Itinerar Biblic

Leviticul 3:1-17 Itinerar Biblic | Episodul 171

Sper ca bucuria reîntâlnirii să fie reală și reciprocă – și nu datorită nouă, ci pentru că atracția principală a acestui program îl reprezintă Dumnezeu și Cuvântul Său! Iată, și când parcurgem unul dintre cele mai aparent neatractive texte biblice – deși nu e normal să gândim așa despre Cuvântul lui Dumnezeu! – semnificațiile și actualitatea sa n-au cum să ne lase indiferenți. Nu putem să nu ne minunăm văzând cum sub ochii noștri noțiuni precum jertfă, preoție, răscumpărare devin relevante și chiar importante pentru creștinul de azi – pentru că sunt interpretate și valorificate prin Hristos!
Am ajuns deja în cap. 3 din cartea Leviticul, în care vom observa mai îndeaproape a treia dintre jertfele de bun miros înaintea Tatălui – de care deci Dumnezeu Se bucură, pentru că Îl indică pe Domnul Isus, Fiul Său! Ne uităm deci la jertfa de mulțumire, care are semnificația: Hristos – pacea noastră! Această jertfă vorbește despre comuniunea și părtășia credincioșilor cu Dumnezeu Tatăl prin Domnul nostru Isus Hristos. Doar prin El eu și cu tine putem ajunge la Dumnezeu este Isus Hristos – El este Calea!
Un singur model de jertfă nu poate arăta complexitatea persoanei lui Hristos și multele fațete ale gloriei Sale. Cum în Noul Testament avem nevoie de patru evanghelii pentru a reda viața Lui pe pământ, tot așa avem nevoie de toate cele cinci tipuri de jertfe din Leviticul (deși nu-s nici ele total suficiente!) pentru a ilustra persoana și lucrarea Sa.
Jertfa de mulțumire [engl. peace offering, literal: jertfă de pace] nu vorbește despre pacea obținută de Hristos prin sângele Său vărsat pe cruce; jertfa Lui are de-a face cu păcatul și nu se încadrează în categoria jertfelor de miros plăcut înaintea Domnului. Această pace se referă la Hristos care a fost făcut pacea noastră în ce privește păcatul, așa cum scrie Pavel în Coloseni 1:20–22: „şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui... El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină.” Nu aceasta este jertfa de mulțumire! Jertfa de mulțumire vorbește mai degrabă despre pacea la care se referea Pavel în Efeseni, pacea care-i aduce pe toți credincioșii în comuniune cu Tatăl prin Duhul Sfânt și prin Domnul Isus Hristos. „El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci, prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh.” (Efes. 2:14–18)
Accentul jertfei de mulțumire nu cade pe pacea pe care El a făcut-o prin sângele de pe cruce, ci pe pacea care este El datorită sângelui de pe cruce. În El se întâlnesc toți credincioșii, în El fiecare credincios se întâlnește cu Dumnezeu-Tatăl. Hristos este singurul care înlătură zidurile care despart oameni, familii, religii, rase și națiuni. Toți sunt făcuți una în Hristos. Ei devin apoi un locaș al lui Dumnezeu prin Duhul și au intrare liberă la Tatăl. Doar credincioșii se pot aduna împreună pentru a fi părtași la minunile, frumusețile și gloria lui Hristos, fiind astfel în comuniune cu Tatăl și având părtășie unii cu alții.
Asta spune și apostolul Ioan: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1:3). Jertfa de mulțumire ne aduce împreună. Doar dacă ne întâlnim în jurul persoanei lui Hristos putem fi adunați laolaltă. Iertați-mă, nu pot avea părtășie cu orice Gigel sau Costel, dar nimic nu mă poate împiedica să am părtășie cu orice persoană dacă ne adunăm în jurul persoanei lui Hristos. Prin El, toți suntem făcuți una. El ne aduce la același nivel și la același numitor! Oricine vrea, se poate bucura de persoana lui Hristos!
Când cineva va aduce Domnului un dar ca jertfă de mulţumire, dacă îl va aduce din cireadă, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, s-o aducă fără cusur, înaintea Domnului. (Lev. 3:1)
Jertfa de mulțumire este într-un sens atotcuprinzătoare. Păcătosul poate veni la Dumnezeu deoarece Hristos a făcut pace prin sângele crucii Sale. Tot datorită păcii obținute prin sângele crucii Sale, există comuniune și părtășie cu Dumnezeu. Hristos și lucrarea Sa de mântuire înseamnă răscumpărarea care ne dă pacea, însă accentul jertfei de mulțumire cade, în primul rând, pe comuniune.
Dacă Dumnezeu ne-ar spune: „Sunteți pierduți. V-ați înstrăinat de Mine, așa că trebuie să vă trimit în întunericul cel veșnic!”, ar fi drept și sfânt și toți îngerii din ceruri ar cânta laudă numelui Său. Din fericire însă Dumnezeu este mulțumit de ceea ce a făcut Isus pentru tine, așa că mesajul Evangheliei este acesta: „Dumnezeu este împăcat!” Întrebarea însă rămâne: „Vrei și tu să fii împăcat?” Dumnezeu este mulțumit cu ceea ce a făcut Isus. Acesta este mesajul și vestea bună. Dumnezeu S-a întors deja spre tine; vrei și tu să te întorci spre El? El te primește datorită jertfei lui Hristos; vrei ca lucrarea Lui să fie suficientă și pentru tine, și să ai părtășie cu Dumnezeu? Aceasta este pacea pe care o poți cunoaște!
Jertfa de mulțumire se deosebește de arderea de tot în câteva aspecte. Doar un animal de parte bărbătească putea fi adus ca ardere de tot; jertfa de mulțumire acceptă atât parte bărbătească, cât și parte femeiască – dar fără cusur. Jertfa de parte femeiască era permisă având în vedere capacitatea celui ce aduce jertfa de a se bucura de Hristos.  Arderea de tot vorbește despre ceea ce vede Dumnezeu în Hristos; în cazul jertfei de mulțumire, cel ce aduce jertfa găsește și el ceva în Mântuitorul. (Lev. 3:2):
Să pună mâna pe capul dobitocului, să-l înjunghie la uşa Cortului întâlnirii; şi preoţii, fiii lui Aaron, să stropească sângele pe altar de jur împrejur.
Până aici jertfa de mulțumire se suprapune cu arderea de tot.
Din această jertfă de mulţumire să aducă drept jertfă mistuită de foc înaintea Domnului: grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de măruntaie; cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei şi de pe coapse, şi prapurul de pe ficat, pe care-l va dezlipi de lângă rinichi. (Lev. 3:3–4).
Aici se observă diferența majoră dintre arderea de tot și jertfa de mulțumire. Arderea de tot era integral pusă pe altar; la jertfa de mulțumire doar o parte din animalul de jertfă era pusă pe altar, părțile aduse fiind clar specificate, respectiv: partea cea mai bună, care includea grăsimea și organele interne. Acestea arată bogățiile ascunse, calitățile desăvârșite, valoarea inestimabilă a caracterului hristic pe care doar Dumnezeu le cunoaște.
Uneori, doar cel mai apropiat poate cunoaște adevărata valoare a unui om, care a fost atacat în public cu violență. S-au spus și se spun multe lucruri neadevărate despre Hristos. Foarte mulți oameni spun: „Nu înțeleg asta și asta despre Hristos.” Sunt multe lucruri în legătură cu El pe care nici eu nu le înțeleg. Însă Dumnezeu le știe, și Îl cunoaște! Dumnezeu vede în El mai mult decât putem vedea noi. Dumnezeu vede ce e înăuntru! Noi nu Îl cunoaștem cu adevărat. De aceea spune Pavel: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui…” (Filipeni 3:10)
Fiii lui Aaron să le ardă pe altar, deasupra arderii de tot care va fi pe lemnele de pe foc. Aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. (Lev. 3:5).
Jertfa era arsă de foc – ceea ce atestă dedicarea totală a lui Hristos, și arată spre încercările și suferințele prin care a trecut ca Om. Se specifică faptul că jertfa este „de un miros plăcut Domnului”. Accentul cade aici tot pe persoana lui Hristos și nu pe lucrarea Sa... avându-se în vedere viața Lui desăvârșită, și nu moartea Sa pentru păcate. Suferințele de care a avut parte în timpul vieții nu au fost pentru păcatele omenirii. Chiar și în primele trei ore de pe cruce, suferința Lui era cauzată de mâinile oamenilor; în ultimele trei ore, crucea a devenit un altar pe care era adus ca jertfă Fiul lui Dumnezeu. Întunericul L-a ascuns de ochii oamenilor în acele trei ore când Dumnezeu a îngăduit ca sufletul Lui să fie adus ca jertfă pentru păcat (Isaia 53:10).
Observați, vă rog, că jertfa de mulțumire era pusă pe altar împreună cu arderea de tot – asta, ca să ofere imaginea completă a bogățiilor ascunse și a meritelor lui Hristos.
Dacă darul pe care-l aduce ca jertfă de mulţumire Domnului va fi din turmă, fie parte bărbătească, fie parte femeiască, s-o aducă fără cusur. Dacă va aduce jertfă un miel, să-l aducă înaintea Domnului. (Lev. 3:6–7)
Mielul reprezintă în mod specific caracterul lui Hristos și este, prin urmare, deosebit de potrivit să fie junghiat în cadrul jertfei de mulțumire.
Spre deosebire de miel, boul sau vițeaua reprezintă aspectul de rob al lucrării Domnului nostru. Boul era folosit pentru a căra poveri și pentru a ara terenurile agricole, reprezentând astfel transportul și comerțul din vremea aceea. Boul era robul și prietenul omului... și arată spre Hristos ca rob. Acest aspect al lucrării lui Hristos este prezentat în Evanghelia după Marcu. Trebuie subliniat însă că Hristos, ca rob, nu era un băiat de serviciu care să alerge după cum îi cere unul și altul...  Evanghelia după Marcu ni-L prezintă ca Robul Domnului. El a venit să îndeplinească voia lui Dumnezeu!
Pe de altă parte, mielul Îl reprezintă pe Hristos în deplina Sa identificare cu omul în viață și moarte. Ați observat? La începutul lucrării Sale, Ioan Botezătorul L-a prezentat ca „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) – afirmație ce vizează lucrarea Sa. Când a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:36) avea în vedere persoana Lui.
Încă de la început, se observă capabilitatea Mielului de a lua locul omului spre a purta păcatul lumii. Prima jertfă adusă de Abel a constat în sacrificarea unui miel. Eu cred că Dumnezeu i-a îmbrăcat pe Adam și pe Eva cu piei de miel. Nu pot dovedi acest lucru, însă eu așa cred – afirmă JVMcGee – și mă bazez pe faptul că Abel a adus jertfă un miel.
Isaia 53 ne arată foarte clar faptul că Isus Hristos a fost înlocuitorul nostru, purtându-ne păcatele și nelegiuirile: „Ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (vers.7). Mielul lui Dumnezeu devine înlocuitorul nostru.
Hristos este numit Miel și în contextul învierii Sale. „Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul” (Apoc. 5:6). La fel, El este numit Miel și când se vorbește despre revenirea Sa în glorie. „Şi ziceau munţilor şi stâncilor: «Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?»” (Apoc. 6:16–17).
Dintre toate jertfele, mielul este poate cea mai completă reprezentare a lui Hristos.
Să-şi pună mâna pe capul dobitocului şi să-l înjunghie înaintea Cortului întâlnirii; fiii lui Aaron să-i stropească sângele pe altar de jur împrejur. Din această jertfă de mulţumire, să aducă o jertfă mistuită de foc înaintea Domnului, şi anume: grăsimea, coada întreagă, pe care o va desface de la osul spinării, grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de măruntaie, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse, şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rinichi. (Lev. 3:8–10)
Ritualul este asemănător cu cel poruncit în privința animalelor din cireadă. Fiind considerată cea mai bună parte dintr-un animal, grăsimea Îi era oferită lui Dumnezeu.
Sunt multe pasajele care apreciază grăsimea ca partea cea mai bună dintr-un animal: „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci...” (Neemia 8:10). „Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor, pe muntele acesta, un ospăţ de bucate gustoase [în engl. fat things adică, literal „bucate grase”]...” (Isaia 25:6). „Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim” (Luca 15:23).
În zilele noastre, se apreciază că grăsimea trebuie evitată ca dăunătoare, însă în vremea aceea era considerată partea cea mai bună. Dumnezeu a poruncit foarte clar: „grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de măruntaie, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei” Îi revenea Lui.
Vedem aici înțelesul profund și deplin al jertfei de mulțumire. Într-adevăr, părtășia cu Dumnezeu are loc pe baza sângelui lui Hristos, însă mai există un alt aspect al acestei părtășii. Pentru ca ea să fie completă și definitivă, credinciosul trebuie să-și ofere viața în deplină consacrare. Ambele aspecte sunt incluse în minunata chemare atotcuprinzătoare făcută de Isus Hristos: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28). Este vorba despre odihna salvării. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:29) Adunând lucrurile, putem spune că este odihna reprezentată/asigurată de grăsime. Trebuie să venim la El și să ne oferim pe noi înșine Lui. Avem în vedere, deci, odihna care vine în urma dedicării.
În traducerea American Standard Version din 1901, expresia „coada întreagă” este redată prin sintagma „grăsimea cozii în întregime”, și face referire la o anume rasă de oi, specifică acelei zone geografice. Coada unei oi din această rasă este foarte grasă și cântărește aproape 7 kg.
Preotul să le ardă pe altar. Aceasta este mâncarea unei jertfe mistuite de foc înaintea Domnului. (Lev. 3:11).
Spre deosebire de jertfele păgâne, în cazul jertfei de mulțumire Dumnezeu îl ospătează pe cel care aduce jertfa. Dumnezeu spune foarte clar acest lucru în Deuteronomul 12:6–7: „Acolo să vă aduceţi arderile voastre de tot, jertfele voastre, zeciuielile voastre, cele dintâi roade, darurile aduse ca împlinire a unei juruinţe, darurile de bunăvoie şi întâii născuţi din cirezile şi turmele voastre. Acolo să mâncaţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi să vă bucuraţi, împreună cu familiile voastre, de toate bunurile cu care vă va fi binecuvântat Domnul Dumnezeul vostru.” Grăsimea era arsă în întregime, iar preotul primea pieptul și umărul. Cel care aducea jertfa mânca ceea ce mai rămânea și trebuia s-o facă în Casa Domnului. Dumnezeu era gazda, iar cel ce aducea jertfa, păcătosul, era invitatul.
În păgânism era invers, și acest lucru a stat la baza acuzațiilor din Isaia 65:11 împotriva Israelului căzut în idolatrie. „...voi care părăsiţi pe Domnul, care uitaţi muntele Meu cel sfânt, care puneţi o masă «norocului» şi umpleţi un pahar în cinstea «sorții»...”
În jertfa de mulțumire, Dumnezeu oferă masa! Și asta clarifică multe versete din Scriptură: „Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor…” (Ps. 23:5). „Se satură de belşugul Casei Tale…” (Ps. 36:8). „Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac. ...cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine.” (Ioan 6:51, 57). „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu” (Matei 26:26).
Și pentru că Domnul pregătește masa salvării și a părtășiei, înțelegem mai bine pilda fiului risipitor. Tatăl este cel care taie vițelul îngrășat atunci când fiul se întoarce în părtășia cu El. În pilda celor poftiți la cină, Domnul este cel care cheamă: „Veniţi, căci iată că toate sunt gata.” (Luca 14:17). Este ospățul mântuirii oferit de Dumnezeu. Citiți apoi atent 1 Ioan capitolul 1; părtășia cu Dumnezeu are la bază răscumpărarea (obținută de Hristos prin sângele Lui), cunoașterea lui Hristos și mărturisirea păcatelor. Mai întâi acceptăm salvarea oferită de Dumnezeu, primindu-L pe Isus Hristos ca Mântuitorul nostru, iar apoi venim la masa părtășiei.
Omul modern crede că poate oferi el masa salvării, prin faptele sale, și să-L invite pe Dumnezeu la masă! Dragul meu, aceasta este o concepție nebiblică! Dumnezeu oferă masa salvării; și tot El oferă și masa părtășiei!
Dacă darul lui va fi o capră, s-o aducă înaintea Domnului. (Lev. 3:12).
Acesta este al treilea și ultimul tip de animal adus ca jertfă de mulțumire. Toate cele trei tipuri de animale sacrificate sunt esențiale pentru a ilustra diferitele aspecte ale lui Hristos în cadrul jertfei de mulțumire. Capra înfățișează identificarea deplină a lui Hristos ca fiind Cel potrivit pentru a înlătura păcatul omului. El a fost făcut păcat pentru noi. Este realitatea, nu doar o afirmație frumoasă. El este împăcarea pentru păcatele noastre, ceea ce înseamnă că a plătit îndeajuns și pe deplin pedeapsa nelegiuirilor noastre. Auzim pe câte cineva spunând: „Nu vreau să fiu țap ispășitor.” Însă, dragi prieteni, Hristos a fost gata să fie făcut țap ispășitor pentru tine. El a îndurat toată pedeapsa pentru păcatele tale și păcatele mele. Jertfa lui pentru păcat este prezentată clar în Evrei 10:6–14.
Ritualul jertfei de mulțumire urmează modelul jertfelor aduse din animalele din cireadă și din turma de oi.
Să-şi pună mâna pe capul vitei şi s-o înjunghie înaintea Cortului întâlnirii; şi fiii lui Aaron să-i stropească sângele pe altar de jur împrejur. Apoi din ea să aducă drept jertfă mistuită de foc înaintea Domnului: grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de ele, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse, şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rinichi. Preotul să le ardă pe altar. Aceasta este mâncarea unei jertfe mistuite de foc, de un miros plăcut Domnului. Toată grăsimea este a Domnului. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile unde veţi locui: cu niciun chip să nu mâncaţi nici grăsime, nici sânge. (Lev. 3:13–17).
Sunt două afirmații aici care ne rețin atenția pentru un moment: „Toată grăsimea este a Domnului” și „cu niciun chip să nu mâncaţi nici grăsime, nici sânge”. Aceste două interdicții sunt într-adevăr frapante; ele apar extinse în legea jertfelor de mulțumire din capitolul 7. Motivul pentru interdicția de a mânca sânge apare în Leviticul 17:10–14 și vom relua acest subiect la momentul potrivit... Motivul pentru interdicția consumului de grăsime este mai clar: grăsimea este a Domnului. Astfel, omului i se amintește că a fost răscumpărat prin sânge. Este baza și argumentul acceptării noastre înaintea lui Dumnezeu. Aceasta ne aduce la masa comuniunii și părtășiei cu Dumnezeu. Însă grăsimea este a Domnului, El cere ce e mai bun. Dacă vrem să ne bucurăm pe deplin de părtășia noastră cu El, este imperativ să-I dăm tot ce avem mai bun. Dedicarea noastră față de Dumnezeu trebuie să fie totală. Ca să ne putem bucura de pacea comuniunii cu El, răscumpărarea noastră trebuie să fie urmată de aducerea vieților noastre ca jertfe pline de dragoste. Acesta este mesajul pasajelor din Romani 12, Ioan 15:14 și Filipeni 3:10–14. Mântuirea se face prin sânge, sfințirea și slujirea — prin grăsime.
Precum celelalte două jertfe precedente, și jertfa de mulțumire se coroborează cu legea jertfei de mulțumire, dată în Leviticul 7:11–38; vom vedea, aceasta este ultima și cea mai lungă dintre instrucțiunile date cu privire la cele cinci jertfe. Trebuie însă să privim și la însemnătatea celorlalte jertfe, înainte de a ne putea bucura de pacea lui Dumnezeu. Vom intra în mai multe amănunte în capitolul 7; ajunge să menționăm aici faptul că lui Aaron și fiilor săi, preoții, le reveneau, ca parte din jertfa de mulțumire, pieptul și umărul. Pieptul vorbește despre dragostea lui Hristos pentru noi, iar umărul despre puterea și tăria Sa. El poate salva fără măsură – aceasta este partea noastră în Hristos.
Dragul meu ascultător și prieten, tu ți-ai pus capul pe pieptul și umărul lui Hristos? Auzi tu glasul Domnului? Este El motivul și sursa jertfei tale de mulțumire? Este El pacea ta? Pentru că, să nu uităm – și închei cu aceste cuvinte: jertfa levitică de mulțumire indică spre Isus Hristos – pacea noastră!

