Itinerar Biblic

Marcu 12:28-44 | Itinerar Biblic | Episodul 161

Dragi prieteni, ne reîntâlnim în ecoul ideilor de forță enunțate de Mântuitorul Isus Hristos în prima parte a cap. 12 din Evanghelia după Marcu, peste care am trecut data trecută. Iar ultima dintre ele chiar ne definește – e vorba de înviere, care nu e doar o speranță, ci este o realitate care-L caracterizează în primul rând pe Dumnezeu, ca Sursă a vieții; în El toți copiii Săi sunt vii, chiar dacă vor fi trecut prin moartea biologică. Pe această temă Domnul Isus avusese o dispută cu saducheii, pentru care învierea și deci viața veșnică erau nonsensuri. Chiar dacă nu se mai numesc așa, sau nu descind neapărat din ramura aceasta preoțească iudaică, sunt și-n zilele noastre o sumedenie care (precum saducheii) nu cred în înviere – incapabili sau nedorind să treacă dincolo de materialism și de hedonismul lui „aici și-acum”. Pentru ei toți (de-atunci și de-acum) a argumentat Domnul Isus, inclusiv în Marcu 12, dovedind cu Scriptura și cu personalitatea, caracterul, lucrările lui Dumnezeu că există cu adevărat o înviere – care va plasa omenirea și pe credincioși într-o cu totul altă realitate și dimensiuni. Învierea tuturor va fi urmată de judecată și de răsplătirea fiecăruia – pentru ca oricine să-și ia răsplata după binele sau răul pe care l-a făcut când trăia în trup (ne asigură Cuvântul lui Dumnezeu). Cine neagă asta, trăiește în rătăcire, în eroare, pentru că nu vrea să cunoască (și să recunoască) nici Scriptura, nici puterea lui Dumnezeu!
Marcu descrie în continuare, în același cap. 12, apariția altei persoane, care vine la Domnul nostru, după ce auzise discuţia cu saducheii... Episodul este redat și-n alte evanghelii: Matei afirmă că nu doar o persoană îi pune aceeași întrebare, și că aceștia erau dintre farisei, veniți să-L ispitească; Luca afirmă că era vorba de un învățător al Legii... Marcu ni-l prezintă ca fiind un cărturar aparent bine-intenționat (pe care până la sfârșit aflăm că și Domnul Isus îl apreciază). Pentru că în ce privește subiectul învierii fariseii erau în dezacord cu saducheii, și pentru că Domnul le dăduse un răspuns aspru și clar necredincioșilor în înviere, acest cărturar fariseu se apropie cu bunăvoință, ca de unul care avea o poziție/încredințare comună – și-I pune Învățătorului Mesia o întrebare tipic fariseică... care de astă dată nu pare o provocare, ci un soi de nelămurire, un fel de minge ridicată la fileu, o întrebare mai degrabă menită să restabilească prestigiul Domnului Isus, și o încercare de a întări și prin intermediul altei voci adevăruri importante ale Cuvântului lui Dumnezeu. Și ce poate fi mai important decât... cel mai important?!   
Unul dintre cărturari, care-i auzise vorbind, fiindcă ştia că Isus răspunsese bine saducheilor, a venit şi L-a întrebat: „Care este cea dintâi poruncă dintre toate poruncile?” (Marcu 12:28)
Cu alte cuvinte: Care este cea mai importantă dintre cele... (nu, nu 10, ci) 613 porunci din Lege?! Între cre se spune că erau 365 porunci „negative” (tip „să nu...”) și 248 de prescripții legate de diverse activități uzuale. Să recunoaștem: un număr mult prea mare, care făcea aproape imposibilă punerea lor riguroasă în practică de către credinciosul obișnuit. Mai cu seamă că învățătura rabinică propovăduia egalitatea acestor porunci, între care ierarhiile erau excluse.
Isus i-a răspuns: „Cea dintâi este aceasta: «Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn.»” (Marcu 12:29)
Drept răspuns, Domnul Isus redă fără ezitare Deuteronomul 6:4-5, binecunoscutul Sh’ma Israel. Nu conține vreuna dintre cele Zece Porunci, ci este cea mai importantă afirmaţie doctrinară din Vechiul Testament. Literal ar însemna: „Iahveh Elohim [plural] al nostru este Iahve!” Deci Domnul Isus rămâne în Lege și-n VT, privitor la care tocmai trecuse un test, în pasajul precedent... și deci se pare că-l va absolvi și pe acesta!
Prin faptul că se referă la această mărturisire de credință, și nu la o poruncă dintre cele clasice (deși vor urma imediat și poruncile!), Învățătorul Hristos clarifică cel puțin trei lucruri: 1. Consideră în mod deliberat că aparține Israelului; 2. Arată că împărtășește prețuirea rabinilor pentru mărturisirea de credință; 3. Prezintă explicit afirmația că Dumnezeu este Unul singur! (Asta, fără să contrazică afimrația că El era Fiul lui Dumnezeu!) Pe lângă acest unic Dumnezeu (pe care-L proclamă și Pavel în 1 Cor. 8:6 de ex.) nu mai intră în discuție niciun alt Dumnezeu!
