medicul Suprem, Domnul Isus. Merg la El când păcătuiesc și tot la El merg și când sunt bolnav. Acolo trebuie să mergem prima dată! Asta nu înseamnă că nu m-am dus la doctor atunci când m-am îmbolnăvit, însă prima dată am mers la Domnul Isus! „Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie…. De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei” (Evr. 4:16; 7:25). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Preotul să cerceteze rana de pe pielea trupului. Dacă părul din rană s-a făcut alb şi dacă rana se arată mai adâncă decât pielea trupului, este o rană de lepră: preotul care va face cercetarea să declare pe omul acela necurat. (Lev. 13:3)
Înțelegem de aici că hotărârea nu se lua în pripă. Persoana suspectă era supravegheată atent pe o anumită perioadă de timp. Dacă rana de pe piele începea să dispară, respectivul era lăsată să plece. Dacă părul devenea alb, era un indiciu că boala era mai adâncă decât pielea, iar preotul trebuia să declare că acea persoană este necurată.
Medicul Suprem ne-a consultat cu atenție și ne-a pus un diagnostic: „Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor” (Rom. 3:13–16). Dumnezeu spune în Scriptură că „toți au păcătuit.” Suntem necurați și, ca orice doctor, Medicul Suprem ne spune să deschidem gura și se uită în gât. Apoi ne spune să-i arătăm limba – și acolo identifică înșelăciune și minciună. Noi toți suntem leproși din punct de vedere spiritual... or, Dumnezeu nu poate primi leproși în cer! Ei trebuie curățați mai întâi!
Lepra este un tip reprezentativ al păcatului. Și-nainte de a trece mai departe, dați-mi voie să aprofundez puțin paralela lepră/păcat:
Ambele – sunt dezgustătoare. Într-o seară a intrat în biserică un om beat de pe stradă și a luat loc în sală, însă deodată s-a prăbușit de pe scaun și am fost nevoiți să chemăm ambulanța. Când în sfârșit aceasta a ajuns, omul se afla deja într-o stare mizerabilă. Dați-mi voie să vă spun că păcatul este dezgustător în multe feluri.
Ambele sunt niște boli îngrozitoare. Dr. Kellogg scria: „Dintre toate bolile, lepra a fost aleasă de Duhul Sfânt ca cel mai bun simbol al păcatului, așa cum îl vede Dumnezeu!”
Formele incipiente ale leprei sunt de dimensiuni reduse: „o umflătură, o pecingine, sau o pată albă”, în cele din urmă însă dau o lovitură mortală. Ceea ce la început este foarte mic devine o stare cumplită și înspăimântătoare. Și astăzi, în majoritatea țărilor leproșii sunt izolați de restul populației în spitale sau colonii. Cei dintre noi care am văzut fotografii cu leproși aduse de misionari din Africa sau Asia ne putem da seama ce boală înfricoșătoare este aceasta. Un misionar pe nume William Thompson a descris în urmă cu un secol lepra întâlnită pe teritoriul Palestinei, în cartea intitulată The Land and the Book [Țara și Cartea]: „Când mă apropiam de Ierusalim, m-am speriat teribil la apariția neașteptată a unei mulțimi de cerșetori, fără ochi, fără nas, fără păr, fără nimic... Își ridicau brațele fără mâini și prin gâturile lor lipsite de cerul gurii sunete gâlgâiau nepământești; într-un cuvânt: am fost îngrozit!” (vol. I, pp. 530–531).
Păcatul pare atât de neînsemnat la un copil. Poate să apară la început ca o mică pată albă. Părinții și rudele consideră că micuțul Gigel este drăgălaș atunci când își face de cap, țipă și dă din picioare. Dacă Gigel nu este disciplinat și condus spre cunoașterea mântuitoare a lui Hristos, el va deveni un nelegiuit și poate chiar criminal. Lenin, Stalin, Hitler, toți au fost niște copilași drăgălași, odată... ca niciodată.
Niciun bețiv n-a ajuns vreodată alcoolic bând un singur pahar, însă niciun om n-a devenit vreodată alcoolic fără să bea primul pahar. Toate păcatele încep cu puțin!
Lepra evoluează încet, și sigur! De la un început mărunt, o pată sau o umflătură, ea crește în mod sigur și constant înspre o tragedie. Îl citez din nou pe Dr. Thompson: „Lepra se extinde treptat în diferite părți ale trupului: părul de pe cap și din sprâncene cade, unghiile se dislocă, se descompun și cad; încheieturile degetelor de la mâini și de la picioare se contractă una după alta și slăbesc: gingiile se uzează, dinții dispar; nasul, ochii, limba și cerul gurii se consumă și ele; și, în cele din urmă, nefericita victimă se cufundă în pământ și dispare.”
Dumnezeu spune că tot așa este și păcatul: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15).
Lepra era o moarte incompletă, o moarte încă vie. Leprosul era tratat ca un om mort, iar Biblia spune că plata păcatului este moartea: „Nu vă înşelaţi: «Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.» Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică” (Gal. 6:7–8).
Precum lepra, păcatul distruge omul în întregime. Ambele au un efect corosiv, acționând încet, dar sigur, iar în final izbucnesc într-o manifestare amenințătoare care are ca sfârșit moartea. Niciun om n-a apucat pe căi greșite peste noapte, la fel cum nici lepra nu ucidea un om într-o zi, ca infarctul. Viața leprosului era o moarte pe picioare. Tot așa, și păcătosul este mort chiar și atunci când încă mai este în viață. Pavel spune: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia…” (Efes. 2:1–2).
Finalul disperat și inevitabil, atât al păcatului, cât și al leprei – este moartea.
Lepra nu produce durere acută și insuportabilă, ca alte boli, însă provoacă tristețe și neliniște. La fel, păcatul produce o agitație și tristețe în om, atât de evidente în cultura noastră. Oamenii vor să se distreze şi să se amuze, pentru că sunt triști. Mulțimi de oameni se înghesuie în locuri de divertisment și în cluburi de noapte ca să se distreze. Uitați-vă la fețele lor triste cu priviri inexpresive! Uitați-vă câte mașini pline de oameni agitați aleargă înspre nicăieri! Trăim într-o generație cu mâncărimi la picioare, ceea ce este, de fapt, lepră.
În cele din urmă, păcatul face ca omul să nu mai aibă niciun fel de simțire, așa cum a spus și Pavel: „Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie” (Efes. 4:19). Decad într-o stare de tristă satisfacție. Ei pot ajunge să fie „însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Tim. 4:2).
Se consideră că lepra este ereditară, însă, indiferent cum ar fi, păcatul cu siguranță este ereditar! Tot ceea ce pot aduce păcătoșii pe lume sunt... alți păcătoși! Mi se pare interesantă analiza unui psiholog contemporan care recunoaște că, în timp ce după ipoteza științei: „natura morală a omului este capabilă de îndreptare”, ipoteza creștinismului tradițional este că „natura morală a omului este coruptă sau rea cu desăvârșire”. El remarcă mai departe că, în timp ce știința pretinde că mijlocul prin care are loc „îndreptarea morală” poate fi „un agent uman” extern, creștinismul tradițional afirmă că „agentul este Dumnezeu”, iar natura morală a omului nu este îmbunătățită, ci, mai degrabă, „schimbată cu una nouă”.
În cele din urmă, atât lepra, cât și păcatul separă! Excluderea leprosului atât din comunitate, cât și de la Cortul întâlnirii pare un lucru crud, însă era necesar ca israeliților să li se amintească că Dumnezeu este sfânt. El este Autorul neprihănirii și al curăției. De aceea, lepra este un simbol potrivit al păcatului care separă de Dumnezeu. „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte” (Isaia 59:2). Potrivit cu Apocalipsa 21:27 și 22:15, în Noul Ierusalim, păcătosul care nu este iertat și spălat este scos afară din prezența lui Dumnezeu.
Prin urmare, lepra este simbolul perfect al păcatului. Ea este, ca să spunem așa, păcat evidențiat (făcut vizibil) în trup. Preotul trebuia să se uite la lepros și să-l declare necurat. Tot așa, Medicul Suprem se uită la omenire și o declară necurată. El face acest lucru, ca să ne dea șansa deciziei salvatoare: să putem veni la El și să ne curețe. Domnul este gata să se atingă de lepros/păcătos, pentru a-l curăța!
Ajunși la finalul ediției, mă opresc și ne pregătim să ne despărțim. Am acordat destulă atenție introducerii acestui capitol, deoarece este foarte important să înțelegem analogia avută în vedere de Dumnezeu aici, ca să beneficiem astfel de importantul mesaj spiritual care ne este adresat și nouă. Și să recunoaștem: în zilele noastre nu se mai spun prea multe lucruri despre păcat, deși problema noastră de bază este păcatul!
Vă las cu bine, dacă Dumnezeu ne va îngădui continuăm data viitoare!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, suntem din nou împreună, ceea ce ne adună fiind reverența și pasiunea față de Cuvântul lui Dumnezeu, această moștenirea în formă scrisă adunată în Cartea de căpătâi a omenirii – Biblia. Ne-am angajat s-o parcurgem cu răbdare, și să facem cunoștință atât cu Autorul ei, cât și cu exigențele Acestuia în ce privește trăirea noastră. Și e bine că încercăm să răspundem măcar prin consecvență credincioșiei și bunătății divine!
Am început cum era normal de la cartea începuturilor, Geneza, am alternat cu Evanghelii – și iată-ne, după scrierea lui Marcu, întorși în VT, în a treia din cele cinci cărți care formează Pentateuhul lui Moise – cartea Leviticul. Prin excelență, această porțiune a Scripturii ne pune sub ochi atât imaginea sfinţeniei (Dumnezeu Însuși), cât și imperativul sfinţeniei, pe care Dumnezeu o aşteaptă de la toţi cei care vin în contact cu El.
Și am ajuns deja la jumătatea Leviticului – mai precis suntem în cap. 13. Secțiunea centrală a acestei cărți – Leviticul 11-22 – se ocupă de o temă de mare importanță și permanentă actualitate, care-ar putea fi plasată sub titlul: CURĂȚIRI, și subordonată următorului principiu biblic (simplu, clar și profund): sfințenia lui Dumnezeu reclamă curățirea noastră! Iar diversele aspecte de care se ocupă primele 5 capitole din această secțiune (11-15) le-aș strânge sub următorul enunț: alimentele, trupurile, hainele și casele noastre trebuie să fie curate!
Suntem încă în acest interval, și astăzi vom continua să privim îndeaproape un set de reguli care au de-a face cu o lege mai deosebită, care stabileşte anumite reglementări pentru o boală și ea deosebită.
Capitolul precedent (12) ne convinsese că în intervalul și domeniul de referință de care se ocupă Biblia (Orientul antic), boala și moartea erau considerate a fi cauzate de demoni și spirite rele. Boala supremă din acest punct de vedere era lepra (de fapt o serie de boli infecțioase desemnate prin termenul ebraic generic țara’at tradus de asemenea generic „lepră”, chiar dacă e vorba de o serie de afecțiuni, e drept înrudite, asemănătoare, și deopotrivă de grave și de temut. De fapt, din aceste motive lepra a fost tratată cu mare atenție și în cadrul poporului Israel. În Leviticul 13, primele 46 de versete se ocupă de diagnosticarea bolii prin observarea indiciilor/rănilor; iar în primele 32 de versete din capitolul următor – 14 – vom primi/privi porunci privitoare la ritualul de curățare a celui care s-a vindecat de lepră. Secțiunea finală a cap. 13 (47-59) se ocupă de lepra de pe haine, iar ultima porțiune din cap. 14 (33-57) – de lepra de pe case. Așadar, multă atenție și o serie de precauțiuni și atenționări detaliate pentru împiedicarea extinderii acestor afecțiuni atât la nivel uman, cât și în ce privește arealul casnic, domestic aferent.
Această lege are aplicabilitate și-n abordarea și tratarea suferinței lăuntrice universale cu care este asimilată lepra în Scriptură – și anume păcatul, privit în adânca și grozava sa gravitate. Având în vedere că atât lepra, cât și păcatul, seamănă prin simptome și lasă urme de neșters și-n exterior, și-n interior, putem conchide (pe lânga înrudirea lor conceptuală) că lepra este un tip reprezentativ al păcatului.
Am încercat data trecută să punctăm câteva aspecte ale paralelei lepră/păcat, și doar ca să facem legătura cât mai facilă cu cele ce urmează, le sintetizez repede:
Atât lepra, cât și păcatul sunt dezgustătoare.
Ambele sunt niște boli îngrozitoare.
Precum formele incipiente ale leprei (care sunt de dimensiuni reduse: „o umflătură, o pecingine, sau o pată albă”, dar în cele din urmă dau o lovitură mortală), la fel și păcatele încep cu puțin.
Lepra evoluează încet, și sigur... la fel și păcatul: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15).
Și ambele sfârșesc prin a distruge omul în întregime. Ambele au un efect corosiv, iar în final izbucnesc într-o manifestare apoteotică, având ca sfârșit pieirea! Finalul disperat și inevitabil atât al păcatului, cât și al leprei – este moartea.
Lepra nu produce durere acută și insuportabilă, ca alte boli, însă provoacă tristețe și neliniște. Trăim într-o generație „cu mâncărimi” (iertați-mă!), ceea ce este, de fapt, lepră. În cele din urmă, păcatul va face ca omul să nu mai aibă niciun fel de simțire!
Se apreciază (dar încă se discută cât e de just) că lepra este ereditară... indiferent cum ar fi, însă – păcatul este cu siguranță ereditar!
În cele din urmă, atât lepra, cât și păcatul produc despărțirea... prima – de comunitate, cel de-al doilea – tragic și veșnic – de Dumnezeu! Poate că ni se pare o cruzime alungarea leprosului din mijlocul comunităţii, şi din Cortul întâlnirii. Dar să nu uităm că avem de-a face cu un Dumnezeu sfânt – care poate să curețe și să sfințească pe oricine dorește aceasta, gata să plătească prețul sănătății sufletului și minții. Domnul este Autorul neprihănirii şi al curăţirii.
Prin urmare, lepra este un simbol potrivit pentru păcatul care-l desparte pe om de Dumnezeu. Isaia 59:2 – Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte! În Noul Ierusalim, reședința veșnică, păcătosul neiertat şi necurăţit n-are ce căuta, este alungat din prezenţa lui Dumnezeu, după cum aflăm din Apocalipsa 21:27 – Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.
Prin urmare, lepra este (am putea spune) ruda mai mică... și simbolul perfect al păcatului! Ea este păcatul devenit vizibil în trup. Preotul trebuia să se uite la lepros și să-l declare necurat. Tot așa, Medicul Suprem se uită la omenire și o declară necurată. El face acest lucru, ca apoi să putem veni la El și să ne curețe. Domnul a fost întotdeauna și încă este gata și dornic să se atingă de orice lepros, pentru a-l curăța!
Am făcut aceste mențiuni înainte de a continua studiul acestui capitol, pentru că mi se pare la fel de important să reținem analogia dintre lepră şi păcat, precum şi să înţelegem lecţia spirituală dată de Dumnezeu aici. Nu se vorbeşte prea mult despre păcat astăzi, chiar dacă tocmai aceasta este problema nr. 1 a umanității!
Reluăm deci citirea comentată a capitolului 13 din Leviticul, cu versetul 4:
Dacă pe pielea trupului va fi o pată albă, care nu se arată mai adâncă decât pielea, şi dacă părul nu s-a făcut alb, preotul să închidă şapte zile pe cel cu rana. (Lev. 13:4)
În acest verset vedem că evaluarea unui caz de lepră nu se făcea în pripă. La fel putem spune și că Dumnezeu este încet la mânie în relația Lui cu noi. Dumnezeu este foarte răbdător, Își reține dreptatea și judecata, și îi acordă multe șanse păcătosului. „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam.” Este, da, un text din Vechiul Testament (Exod 34:6–7). Vorbește și Noul Testament despre răbdarea lui Dumnezeu? „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pet. 3:9).
Vedeți, preotul închidea omul pentru șapte zile. Bănuia că avea lepră, dar avea răbdare cu el. La fel, Dumnezeu a închis lumea în carantină pentru boala numită păcat. „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi” (Rom. 11:32). „Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred prin credinţa în Isus Hristos” (Gal. 3:22). Expresia „a închis” se referă la faptul că i-a închis pe toți împreună. Dumnezeu a închis lumea în carantină, dragul meu, și El nu-i va îngădui omului să ajungă prea departe în Universul Său. Este chiar amuzant faptul că atunci când s-au întors de pe lună, cosmonauții au fost băgați în carantină – între altele și pentru a fi verificați dacă nu cumva au adus vreo boală pe pământul cel curat și pur, de pe luna cea infestată?! Avem destule boli aici jos, credeți că am mai lăsat vreuna acolo sus? Și ce mai putea fi adus, pe care să n-o avem deja?! Dar Dumnezeu ne ține în carantină, ca să ne poată arăta îndurare! (Lev. 13:5):
A şaptea zi preotul să-l cerceteze iarăşi. Dacă i se pare că rana a stat pe loc şi nu s-a întins pe piele, preotul să-l închidă a doua oară încă şapte zile.
După șapte zile, preotul consultă din nou bolnavul și, dacă mai există motive de incertitudine, pacientul este ținut în carantină încă șapte zile. Judecarea situației nu se făcea în pripă. Ar trebui să învățăm și noi de aici să nu judecăm pe alții în pripă. O acuzație falsă împotriva unui credincios este un lucru grav. Pavel i-a spus lui Timotei: „Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori” (1 Tim. 5:19). Tot el ne-a avertizat că la sfârșitul veacurilor vor apărea (destui și diverși) acuzatori mincinoși.
Pe vremea când eram pastor, am impus o regulă, după care nimeni nu putea veni la mine să critice pe unul din slujitorii bisericii, decât dacă și cel acuzat era de față. Știți câte acuzații am auzit în ultimii 21 de ani? Una. Trebuie deci să avem grijă ce lăsăm să se întâmple în jurul nostru, și cum reacționăm!
Preotul să-l cerceteze a doua oară în ziua a şaptea. Dacă rana a mai scăzut şi nu s-a întins pe piele, preotul va spune că omul acesta este curat: este o pecingine; el să-şi spele hainele, şi va fi curat. (Lev. 13:6).