Leviticul 4:1-12 | Itinerar Biblic | Episodul 172

Dragi ascultători, dincolo de satisfacția de a ne reîntâlni ca prieteni în devenire, cred că Dumnezeu Însuși Se bucură să ne vadă consecvenți în dorința de a-L cunoaște; pentru că Persoana și planul Său reies clar din Cuvântul Său, tocmai revelația Sa scrisă (Scriptura) ne motivează și ne aduce împreună cu regularitate.
Spuneam de când am început să răsfoim cartea Leviticul că mesajul său de bază are de-a face cu sfințenia lui Dumnezeu și cu implicațiile și exigențele acesteia în viața și mărturia copiilor Lui!
Primele șapte capitole detaliază cele cinci tipuri de jertfe – fundamentul închinării adecvate înaintea unui Dumnezeu desăvârșit. Dintre aceste tipuri, primele trei sunt jertfe de bunăvoie, „de un miros plăcut Domnului” (arderea de tot, jertfa de mâncare și jertfele de mulțumire arătând spre persoana Domnului Isus), iar despre următoarele două nu ni se spune că ar fi de miros plăcut înaintea lui Iahweh (acestea sunt jertfe obligatorii: jertfa de ispășire și jertfa pentru vină, ambele aratând spre lucrarea Mântuitorului).
Ne-am uitat în primele trei capitole la jertfele plăcute Domnului, cele de bunăvoie – aduse deci din propria inițiativă a celui în cauză... acestea puteau fi aduse oricând și de către oricine din popor. Nu tot așa era însă cu următoarele tipuri, care erau obligatorii atunci când cineva păcătuia – fie direct față de poruncile Domnului, fie făcând ce nu se cuvenea... Orice fel de păcat îl obliga pe orice israelit să aducă jertfa de ispășire sau jertfa pentru vină.
Cele trei jertfe de un miros plăcut Domnului reprezintă persoana lui Hristos în măreția caracterului Său. Cele două jertfe care nu sunt de un miros plăcut Domnului prezintă lucrarea lui Hristos pe cruce pentru păcat. Jertfa de ispășire vorbește despre păcat ca fire păcătoasă; jertfa pentru vină vorbește despre păcat ca acțiune. Omul este păcătos din fire, și este păcătos din cauza faptelor sale. El face ceea ce face pentru că este supus păcatului.
Capitolul 4 pe care-l abordăm în continuare conține precizările privind jertfele de ispășire. Câteva trăsături importante ale jertfei de ispășire o deosebesc de celelalte jertfe și îi subliniază importanța:
Este cea mai lungă prezentare a unei jertfe, fiind de două ori mai lungă decât toate celelalte patru. Arderea de tot este expusă de-a lungul a 17 versete; jertfa de mâncare cuprinde 16 versete; jertfa de mulțumire, 17 versete; jertfa pentru vină, 19 versete; dar pentru jertfa de ispășire sunt necesare 35 de versete. Se pare că Duhul lui Dumnezeu a considerat că aceasta este foarte importantă.
Jertfa de ispășire era o jertfă cu totul nouă. Nu există nicăieri vreo mărturie că s-ar mai fi adus jertfe de ispășire până în acel moment. Nici în Scriptură nu apare amintită mai înainte de această mențiune. În plus, națiunile păgâne nu practicau ceva asemănător cu jertfa de ispășire.
Din momentul în care a fost dată Legea, ea a devenit cea mai importantă și mai semnificativă jertfă. Sigur, omul era păcătos dinainte de darea Legii, însă Legea i-a descoperit că este păcătos. Jertfa de ispășire era adusă în timpul tuturor sărbătorilor: la Paște, Cincizecime, Sărbătoarea Trâmbițelor și Sărbătoarea Corturilor. Se aducea, de asemenea, în Ziua Ispășirii (Yom Kippur), când marele preot intra în Sfânta Sfintelor.
Jertfa de ispășire se deosebește de arderea de tot, deși se făcea în același loc. (Anticipăm puțin, citind din Lev. 6:25) „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi zi: «Iată legea jertfei de ispăşire: Vita pentru jertfa de ispăşire să fie înjunghiată înaintea Domnului în locul unde se înjunghie arderea de tot: ea este un lucru preasfânt»”.
Jertfa de ispășire începe acolo unde se sfârșește arderea de tot. Arderea de tot spune cine este Hristos; jertfa de ispășire spune ce a făcut Hristos. În arderea de tot, Hristos îndeplinește cererile standardului înalt și sfânt al lui Dumnezeu; în jertfa de ispășire, Hristos îndeplinește nevoile profunde și disperate ale omului. În arderea de tot vedem valoarea lui Hristos; în jertfa de ispășire vedem ura față de păcat. 
Arderea de tot era o jertfă benevolă, pe când jertfa de ispășire era urmarea unei porunci. Arderea de tot se ridica; jertfa de ispășire era turnată. Una se înălța, cealaltă cobora. Semnificativ este că dincolo de jertfă, Domnul distinge nuanțele cauzelor pentru care jertfa e necesară: iată așadar procedura pentru cazul păcatelor neintenționate:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune: «Când va păcătui cineva fără voie împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuie făcute»” (Lev. 4:1–2).
Accentul cade aici pe păcatul săvârșit fără voie. Dacă un om păcătuia în mod voit și cu bună știință, această jertfă nu-i folosea la nimic. „Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori” (Evrei 10:28). Aceasta vorbește despre faptul că nu există salvare pentru cel care Îl respinge în mod deliberat pe Isus Hristos. „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evrei 10:26–27).
Păcatele săvârșite din ignoranță revelează adevărul fundamental că omul este păcătos din fire. Dragul meu, trebuie să știi ceva: ești păcătos, fie că ești sau nu conștient de asta. Ești păcătos din fire, la fel ca mine. Acesta este motivul pentru care păcătuim. Indiferent de convenții sau de părerile vehiculate în orice epocă, omul este păcătos, iar atitudinea lui Dumnezeu față de păcat nu s-a schimbat. Noi facem acele lucruri care sunt împotriva lui Dumnezeu din cauză că omului îi este imposibil să facă ceva care să placă Domnului. Omul nu deține această capacitate, el este păcătos din fire. Omului trebuie să i se atragă atenția asupra acestor păcate și păcatul este păcat indiferent de cine îl comite.
Jertfa de ispășire îi conștientiza pe israeliți de faptul că sunt păcătoși, iar această convingere se evidențiază mai apoi în literatura poporului Israel. Da, aspectul profund al vinovăției trebuie diagnosticat pentru ca să se poată prescrie un remediu adecvat.
Ascultați ce scrie David: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps. 139:23–24). „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înainteaTa; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta” (Ps. 51:4). Aceasta numesc eu: să mergi înaintea lui Isus Hristos, mai degrabă decât să mergi la psihiatru. Mulți oameni care suferă în zilele noastre de complexul vinovăției merg la psihiatru, creându-se astfel impresia că psihiatrul sau psihologul are o pricepere care nu este descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu. Eu cred că e o impresie greșită! Cuvântul lui Dumnezeu conține remediul necesar omului contemporan. Dacă te confrunți cu complexul vinovăției sau cu o problemă de personalitate, te îndemn să mergi la Domnul să-I spui: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă...! Vezi dacă sunt pe o cale rea...” Dragul meu, problema nu este că mamele noastre nu ne-au acordat suficientă dragoste când eram mici; problema noastră este că suntem păcătoși din fire. Așa că haideți să mergem la Dumnezeu și să-i cerem să ne ierte, ca să se rezolve asta!
Păcatele săvârșite din ignoranță erau fapte comise de o persoană care, la momentul respectiv, nu știa că acelea sunt păcate. „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă?Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!” (Ps. 19:12). Câtă nevoie avem să mărturisim înaintea lui Dumnezeu că suntem niște ființe păcătoase! Dacă nu găsești un păcat anume ca să-l mărturisești, atunci mărturisește cine ești: un păcătos!
Un grup de bărbați se adunau în mod regulat pentru a se ruga și unul dintre ei se ruga întotdeauna așa: „Doamne, dacă am păcătuit cu ceva, iartă-ne!” La un moment dat, oamenii s-au săturat de această formulă și unul dintre ei i-a spus: „De ce nu-I spui concret care este păcatul pentru care ceri iertare?” „Păi, nu știu care este,” a fost răspunsul omului. Liderul i-a zis: „Încearcă să spui unul!” Și, închipuiți-vă: omul a nimerit din prima! Trebuie să ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu!
Dacă un om păcătuia din ignoranță, nechibzuință sau accidental, Dumnezeu îi oferea un loc de refugiu. El a stabilit principiul și a numit cetățile de scăpare (Num. 35:11). Dumnezeu are un loc de refugiu și pentru tine; are o soluție pentru tine. „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit” (1 Ioan 2:1).
Apostolul Pavel explică motivul pentru care el era cel dintâi dintre păcătoși și de ce a primit îndurare. El fusese un persecutor și defăimător, însă a primit îndurare, pentru că făcuse aceste lucruri din neștiință și necredință. El recunoaște: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 1:15)
Când aveam paisprezece ani (își amintește JVMcGee), tatăl meu a murit așa că a trebuit să-mi întrețin familia; am intrat în lumea afacerilor... și acolo m-am asociat cu cine nu trebuia – așa că, la 16 ani, făceam lucruri pe care majoritatea nu le face nici la 25 de ani. Nu vreau să mă scuz, dar pe atunci chiar nu știam cât de rău era ceea ce făceam. Apoi a venit ziua când l-am primit pe Hristos în viața mea... și de atunci până astăzi, privind în urmă, mă urăsc pentru ceea ce am făcut. Slavă Domnului pentru jertfa de ispășire! Hristos a murit pentru mine, așa că pot să merg înaintea Lui și să-i spun tot ce-am făcut. Nu trebuie să mă târăsc în fața nimănui pentru a mă destăinui; asta nu e treaba nimănui. Însă cu siguranță Îl privește pe Dumnezeu și Lui trebuie să-I spun totul. El m-a iertat și mă iartă, pentru că Domnul Isus a purtat pe cruce toate păcatele mele.
Jertfa de ispășire ne învață că trebuie să ne vedem pe noi înșine așa cum ne vede Dumnezeu. Ea ne pune înainte conștiența păcatului și josnicia noastră, dar și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Ps. 32:5). Aceasta este soluția prin care se îndepărtează complexul vinovăției.
Jertfa de ispășire scoate în evidență și faptul că ea nu este suficientă. „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire” (Ps. 40:6). Ea arăta calea pregătită de Dumnezeu pentru iertare și adevărata ispășire de păcate: „Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (Evrei 10:19–22). Ca păcătoși, eu și tu, putem veni acum cu încredere în prezența Lui. De ce? Pentru că Isus este jertfa noastră de ispășire, chiar și pentru păcatele făcute din ignoranță.
Aceste păcate făcute din neștiință ne aduc în atenție un alt aspect al dreptății lui Dumnezeu, și corectitudinea cu care tratează El omul. Dumnezeu va trata oamenii cu imparțialitate; atât pedeapsa, cât și răsplata vor fi diferențiate, potrivit cu diferitele grade de responsabilitate recunoscute în cadrul jertfei de ispășire și specifice diverselor categorii de persoane amintite aici. (Lev. 4:3):
Dacă a păcătuit preotul care a primit ungerea, şi prin aceasta a adus vina asupra poporului, să aducă Domnului un viţel fără cusur, ca jertfă de ispăşire pentru păcatul pe care l-a făcut.
În acest text, este amintit mai întâi păcatul preotului, deoarece el avea rolul de lider. Dacă greșea preotul, și poporul greșea; păcatul lui era și păcatul lor. Așa preot, așa popor. Preotul trebuia să aducă ca jertfă de ispășire un vițel, adică cel mai valoros animal. Vom vedea că poziția celui care păcătuia determina tipul de animal ales pentru jertfa de ispășire. Păcatul preotului nu era altfel decât celelalte, însă gradul de responsabilitate era mai mare.
Și astăzi este la fel. „Deci cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:17). „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră.” (Iacov 3:1). Vrei să fii predicator? Vei avea o responsabilitate mai mare. Vrei să cânți un solo? Aceasta înseamnă responsabilitate. Vrei să fii diacon sau prezbiter într-o biserică, sau să fii învățător la o clasă de studiu biblic? Atunci responsabilitatea ta este mai mare decât a celorlalți. Privilegiul aduce cu sine responsabilitate, deci Dumnezeu te va considera răspunzător.
Acest lucru apare foarte clar aici. Expresia „și prin aceasta a adus vina asupra poporului” ar putea fi tradusă și astfel: „a făcut poporul să păcătuiască”. În consecință este subliniată responsabilitatea preotului. El era doar o ființă umană, supusă acelorași ispite ca toți ceilalți. „Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii…” (Evrei 7:28). Acesta este punctul în care apare diferența radicală dintre Hristos, Marele nostru Preot, și preoții după rânduiala lui Aaron. „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).
Să aducă viţelulla uşa Cortului întâlnirii înaintea Domnului, să-şi pună mâna pe capul viţelului şi să-l înjunghie înaintea Domnului. (Lev. 4:4).
Acesta este ritualul pentru jertfa de ispășire și în această parte a ritualului există o asemănare cu arderea de tot.
Preotul care a primit ungerea să ia din sângele viţelului şi să-l aducă în Cortul întâlnirii: să-şi înmoaie degetul în sânge şi să stropească de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru a Sfântului Locaş. Apoi preotul să ungă cu sânge coarnele altarului pentru tămâia mirositoare care este înaintea Domnului în Cortul întâlnirii; iar tot celălalt sânge al viţelului să-l verse la picioarele altarului pentru arderile de tot care este la uşa Cortului întâlnirii. (Lev. 4:5–7)
Stropirea cu sânge de șapte ori în fața perdelei dinăuntru asigura relația lui Dumnezeu cu vinovatul. Sângele pus pe coarnele altarului pentru tămâie, care era locul rugăciunii, avea rolul de a-i reda vinovatului privilegiul închinării. Acceptarea noastră și închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu depind de sângele lui Isus Hristos. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9). „Şi, după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9:22).
Sângele care mai rămânea era turnat la picioarele altarului de aramă, și astfel conștiința păcătosului era împăcată, iar complexul de vinovăție era înlăturat. Acesta era remediul pentru condamnarea adusă de păcat, singurul remediu care putea liniști mintea și inima.
Dragul meu, ce este important să înțelegi este faptul că atunci când Hristos îți iartă păcatul, El te iartă și pe tine. Nu mai rămâne nimic de adăugat. El aruncă păcatele noastre în fundul mării, adică pune o distanță uriașă între noi și ele: cam cât este de departe răsăritul de apus – practic le anulează.... Atât de mult l-a îndepărtat încât nici nu-şi mai amintește de el. Dumnezeu rezolvă problema păcatului și asta ne scapă de complexele de vinovăție. Nu trebuie să te întrebi vreodată dacă te-a iertat cu adevărat; El a îndepărtat de la tine păcatul și vina în întregime. Atenție, în întregime. Când vei veni la Hristos și-L vei vedea, îți vei da seama că El poate face asta.
Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă de ispăşire, şi anume: grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de ele, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse, şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rinichi. Preotul să ia aceste părţi, cum se iau de la viţelul adus ca jertfă de mulţumire, şi să le ardă pe altarul pentru arderile de tot. (Lev. 4:8–10)
Aici ritualul jertfei de ispășire se desfășoară ca cel de la jertfa de mulțumire. Păcatul a fost iertat, părtășia a fost restaurată, iar acum se restabilește slujirea. Grăsimea este arsă pe altar; să ne amintim că grăsimea reprezintă ceea ce este mai bun.
Dar pielea viţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele, măruntaiele şi balega lui, adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa, şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă. (Lev. 4:11–12).
În acest punct apare o diferență radicală față de celelalte jertfe. Ce mai rămânea din vițel trebuia scos în afara taberei și ars acolo. Credem că aceasta este doar o accentuare a gravității păcatului. Acest animal era jertfă de ispășire — nu apare aici ideea de consacrare și nici reprezentarea persoanei lui Hristos. Mai degrabă, acesta este Hristos, Cel care a purtat păcatele, Cel care a fost făcut păcat pentru noi. Înțelesul mai profund ne este redat în Evrei: „Noi avem un altar din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujbă în Cort. În adevăr, trupurile dobitoacelor al căror sânge este adus de marele preot în Locul Preasfânt, pentru păcat, «sunt arse de tot afară din tabără.» De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim, dar, afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui. Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare.” (Evrei 13:10–14).
Haideți să medităm puțin la acest pasaj: religia nu poate satisface inima și nici nu poate îndeplini cerințele unui Dumnezeu care este sfânt. Doar moartea lui Hristos pe cruce ne poate oferi iertarea de păcate. Noi suntem păcătoși din fire și locul nostru nu este în cer. Dacă Dumnezeu ar trimite întreaga omenire la pierzare veșnică, îngerii din ceruri tot ar cânta: „Sfânt! Sfânt! Sfânt!” Însă, slavă Domnului că nu a făcut asta! El ne-a iubit atât de mult încât L-a trimis pe Isus Hristos să fie făcut păcat pentru noi. Întoarce-te la El, încrede-te în El și nu încerca să rezolvi problema păcatului tău în niciun alt fel. El este singurul care poate salva; El împlinește nevoia profundă din inima și sufletul tău, numai El poate să-ți ofere iertare pentru păcatul tău. Moartea lui Hristos pe cruce, purtând păcatele noastre, este singura soluție existentă pentru păcat. Aceasta reprezintă acea parte din animalul de jertfă care trebuia arsă în afara taberei.
Ar trebui și am putea continua reflecția pe marginea cap. 4 din cartea Leviticul, dar simt că e mai bine să ne oprim azi... pentru că am sentimentul puternic că există cineva pentru care gândul la Hristosul jertfit în locul lui este chiar crucial... Și vreau să las pe acest oricine să se gândească mai mult și mai bine, și să accepte personal puterea curățitoare și transformatoare a jertfei de ispășire a Domnului Isus – care să aducă liniște, rezolvare, speranță în mințile și inimile sufocate de rana păcatului.
Spune-I Lui acum DA, și El va spune DA pt tine înaintea dreptului Judecător!
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe fiecare!... Cu ajutorul Lui, ne reîntâlnim la ediția viitoare a acestui program!

Leviticul 4:13-35 | Itinerar Biblic | Episodul 173

Dragi prieteni, reîntâlnirea noastră sub genericul și cupola acestui program este de fapt o reîntâlnire cu Biblia – Cuvântul scris al lui Dumnezeu, prin care Acesta Se comunică... și ne comunică tot ce e bine să facem ca să fim și să rămânem în relație cu Autorul, Singurul Dumnezeu adevărat, sfânt și plin de har! Mesajul de bază al Scripturii, și al cărții Leviticul în care suntem, este că sfințenia lui Dumnezeu poate și trebuie să fie și a noastră, dacă vrem să trăim veșnic – și asta e posibil pe baza credinței mântuitoare în moartea și învierea lui Isus Hristos, și-a unei vieți curate și harnice trăite în acord cu această credință, prin puterea Duhului Sfânt! Ai zice că e simplu, dar e extrem de solicitant!  
Leviticul ne vorbește despre jertfe, preoți, ritualuri, curățări, rânduieli, sărbători... dar faptul cu adevărat divin coordonat (și care face această carte relevantă și cititorului modern) este simbolistica și semnificația acestora care converg și indică invariabil (ca de altfel întreg ansamblul Bibliei) către Mântuitorul Isus Hristos. Din această perspectivă vom continua să privim și să înțelegem cartea Leviticul – care în primele sale capitole detaliază cele cinci tipuri de jertfe pe care se întemeiază închinarea adecvată înaintea lui Iahweh.
Dintre aceste cinci tipuri, primele trei sunt jertfe de bunăvoie, „de un miros plăcut Domnului” (arderea de tot, jertfa de mâncare și jertfele de mulțumire); ele arată spre persoana Domnului Isus. Celelalte două (jertfa de ispășire și jertfa pentru vină) sunt jertfe obligatorii, și arată spre lucrarea Mântuitorului).
Am început data trecută să privim la jertfa de ispășire, care vorbește despre păcat ca rezultat al firii păcătoase (așa cum cel de-al cincilea tip de jertfă – cea pentru vină – vorbește despre păcat ca acțiune). Reamintesc și câteva aspecte ce individualizează jertfa de ispășire între celelalte jertfe, și îi subliniază importanța:
Este o jertfă cu totul nouă – care aici apare pentru prima dată, și nu avea echivalent nici în religiile altor popoare.
Din momentul în care a fost dată Legea, ea a devenit cea mai importantă și mai semnificativă jertfă.
Jertfa de ispășire era altceva decât arderea-de-tot, continuând-o pe aceasta. Arderea de tot spune cine este Hristos; jertfa de ispășire spune ce a făcut În arderea-de-tot, Hristos îndeplinește cererile standardului înalt și sfânt al lui Dumnezeu; în jertfa de ispășire, Hristos îndeplinește nevoile profunde și disperate ale omului. În arderea de tot vedem valoarea lui Hristos; în jertfa de ispășire vedem repulsia față de păcat. Arderea-de-tot era o jertfă benevolă, pe când jertfa de ispășire era obligatorie. Arderea-de-tot se ridica; jertfa de ispășire era turnată... deci una se înălța, cealaltă cobora.
Jertfa de ispășire este ritualul căruia i se acordă cea mai mare atenție – pentru prezentarea sa fiind necesare 35 de versete. Se pare că Duhul lui Dumnezeu a considerat că aceasta este foarte importantă.
Jertfa de ispășire îi conștientiza pe israeliți de faptul că sunt păcătoși. Jertfa de ispășire ne învață că trebuie să ne vedem pe noi înșine așa cum ne vede Dumnezeu. Jertfa de ispășire scoate în evidență și faptul că ea nu este suficientă. Păcătoșii pot veni cu încredere înaintea lui Dumnezeu pentru că Isus Hristos este jertfa de ispășire perfectă, singura suficientă și irepetabilă. Moartea lui Hristos pe cruce, purtând păcatele noastre, este singura soluție existentă pentru păcat. Aceasta reprezintă acea parte din animalul de jertfă care trebuia arsă în afara taberei.
Ar mai fi o precizare: dacă la toate celelalte tipuri de jertfe exista un singur set de prescripții și-o adresabilitate generală, în cazul jertfei de ispășire Dumnezeu împarte poporul în categorii distincte: preot, adunare, căpetenie și omul de rând. Diferențierile dintre aceste categorii se făceau atât prin mărimea jertfei, cât și prin modul în care se aducea jertfa, precum și prin ce se întâmpla cu restul trupului și sângelui.
Dumnezeu va trata oamenii cu imparțialitate; atât pedeapsa, cât și răsplata vor fi diferențiate, potrivit cu diferitele grade de responsabilitate recunoscute în cadrul jertfei de ispășire și specifice diverselor categorii de persoane amintite aici.
Am văzut data trecută (trecând prin primele 12 versete din cap. 4) ce se întâmpla și cum trebuia procedat când păcătuia preotul care primise ungerea. De ce erau atât de grave implicațiile păcatului acestuia? Lev. 4:3 ne spune că prin abaterea lui, „a adus vina asupra poporului”. În Ziua Ispășirii, preotul care a primit ungerea (deci marele preot) intra în prezența lui Dumnezeu și făcea curățire/ispășire pentru tot poporul. Or, după cum iertarea pentru toți venea printr-unul, tot așa prin același singur om moartea putea trece asupra tuturor! Sfera responsabilității era pe măsura sferei harului! În baza unei asemenea legi a fost posibil și ca Domnul Isus să aducă izbăvire și curățire pentru toți!  
În următoarele versete, Moise transmite prescripțiile lui Dumnezeu pentru jertfa de ispășire pe care o impuneau păcatele adunării/comunității.
Dacă toată adunarea lui Israel a păcătuit fără voie şi fără să ştie, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie făcute, şi făcându-se astfel vinovată, şi dacă păcatul săvârşit s-a descoperit, adunarea să aducă un viţel ca jertfă de ispăşire, şi anume să-l aducă înaintea Cortului întâlnirii. (Lev. 4:13–14).
Animalul jertfit pentru întreaga adunare era același ca și în cazul preotului; vițelul era cel mai valoros animal de jertfă. Marele preot reprezenta întreaga adunare înaintea Domnului și, prin urmare, cerințele pentru popor erau aceleași ca pentru preot.
Cred însă că de aici mai trebuie să învățăm ceva. Responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu nu este numai individuală, există și o responsabilitate comună. Dumnezeu judecă națiunile și mulți oameni care nu au luat parte la păcatul comunității sunt judecați odată cu națiunea întreagă.
În anul 70 d.Hr., când a fost distrus Ierusalimul, întreaga națiune a fost dusă în captivitate. Când a căzut Imperiul Roman, toți s-au prăbușit odată cu el. Dragii mei, și eu și tu suntem responsabili pentru că suntem parte a unei națiuni.
Dumnezeu judecă, de asemenea, biserici și comunități locale. Aud adesea oameni care spun că vor să rămână într-o biserică liberală pentru a fi o mărturie acolo. De unde oare le vine o astfel de idee? Nu scrie așa ceva în Biblie. Dacă te identifici cu o biserică în care nu se învață adevărul din Scriptură, Dumnezeu te va judeca împreună cu acea biserică. Responsabilitatea ta este individuală, însă atunci când devii parte la ceva, ai și o responsabilitate comunitară. În Apocalipsa, când Domnul a trimis scrisorile către cele șapte biserici din Asia, mesajul era adresat atât bisericilor, cât și fiecărui membru în parte.
Bătrânii adunării să-şi pună mâinile pe capul viţelului înaintea Domnului şi să înjunghie viţelul înaintea Domnului. (Lev. 4:15).
Bătrânii reprezentau națiunea, tot așa cum în Apocalipsa bătrânii reprezentau biserica. Ritualul care urmează este identic cu ritualul jertfei preotului și este explicat în versetele 16–21:
Preotul care a primit ungerea să aducă din sângele viţelului în cortul întâlnirii, să-şi înmoaie degetul în sânge şi să stropească cu el de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru. Să ungă cu sângele acesta coarnele altarului care este înaintea Domnului, în cortul întâlnirii, şi să verse tot sângele care a mai rămas la picioarele altarului pentru arderile-de-tot, care este la uşa cortului întâlnirii. Toată grăsimea viţelului s-o ia şi s-o ardă pe altar. Cu viţelul acesta să facă întocmai cum a făcut cu viţelul adus ca jertfă de ispăşire; să facă la fel. Astfel să facă preotul ispăşire pentru ei, şi li se va ierta. Viţelul rămas să-l scoată apoi afară din tabără şi să-l ardă ca şi pe viţelul dintâi. Aceasta este o jertfă de ispăşire pentru adunare. (Leviticul 4:16-21)
Așadar, între primele două categorii de personaje – preotul și adunarea – nu existau diferențe majore în ce privește conținutul și maniera de prezentare/realizare a jertfei de ispășire. În ambele cazuri, absența sau neglijența în ce privește jertfa de ispășire punea în discuție și pericol însăși existența și integritatea poporului – pentru că (pe de o parte) preotul reprezenta poporul înaintea lui Dumnezeu (și deci și prin păcatul lui, ar fi adus vina asupra poporului), iar pe de altă parte păcatul adunării trebuia recunoscut și ispășit conform cerințelor sfințeniei lui Dumnezeu – altfel, Iahweh era obligat de dreptatea Sa s-o aplice, și deci să nimicească vinovații.
Diferența consta în punerea mâinilor pe capul dobitocului jertfit: în primul caz preotul, în al doilea – bătrânii poporului. Sângele jertfei se stropea în Cort, în fața perdelei dinăuntru.
În următoarele două cazuri, modul de prezentare a jertfei diferea – pentru că adunarea era tot poporul lui Dumnezeu, chiar dacă păcătuia o căpetenie sau un membru de rând... care erau responsabili personal de ispășirea propriei vinovății. Întâi...
Dacă o căpetenie a păcătuit, făcând fără voie împotriva uneia din poruncile Domnului Dumnezeului său lucruri care nu trebuie făcute, şi s-a făcut astfel vinovat, şi ajunge să descopere păcatul pe care l-a făcut, să aducă jertfă un ţap fără cusur! (Lev. 4:22–23).
Trebuie să observăm că toate aceste categorii distincte trebuiau să aducă jertfe pentru ispășirea păcatelor. Responsabilitatea diferă de la caz la caz, însă toți sunt vinovați. Aici este vorba despre un lider civil. Liderii sunt adesea acuzați pe nedrept și se bârfește mult pe seama lor, însă aici este vorba despre o vinovăție reală. Atunci când ia cunoștință de păcatul său, liderul trebuie să aducă o jertfă de ispășire. După cum am mai spus, liderul este într-o poziție de responsabilitate; jertfa lui era mai puțin valoroasă decât a preotului și a întregii adunări, dar era mai valoroasă decât cea a oamenilor de rând.
De aici învățăm lecția că liderii sunt puși de Dumnezeu și sunt răspunzători în primul rând înaintea Lui. Din păcate, politicienii nu caută astăzi să fie pe placul lui Dumnezeu. Am ascultat destule din discursurile lor, din diverse partide, dar încă nu am auzit niciunul care să spună că are o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu (sau dacă a pomenit cineva, a făcut-o demagogic). Ei încearcă mereu să fie pe placul oamenilor. Îi auzi vorbind despre alegătorii lor... în vreme ce Dumnezeu spune că ei sunt responsabili în fața Lui!
Jertfa liderului consta într-un țap fără cusur. Țapul nu era la fel de valoros ca vițelul. Ritualul și procedura pentru jertfa de ispășire a liderului urmează aceiași pași ca în cazul jertfei preotului și a întregii adunări. Păcatul liderului este la fel ca păcatul omului de rând, însă valoarea animalului pe care trebuia să-l jertfească indică gradul său de responsabilitate mai mare. (Leviticul 4:24-26)
Să-şi pună mâna pe capul ţapului şi să-l înjunghie în locul unde se înjunghie arderile-de-tot înaintea Domnului. Aceasta este o jertfă de ispăşire. Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei de ispăşire, să ungă cu el coarnele altarului pentru arderile-de-tot, iar celălalt sânge să-l verse la picioarele altarului pentru arderile-de-tot. Toată grăsimea s-o ardă pe altar, cum a ars grăsimea de la jertfa de mulţumire. Astfel va face preotul pentru căpetenia aceea ispăşirea păcatului lui, şi i se va ierta.
Cum am spus, mărimea și maniera jertfei era în funcție de poziția celui vinovat în adunarea poporului Israel. Mărimea jertfei nu are legătură cu mărimea/gravitatea păcatului, pentru că păcatul este păcat indiferent de dimensiuni sau formă, iar în ce privește păcatul nu se are în vedere fața omului.
Ajungem acum la cea de-a patra categorie pe care o nuanțează Dumnezeu în prescripția referitoare la jertfa de ispășire: (Lev. 4:27).
Dacă cineva din poporul de rând a păcătuit fără voie, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie făcute, şi s-a făcut astfel vinovat...
În pasajul acesta, potențialul păcătos este omul de rând. Jertfa de ispășire se aduce pentru un păcat făcut din ignoranță, un păcat care încalcă una din poruncile lui Dumnezeu. Este vorba despre păcatul împotriva a ceva ce era în mod clar interzis; vina trebuia stabilită în mod concret, nu putea fi amintită doar indirect sau generic...
Această jertfă, repet, avea scopul de a înlătura complexul vinovăției și de a liniști conștiința. Doar moartea lui Hristos poate înlătura vina copleșitoare a omului modern. Prin proceduri psihologice nu se poate obține acest lucru. Atunci când conștiința unui om este însemnată cu fierul roșu, vina poate fi transferată dintr-o zonă în alta, însă, adânc în inima omului rămâne straniul complex al vinovăției. El nu poate fi îndepărtat decât atunci când este adus înaintea lui Hristos pentru iertare.
...şi ajunge să descopere păcatul pe care l-a făcut, să aducă jertfă o iadă fără cusur, pentru păcatul pe care l-a făcut. (Lev. 4:28).
Dacă un păcat comis de către omul de rând ajunge mai târziu la cunoștința lui, atunci nu mai este vorba despre un păcat din ignoranță și cere jertfă de ispășire. Ce face astăzi credinciosul? El a venit la Hristos ca un păcătos pierdut și L-a primit ca Mântuitor al său. Apoi, când află că a păcătuit, își mărturisește păcatul înaintea lui Dumnezeu. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Iada (capra tânără, sau puiul de sex feminin al caprei) era un animal de jertfă de o mai mică valoare decât toate cele menționate mai înainte... și totuși, nu fără importanță!
Să-şi pună mâna pe capul jertfei de ispăşire şi s-o înjunghie în locul unde se înjunghie arderile-de-tot. Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei, să ungă coarnele altarului pentru arderile-de-tot, iar tot celălalt sânge să-l verse la picioarele altarului. Preotul să ia toată grăsimea, cum se ia grăsimea jertfei de mulţumire, şi s-o ardă pe altar, şi ea va fi de un miros plăcut Domnului. Astfel va face preotul ispăşirea pentru omul acesta, şi i se va ierta. Dacă va aduce ca jertfă de ispăşire un miel, să aducă o parte femeiască fără cusur. Să-şi pună mâna pe capul jertfei şi s-o înjunghie ca jertfă de ispăşire în locul unde se înjunghie arderile-de-tot. Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei, să ungă cu el coarnele altarului pentru arderile-de-tot, iar tot celălalt sânge să-l verse la picioarele altarului. Preotul să ia toată grăsimea, cum se ia grăsimea mielului adus ca jertfă de mulţumire, şi s-o ardă pe altar, peste jertfele mistuite de foc înaintea Domnului. Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a săvârşit, şi i se va ierta. (Leviticul 4:29-35)
Din nou, toate aceste jertfe indicau înspre moartea lui Hristos.
Este important de observat clauza din versetele 31 și 35: „şi i se va ierta”. Adevărul esențial este că păcătosului i se asigura iertarea deplină; eliberarea era totală. Exact același lucru s-a săvârșit și pentru noi atunci când a murit Hristos. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efes. 1:7).
Cum am menționat de fiecare dată, pentru precedentele trei tipuri de jertfe, și această a patra tipologie beneficiază de „normele metodologice de aplicare/executare”, ceea ce în termenii biblici se cheamă „legea jertfei de ispășire”
Jertfa de ispășire se aducea în același loc în care se aducea și arderea de tot. Ambele jertfe fac referire la Hristos: arderea-de-tot se referă la persoana Domnului (bine primită și plăcută în ochii lui Dumnezeu), iar jertfa de ispășire la lucrarea Domnului, încununarea planului divin de mântuire. Legea jertfei de ispășire se găsește în Lev. 6:24-30...
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi zi: „Iată legea jertfei de ispăşire: Vita pentru jertfa de ispăşire să fie înjunghiată înaintea Domnului în locul unde se înjunghie arderea de tot: ea este un lucru preasfânt. Preotul care va aduce jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume, să fie mâncată într-un loc sfânt, în curtea Cortului întâlnirii. Oricine se va atinge de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din ea pe vreun veşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un loc sfânt. (Lev. 6:24–27).
Jertfa de ispășire era sfântă. Vă amintiți că pe cruce Hristos striga la Tatăl cu cuvinte din Psalmul 22: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele? Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Totuşi Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Ps. 22:1–3).
Pe cruce, Hristos a devenit păcat pentru noi, și totuși El a fost sfânt. Dumnezeu Și-a întors fața de la El și, în același timp, Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine. Aceasta este o mare taină, pe care eu nu pot să o pricep. El a fost, a rămas și încă este sfânt, deși a purtat păcatele noastre... Și El este sfânt în vecii vecilor! Noi nu vom ști, nici înțelege vreodată cât a suferit El pe cruce; din pricină că El a suferit, noi nu mai trebuie să suferim pentru păcatele noastre... și pentru că El este sfânt, și noi suntem considerați așa, și vom fi sfinți dimpreună cu El, în veșnicie.
Vasul de pământ în care se va fierbe, să se spargă; dacă s-a fiert într-un vas de aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea: ea este un lucru preasfânt. Dar să nu se mănânce nicio jertfă de ispăşire din al cărei sânge se va aduce în Cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în Sfântul Locaş: ci aceea să fie arsă în foc. (Lev. 6:28–30).
Legea mozaică în genere este meticuloasă chiar și în privința vaselor folosite... și așa este (sau: cu atât mai mult) legea jertfei de ispășire. Aceasta este o jertfă pentru păcat, iar păcatul este opusul sfințeniei, lucru pe care Dumnezeu îl amintește încă odată.
„«Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând.» «Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre»” (Isa. 55:7–9).
Trebuie să ne amintim mereu că El ne-a salvat din păcat, nu față de păcat. Este foarte important să observăm acest lucru. Pavel scrie: „Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Rom. 6:1–2)
Ce binecuvântare – să nu mai fim nevoiți, precum evreii din vechime, să ținem cont de respectarea riguroasă a prevederilor legii ca să sperăm la absolvire (care însemna pt ei doar acoperirea, și nicidecum ștergerea păcatelor!) Ce privilegiați suntem să știm că pentru noi și-n locul nostru s-a adus jertfa de ispășire perfectă, unică și irepetabilă – Însuși Fiul lui Dumnezeu... și că suntem socotiți neprihăniți prin credință, și mântuiți prin har – datorită lucrării perfecte a Domnului Isus! Să-i onorăm persoana și jertfa!  