Dacă rana de pe piele nu s-a extins în cele paisprezece zile, ci aspectul și starea s-au ameliorat, atunci în mod evident, nu este lepră, iar omul era declarat curat. Ce bine sunau aceste cuvinte pentru omul în cauză – sunt sigur că-i venea să chiuie de bucurie! Nu va trebui să fie despărțit de cei dragi ai săi, ci era curat și se putea întoarce la ei!
Amintiți-vă că Domnul S-a atins de leprosul care a venit la El, și l-a vindecat. Mai mult chiar, le spune celor afectați de lepra spirituală că păcatele lor sunt iertate. El a vindecat boala fizică, pentru a demonstra că este Salvatorul care în primul rând ne poate ierta păcatele. Chiar dacă fariseii și cărturarii L-au contrat („Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” – Luca 5:21), Domnul Isus i-a spus întâi omului paralizat că păcatele îi erau iertate. Apoi a adăugat: „Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: «Ţie îţi poruncesc», a zis El slăbănogului, «scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă»”. Este important să recunoști și să te bizui pe faptul că Isus are autoritatea și puterea să le facă pe amândouă: și iertarea/mântuirea, și vindecarea! (Vezi Luca 5:17–26).
Dar dacă pecinginea s-a întins pe piele, după ce s-a arătat el preotului şi după ce acesta l-a declarat curat, să se mai supună încă o dată cercetării preotului. Preotul îl va cerceta. Dacă pecinginea s-a întins pe piele, preotul îl va declara necurat: este lepră. (Lev. 13:7–8).
Aceasta este partea întunecată a imaginii şi a treia cercetare a bolii. Acordă Dumnezeu a doua șansă? Dragul meu, Dumnezeu îi acordă păcătosului o mie de șanse, dacă trebuie...
Dar verdictul trebuie dat în cele din urmă, şi dacă rana s-a întins și nu dă semne de vindecare, omul este declarat lepros. Aceasta este o sentință îngrozitoare. Apoi, respectivul era izolat. Priviți imaginea aceasta în contrast cu cea a omului care aștepta sentința de lepră şi perspectiva izolării, însă era declarat în cele din urmă curat. Din acea zi, omul vindecat nu mai trăia ca lepros. El era curat și trăiește ca un curățit...
Ce lecție, pentru noi! Există persoane care își fac o obișnuință din a se converti. Ei suportă cercetarea pentru o vreme, dar, în cele din urmă, teribila boală a păcatului va izbucni cu toate simptomele sale care, evident, sunt necurate. Ioan vorbește despre acest lucru în 1 Ioan 2:19: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” Petru îi descrie pe acești leproși necurați și imorali, comparându-i cu un câine care se întoarce la propria vărsătură, și cu scroafa care se întoarce la mocirlă (2 Pet. 2:22).
Vă reamintim, citim din Leviticul 13, text care abordează în continuare prevederi în legătură cu diagnosticarea unui caz de lepră mai veche:
Când se va arăta o rană de lepră pe un om, să-l aducă la preot. Preotul să-l cerceteze. Şi dacă are pe piele o umflătură albă, dacă umflătura aceasta a făcut ca părul să albească, şi în umflătură este şi o urmă de carne vie, atunci pe pielea trupului omului acestuia este o lepră învechită: preotul să-l declare necurat; să nu-l închidă, căci este necurat. (Lev. 13:9–11).
Acesta este un caz de, am putea spune, lepră cronică. Acest om nu mai trebuia închis pentru a fi supravegheat, căci era cu siguranță lepros.
Traducând în termeni duhovnicești, știm că există păcătoși înveterați, care trăiesc voluntar și conștient în păcat, într-un mod atât de evident, încât până și cei mai buni prieteni ai lor sunt indignați. În această categorie intră mafioții, criminalii, hoții, desfrânații de orice tip, alcoolicii și dependenții de droguri. Acești oameni sunt total scufundați și dependenți de păcatul lor, și doar un remediu sau intervenție din supranatural îi mai poate ajuta!
Există așa-zis credincioși aparent ireproșabili, dar duplicitari, care trăiesc în păcate ascunse dar se cred sau se declară mântuiți – ei nu cred în ruptul capului că au lepră... se simt ofensați dacă le spui că sunt păcătoși pierduți... Păcătosul înrăit este mai ușor de evanghelizat decât aceștia, și este mai deschis la mesajul Evangheliei, pentru că știe, consimte că suferă de lepra păcatului.
Citim mai departe (Leviticul 13:12-17)
Dacă lepra va face o spuzeală pe piele şi va acoperi toată pielea celui cu rana, din cap până în picioare, pretutindeni pe unde-şi va arunca preotul privirile, preotul să-l cerceteze şi, dacă va vedea că lepra a acoperit tot trupul, să declare curat pe cel cu rana; fiindcă s-a făcut toată albă, el este curat. Dar, în ziua când se va vedea în el carne vie, va fi necurat; când preotul va vedea carnea vie, să-l declare necurat: carnea vie este necurată, este lepră. Dacă se schimbă carnea vie şi se face albă, să se ducă la preot; preotul să-l cerceteze şi, dacă rana s-a făcut albă, preotul să declare curat pe cel cu rana: el este curat.
Această secțiune descrie un alt aspect al leprei. Deși întregul corp este acoperit, nu înseamnă neapărat că este un caz incurabil. Ce este de remarcat aici e faptul că deși carnea s-a făcut albă, pacientul este declarat curat. Lucrul acesta pare să indice în mod clar faptul că niciun păcătos nu este incurabil. Poate că la aceasta s-a referit Isaia atunci când spunea: „Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav, şi toată inima suferă de moarte” (Isaia 1:5). Apoi urmează invitația Medicului Suprem: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18).
Vă rog să observați că adevăratul semn și simptom al leprei este carnea vie. Biblia vorbește mult despre carne, chiar și despre felul în care aceasta se manifestă în cel credincios: „căci orice făptură [lit. „carne”, n. tr.] îşi stricase calea pe pământ” (Gen. 6:12). „Carnea nu foloseşte la nimic…” (Ioan 6:63). „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea [lit. „carnea”] mea pământească…” (Rom. 7:18). „Pentru ca nimeni [lit. „nicio carne”] să nu se laude înaintea lui Dumnezeu... nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu…” (1 Cor. 1:29 și 15:50). „Făceam voile firii pământeşti [lit. „ale cărnii”] şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:3). „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti [lit. „în carne”]” (Fil. 3:3). „Căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne” (Iuda 23).
Carnea vie, după cum reiese în mod clar din aceste versete, este firea pământească, cea care a fost judecată pe cruce. Când ea se manifestă într-un credincios, Dumnezeu trebuie s-o judece. Carnea nu poate fi plăcută înaintea lui Dumnezeu niciodată. Doar ceea ce produce Duhul Sfânt în viața credinciosului este acceptabil înaintea lui Dumnezeu.
Mai departe, în (Lev. 13:18–23), avem de-a face cu diagnosticarea leprei dintr-un furuncul sau o arsură:
Când un om va avea pe pielea trupului său o bubă care a fost tămăduită, şi pe locul unde era buba se va arăta o umflătură albă sau o pată de un alb roşiatic, omul acela să se arate preotului. Preotul să-l cerceteze. Dacă pata pare mai adâncă decât pielea şi dacă părul s-a făcut alb, preotul să-l declare necurat: este o rană de lepră, care a dat în bubă. Dacă preotul vede că nu este păr alb în pată, că ea nu este mai adâncă decât pielea şi că a mai scăzut, să închidă pe omul acela şapte zile. Dacă s-a întins pata pe piele, preotul să-l declare necurat: este o rană de lepră. Dar dacă pata a rămas pe loc şi nu s-a întins, este semnul rănii uscate unde a fost buba; preotul să-l declare curat.
În aceste versete sunt oferite detalii pentru examinarea unui furuncul. Preotul trebuia să examineze furunculul din cauza posibilității apariției bolii de piele (sau leprei) în acel loc. Este ca o mică rană, care poate deveni canceroasă. Examinarea urma aceiași pași ca într-un caz nou de lepră. Dacă existau fire de păr alb în furuncul și acesta era mai adânc decât pielea, însemna că sunt probleme serioase. Cele șapte zile de examinare îi permiteau preotului să-și dea seama care este direcția pe care o ia furunculul.
Întotdeauna există pericolul ca păcatele mai vechi să se extindă și să devină maligne. Adesea un nou convertit vorbește despre eliberarea de un obicei rău... pentru ca, peste ani, acea rană veche să izbucnească din nou. Se întâmplă acest lucru. Persoana care are o astfel de experiență se poate să nu fi fost niciodată mântuită... sau poate că a fost mântuită, însă pe fond de neveghere, de stagnare, de compromis – vechea fire să iasă din nou la iveală. În acest caz, trebuie făcută o examinare atentă, și nu să se pronunțe precipitat o sentință superficială, nefondată...
Cu câțiva ani în urmă, un alcoolic L-a primit pe Hristos ca Salvator al său. Apoi s-a îmbolnăvit și eu am mers să-l vizitez. Am aflat că, de fapt, nu suferea de nimic. Casa lui era îmbâcsită de miros de alcool. Omul a început să plângă și mi-a mărturisit că alunecase înapoi în patima sa. Dați-mi voie să vă spun că unui asemenea om mie-mi vine să-i dau două palme, să se trezească... Dar asta n-ar ajuta deloc! Trebuie făcută o examinare și diagnosticare a leprei. În asemenea cazuri, avem datoria să-i spunem respectivului că lepra lui poate fi vindecată. El are un Salvator! Nu trebuie să stăm doar și să-l condamnăm, să-l mustrăm – și apoi să-l lăsăm așa... Acest lucru ne-ar face pe toți să ne simțim prost, și nu ar ajuta pe nimeni... O astfel de persoană, într-o astfel de situație, are nevoie să știe că există un Salvator gata să-l ierte. Doar Salvatorul poate vindeca lepra care erupe!
Ce binecuvântare, să știm că – spre deosebire de lepra din vechime – păcatul are leac! Să nu mai pierdem deci vremea lamentându-ne, să nu mai amânăm mărturisirea, ci să căutăm izbăvirea la Cel ce ne-o poate acorda! Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând. (Isaia 55:6-7)
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, suntem în mijlocul unui pasaj biblic sordid și măreț totodată – pentru că se ocupă de mizeriile cărnii trecătoare, dar ne arată un Dumnezeu care se apleacă binevoitor și vindecător spre ele; pentru că ne surprinde în meschinătatea și sub apăsarea unui flagel nimicitor (păcatul), pe lângă care lepra oricât de grozavă este ceva suportabil... dar nu ne lasă fără speranța curățirii și vindecării – depline și totale – prin implicare Aceluiași Dumnezeu plin de har și restaurator.
Cartea Leviticul pune în balanță sfințenia lui Dumnezeu cu multele și serioasele disfuncționalități ale poporului Israel, din toate domeniile vieții... echilibrându-le prin chemarea la sfințenie și alocarea unor instrumente de lucru (respectiv directive și prescripții, indicații și îndrumări) a căror ascultare asigura oamenilor un certificat de bună purtare și liberă trece către Dumnezeu – în baza sistemului sacrificial pe care se fundamenta religia iudaică. Capitolul 13 în care suntem se ocupă de diagnosticarea leprei de pe oameni, pentru ca următorul capitol (14) să trateze preponderent curățarea.
Luând ca axiomă că lepra este un simbol potrivit pentru păcat, și admițând – cum spuneam data trecută – că există cazuri în care boala poate reveni, trebuie să fim conștienți în paralel și de pericolul ca vechile păcate să se răspândească şi să devină maligne. Auzim adesea de cazuri de oameni întorși la Dumnezeu și scăpați din robia unui păcat sau a unui obicei rău, confruntându-se sau căzându-i din nou pradă, după câţiva ani. E necesară deci o evaluare temeinică, și fără grabă – atât a stadiului bolii, cât și a vindecării, fie că e vorba de lepră, fie că e vorba de păcat. Continuă lectura Lev. 13, de la vers. 24:
Când un om va avea pe pielea trupului o arsură pricinuită de foc, şi se va arăta pe urma arsurii o pată albă sau de un alb roşiatic, preotul să-l cerceteze. Dacă părul din pată s-a făcut alb, şi ea pare mai adâncă decât pielea, este lepră, care a dat în arsură; preotul să declare pe omul acela necurat: este o rană de lepră. Dacă preotul vede că nu este păr alb în pată, că ea nu este mai adâncă decât pielea şi că a mai scăzut, să închidă pe omul acela şapte zile. Preotul să-l cerceteze a şaptea zi. Şi dacă pata s-a întins pe piele, preotul să-l declare necurat: este o rană de lepră. Dar dacă pata a rămas pe loc, nu s-a întins pe piele şi a mai scăzut, este o rană pricinuită de umflătura arsurii; preotul să-l declare curat, căci este semnul rănii vindecate a arsurii. (Lev. 13:24–28).
Pasajul acesta descrie o arsură infectată. Nu sunt identificate nici tipul, nici cauzele arsurii; în orice caz, exista pericolul ca această arsură să degenereze în lepră.
Aceasta pare să confirme ceea ce spune Scriptura, și anume că firea trebuie ținută sub strictă supraveghere, pentru că poate izbucni în cel mai periculos mod. „Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră” (Rom. 6:19). „Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Cor. 9:27).
Toate aceste pasaje biblice ne învață să fim atenți la prezența oricărei pustule. Carnea nu poate fi plăcută înaintea lui Dumnezeu.
Când un bărbat sau o femeie va avea o rană pe cap sau la barbă, preotul să cerceteze rana. Dacă pare mai adâncă decât pielea şi are păr gălbui şi subţire, preotul să declare pe omul acela necurat: este râie de cap, este lepră de cap sau de barbă. (Lev. 13:29–30).
Lepra putea să erupă în cele mai neașteptate locuri. Dacă era ascunsă de părul de pe cap sau de pe barbă, o vreme putea să rămână nedescoperită. Trebuie să facem o observație specifică pentru cazurile de lepră în aceste locuri. Aceleași metode erau folosite pentru a descoperi prezența leprei în orice loc ar fi putut apărea. Părul gălbui indică aici că infecția se afla sub epidermă și era, prin urmare, lepră.
La fel, păcatul se poate strecura în cele mai neașteptate locuri – chiar între lideri, printre slujitori sau într-o întâlnire de misiune. Atunci când există păcat la nivelul conducerii, este afectată și slăbită mărturia tuturor credincioșilor. Repet, aceste lucruri trebuie analizate și evaluate cu mare grijă, acordând pentru aceasta timpul necesar.
Dacă preotul vede că rana râiei nu pare mai adâncă decât pielea şi n-are păr negru, să închidă şapte zile pe cel cu rana de râie la cap. Preotul să cerceteze rana a şaptea zi. Dacă râia nu s-a întins, dacă n-are păr gălbui şi dacă nu pare mai adâncă decât pielea, cel cu râia la cap să se radă, dar să nu radă locul unde este râia; şi preotul să-l închidă a doua oară şapte zile. Preotul să cerceteze râia a şaptea zi. Dacă râia nu s-a întins pe piele şi nu pare mai adâncă decât pielea, preotul să-l declare curat; el să-şi spele hainele şi va fi curat. Dar dacă râia s-a întins pe piele, după ce a fost declarat curat, preotul să-l cerceteze. Şi dacă râia s-a întins pe piele, preotul n-are să mai caute să vadă dacă are păr gălbui: este necurat. Dacă i se pare că râia a stat pe loc şi că din ea a crescut păr negru, râia este vindecată: este curat, şi preotul să-l declare curat. (Lev. 13:31–37).
Deducem de aici că în anumite cazuri se poate să nu fie vorba despre lepră. Încă o perioadă de timp trebuie să treacă, înainte de anunțarea verdictului; pacientul este plasat în carantină timp de șapte zile, iar apoi este necesară încă o perioadă de șapte zile. Asta ar trebui să ne învețe că acuzațiile împotriva celor care conduc sau coordonează lucrarea lui Dumnezeu trebuie primite cu o foarte mare prudență. Înainte de luarea deciziei, trebuie făcută o examinare atentă a cazului.
Preotul avea suficiente ocazii pentru observarea rănii. Dacă mai târziu rana s-a întins, preotul încă mai putea să-l declare necurat pe omul respectiv. Pe de altă parte, dacă în rană creștea păr de culoare neagră, preotul îl declara curat.
Când un bărbat sau o femeie va avea pete pe pielea trupului, şi anume pete albe, preotul să-l cerceteze. Dacă pe pielea trupului lui sunt pete de un alb gălbui, acestea nu sunt decât nişte pete care au făcut spuzeală pe piele: este curat. (Lev. 13:38–39).
Aceste versete clarifică faptul că un pistrui nu este lepră, iar versetele următoare arată că nici chelia nu este lepră, deși lepra poate să apară pe o chelie.
Când unui om îi va cădea părul de pe cap, este pleşuv: este curat. Dacă i-a căzut părul de pe cap numai în partea dinainte, este pleşuv în partea dinainte: este curat. Dar dacă în partea pleşuvă dinainte sau dinapoi este o rană de un alb roşiatic, este lepră, care a făcut spuzeală în partea pleşuvă dinainte sau dinapoi. Preotul să-l cerceteze. Dacă în partea pleşuvă dinapoi sau dinainte este o umflătură de rană de un alb roşiatic, asemănătoare cu lepra de pe pielea trupului, este lepros, este necurat: preotul să-l declare necurat; rana lui este pe cap. Leprosul atins de această rană să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere barba şi să strige: „Necurat! Necurat!” (Lev. 13:40-45).
Hainele unui lepros trebuiau sfâșiate. Leprosul era obligat să-și acopere barba și să strige: „Necurat! Necurat!” Condiția leprosului se vede în starea lui îngrozitoare; el putea transmite boala prin contact.
Păcătosul își răspândește păcatul pe oriunde trece! Boala lui este contagioasă și îi îmbolnăvește și pe alții. Un tată are dreptul să-și trăiască viața așa cum vrea, însă nu are dreptul să-și ia și fiul cu el în iad. Or, mulți tați fac exact acest lucru! Leprosul contamina tot ce era în jurul său. Asta învățăm de aici. Chiar și hainele sale puteau transmite boala. La fel, tot ce este atins de păcat este întinat.
Câtă vreme va avea rana, va fi necurat: este necurat! Să locuiască singur; locuinţa lui să fie afară din tabără. (Lev. 13:46).
Mulți păcătoși se consolează cu gândul că vor avea companie în iad. Observați, vă rog, că leprosul era singur, despărțit de ceilalți. Sigur, asta nu înseamnă că păcătosul o va duce în iad mai bine decât leprosul pe pământ! Măcar acesta din urmă trăiește cu speranța vindecării, pe când cel dintâi experimentează suferința și moartea perpetuă – care nu e anihilare sau lipsă de simțire, dimpotrivă!
În continuare, în partea a doua a acestui episod vom recurge la un mic artificiu... dar întâi să explic de ce. Israelul este învățat obsedant să evite orice contact sau contaminare cu boala. Locul și poporul în care cobora Domnul trebuia să fie locul în care domnește viața! De aceea, nu doar oamenii trebuiau avuți în vedere și verificați – ci pe orice apăreau semnele bolii și morții. Finalul cap. 13 se referă la examinarea și tratarea hainelor afectate... iar ultima parte a capitolului următor are în vedere situația în care semne ale bolii apăreau pe zidurile caselor. Având în vedere că redarea prescripțiilor divine nu are neapărat curgerea unei narațiuni, și că între tratarea leprei de pe haine (final cap. 13) și tratarea leprei de pe case (ultima parte cap. 14) există un pasaj amplu consacrat curățării leprei de pe oameni, vă propunem să cuplăm în continuare tratarea hainelor și-a caselor, afectate de... spori/ciuperci/germeni etc... urmând ca episodul viitor să-l alocăm curățării/tratării leprei de pe om – acum că tot am încheiat ce ținea de diagnosticarea bolii (afecțiuni ale pielii redate generic în original prin termenul țara’at și tradus în românește la fel de generic „lepră”, chiar dacă simptomele, manifestările, cazuistica erau sensibil diferite!)
Oricum capitolul „curățări” va continua și în cap. 15, cu alte aspecte ce țin de fiziologia umană – dar până atunci mai e puțin... deocamdată, să citim finalul cap. 13, subintitulat chiar „semnele leprei de pe haine”:
Când se va arăta o rană de lepră pe o haină, fie haină de lână, fie haină de in, în urzeală sau în bătătură de in sau de lână, pe o piele sau pe vreun lucru de piele, şi rana va fi verzuie sau roşiatică pe haină sau pe piele, în urzeală sau în bătătură, sau pe vreun lucru de piele, este o rană de lepră şi trebuie arătată preotului. Preotul să cerceteze rana şi să închidă şapte zile lucrul cu rana. Să cerceteze a şaptea zi rana. Dacă rana s-a întins pe haină, în urzeală sau în bătătură, pe piele sau pe lucrul acela de piele, este o rană de lepră învechită: lucrul acela este necurat. Să ardă haina, urzeala sau bătătura de lână sau de in, sau lucrul de piele pe care se găseşte rana, căci este o lepră învechită: să fie ars în foc. Dar dacă preotul vede că rana nu s-a întins pe haină, pe urzeală sau pe bătătură, sau pe lucrul acela de piele, să poruncească să se spele partea atinsă de rană şi să-l închidă a doua oară şapte zile. Preotul să cerceteze rana, după ce se va spăla. Şi dacă rana nu şi-a schimbat înfăţişarea şi nu s-a întins, lucrul acela este necurat: să fie ars în foc, căci o parte din faţă sau din dos a fost roasă. Dacă preotul vede că rana a mai scăzut, după ce a fost spălată, s-o rupă din haină sau din piele, din urzeală sau din bătătură. Şi dacă se mai iveşte pe haină, în urzeală sau în bătătură, sau pe lucrul de piele, înseamnă că este o spuzeală de lepră: lucrul atins de rană să fie ars în foc. Haina, urzeala sau bătătura, sau vreun lucru de piele, care a fost spălat, şi de unde a pierit rana, să se mai spele a doua oară şi va fi curat. Aceasta este legea privitoare la rana leprei, când loveşte hainele de lână sau de in, urzeala sau bătătura, sau un lucru oarecare de piele, şi după care vor fi declarate curate sau necurate.” (Lev. 13:47–59).
Acesta este un pasaj mai lung despre înlăturarea hainelor. Nu conta calitatea lor. Cea mai bună îmbrăcăminte era la fel de infectată ca cea ieftină. Putem învăța o lecție de aici. Neprihănirea omului este ca o haină murdară în ochii lui Dumnezeu. Tot ceea ce face sau atinge un păcătos este contaminat de păcatul lui. Chiar și hainele celor cu o infecție cât de mică trebuiau spălate. Acest pasaj prezintă o imagine uimitoare a răspândirii infecției. Și noi toți suntem ca un lucru necurat și avem nevoie să fim spălați. „Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită”... ce să mai spunem de faptele rele?! Numai că El, Dumnezeu este Singurul care are remediu pentru păcătoși.
Cum v-am propus, să ne îndeptăm atenția spre construcții acum – și să vedem cu prescrie Dumnezeu curățarea leprei caselor:
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „După ce veţi intra în ţara Canaanului, pe care v-o dau în stăpânire, dacă voi trimite o rană de lepră pe vreo casă din ţara pe care o veţi stăpâni, cel cu casa să se ducă să spună preotului şi să zică: „Mi se pare că este ceva ca o rană în casa mea.” Preotul, înainte de a intra ca să cerceteze rana, să poruncească să se deşarte casa, ca nu cumva tot ce este în ea să se facă necurat. După aceea să intre preotul şi să cerceteze casa. (Lev. 14:33–36).
Recunosc că este ciudat să apară lepra într-o casă. E greu de precizat ce însemna aceasta. Poate că, la construcție, în zidurile casei se va fi strecurat vreo ciupercă... Preotul trebuia să cerceteze casa pentru a vedea dacă există pete verzui sau roșiatice și apoi să o examineze din nou după șapte zile spre a constata dacă petele sau extins sau nu. Această imagine reprezintă viața noastră trăită într-o casă veche, aici pe pământ, adică în trupul nostru. Trăim în această lume atinsă de păcat; casa veche în care trăim este plină de lepră.
Preotul să cerceteze rana. Dacă vede că pe zidurile casei sunt nişte gropişoare verzui sau roşiatice, care par mai adânci decât zidul, să iasă din casă şi, când va ajunge la uşă, să pună să încuie casa şapte zile. În ziua a şaptea, preotul să se întoarcă în ea. Şi, dacă va vedea că rana s-a întins pe zidurile casei, să poruncească să se scoată pietrele atinse de rană şi să le arunce afară din cetate într-un loc necurat. Să pună să răzăluiască toată partea dinăuntru a casei şi tencuiala răzăluită să se arunce afară din cetate, într-un loc necurat. Să ia alte pietre şi să le pună în locul celor dintâi şi să se ia altă tencuială, ca să se tencuiască din nou casa. (Leviticul 14:37-42)
Așadar, era vorba de o tratare la fel de precaută și în ce privește diagnosticul corect și apoi curățarea ceremonială a casei... care cunoștea și ea, cum vedem în text, vreo trei faze... În primul rând, casa era golită de mobila și persoanele care locuiau acolo. Preotul o examina și o sigila timp de șapte zile, după care o examina din nou. Dacă atunci mai găsea vreo urmă de lepră, trebuia să dea jos tencuiala de pe partea afectată și să scoată pietrele afectate de lepră.
Dacă rana se va întoarce şi va izbucni din nou în casă, după ce au scos pietrele, după ce au răzuit şi tencuit din nou casa, preotul să se întoarcă în ea. Şi dacă vede că rana s-a întins în casă, este o lepră învechită în casă: casa este necurată. Să dărâme casa, lemnele şi toată tencuiala casei; şi să scoată aceste lucruri afară din cetate, într-un loc necurat. Cine va intra în casă în tot timpul când era închisă va fi necurat până seara. Cine se va culca în casă să-şi spele hainele. Cine va mânca în casă de asemenea să-şi spele hainele. (Lev. 14:43–47).
Dacă preotul găsea urme ale infecției în casa renovată, atunci ea urma să fie demolată și toate dărâmăturile să fie scoase din cetate.
Va veni o vreme când Dumnezeu va demola acest pământ atins de lepră și îl va curăța. Va fi un cer nou și un pământ nou, care nu vor mai fi atinse se păcat.
Dacă preotul, care s-a întors în casă, vede că rana nu s-a întins, după ce a fost tencuită din nou casa, să declare casa curată, căci rana este vindecată. (Lev. 14:48).
Constatăm în continure un lucru care poate părea curios: același ritual al jertfirii celor două păsări este urmat și aici, ca în cazul curățirii ritualice a leprosului.
Pentru curăţarea casei să ia două păsări, lemn de cedru, cârmâz şi isop. Să înjunghie una din păsări într-un vas de pământ, într-o apă curgătoare. Să ia lemnul de cedru, isopul, cârmâzul şi pasărea cea vie; să le înmoaie în sângele păsării înjunghiate şi în apa curgătoare şi să stropească de şapte ori casa. Să cureţe casa cu sângele păsării, cu apa curgătoare, cu pasărea cea vie, cu lemnul de cedru, cu isopul şi cârmâzul. Să dea drumul păsării celei vii afară din cetate, pe câmp. Să facă astfel ispăşire pentru casă, şi ea va fi curată. (Lev. 14:49–53).
Da, este ciudat că și pentru curățarea casei trebuia recurs la sânge, deci la jertfă de ispășire – exact ca pentru curățarea leprei de pe oameni, dar spre deosebire de tratarea leprei hainelor. Poate că ați remarcat în vers. 34 expresia: „dacă voi trimite o rană de lepră...” – interesant de observat deci că putem înțelege că rana era trimisă de Dumnezeu; cu alte cuvinte, putem deduce vreun motiv, vreo legătură cu starea locatarului casei respective, sau vreo defecțiune în relația acestuia cu Iahweh. Aceeași implicare directă a Domnului reiese și din modul în care sunt formulate binecuvântările și blestemele Legământului. Iar din moment ce Domnul era Cel care trimitea rana de lepră pe casă, El probabil că evidenția astfel vinovăția celui în cauză – fapt pt care ritualul curățării prin sânge capătă sens.
Și atenție, aceasta nu era o recomandare facultativă, ci vedem că Dumnezeu o numește LEGE, și finalul cap 14 concluzionează tot pasajul acesta apăsător privitor la remediile posibile pentru afecțiunile de piele țara’at – atât pt oameni, cât și pentru case și veșminte:
Aceasta este legea pentru orice rană de lepră şi pentru râia de cap, pentru lepra de pe haine şi de pe case, pentru umflături, pentru pecingini şi pentru pete: ea arată când un lucru este necurat şi când este curat. Aceasta este legea pentru lepră.” (Lev. 14:54–57).
Cele de mai sus par să fie o întărire a legii privitoare la curățirea de lepră. Observați, vă rog, că scopul primordial al ritualului era să învețe: „Ea arată când un lucru este necurat şi când este curat.”
Aceasta este o lecție spirituală foarte importantă, al cărei scop este să ne învețe pe fiecare din noi că tu și eu suferim de lepră spirituală. Forțând puțin lucrurile (reducându-le practic la absurd!): dacă eu sau tu am merge în cer fără Isus Hristos, fără să ne punem încrederea în El, și acolo (cu-atât mai mult acolo!) ar trebui să strigăm: „Necurat! Necurat!” și am fi aruncați neîntârziat afară și de acolo – ca omul fără haină de nuntă din Matei 22.
Dar prin bunătatea lui Dumnezeu, în Hristos suntem acceptați între cei curați! Cerul a decis să abroge pentru noi legea ceremonială pentru curățarea de lepră și de diferite boli ale trupului, și să ne ofere prin har accesul la dumnezeire, prin credință și pocăință! Dumnezeul nostru este Iahweh-Iire (Cel ce vindecă), Domnul Isus este Mântuitorul nostru (Cel ce ne-a ridicat și ne poartă zilnic povara, și-al Cărui sânge curăță total lepra păcatului)
Dragul meu, tu unde te găsești astăzi? Ești un lepros care a venit la Isus Hristos pentru a fi curățit sau ești tot necurat? Sper să-ți dai un răspuns valabil și corect, iar data viitoare să ne întâlnim și să continuăm – prin puterea sângelui Mielului, și-a Duhului Sfânt!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi prieteni, continuăm să citim și să-nțelegem Biblia – nu doar ca să știm mai multe, ci ca să trăim mai bine, adică mai aproape de nivelul pt care am fost creați! A cunoaște Scriptura înseamnă a te apropia de Dumnezeu, adică a umbla cu El, deci a te asemăna tot mai mult cu El, dpdv al caracterului. Esența lui Dumnezeu este sfințenia, deci către așa ceva ne atrage și pe noi. Vă reamintim, răsfoim împreună o carte veche de peste 3 milenii (mă refer la Leviticul), care în sine poate fi redusă la imperativul divin „Fiți sfinți căci Eu sunt sfânt!” Astăzi aterizăm chiar la centru, suntem în miezul cărții, cap. 14 fiind și el un capitol consacrat reabilitării. Fac precizarea că nu ni se dă aici un tratament pentru lepră, ci este vorba de o curățare ceremonială.
Am văzut în capitolele precedente detaliile de care se ținea cont în diagnosticarea leprei. Se pare că existau leproși care erau vindecați prin tratamentele cunoscute pe vremea aceea, oricare ar fi fost ele, și mai existau persoane vindecate în mod supranatural. Astăzi știm că lepra poate fi vindecată, nu este o boală incurabilă și nici Scriptura nu o prezintă în felul acesta. Ea este o boală îngrozitoare și este folosită pentru a ne învăța pe noi lecții spirituale importante despre păcat.
Vom sesiza în textul care ne stă înainte raze de lumină și speranță în întunericul condiției leprosului. Curățarea ceremonială care urmează vindecării arată spre răscumpărarea păcătosului; ritualul este pur simbolic, dar poate avea și valoare terapeutică.
Când omul a căzut în Grădina Edenului, păcatul l-a despărțit de Dumnezeu. Această barieră a acționat în două direcții: atât în relaţia omului cu Dumnezeu, cât și în propria condiţie umană. Pe de o parte, omul a devenit vinovat faţă de un Dumnezeu sfânt, iar pe de altă parte s-a degradat continuu şi a fost tot mai contaminat de păcat. Lepra este o imagine a păcatului în toată mizeria sa.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Iată care va fi legea cu privire la cel lepros, în ziua curăţării lui. Să-l aducă înaintea preotului. Preotul să iasă afară din tabără şi să cerceteze pe cel lepros. Dacă leprosul este tămăduit de rana leprei... (Lev. 14:1–3).
Deci preotul nu merge să-l vindece pe lepros, ci doar să vadă dacă acesta s-a vindecat. Asta e ceea ce contează, și e „legea cu privire la cel lepros, în ziua curăţării lui” – ritual care trebuia îndeplinit întocmai, fiind curățarea ceremonială ce urma după vindecare. Omul fusese declarat lepros de către preot; același preot îl putea declara curat. Preotul mergea la lepros, acolo unde se afla el, pentru că acestuia îi era interzis să fie laolaltă cu ceilalți. Amintiți-vă de cei zece leproși din Luca 17:12: „...Ei au stat departe.”
Avem aici imaginea măreață a Persoanei și lucrării Marelui nostru Preot și Medic Suprem. El a venit din gloria cerească pe pământul acesta blestemat de păcat, unde omul suferea de lepra păcatului. Dragi prieteni, ca leproși nu putem ajunge în societatea cerului. Oriunde-am călători în universul acesta, omul nu scapă de păcat! A fost nevoie ca Domnul Isus să vină din gloria cerească aici pe pământ, cum spune cântarea: „Din palatele de aur, în lumea de necaz.” Aceasta este istoria Lui pe scurt!
În al doilea capitol din Evrei se vorbește despre asta: „Dar pe Acela care a fost făcut «pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii», adică pe Isus, Îl vedem «încununat cu slavă şi cu cinste» din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor... Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul... Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evr. 2:9–10, 14, 16–17). El a venit din gloria cerului jos pe pământ. Preotul a venit la lepros! „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Gal. 4:4–5).
Trebuie să subliniem faptul că Hristos ajunge și azi la orice păcătos care-l cheamă, pentru a-l vindeca de plaga păcatului. „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3:20). Dumnezeu a declarat că inima omului este murdară, deci tot El să-l declare pe om curat. „Sângele lui Isus Hristos... ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Doar El poate curăți.
Să observăm mai departe ce făcea preotul, odată ajuns la lepros: (Lev. 14:4–7)
Preotul să poruncească să se ia, pentru cel ce trebuie curăţat, două păsări vii şi curate, lemn de cedru, cârmâz şi isop. Preotul să poruncească să se înjunghie una din aceste păsări într-un vas de pământ, în apă curgătoare. Să ia pasărea cea vie, lemnul de cedru, cârmâzul şi isopul, şi să le înmoaie împreună cu pasărea cea vie în sângele păsării înjunghiate în apa curgătoare. Să stropească de şapte ori pe cel ce trebuie curăţat de lepră. Apoi să-l declare curat şi să dea drumul păsării celei vii pe câmp.
Trebuie să fiți de acord că este o ceremonie ciudată. Toate celelalte jertfe se aduceau pe altarul din Cortul întâlnirii sau, mai târziu, la Templu, după porunca lui Dumnezeu. Aceasta este o excepție. Leprosul nu avea voie să intre în Cort, așa că preotul trebuia să meargă la el.
Altarul de aramă pe care se aduceau jertfele, simbolizează crucea lui Hristos, însă crucea aceea trebuia să fie aici jos pe pământ, aici unde eram noi. Dragii mei, nici noi nu aveam voie să intrăm în prezența lui Dumnezeu. Eram străini, fără speranță și fără Dumnezeu în lume. El a ales să vină la noi, să ne găsească așa cum eram.