Leviticul 5:1-19 | Itinerar Biblic | Episodul 174

Stimați ascultători, ne adâncim împreună – în sensul că înaintăm – într-una dintre cele mai dificile, aparent inactuale (și sigur: nesimpatizate de către cititorii moderni) dintre secțiunile Bibliei: cartea Leviticul. Odată ajunși în pragul cap. 5, întâmpinăm o problemă pe care sperăm s-o depășim, cu ajutorul Duhului Sfânt și cu bunăvoința dvs.
Despre ce este vorba: ați înțeles cred din precedentele episoade că primele capitole au de-a face cu prezentarea și explicarea sistemului sacrificial mozaic. Comentariile lui JVMcGee ne-au ajutat să ne raportăm constant la Mântuitorul Isus Hristos, și-n felul acesta fiecare dintre aceste jertfe au devenit relevante și pt cei ce nu trăiesc în cultura și vremea Israelului antic. Cele cinci tipuri de jertfe sunt: primele trei – de bunăvoie, sau de miros plăcut Domnului: arderea de tot, jertfa de mâncare și cea de mulțumire. Următoarele două sunt jertfe obligatorii: jertfa de ispășire și jertfa pentru vină.
Problema este că Bibliile utilizate de principalele denominațiuni din România au în capitolul 5 din Leviticul accepțiuni diferite pentru problematica analizată aici. De asemenea și comentatorii au abordări diverse – de aceea, vă invităm la abordarea cu rugăciune și cu tact a acestor pasaje, iar în ce ne privește, având în vedere că la baza acestui program stau comentariile biblice ale lui John Vernon McGee, vom reda în continuare integral și ad litteram perspectiva domniei sale – începând din acest moment:
„Unii comentatori consideră că și primele 13 versete din acest capitol fac parte din jertfa de ispășire, tratată în cap. 4. Acest lucru are o bună justificare, deoarece termenul vină din versetele 6 și 7 poate fi tradus prin vinovăție și atunci expresia ar deveni „pentru vinovăția lui”. În versetele 6, 7, 9 și 11, jertfa de ispășire este cerută să fie adusă pentru vină, știind că păcatul (toate păcatele!) originează din natura păcătoasă, pe care fiecare am moștenit-o de la Adam. Securea trebuie înfiptă atât la rădăcină, cât și la roade.
Noi vom trata întregul capitol avut în discuție, ca făcând parte din jertfa pentru vină. Termenul vină este redat în limba engleză prin trespass [în limba română se poate traduce prin greșeală, încălcare, n. tr.], care și în traducerea King James are aproximativ același sens ca în engleza de astăzi. Cu toții știm la ce se referă semnul „Trecerea interzisă” (engl. „No trespassing”, n. tr.): ne arată că nu trebuie să încălcăm drepturile altora. În zilele noastre termenul libertate este folosit în mod foarte denaturat și greșit. În timp ce vorbesc despre libertate, mulți oameni fac demonstrații, ard, distrug, calcă-n picioare... Dragul meu, poți să-ți fluturi pumnul în ce direcție vrei, însă libertatea ta se sfârșește acolo unde începe nasul meu. Încălcarea [engl. trespassing, n. tr.] este nesocotirea drepturilor fie ale omului, fie ale lui Dumnezeu.
De exemplu, a nu oferi Domnului zeciuiala, era considerată o încălcare a legii în Israel. Când Acan a luat din lucrurile date spre nimicire, acțiunea sa a fost considerată vină sau încălcare a rânduielilor (Iosua 7:1).
Trebuie să fim mereu conștienți de faptul că vina noastră are la bază natura păcătoasă pe care o avem. Omul este pervertit în totalitate și nu poate să împlinească în niciun fel așteptările lui Dumnezeu. Domnul spune foarte clar că nu poate și nici nu va accepta vreodată faptele oamenilor ca bază pentru salvarea lor. Neprihănirea oamenilor este ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu. El nu mântuiește pe bază de fapte neprihănite, ci o face prin harul Său. Este imposibil ca un om nemântuit să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu! „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” (Rom. 8:7). Când Isus era pe pământ, oamenii religioși au venit să-I pună o întrebare: „«Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?» Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.»” (Ioan 6:28–29). Și apostolii au dat același răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit...” (Fapte 16:31).
Primele versete din Leviticul cap. 5 enumeră unele păcate și ipostaze clar menționate, înfăptuite din ignoranță. Bineînțeles, lista n-are cum fi exhaustivă, ci ne oferă doar câteva exemple dintr-o multitudine de păcate care s-ar putea menționa. Aceste exemple specifice au în vedere păcatele oamenilor de rând, sunt individuale și nu ale întregii adunării. Ar mai fi de precizat că cea mai mare parte a acestei secțiuni a studiului nu se ocupă de boala păcatului, ci de remediul ei, și vom vedea cum accentul cade pe tipul de animal jertfit și nu pe caracterul păcătosului, cum a fost situația în cazul jertfei de ispășire.
Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui nespunând ce a văzut sau ce ştie, şi va cădea astfel sub vină... (Lev. 5:1).
Dați-mi voie să repet că fărădelegile/încălcările amintite în acest verset sunt doar niște exemple, iar dacă le-am aminti pe toate, cred că am depăși cadrul restului cărții Leviticul. Am auzit că un predicator a făcut o listă de 800 de păcate diferite care i-au venit în minte. A fost asaltat de scrisori de la oameni care vroiau lista de păcate, gândindu-se probabil că lor le scapă ceva, din moment ce ei nu au găsit 800 de păcate. Dacă aceea n-a fost o listă completă, cu-atât mai mult aici nu avem decât câteva exemple.
Începutul versetului, „Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor”, poate fi exprimat și astfel: „dacă o persoană păcătuiește nesocotind jurământul sub care se află”. Situația abordată se referă la calitatea de martor în contextul unui jurământ. Dacă un martor a văzut ori știe ceva, însă ascunde adevărul în detrimentul sau avantajul unei persoane, atunci vorbim despre un păcat prin omisiune.
Și astăzi există păcate prin omisiune. Unii oameni vin la biserică, crezând că mâinile lor sunt curate pentru că nu au omorât sau tâlhărit pe nimeni. Ascultați ce spune Iacov: „Deci cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:17).
Solomon a menționat în rugăciunea lui (1 Împ. 8:31–32) și o asemenea împrejurare, când un martor ar tăinui adevărul: „Dacă va păcătui cineva împotriva aproapelui său şi va fi silit să facă un jurământ şi va veni să jure înaintea altarului Tău, în Casa aceasta – ascultă-l din ceruri, lucrează şi fă dreptate robilor Tăi; osândeşte pe cel vinovat şi întoarce vina purtării lui asupra capului lui; dă dreptate celui nevinovat şi fă-i după nevinovăţia lui!”
Să vă dau un exemplu: bârfitoarea orașului trece prin centru și îl vede pe directorul băncii traversând strada. Iese și secretara acestuia în pauza de prânz, dar în timp ce traversează, o lovește o mașină. Directorul băncii vede și intervine: o ridică, o ia în brațe și o duce la spital. Bârfitoarea aleargă la un telefon și o sună pe soția directorului băncii și îi spune: „Să știi că l-am văzut pe soțul tău cu o altă femeie în brațe!” Deși acest lucru este adevărat, nu era întregul adevăr! Ea ascunde informații importante. Acesta este un păcat prin omisiune.
Participam odată la o întâlnire a unor bărbați creștini care vorbeau despre pastorul lor și spuneau niște lucruri adevărate. Cu toate acestea, nu au spus întregul adevăr ci numai o parte din el. Ei nu relatau povestea întreagă, însă voiau să-i facă pe ceilalți să creadă că au auzit toate detaliile. Aceasta este o nelegiuire și unul din păcatele cele mai grave. Observați, vă rog, că tăinuirea întregului adevăr este primul păcat care apare pe lista întocmită de Dumnezeu! În cartea Proverbele (6:17) găsim o listă a lucrurilor pe care le urăște Dumnezeu, unde apare menționată între altele și „o limbă mincinoasă”.
Vă amintiți că Isus a tăcut aproape tot timpul, când a fost judecat. Biblia ne spune că El a tăcut, însă când a fost pus sub jurământ, n-a mai tăcut. Atunci nu a mai fost ca o oaie mută înaintea celor ce o tund! „Isus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: «Te jur, pe Dumnezeul cel Viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.» «Da», i-a răspuns Isus, «sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.»” (Matei 26:63–64). Să reținem că atunci când a fost sub jurământ, Isus a depus mărturie... Și a spus tot adevărul!
...sau când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de hoitul unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă necurate, fie de hoitul unei târâtoare necurate, şi va băga apoi de seamă şi se va face astfel vinovat...(Lev. 5:2).
Aici avem de-a face cu o prevedere sanitară; un om devenea necurat dacă se atingea de un animal mort fără să știe și era văzut de alții. Atingerea de un cadavru producea necurăție. De ce? Probabil că din motive de sănătate.
Aceste adevăruri ne vorbesc și nouă astăzi. Prin simplul fapt că vedem, auzim și gândim anumite lucruri, nu putem ieși în lume fără să devenim necurați. Suntem necurați, și poate nici nu ne dăm seama că am intrat în contact cu ceva necurat. Poate că este vorba despre un lucru ascuns și nici măcar nu îi conștientizăm prezența. Tocmai din aceste motive nu trebuie să intrăm în prezența lui Dumnezeu până când nu suntem curățiți. De aceea spune psalmistul David: „Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc” (Ps. 19:12).
Nu trebuie să ne rugăm pentru iertare în general, este bine să-I spunem lui Dumnezeu exact ce am greșit și apoi să ne cerem iertare. Mai mult decât atât, trebuie să ne rugăm și pentru iertarea păcatelor pe care nu le cunoaștem (tot David ne învață asta!). Uneori suntem necurați și nici măcar nu ne dăm seama de lucrul acesta.
...sau când cineva, fără să ia seama, se va atinge de vreo spurcăciune omenească, de orice spurcăciune care face pe cineva necurat, şi va băga de seamă mai târziu şi se va face astfel vinovat... (Lev. 5:3).
Această situație este asemănătoare cu precedenta, privitoare la animalul necurat; dar Dumnezeu face totuși o deosebire între om și animal. Astfel, pedeapsa pentru această necurăție este mai mare decât cea pentru atingerea unui animal necurat (Lev. 11:24 și Num. 19:11–16). Se pare că, în afară de necurăția provocată de moarte, mai existau și alte tipuri de necurăție produse de diverse acțiuni omenești.
...sau când cineva, vorbind cu uşurinţă, jură că are să facă ceva rău sau bine, şi nebăgând de seamă la început, bagă de seamă mai târziu, şi se va face astfel vinovat... (Lev. 5:4).
În versetul de mai sus este menționată „vorbirea cu ușurință” – vai, cât de actual subiect! Cât de adesea promitem că vom face (sau nu!) ceva, și nu ne ținem de cuvânt. (De pildă, promitem că-I vom sluji Domnului.) Iefta este un exemplu de bărbat care a promis în pripă că va face ceva – s-o aducă jertfă pe fiica sa. Tot astfel, Simon Petru a afirmat cu tărie că nu-L va trăda pe Hristos, ci își va da viața apărându-L.
Și astăzi aud mulți oameni făcând promisiuni în pripă. De fapt, adevărul este că până și unele din imnurile noastre sunt adevărate „bombe cu ceas”; în cântecele noastre, Îi promitem Domnului că Îi vom dărui totul, că Îl vom urma, că ne vom da viața pentru El. Și totuși, cântăm așa detașați și inconștienți... nici măcar nu ne dăm seama ce spunem!
Tot o vorbire neatentă („cu ușurință”) și plină de îngâmfare este și atunci când încercăm să-I cerem lui Dumnezeu un răspuns la rugăciunile noastre. Să ne amintim întotdeauna că rugăciunile noastre trebuie să fie „după voia Sa”. Dacă cerem ceva potrivit cu voia Sa, Dumnezeu ne ascultă. De unde ne-a venit ideea că Îi putem cere lui Dumnezeu orice vrem?
Expresia „Și se va face astfel vinovat” se referă la cele patru situații amintite, însă s-ar mai fi putut adăuga multe altele.
Când cineva deci se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume, o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui. (Lev. 5:5–6).
În pasajul de mai sus este poruncită pentru prima dată mărturisirea păcatului. Celelalte jertfe erau o recunoaștere publică a vinovăției, dar această jertfă avea de-a face cu păcatele ascunse, comise fie împotriva lui Dumnezeu, fie împotriva oamenilor.
Vă amintiți cum în Iosua 7, atunci când Acan a luat placa de aur și mantaua de Șinear, păcatul lui a fost făcut public, pentru că era un astfel de păcat. În cazul celorlalte jertfe amintite, punerea mâinilor pe capul animalului ce urma să fie sacrificat era, în mod clar, o recunoaștere a păcatului. Aici însă, mai întâi avea loc mărturisirea și apoi urma jertfa. Deci, în cazul jertfelor de un miros plăcut Domnului, sacrificiul era adus înaintea oricărui gând de mărturisire, pe când în situația din acest capitol lucrurile stau exact invers.
Cred că la aceasta S-a gândit Domnul atunci când a spus în Predica de pe Munte: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul” (Mat. 5:23–24). Astăzi, credinciosul trebuie să-și mărturisească păcatele înaintea lui Dumnezeu în particular, dar are și datoria de a repara/acoperi daunele produse.
Jertfa pentru vină este, pur și simplu, o jertfă pentru vinovăție. Orice păcat vine din natura păcătoasă a omului, astfel că jertfa pentru vină devine o jertfă pentru păcat. Noi nu suntem păcătoși pentru că păcătuim, ci păcătuim pentru că suntem păcătoși și avem o fire păcătoasă.
Valoarea jertfei pentru vină nu era la fel de mare ca a jertfei de ispășire – amintită în capitolul 4 – dacă ținem seama și de faptul că vinovăția privea fapta păcătoasă, rezultat al naturii păcătoase a omului.
Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui două turturele sau doi pui de porumbel, unul ca jertfă de ispăşire, iar celălalt ca ardere de tot. (Lev. 5:7).
În cazul jertfei pentru vină, accentul nu cade pe caracterul sau poziția celui ce aduce sacrificiul, ci pe jertfa propriu-zisă. Textul spune că se cereau două turturele, una pentru jertfa de ispășire și alta pentru arderea-de-tot. Astfel, prin cea mai săracă jertfă, sunt  reprezentate Persoana și lucrarea lui Hristos. Și cei săraci puteau aduce această jertfă, și asta ne asigură că Hristos le aduce și lor vești bune.
Să observăm că (având în vedere că este cauzată de natura păcătoasă a omului) jertfa pentru vină include și o jertfă de ispășire.
Să le aducă preotului, care va jertfi întâi pe cea care are să slujească drept jertfă de ispăşire. Preotul să-i frângă cu unghia capul de la grumaz, fără să-l despartă; să stropească un perete al altarului cu sângele jertfei de ispăşire, iar celălalt sânge  să-l stoarcă la picioarele altarului; aceasta este o jertfă de ispăşire. (Lev. 5:8–9).
Citim, deci, că deși capul păsării nu era separat de restul corpului, tot trebuia să fie vărsat sânge.
Cealaltă pasăre s-o pregătească drept ardere de tot, după rânduielile aşezate. Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a făcut, şi i se va ierta. (Lev. 5:10).
Păcătosul primea iertare deplină, chiar și prin jertfirea unei păsărele. Acest lucru indică spre Hristos, ca jertfă unică.
Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă pentru păcatul lui, ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea şi să n-adauge nici tămâie, căci este un dar de ispăşire. (Lev. 5:11).
Se vede că nu erau trecuți cu vederea nici chiar cei mai săraci dintre săraci. Dacă cineva nu putea aduce o turturea, îi era oferită posibilitatea de a aduce ca jertfă echivalentul unei bucăți de pâine. Păcătosul putea fi iertat și printr-o astfel de jertfă.
S-o aducă la preot, şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere aminte, şi s-o ardă pe altar, ca şi pe darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului: acesta este un dar de ispăşire. Astfel va face preotul pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut faţă de unul din aceste lucruri, şi i se va ierta. Cealaltă parte care va mai rămâne din darul acesta să fie a preotului, ca şi la darul de mâncare. (Lev. 5.12-13).
Dacă admitem că aceasta este o derogare neobișnuită, trebuie să înțelegem și să apreciem că Dumnezeu este preocupat ca absolut orice om să poată trata/acționa pt rezolvarea păcatului său. Dumnezeu pur și simplu ia asupra Sa prețul ispășirii, respectând însă interdicția folosirii untdelemnului și tămâiei, care erau semne ale relației cu Iahweh.
Domnul a vorbit lui Moise și a zis: Când cineva va face o nelegiuire şi va păcătui fără voie faţă de lucrurile închinate Domnului, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui un berbec fără cusur din turmă, după preţuirea ta în sicli de argint, după siclul Sfântului Locaş. Să mai adauge a cincea parte la preţul lucrului cu care a înşelat Sfântul Locaş şi să-l încredinţeze preotului. Şi preotul să facă ispăşire pentru el cu berbecul adus ca jertfă pentru vină, şi i se va ierta. (Lev. 5:14–16).
Jertfele pentru vină arată că au fost încălcate atât drepturile lui Dumnezeu, cât și cele ale oamenilor. Așadar, daunele aduse altor persoane trebuiau să fie reparate; se cerea returnarea contravalorii daunei produse, plus a cincea parte din ea. Probabil că la aceasta s-a gândit și Zacheu (Luca 19:8), când promite Domnului că jumătate din averea lui o dă săracilor și că va returna împătrit ceea ce și-a însușit prin acuzații nedrepte.
Cea mai mare greșeală făcută din ignoranță se pare că se referă la reținerea zeciuielilor și jertfelor care trebuiau aduse Domnului. Găsim acest lucru și în Maleahi: „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-am înşelat?» Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime” (Mal. 3:8–9). Domnul le promite israeliților că, dacă își vor aduce zeciuielile, le va da belșug de binecuvântare.
Eclesiastul 5:5 spune: „Mai bine să nu faci nicio juruinţă decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti.” Pentru acest gen de neglijență și păcat împotriva lui Dumnezeu, jertfa trebuia să fie una valoroasă, adică un țap. Aici avem un simbol al valorii lui Hristos: „ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Pet. 1:19). Păcătosul care a înfăptuit un păcat din ignoranță primea iertare prin jertfa pentru vină.   (Lev. 5:17–19):
Când va păcătui cineva făcând, fără să ştie, împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie făcute, şi se va face vinovat purtându-şi astfel vina, să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbec fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a făcut-o fără să ştie; şi i se va ierta. Aceasta este o jertfă pentru vină. Omul acesta se făcuse vinovat faţă de Domnul.
Se pare că această jertfă se referă la încălcarea din neștiință a uneia din poruncile lui Dumnezeu. Necunoașterea Legii nu este o scuză, adevărul acesta fiind valabil și în cazul legilor civile. În ciuda necunoașterii poruncii, păcătosul era vinovat și trebuia să dea socoteală, țapul fiind singurul animal care putea fi adus ca jertfă pentru vină în acest caz.
Ritualul/legea acestei jertfe era ca și cel al jertfei de ispășire, cu excepția stropirii sângelui, care urma ritualul jertfelor de mulțumire și al arderilor de tot. Vom detalia acest lucru în capitolul 7.” Noi deocamdată ne oprim aici, mulțumim pt. atenție – pe curând!