În această jertfă erau folosite două păsări curate și vii. Cel mai probabil erau porumbei. Una dintre păsări era sacrificată, simbolizând astfel moartea lui Hristos, iar cealaltă era lăsată în viață, simbolizând învierea lui. Acestea sunt cele două aspecte ale Evangheliei. Pavel spune: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15:3–4). Două păsări: moarte și înviere!
Observați apoi că se folosea lemn de cedru. Cred că acesta este simbolul umanităţii perfecte a lui Hristos. Pe lângă că era rezistent, aici servea unui scop practic, de lemn fiind legat isopul cu cârmâz (fir de lână stacojie – culoarea stacojie amintindu-ne de sângele lui Hristos. Nu uitați că și Rahavei i s-a spus să lege la fereastră o frânghie stacojie, ca dovadă a credinței sale).
Isopul este o plantă care crește în locuri umede și stâncoase, și reprezintă credința individuală. „Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada” (Ps. 51:7). Aceasta este însușirea și aplicarea răscumpărării în Hristos. Nu-i de-ajuns să spui că tu crezi în moartea și învierea lui Isus. Aceasta nu este credință mântuitoare. Întrebarea este dacă ți-ai însușit această credință. Ți-ai pus cu adevărat încrederea în El? Isopul reprezintă și aplicarea morții lui Hristos și a sângelui Său la păcatul din viața credinciosului. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7).
Vasul de lut reprezintă umanitatea lui Hristos; El şi-a asumat omenitatea noastră. Pavel se numește pe sine „vas de lut” în 2 Corinteni 4:7. Vasul de lut este trupul nostru şi accentul cade aici pe slăbiciunea și neputința omenească. „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evr. 4:15).
Apa curgătoare reprezintă apa vie; apa ceremonială era luată dintr-o apă curgătoare sau dintr-o fântână şi reprezintă atât Cuvântul lui Dumnezeu, cât și pe Duhul lui Dumnezeu.
Ritualul este neobișnuit, dar și frumos. Una din păsări este sacrificată într-un vas de lut, în care se află apa vie; aceasta reprezintă moartea lui Hristos care S-a dat pe Sine Însuși prin Duhul cel veșnic. „Cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!” (Evr. 9:14).
Era esențial să fie două păsări, astfel încât să se poată reprezenta aspectele specifice ale învierii. Pasărea cea vie era înmuiată în sângele păsării sacrificate, pentru a se identifica cu ea, apoi era lăsată să zboare în libertate. Hristos a fost jertfit pentru păcatele noastre și înviat pentru a ne face neprihăniți, dându-ne libertatea să stăm neclintiți în Hristos. „Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (Gal. 5:1). Aceasta înseamnă să nu ne încurcăm din nou cu religia, cu reguli, ritualuri și legi. Hristos a luat locul nostru, a murit și a plătit pedeapsa noastră. El a fost înviat pentru noi. Dacă El a murit pentru noi aici jos, atunci și noi am murit în El (2 Cor. 5:14–15) și am fost înviați, și suntem în El, acolo sus la dreapta lui Dumnezeu (Efes. 1:1–6). Dragii mei, credinciosul este liber ca pasărea cerului – este eliberat de religie, ritual și lege. El este acum robul Domnului Isus Hristos şi se supune voii Lui: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).
„Să stropească de şapte ori pe cel ce trebuie curăţat de lepră.” Numărul șapte este simbolul desăvârșirii și al sfârșitului. Aceasta rezolvă pentru totdeauna dilema dacă leprosul a fost curățat sau nu. Există două tipuri de leproși în lumea aceasta: bolnavi de lepră, și leproși curățiți. Altfel spus, există doar două feluri de păcătoși: pierduți, și salvați. Atât!
Apa vie și sângele se întâlneau în cadrul acestei ceremonii. Ioan a avut grijă să menționeze pentru noi că, atunci când a murit Hristos și soldatul roman i-a străpuns coasta, din trupul Domnului a curs apă și sânge (Ioan 19:34–35). În epistola sa, Ioan repetă faptul că Isus Hristos a venit cu apă și cu sânge (1 Ioan 5:6). În vremea lui Ioan, gnosticii susțineau că Isus nu era Dumnezeu, ci că Dumnezeu a venit asupra Lui la botez (simbolizat prin apă) și a plecat de la El când se afla pe cruce (simbolizată de sânge). Ioan susține convingător că Isus Hristos era Dumnezeu de la bun început, atunci când a luat trup de om, și a fost Dumnezeu atunci când se afla pe cruce și Își dădea prețiosul Său sânge. „Şi trei sunt care mărturisesc (pe pământ): Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei sunt una în mărturisirea lor” (1 Ioan 5:8). Ceremonia și jertfa pentru curățarea leprosului confirmă și ilustrează acest mare adevăr.
Cel ce se curăţă trebuie să-şi spele hainele, să-şi radă tot părul şi să se scalde în apă; şi va fi curat. În urmă va putea să intre în tabără, dar să rămână şapte zile afară din Cort. În ziua a şaptea, să-şi radă tot părul, capul, barba şi sprâncenele: tot părul să şi-l radă; să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă, şi va fi curat. (Lev. 14:8–9).
Acum trebuie să recunoaștem că și asta sună ciudat. Ceremonialul s-a încheiat, leprosul a fost curățat și acceptat... însă înainte de a reintra în comunitate, ritualul pe care trebuie să îl îndeplinească arată că vechea lui viață este încheiată, și o nouă viață i se deschide în față. Hainele reprezintă obiceiurile din viața lui, stilul lui de viață. Părul ras de pe întreg corpul accentuează schimbarea radicală și revoluționară care are loc în viața lui.
Dragi ascultători, când un păcătos vine la Hristos, acolo va avea loc o schimbare! Punerea de o parte a firii este esențială pentru o umblare consecventă înaintea lumii. Domnul Isus a spus: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor” (Mat. 7:16); acesta este și astăzi testul pentru recunoaşterea copiilor Săi.
Cele șapte zile, repet, indică un ciclu complet de examinare și verificare. Leprosul trebuia să fie supus unor teste clare, înainte de a se întoarce în societate. Cred că uneori le îngăduim noilor convertiți să depună mărturie prea devreme. Ar fi bine să fie supravegheați o vreme, deoarece trebuie să se vadă înnoirea vieții.
La sfârșitul acestei perioade, cel ce se curăța urma să se spele în întregime. Copilul lui Dumnezeu trebuie să se spele mereu. „Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Nimeni nu va putea fi curățat sau sfințit, pus deoparte pentru a fi folosit de Dumnezeu, până nu va fi plin de Cuvântul lui Dumnezeu. Este un adevăr foarte important!
Dați-mi voie să spun că pentru credincios, perioada celor șapte zile, timpul desăvârșirii, este atunci când Dumnezeu încheie călătoria pământească parcursă de Biserica Sa. Atunci o va înfățișa înaintea Lui ca Biserică fără pată (Efes. 5:25–27), dar, până atunci, credinciosul se află în procesul de sfințire. Acesta este aspectul practic. Trebuie să existe o creștere zilnică, o creștere în credință și în trăire. Sfințenia este pentru viața spirituală ceea ce este sănătatea pentru trup.
A opta zi, să ia doi miei fără cusur şi o oaie de un an fără cusur, trei zecimi dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mâncare frământat cu untdelemn, şi un log de untdelemn. (Lev. 14:10).
Leprosul curățat putea de-acum să intre în adunarea Domnului, iar când o făcea avea datoria să-și aducă jertfele pe care fiecare membru al comunității le aducea înaintea Domnului. Aducea deci doi miei, o mielușea, floarea făinii frământată cu untdelemn și un log (pahar) de untdelemn. Acestea erau jertfele pe care le aducea, în mod obișnuit, un israelit de rând în timpul vieții sale, şi semnifică acceptare deplină.
Preotul care face curăţarea să aducă înaintea Domnului pe omul care se curăţă şi toate lucrurile acestea, la uşa Cortului întâlnirii. Preotul să ia unul din miei şi să-l aducă jertfă pentru vină, împreună cu logul de untdelemn; să le legene într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca dar legănat. Să înjunghie mielul în locul unde se înjunghie jertfele de ispăşire şi arderile de tot, adică în Locul Sfânt; căci, la jertfa pentru vină, ca şi la jertfa de ispăşire, dobitocul pentru jertfă va fi al preotului: el este un lucru preasfânt. Preotul să ia din sângele jertfei de ispăşire; să pună pe marginea urechii drepte a celui ce se curăţă, pe degetul cel mare de la mâna dreaptă a lui şi pe degetul cel mare de la piciorul drept. Preotul să ia untdelemn din log şi să toarne în palma mâinii stângi. Preotul să-şi înmoaie degetul mâinii drepte în untdelemnul din palma mâinii stângi şi să stropească din untdelemn de şapte ori cu degetul înaintea Domnului. Din untdelemnul care-i mai rămâne în mână, preotul să pună pe (moalele) marginea urechii drepte a celui ce se curăţă, pe degetul cel mare al mâinii drepte şi pe degetul cel mare al piciorului drept, deasupra sângelui de la jertfa pentru vină. Iar untdelemnul care-i mai rămâne în mână, preotul să-l pună pe capul celui ce se curăţă; şi preotul să facă ispăşire pentru el înaintea Domnului. Apoi preotul să aducă jertfa de ispăşire; şi să facă ispăşire pentru cel ce se curăţă de întinăciunea lui. În urmă să înjunghie arderea de tot. Preotul să aducă pe altar arderea de tot şi darul de mâncare; şi să facă ispăşire pentru omul acesta, şi va fi curat. (Lev. 14:11–20).
În Versiunea Autorizată a traducerii Bibliei în limba engleză, acest pasaj extins formează o singură frază. Acțiunea descrisă este o ceremonie continuă, care cuprinde toate jertfele și semnifică faptul că leprosul curățit stă acum în fața ușii Cortului întâlnirii, ca orice alt israelit.
El aduce un miel ca jertfă pentru vină, fapt ce îi amintește că este încă un păcătos și are nevoie de sângele lui Hristos aplicat la viața lui de către Duhul Sfânt. Celălalt miel este adus ca jertfă pentru păcat, din cauză că leprosul curățat are încă în el firea păcătoasă. Mielușeaua este pentru arderea de tot, reprezentând persoana lui Hristos, așa cum Îl vede Dumnezeu. Floarea făinii amestecată cu untdelemn amintește de jertfa de mâncare, care reprezintă frumusețea umanității lui Hristos. Sângele pus pe vârful urechii drepte arată că păcătosul poate auzi acum vocea Fiului lui Dumnezeu spunând: „Credința ta te-a mântuit.” Sângele pus pe degetul mare de la mâna dreaptă arată că acesta îl poate sluji pe Dumnezeu cu mâini curate, iar sângele pus pe degetul mare de la piciorul drept arată că leprosul curățit poate umbla pe calea lui Dumnezeu. În sfârşit, untdelemnul turnat pe capul său arată că este dedicat în întregime Domnului.
Toate aceste jertfe Îl simbolizează pe Hristos, Cel prin care leprosul vindecat și curățat este acceptat înaintea lui Dumnezeu. El nu este cu nimic mai special, doar pentru că este un lepros curățat. Adesea întâlnim și noi creștini care simt că ei sunt diferiți și speciali. Ei se retrag dintre ceilalți și cred că sunt mai buni decât ei. Dragul meu, noi trebuie să venim înaintea lui Dumnezeu așa cum vin toți ceilalţi. Fiecare dintre noi are nevoie să fie acceptat înaintea lui Dumnezeu prin Hristos; fiecare are nevoie să fie spălat. Vă amintiți că Petru a protestat în fața Domnului Isus, spunându-I că nu-L va lăsa să-i spele picioarele. Domnul însă a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (Ioan 13:8). Există aici o lecție foarte importantă pentru noi. Într-adevăr, leprosul a fost adus înapoi, fiind curățit de lepra sa, dar a stat împreună cu toată adunarea înaintea lui Dumnezeu. El venea tot ca un păcătos înaintea Domnului și avea mereu nevoie să fie curățit.
Versetele 21–32 explică ce fel de jertfă putea să aducă leprosul curățat sărac. Ne-am gândi poate că o persoană care a avut lepră nu și-ar putea permite un ritual elaborat. Din nou, purtarea de grijă a lui Dumnezeu este minunată. Nimeni nu este exclus din cauza sărăciei. Animalele cerute pentru a fi jertfite puteau fi înlocuite cu porumbei sau turturele. Dragi ascultători, săraci suntem doar atunci când nu recunoaștem harul activ și abundent al Domnului în viața noastră! Fiți plini de har și de duh, deci, și cu promisiunea reîntâlnirii, nedespărțim citind (Lev. 14:21–32).
Dacă este sărac şi nu poate să aducă toate aceste lucruri, atunci să ia un singur miel, care să fie adus ca jertfă pentru vină, după ce a fost legănat într-o parte şi într-alta, ca dar legănat, şi să facă ispăşire pentru el. Să ia o zecime din floarea făinii frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare, şi un log de untdelemn. Să ia şi două turturele sau doi pui de porumbel, după mijloacele lui, unul ca jertfă de ispăşire, celălalt ca ardere de tot. În ziua a opta, să aducă pentru curăţarea lui toate aceste lucruri la preot, la uşa Cortului întâlnirii, înaintea Domnului. Preotul să ia mielul pentru jertfa de vină şi logul cu untdelemn; şi să le legene într-o parte şi într-alta, ca dar legănat, înaintea Domnului. Să înjunghie mielul jertfei pentru vină. Preotul să ia din sângele jertfei pentru vină; să pună pe marginea urechii drepte a celui ce se curăţă, pe degetul cel mare al mâinii drepte şi pe degetul cel mare al piciorului drept. Preotul să toarne untdelemn în palma mâinii stângi. Preotul să stropească de şapte ori cu degetul de la mâna dreaptă, înaintea Domnului, din untdelemnul care este în mâna stângă a lui. Iar din untdelemnul din mâna lui, preotul să pună pe marginea urechii drepte a celui ce se curăţă, pe degetul cel mare al mâinii drepte şi pe degetul cel mare al piciorului drept, în locul unde a pus din sângele jertfei pentru vină. Ce mai rămâne din untdelemn în mână, preotul să-l pună pe capul celui ce se curăţă, ca să facă ispăşire pentru el înaintea Domnului. Apoi să aducă una din turturele sau un pui de porumbel, cum va putea, unul ca jertfă de ispăşire, şi altul ca ardere de tot, împreună cu darul de mâncare; şi preotul să facă ispăşire înaintea Domnului pentru cel ce se curăţă. Aceasta este legea pentru curăţarea celui ce are o rană de lepră şi nu poate să aducă tot ce este rânduit pentru curăţarea lui.”
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Stimați ascultători, este extraordinar că Biblia continuă să ne atragă – și ne reîntâlnim, chiar dacă citim în această perioadă Leviticul. Iar acum sunt pe punctul să vă spune ceva care aduce a „lege a lui Murphy”: am trecut prin două capitole care vorbeau despre lepră, și a fost destul de neplăcut, însă capitolul de față – 15 – va fi și mai și! Se vorbește mult azi despre poluarea, dar puțini se gândesc la și la poluare a sufletelor, minții și a întregii noastre ființe. Acele răni supurânde, infectate și contagioase, ilustrează păcătoșenia excesivă a neascultării de Dumnezeu. Natura umană poate fi un canal de scurgere și un canal colector de murdării. Ea este pângărită, și pângărește; este coruptă, și corupe. Acest capitol îi pune oglinda-n față naturii umane, și ce se vede e dizgrațios! Credeați că lepra era cea mai rea boală? Stați să vedeți ce urmează...
Lepra e un gen de boală care nu poate fi ascunsă prea mult timp. Acționează lent, dar în cele din urmă erupe. În schimb, scurgerile pot fi ținute ascunse toată viața. Ele reprezintă gândurile omului, și caracterul „sub acoperire” al păcatului. „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Iată ce ușor natura umană pângărită îi poate afecta pe ceilalți. „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14:4). „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” (Ps. 19:12). Aici este vorba de lăuntrul naturii noastre, ceva ce credem că putem dosi în adâncul inimii, dar care ajunge să-i afecteze și pe alții...
Majoritatea creatorilor și gânditorilor s-au exprimat pe această temă, redau doar trei citate: „Nu știu nicio greșeală pe care eu să nu o fi făcut” (Goethe). „Orice om știe despre el lucruri pe care nu îndrăznește să le spună nici celui mai bun prieten” (Dr. Samuel Johnson). „Nu știu cum ar putea fi inima unui ticălos – o știu doar pe cea a unui om virtuos, și este înspăimântătoare” (Contele de Maistre).
Blestemul păcatului a afectat și perpetuarea rasei umane. Omul poate produce doar urmași asemenea lui – păcătoși ca el. Înseși izvoarele fiziologice sunt afectate; multe din aceste scurgeri sunt legate de organele de reproducere... deci indică boli venerice. Murdăria și pângărirea asociate cu păcatele sexuale sunt oribile. David a strigat la Dumnezeu: „Curăţă-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada... Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Ps. 51:7, 10).
Oamenii vorbesc astăzi despre noua moralitate, dar ea scoate la iveală, în mod ironic, boli vechi. E de notorietate amploarea actuală – dintr-o sumedenie de cauze – a bolilor cu transmisie sexuală. Păcatul îi fură omului și bucuria mântuirii, dar și împlinirea fiziologică.
Pare ciudat faptul că Dumnezeu vorbește pe-ndelete despre un subiect așa de neplăcut precum aceste necurății; cred că scopul este să-i dea omului imaginea clară a consecințelor nesocotirii voii lui Dumnezeu; în acest capitol avem o imagine neobișnuită a acestei păcătoșenii. Să ne amintim că Pavel menționa: „Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15:4).
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: (Lev. 15:1)
Dumnezeu S-a adresat atât lui Moise, cât și lui Aaron. În capitolul 14, când a emis „legea pentru curățarea leprosului”, Dumnezeu S-a adresat numai lui Moise. Aaron, ca mare preot, este imaginea profetică a Marelui nostru Preot. Numai Domnul Isus poate oferi alinare și înțelegere celui care suferă, precum și milă și har din plin. Marele nostru Preot nu poate fi atins de păcatul nostru, însă înțelege neputințele noastre, pentru că și El a fost ispitit în toate felurile, dar fără păcat (Evr. 4:14–15 și Evr. 2:17–18).
„Vorbiţi copiilor lui Israel şi spuneţi-le: «Orice om care are o scurgere din trupul lui, prin chiar faptul acesta este necurat. Din pricina scurgerii lui este necurat: fie că trupul lui lasă să se facă scurgerea, fie că o opreşte, este necurat.»” (Lev. 15:2–3).
Oricât de reținută ar fi exprimarea, ea trebuie să fie explicită și deci arată cât de neplăcută, stricată, respingătoare și cu totul decăzută este natura umană. Puroiul păcatului curge din inima omului. Întinarea este prezentă peste tot. Nu putem trăi unii lângă alții fără ca acest lucru să ne afecteze viețile, pentru că natura umană nu este doar coruptă, ci și corupe. Credem că ne trăim viețile pe cont propriu, dar ne influențăm incredibil de mult. Nu se poate altfel. Așa că ai grijă: ești „predicator”, că vrei/știi acest lucru, ori nu – predici prin viața ta!
Am cunoscut o femeie foarte evlavioasă, al cărei fiu era bețiv. Locuiau aproape de biserică. Toată lumea știa când venea de la petreceri, pentru că, în drum spre casă, folosea ambele trotuare! Mama lui era foarte supărată și rușinată, și m-a rugat să vorbesc cu el. Într-o zi l-am văzut împleticindu-se pe stradă și l-am chemat în biroul meu; i-am spus cât de jenant și decăzut arăta, i-am spus că este rob păcatului... i-am spus tot ce s-ar putea spune unui astfel de om, iar el doar tăcea și asculta. Apoi l-am întrebat: „Nu știi că predici prin viața ta?” La care el aproape că a vrut să sară la bătaie: „Adică, mă faceți predicator?” Deci puteai să-i spui oricum, dar nu predicator!
Așa că, oricine ai fi, reține: transmiți un mesaj prin viața ta, influențezi pe cineva.
Natura umană corupe pentru că este păcătoasă. Chiar și omul născut din nou încă mai are vechea fire păcătoasă. Ascultați ce spune Domnul Isus: „Dar, ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” (Mat. 15:18–20).
Este interesant cât de mulți oameni sunt interesați astăzi de ceremoniile religioase. Dar, deși participă la ele, inima le rămâne cât se poate de murdară. Așa e orice inimă, dacă nu a fost curățată de sângele lui Hristos! Iacov spune acest lucru într-un mod foarte practic. „Fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14–15). Pavel a strigat cu disperare: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească…” (Rom. 7:18). Rana păcatului poate fi vizibilă sau invizibilă; poate curge sânge și puroi, sau poate că nu se vede nimic la suprafață, însă este acolo... Necurăția avută în vedere aici este cea din gânduri și păcate ascunse – neștiute de om, dar văzute de Dumnezeu. „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă, dar, să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu” (Ps. 51:6). Acest verset ar trebui să-l smerească pe cel mândru și să arate cât de dezgustător este în lumina prezenței lui Dumnezeu. Ascultați ce spune David: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta” (Ps. 51:4).
Dumnezeu accentuează de multe ori în Cuvântul Său faptul că păcatul este extrem de nociv. Citiți Ezechiel 16:1–13, unde Dumnezeu le spune alor Săi că îi erau profund dezagreabili! Sau citiți Isaia 59, unde se spune: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte.”
Orice pat în care se va culca va fi necurat; şi orice lucru pe care va şedea va fi necurat. Cine se va atinge de patul lui să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara. Cine va şedea pe lucrul pe care a şezut el să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi să fie necurat până seara. Cine se va atinge de trupul lui să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara. (Lev. 15:4–7).
Orice lucru pe care stă sau pe care îl atinge cel ce are o scurgere, este considerat necurat. Pe Dumnezeu Îl interesează viața personală a copiilor Săi. Legea Lui pătrunde până în cele mai neînsemnate domenii din viața lor. El veghează asupra lor chiar și când ei dorm! Un bărbat care suferea de o boală necurată contamina patul pe care dormea, și până și visele lui erau necurate. Mulți n-au somn noaptea, dar credeți că numără oi? – nu, ci rememorează cu o plăcere desfrânată păcatele comise. Pe Dumnezeu Îl interesează ce gândim când punem capul pe pernă. El vrea să fie stăpân și peste/în gândurile noastre! „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Fil. 4:8).
Pe Dumnezeu Îl interesează persoana ta! Îl interesează când stai jos și când umbli. Îl interesează ce atingi, ce gândești, ce spui... Îl interesează afacerile și relațiile noastre. Prin contactul fizic al celui curat cu cel necurat, întotdeauna se transmite boala de la cel bolnav la cel sănătos.
Dragul meu, nu putem sta cu oamenii sau să mergem pe stradă cu ei – fără să ne murdărim. Auzim cuvinte, vedem imagini, suntem ademeniți de reclame și propagandă. Suntem pătați în mod constant. Trebuie să fim conștienți de acest lucru, să ne mărturisim păcatele și să fim curățiți de Dumnezeu. Toți suferim de această lepră a păcatului, de aceste „scurgeri”, de aceste păcate ascunse.
Dacă omul acela scuipă pe un om curat, acesta să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara. Orice şa pe care va călări el va fi necurată. Cine se va atinge de vreun lucru care a fost sub el va fi necurat până seara; şi cine va ridica lucrul acela să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara. Cine va fi atins de cel cu scurgerea şi nu-şi va spăla mâinile în apă să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara. Orice vas de pământ care va fi atins de el să fie spart, şi orice vas de lemn să fie spălat în apă. (Lev. 15:8–12).
Ajungem aici în punctul în care aproape că ne simțim dezgustați, însă toate aceste detalii dezvăluie urâțenia păcatului rezultat din contactul cu alţii. Regulile dinainte aveau de-a face cu comportamentul în casă, acestea însă se referă la contactul pe stradă sau în locuri publice. Unele dintre ele ar putea fi numite contacte accidentale.
Întâlnim aşa ceva și astăzi. Un credincios se găsește adesea în locuri publice, unde persoane vulgare scot pe gură blasfemii teribile. Asta înseamnă risc de contaminare! Odată rămas singur, se poate simți murdar, și chiar așa și este. Trebuie să se spele! De aceea e atât de important să rămânem în Cuvântul lui Dumnezeu. „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după cuvântul Tău” (Ps. 119:9). Ne murdărim în viață! Ascultați ce spune Domnul Isus: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” (Ioan 13:8). Aceasta înseamnă că nu putem avea părtășie cu Domnul Isus dacă nu suntem spălați de El. „Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).
După ce va fi curăţat de scurgerea lui, omul acela să numere şapte zile pentru curăţarea lui; să-şi spele hainele, să-şi scalde trupul în apă curgătoare, şi va fi curat. În ziua a opta, să ia două turturele sau doi pui de porumbel, să se ducă înaintea Domnului, la uşa Cortului întâlnirii, şi să-i dea preotului. Preotul să-i aducă unul ca jertfă de ispăşire, şi celălalt ca ardere de tot; şi preotul să facă ispăşire pentru el înaintea Domnului, pentru scurgerea lui. (Lev 15:13–15).
Aici apar din nou împreună apa și sângele. Sângele înlătură vina păcatului, iar apa înlătură murdăria lui. Duhul Sfânt trebuie să pună jertfa lui Hristos peste acele păcate secrete care sunt astăzi în viețile noastre.
Dragul meu, înțelegi ce scrie aici? Este un capitol sordid și, totuși, trebuie să recunoaștem că imaginea aceasta ne prezintă pe noi... Trebuie să ne mărturisim păcatele și să fim curățați de păcatele noastre secrete. „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» Şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (Ps. 32:5). Sau 1 Ioan 1:9 – „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”.
Omul care va avea o scurgere a seminţei în somn să-şi scalde tot trupul în apă, şi va fi necurat până seara. Orice haină şi orice piele care vor fi atinse de scurgerea lui vor fi spălate cu apă, şi vor fi necurate până seara. Dacă o femeie s-a culcat cu un astfel de om, să se scalde amândoi în apă, şi vor fi necuraţi până seara. (Lev. 15:16–18).
Este evident că pasajul acesta se referă la boli venerice. Aceste boli sunt ca o epidemie. Dumnezeu oferă protecție împotriva acestor boli venerice. Pe El Îl interesează procrearea rasei umane. Dumnezeu a dat acest dar omului pentru binele său și protejează cu grijă acest sistem. Omul se află mereu în pericolul de a se perverti într-un domeniu care trebuia să fie una din cele mai nobile experiențe. Domnul nostru ne-a învățat să evităm dorințele păcătoase și gândurile desfrânate, fiindcă acestea sunt păcate. „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” (Mat. 5:27–28).
Femeia care va avea o scurgere, şi anume o scurgere de sânge din trupul ei, să rămână şapte zile în necurăţia ei. Oricine se va atinge de ea va fi necurat până seara. Orice pat în care se va culca ea în timpul necurăţiei ei va fi necurat; şi orice lucru pe care va şedea ea va fi necurat. Oricine se va atinge de patul ei să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara. Oricine se va atinge de un lucru pe care a şezut ea să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara. Dacă este ceva pe patul sau pe lucrul pe care a şezut ea, cine se va atinge de lucrul acela va fi necurat până seara. Dacă se culcă cineva cu ea şi vine peste el necurăţia femeii aceleia, el va fi necurat timp de şapte zile, şi orice pat în care se va culca va fi necurat. (Lev. 15:19–24).
Aceste versete se referă în mod clar la necurăția unei femei aflată în perioada menstruației. Ea era separată de prietenii ei și de cei dragi în timpul menstruației; era tratată ca o proscrisă, ca o leproasă (Num. 5:2). Acest lucru pare neobișnuit de sever. Singura explicație pe care o putem oferi este că aceasta ne amintește de căderea omului, așa cum ne este redată în Geneza. Pedeapsa a fost moartea şi, astfel, i se amintește omului că a avut un început greșit și nu are cu ce să se laude. Hotărât: omul produce numai păcat!
Femeia care va avea o scurgere de sânge timp de mai multe zile, afară de soroacele ei obişnuite, sau a cărei scurgere va ţine mai mult ca de obicei, va fi necurată tot timpul scurgerii ei, ca pe vremea când îi vine sorocul. Orice pat în care se va culca în timpul cât va ţine scurgerea aceasta va fi ca şi patul din timpul când ea este la scurgerea de la soroc; şi orice lucru pe care va şedea va fi necurat ca atunci când este ea la scurgerea de la soroc. Oricine se va atinge de ele va fi necurat; să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara. După ce va fi curăţată de scurgerea ei, să numere şapte zile, şi apoi va fi curată. A opta zi, să ia două turturele sau doi pui de porumbel şi să-i ducă preotului, la uşa Cortului întâlnirii. Preotul să aducă unul ca jertfă de ispăşire şi altul ca ardere-de-tot; şi preotul să facă ispăşire pentru ea înaintea Domnului, pentru scurgerea care o făcea necurată. (Lev. 15:25–30)
Acest pasaj se referă la o situație care nu face parte din cele obișnuite. Sunt date reguli privitoare la izolarea femeii și la faptul că ea contaminează orice pat pe care se așază. Se dau și rânduieli referitoare la cei care ating lucrurile contaminate de ea. Mai mult, pasajul explică și jertfa pe care femeia era datoare să o aducă atunci când urma să fie vindecată de boala ei. Cred că astfel înțelegem mai bine condiția femeii cu scurgere de sânge, care a venit la Hristos să fie vindecată (Luca 8:43–48). Legea nu îi permitea să aibă contact cu alte persoane, și totuși, ea s-a atins de Isus. Legea nu îi permitea să intre în Templu și nici să participe la închinarea publică înaintea lui Dumnezeu. Harul Domnului nostru a vindecat-o și i-a redat demnitatea iar Hristos i-a lăudat credința.
Problemele de mai lungă durată (menționate și în pasajul precedent) erau susceptibile să fie produse de boli venerice, ceea ce explică atât necesitatea curățării, cât și aducerea de jertfe. Cel necurat putea deveni o sursă de răspândire a necurăției, pentru că cei ce veneau în contact cu el deveneau necurați – fapt ce atestă natura infecțioasă a scurgerii respective. Dumnezeu promisese să-Și apere poporul, cu o condiție: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni, căci Eu sunt Domnul, care te vindecă.” (Exodul 15:26). Ascultarea de glasul Domnului însemna și respectarea regulilor de viețuire și-a ritualurilor de curățire. Pentru noi azi, din fericire, Hristos este modelul de trăire și izvorul de curățire de murdăria inimilor, gândurilor și practicilor noastre.
Aşa să îndepărtaţi pe copiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu moară din pricina necurăţiilor lor, dacă pângăresc cortul meu, care este în mijlocul lor. Aceasta este legea pentru cel ce are o scurgere sau este întinat printr-o lepădare de sămânţă în somn, pentru cea care este la scurgerea de la soroc, pentru bărbatul sau femeia care are o scurgere şi pentru bărbatul care se culcă cu o femeie necurată.” (Lev. 15:31–33).
În ultimele versete sunt avute în vedere păcatele sexuale. Ele aduceau boli venerice, iar pedeapsa pentru nerespectarea poruncilor privitoare la scurgeri era moartea.
Păcatul ascuns nu este o problemă neînsemnată pentru Dumnezeu; El nu le ignoră nici pe ale credincioșilor. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi” (1 Cor. 3:16–17). Noi Îi aparținem lui Dumnezeu și suntem templul Duhului Sfânt. Abuzarea de acest templu poate fi un păcat care duce la moarte. Există un păcat care duce la moarte. „Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela” (1 Ioan 5:16). Se poate ca un credincios să comită un păcat și Dumnezeu să-l ia acasă. Nu are rost să ne rugăm pentru el, pentru că Dumnezeu îl va lua acasă. Cum poți să știi care este acel păcat? Nu putem ști. Însă trebuie să ne amintim că Dumnezeu îi judecă pe copiii Săi atunci când este cazul. Asta nu înseamnă că toți care mor sunt pedepsiți și chemați la judecată. Există totuși un păcat care duce la moarte și anume, Dumnezeu îi cheamă acasă pe copiii Săi atunci când ei continuă să fie neascultători, chiar în domeniul păcatelor ascunse.
Dacă „nelegiuirile... pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele... ascund faţa Lui şi-L împiedică să... asculte” (Isaia 59:2), copilul lui Dumnezeu trebuie să accepte asta și să-și mărturisească păcatele. Dacă, pentru păcate pe care credinciosul nu le mărturisește Dumnezeu îl lovește, să nu-L învinuim pe El pentru aceasta. Vina este a omului!
Pot spune că mă bucur că am ajuns la finalul acestui capitol... dar imaginea apăsătoare, întunecată, zugrăvită aici este totuși a familiei umane, din care facem şi noi parte. Dar, lasă că iese el soarele! Și asta, chiar în episodul care urmează...
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, vă reamintesc că parcurgem un segment biblic pe cât de impopular, pe atât de fundamental – cartea Leviticul, plasată sub (sau reductibilă la) imperativul adresat de Dumnezeu poporului Său, și repetat în text cât să-nțelegem că-i vorba de un leitmotiv fără de care nu se poate, și anume: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!” În lumina acestui enunț ordonator, tot ce-am parcurs și peste ce vom mai trece din acest text scoate în evidență aplicația practică următoare: sfințenia unică a lui Dumnezeu impune credincioșilor închinare corespunzătoare, curățiri autentice și celebrare plină de bucurie a măreției divine – acestea fiind de altfel palierele pe care le acoperă cartea Leviticul: jertfele, purificările și sărbătorile prin care oamenii care se tem de Dumnezeu arată că-L ascultă și-L onorează pe Creatorul lor, în termenii și condițiile Lui! Rolul jertfelor și-al curățirilor era de a readuce și păstra toate aspectele vieții poporului în armonie cu natura lui Dumnezeu. Sfințenia lui Dumnezeu reclamă curățirea noastră responsabilă și disciplinată!
Și după ce în precedentele capitole am observat cât de meticulos și atent trebuia făcută curățarea alimentelor, trupului, hainelor, casei – ajungem acum la capitolul al șaisprezecelea, care echivalează cu ieșirea din tunelul sordidului vieții, către strălucirea de amiază a Soarelui. Acest capitol conține cea mai importantă lecție spirituală pentru noi. Subiectele tratate până acum în cartea Leviticului au fost jertfele, preoții și păcatul. Deși fiecare din acestea au avut de-a face și-au confruntat într-un fel sau altul tema păcatului, aceasta nu s-a tranșat încă în mod definitiv și complet. Capitolul în care am ajuns va trata problema păcatului într-un mod mai minuțios și aplicat. Cel puțin, aici se prefigurează mai specific și adecvat lucrarea de răscumpărare a lui Hristos. Este practic o umbră a lucrării Sale de răscumpărare.
„Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:16–17). Umbra este o imagine. Deși imaginea este un slab înlocuitor al realității sau al persoanei reale, ea indică înspre realitate. Pe la jumătate sec. al XIX-lea, teologul luteran Ernst Wilhelm Hengstenberg afirma: „Elucidarea doctrinei arhetipurilor, neglijată acum, va fi de o importanță covârșitoare pentru viitorii teologi.” Ei bine, imaginea sau arhetipul reprezentat prin această Zi a Ispășirii merită o atenție sporită. Despre Ziua ispășirii (Yom Kippur, sau Marea zi a curățării) este vorba în acest capitol 16 din Leviticul.
Dr. Kellogg sublinia astfel semnificația Zilei Ispășirii: „Probabil cea mai importantă și mai specifică din toată legislația mozaică.” Rabinii numeau Ziua Ispășirii printr-un singur cuvânt și anume „Ziua” - Yoma. Era Ziua (cu majusculă) în care prin excelență se trata problema păcatului în cel mai corespunzător mod posibil, dintre toate ceremoniile sistemului mozaic.
De reținut (anticipez puțin!) ce scrie în versetul 16: „pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei”... în versetul 22: „Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor…”, și în versetul 21: „și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel...” El va face ispășire pentru toate fărădelegile lor, toate nelegiuirile lor, pentru toate păcatele lor! Legea nu putea oferi mai mult de-atât până la venirea lui Hristos!