Leviticul 6 :1-30 | Itinerar Biblic | Episodul 175

Dragi ascultători, ne întâlnim din nou având Biblia deschisă la cartea Leviticul – una dintre cele mai clare mostre de contrast între aparență și esență. În sensul că pe cât de arid și neatractiv pare conținutul, litera... pe atât de bogat în semnificații actuale este în spirit – după cum cred că cei ce au urmărit și episoadele precedente și-au dat deja seama. Bucuroși că putem contribui la eliminarea unor prejudecăți și la refacerea prestanței și pregnanței Cuvântului lui Dumnezeu, vă invit să continuăm să lecturăm și să reflectăm la textul biblic.
După ce primele cinci capitole au detaliat care, cum și pentru cine sunt jertfele (grupate în cinci tipuri, și pe baza cărora se putea restabili îi întreține relația lui Iahweh cu Israel), capitolele 6 și 7 prezintă în principal legile privind aducerea jertfelor, care se adresau de fapt preoților, reglementând rolul lor în aceste sacrificii, precum și partea lor din ele. Legile acestor jertfe ar putea fi numite și „regulamente, norme metodologice pentru preoții care slujesc la altarul lui Dumnezeu”.
Această secțiune a cărții începe cu îndrumări specifice pentru preoți și o poruncă pentru Aaron și fiii săi. Din moment ce preoții slujeau la altar, luau parte, practic, la toate jertfele care se aduceau pe altarul de aramă. Toate acestea sunt o umbră a realității din cer, unde slujește Hristos, Marele nostru Preot. „Orice mare preot este pus să aducă lui Dumnezeu daruri şi jertfe. De aceea era de trebuinţă ca şi celălalt Mare Preot să aibă ceva de adus. Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege. Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă Cortul: «Ia seama», i s-a zis, «să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte»” (Evrei 8:3–5).
Mai există însă un aspect frapant: Hristos nu este doar Preotul, ci și Jertfa însăși; El S-a adus pe Sine Însuși ca jertfă. „De aceea, când intră în lume, El zice: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: «Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!» După ce a zis întâi: «Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinosuri, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat» (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: «Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.» El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua. Prin această «voie» am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos o dată pentru totdeauna. Şi, pe când orice preot face slujba în fiecare zi şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot şterge păcatele, El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evrei 10:5–12).
Astăzi, avem atâta nevoie astăzi să conștientizăm cele de mai sus. Sunt foarte multe religii care au ritualuri complicate, cu straie, gesticulație, recuzită, marșuri și tot felul de practici împământenite. Cred că în majoritatea bisericilor se fac și lucruri fără sens (afirmă JVMcGee). Dumnezeu este Duh și noi trebuie să ne închinăm Lui în duh și în adevăr. Dumnezeu ne-a lăsat acest mare adevăr aici, în cartea Evrei, ca să-l pricepem.
Noi avem un Mare Preot în ceruri, foarte atent și binevoitor, foarte implicat și ocupat. Când ni se spune despre El că „S-a așezat”, acest lucru înseamnă că răscumpărarea a fost încheiată. Este ca textul din Geneza în care ni se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea, după ce a încheiat procesul creației – acest lucru neînseamnînd însă că era obosit, și că de-aia n-a mai făcut nimic o vreme... Tot așa, Domnul Isus nu S-a așezat pentru că este obosit și nu mai vrea să facă nimic. El este ocupat! El a murit aici jos, pe pământ, ca să ne mântuiască, dar trăiește acolo sus, la dreapta lui Dumnezeu, ca să ne păstreze mântuiți. Și eu, și tu trebuie să păstrăm legătura cu El. Aceasta este realitatea! Este vorba despre o lucrare spirituală! Problema noastră, astăzi, este că pierdem legătura cu Hristosul cel viu, El nemaifiind o realitate pentru noi.
Cea mai mare apreciere adusă unui predicator, pe care am auzit-o eu vreodată, a fost făcută la adresa pastorului care a slujit înaintea mea în biserica din Nashville, Tennessee. Un măcelar m-a oprit în piață și mi-a spus: „Am înțeles că îl înlocuiți pe Dr. Allen. Știți, el avea ceva special: de câte ori mă întâlneam cu el, aveam senzația că tocmai se despărțise de Hristos.” Și vreau să vă spun, dragii mei, că Dr. Allen Îl lua în serios pe Isus. Isus Hristos era o realitate în viața lui.
Primele șapte versete din capitolul 6 din leviticul încheie cazuistica prin care se motivează și argumentează poruncile privitoare la jertfa pentru vină. Finalul cap. 5 face precizări privind jertfele pentru vină în cazul când israelitul păcătuia împotriva lucrurilor închinate Domnului sau împotriva Sfântului Locaș. În versetele pe care le vom citi imediat este vorba despre jertfele ce trebuie aduse în cazul păcatelor comise împotriva aproapelui, în relațiile de zi cu zi.
Repet ce spuneam și data trecută: păcatele amintite aici sunt doar exemple simptomatice dintr-o listă mult mai lungă care ar fi putut fi dată.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Când va păcătui cineva şi va săvârşi o nelegiuire faţă de Domnul, tăgăduind aproapelui său un lucru încredinţat lui, sau dat în păstrarea lui, sau luat cu sila, sau va înşela pe aproapele lui, tăgăduind că a găsit un lucru pierdut, sau făcând un jurământ strâmb cu privire la un lucru oarecare pe care-l face omul şi păcătuieşte; când va păcătui astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat cu sila, sau luat prin înşelăciune, sau încredinţat lui, sau lucrul pierdut pe care l-a găsit, sau lucrul pentru care a făcut un jurământ strâmb – oricare ar fi – să-l dea înapoi întreg, să mai adauge a cincea parte din preţul lui şi să-l dea în mâna stăpânului lui, chiar în ziua când îşi va aduce jertfa lui pentru vină. Iar ca jertfă pentru vină să aducă Domnului pentru păcatul lui un berbec fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta, şi să-l dea preotului. Şi preotul va face pentru el ispăşirea înaintea Domnului, şi i se va ierta, oricare ar fi greşeala de care se va fi făcut vinovat. (Lev. 6:1–7).
Aici întâlnim o descoperire aparte de la Dumnezeu, distinctă de capitolul precedent, și spune că păcatul împotriva aproapelui este, de fapt, păcat împotriva lui Dumnezeu. Lucrul acesta va fi confirmat repetat în Scriptură, și predilect de Domnul Isus care a emis celebra „Regulă de aur” (Mat. 7:12): „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.”
Se menționează în versetele citate (primele 7 din Leviticul 6) câteva păcate, cum ar fi minciuna referitoare la lucrurile împrumutate, sau aspecte ce țin de responsabilitatea asociată cu lucrurile date spre păstrare. Să ne amintim spre ilustrare episodul din 2 Împărați 6, când învățăceii lui Elisei au scăpat în apă securea împrumutată. Expresia „dat în păstrare” se referă în acest pasaj la un parteneriat de afaceri. Sintagma „luat cu sila” se referă la o tranzacție forțată – precum cea din 1 Împărați 21, când Ahab a luat via lui Nabot. „Va înşela pe aproapele lui” se referă la situația în care cineva își minte aproapele (în cazul de față, ascunzându-i că a găsit el lucrul pierdut de acela).
Dați-mi voie să spun din nou că păcatele săvârșite împotriva aproapelui sunt păcate împotriva lui Dumnezeu. Vedem aici că restituirea se făcea cu o pedeapsă adițională de o cincime, ceea ce era o zeciuială dublă. Urma apoi să fie adusă jertfa pentru vină în cadrul căreia victima era, din nou, un țap (sau un berbec). Dumnezeu mai  arată și că nu pune preț pe rangul oamenilor.
Jertfa pentru vină era vitală pentru viața spirituală a israelitului. În primul rând, pentru că altfel păcătuirea se banalizează, devine obișnuință („Cei nesocotiţi glumesc cu păcatul... (Prov. 14:9) ...dar între cei fără prihană este bunăvoinţă.” Deci recunoașterea și asumarea păcatului determină conștientizarea ispășirii făcute de Isus Hristos, și-n felul acesta sufletul ajunge să Îl prețuiască pe Mântuitorul.
De fapt, toate cele cinci tipuri de jertfă arată spre Mesia Hristos! Arderea-de-tot arată că El S-a consumat ca să împlinească voia lui Dumnezeu; jertfa de mulțumire (sau jertfa pt pace) ni-L indică pe Donul Isus ca făcând pace între Dumnezeu și om, între iudei și neamuri; jertfa de mâncare – că El a fost desăvârșit în caracter, o aromă divină; jertfa de ispășire – că El a plătit în locul nostru vinovăția păcatelor, prin jertfa de pe Golgota; jerta pentru vină – El a plătit achitarea/dezvinovățirea noastră.
În continuare, până la finalul cap. 7, ni se dau normele metodologice, regulamentul tehnic pt uzul preoților care administrează procesele sacrificiale:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: Dă următoarea poruncă lui Aaron şi fiilor săi şi zi: „Iată legea arderii de tot: Arderea de tot să rămână pe vatra altarului toată noaptea până dimineaţa, şi în felul acesta focul să ardă pe altar.” (Lev. 6:8–9).
Focul trebuia să ardă pe altar fără încetare, atâta timp cât cortul era ridicat (nu însă și în timpul marșului prin pustie!) Arderea-de-tot era lăsată toată noaptea pe altar și focul era întreținut pentru ca jertfa să fie arsă în întregime.
Acest lucru reprezintă consacrarea continuă a lui Hristos. Domnul Isus a putut spune, cu referire la Tatăl: „totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). El Își arată dragostea și ascultarea față de Tatăl, în rugăciunea Sa de Mare Preot: „Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17:19). Să privim și la ce spune în Ioan 4:31–32: „În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce şi ziceau: «Învăţătorule, mănâncă!» Dar El le-a zis: «Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi.»”
Aceasta ne amintește de faptul că și noi trebuie să ne oferim pe noi înșine ca o jertfă vie lui Dumnezeu (Rom. 12:1–2). Îmi dau seama că atunci când mă urc pe altar, și simt că focul se întețește, tind să cobor... Nu știu cum faceți dumneavoastră, dar văd mulți oameni care gândesc și simt ca mine. Mi-aș dori să pot spune că fac întotdeauna ceea ce-I place Lui. Domnul Isus a putut să spună acest lucru, însă eu nu pot. Este aici o provocare pentru fiecare creștin, deoarece Dumnezeu se bucură atunci când copiii Săi Îl ascultă întotdeauna. Bine-ar fi să medităm cu toții la acest lucru!
Vă rog să vă amintiți că acesta a și fost motivul pentru care Samuel l-a mustrat pe împăratul Saul. Samuel a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.” (1 Sam. 15:22–23).
Și noi, dacă aparținem Domnului, adică dacă suntem mântuiți, trebuie să-I oferim Lui inimile și viețile noastre. Dumnezeu să ne ajute să nu facem promisiuni deșarte. Ce vrea Dumnezeu să facem? „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Continuă să citim (Lev. 6:10–11).
Preotul să se îmbrace cu tunica de in, să-şi acopere goliciunea cu izmenele, să ia cenuşa făcută de focul care va mistui arderea de tot de pe altar şi s-o verse lângă altar. Apoi să se dezbrace de veşmintele lui şi să se îmbrace cu altele, ca să scoată cenuşa afară din tabără, într-un loc curat.
Dumnezeu a dat instrucțiuni clare până și în privința hainelor pe care trebuia să le poarte preotul. Acesta trebuia să nu se îmbrace doar cu tunica de in pe care o purtau toți preoții, ci și cu pantalonii de in. De ce? Pentru că omul trebuia să fie acoperit în întregime. Dumnezeu ne arată astfel că nu poate accepta lucrările firii omenești.
„Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5:19–21). Dumnezeu nu poate accepta faptele firii, ci numai roadele Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu trebuie să rodească pe deplin în viața noastră. „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal. 5:22–23).
Atunci când scotea cenușa afară din tabără, preotul trebuia să își schimba hainele, aspect ce amintea de fiecare dată de necurăția produsă de păcat. Până și cenușa de pe altar era contaminată... și făcea trimitere, întâi de toate, la judecarea păcatului. Deci, cenușa trebuia scoasă afară din tabără și pusă într-un loc curat. Ce imagine grăitoare a întinăciunii produse de păcat!
Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă deloc: în fiecare dimineaţă, preotul să aprindă lemne pe altar, să aşeze arderea de tot pe ele şi să ardă deasupra grăsimea jertfelor de mulţumire. Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc. (Lev. 6:12–13).
Din nou, se amintește (repetat!) că focul trebuie să ardă continuu. Dimineața erau aprinse alte lemne pe altar și se aducea o ardere de tot – jertfa de dimineață – pentru întreg poporul. Jertfa de mulțumire era pusă apoi deasupra arderii de tot. Focul care ardea fără întrerupere pe altar ne amintește că focul lui Dumnezeu arde și el  fără încetare. Pentru cei care-L resping pe Isus Hristos, acesta este focul mâniei lui Dumnezeu. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
Capitolul 6 continuă cu precizări privind legea aferentă următorului tip de jertfă:
Iată legea darului adus ca jertfă de mâncare. Fiii lui Aaron s-o aducă înaintea Domnului, înaintea altarului. Preotul să ia un pumn din floarea făinii şi din untdelemn, cu toată tămâia adăugată la darul de mâncare, şi s-o ardă pe altar ca aducere aminte, de un miros plăcut Domnului. (Lev. 6:14–15).
Instrucțiunile din versetele de mai sus se adresează din nou preoților. Cel care aduce jertfa este un închinător care stă înaintea altarului, bucurându-se înaintea Domnului, iar preotul acționează în numele lui.
Aaron şi fiii lui să mănânce ce va mai rămâne din darul de mâncare, s-o mănânce fără aluat, într-un loc sfânt, în curtea Cortului întâlnirii. Să n-o coacă cu aluat. Aceasta este partea pe care le-am dat-o Eu din darurile Mele de mâncare mistuite de foc. Ea este un lucru preasfânt, ca şi jertfa de ispăşire şi ca şi jertfa pentru vină. (Lev. 6:16–17).
Cuvintele „s-o mănânce fără aluat” sunt redate în Septuaginta prin echivalentul „s-o mănânce nedospită”. Locul sfânt în care trebuia mâncată jertfa era, în mod evident, curtea dinafară a cortului. Acesta era un loc sfânt deoarece Dumnezeu era prezent acolo. Prezența lui Dumnezeu sfințește orice loc! Vă amintiți că lui Moise i s-a spus să-și scoată încălțămintea din picioare pentru că locul pe care stătea era sfânt (Exod. 3:5). Și Petru spune că la schimbarea la față se aflau cu Domnul Isus pe muntele sfânt (2 Pet. 1:18).
Toată partea bărbătească dintre copiii lui Aaron să mănânce din ea. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri cu privire la darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului: oricine se va atinge de ele va fi sfinţit. (Lev. 6:18).
Toți credincioșii pot avea parte de desfătarea frumuseților și splendorilor umanității sfinte a Domnului nostru. Dragul meu, atât eu, cât și tu trebuie să ne bucurăm tot mai mult în El. Se face aici încă o delimitare categorială, privind darul de mâncare al preoților:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Iată darul pe care îl vor face Domnului Aaron şi fiii lui, în ziua când vor primi ungerea: a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mâncare veşnic, jumătate dimineaţa şi jumătate seara. Să fie pregătită în tigaie cu untdelemn şi s-o aduci prăjită; s-o aduci coaptă şi tăiată în bucăţi, ca un dar de mâncare de un miros plăcut Domnului. Preotul dintre fiii lui Aaron, care va fi uns în locul lui, să aducă darul acesta ca jertfă de mâncare. Aceasta este o lege veşnică înaintea Domnului: să fie arsă întreagă. Orice dar de mâncare al unui preot să fie ars în întregime: să nu se mănânce. (Lev.6:19–23).
Preoții nu trebuiau doar să mănânce, ci, de asemenea, să dea Domnului zeciuiala din jertfa de mâncare. Preotul care primea zeciuiala trebuia să ofere și el, la rândul lui, zeciuială – care se cerea să fie adusă toată pe altar. Deci, preoții trebuiau atât să dea, cât și să primească zeciuială.
Slujitorii de astăzi ar trebui să fie un exemplu pentru biserică în ceea ce privește dărnicia. Strângerea darurilor de bună-voie (colecta) ar trebui să înceapă de la slujitorii bisericii, chiar dacă sunt la amvon! (afirmă pastorul JVMcGee) Toți trebuie să practicăm dărnicia, pentru că este o parte din închinarea credinciosului înaintea lui Dumnezeu!
Ultima parte a cap. 6 expune legea jertfei de ispășire:
Domnul a vorbit lui Moise, și a zis: Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi zi: „Iată legea jertfei de ispăşire: Vita pentru jertfa de ispăşire să fie înjunghiată înaintea Domnului în locul unde se înjunghie arderea de tot: ea este un lucru preasfânt. Preotul care va aduce jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume, să fie mâncată într-un loc sfânt, în curtea Cortului întâlnirii. Oricine se va atinge de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din ea pe vreun veşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un loc sfânt. Vasul de pământ în care se va fierbe, să se spargă; dacă s-a fiert într-un vas de aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea: ea este un lucru preasfânt. Dar să nu se mănânce nicio jertfă de ispăşire din al cărei sânge se va aduce în Cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în Sfântul Locaş: ci aceea să fie arsă în foc. (Lev. 6:24–30).
Instrucțiunile sunt date, din nou, preoților. Jertfa de ispășire, care ilustrează lucrarea lui Hristos pe cruce, trebuia adusă în același loc precum arderea-de-tot, care reprezenta persoana lui Hristos. Pentru a putea fi acceptat ca jertfă pentru păcat, Domnul Isus a trebuit să fie (nu socotit, ci realmente!) sfânt, nevinovat și fără păcat. El trebuia să fie în stare să mântuiască – de aceea, în planul de mântuire, era esențială nașterea Sa din fecioară. Hristos a fost conceput de Duhul Sfânt printr-o fecioară; jertfa de ispășire era sfântă deoarece Hristos era fără păcat – deși a fost făcut păcat pentru noi. Domnul Isus nu a murit pentru păcatul Lui, ci pentru păcatul meu și al tău. El nu a murit pentru că a fost arestat de romani: ar fi putut pleca de pe pământul acesta în orice moment. I-a spus lui Petru că, dacă ar vrea, ar putea chema în ajutor legiuni de îngeri. Isus Hristos a fost făcut păcat pentru noi și a murit în locul nostru. El de aceea a venit și a trăit pe pământ!
Să-L lăudăm pe Tatăl ceresc că avem un Mântuitor viu, care este sfârșitul loricărei legi – pentru că le-a împlinit integral în Sine!
Recunoscători că Domnul Isus ne păstrează în harul Său, ne oprim aici... mulțumim pt atenție, continuăm data viitoare – dacă ne va îngădui Dumnezeu!