Ziua Ispășirii era sărbătorită în ziua a zecea a lunii a șaptea. Aceste numere au o semnificație importantă în aproape toată Scriptura. Luna a șaptea este luna sabatică, ceea ce înseamnă încetarea muncii și odihnă. Cu siguranță nu la întâmplare a fost aleasă această lună pentru a reprezenta odihna răscumpărării în Hristos. „Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evr. 4:10).
Numărul zece este și el un număr important în Scriptură și pare să transmită ideea a ceea ce exprimă voia desăvârșită a lui Dumnezeu. El a dat Cele zece porunci – ar fi putut să dea nouă, sau unsprezece.. dar n-a făcut-o. Dumnezeu cerea zeciuiala, o zecime... iar rămășița lui Israel a fost descrisă ca o a zecea parte (Isaia 6:13 - Şi chiar a zecea parte de va mai rămâne din locuitori, vor fi nimiciţi şi ei la rîndul lor. Dar, după cum terebintul şi stejarul îşi păstrează butucul din rădăcină, când sunt tăiaţi, tot aşa, o sămânţă sfântă se va naşte iarăşi din poporul acesta.) Numărul zece exprimă gândul și scopul lui Dumnezeu. Ziua a zecea exprimă faptul că Hristos a venit să facă voia lui Dumnezeu. Domnul L-a zdrobit prin suferință. El a venit la împlinirea vremii, la momentul stabilit.
Termenul pentru „ispășire” este ebraicul kaphar, care literalmente înseamnă „a acoperi.” În Vechiul Testament, Dumnezeu nu îndepărta păcatele; El le acoperea... până când a venit Hristos și le-a îndepărtat. Iată câteva pasaje din Scriptură care vorbesc despre lucrul acesta: „Dumnezeu nu ţine seama de [trece cu vederea] vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30); „Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire [adică, capacul ispășirii], ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu” (Rom. 3:24–25); „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare Cortul dintâi. Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui” (Evr. 9:8–9); „Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi să capete veşnica moştenire care le-a fost făgăduită” (Evr. 9:15).
Așadar, Ziua Ispășirii indica spre Persoana și lucrarea lui Hristos așa cum n-o făcea nicio altă jertfă, ceremonie sau ritual din Vechiul Testament.
Instrucțiunile, reglementările, restricțiile și ritualul corespunzătoare acestei mărețe Zile de anuală celebrare date pentru această zi au se pare ca punct de plecare incidentul istoric al răzvrătirii și neascultării lui Nadab și Abihu, fiii lui Aaron care – atunci când au intrat în mod neadecvat și cu foc străin în Cortul întâlnirii – au fost uciși instantaneu de judecata categorică a lui Dumnezeu (capitolul 10). De altfel, unii comentatori tratează aceste două capitole (10 și 16) luate împreună.
Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului. Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte fratelui tău, Aaron, şi spune-i să nu intre în tot timpul în Sfântul Locaş, dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor. (Lev. 16:1–2).
Legile, poruncile și ritualurile pentru Ziua Ispășirii au devenit vitale după incidentul morții lui Nadab și Abihu, care au intrat în Locul sfânt și au fost uciși de judecata directă a lui Dumnezeu. Marea Zi a Ispășirii oferea o explicație pentru moartea acestor doi oameni, sau mai degrabă prescripții ca așa ceva să nu se mai repete. Sfinţenia absolută a lui Dumnezeu şi păcătoşenia profundă a omului sunt arătate foarte clar în această ceremonie.
Ziua Ispășirii Îl prezintă pe Hristos, ca Marele nostru Preot, intrând în Sfânta Sfintelor pentru noi. Între Dumnezeu şi om exista o prăpastie... care, grație jertfei Mântuitorului nostru, nu mai este de netrecut. Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru că a aruncat podul Crucii de pe Golgota peste această prăpastie! Dumnezeu îl încurajează astfel pe om să vină la El pe această cale, unica valabilă. Când venim la Dumnezeu pe Calea crucii, venim cu îndrăzneală: „Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său şi, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (Evr. 10:19–22). „Căci, prin El [Isus Hristos], şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh” (Efes. 2:18). Invitaţia este sistematic înnoită: veniți la Dumnezeu pe calea Lui, așa cum cere El! Numai așa puteți veni cu încredere şi siguranţă!
Dacă la baza Zilei Ispășirii stă faptul că fiii lui Aaron au intrat în chip ușuratic în Locașul sfânt, înseamnă că Dumnezeu a vrut să le spună oamenilor: „Nu puteți veni oricum înaintea Mea!” Astăzi, lucrurile stau oarecum, dar nu total, altfel, pentru noi: putem intra în prezența lui Dumnezeu oricând și în orice loc, cu condiția să venim prin Hristos.
Nu e deloc greu să păcătuiești – o poți face chiar rugându-te! Oricine se roagă în public lui Dumnezeu, dar nu vine la El prin Isus Hristos, se înfățișează înaintea Domnului într-un mod inacceptabil. Acesta a fost păcatul pentru care Nadab și Abihu au plătit cu viața!
Iată cum să intre Aaron în Sfântul Locaş: Să ia un viţel pentru jertfa de ispăşire şi un berbec pentru arderea de tot. Să se îmbrace cu tunica sfinţită de in şi să-şi pună pe trup izmenele de in; să se încingă cu brâul de in şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea sunt veşmintele sfinţite, cu care se va îmbrăca el după ce îşi va spăla trupul în apă. (Lev. 16:3–4).
Aspectul cel mai semnificativ și unic al acestei zile este că ceremonialul respectiv era îndeplinit numai de către marele preot. Nu se bucura de niciun fel de asistență „Să nu fie nimeni în Cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în Sfântul Locaş…” (v. 17). Toată munca îi aparținea, de la chestiuni legate de mâncare până la îndatoririle de mare preot. Doar el intra în Sfânta Sfintelor, deoarece lucrarea de ispășire era în întregime a lui. Este bine să remarcăm aceste aspecte, întrucât ele îl portretizează pe Hristos. El a rămas singur cu păcatele întregii lumi: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele?” (Ps. 22:1). Când a fost făcut păcat pentru noi, Hristos a fost părăsit atât de către Dumnezeu, cât și de către oameni. Fără îndoială că El și Tatăl au fost în comuniune în ceea ce privea planul salvării. „Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16:32). Aceasta este o mare taină: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine…” (2 Cor. 5:19).
Marele preot își punea deoparte hainele sale frumoase și glorioase. Rămânea în același veșmânt de pânză de in, precum ceilalți preoți. Se spăla, și se îmbrăca numai cu veșmântul de in; trebuia să fie simplu, fără podoabe, dar curat. Remarcăm aici o frumoasă prefigurare a Domnului Hristos, Marele nostru Preot, care a părăsit gloria Sa și a luat trup omenesc pentru a muri pe cruce. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu... Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl... Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:1, 14, 18). Domnul nostru nu a renunțat la dumnezeirea Sa... dar când a venit pe pământ și S-a făcut Om, a părăsit gloria cerească. „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Fil. 2:5–8).
Să ia de la adunarea copiilor lui Israel doi ţapi pentru jertfa de ispăşire şi un berbec pentru arderea de tot. Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. (Lev. 16:5–6).
Este un ultim act al pregătirii personale a lui Aaron pentru o zi extrem de importantă. Aaron aducea o jertfă de ispășire pentru el și familia sa, și poate că această jertfă includea întregul trib al lui Levi.
O asemenea etapă a Zilei Ispășirii nu își găsește echivalentul în viața și lucrarea lui Hristos. El nu a avut păcat; a fost fără păcat. El nu a murit pentru Sine, ci a fost făcut păcat pentru noi. Hristos n-a adus niciodată o jertfă pentru Sine. Jertfirea celor două turturele, atunci când a fost adus pentru prima dată la Templu, a avut loc pentru curățirea Mariei, mama Lui. Această jertfă îi amintea Mariei că este păcătoasă. Nu se vorbește nicăieri despre o jertfă adusă pentru Isus. Aaron trebuia să aducă, însă, în primul rând pentru el însuși o jertfă, și abia apoi putea aduce jertfă pentru popor.
Citim în continuare de la vers. 7 indicațiile lui Iahweh privind pregătirea locului:
Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului, la uşa Cortului întâlnirii. Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea drumul în pustiu pentru Azazel. Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să-şi înjunghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire. Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri. Să ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii. (Lev. 16:7–14).
Este necesar să menționăm că cei doi țapi constituiau o singură jertfă de ispășire. Fiecare din ei ilustra un alt aspect al iertării păcatului. Unul din țapi era adus ca jertfă de ispășire, iar celălalt era dus în pustie.
Țapul trimis în pustie se numea „țap ispășitor”. Termenul folosit în limba ebraică este lo-azazel. Au existat nelămuriri în privința semnificației acestui termen. El se referă în primul rând la țap și la menirea sa în pustie. Septuaginta, Luther, Andrew Bonar, dr. Kellogg (între alții) consideră că semnificația termenului este de îndepărtare deplină, completă. Edersheim crede că acest termen înseamnă „să pleci cu totul!” Țapul este, în mod clar, parte a jertfei de ispășire. Un sorț cădea pe țapul care trebuia izgonit în pustie, și un sorț cădea pe țapul ce urma să fie jertfit.
Înainte de a face ceva cu țapii, Aaron trebuia să intre în Sfânta Sfintelor cu sângele vițelului pentru el și familia sa, așa că nu este chiar corect să spunem că marele preot intra acolo o singură dată. El intra acolo într-o singură zi din an, însă în acea zi intra de două ori.
Altarul de aramă era în curtea de afară. Vițelul pentru jertfa de ispășire a marelui preot era ucis după ritualul unei jertfe de ispășire obișnuite, însă un element nou se adăuga la sfârșitul jertfei. Mergând înspre Sfânta Sfintelor și trecând pe lângă lighean, cred că se spăla pe mâini și pe picioare. Apoi, în Locul sfânt, trebuia să ia o cădelniță plină cu cărbuni aprinși de pe altarul de tămâie și doi pumni de tămâie mirositoare pe care o punea pe cărbunii din cădelniță. După ce trecea dincolo de perdea, în Sfânta Sfintelor, norul de fum umplea Sfânta Sfintelor. Acolo se aflau chivotul mărturiei și capacul ispășirii. El trebuia să ia sângele vițelului, pe care îl adusese cu el într-un lighean, să-și înmoaie degetul în el și să stropească cu el de șapte ori înaintea capacului ispășirii. Sângele făcea ca partea de deasupra chivotului să se numească capacul ispășirii. Cifra „șapte” indică o ispășire corespunzătoare și deplină.
Sunt convins că era o zi copleșitoare pentru marele preot. El trebuia să săvârșească totul cu exactitate și meticulozitate, în prezența lui Dumnezeu. Cea mai mică abatere însemna moarte instantanee. Probabil că repeta ritualul de multe ori înainte de ziua respectivă. Din câte știm noi, niciun mare preot nu a murit vreodată în Sfânta Sfintelor; singurii care au murit au fost Nadab și Abihu.
Hristos a fost făcut păcat pentru noi pe cruce, care corespunde altarului de aramă din Cortul întâlnirii. Apoi, ca Mare Preot al nostru, El a intrat în cer și a adus sângele Său pentru păcatele noastre. Tronul lui Dumnezeu este acum pentru noi un loc de îndurare. Toate acestea ne sunt prezentate în mod clar în Evrei 9 și 10. În timp ce Aaron intra cu teamă și tremurând, nouă ni se spune să venim cu îndrăzneală, potrivit cu Evrei 4:16. Acolo unde el putea intra doar într-o singură zi pe an și unde nu îndrăznea să zăbovească, nouă ni se spune să venim mereu. Hristos, Marele nostru Preot, Și-a adus propriul sânge și tămâia mirositoare a mijlocirii Sale în cer, și El este acolo și astăzi, la dreapta lui Dumnezeu.
După ce Aaron a intrat în Sfânta Sfintelor pentru el și casa lui, urma să intre în Sfânta Sfintelor și pentru popor.
Să înjunghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor şi să-i ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel să facă ispăşire pentru Sfântul Locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru Cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în Cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în Sfântul Locaş, până va ieşi din el. Să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui şi pentru toată adunarea lui Israel. După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel. (Lev. 16:15–19).
Observăm că Aaron intră în Sfânta Sfintelor, nu doar pentru el și pentru familia lui, ci și pentru copiii lui Israel. Urma să facă ispășire pentru fărădelegile și necurățiile lor și este urmat același ritual în cazul țapului precum în cazul vițelului adus ca jertfă pentru Aaron. Marele Preot intră din nou în Sfânta Sfintelor, însă acum ispășirea se face și pentru Locul sfânt, din cauza necurăției lui Israel. Chiar și pe altarul de aramă trebuia pus sânge, pentru că acolo erau mărturisite și ispășite păcatele lui Israel; altarul era pângărit din cauza păcatului poporului.
Toate acestea ne amintesc de Cel ce a murit pe cruce pentru noi – dar nu atât crucea este importantă, cât Hristos, Cel care a fost jertfit pe ea. „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Pet. 1:18–19).
Înțelegem astfel explicit insuficiența ritualului în care era vărsat sângele vițeilor și al țapilor: „căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.” (Evrei 10:4) „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţate în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea” (Evr. 9:23). Eu cred că Isus Hristos chiar a dus sângele Său în Sfânta Sfintelor din cer, a cărei imagine este Sfânta Sfintelor din Cortul întâlnirii. Știu că unora nu le place să audă despre sânge și consideră că o astfel de interpretare literală este crudă. Observați, vă rog, că apostolul Petru îl numește „sângele scump al lui Hristos”. Eu cred că sângele lui Hristos va fi la tronul lui Dumnezeu pentru a ne aminti pentru eternitate faptul că mântuirea noastră a fost plătită cu un preț imens. Hristos Și-a dat sângele pe cruce, iar apoi Și-a prezentat sângele înaintea lui Dumnezeu, prin care a plătit pentru păcatele mele și ale tale; am fost răscumpărați prin sângele scump al lui Hristos, și prin rănile Lui suntem eliberați și vindecați.
Îmbărbătați-vă, bucurați-vă, hrăniți-vă cu această realitate binecuvântată și veșnică!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, vă reamintesc că parcurgem a treia carte din VT – Leviticul, care poate fi concentrată în următoarea axiomă: sfințenia unică a lui Dumnezeu impune credincioșilor închinare corespunzătoare, curățare sistematică, și celebrare plină de bucurie a măreției divine.
Capitolele 16 și 17 pun reflectorul pe Ziua cea mare a curățirii – Yom Kippur, Ziua ispășirii. Aici se prefigurează mai clar lucrarea de răscumpărare a lui Hristos. Este practic o umbră a lucrării Sale de răscumpărare. Spuneam și data trecută: rabinii desemnau Ziua Ispășirii printr-un singur cuvânt: Yoma – „Ziua” în care prin excelență se trata problema păcatului în cel mai profund mod, dintre toate ceremoniile sistemului mozaic. Ziua Ispășirii era sărbătorită în ziua a zecea a lunii a șaptea – nu mai subliniez semnificația biblică a celor două numere (7 și 10) am făcut-o data trecută...
Nu voi obosi însă a sublinia importanța noțiunii de „ispăşire” pentru viața omului; exclusiv prin ispăşire avem șansa de a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Este cu neputinţă să respectăm dreptatea divină, justiţia naturală a lui Dumnezeu şi să venim în contact cu El. Este cu neputinţă. Dreptatea lui Dumnezeu solicită ca noi să plătim pentru păcatul nostru. Iar această plată nu este alta decât moartea. Este ceea ce ne spune şi apostolul Pavel în Epistola către Romani (6:23) - „plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa vecinică în Isus Hristos, Domnul nostru.”
Din această cauză era nevoie de ispăşire. Ispășire înseamnă că altcineva plătește prețul în locul tău! Darul harului divin este jertfa înlocuitoare de la Golgota a lui Isus Hristos, substitutul nostru în faţa dreptăţii lui Dumnezeu. Mai întâi a fost animalul de jertfă, iar apoi a fost Domnul nostru Isus Hristos – care S-a adus pe Sine o singură dată, ca singura jertfă necesară și suficientă (pt că El a fost singurul fără păcat) pt a satisface dreptatea, mânia și dragostea lui Dumnezeu. Este foarte important să înţelegem acest aspect, pentru că este fundamental în refacerea legăturii dintre om și Dumnezeu.
Încă de data trecută am văzut că nimeni din neamul omenesc nu se poate apropia de Dumnezeu fără această jertfă. Chiar preotul care făcea ispăşirea pentru întregul popor, trebuia să aducă mai întâi jertfă pentru el, abia apoi putea intra în locul unde aducea jertfele pentru popor... de fapt, în ordine: pt sine și pentru casa/familia lui, pentru Sfântul locaș, pentru altar și pentru întregul popor. Însemnătatea acestei jertfe vine şi din faptul că ea nu se făcea săptămânal sau lunar. Era o singură zi pe an prevăzută pentru această jertfă, când sângele era dus dincolo de perdeaua dinăuntru, deci în Sfânta sfintelor. Oamenii aveau datoria de a nu banaliza prin folosire repetată această importantă jertfă.
Apoi, cât de serios trebuie că era acest act al curățirii, dacă Aaron trebuia să primească întâi el curățare deplină – și doar așa putea face curățirea pentru norod! Cel care mijkocea pentru popor trebuia să fie fără cusur! Dragii mei, pentru noi această jertfă a fost adusă de chiar Fiul lui Dumnezeu odată pentru totdeauna. Depinde de credinţa noastră ca această jertfă să fie valabilă și în viaţa noastră.
Isaia (53:6) afirmă că „Domnul a făcut să cadă asupra Lui (Hristos) nelegiuirea noastră a tuturor”. De asemenea, afirmația „El L-a făcut păcat pentru noi…” (2 Cor. 5:21) este o realitate. Ambrozie a spus: „Hoțul știe astfel că rănile din trupul lui Hristos erau ale lui, și nu ale Domnului.”