Leviticul 7:1-38 | Itinerar Biblic | Episodul 176

Dragi ascultători, sper că nu v-ați pierdut răbdarea cu una dintre cărțile fundamentale ale VT – Leviticul, în care Dumnezeu continuă să-și deruleze prevederile către poporul Său, ale căror semnificații le actualizăm, cu ajutorul Duhului Sfânt, interpretându-le în lumina Persoanei și lucrării Dumnezeului întrupat, Domnul Isus Hristos. El a venit pe pământ ca supremă jertfă – baza sistemului sacrificial mozaic. Odată prezentate detaliat (în primele 5 capitole) tipurile diferențiate de jertfă, ni se transmite că (așa cum oricine putea păcătui, la fel) oricine putea fi reprimit în părtășia cu Dumnezeu-Creatorul – pe baza jertfei. Cortul Întâlnirii semăna câteodată cu un veritabil abator, iar altarul era stropit din belșug cu sânge. Mulțimea acestor jertfe trebuia să-i pregătească pe evrei pentru primirea Marei Jertfe de ispășire despre care ni se vorbește așa de amănunțit în Epistola către Evrei (Evrei 9-10), pasaj în care ni se confirmă și principiul stabilit în cartea Leviticul: ,,...după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare“ (Evrei 9:22).
Capitolele 6 și 7 prezintă în principal legile privind aducerea fiecărui tip de jertfe. Aici, însă, ele nu sunt redate în ordinea în care au fost prezentate cele 5 jertfe; de exemplu, cap. 7 care ne stă înainte se ocupă cu instrucțiunile date preoților pentru două jertfe care sunt mai personale decât celelalte: jertfa pt vină și jertfa de mulțumire. Vina era a fiecărui israelit în parte și nu privea întreaga comunitate; iar mulțumirea era adusă, în cele din urmă, în mod individual de către fiecare dintre credincioși.
Sigur, în aceste miniregulamente accentul cade pe slujirea preoților și avem o imagine a ceea ce a făcut și face astăzi Domnul Isus pentru noi la dreapta lui Dumnezeu. El este și acum încins cu ștergarul slujirii. El curăță și astăzi. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Iată legea jertfei pentru vină: ea este un lucru preasfânt. În locul unde se înjunghie arderea de tot, să se înjunghie şi vita care slujeşte ca jertfă pentru vină. Sângele ei să se stropească pe altar de jur împrejur. Să i se aducă toată grăsimea, coada, grăsimea care acoperă măruntaiele, cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse, şi prapurul ficatului, care va fi dezlipit de lângă rinichi. Preotul să le ardă pe altar ca jertfă mistuită de foc înaintea Domnului. Aceasta este o jertfă pentru vină. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea; şi anume s-o mănânce într-un loc sfânt, căci este un lucru preasfânt. Cu jertfa pentru vină este ca şi cu jertfa de ispăşire; aceeaşi lege este pentru amândouă aceste jertfe: vita jertfită va fi a preotului care va face ispăşirea. (Lev. 7:1–7).
Ritualul jertfei pentru vină este la fel ca cel al jertfei de ispășire. Deși jertfa este adusă pentru fapte păcătoase, celui ce o aduce i se amintește totuși că jertfa este sfântă. Valoarea și meritele lui Hristos nu pot fi puse îndeajuns în evidență. Când vom privi la natura și faptele noastre păcătoase, în toată ticăloșia și grozăvia lor, atunci vom vedea minunea, măreția și sfințenia lui Hristos. Dragul meu, nu-L vei putea prețui vreodată pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău până când nu vei vedea cât de mare păcătos ești. Nu eu te numesc păcătos, ci Cuvântul lui Dumnezeu ne numește așa pe noi toți.
Aici este menționat și sângele, însă accentul nu se focalizează asupra lui, ca la jertfa de ispășire. Totuși, ni se spune că și în cazul jertfei pentru vină este valabilă aceeași lege privitoare la sânge. Există pericolul de a banaliza sângele, care trebuie tratat cu atenție și respect. Sângele este de o mare valoare și este bine să fim atenți să nu devalorizăm ce este sfânt și de mare preț.
Preotul care va aduce arderea de tot a cuiva să aibă pentru el pielea arderii de tot pe care a adus-o. (Lev. 7:8).
Pielea animalului era o parte care nu trebuia arsă pe altar, ci lăsată preotului. Acest fapt vorbește despre acoperirea sau îmbrăcarea cu neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu este mulțumit atunci când privește la Domnul Isus, iar pe noi ne vede ca fiind în Hristos. „...neprihănirea dată de Dumnezeu... vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire” (Rom. 3:22). În pilda nunții fiului de împărat (Mat. 22:2–14), Domnul Isus Se referă și El la îmbrăcarea cu neprihănirea Sa. Omul care a intrat fără haină de nuntă a fost legat și aruncat afară.
Orice jertfă de mâncare, coaptă în cuptor, gătită pe grătar sau în tigaie, să fie a preotului care a adus-o. Iar orice jertfă de mâncare, frământată cu untdelemn şi uscată, să fie a tuturor fiilor lui Aaron, a unuia ca şi a celuilalt. (Lev. 7:9–10).
Tot ce era copt în cuptor, gătit pe grătar sau în tigaie revenea preoților. Acest tip de jertfă de mâncare era în întregime alocat/destinat preoților, invitați astfel la masa Domnului.
Ajungem în sfârșit și la legea jertfei din care putea mânca și cel ce a adus-o!
Iată legea jertfei de mulţumire care se va aduce Domnului. Dacă cineva o aduce ca jertfă de laudă, să aducă împreună cu jertfa de mulţumire, nişte turte nedospite, frământate cu untdelemn, nişte plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn, şi nişte turte din floarea de făină, prăjite şi frământate cu untdelemn. (Lev. 7:11–12).
Accentul cade aici pe faptul că jertfa de laudă trebuie să fie adusă de bunăvoie. Motivul acestei jertfe este mulțumirea, element cu o însemnătate aparte pentru credincioși. „Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.” (Evr. 13:15). Rodul buzelor noastre ar trebui să fie mulțumirea adusă numelui Său. Dragul meu, nu putem veni la închinare la biserică decât dacă suntem pregătiți să-I aducem Domnului jertfa laudelor noastre. Un creștin care se plânge și critică mereu nu poate să se închine Domnului. Este foarte important de înțeles acest lucru!
Pe lângă aceste turte, să aducă şi pâine dospită pentru darul lui de mâncare, împreună cu jertfa lui de laudă şi de mulţumire. Din toate acele daruri să aducă Domnului câte o bucată, ca dar ridicat; ea să fie a preotului care stropeşte sângele jertfei de mulţumire. (Lev. 7:13–14).
Să observăm cu atenție următorul lucru: în versetul 12, turtele și plăcintele trebuiau să fie fără aluat, iar în versetul 13, pâinea trebuia să fie dospită. Pare ciudat. De ce să fie dospită, dacă aluatul este simbolul răului? Explicația este că, în versetul 12, turtele și plăcintele Îl reprezintă pe Hristos, ca jertfa noastră de mulțumire, și El este fără păcat... iar în versetul 13, cel care aduce jertfa aduce mulțumire pentru că a primit pace. Păcatele lui au fost iertate și are pace cu Dumnezeu, însă tot mai este rău în el: aluatul este încă acolo. Pacea cu Dumnezeu nu depinde de atingerea desăvârșirii de către cel credincios. Aluatul este tot acolo. Trebuie neapărat să reținem asta! „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8). Credinciosul trebuie să-și mărturisească păcatul pentru a obține iertare și curățire, iar apoi să umble în natura cea nouă, prin puterea Duhului Sfânt. „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră…” (Rom. 6:14). Pâinea dospită era o jertfă crescută prin procesul dospirii. Ea trebuia să se înalțe înspre cer. Tot așa, inimile noastre trebuie să fie deschise pentru Dumnezeu, pentru ca El să ne cerceteze, să ne cunoască și să ne ducă pe calea veșniciei (Ps. 139:23–24).
Carnea jertfei de laudă şi de mulţumire să fie mâncată chiar în ziua în care este adusă; să nu se lase nimic din ea până dimineaţa. Dacă aduce cineva o jertfă pentru împlinirea unei juruinţe sau ca dar de bunăvoie, jertfa să fie mâncată chiar în ziua când o va aduce; iar ce va rămâne din ea să se mănânce a doua zi. Ce va mai rămâne din carnea vitei până a treia zi să fie ars în foc. Dacă s-ar întâmpla să mănânce cineva a treia zi din carnea jertfei lui de mulţumire, jertfa lui nu va fi primită, şi nu se va ţine în seamă celui ce a adus-o: ci va fi un lucru urâcios, şi oricine va mânca din ea îşi va purta vina. (Lev. 7:15–18).
Se cerea ca jertfa de mulțumire să fie mâncată toată odată. Nu era permisă nicio întârziere sau amânare. Tot astfel, pentru a avea pace în conștiința noastră și putere asupra ispitei noi trebuie să stăm cât mai aproape de Hristos. Dragul meu, stai aproape de Hristos! El oferă pace doar acelora care sunt ai Săi, cei care au intrat în această minunată părtășie cu El. Noi trebuie să privim la El și să ne odihnim în El. Când vei descoperi că Hristos este suficient și minunat, atunci pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere va intra în inima ta. Ce imagine minunată a Domnului Isus ne este oferită prin aceste jertfe!
Continuă să citim din (Lev. 7:19–21)
Nici carnea care s-a atins de ceva necurat nu trebuie mâncată: ci trebuie arsă în foc. Orice om curat poate să mănânce carne; dar acela care, găsindu-se în stare de necurăţie, va mânca din carnea jertfei de mulţumire, care este a Domnului, să fie nimicit din poporul său. Şi cine se va atinge de ceva necurat, fie de vreo spurcăciune omenească, fie de un dobitoc necurat, fie de o altă spurcăciune, şi va mânca din carnea jertfei de mulţumire, care este a Domnului, să fie nimicit din poporul său.’”.
Dacă o persoană necurată mânca din jertfa de mulțumire era nimicită. Tot așa, astăzi, credinciosul trebuie să-și mărturisească păcatele dacă vrea să intre în părtășie cu Dumnezeu. Să nu ignorăm sfințenia Celui în a Cărui prezență suntem așteptați/invitați!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune: „Să nu mâncaţi grăsime de bou, de miel sau de capră. Grăsimea unui dobitoc mort sau sfâşiat de fiară va putea să fie întrebuinţată la orice altceva, numai să n-o mâncaţi. Căci cine va mânca din grăsimea dobitoacelor din care se aduc Domnului jertfe mistuite de foc va fi nimicit din poporul său. Să nu mâncaţi sânge, nici de pasăre, nici de vită, în toate locurile în care veţi locui. Cine va mânca vreun fel de sânge va fi nimicit din poporul său! (Lev. 7:22–27).
A mai fost pomenită interdicția de a mânca sânge. Acest lucru trebuie să ne amintească de faptul că omul a fost răscumpărat prin sânge și suntem acceptați înaintea lui Dumnezeu pe baza acestuia. De asemenea, israeliților le era interzis să mănânce grăsimea, deoarece grăsimea (ca partea cea mai bună) era a Domnului.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Cine va aduce Domnului jertfa lui de mulţumire, să aducă Domnului darul lui, luat din jertfa lui de mulţumire. Să aducă cu mâinile lui ceea ce trebuie mistuit de foc înaintea Domnului; şi anume să aducă grăsimea cu pieptul, pieptul ca să-l legene într-o parte şi într-alta, ca dar legănat înaintea Domnului. Preotul să ardă grăsimea pe altar, iar pieptul să fie al lui Aaron şi al fiilor lui. Din jertfele voastre de mulţumire, să daţi preotului şi spata dreaptă aducând-o ca dar luat prin ridicare. Spata aceea dreaptă să fie partea aceluia dintre fiii lui Aaron, care va aduce sângele şi grăsimea jertfei de mulţumire. Căci Eu iau din jertfele de mulţumire, aduse de copiii lui Israel, pieptul care va fi legănat într-o parte şi într-alta, ca dar legănat, şi spata, care va fi adusă ca dar luat prin ridicare, şi le dau preotului Aaron şi fiilor lui, printr-o lege veşnică, pe care o vor păzi întotdeauna copiii lui Israel.” (Lev. 7:28–34).
Aaron, fiii lui și preoții primeau pieptul și umărul ca parte a lor din jertfa de mulțumire. Pieptul reprezintă dragostea lui Hristos pentru noi. „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5:8). El „m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2:20). „…fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1).
Umărul reprezintă capacitatea și tăria lui Hristos. Puterea lui Hristos de a salva este nelimitată. „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:27–30). Hristos îi iubește pe cei ce sunt ai Lui cu o dragoste veșnică, iar puterea Sa de a salva este nelimitată. Aceasta este partea noastră în Hristos!
Jertfele din Vechiul Testament nu erau un scop în sine. Și neprihănitul din Vechiul Testament era mântuit tot prin credință, la fel ca noi. „Aduceţi jertfe neprihăniteşi încredeţi-vă în Domnul.” (Ps. 4:5). Dumnezeu Se bucura când jertfele erau aduse cu credință și cu mulțumire (Ps. 50:12–15 și 51:19). Lui Dumnezeu nu I-au plăcut niciodată jertfele care aveau cusururi și care erau aduse dintr-o simplă rutină (Mal. 1:7–14).
De asemenea, toate jertfele din Vechiul Testament cereau un prototip desăvârșit și acesta este în Hristos! „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (Evr. 9:28). Și ne-ntoarcem la finalul capitolului 7(:35–38) din Leviticul:
„Acesta este dreptul pe care li-l va da ungerea lui Aaron şi a fiilor lui asupra jertfelor mistuite de foc înaintea Domnului, din ziua când vor fi înfăţişaţi ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Iată ce porunceşte Domnul să le dea copiii lui Israel din ziua ungerii lor; aceasta va fi o lege veşnică printre urmaşii lor.” Aceasta este legea arderii de tot, a darului de mâncare, a jertfei de ispăşire, a jertfei pentru vină, a închinării în slujba Domnului şi a jertfei de mulţumire. Domnul a dat-o lui Moise pe muntele Sinai, în ziua când a poruncit copiilor lui Israel să-şi aducă darurile înaintea Domnului în pustiul Sinai.
Iar pentru o scurtă anticipare a pasului următor, vă oferim o pregustare a cap. 8 – în care ajungem la o secțiune nouă, care tratează problema consacrării preoților. Subiectul este relevant, pentru că poate aduce lumină și-n ceea ce numim astăzi „consacrare” în bisericile noastre. JVMcGee este de părere că așa-numita (de noi) „consacrare” este un slab înlocuitor al adevăratei consacrări.
Ne îndreptăm acum atenția dinspre jertfe înspre preoți; ne întoarcem privirea de la altarul de aramă înspre ligheanul de aramă. La altarul de aramă, Dumnezeu a tratat problema păcatului o dată pentru totdeauna, însă aceasta nu înseamnă că păcătosul salvat era și desăvârșit. Din nefericire, el încă mai păcătuia, așa că Dumnezeu trebuia să-l ducă la ligheanul de aramă unde îl spăla și îl păstra curat.
Dumnezeu încă ne spală și ne păstrează curați la ligheanul de aramă. Da, Isus Hristos este încă încins cu ștergarul slujirii și ne spală în ligheanul de aramă, în sângele Lui care continuă să ne curețe de orice păcat.
Poporul Israel avea preoți și pentru ei au fost date aceste instrucțiuni. Cartea Leviticul este, de fapt, scrisă pentru leviți. De la bun început, Dumnezeu a vrut să facă întreaga națiune israelită o împărăție de preoți. „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt…” (Exod 19:6). Acest lucru a fost însă împiedicat de păcatul lor cu vițelul de aur și astfel, a fost aleasă o singură seminție, cea a lui Levi. Din această seminție a fost ales un singur om ca mare preot, și anume Aaron. „Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie” (Evr. 7:28).
Astăzi, Biserica este o preoție, iar Hristos este Marele Preot. „Avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evr. 8:1). „Noi avem un altar din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujbă în Cort” (Evr. 13:10). „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). „Și a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (Apoc. 1:6). „Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5:10).
Eu cred că în viitor, după ce Biserica va fi răpită, israeliții vor fi preoți pe pământ în timpul celor o mie de ani.
Definiția preotului nu a fost lăsată la latitudinea omului, ci este explicată în Scriptură. „În adevăr, orice mare preot luat din mijlocul oamenilor este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate” (Evr. 5:1). Preoția biblică nu prezintă asemănări cu niciun alt ordin preoțesc al niciunei alte religii din prezent.
Preotul este cel ce îl reprezintă pe om înaintea lui Dumnezeu. El merge înaintea lui Dumnezeu în numele omului, și este opusul profetului. Profetul vine de la Dumnezeu, pentru a vorbi omului din partea lui Dumnezeu; preotul procedează invers: merge la Dumnezeu pentru a-l reprezenta pe om.
De reținut că Domnul Isus este atât Profet, cât și Preot... atât preot, cât și jertfă! El a venit de la Dumnezeu și a vorbit omului în numele lui Dumnezeu. Hristos Îl descoperă pe Dumnezeu omului. Acum, Isus a plecat dintre oameni la Dumnezeu, și este Marele nostru Preot. Ne reprezintă acolo. De fapt, noi suntem în El! Dragul meu, dacă nu ești în El, atunci nu te afli acolo sus! Niciunul din noi nu poate ajunge acolo prin propriile forțe!
Cunoașterea Cortului întâlnirii este esențială pentru înțelegerea cărții Leviticului și, mai ales, a preoției. Tipologia Cortului și a preoției este atât de bogată în detalii și semnificații, încât există riscul accentuării unui aspect în detrimentul altuia, ceea ce ne poate duce la o concluzie greșită. Cred că este important să observăm curtea Cortului întâlnirii ca fiind un loc ce reprezintă lumea de aici, de jos. Aici Și-a vărsat sângele și a murit Hristos. Locul Sfânt este cel nevăzut, acolo unde a mers Marele nostru Preot.
Ce s-a întâmplat, de fapt, când Domnul Isus a murit pe cruce, și apoi S-a întors în cer? El a verticalizat Cortul întâlnirii împreună cu semnificația acestuia, care aici pe pământ era una orizontală. Adică, altarul este aici jos – unde El a murit pe cruce; locul Sfânt este acolo sus, iar Hristos este chiar acum în Sfânta Sfintelor. Să privim la următoarele pasajele din Scriptură unde ni se explică aceste lucruri: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră” (Evr. 4:14). „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evr. 8:1–2). „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta” (Evr. 9:11). „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţate în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evr. 9:23–24).
Astăzi, Domnul Isus este acolo sus. Mi-aș dori să putem integra această realitate în credința noastră. Mergem la biserică și luăm parte la un ritual (mai palid sau mai amplu)... și adesea realitățile credinței noastre aproape că sunt date uitării. El este acolo sus, dragul meu, chiar în acest moment, iar tu trebuie să te apropii de Dumnezeu prin El. Ni se spune să ne apropiem cu îndrăzneală știind că Hristos este acum în prezența lui Dumnezeu pentru noi. Dragi ascultători, nu suntem singuri aici jos! Dumnezeu ne este accesibil prin Hristos.
Nu doar să ne bucurăm, ci să și uzăm de această realitate binecuvântată!

Leviticul 8:1-30 | Itinerar Biblic | Episodul 177

Dragi ascultători, continuăm călătoria noastră prin Cuvântul lui Dumnezeu dând o nouă filă a Bibliei – cea care se deschide acum sub ochii noștri cuprinzând capitolul 8 din cartea Leviticul, a treia carte a lui Moise (și din Biblie). Cartea dinaintea sa, Exodul, se termină cu inaugurarea și consacrarea Cortului Întâlnirii, făcut „după chipul care i s-a arătat lui Moise pe munte”. Cum trebuia să folosească Israel această construcţie? Reglementările aşezate în cartea Leviticul reprezintă răspunsul la întrebarea aceasta, și acoperă două zone majore ale vieții spirituale: închinarea și umblarea corespunzătoare, adică relația cu Dumnezeu – baza acestei relații fiind jertfa, iar rodul părtășiei fiind sfințirea.
În acest capitol, în care se trece de la statuarea și explicarea jertfelor la așezarea proției, este menționat de vreo douăsprezece ori că Domnul i-a poruncit anumite lucruri lui Moise. Dovada hotărâtoare este în ultimul verset: „Aaron şi fiii lui au făcut toate cele poruncite de Domnul prin Moise” (Lev. 8:36). Toate aceste lucruri au fost poruncite de Domnul, iar consacrarea trebuia făcută după porunca Lui!
Sunt destui care cred într-o datare târzie a cărții Leviticul, care ar reprezenta astfel o invenție a preoților. Totuși, e clar din text că totul a fost făcut după porunca lui Dumnezeu. Așadar, dacă credeți în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, nu puteți fi de acord cu datarea târzie a Leviticului; trebuie să credem în ineranța Scripturii, și că tot ce cuprinde ea este după porunca lui Dumnezeu.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Ia pe Aaron şi pe fiii lui împreună cu el, veşmintele, untdelemnul pentru ungere, viţelul pentru jertfa de ispăşire, cei doi berbeci şi coşul cu azimele, şi cheamă toată adunarea la uşa Cortului întâlnirii.” (Lev. 8:1–3).
Îmi place că Iahweh este foarte direct, concis, specific în solicitările pe care i le face lui Moise: să-i aducă la ușa Cortului întâlnirii pe Aaron și pe fiii lui, împreună cu toate lucrurile care trebuie folosite în ritualul consacrării preoților... apoi, să cheme adunarea să participe la ritualul consacrării preoților.
Urmează o scenă și o slujbă de forță, în care poporul va vedea cum Dumnezeu ia oameni slabi și îi pune deoparte pentru a-L sluji pe El. Când aud acest lucru, îmi vine să spun „Aleluia!”, pentru că El face la fel și cu noi azi! „În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie” (Evr. 7:28). Hristos a fost consacrat într-un sens în care nimeni altcineva n-a mai fost consacrat, însă lucrul cel mai minunat este că Dumnezeu acceptă oamenii în pofida defectelor lor. Dacă ar cere perfecțiune, am fi lăsați cu toții pe dinafară. Slavă Domnului că El ne acceptă pe fiecare așa cum suntem, cu tot cu defectele noastre!
Moise a făcut cum îi poruncise Domnul; şi adunarea s-a strâns la uşa Cortului întâlnirii. Moise a zis adunării: „Iată ce a poruncit Domnul să se facă.” (Lev. 8:4–5).
Moise face ceea ce i s-a poruncit; poporul ascultă și se adună pentru această slujbă, iar Moise le spune că tot ce urmează este după instrucțiunile Domnului.
Moise a adus pe Aaron şi pe fiii lui şi i-a spălat cu apă. (Lev. 8:6)
Moise îi aduce pe Aaron și fiii lui la lighean, pentru a-i curăța; le face baie, dacă doriți. Acțiunea aceasta înseamnă că dacă vor să slujească Domnului, Aaron și fiii lui trebuie să fie curați, nepătați. Ei fuseseră deja la altar pentru iertare, însă au nevoie și de curățire.
Mulți oameni cred că se califică pentru a sluji în biserică pentru simplul fapt că sunt mântuiți. Este adevărat că mântuirea este fundamentală, dar pentru slujire este nevoie și de curățare. Trebuie să fii curat pentru a putea fi folosit! Să citim în acest sens câteva versete din Noul Testament: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). „Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată...” (Evr. 10:22). „Ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt” (Efes. 5:26). „Isus i-a zis: «Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi»” (Ioan 13:10). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Duhul Sfânt ne înnoiește și ne umple pe măsură ce înaintăm pe cale, dar avem nevoie ca Domnul Isus să ne spele. Care este agentul de curățire? Cuvântul lui Dumnezeu, iată ce ne curăță! Domnul Isus a spus că ucenicii Săi trebuiau să se spele, din cauză că aveau picioarele murdare. Toți ucenicii se spălaseră, adică fuseseră mântuiți (cu excepția lui Iuda), dar pentru a putea avea părtășie cu Hristos, ei tot mai trebuiau să-și spele picioarele. Această curățare este în vederea slujirii.
Cum avem parte de această spălare? Prin mărturisire! Așa suntem iertați și curățați. Vreți să fiți folosiți de Dumnezeu? Atunci, dragi creștini, mărturisiți-vă păcatele! Acesta este primul pas. Așa lucrează Dumnezeu, aceasta este porunca Lui. Ori procedăm așa cum vrea El, ori nu-L putem sluji. Dumnezeu procedează în felul Său, iar noi suntem chemați să învățăm să acționăm ca El, după cum poruncește El. (Lev. 8:7):
A pus tunica pe Aaron, l-a încins cu brâul, l-a îmbrăcat cu mantia şi a pus pe el efodul, pe care l-a strâns cu brâul efodului cu care l-a îmbrăcat.
Îmbrăcarea marelui preot este o imagine a Marelui nostru Preot, în toată îndurarea și slava Sa. Fiecare piesă de îmbrăcăminte simboliza ceva, cea a marelui preot fiind formată din opt piese; patru dintre ele erau la fel, sau asemănătoare cu cele purtate de toți preoții, iar patru erau specifice și îl diferențiau de ceilalți. Erau veșminte de cinste și podoabă.
Cele patru piese comune tuturor preoților sunt: tunica, brâul, mitra (sau turbanul) și pantalonii. Toate erau făcute din in alb, cu excepția mitrei. Inul alb simbolizează neprihănirea, fiecare credincios fiind îmbrăcat cu neprihănirea lui Hristos. Pentru a putea sluji ca (mare) preot, trebuia să fii îmbrăcat în felul acesta, iar încingerea brâului este necesară în vederea unei ascultări active. Tunica și brâul (menționate în versetul de mai sus și descrise amănunțit în Exodul 28) formau îmbrăcămintea de bază purtată de toți preoții.
I-a pus pieptarul şi a pus în pieptar Urim şi Tumim. (Lev. 8:8)
În Exodul 28 mai este descris și pieptarul în care se aflau Urim și Tumim – care se pot traduce prin „lumină” și „desăvârșire”. Nu știu exact cum se foloseau aceste două pietre; unii cred că aveau de-a face cu Legea și că probabil aceasta era scrisă pe pietrele respective. Psalmul 19 face referire la acest lucru: „Legea Domnului este desăvârşită [desăvârșire – Tumim] şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor” (Ps. 19:7). „Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii [lumină – Urim]” (Ps. 19:8). Se pare că Urim și Tumim aveau legătură cu descoperirea voii lui Dumnezeu. Există aici o aplicație spirituală pentru noi: pentru a înțelege care este voia Domnului în viața noastră, avem nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu și de călăuzirea Sa.
I-a pus mitra pe cap, iar pe partea dinainte a mitrei a aşezat placa de aur, cununa împărătească sfântă, cum poruncise lui Moise, Domnul. (Lev. 8:9).
Deasupra mitrei marelui preot se afla placa de aur descrisă în Exodul 28. Amintiți-vă: pe ea era scris SFINȚENIE DOMNULUI. Acestea erau hainele care îl deosebeau pe marele preot de ceilalți preoți; ele vesteau cinstea și podoaba Marelui nostru Preot, care a murit aici jos ca să ne mântuiască, și trăiește la dreapta lui Dumnezeu pentru a ne păstra mântuiți. „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5:10). „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19).
Fiii lui Aaron erau lângă el, îmbrăcați în in simplu. Aceasta este o imagine a Marelui nostru Preot, cu fiii Săi cei mulți adunați în jurul Său și îmbrăcați cu neprihănirea Sa. „Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor” (Evr. 2:10). Noi venim la Hristos ca niște păcătoși pierduți, și El ne acoperă cu neprihănirea Sa.
Preotul purta pietre prețioase pe umeri, cu câte șase din cele douăsprezece seminții pe fiecare umăr în parte. Tot astfel, fiecare din cele douăsprezece pietre de pe pieptar purta numele uneia dintre semințiile lui Israel. Umărul reprezintă puterea, iar inima reprezintă dragostea.
Moise a luat untdelemnul pentru ungere, a uns sfântul locaş şi toate lucrurile, care erau în el, şi le-a sfinţit. (Lev. 8:10).
Cortul întâlnirii și toate uneltele folosite în slujire au fost stropite cu sânge (Evr. 9:21). Acum ele sunt unse cu untdelemn, acesta simbolizând Duhul Sfânt. El este liber să se miște și să lucreze în privința închinării și a slujirii în Cortul întâlnirii. „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24).
A stropit cu el altarul de şapte ori şi a uns altarul şi toate uneltele lui, şi ligheanul cu piciorul lui, ca să le sfinţească. Din untdelemnul pentru ungere a turnat pe capul lui Aaron şi l-a uns, ca să-l sfinţească (Lev. 8:11–12).
Actul stropirii cu untdelemn reprezintă sfințirea. Acum, toate erau gata să fie folosite, fiind puse deoparte în slujba Domnului. Aaron nu a fost stropit, ci uns cu untdelemn; de fapt, el a fost acoperit cu untdelemn! „Este ca untdelemnul de preţ, care, turnat pe capul lui, se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, se coboară pe marginea veşmintelor lui” (Ps. 133:2). Tot așa, Duhul Sfânt (al cărui simbol este untdelemnul) a fost turnat peste Hristos la botezul Său. Se afirmă în mod clar că „Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34). Altfel spus: Dumnezeu Îi dă, Fiului Său, Duhul Sfânt fără măsură.
Trebuie să observăm faptul că untdelemnul a fost turnat pe capul lui Aaron înainte ca preoții să fie stropiți cu sânge. Marele nostru Preot nu a avut nevoie de jertfă pentru păcat; noi avem nevoie, însă El nu a avut. „Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi” (Evr. 1:9).
Moise a adus şi pe fiii lui Aaron; i-a îmbrăcat cu tunicile, i-a încins cu brâiele şi le-a legat scufiile, cum poruncise lui Moise, Domnul. (Lev. 8:13).
Ni se spune, din nou, că toate ritualurile au fost făcute potrivit cu porunca Domnului și ni se aminteşte, o dată în plus, că trebuie să fim îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos.
A apropiat apoi viţelul adus ca jertfă de ispăşire; şi Aaron şi fiii lui şi-au pus mâinile pe capul viţelului adus ca jertfă de ispăşire. (Lev. 8:14).
Vițelul era animalul adus ca jertfă de ispășire pentru marele preot. Cei patru fii ai lui Aaron (Nadab, Abihu, Eleazar și Itamar) puteau considera că această jertfă era și a lor. Păcatele lor sunt transferate asupra victimei, realitate simbolizată prin procedeul punerii mâinilor. Chiar dacă preoții se aflau în slujba lui Dumnezeu, El a întipărit pentru totdeauna în sufletele lor și în inimile lor faptul că erau păcătoși.
Parcurgând Scriptura, veți descoperi că oamenii lui Dumnezeu au fost mereu conștienți de păcătoșenia lor. „Căci rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele; şi nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu, şi mi se înmoaie inima” (Ps. 40:12). Dragul meu, simți și tu că ești un astfel de păcătos? Dacă da, atunci Dumnezeu poate face ceva pentru tine. Pentru că, dacă nu ești suficient de bolnav pentru a merge la medic, nu o vei face! Dacă nu ești sigur de păcătoșenia ta, atunci nu poți să mergi la Hristos. „Căci fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine” (Ps. 38:4).
Dragii mei, dacă povara voastră este prea grea pentru voi, lăsați pe altcineva să vă ajute. Este Cineva care spune: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați. Eu vă voi da odihnă. Eu voi lua poverile voastre.” Nu încercați să-L păcăliți pe Dumnezeu. El știe totul despre voi – așa că puteți să-I spuneți tot ce aveți pe inimă!
Moise l-a înjunghiat, a luat sânge şi a uns cu degetul coarnele altarului de jur împrejur, şi a curăţat altarul; celălalt sânge l-a turnat la picioarele altarului şi l-a sfinţit astfel, făcând ispăşire pentru el. A luat apoi toată grăsimea care acoperă măruntaiele, prapurul ficatului, cei doi rinichi cu grăsimea lor, şi le-a ars pe altar. Iar cealaltă parte care a mai rămas din viţel, şi anume: pielea, carnea şi balega le-a ars în foc, afară din tabără, cum poruncise lui Moise, Domnul. (Lev. 8:15–17).
Acest ritual are sens doar dacă înțelegem lecția spirituală din spatele lui. Ritualul este ca la jertfa de ispășire, cu excepția faptului că sângele nu se pune pe altarul de aur, ci pe cel de aramă. Chiar și altarul care este folosit pentru jertfele pline de sânge trebuie sfințit cu sânge. Acest lucru ne amintește că lemnul crucii nu are niciun merit. Sunt mulți oameni care cred acest lucru, dar crucea nu are o valoare în sine! Tot meritul este al Celui ce a murit pe cruce, și Și-a vărsat sângele pentru noi acolo. Deși Hristos a devenit păcat pentru noi, El nu a fost întinat sau pătat de mizeria păcatului. El a fost „făcut păcat” și totuși a rămas „fără păcat”. Observăm din nou că totul a fost făcut la porunca lui Dumnezeu.
A apropiat apoi berbecul pentru arderea de tot; şi Aaron şi fiii lui şi-au pus mâinile pe capul berbecului. Moise l-a înjunghiat şi a stropit sângele pe altar de jur împrejur. A tăiat berbecul în bucăţi şi a ars capul, bucăţile şi grăsimea. A spălat cu apă măruntaiele şi picioarele şi a ars tot berbecul pe altar: aceasta a fost arderea de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului, cum poruncise lui Moise, Domnul. (Lev. 8:18–21).
Acum se desfășoară ritualul arderii de tot, care vine după jertfa pentru păcat. Este imposibil să pricepem meritele și splendorile lui Hristos, înainte ca problema păcatului să fie rezolvată într-un mod care să satisfacă standardele lui Dumnezeu. Jertfa pentru păcat reprezintă ceea ce a făcut Hristos pentru noi pe cruce, iar arderea-de-tot reprezintă cine este El. Nu poți să-L cunoști pe Isus până când nu vii la El ca să te salveze, și până nu-L accepți ca înlocuitor al tău în problema păcatului. El a plătit pedeapsa pentru păcatul tău, și acesta este un lucru de o importanță covârșitoare, să știi asta!
De fapt, în Noul Testament părtășie înseamnă să ai parte de prezența și lucrările lui Hristos și doar cei care sunt credincioși cumpărați cu sânge pot lua parte la aceste lucrări. Partea de afară a Cortului nu era prea frumoasă, pentru a-i vedea splendoarea preoții trebuiau să intre în Locul Sfânt. Tot așa, cei necredincioși nu văd frumusețea lui Hristos și Îl resping, însă copilul lui Dumnezeu găsește noi frumuseți și splendori în El în fiecare zi.
A adus apoi celălalt berbec, adică berbecul pentru închinarea în slujba Domnului; şi Aaron şi fiii lui şi-au pus mâinile pe capul berbecului. Moise a înjunghiat berbecul, a luat din sângele lui şi a pus pe marginea urechii drepte a lui Aaron, pe degetul cel mare al mâinii drepte şi pe degetul cel mare de la piciorul lui cel drept. A adus pe fiii lui Aaron, a pus sânge pe marginea urechii lor drepte, pe degetul cel mare al mâinii drepte şi pe degetul cel mare de la piciorul lor cel drept, iar sângele rămas l-a stropit pe altar de jur împrejur. (Lev. 8:22–24).
Berbecul adus pentru consacrare era, de fapt, o jertfă pentru vină și nu se aduceau jertfe de mulțumire. De ce nu? Deoarece preoții erau deja în sanctuar, locul părtășiei și al comuniunii.
Sângele pus pe ureche simbolizează faptul că preotul va auzi vocea lui Dumnezeu. Altfel, dragul meu, nu-L vei putea auzi; omul firesc nu primește lucrurile lui Hristos. Sângele pus pe mână era esențial în slujire, nimeni nu-L poate sluji pe Dumnezeu înainte să fie mântuit. Sângele pus pe picior era esențial în privința umblării înaintea lui Dumnezeu. Toate aceste gesturi și simboluri indică faptul că înaintea lui Dumnezeu ne prezentăm cu întreaga noastră personalitate.
A luat grăsimea, coada, toată grăsimea care acoperă măruntaiele, prapurul ficatului, cei doi rinichi cu grăsimea lor şi spata dreaptă; a luat de asemenea din coşul cu azime, pus înaintea Domnului, o turtă fără aluat, o turtă de pâine făcută cu untdelemn şi o plăcintă, şi le-a pus pe grăsime şi pe spata dreaptă. Toate aceste lucruri le-a pus în mâinile lui Aaron şi în mâinile fiilor săi, şi le-a legănat într-o parte şi într-alta, ca dar legănat înaintea Domnului. Apoi Moise le-a luat din mâinile lor şi le-a ars pe altar, deasupra arderii de tot; aceasta a fost jertfa de închinare în slujba Domnului, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Moise a luat pieptul berbecului de închinare în slujba Domnului şi l-a legănat într-o parte şi într-alta, ca dar legănat înaintea Domnului; aceasta a fost partea lui Moise, cum poruncise lui Moise, Domnul. (Lev. 8:25–29).
Aceste versete relatează faptul că Moise a luat părți din toate jertfele și le-a pus laolaltă în mâinile lui Aaron și ale fiilor săi. Apoi le-au legănat înaintea Domnului, ceea ce însemna dedicare totală înaintea lui Dumnezeu în baza unei singure jertfe. „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evr. 9:28).
Moise a luat din untdelemnul pentru ungere şi din sângele de pe altar; a stropit cu el pe Aaron şi veşmintele lui, pe fiii lui Aaron şi veşmintele lor; şi a sfinţit astfel pe Aaron şi veşmintele lui, pe fiii lui Aaron şi veşmintele lor împreună cu el. (Lev. 8:30).
Preoții, împreună cu Aaron, sunt consacrați acum cu sânge și untdelemn. Sângele reprezintă iertarea păcatelor, lucrarea lui Hristos, iar untdelemnul reprezintă ungerea Duhului Sfânt. (Instrucțiunile în această privință au fost date în Exodul 29:21.) Această consacrare vorbește despre Domnul Isus, care a spus: „Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17:19).
Cuvintele Mântuitorului ar trebui să ne amintească și de faptul că cei credincioși sunt datori să umble cu băgare de seamă prin lumea aceasta, neuitând că sunt datori cu o mărturie aleasă de copii ai lui Dumnezeu răscumpărați prin sânge. La aceasta se referea fratele Domnului apostolul Iuda: „Căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne” (Iuda 23). Vedeți, putem participa la servicii de consacrare, putem face promisiuni și legăminte... dar adevărata întrebare este, ce cred vecinii despre dumneavoastră? Ce cred despre tine cei cu care vii în contact la școală? Cred oamenii cu care lucrezi că tu Îl slujești pe Dumnezeu? Cred ei că I te-ai consacrat? Se vede asta în viața și manifestările tale, în activitățile tale?
Am auzit într-o zi un lucru minunat despre un creștin. Un om nemântuit a spus: „Nu prea știu despre religia acestui om, însă dacă voi deveni vreodată religios, vreau să am și eu religia lui.” Mă tem că, adesea, ceea ce vede lumea la creștini nu prea este o mărturie bună pentru ei. Viața noastră ar trebui să fie de așa natură încât să-i atragă pe oamenii nemântuiți înspre Domnul Isus Hristos.
Fie ca noi să ne dorim asta, și să fim angajați conștient în asta – iar Domnul ne va ajuta! Să ne reauzim sănătoși data viitoare!

Leviticul 8:31-9:24 | Itinerar Biblic | Episodul 178

Dragi ascultători, mă rog ca de fiecare dată să găsiți satisfacție duhovnicească în episoadele acestui program care – pentru că izvorăște din Cuvântul lui Dumnezeu – este util întru apropierea de Cel ce ne-a creat, și ne susține... și care vrea să fie și Mântuitorul cât mai multora... Sper ca apropierea de Dumnezeu să fie și dorinţa dvs. arzătoare... Ar trebui să fie, pentru că aşa (și de aceea) am fost creaţi. Stăruind (ca atât de mulți alții!) în independență și indiferență față de El, nu facem decât să rătăcim bezmetic, să ne bucurăm cu surogate sau pseudo-realizări, și să ne ratăm destinul pentru care am fost creați.
Apropierea de Dumnezeu este cea care ne aduce împlinirea. În primul rând deci – trebuie să acceptăm și să ne dorim asta! Apoi, desigur, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt, de care trebuie să apropiem în sfinţenie, trebuie să respectăm condiţiile cerute de natura Sa. Ele nu sunt simple recomandări şi nici nu au un caracter preferenţial. Ele se aplică tuturor celor ce intră în prezenţa lui Dumnezeu, indiferent de statutul pe care îl au. În prezența Lui vii în condițiile Lui! Așa a fost dintotdeauna...
Ne uităm și în cartea pe care o parcurgem acum, Leviticul: chiar preoții desemnați de Însuși Dumnezeu să intre în prezenţa Lui, pentru a face mijlocirea, trebuiau să îndeplinească condiţiile pe care Dumnezeu le-a comunicat. Nimeni nu s-a putut și nu se poate sustrage acestora. Este ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la toți cei ce-I slujesc Lui!
Am început să vedem ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la preoţi şi primele aspecte legate de oficiul preoţesc au fost cele legate de consacrarea lor. Moise este agentul care transmite și coordonează aplicarea scrupuloasă a tuturor prevederilor divine în procesul de pregătire pentru consacrare și de sfințire a celor desemnați (Aaron și fiii săi) în slujba preoției. Aceștia sunt echipați corespunzător, cu toate piesele vestimentare de cuviință, după care se aduc jertfele de mulțumire și de ispășire reclamate de sfințenia lui Iahweh.
Apoi, sunt sfinţiţi prin ungerea cu sânge şi untdelemn. Sângele este pentru iertarea păcatelor, care este lucrarea lui Hristos; untdelemnul este pentru ungerea Duhului Sfânt. (Instrucţiunile în această privinţă sunt date în Exodul 29:21.) Acestea ne vorbesc despre Domnul Isus, care a spus: “Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17:19). Acest verset ar trebui să ne amintească faptul că toți cei credincioşi sunt chemaţi să umble şi să trăiască în această lume ca adevărați copii răscumpăraţi cu sânge ai lui Dumnezeu. Acelaşi lucru l-a avut în gând şi Iuda când a scris (în vers. 23 al scurtei sale epistole): „Căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne”.
Spuneam și data trecută: puteţi trece prin ritualuri de consacrare, prin slujbe de consacrare, puteți să fiți activi în slujba Domnului... Esenţial este însă: ce cred cei din jur despre voi? Ce gândesc rudele, colegii, vecinii voştri? Văd ei că voi chiar Îl iubiți și-I slujiţi lui Dumnezeu? Văd în viaţa voastră că sunteţi consacraţi în slujba Domnului? Și cum se simte asta în relația cu ei?! Să nu uităm că avem datoria ca oamenii să vadă numai lucruri frumoase în viaţa creştinilor. Viaţa noastră ar trebui să fie o chemare și-o provocare la adresa omului de a ieşi din lume şi de a veni la Isus Hristos!
Așadar, în cadrul sfințirii în slujba preoției, ungerea lui Aaron și-a fiilor săi este completată în finalul capitolului cu o serie de imperative drastice adresate acelorași:
Moise a zis lui Aaron şi fiilor lui: „Fierbeţi carnea la uşa cortului întâlnirii; acolo s-o mâncaţi, împreună cu pâinea care este în coş pentru jertfa de închinare în slujba domnului, cum am poruncit, zicând: „Aaron şi fiii lui s-o mănânce.” Iar partea care va mai rămâne din carne şi din pâine s-o ardeţi în foc. (Lev. 8:31–32)
Dacă vă amintiți, de la începutul capitolului 8 am avut ocazia să trecem peste câteva „liste” (le zic eu acum, chiar dacă ele nu sunt denumite așa!): una, cuprinzând ce-i spune Iahweh lui Moise să ia în vederea sfințirii lui Aaron și-a fiilor săi... apoi – un desfășurător al fiecărui pas al pregătirii preoților în vederea consacrării... și-apoi, o trecere în revistă a acțiunilor prin care Moise aplică ad litteram instrucțiunile lui Dumnezeu; și tot așa se încheie, acum, textul acesta despre consacrare. Aaron și fiii lui, trebuiau să mănânce mâncarea care mai rămânea, iar acest lucru simbolizează că cei credincioși sunt invitați să se hrănească din lucrarea lui Hristos care a fost dusă până la capăt. Pacea și desfătarea le revin credincioșilor doar în măsura în care ei se hrănesc cu Hristos. Nimic nu trebuie să rămână, ci totul să fie consumat sau ars în foc. Nimic nu trebuie lăsat să se altereze ori să se risipească. Oh, câtă nevoie au oamenii lui Dumnezeu să se hrănească cu El!
Așadar sfințirea preoților în slujba Domnului se încheie cu masa la care Aaron și fiii săi sunt invitați (ca o confirmare a acceptării lor de către Domnul!)... dar și cu un avertisment serios (care încheie și cap. 8): (Lev. 8:33–36)
...Timp de şapte zile, să nu ieşiţi deloc din uşa Cortului întâlnirii, până se vor împlini zilele pentru închinarea voastră în slujba Domnului; căci şapte zile se vor întrebuinţa pentru închinarea voastră în slujba Domnului. Ce s-a făcut azi, Domnul a poruncit să se facă şi de acum încolo ca ispăşire pentru voi. Să rămâneţi dar şapte zile la uşa Cortului întâlnirii, zi şi noapte, şi să păziţi poruncile Domnului, ca să nu muriţi; căci aşa mi s-a poruncit!” Aaron şi fiii lui au făcut toate cele poruncite de Domnul prin Moise.
Din aceste versete reiese clar că li se cerea să pună deoparte șapte zile de consacrare și meditație. Preoții trebuiau să rămână mereu în slujbă la ușa Cortului întâlnirii. Tot așa este și cu Marele nostru Preot, care trăiește veșnic și mijlocește pentru ai Săi. La indiferent ce moment (și dacă te trezești la ora două dimineața), El este chiar acolo sus pentru tine. El este mereu disponibil!
Poate că nu e neapărat necesar, dar o spun spre deplină edificare și clarificare: nu Moise a născocit acest ritual, așa cum nu el elaborase responsabilitățile ce derivau din ungerea în slujba Domnului ca preot. Moise doar transmitea mesajul și veghea pentru îndeplinirea celor poruncite de Iahweh... și asta se va vădi și-n împrejurări viitoare, mult mai dramatice. Fiecare din aceste mișcări și acțiuni s-a făcut „la porunca lui Dumnezeu”, fapt scos în evidență prin repetarea expresiei în fiecare din ultimele trei versete ale acestui capitol. Motivația care stă la baza acestei realități va fi dezvăluită în capitolul următor.
Deocamdată, la finalul cap. 8 – să recapitulăm evenimentele: Moise i-a despărțit din mijlocul poporului pe cei aleși de Dumnezeu pentru preoție. Și pentru că sfințirea s-a făcut înaintea întregului popor, putem spune că Israel a consacrat Domnului pe Aaron și fiii săi. Aceștia trebuiau acum să fie și acceptați de Domnul. Aceasta este explicația jertfelor aduse: ispășirea și arderea-de-tot – fără de care nimeni nu se putea apropia de Dumnezeu. Iar după acestea, în plus – a urmat ritualul consacrării/sfințirii/închinării lor în slujba Domnului. Semnul acceptării lor a fost participarea la masa la care au fost invitați. Cele șapte zile în care n-au avut voie să părăsească perimetrul Cortului au marcat definitiv consacrarea și închinarea lor în slujba lui Iahweh.
Și certificarea că poruncile divine au fost respectate vine în chiar debutul capitolului următor, care începe chiar cu aceste cuvinte: „În ziua a opta...” – deci, după ce au trecut cele șapte zile de recluziune prescrise...
Și capitolul 9, în care intrăm și prin care vom trece în continuare, este și el interesant, deoarece prezintă nu doar inițierea lui Aaron și a fiilor săi în serviciul preoției, ci și – în detaliu – serviciul obișnuit de fiecare zi al slujbei preoțești. Din acest punct de vedere, avem de-a face cu un capitol important, pentru că în Scriptură nu ne sunt des oferite multe amănunte despre ritualul și slujbele zilnice al preoților, în afara aspectele asociate cu Ziua Ispășirii.
În capitolul pe care-l studiem este marcat corespunzător momentul în care o persoană debutează în slujba de preot. Urmașii lui Aaron, deși erau născuți în familia lui, nu deveneau preoți decât în momentul consacrării. Termenul ebraic pentru consacrare se traduce literal prin sintagma „a umple mâna”. Asta înseamnă că la Dumnezeu se vine cu mâinile goale. Consacrarea nu este promisiunea de a merge să slujești ca misionar sau să faci altceva pentru Domnul. „Consacrare” înseamnă să vii la Domnul cu mâinile goale și să întrebi: „Doamne, ce vrei să fac?” – iar El umple! Aceasta este consacrarea.
Prea mulți cred că trebuie să-I aducă ceva lui Dumnezeu, atunci când urmeză să fie consacrați. Unii au impresia că Îi oferă foarte mult Domnului atunci când se aduc pe ei înșiși înaintea Lui. Nu-I oferim niciodată prea mult, dragii mei. Când ne aducem pe noi înșine, când ne primește pe fiecare, El nu primește decât o mulțime de păcate și-un boț de fire pământească... Atât! Slavă Lui că știe ce să facă și are soluții pentru curățarea și sfințirea noastră!
Și termenul grecesc folosit în Septuaginta pentru „consacrare” exprimă aceeași idee: înseamnă „sfârșit” și se referă la „scop”, adică să îndeplinești ceea ce dorește Dumnezeu. Adică finalul către care tinzi să fie îndeplinirea scopului lui Dumnezeu în ce te privește, și pentru care te-ai născut. Scopul pentru care ne-am născut fiecare dintre noi este glorificarea lui Dumnezeu și întregirea trupului lui Hristos; El Însuși S-a născut și a venit aici jos spre a împlini voia lui Dumnezeu, ca să poată duce pe mulți dintre noi acasă, în slavă. „Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor” (Evr. 2:10). Observați, vă rog, că Isus a fost consacrat și a avut un scop. „În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie” (Evr. 7:28).
Așadar, acest capitol nu se referă neapărat la caracterul lui Hristos, ci la slujba Sa, prin care Mântuitorul îndeplinește scopul dat de Dumnezeu. Chiar dacă tot Moise continuă să fie în prim plan, transmițând neobosit poruncile lui Dumnezeu și veghind la împlinirea lor, de la începutul capitolului ne este prezentat Aaron care și el se pregătea să-și înceapă slujba – (Lev. 9:1–2):
În ziua a opta, Moise a chemat pe Aaron şi pe fiii lui şi pe bătrânii lui Israel. Şi a zis lui Aaron: „Ia un viţel pentru jertfa de ispăşire şi un berbec pentru arderea de tot, amândoi fără cusur, şi adu-i înaintea Domnului.
Toate rânduielile, cu detaliile lor, fuseseră neabătut îndeplinite după cum poruncise Dumnezeu timp de șapte zile... iar acum, în ziua a opta, Aaron trebuia să-și înceapă slujba ca mare preot. Ziua a opta este prima zi a săptămânii! Aceasta e ziua în care Isus s-a ridicat dintre cei morți. Hristos Și-a început slujba de Mare Preot după moartea și învierea Sa.
Pasajele din Evrei 8:4 și 9:10–12 ne spun că dacă Hristos ar fi pe pământ, nu ar putea fi preot. Doar după ce S-a înălțat la cer a devenit Mare Preot în Cortul care nu este făcut de mâini omenești. El a intrat în Locul Sfânt al Cortului din cer cu propriul Său sânge.
În prima zi a săptămânii, când și-a început Aaron slujba de mare preot, cei patru fii ai săi se aflau acolo ca martori. În același fel, noi avem cele patru evanghelii care depun mărturie despre moartea și învierea lui Hristos. Astăzi, datorită morții sacrificiale și substituționare a lui Hristos, noi avem un Mare Preot desăvârșit. „Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evr. 5:9). Noi ascultăm de Domnul Isus prin faptul că Îl credem și ne încredem în El. Copii ai Săi și credincioși (fiind, nu doar numindu-ne!), noi ascultăm de El atunci când ne străduim să facem voia Lui – și aceasta înseamnă consacrare, dragi prieteni! Noi venim la Domnul Isus goi, întindem mâinile noastre goale spre El, și Îl rugăm să le umple...
Aaron nu a fost Marele nostru Preot, din cauză că și el trebuia să aducă jertfă pentru păcatul său. La toate sărbătorile publice, marele preot începea slujba prin a aduce o jertfă pentru sine, pentru ca păcatele lui să fie acoperite... Prin lucrul aceasta mărturisea că nu era el Cel Sfânt, Hristosul... și că după el (preotul după rânduiala aaronică, din seminția lui Levi) va veni Cineva care va fi Marele Preot, din altă seminție și după altă rânduială – „Care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuşi” (Evr. 7:27).
Și Moise continuă să-i transmită lui Aaron următoarele (Lev. 9:3–4):
Să vorbeşti copiilor lui Israel şi să le spui: „Luaţi un ţap pentru jertfa de ispăşire, un viţel şi un miel de un an şi fără cusur pentru arderea de tot; un taur şi un berbec pentru jertfa de mulţumire, ca să-i jertfiţi înaintea Domnului, şi un dar de mâncare frământat cu untdelemn. Căci azi vi Se va arăta Domnul!”
Aaron era instruit să spună poporului să vină înaintea lui Dumnezeu cu toate tipurile de jertfe, excepție făcând jertfa pentru vină. Acum, la început, nu era nevoie de jertfă pentru vină, deoarece poporul nu avusese încă timp să încalce Legea. Copiii lui Israel au adus iedul folosit la jertfa pentru păcat; un vițel și un miel ca jertfă pentru arderea de tot; un taur și un berbec ca jertfă de mulțumire; și jertfa obișnuită de mâncare. Slava Domnului urma să li se arate în acea zi și acest ritual ne arată faptul că trebuie să ne apropiem de Dumnezeu prin moartea lui Hristos, prin Marele Preot înviat, care stă acum la dreapta lui Dumnezeu.
Ei au adus înaintea Cortului întâlnirii tot ce poruncise Moise; şi toată adunarea s-a apropiat şi a stat înaintea Domnului. Moise a zis: „Să faceţi ce a poruncit Domnul; şi vi se va arăta slava Domnului.” Moise a zis lui Aaron: „Apropie-te de altar; adu-ţi jertfa ta de ispăşire şi arderea ta de tot şi fă ispăşire pentru tine şi pentru popor; adu şi jertfa poporului şi fă ispăşire pentru el, cum a poruncit Domnul. (Lev. 9:5–7).
Întregul ceremonial urma să fie îndeplinit de Aaron și de fiii săi, pentru că ei erau cei a căror slujbă trebuia confirmată. Au adus dar jertfele pentru ei, apoi pe cele pentru popor. Israeliții trebuie să facă după cum li s-a poruncit, dacă vor ca să devină realitate ceea ce Moise le spusese: că li se va arăta slava Domnului. Textul se ocupă cu tact de fiecare din aceste momente: întâi –
Aaron s-a apropiat de altar şi a înjunghiat viţelul pentru jertfa lui de ispăşire. Fiii lui Aaron i-au adus sângele la el; el şi-a înmuiat degetul în sânge, a uns coarnele altarului, iar celălalt sânge l-a turnat la picioarele altarului. A ars pe altar grăsimea, rinichii şi prapurul ficatului de la viţelul pentru jertfa de ispăşire, cum poruncise lui Moise, Domnul. Iar carnea şi pielea le-a ars în foc, afară din tabără. (Lev. 9:8–11).
Aceste versete detaliază felul în care Aaron aduce la îndeplinire ritualul primei jertfe, cea pentru păcat. De ce? La început, când s-au adus jertfele, arderea de tot a fost prima, iar jertfa pentru păcat, ultima. Vedeți dumneavoastră, jertfele de la început au fost aduse din perspectiva lui Dumnezeu, însă acum ne apropiem de Domnul din perspectiva omului, care vine la El ca un păcătos.
Și eu și tu, dragul meu ascultător, venim ca păcătoși înaintea Lui și, în primul rând, trebuie rezolvată problema păcatului. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efes. 1:7).
Apoi, și ritualul arderii de tot este respectat cu strictețe, și Aaron finalizează astfel aducerea jertfelor pentru preoți.
A înjunghiat apoi arderea de tot. Fiii lui Aaron i-au adus sângele la el, şi el l-a stropit pe altar de jur împrejur. I-au adus şi arderea de tot tăiată în bucăţi, cu cap cu tot, şi le-a ars pe altar. A spălat măruntaiele şi picioarele şi le-a ars pe altar, deasupra arderii de tot. (Lev. 9:12–14).
...După care au fost aduse jertfa pentru păcat și arderea-de-tot pentru popor.
În urmă, a adus jertfa pentru popor. A luat ţapul pentru jertfa de ispăşire a poporului, l-a înjunghiat şi l-a adus jertfă de ispăşire, ca şi pe cea dintâi jertfă. A adus apoi arderea de tot şi a jertfit-o, după rânduielile aşezate. (Lev. 9:15–16).
Ritualul acesta Îl ilustrează pe Hristos; permiteți-mi să invoc doar două texte care întăresc această perspectivă: Isaia 53:10 – „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui”... Și 2 Cor. 5:21 – „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”.
Isus Hristos, jertfa noastră pentru păcat, El – cel perfect sfânt și fără nici umbră de păcat – a fost făcut El Însuși păcat pentru noi și-n locul nostru, iar nelegiuirile întregii lumi au apăsat asupra Lui cu toată greutatea lor.
Ne-ntoarcem în (Lev. 9:17–21) – unde Aaron aduce jertfa de mâncare și jertfa de mulțumire în numele lui Israel:
A adus şi jertfa de mâncare, a umplut un pumn din ea şi a ars-o pe altar, afară de arderea de tot de dimineaţă. A înjunghiat apoi taurul şi berbecul, ca jertfă de mulţumire pentru popor. Fiii lui Aaron au adus sângele la el, şi el l-a stropit pe altar de jur împrejur. I-au adus apoi grăsimea taurului şi a berbecului, coada, grăsimea care acoperă măruntaiele, rinichii şi prapurul ficatului; au pus grăsimile acestea deasupra piepturilor, şi el a ars grăsimile pe altar. Aaron a legănat într-o parte şi într-alta, ca dar legănat înaintea Domnului, piepturile şi spata dreaptă, cum poruncise lui Moise, Domnul.
Jertfa de mâncare și jertfa de mulțumire s-au desfășurat după ritualul obișnuit. Aaron, ca reprezentant al poporului, aduce jertfele înaintea Domnului, prin vărsarea sângelui. Interesant și remarcabil este că jertfele de mulțumire au fost aduse înainte ca poporul să fi văzut împlinirea promisiunii lui Dumnezeu. Înțelegem astfel o dată în plus că a umbla prin credință înseamnă a crede promisiunea și credincioșia lui Dumnezeu, și a umbla în baza și-n puterea lor chiar dacă nu există vreun semn evident al materializării. Aceasta Îl onorează pe Dumnezeu! De aceea, poporul este primit și urmează binecuvântarea.
Aaron şi-a ridicat mâinile spre popor şi l-a binecuvântat. Apoi, după ce a adus jertfa de ispăşire, arderea de tot şi jertfa de mulţumire, s-a coborât. Moise şi Aaron au intrat în Cortul întâlnirii. Când au ieşit din el, au binecuvântat poporul. Şi slava Domnului s-a arătat întregului popor. Un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile. Tot poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie şi s-au aruncat cu faţa la pământ. (Lev. 9:22–24).
Binecuvântarea vine după ce au fost aduse cele trei jertfe: jertfa pentru păcat, arderea de tot și jertfa de mulțumire. Apoi, Moise și Aaron s-au retras în Cort... și se crede că la vremea jertfei de seară, ei au ieșit și au binecuvântat poporul... după care s-a coborât slava Domnului! Acum totul este încheiat, poporul scoate strigăte de bucurie și se aruncă cu fața la pământ în adorare și închinare. După cum numai slava lui Dumnezeu peste Cortul Întâlnirii a dovedit că Domnul primea și binecuvânta lucrarea mâinilor lor, la fel acum doar prezența nemijlocită a shekinah – prin focul care a mistuit jertfele de pe altar – a confirmat că Aaron și fiii săi au fost divin acceptați ca mijlocitori între popor și Dumnezeu!
Hristos a intrat în Locul Sfânt, adică în cer, ca să fie acolo în folosul tău și al meu. Dragă prietene care încă n-ai făcut-o: apucă-te de acest Hristos viu! Cazi înaintea Lui în adorare și închinare! Ne despărțim în ecoul valoros al acestui îndemn! Să ne reîntâlnim cu bine data viitoare!