După ce preotul aducea jertfa pentru păcatele sale, se făcea ispăşirea şi pentru altar, pentru locul unde erau aduse păcatele oamenilor. Abia după aceea era adusă jertfa pentru popor. De fapt acesta este fragmentul cu care continuă capitolul 16 din cartea Leviticul, şi vom începe de unde ne-am despărțit data trecută – de la versetul 20:
Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustiu, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustiu să-i dea drumul. (Lev. 16:20–22).
În această zi marele preot îndeplinea singur ritualul respectiv. Aaron a stropit sângele „țapului Domnului” pe capacul ispășirii, iar acum își pune mâinile pline de sânge pe capul țapului viu și mărturisește păcatele lui Israel. Cu siguranță păcatele nu erau puține, și erau dezgustătoare, și chiar dacă și atunci, și până atunci, se aduseseră jertfe de ispășire pentru ele, lista trebuia parcursă până la capăt. Punerea mâinilor arată că acest țap devine depozitarul păcatelor lui Israel, pe care le va duce cu el în pustie.
Trebuie să reținem că în acea zi se făcea ispășire pentru două realități distincte: pentru oameni (preoți și popor), și pentru Sfântul locaș (și altar); păcatul mărturisit prin aducerea jertfei de ispășire de peste an nu pângărea tabăra, nici preotul, ci Cortul și altarul, care adunau/prezentau fărădelegile oamenilor înaintea Domnului, în așteptarea Zilei marii curățiri (Yom Kippur), când păcatul trebuia luat dinaintea Domnului. Prin sângele jrtfei necurmate, fărădelegile ajungeau înaintea Domnului, „depozitându-se” pe toate lucrurile pe care le atingea sângele: Cortul și cele două altare. O dată pe an, de Ziua ispășirii, toate păcatele adunate înaintea Domnului de-a lungul anului erau puse pe capul țapului pentru Azazel, pentru a fi apoi alungate afară din tabără.
(Vă rog să-mi îngăduiți doar câteva cuvinte în context – pe care nu-l vom mai avea în altă parte în Scriptură, pt că numele se întâlnește doar în Leviticul cap. 16 – să vă ofer câteva informații despre ce se ascunde sub acest nume: Azazel, Azayel sau Azazyel (Puternicul lui Dumnezeu) este o entitate demonică palestiniană, probabil o zeitate a deșertului; apare în Biblia canonică și în unele apocrife (Cartea lui Enoh), fie ca înger damnat, fie ca efect impersonal al propriei sale lucrări primejdioase. Ca demon al deșertului sau divinitate negativă, opusă lui Yahweh, apare menționat în ritualul de Yôm-kippur (Leviticul, 16). Este venerat de adoratorii săi ca geniu luciferic, care i-a învățat pe oameni să făurească și să folosească armele, i-a învățat să prelucreze metalele dar și meșteșugul sulemenirii și împodobirii cu tot felul de nestemate și vopseluri. Conform cărții lui Enoh (apocrifă etiopiană, VIII; IX), Azazel e învinuit că a dezvăluit tainele veșnice care se săvârșesc în ceruri. Ca rezultat al activității sale, aceeași apocrifă precizează că Azazel urmează să fie neutralizat; Yahweh îi ordonă îngerului Rafael: Aruncă-l în întuneric... deschide deșertul... și aruncă... peste el bolovani colțuroși și ascuțiți, acoperă-l cu beznă și să rămână acolo veșnic; acoperă-i tot așa și fața; după aceea, impune măsuri profilactice aproape cu caracter ecologic: tămăduiește pământul pe care îngerii l-au stricat; și să vestești vindecarea pământului până când își va tămădui plaga, pentru ca... fiii oamenilor să nu se prăpădească din pricina fiecărei taine pe care veghetorii le-au arătat-o și au dezvăluit-o fiilor lor. Tot pământul s-a stricat prin știința lucrării lui Azazel (ibid.,X). Azazel este o figură mitologică foarte complicată, prezent în cosmogonis și cărțile sfinte ale mai multor culturi, cu origini și din zone și epoci din cele mai diferite. Ca rival al lui Yahweh, Azazel este comparabil cu Diavolul și de fapt îl poate întruchipa pe Lucifer, îngerul răzvrătit.
Destui exegeți susțin și că termenul derivă de la cuvintele aze (capră) și azel (plecare, îndepărtare). iar încercările de a găsi semnificația reală a termenului continuă... Unii presupun că ar fi vorba de un loc specific unde acest animal era alungat, astfel încât păcatele să fie trimise înapoi la spiritele rele de la care vin. Alții spun că dimpotrivă locul respectiv era un „loc sălbatic” oarecare în afara cetății și că nu exista niciun loc anume numit Azazel. Cu alte cuvinte, „țapul ispășitor” sau „capra plecării” erau pur și simplu lăsați liberi în deșert.)
Ne întoarcem la textul biblic și la ritualul de Yom Kippur din Leviticul 16... În context, trebuie să specificăm că tot ce nu era tabăra lui Dumnezeu, era socotit „afară din tabără”, teritorii alocate altor realități spirituale. Jertfele puteau fi aduse Domnului sau idolilor. Orice animal al cărui sânge nu se aducea înaintea Domnului, prin eliminare era socotit închinat idolilor – aceasta echivalând cu idolatrie, curvie spirituală – pedepsită cu moartea.
Teritoriul în care se aflau – deșertul – putea fi deci revendicat de două împărății: înăuntrul perimetrului taberei: împărăția lui Dumnezeu; în afara taberei era împărăția întunericului și morții, sau: împărăția lui Azazel. Aaron preda țapul unui om care nu avea nicio legătură cu el, iar diverși cetățeni erau plasați din loc în loc pentru a supraveghea îndeplinirea sarcinii. Țapul cel viu dispărea în cele din urmă în pustie și nimeni nu îl mai vedea sau găsea vreodată. (Să mai spunem că după intrarea în Canaan, când Yom Kippur a ajuns să fie prăznuită la Ierusalim, țapul era dus pe buza unei prăpăstii din apropiere și aruncat de acolo, pentru ca păcatele norodului să nu se mai poată întoarce niciodată în cetate!) Vestea că țapul a dispărut era transmisă de la un grup la altul și ajungea astfel la Cortul întâlnirii în câteva minute.
La fel cum vestea mergea de la un grup la altul, tot așa vestea bună că Hristos a luat păcatele noastre a trecut de la Matei, Marcu, Luca și Ioan la apostolul Pavel, apoi la părinții bisericii... și a ajuns, în cele din urmă, la mine și la tine. Hristos a îndepărtat păcatele noastre în mod complet și perfect! În imaginea țapului ispășitor se adună și se întâlnesc pasajele din Scriptură care vorbesc despre acest lucru; iată câteva: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Ps. 103:12). „Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii. Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Isaia 38:17). „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele, ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Isaia 44:22). „În zilele acelea, în vremea aceea – zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi; căci voi ierta rămăşiţa pe care o voi lăsa” (Ier. 50:20). „Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: «Cunoaşte pe Domnul!», ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:34)... și altele... și altele...
Are Ziua Ispășirii vreo semnificație și pentru creștini? Eu zic că este o zi binecuvântată și sfântă și pentru noi. Când îl văd pe marele preot cu mâinile pline de sânge pe capul țapului, mă gândesc la Domnul meu pe cruce. Ioan a spus despre El: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Dean Law s-a exprimat foarte bine când a spus: „Credința ne transferă păcatele; Hristos le înlătură; Dumnezeu le uită.”
Aaron să intre în Cortul întâlnirii; să-şi lepede veşmintele de in, pe care le îmbrăcase la intrarea în Sfântul Locaş, şi să le pună acolo. Să-şi spele trupul cu apă într-un loc sfânt şi să-şi ia din nou veşmintele. Apoi să iasă afară, să-şi aducă arderea lui de tot şi arderea de tot a poporului şi să facă ispăşire pentru el şi pentru popor. Iar grăsimea jertfei de ispăşire s-o ardă pe altar. (Lev. 16:23–25).
Astfel se încheie ritualul Zilei Ispășirii. Acum, că toate păcatele lui Israel fuseseră izgonite prin țapul viu pentru Azazel, tabăra era în sfârșit curată! Putem spune, fără să fim ireverențioși, că lui Aaron nu-i mai rămânea decât să se spele. Acest lucru nu își găsește echivalentul în Hristos; când El Și-a încheiat lucrarea, S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu. Aaron nu îndrăznea să mai intre în Locul sfânt timp de un an, însă Domnul nostru stă în prezența Tatălui, pentru că în El nu e nici umbră de păcat – deși a purtat pe lemn toate păcatele!
Ca semn al dorinței lor de a păstra curată tabăra, trebuiau să se consacre lui Dumnezeu în întregime – prin arderile de tot și jertfele de mâncare. Rededicarea era făcută cu recunoștință și bucurie. Versetul 25 spune că grăsimea de la jertfa de ispășire este socotită ca o ardere de tot. Aceasta protejează persoana lui Hristos de orice atingere a păcatului, chiar dacă El a fost făcut păcat pentru noi.
Cel ce va izgoni ţapul pentru Azazel să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea să intre iarăşi în tabără. Să scoată afară din tabără viţelul ispăşitor şi ţapul ispăşitor, al căror sânge a fost dus în Sfântul Locaş pentru facerea ispăşirii, şi să le ardă în foc pieile, carnea şi balega. Cel ce le va arde să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea să intre iarăşi în tabără. (Lev. 16:26–28).
Cel ce mâna țapul viu în pustie era întinat prin atingerea de animal, și avea nevoie să se spele atât pe sine, cât și hainele lui. Ce mai rămânea din vițelul și din țapul pt ispășire era scos în afara taberei și ars acolo, iar persoanele care făceau acest lucru trebuiau și ele să se curățească.
Niciunul din cei ce aduceau peste an jertfele de ispășire înaintea Domnului nu trebuia să se scalde și să-și spele hainele! Oare de ce trebuiau s-o facă cei ce intrau în contact cu jertfa de ispășire din Yom Kippur? Probabil că întreg ritualul de curățire avea de-a face cu păcatul în sine: spălările metodice, repetate simbolizau dezavuarea și separarea totală de păcat, indicând că problema păcatului nu era pe deplin rezolvată până când întreaga tabără nu era curățată. Între tabăra lui Dumnezeu și domeniile lui Azazel trebuia să fie o separare clară, marcată și prin eliminarea oricăror urme/umbre de păcat de pe cei ce avuseseră de-a face cu țapul viu!
Prin toate aceste gesturi și obligații, Dumnezeu întipărea în mintea acestor oameni faptul că erau păcătoși, păcătoși pierduți. Le arată că El este sfânt și că păcatul îi desparte pe oameni de Dumnezeu. Dragii mei, păcatul ne-a despărțit de Dumnezeu, însă Hristos a murit pentru noi. El este Cel ce a îndepărtat păcatul nostru, atunci când a intrat în Locul sfânt cu propriul Său sânge.
Pentru că Ziua Ispășirii era și urma să rămână o zi de mare însemnătate, ea era marcată cu multă grijă în calendarul religios al lui Israel. Va fi de altfel una dintre cele șapte sărbători ale Domnului legiferate mai târziu, vom vedea tot aici în Leviticul. Deocamdată să reținem porunca divină în prima sa formă:
Aceasta să vă fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nicio lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi ca să vă curăţaţi: veţi fi curăţaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta să fie o lege veşnică. Ispăşirea să fie făcută de preotul care a primit ungerea şi care a fost închinat în slujba Domnului, ca să urmeze tatălui său în slujba preoţiei; să se îmbrace cu veşmintele de in, cu veşmintele sfinţite. Să facă ispăşire pentru Locul Preasfânt, să facă ispăşire pentru Cortul întâlnirii şi pentru altar şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării. Aceasta să fie pentru voi o lege veşnică: o dată pe an să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor.” Aaron a făcut întocmai cum poruncise lui Moise, Domnul. (Lev. 16:29–34).
Ce semnificație profundă aveau cuvintele lui Iahweh: „Aceasta să fie pentru voi o zi de odihnă” – adevăratul Sabat, adevărata odihnă!
Ziua Ispășirii este singura zi de jale și post pe care a poruncit-o Dumnezeu poporului Său. În această zi nu se spune „Yom Kippur fericit”, pentru că nu așa se sărbătorește această zi. Era ziua în care sufletul se întrista din cauza păcatului. Era o plângere pentru păcat și acest lucru stătea la baza postului din Vechiul Testament.
„Oricine nu se va smeri în ziua aceasta, va fi nimicit din poporul lui!” – vom afla că prescrie Iahweh (Lev. 23:29). Este singura poruncă pentru post, rugăciune și smerire stipulată clar poporului să fie ținută cu scumpătate. Oricine s-ar fi încumetat să nesocotească marea ofertă și promisiune a lui Dumnezeu, în acea zi de curățire, era vrednic de moarte. Pentru că esența vieții nu este existența fizică, ci relația cu Dumnezeu. Or, cel care cu bună știință și nonșalanță calcă în picioare smerirea, rededicarea și odihna lui Dumnezeu, care se sumețește și afirmă astfel – chiar și indirect, prin neascultare – că nu are nevoie de iertarea și odihna lui Dumnezeu, declară că nu vrea – și nici nu mai merită! – să trăiască... Vom reveni probabil cu alte detalii despre această importantă și austeră celebrare iudaică în pasajul din Leviticul dedicat sărbătorilor Domnului.
Această vibrantă celebrare trebuia respectată ad-litteram până la venirea jertfei de ispășire permanente și veșnice – realizată de Hristos în moartea Sa. Să rămânem din acest capitol 16, inima Leviticului, cu trei lucruri: păcatul, suferințele lui Mesia, țapul ispășitor.
a) Cât timp va dura firea omenească, și vrăjmașul care înșeală omenirea, păcatul va face ravagii pe acest pământ. Isus Mesia a fost făcut păcat pentru ca noi să fim îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu.
b) Țapul ispășitor este simbol al lui Mesia care ia asupra lui greșelile noastre, ispășindu-le în locul vinovaților: „Noi rătăceam cu toții... Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Isaia 53:6). El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. Dar această lucrare este valabilă doar pentru cel ce-și mărturisește păcatele și acceptă că pentru acele păcate Hristos a trebuit să moară.
c) Ziua Ispășirii nu se termină cu jertfa pentru păcat, ci cu arderea-de-tot (Leviticul 16:24). Păcatul fiind ridicat, greșelile mărturisite, iertarea dobândită, arderea-de-tot săvârșită, drumul este deschis pentru bucuria de la Sărbătoarea veșnică.
În/de către Domnul Isus, toate păcatele noastre sunt duse departe „cum e răsăritul față de apus” (Psalmul 103:12). El este nu doar Marele Preot, ci și sacrificiul final și total care ne-a spălat toate păcatele. Datorită Lui, și numele tău este scris în Cartea Vieții!
Nu o fac des, dar pentru că m-am dus cu gândul la un poem scris de P. P. Bliss, dați-mi voie să vi-l citesc în încheiere:
„Om al durerii!” ce nume
Pentru Fiul lui Dumnezeu, care a venit
Să aducă păcătoșii pe calea cea bună!
Aleluia! Ce Salvator!
Purtând rușinea și batjocura,
A primit pedeapsa în locul meu;
A sigilat iertarea mea cu sângele Său;
Aleluia! Ce Salvator!
Noi – necurați, netrebnici și neajutorați;
El – Mielul fără pată al lui Dumnezeu:
„Ispășire deplină!” Se poate oare?
Aleluia! Ce Salvator!
„Înălțat” a fost să moară,
„S-a sfârșit!” El a strigat;
Și-acum e-n ceruri înălțat;
Aleluia! Ce Salvator!
Când va veni, Regele nostru slăvit,
Să-i ia acasă pe-ai Săi răscumpărați,
Atunci ei vor cânta un vechi imn nou:
„Aleluia! Ce Salvator!”
Dacă-și va întârzia revenirea până data viitoare, să ne reîntâlnim sănătoși pentru a continua survolarea Leviticului!
Tuesday Jun 25, 2024
Tuesday Jun 25, 2024
Dragi ascultători, sunt mulțumit și recunoscător să constat nu doar că înaintăm în Scriptură, ci și că împreună ajungem să deprindem modul simplu și eficient de a extrage din textul biblic mesajul divin valabil dincolo de orice graniță temporală sau geografică – și anume, călăuzirea Duhului Sfânt, esențială alături de literași spiritul Cuvântului lui Dumnezeu.
Cred că v-ați dat deja seama că – deși multora le sună straniu – cartea Leviticul este o secțiune biblică mai mult decât interesantă – care ne dezvăluie, dincolo de prescripțiile divine date lui Israel cu milenii în urmă, adevăruri fundamentale pentru creștinul de astăzi. Deși temeiul pentru respectarea acestor porunci nu mai există acum, găsim totuși principii și lecții spirituale importante și pentru noi. Identificăm răspunsul la multe întrebări și aflăm semnificații noi ale elementelor din Noul Testament. Cel mai mult mă bucură să aud că nu puțini sunt cei care ajung să intre într-o relație personală cu Domnul Isus Hristos prin studierea cărții Leviticului.
Am ajuns aproape pe nesimțite la cap. 17... văzut de unii ca o extensie a celui precedent. Este adevărat că există o continuare, însă subiectul este sensibil diferit aici – se vorbește despre locul unic acceptat pentru aducerea jertfelor și despre valoarea sângelui vărsat.
Acest capitol se referă în mod direct la umblarea prin pustie și la perioada în care Israel își așeza corturile în jurul Cortului întâlnirii. Problemele discutate aici sunt mai degrabă etice decât ceremoniale. Animalele domestice curate trebuiau să fie ucise la Cortul întâlnirii. Numai versetele 8 și 9 din acest capitol vorbesc în mod direct despre o jertfă ceremonială adusă lui Dumnezeu.
Pe când Israel va fi împrăștiat pe tot teritoriul Canaanului către care călătoreau, unii dintre ei se vor afla desigur și la mare distanță (sute de kilometri) de Cortul întâlnirii. Și deci nu v fi fiind posibil ca aceștia să aducă la Cort și să sacrifice acolo animalele pe care vroiau să le folosească drept hrană. Dumnezeu a revizuit aceste porunci în Deuteronom, atunci când israeliții erau gata să intre în țara promisă (Deut. 12:15–16 și 20–25).