Leviticul 10:1-20 | Itinerar Biblic | Episodul 179

Dragi prieteni, continuăm să răsfoim Cuvântul lui Dumnezeu – la rând și cu atenție. Cartea Leviticul în care suntem nu excelează în plan narativ, are deci puțină acțiune – fiind plină, în schimb, de instrucțiuni, ritualuri, reguli și legi... necesare însă pentru a cunoaște termenii în care Dumnezeu precizează și reglementează apropierea de El și umblarea cu El. Și așa cum Dumnezeu binecuvântează ascultarea și-Și înnoiește credincioșia și legământul în ce-i privește pe cei ce se tem și ascultă de El, la fel de consecvent și drept este în taxarea răzvrătirii, cârtirii și idolatriei, a mândriei și-a răutății – (deși, în marea lui milă și bunătate, deocamdată și pe acestea mai degrabă le reține decât să le reverse, pentru că altminteri puțini ar mai fi în picioare!)
Facem un pas înainte în cartea Leviticul, și ajungem în capitolul 10 – care este în sine unul din acele puține pasaje narative, care oferă lecturii o schimbare de ritm. Cu toate acestea, plăcerea lecturii este umbrită de faptul că textul relatează o tragedie neașteptată, un incident care ne arată încă odată ravagiile pe care le produce neascultarea de Dumnezeu în viaţa oamenilor; vom citi despre sfârșitul teribil al unor slujitori neatenți, orgolioși, sfidători – și este cu atât mai zguduitor, cu cât este vorba de doi dintre preoții unși cu o zi mai devreme, doi dintre fiii lui Aaron. Se întâmplă atât de des aşa, în viaţa fiecăruia dintre noi! După o victorie, vine înfrângerea. La fel vom vedea şi-n cartea Iosua, unde victoria răsunătoare de la Ierihon este urmată de înfrângerea ruşinoasă de la Ai.
Îndrăzneala lui Nadab şi Abihu este înspăimântătoare în lumina învăţăturii clare pe care o dăduse Dumnezeu pe Muntele Sinai (Exodul 19:22). Iar în Exodul 30:34-38, Dumnezeu îi dă lui Moise formula pentru tămâia care este folosită în cortul întâlnirii şi a spus: “Tămâie ca aceasta, în aceeaşi întocmire, să nu vă faceţi, ci s-o priviţi ca sfântă şi păstrată pentru Domnul. Oricine va face tămâie ca ea, ca s-o miroasă, va fi nimicit din poporul lui.”
Sfinţenia lui Dumnezeu este proclamată la începutul epocii Legii prin acest incident. Sfinţenia lui Dumnezeu este proclamată la începutul vremii harului prin incidentul cu Anania şi Safira. Moartea a fost pedeapsa drastică în ambele cazuri. Dumnezeul nostru este sfânt şi acesta este nivelul la care tratează El cu copiii Lui. Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. Acesta este un adevăr pe care toţi avem nevoie să-l cunoaştem. De Dumnezeu trebuie să ne temem – a spus-o apostolul Pavel în 2 Corinteni 5:11, prin cuvintele: “Ca unii care cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni, căutăm să-i încredinţăm...” – mai bine zis, să ne îngrozească neascultarea de El... nu degeaba în Evrei 12:25, ne este adresat un asemenea avertisment sever: “Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri.” Acesta este unul din marile păcate ale lumii prezente. Oamenii nu aud, nu vor să știe/asculte, nu-i interesează ce are Dumnezeu de spus în Cuvântul Său.
Incidentul cu Nadab și Abihu, fiii lui Aaron, este redat în primele versete ale cap. 10:
Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului. (Lev. 10:1–2)
Poate ne gândim că pedeapsa cu moartea a fost prea severă pentru fărădelegea comisă de către fii lui Aaron, însă observați ce spune Dumnezeu: „lucru pe care El nu li-l poruncise”. Din această afirmație reiese gravitatea nelegiuirii și, prin urmare, pedeapsa aplicată a fost dreaptă. Acolo a avut loc o neascultare deliberată față de porunca clară a lui Dumnezeu.
Ce au făcut mai exact cei doi, încât să aibă parte de o judecată atât de aspră? Fapta lor poate fi numită o „slujbă fantezistă”... și cam așa și este. Permiteți-mi să emit câteva ipoteze în ce privește greșeala lor:
1. Prima supoziție: au fost loviți pentru că nu au aprins tămâia din cădelniță cu cărbuni de pe altar, care erau din focul coborât din cer. Se pare că așa ar fi trebuit să facă. În acest fel se proceda în Ziua Ispășirii, după cum se specifică în mod clar în Leviticul 16:12: „Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru.” Acest ritual a fost practicat și cu ocazia unei alte la fel de tragice răzvrătiri (a lui Core, Datan și Abiram, redată în Num. 16:46), de unde deducem era singura metoda corectă. Ritualul urmat de fiii lui Aaron nu fusese conform celui poruncit de Dumnezeu.
2. A doua ipoteză este că cei doi nu s-au sincronizat cu ritualul dat de Dumnezeu. Ritualul zilei era încheiat, iar ei ar fi trebuit să-l consulte pe Aaron în această privință; se pare că au vrut să repete manifestarea din capitolul precedent. Nu avem și noi astăzi problema aceasta când, în cadrul slujbelor noastre fanteziste, încercăm să imităm ceea ce a făcut Dumnezeu? Mulți încearcă de exemplu cu tot dinadinsul să retrăiască experiența Rusaliilor... dar Dumnezeu este suveran! Trebuie să ne supunem voii Lui chiar și în privința alegerii momentului. Duhul lui Dumnezeu va acționa potrivit cu voia Sa!... noi – trebuie doar să fim disponibili și supuși Lui.
3. O a treia ipoteză este că cei doi au pătruns dincolo de perdeaua dinăuntru, lucru care era strict interzis. Există justificare pentru acest punct de vedere în Leviticul 16:1–2, unde se spune că: „Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului. Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte fratelui tău, Aaron, şi spune-i să nu intre în tot timpul în Sfântul Locaş, dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor.”
Se pare că această interdicție a venit în urma incidentului cu Nadab și Abihu – ei au greșit în privința locului în care trebuiau să meargă. Dumnezeu le-a dat porunci în privința timpului, a locului și a modalității de a acționa, dar ei au greșit în toate cele trei privințe.
Poate că unii vor fi apreciind și astăzi că a fost o intervenție exagerată din partea lui Dumnezeu. Ea dezvăluie, într-adevăr, faptul că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos. Dar El este suveran în tot ceea ce face, și cei care vin la El trebuie s-o facă așa cum cere El, în termenii și condițiile Lui – și cu atât mai mult slujitorii Săi consacrați și unși, confirmați de Însuși Iahweh! Dumnezeu nu acceptă închinarea adusă așa cum vrem noi, oricât de sinceră ar fi ea. Principiul conform căruia ascultarea este mai bună decât jertfele rămâne încă adevărat. Trebuie să mai specificăm și faptul că înalta poziție a acestor oameni nu le-a oferit imunitate în fața mâniei lui Dumnezeu.
Aplicarea subită a judecății este înfricoșătoare și nu putem să trecem cu vederea mențiunea că focul a venit de la Domnul. Să recunoaștem că judecata nu lipsește nici în epoca harului, chiar dacă nu este întotdeauna atât de fulgerătoare: „Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm” (1 Cor. 11:30). În cazul celor doi soți Anania și Safira judecata a fost la fel de subită.
Aceasta nu înseamnă că cel care este credincios lui Hristos și care se încrede în El și-L ascultă și urmează – își poate pierde mântuirea! Eu cred (afirmă JVMcGee) că nici Nadab și nici Abihu... nici Anania și nici Safira nu și-au pierdut mântuirea. La fel este și cazul credincioșilor din biserica din Corint, după cum reiese foarte clar din 1 Corinteni 11:31–32: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.”
Uneori, moartea fizică este o judecată pentru copilul lui Dumnezeu. Există un păcat care duce la moarte (1 Ioan 5:16), însă este vorba despre moarte fizică, deoarece copilul lui Dumnezeu nu este condamnat odată cu lumea. Atât judecata din Vechiul Testament, cât și cea din Noul Testament le dovedesc celor credincioși că Dumnezeu urăște închinarea fantezistă. Credinciosul trebuie să vină la Dumnezeu așa cum cere Domnul, și păcătosul credincios trebuie să știe să se închine așa cum pretinde Dumnezeu.
Pasajul din Evrei 10:19–22 ne spune deslușit că trebuie să venim la Dumnezeu cu încredere, însă doar prin sângele lui Isus. Venim înaintea Lui pentru că avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, dar trebuie să ne apropiem „cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată.” Dumnezeu face deosebirea! „Ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat” (Lev. 10:10 – cum vom citi imediat). Să n-aveți cumva impresia că Dumnezeu nu poate interveni și astăzi să facă judecată!
Socotesc potrivit să vă dau un exemplu din viața mea personală. Un bun prieten de-al meu (povestește JVMcGee), care mă cunoaște foarte bine, m-a întrebat într-o zi: „Vernon, de când ai cancer, te-ai gândit vreodată că poate asta este judecata lui Dumnezeu?” Eu i-am răspuns: „M-am trezit în toiul nopții exact cu acest gând, și am plâns înaintea Domnului.” Permiteți-mi să vă spun că eu nu mă exclud. Dacă nu ne judecăm singuri, ne va judeca Dumnezeu, ca să nu fim judecați odată cu lumea! Dumnezeu face toate lucrurile bune! Când vă spun aceste lucruri, nu uitați că eu însumi trec prin ele. Prietenul meu știa ce spune!
Ce imagine sugestivă a zilei în care va veni Isus și va judeca lumea pierdută! Enoh a predicat acest lucru! El a profețit, spunând: „Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: «Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.»” (Iuda 14–15). Și Petru a spus același lucru: „dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (1 Pet. 4:18).
Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ce a spus Domnul, când a zis: Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor.” Aaron a tăcut. Şi Moise a chemat pe Mişael şi Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron, şi le-a zis: „Apropiaţi-vă, scoateţi pe fraţii voştri din Sfântul Locaş şi duceţi-i afară din tabără.” Ei s-au apropiat şi i-au scos afară din tabără, îmbrăcaţi în tunicile lor, cum zisese Moise. (Lev. 10:3–5).
Când s-a aflat în Israel ce s-a întâmplat, probabil că oamenii s-au adunat la Cortul întâlnirii să vadă trupurile neînsuflețite ale celor doi tineri. Moise a citat ceea ce spusese Domnul, pentru a oferi o explicație pentru judecata subită. „Preoţii, care se apropie de Domnul, să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea” (Exod 19:22).
Cei care se află într-o relație specială cu Domnul trebuie să înțeleagă bine sfințenia și poruncile drepte ale lui Dumnezeu, Cel care a făcut precizarea aceasta: „Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului: de aceea vă voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre.” După cum Dumnezeu a judecat poporul Israel, tot așa îi judecă și pe sfinții Săi astăzi, pentru ca lumea să știe că El este un Dumnezeu sfânt.
Atitudinea și comportamentul lui Aaron sunt de remarcat; el păstrează tăcerea. Nu-și strigă dezamăgirea, nu jelește, nu are resentimente față de Dumnezeu. Ce putere i-a dat Dumnezeu! Cu siguranță că avea inima frântă, dar se supune voii lui Dumnezeu. Sigur că a suferit profund, însă nu spune nimic împotriva voii suverane a lui Dumnezeu. Observați că Dumnezeu spune: „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine.”
Moise a chemat doi preoți, rubedenii de-ale celor uciși, pentru a le scoate trupurile din Cort, afară din tabără – ceea ce s-a și întâmplat, sub privirile înfiorate ale israeliților.
Și pentru că multe din cele ce se întâmplau nu erau prevăzute în jurisprudența mozaică, practic codurile se scriu pe baza experiențelor trăite, pentru că iată ce instrucțiuni decurg din incidentul cu Nadab și Abihu:
Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar şi lui Itamar, fiii lui Aaron: „Să nu vă descoperiţi capetele şi să nu vă rupeţi hainele, ca nu cumva să muriţi şi să Se mânie Domnul împotriva întregii adunări. Lăsaţi pe fraţii voştri, pe toată casa lui Israel, să plângă arderea care a venit de la Domnul. Voi să nu ieşiţi din uşa Cortului întâlnirii, ca să nu muriţi; căci untdelemnul ungerii Domnului este peste voi.” Ei au făcut cum zisese Moise. (Lev. 10:6–7).
Lui Aaron și celor doi fii ai săi care au rămas în viață li se impune o restricție: nu au voie să jelească public. Două motive stau la baza interdicției; primul este clar specificat: „untdelemnul ungerii Domnului este peste voi.” Ei erau puși deoparte ca să reprezinte poporul înaintea lui Dumnezeu și erau, de asemenea, reprezentanții lui Dumnezeu înaintea poporului. Preoții trebuiau să-și continue slujba, ca să existe un mijlocitor între Dumnezeu și om, ca nu cumva să vină mânia asupra poporului și judecata morții să fie peste ei. În al doilea rând, la ei nu trebuia să se vadă semnele exterioare ale jelirii – asta ar fi ca și cum ar contesta judecata lui Dumnezeu asupra celor dragi lor. Trebuie să adăugăm faptul că ei, cu siguranță, și-au îndeplinit slujba cu inimile triste. Preoții Îl slujeau pe Dumnezeu și, prin urmare, nu trebuia să existe niciun semn de rebeliune împotriva Lui.
Domnul a vorbit lui Aaron şi a zis: „Tu şi fiii tăi împreună cu tine să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare, când veţi intra în Cortul întâlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege veşnică printre urmaşii voştri...” (Lev. 10:8–9).
Din această poruncă se poate deduce că Nadab și Abihu au acționat sub influența alcoolului. Acesta este unul din cele mai grăitoare exemple și clare interdicții din Scriptură împotriva folosirii de alcool, droguri și substanțe distructive. Preotul trebuie să slujească Domnului cu o minte limpede, liniștită și trează. În zilele noastre par să revină în forță susținătorii utilizării substanțelor psihoactive în context religios. Dragi ascultători, acestea sunt rătăciri ale unor minți bolnave și desfrânate! Lui Dumnezeu nu-I place să ne apropiem de El cum ne place nouă, și-n niciun caz în felul acesta. La așa ceva se referea și Pavel atunci când spunea: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efes. 5:18). Energia și râvna credinciosului trebuie să vină din Duhul Domnului și nu din fragilele proptele umane. Avem așadar aici o lecție importantă pentru noi astăzi împotriva folosirii alcoolului și substanțelor care dau dependențe.
...ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat, şi să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin Moise.” (Lev. 10:10–11).
Vinul amorțește simțurile, astfel încât nu se mai poate face o distincție clară nici la nivelul simțurilor omenești, darmite duhovnicește – între ce este sfânt și ce este necurat! Ca rezultat al folosirii și al abuzului de alcool, adevăratele valori sunt denaturate și apar încălcări ale principiilor morale. Preotul trebuie să păzească legile Domnului, cu-atât mai mult cu cât are datoria să-i învețe și pe alții să facă la fel. Iar pentru studierea și învățarea Cuvântului lui Dumnezeu este nevoie de umplerea Duhului Sfânt.
Iată în continuare alte indicații și interdicții privind jertfele în legătură cu incidentul:
Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar şi lui Itamar, cei doi fii care mai rămăseseră lui Aaron: „Luaţi partea din darul de mâncare rămasă din jertfele mistuite de foc înaintea Domnului şi mâncaţi-o fără aluat lângă altar: căci este un lucru preasfânt. S-o mâncaţi într-un loc sfânt; acesta este dreptul tău şi dreptul fiilor tăi, ca parte din darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului; căci aşa mi-a fost poruncit. Să mâncaţi de asemenea într-un loc curat, tu, fiii tăi şi fiicele tale împreună cu tine, pieptul care a fost legănat într-o parte şi alta şi spata care a fost adusă ca jertfă prin ridicare; căci ele vă sunt date, ca un drept cuvenit ţie şi ca un drept cuvenit fiilor tăi, din jertfele de mulţumire ale copiilor lui Israel. Împreună cu grăsimile rânduite să fie mistuite de foc, ei vor aduce spata, adusă ca jertfă prin ridicare, şi pieptul care se leagănă într-o parte şi alta înaintea Domnului; ele vor fi ale tale şi ale fiilor tăi împreună cu tine, printr-o lege veşnică, aşa cum a poruncit Domnul.” (Lev. 10:12–15).
Moise repetă poruncile referitoare la jertfa de mâncare și la jertfa de mulțumire. Preoții trebuiau să mănânce o parte a jertfei într-un loc sfânt adică, în mod evident, în curtea Cortului întâlnirii, lângă altarul de aramă. Acesta este sfânt, deoarece a fost pus deoparte pentru a fi folosit în slujba lui Dumnezeu. Pieptul care a fost legănat într-o parte și într-alta, precum și spata adusă ca jertfă prin ridicare, trebuiau mâncate într-un loc curat. Se pare că pe acestea le puteau mânca acasă, cu condiția ca acea casă să fie curată, așa cum cere Legea.
Moise a căutat ţapul adus ca jertfă de ispăşire; şi iată că fusese ars. Atunci s-a mâniat pe Eleazar şi Itamar, fiii care mai rămăseseră lui Aaron, şi a zis: „Pentru ce n-aţi mâncat jertfa de ispăşire într-un loc sfânt? Ea este un lucru preasfânt; şi Domnul v-a dat-o ca să purtaţi nelegiuirea adunării şi să faceţi ispăşire pentru ea înaintea Domnului. Iată că sângele jertfei n-a fost dus înăuntrul Sfântului Locaş; trebuia s-o mâncaţi în Sfântul Locaş, cum am poruncit.” (Lev. 10:16–18).
Aici apare un alt incident care are la bază o acțiune neconformă cu voia lui Dumnezeu. Ceilalți doi fii ai lui Aaron au greșit, însă au făcut un păcat prin omisiune; nu a fost un păcat intenționat, ca al celorlalți doi fii ai lui Aaron care au fost arși. Jertfa de ispășire trebuia să fie mâncată într-un loc sfânt, și nu se întâmplase așa. Deși sângele fusese vărsat, partea care revenea preoților nu fuseseră mâncată – omiseseră acest lucru, probabil fără să-și fi dat seama de importanța lui. De data aceasta, ca pentru a se pune chezaș pentru fiii care-i mai rămăseseră, Aaron își asumă responsabilitatea pentru fapta lor (Lev. 10:19–20):
Aaron a răspuns lui Moise: „Iată, ei şi-au adus azi jertfa de ispăşire şi arderea lor de tot înaintea Domnului; şi, după cele ce mi s-au întâmplat, dacă aş fi mâncat azi jertfa de ispăşire, ar fi fost bine oare înaintea Domnului?” Moise a auzit şi a fost mulţumit cu aceste cuvinte.
Se pare că tragicul incident a provocat nu doar o lipsă a poftei de mâncare, ci și un sentiment de nevrednicie și chiar de spaimă în a continua slujirea lui Dumnezeu. Moise a fost mulțumit de explicație. Cred însă că în acel moment, Aaron mai degrabă ar fi dorit să-și dea demisia!
Și noi trebuie să învățăm un adevăr foarte important din acest incident. Cei despre care am citit au venit înaintea lui Dumnezeu „pe cont propriu”. Au fost fie neatenți, fie orgolioși, fie încăpățânați – astfel că Dumnezeu i-a judecat. Oamenii mă întreabă uneori dacă e greșit faptul că aparțin unei biserici care nu recunoaște divinitatea lui Hristos. Dragii mei, credeți că poate veni cineva la Dumnezeu într-un context străin de voia și cerințele lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu ar mai lovi și astăzi așa cum i-a lovit pe Nadab și Abihu, cred că jumătate din creștini ar fi morți! Liberalii ar fi loviți din cauza negării divinității lui Hristos și a iertării noastre prin jertfa Sa. Mulți creștini fundamentaliști ar fi loviți ca Anania și Safira pentru ipocrizia lor, pentru păcatul de a-l minți pe Duhul Sfânt... ș.a.m.d. Astăzi Dumnezeu încă Se îndură – glorie Lui! – și ne dă timp pentru pocăință, și pentru a ajunge la cunoașterea și trăirea adevărului. Altfel, mulți oameni ar fi loviți cu moartea.
Și să nu uităm lecția de bază a acestui capitol: venim în închinare înaintea lui Dumnezeu așa cum cere El. Nu putem negocia cu El, nu noi facem regulile. Dumnezeu este Cel care ne mântuiește și tot El este Cel care spune cum putem fi mântuiți, cum să ne apropiem de El și cum să umblăm cu El! Iar Isus Hristos spune că nimeni nu vine la Tatăl decât prin El! Să rămânem la final cu aceste adevăruri fundamentale!