De ce a dat Dumnezeu astfel de porunci, precum cele din acest pasaj? Israel tocmai ieșise din Egipt, unde fuseseră înconjurați de idolatrie. Ei se închinaseră idolilor Egiptului și exista permanent pericolul de a aluneca din nou în idolatrie. Vă reamintesc, panteonul idolatru al Egiptului era masiv! Cuvântul tradus prin “idoli” în versetul 7, și redat într-o altă traducere prin “demoni”, în originalul ebraic este seirim, care înseamnă “cei păroşi”. Acest cuvânt se referă la ţapii păroşi. Egiptenii îl venerau pe Mendes, zeul ţap. Şi grecii aveau un zeu ţap – Pan – cunoscut din literatura şi arta greacă. El este reprezentat ca având coarne, coadă şi copite despicate. Creştinismul medieval a identificat ulterior această reprezentare cu diavolul. Cuvântul “panică” provine din această perioadă și se referă la ce stârnea acțiunile diavolului printre oameni – provoca teroare, spaimă, groază...
De aici deducem faptul că israeliților le era interzis să ucidă vreun animal în orice alt loc în afară de Cortul întâlnirii, ca nu cumva ei să-l aducă jertfă lui Pan, zeul țap.
Vedem apoi că sângele nu putea fi consumat cu niciun chip, iar motivul este foarte clar: sângele reprezintă viața. Sunt două explicații pentru acest lucru:
Viața este sacră – nici măcar animalele nu era îngăduit să fie sacrificate inutil.
Sângele amintește de jertfa lui Hristos. El a fost mijlocul de ispășire, simbolul reconcilierii și tipul unei mari jertfe înlocuitoare. Viața este sacră și trebuie protejată, însă Hristos trebuie să-și dea viața pentru ca și păcătosul să aibă viață.
Sângele și viața sunt sinonime. Omul nu are voie niciodată să mănânce sânge, însă el trebuie să „bea sângele lui Hristos”, ceea ce înseamnă să-și însușească, prin credința în sângele lui Hristos, viața pe care El și-a dat-o ca noi să putem trăi. Așa că vă îndemn: oricât de puțin ne place ideea, oricum v-ar displăcea tema sau îndemnul, ce-ar fi să ne propunem să iubim, să lăudăm și să vorbim despre acest sânge?! Prea adesea, chiar și în unele biserici, și-n special în zilele noastre, se vorbește tot mai puțin despre păcat. Dragul meu, întotdeauna când există reținere în a vorbi despre păcat, există și o minimalizare a importanței sângelui scump al lui Hristos! Îmi vine în minte o replică faimoasă, a unui predicator binecunoscut, venit în Washington să preia o biserică... o enoriașă distinsă l-a abordat cu aplomb și i-a spus: „Domnule, sper că nu veți vorbi prea mult despre sânge, ca fostul nostru predicator.” Răspunsul lui a fost foarte lămuritor: „Doamnă, nu voi vorbi prea mult despre sânge.” „Vai, mă bucur atât de mult să aud asta!”, a spus ea. Însă el a adăugat: „...pentru că este imposibil să vorbești prea mult despre sânge!” La fel, chiar dacă Leviticul abundă în sânge, simplul fapt că simbolistica generoasă a acestei cărți ne ține în legătură cu jertfa nespus de prețioasă a Domnului Isus este suficient ca să continuăm să citim și să reflectăm la Cuvântul Domnului, care ni se adresează astfel (Lev. 17:1–2):
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi tuturor copiilor lui Israel şi spune-le: «Iată ce a poruncit Domnul:»”
Aceste porunci nu erau doar pentru Moise și Aaron, ci și pentru fiii lui Aaron, alături de întreg poporul Israel. Dumnezeu intervine acum, în mod clar, în viața privată a poporului Său. El nu doar că a făcut deosebirea între animalele curate și cele necurate în capitolul 11, ci acum le dă și reguli privitoare la felul în care au voie să mănânce din animalele curate. Viața copiilor Săi trebuie să fie diferită de cea a popoarelor păgâne din jurul lor. Acest lucru le va fi repetat și-n capitolul următor, după cum urmează să vedem...
Dacă cineva din casa lui Israel înjunghie în tabără sau afară din tabără un bou, un miel sau o capră, şi nu-l aduce la uşa Cortului întâlnirii, ca să-l aducă dar Domnului înaintea Cortului Domnului, sângele acesta va fi pus în socoteala omului aceluia: a vărsat sânge; omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său. De aceea copiii lui Israel, în loc să-şi înjunghie jertfele pe câmp, trebuie să le aducă la preot, înaintea Domnului, la uşa Cortului întâlnirii, şi să le aducă Domnului ca jertfe de mulţumire. Preotul să le stropească sângele pe altarul Domnului, la uşa Cortului întâlnirii; şi să ardă grăsimea, care va fi de un miros plăcut Domnului. (Lev. 17:3–6).
Aceasta este încă una din acele legi ciudate și nu are legătură cu jertfele ceremoniale. Dacă privim cu atenție, vom observa că animalele respective erau pentru hrana copiilor lui Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu le cere să-L invite și pe El la masă! Prin acest semn, zeii păgâni erau excluși.
De ce era Dumnezeu așa de strict în această privință? Dacă voiau să mănânce carne de miel, trebuiau să-l aducă să-l înjunghie la ușa Cortului întâlnirii. Poate că unii nu voiau să știe și vecinii că aveau musafiri la masă. Poate că alții uitau să-și invite soacra la masă. Toate acestea nu contau. Ei trebuiau să înjunghie animalul la Cort şi au primit această poruncă din cauza contextului în care trăiau. Păgânii, înainte să mănânce carnea, o jertfeau idolilor; Dumnezeu punea astfel o barieră, în dorința de a ajuta poporul să n-o apuce pe drumul idolatriei, al întunericului spiritual și al judecății.
Pe vremea când trăiau în Egipt, deși erau în sclavie, israeliţii se închinau la idoli, ca și egiptenii. Dumnezeu nu i-a scos de acolo pentru că erau mai buni, ci pentru că auzise plânsul lor și pentru că făcuse o promisiune lui Avraam, Isaac și Iacov. Când Dumnezeu face un legământ, El îl respectă. De unde știu că israeliții erau idolatri atunci când trăiau în Egipt? Pentru că așa spune Scriptura (de ex. Ezechiel 20:6–8: „În ziua aceea, Mi-am ridicat mâna spre ei ca să-i duc din ţara Egiptului într-o ţară pe care o căutasem pentru ei, ţară în care curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate ţările. Atunci le-am zis: «Lepădaţi fiecare urâciunile care vă atrag privirile şi nu vă spurcaţi cu idolii Egiptului! Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!» Dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea şi n-au vrut să Mă asculte. Niciunul n-a lepădat urâciunile care îi atrăgeau privirile şi n-au părăsit idolii Egiptului. Atunci am pus de gând să-Mi vărs mânia peste ei, să-Mi sleiesc mânia împotriva lor, în mijlocul ţării Egiptului”.) Dumnezeu încearcă să-i rupă de acel context sordid din țara Egiptului. Acolo se închinaseră la animale, iar vărsarea de sânge și jertfirea cărnii erau lucruri practicate în idolatrie.
Trebuie să cunoaștem acest context pentru a înțelege mai bine semnificația poruncilor date de Pavel în 1 Corinteni 8:1–13 și 10:1–33. Corintenii erau idolatri și își aduceau animalele pentru a le jertfi idolilor. Își lăsau animalul la templu, iar apoi carnea era vândută în piața de acolo. Cel mai bun mușchiuleț al zilei se cumpăra de la templul păgân; acolo era supermarketul local. În vremea Noului Testament, israeliții evlavioși erau deprinși să nu cumpere această carne care fusese jertfită idolilor. Cei dintre neamuri care s-au convertit la creștinism nu aveau nicio problemă în legătură cu consumarea cărnii care fusese jertfită idolilor, pentru că își dădeau seama că idolul nu însemna nimic. Însă creștinului evreu nu-i plăcea să mănânce împreună cu creștinul neevreu, din cauza acestor diferențe legate de carnea jertfită idolilor. Acest capitol din cartea Leviticului ne oferă contextul pentru înţelegerea pasajului din Corinteni.
Este interesant de observat că, atunci când marele Conciliu de la Ierusalim a transmis hotărârea sa, Iacov a vorbit în numele tuturor, spunând: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge” (Fapte 15:19–20). Dumnezeu îi învăța pe creștinii neevrei faptul că viața este sacră.
Permiteți-mi să mai spun aici că până în zilele noastre uciderea animalelor pentru hrană este încă asociată cu închinarea păgână printre hinduși și în Persia... Copiii lui Israel aveau, de fapt, foarte puțină carne să mănânce în pustie. Cred că incidentul cu prepelițele arată acest lucru. Ei s-au plâns că nu aveau carne să mănânce și au strigat: „Cine ne va da carne să mâncăm?” (Num. 11:4). Acest lucru se întâmpla cu toate popoarele din antichitate și chiar și astăzi destule popoare sărace sau bigote nu prea consumă carne... ca să nu mai vorbim de influența mișcărilor moderne vegetariene!
Un animal curat folosit pentru hrană trebuia înjunghiat la ușa Cortului întâlnirii. Sângele trebuia scurs acolo, pus apoi pe altar, iar grăsimea era adusă ca o jertfă de un miros plăcut Domnului. Aceasta era o jertfă de mulțumire. Ce mai rămânea din animal îi era restituit proprietarului, care îl putea găti pentru a fi mâncat. Din acest motiv credincioșii evrei erau ofensați de faptul că neevreii mâncau carne cumpărată din temple păgâne.
Să nu-şi mai aducă jertfele lor la idolii cu care curvesc. Aceasta va fi o lege veşnică pentru ei şi pentru urmaşii lor. (Lev. 17:7).
Am spus deja că termenul idoli din acest verset este în original „cei păroși” sau țapi. Același termen apare și în 2 Cronici 11:15: „Ieroboam a pus preoţi pentru înălţimile, pentru ţapii şi pentru viţeii pe care îi făcuse.” Așa a făcut Ieroboam, fiul lui Nebat, pe Israel să păcătuiască.
Aici se face referire la cultul naturii, degradant și imoral, asociat cu zeul păgân Pan. Dumnezeu spune poporului Său: „Să nu cumva să faceți așa ceva! Aduceți animalul la ușa Cortului întâlnirii.” De aceea pedeapsa menționată în versetul patru era atât de severă. Detaliile s-au schimbat atunci când au intrat în țara promisă, însă principiul învățat aici este veșnic.
Acesta este un lucru foarte important pe care trebuie să-l înțelegem noi astăzi. Israeliţii trăiau în pericolul de a se întoarce la idolatrie și la imoralitate crasă... așa cum azi sunt în expansiune tendințele de întoarcere la cultul naturii. Dragi ascultători, întoarcerea la modul de viață primitiv este o întoarcere la acest fel de lucruri. Dumnezeu a vrut să-i protejeze pe ei și vrea să ne protejeze și pe noi de idolatrie și imoralitate.
Să le spui, dar: „Dacă un om din casa lui Israel sau dintre străinii care locuiesc în mijlocul lor aduce o ardere de tot sau vreo altă jertfă, şi n-o aduce la uşa Cortului întâlnirii, ca s-o aducă jertfă Domnului, omul acela să fie nimicit din poporul lui.” (Lev. 17:8–9)
Dumnezeu vorbește foarte clar despre aducerea unui animal pentru hrană proprie sau aducerea lui ca jertfă. El nu le permitea israeliţilor să aducă un animal ca jertfă, iar apoi să-l ia acasă să-l mănânce. În aceste două versete se vorbește despre aducerea unui animal ca ardere de tot. Când animalul era adus ca jertfă, ritualul trebuia să decurgă potrivit legii arderii de tot. Exista un singur loc pentru aducerea jertfelor şi Dumnezeu a repetat mereu acest lucru pentru a-i împiedica pe israeliți să cadă în idolatrie.
Această poruncă era valabilă și pentru străinii care își stabiliseră domiciliul în Israel. Întotdeauna a existat pericolul influenței exercitate de prezența păgânilor aflaţi în mijlocul israeliţilor. Tendința era ca israeliții să urmeze căile păgânilor mai degrabă decât să-i câștige pe aceștia pentru Domnul.
Nouă ni se spune astăzi: „De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli” (1 Cor. 10:14). Iar apoi: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi” (2 Cor. 6:14–17).
Acesta este un principiu foarte important transmis bisericii. Există pericolul asocierii cu cei necredincioși – în religie, în politică, în căsătorie, în afaceri sau în viața socială. Dumnezeu a lăsat în Cuvântul Său un avertisment în legătură cu acest lucru.
Reamintesc: două lucruri importante sunt reglementate în acest capitol 17 din cartea Leviticul: atitudinea israelitului față de locul corect/desemnat drept potrivit pt aducerea/înjunghierea animalelor pt jertfă, și atitudinea față de sângele jertfei. Jertfa nu putea fi luată decât dintre animalele curate, înjunghierea lor nu se putea face oriunde și oricum, sângele trebuia adus în mod obligatoriu înaintea Domnului, iar bucuria de a mânca din carnea lor era de fapt bucuria și mulțimirea prezenței lui Dumnezeu.
Lucrul cel mai important în aducerea jertfei era sângele – nimeni din Israel, și cu niciun chip, nu avea voie să se atingă de sânge! Sângele care nu se stropea în Cortul întâlnirii sau de jur împrejurul altarului trebuia vărsat la picioarele altarului. Dimpreună cu grăsimea animalului, sângele era în întregime al Domnului! Despre interdicția de a mânca sânge este vorba și în următoarele versete:
Dacă un om din casa lui Israel sau din străinii care locuiesc în mijlocul lor mănâncă sânge de orice fel, Îmi voi întoarce faţa împotriva celui ce mănâncă sângele şi-l voi nimici din mijlocul poporului său. Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire. (Lev. 17:10–11).
Consider că acest verset 11 este unul din versetele-cheie ale acestei cărți, deopotrivă cu principiul pe care-l evidențiază: viața este în sânge. Acest lucru este reafirmat în versetul 14 şi putem afirma că adevărul de mai sus este temeiul oricărei jertfe. Această lege a substituției, care a operat de-a lungul istoriei (începând cu jertfa lui Abel) a făcut posibilă substituirea nostră în moarte de către Domnul Isus Hristos; așa cum marele preot făcea ispășire pentru întregul norod, în baza unui drept de reprezentare specific preoțesc, la fel – pe același tipar al reprezentării și-al înlocuirii – Isus Hristos S-a identificat cu omul, devenind reprezentantul întregii omeniri înaintea lui Dumnezeu. Și după cum în Ziua ispășirii păcatele întregului norod erau adunate pe marele preot și api transferate pe țapul pt Azazel, tot așa păcatele întregii omeniri au fost preluate de Domnul Isus și deșertate în părțile cele mai de jos ale pământului, unde ne spune Cuvântul că a ajuns Mântuitorul. Și odată ce păcatele au fost luate de pe noi, neprihănirea lui Isus Hristos, Marele nostru Preot, a fost atribuită tuturor oamenilor. „Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” (Romani 5:19)
De aceea am zis copiilor lui Israel: „Nimeni dintre voi să nu mănânce sânge şi nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru să nu mănânce sânge. Dacă vreunul din copiii lui Israel sau din străinii care locuiesc în mijlocul lor vânează o fiară sau o pasăre care se mănâncă, să-i verse sângele şi să-l acopere cu ţărână. Căci viaţa oricărui trup stă în sângele lui care este în el. De aceea am zis copiilor lui Israel: «Să nu mâncaţi sângele niciunui trup; căci viaţa oricărui trup este sângele lui: oricine va mânca din el va fi nimicit.»” (Lev. 17:12–14).
Isus Hristos a spus la un moment dat un lucru foarte interesant: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el” (Ioan 6:54–56). Pentru că viața trupului este în sânge, Isus spune aici că trebuie să acceptăm prin credință sângele Său vărsat pentru păcatele noastre și apoi primim viața. Isus Și-a vărsat sângele și Și-a dat viața. Viața este în sânge.
Acesta este un adevăr mare și veșnic. Așa se explică faptul că jertfa lui Abel a fost mai bună decât cea a lui Cain. Sângele este cel ce face ispășire pentru suflet; sângele lui Hristos este singurul care poate spăla păcatele. Nu este nimic ofensator în ce privește sângele; ofensa rezidă în păcatul nostru.
De păcat ce m-ar spăla?
Numai sângele lui Isus!
Şi unde m-aş vindeca?
Numa-n sângele lui Isus!
Oh, fluviu minunat
Ce spală de păcat!
Aici sunt împăcat,
Prin sfânt sângele lui Isus!
Oricine, fie băştinaş, fie străin, care va mânca dintr-o fiară moartă sau sfâşiată, să-şi spele hainele, să se scalde în apă şi va fi necurat până seara; apoi va fi curat. Dacă nu-şi spală hainele şi nu-şi scaldă trupul, îşi va purta fărădelegea lui.’” (Leviticul 17:15-16)
Iar la porunca de a nu mânca sânge cu niciun chip, se adaugă în mod natural și interdicția de a consuma carnea nimalelor moarte; pe de o parte, această poruncă se lega de precedenta – pt că nu se putea ști dacă sau cât din sângele animalului mort se va fi scurs din el – iar pe de altă parte atingerea de un cadavru aducea întinare pe orice israelit.
A fi poporul lui Dumnezeu înseamnă a fi o preoție sfântă, a fi îmbrăcați cu hainele albe ale neprihănirii, a fi o preoție care-L reprezintă pe Dumnezeu – prin tot ce facem sau suntem. Singura șansă de supraviețuire a preoției noastre, atunci când păcatele ne asaltează dinăuntru și din afară este curățarea și smerirea sufletelor noastre în ziua cea mare a Ispășirii.
Pentru că Isus Hristos, Marele Preot perfect, dar și jertfa de ispășire desăvârșită, a murit și-a înviat pentru noi, Domnul hotărăște și ne reamintește că ziua cea mare a ispășirii – este AZI! Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:2)
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.