Leviticul 11:1-8 | Itinerar Biblic | Episodul 180

Dragi ascultători, să ne socotim privilegiați că suntem dintre cei în măsură să continue a privi nestingheriți și interesați în Cuvântul lui Dumnezeu – manualul nostru de viață deplină și veșnică. Sunt atâția (în lumea asta și în vremurile noastre) care nu au libertatea și posibilitatea binecuvântată de a cerceta Scripturile. De aceea, să fim recunoscători, și să răscumpărăm vremea – fără să facem nazuri, fără să taxăm sau minimalizăm porțiuni din textul biblic, pe motiv că n-ar mai fi relevante sau necesare! „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2 Timotei 3:16-17) Iată un text menit să ne impulsioneze să citim atent, harnic inclusiv cartea Leviticul, de care mulți se feresc... dar din care trebuie să recunoașteți că ați beneficiat de pe urma parcurgerii primelor 10 capitole, nu?!
Și trebuie să știți că au rămas și vor rămâne o sumedenie de lucruri nespuse – nici nu putem, și nici nu ne-am propus să fim exhaustivi; vom continua să desțelenim doar, rămânând ca dvs., fiecare sub călăuzirea Duhului Sfânt să adânciți brazda și să culegeți rodul, vizibil și-n priceperea duhovnicească, și-n trăirea zilnică, și-n relațiile cu semenii. Așa să vă (și să ne) ajute Dumnezeu!
Spuneam că nu vom reuși să decantăm toate concluziile și aplicațiile textelor parcurse... De exemplu, chiar dacă nu detaliem, să nu uităm că abia am finalizat de parcurs capitolele 8-10 din Leviticul, care s-au ocupat de instaurarea și reglementarea preoției aaronice. Preoția este un concept care se regăsește – ca să nu uităm că, dacă Israel a fost chemat de Iahweh să fie o împărăție de preoți, Biserica este desemnată a fi o preoție împărătească. Ei erau un popor între popoare, creștinii sunt un popor împrăștiat printre popoare. Ca preoți ai lui Dumnezeu, suntem închinați Domnului ca martori pentru cei între care am fost așezați să trăim și să slujim. Și suntem nu entități solitare, ci ca trup al lui Hristos suntem mădulare unii altora. Modelul preoției noastre este Domnul Isus, care „trăiește pururi ca să mijlocească pentru” noi.
Foarte multe lucruri s-ar putea spune doar despre statutul preoțesc al creștinului nou-testamentar – un subiect pentru care ne-ar fi necesare o serie de episoade – dar nu acesta este deocamdată scopul nostru... Ne întoarcem la cartea Leviticul și odată cu al 11-lea capitol, schimbăm și subiectul și audiența – preț de vreo 12 capitole, subiectul principal va fi curățarea, convinși și conștienți că sfințenia lui Dumnezeu solcită/impune curățarea poporului Său.
Capitolul 11 este într-un fel unul de răscruce în cartea Leviticului. Atenția se mută de la preoți la popor; de la jertfele aduse lui Dumnezeu la hrana omului; de la închinarea înaintea lui Dumnezeu la umblarea în această lume. Se face astfel trecerea de la sfânt la lumesc, fără vreo schimbare de ritm sau de abordare, deoarece autorul nu consideră că ar fi vorba despre ceva diferit – cu scopul de a pricepe că tot ce este impur are șanse și trebuie să devină curat și să se mențină sfânt – conform principiului de căpetenie impus de Iahweh poporului Său: „ Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!”
Noi facem astăzi o destul de vârtoasă – și pe măsură de falsă! – diferență între sacru și profan, între ce este sfânt și ce este lumesc. Avem impresia că oricine sau orice în biserică este sfânt. În sensul acesta, poate chiar și bârfa în biserică poate fi considerată sacră, nu? (mai ales dacă este formulată ca o cerere de rugăciune!)... pe câtă vreme bârfa din afara bisericii este satanică, lumească. Dragul meu, poți fi motivat de gloria lui Dumnezeu în absolut tot ceea ce faci. Cineva spunea: „Un șanț dacă sap, vreau să fie atât de drept, încât Dumnezeu să poată privi prin El!”
Dragii mei, nu putem despărți sacrul de secular. Vom vedea în textul nostru, capitolul 11 din cartea Leviticul, că Dumnezeu se mută de la ceea ce noi am numi sacru, la ceea ce numim lumesc, laic – fără prea multe precauțiuni, fără să adâncească prea mult diferențele.
După cum vom vedea, din această secțiune vom desprinde câteva lecții spirituale importante pentru noi; există însă aici și un aspect foarte practic și real, pe care noi adesea îl ignorăm, gândindu-ne că era valabil doar pentru poporul Israel. Dacă Dumnezeu a interzis consumul anumitor animale și a permis consumul altora, trebuie să presupunem că El a făcut acest lucru și pe baza unui criteriu legat de sănătatea umană. Israeliții aveau voie să mănânce anumite animale și păsări, precum și anumiți pești, însă altele le erau interzise. Diferențierea dintre animalele curate și cele necurate nu era o superstiție, și era mai mult decât un simplu ritual religios. Dacă Dumnezeu a permis anumite animale în dieta poporului Său, și a interzis cu desăvârșire alte animale, cu siguranță că există niște beneficii în respectarea acestei diete. Istoria va demonstra că Dumnezeu a avut motive serioase pentru a face această diferențiere. Este adevărat că El ar fi putut acționa în mod arbitrar atunci când a trasat linia de demarcație între curat și necurat, dar știm că a făcut-o pentru binele poporului Său. Dovedește oare istoria că până și în cazul animalelor curate și al celor necurate Dumnezeu a acționat spre copiilor Săi?
Este interesant de observat că animalele interzise consumului se hrăneau în mare parte cu lucruri necurate. Animalele eliminate din sistemul mozaic erau predispuse astfel îmbolnăvirii lor – și deci și a celor care le vânau și consumau pe acestea!
Permiteți-mi, vă rog, să-l citez pe Dr. S. H. Kellogg: „Una din marile descoperiri ale științei moderne este faptul că un mare număr de boli care apar la animale au drept cauză forme primare de viață parazitară. Animalele care se hrănesc cu lucruri necurate sunt în special expuse acestor boli, și cel mai probabil că niciunul din aceste animale nu este pe deplin ferit. O altă descoperire recentă, la fel de importantă pentru subiectul acestui capitol, este faptul, confirmat de acum, că multe dintre aceste boli parazitare apar atât la animale, cât și la oameni, și se pot transmite de la animale la oameni.” (The Book of Leviticus [Cartea Leviticului], p. 314).
Autorul continuă, menționând trichineloza la porci, difteria la curcani și răpciuga la cai. În mod clar, nici Moise și nici medicii din Egipt nu știau despre aceste boli, însă Dumnezeu știa! El a făcut această delimitare între curat și necurat. Dovedește oare istoria faptul că această delimitare a fost făcută pentru binele poporului Israel? Cu siguranță!
Să privim acum la declarația Dr-ului Noel de Mussy, făcută la Academia de Medicină din Paris, încă din 1885: „Se pare că ideea de boli parazitare și infecțioase, care ocupă un loc atât de important în patologia modernă, a preocupat și gândul lui Dumnezeu și gândirea lui Moise, și a influențat toate regulile sale de igienă. Astfel au fost excluse din dieta evreilor animalele predispuse la paraziți; și pentru că germenii și sporii bolilor infecțioase circulă prin sânge, el poruncește ca sângele să fie scurs din trupul animalelor înainte ca acestea să fie consumate de către oameni.”
De unde a știut Moise aceste lucruri? Sigur că el nu avea de unde să le știe, dar Dumnezeul cel Atotștiutor i-a spus ce are de făcut.
Îl citez din nou pe Dr. Kellogg: „Chiar și cu mult timp în urmă, când ciuma devasta Europa, evreii au scăpat de ea într-un număr atât de mare, încât suspiciunea oamenilor a escaladat până la furie și evreii au fost acuzați că ar fi cauzat acea mortalitate înspăimântătoare printre vecinii lor neevrei, prin otrăvirea fântânilor și a izvoarelor de apă.”
Profesor Hosmer a scris: „De-a lungul întregii istorii a evreilor, înțelepciunea legiuitorilor antici în această privință a fot demonstrată într-un mod remarcabil. În timpul epidemiilor, evreii au avut de suferit mult mai puțin decât ceilalți; în ce privește longevitatea și sănătatea generală, ei s-au remarcat în orice epocă și, până în ziua de astăzi, în birourile de asigurări, se spune că viața unui evreu valorează mai mult decât viața celorlalți oameni!”
Dr. Behrends menționa și el: „În Prusia, durata medie de viață a evreilor este cu cinci ani mai mare decât cea a restului populației.”
Culmea este însă că – în zilele noastre, atât de procupate de diete sănătoase și de prelungirea duratei vieții – chiar evreii își încalcă regulile în privința hranei adecvate, iar această diferență menționată scade... nu trebuie însă uitat că au existat perioade de timp când viața evreilor era și de două ori mai lungă decât cea a vecinilor neevrei!
Și noi învățăm de aici câteva lucruri importante. Noi îi condamnăm pe evrei pentru faptul că pun un așa de mare accent pe lucrurile fizice, lăsând la o parte implicațiile spirituale. În același timp, însă, noi avem tendința să punem un atât de mare accent pe partea spirituală, încât uităm cu totul de cea fizică. Un creștin nu ar trebui să-și neglijeze trupul – motivând că este oricum precar și efemer – și ar trebui să fie grijuliu în privința hranei, a felului în care își folosește sau îngrijește trupul. Să nu uităm niciodată că trupul nostru este astăzi templul Duhului Sfânt. Dacă un lucru este de natură fizică, acest fapt nu îl împiedică să fie și spiritual.
În același timp, chiar dacă astăzi tendința este în scădere, în special datorită medicilor și dieteticienilor, au fost vremuri în care eram îndemnați și încurajați în mod clar să mâncăm tot ceea ce vrem. Dacă voiai să mănânci carne de șarpe cu clopoței, și-ți permiteai, puteai s-o faci, pentru că era doar „o abordare superstițioasă afirmația că există valoare spirituală în a mânca sau a nu mânca anumite lucruri”! Cu siguranță, însă, există pasaje din Scriptură care vorbesc despre acest lucru:
„Eu ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine şi că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat” (Rom. 14:14).
„Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu: nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm” (1 Cor. 8:8).
„Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte…” (1 Cor. 6:13).
„Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31).
Dincolo de componența, consistența, calitatea și cantitatea hranei și meniurilor, creștinului care trăiește sub har îi este recomandată cumpătarea sau stăpânirea de sine, în vreme ce – pe de cealaltă parte – lăcomia îi este strict interzisă!
Acestea (destule) fiind zise în chip de introducere, să abordăm acum textul biblic:
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi le-a zis: „Vorbiţi copiilor lui Israel şi spuneţi-le: «Iată dobitoacele pe care le veţi mânca dintre toate dobitoacele de pe pământ:»” (Lev. 11:1–2).
Dumnezeu trasează o linie strictă de demarcație între lumină și întuneric, între noapte și zi, între bine și rău, între curat și necurat. Și, apropo, Dumnezeu este Cel care face diferența între lumină și întuneric. Scopul Domnului este să ajute omul să fie mai sensibil la aceste distincții făcute de El, ascuțindu-i simțurile discriminatorii ale celui din urmă. Dumnezeu vrea ca omul să iubească binele și să urască răul. În zilele noastre se atenuează tot mai mult simțurile omului în raport cu binele și răul, acesta încercând să pună toate lucrurile din viață în zona gri a amoralității. Dumnezeu folosește aceste diferențieri pentru a-l conduce pe om înspre altar și înspre sângele vărsat al lui Hristos pentru curățire și iertare.
Dumnezeu face regulile. Poate că cineva întreabă: „De unde știi ce este bine?” Răspunsul este că binele e ceea ce Dumnezeu spune că este bine! Universul este al Său. Cunoașteți cumva reguli mai bune decât cele făcute de El? Dumnezeu a făcut regulile pentru domeniul fizic. (Vreți cumva să sfidați legea gravitației și să vă desprindeți de pământ? Călătoriile spațiale sunt extrem de scumpe, și nu și le pot permite prea multe state, darmite persoane!)
Dumnezeu se implică în domeniul vieții cotidiene, iar hrana omului este un lucru important din această sferă. Dumnezeu numește unele lucruri curate, iar altele necurate și omul trebuie să nu uite, și să i se amintească eventual, faptul că trăiește într-o lume plină de păcat, așa încât are datoria să învețe să aleagă binele și să se ferească de rău.
Cu toate că distincția dintre cele două categorii era și de natură morală, totușise vaeau în vedere și consecințele și efectele fizice, imediate: animalele curate erau sănătoase și hrănitoare pentru trup. Distincția dintre animalele curate și cele necurate este mai veche decât sistemul mozaic, și știm că și Noe recunoștea o astfel de împărțire.
Este demn de menționat faptul că alegerea animalelor comestibile, a peștilor și a păsărilor urmează, în mare, standardul omului civilizat de-a lungul secolelor până în zilele noastre. Deci, nu vorbim despre o întâmplare. Dumnezeu a făcut această distincție, indiferent de ce îți place sau nu ție și mie... poate ai vrea să mănânci unele din acele animale, iar pe altele nu. Un alt lucru pe care trebuie să-l observăm este că anumite animale erau bune atunci și acolo și nu în altă parte. Noi astăzi nu avem vreo poruncă privitoare la animale curate și necurate care pot fi consumate.
În acest capitol, apar câteva subiecte morale majore. Omul trăiește într-o lume de păcat și Dumnezeu cere recunoașterea acestui fapt. Apoi, omul are alegeri de făcut pentru că, fiind căzut și izgonit din Eden, el are și acum un „pom” din care Dumnezeu îi spune să nu mănânce. Eu cred că cel mai important aici este considerentul moral. Vă amintiți că atunci când Petru a văzut fața de masă plină de tot soiul de animale și păsări coborând din cer, a refuzat să mănânce, deși Dumnezeu i-a poruncit asta. Însă Domnul i-a spus: „Ce a curăţat Dumnezeu, să nu numeşti spurcat.” (Fapte 10:11–15). Cu alte cuvinte, Dumnezeu face regulile, iar omul trebuie să ia decizii în conformitate cu regulile lui Dumnezeu. Aceasta este o lecție morală foarte importantă pentru noi.
Să mâncaţi orice dobitoc care are unghia despicată, copita despărţită şi rumegă. (Lev. 11:3).
În versetul de mai sus găsim regula care trebuia respectată pentru a deosebi animalele ce puteau fi consumate. Regula este repetată în Deuteronom 14:6 și acolo sunt amintite animale ca: boul, oaia, capra, cerbul, căprioara, bivolul, capra sălbatică, zimbrul, capra neagră, şi girafa.
În cartea Leviticul, principiul și regula sunt date împreună cu câteva exemple dintre animalele necurate, pe când în Deuteronomul nu se pune accentul pe principiu și regulă, ci este redată o listă mai extinsă a animalelor curate. În Leviticul se accentuează astfel partea negativă, iar în Deuteronomul componenta pozitivă.
În cartea Leviticul, delimitarea între curat și necurat este foarte clară, deși aceasta nu este o poruncă nouă. Separarea dintre animale nu se face pe bază biologică, ci pe baza influenței lor asupra sănătății oamenilor.
Unele popoare păgâne, Persia de exemplu, atribuiau crearea anumitor animale zeului bun, iar altele erau create de zeul cel rău; în ce ne privește, noi știm că Dumnezeu a creat toate animalele. Diferențierea nu era făcută pe baza naturii animalelor, ca reprezentând vreun păcat sau o virtute. Leul, de exemplu, nu putea fi mâncat pentru că era necurat, ci pentru că Îl reprezintă pe Domnul Isus Hristos și este simbolul seminției lui Iuda. De aceea este numit Hristos „Leul din seminția lui Iuda”.
Nu există o legătură misterioasă între suflet și trup, idee întâlnită în unele din cultele păgâne de astăzi, motiv pentru care natura animalului nu poate fi transferată celui care îl mănâncă. Aceasta este o aberație și o superstiție. Unii vegetarieni consideră că oamenii devin cruzi deoarece consumă carne de animale, însă eu am întâlnit oameni răi care erau vegetarieni. Dați-mi voie să spun că aceste idei sunt absurde.
Pentru Israel, separarea dintre animalele curate și necurate făcea parte din planul lui Dumnezeu de a-i face deosebiți față de celelalte popoare. Termenul kosher are și astăzi o semnificație aparte pentru ei. Prin distincția făcută între diverse animale, israeliților li se amintea mereu că trăiau într-o lume în care trebuiau să facă alegeri... la fel și noi, fapt pt care trebuie să fim în cunoștință de cauză!
Găsim aici câteva aplicații spirituale pentru creștini. Am arătat, deja, că pentru noi nu mai e de actualitate respectarea unui anumit ritual în ce privește carnea, dar este interesant de observat că „a cugeta” este o expresie figurată a unei vaci care rumegă. „Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui” (Ps. 1:2). Rumegarea hranei se aseamănă cu cugetarea la Legea Domnului, lucru care oferă credincioșilor mari beneficii spirituale. Tot așa, copita despărțită amintește de umblarea credinciosului despărțit de lumea aceasta. „Vă sfătuiesc, dar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o” (Efes. 4:1). „Trăiţi [engl. umblați] în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit... Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi” (Efes. 5:2, 15). Există o relație strânsă între studierea Cuvântului lui Dumnezeu și umblarea credinciosului în lume. „Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat; din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” (2 Tim. 3:14–15). „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri” (Iacov 1:22). Dragul meu, umblarea credinciosului pe acest pământ trebuie să fie în strânsă legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă mergi prin lumea aceasta, va fi necesar să rumegi hrana, Cuvântul lui Dumnezeu... iar umblarea ta va trebui să fie despărțită de lume – lucru ce se poate realiza doar prin puterea Cuvântului! Credinciosul care studiază Biblia și trăiește învățătura Cuvântului Sfânt, arată că este copil al lui Dumnezeu prin faptele sale și prin umblarea sa prin lume.
Dar să nu mâncaţi din cele ce rumegă numai sau care au numai unghia despicată. Astfel, să nu mâncaţi cămila, care rumegă, dar n-are unghia despicată: s-o priviţi ca necurată. Să nu mâncaţi iepurele de casă, care rumegă, dar n-are unghia despicată: să-l priviţi ca necurat. Să nu mâncaţi iepurele, care rumegă, dar n-are unghia despicată: să-l priviţi ca necurat. Să nu mâncaţi porcul, care are unghia despicată şi copita despărţită, dar nu rumegă: să-l priviţi ca necurat. Să nu mâncaţi din carnea lor şi să nu vă atingeţi de trupurile lor moarte: să le priviţi ca necurate. (Lev. 11:4–8).
Aici avem o listă extinsă a animalelor necurate, care se pare că a fost dată în urma unor nelămuriri în legătură cu aceste animale. Doar animalele ierbivore își rumegă hrana și, prin urmare, animalele carnivore erau eliminate pe baza acestui criteriu.
Dumnezeu le interzice israeliților să mănânce cămila. Auzind o asemenea interdicție, noi ne întrebăm: „Cine ar vrea să mănânce o cămilă?” Nu credeți că aspectul acesta adaugă o notă de umor cuvintelor Domnului Isus, atunci când El i-a acuzat pe farisei că strecoară țânțarul și înghit cămila? Cămila nu era doar zgrunțuroasă, era și necurată. Iepurele de casă corespunde iepurelui cunoscut astăzi și se aseamănă cu el, însă trăiește în locuri stâncoase. Mie mi se pare interesant că nu i-am auzit niciodată pe cei ce afirmă că nu ar trebui să mâncăm carne de porc, spunând și că nu ar trebui să mâncăm carne de iepure. Porcul are copita despicată, dar nu rumegă hrana. El pare că mănâncă tot timpul dar, de fapt, nu rumegă. Mai este bine de remarcat că, totuși, carnea de porc este greu de digerat; porcii sunt animale necurate, pentru că felul în care se hrănesc este necurat.
Israeliților le era interzisă chiar și atingerea de stârvurile acestor animale, implicațiile spirituale ale acestui fapt neputând fi evitate.
Vă las să vă gândiți fiecare la obiceiurile culinare – care iată nu-s deloc neimportante – și vă doresc călăuzire duhovnicească în orice hotărâri cu impact imediat, dietetic veți lua! Cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne reîntâlnim sănătoși data viitoare, pentru a continua trecerea în revistă a listelor alimentare cuprinse în cap. 11 din Leviticul.