Israel urma să fie martorul unei lumi a politeismului şi a idolatriei în ce priveşte Dumnezeirea. Biserica este martorul unei lumi a ateismului şi a unitarianismului cu privire la Trinitate.
„…şi: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta»; iată porunca dintâi.” (Marcu 12:30)
Prin urmare, pentru Mântuitorul lumii cea mai importantă poruncă este dragostea pt Dumnezeu – pe care o dezvoltă/o privește sub patru aspecte: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău...
Cu toată inima ta – adică din adâncul personalității tale, din care izvorăsc voința și motivațiile vieții tale
Cu tot sufletul tău – cu toate pornirile, sentimentele și pulsiunile vieții tale
Cu tot cugetul tău – cu toată capacitatea ta de a gândi, de a reflecta, de a medita, de a anliza, de a chibzui... și
Cu toată puterea ta – adică în toate acțiunile tale, și cu toate resursele tale.
În acord cu psalmiștii (amintiți-vă de exemplu îndemnul „Cântați-I Domnului o cântare înțeleaptă”) Domnul Isus afirmă aici că și mintea noastră trebuie să-i aducă o laudă și închinare conștientă lui Dumnezeu. Cu atât mai mult asta ar trebui să fie valabil și în teologie, care nu trebuie să promoveze neapărat sisteme logice impunătoare, ci să fie interesatî să inspire omul la meditație asupra Cuvântului și la glorificarea prin orice mijloc a lui Dumnezeu.
Apropo, tu împlineşti această poruncă? Dacă spui că nu ai nevoie de Hristos ca Mântuitor, că tu Îl asculţi pe Dumnezeu, atunci îţi pun următoarea întrebare: „Îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot cugetul tău şi cu tot sufletul tău?” Dacă nu, atunci tu încalci porunca Lui şi ai nevoie de un Mântuitor. Ştiu că am nevoie de un Mântuitor, nu ajung la înălţimea standardului. Aş vrea să ajung. Îl iubesc, dar nu aşa cum ar trebui.
„Iar a doua este următoarea: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” (Marcu 12:31)
Deși a fost întrebat doar despre cea mai mare poruncă, Domnul Isus o spune și pe a doua – pentru că o consideră la egalitate cu precedenta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” Domnul citează și aici Leviticul 19:18, la care mai apelase și cu alte ocazii – de unde putem trage concluzia că acest verset era de mare importanță pentru Mântuitorul... care vrea ca oamenii să înțeleagă că mesajul și învățătura Sa nu intrau în conflict cu Legea mozaică, ci o purifică doar de adaosuri ulterioare formale. El cunoștea nu doar litera, ci și spiritul Evangheliei și al întregului Cuvânt!
Dragostea pentru aproapele este strâns legată de dragostea pentru Dumnezeu – legătură caracteristică pentru întregul creștinism (Rom. 13:9; Gal. 5:14; Iacov 2.8, ca să mă rezum doar la câteva exemple).
Chiar dacă mai târziu Pavel reduce totul la respectarea poruncii privind dragostea pentru aproapele, e clar că pt Domnul Isus:
Dragostea pentru aproapele nu poate înlătura/exclude dragostea pentru Dumnezeu
Dragostea pt aproapele decurge din dragostea pentru Dumnezeu (Cine nu-l iubește pe Dumnezeu... nu-și iubește cu adevărat semenul
Cele două iubiri (pt Dumnezeu și pt aproapele) nu exclud celelalte porunci, ci le înglobează pe toate, reprezintă un corolar verificabil al evlaviei. Deci nu cumva să ajungem să credem că putem exclude după plac celelalte porunci!
Acum, dacă ai putea împlini pe deplin acest standard, poate că ai putea aplica pentru titlul de „auto-mântuitor”, cel ce ți-ai câștigat mântuirea pe baza propriul tău merit. Până atunci, însă, ai nevoie de un Mântuitor!
Cărturarul I-a zis: „Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul afară de El şi că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul şi cu toată puterea şi a iubi pe aproapele ca pe sine este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.” Isus a văzut că a răspuns cu pricepere şi i-a zis: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi nimeni nu îndrăznea să-I mai pună întrebări. (Marcu 12:32–34)
Ceea ce a spus cărturarul este, cu siguranţă, adevărat – de fapt el reia spiritul celor afirmate de Domnul Isus: A-l iubi pe Dumnezeu şi a-l iubi pe aproapele tău face mai mult decât toate arderile de tot şi toate jertfele. O afirmație cu atât mai valororasă, cu cât venea de la un cărturar tradiționalist/ritualist, iar discuția avea loc (să nu uităm!) în Templu, prin excelență locul jertfelor! Nu știu cât de reprezentativ era acest cărturar pentru fariseii dintre care provenea, dar iată că – suprinzător – el interpretează aceeași partitură ca Învățătorul Hristos, considerând că slujba religioasă lăuntrică este mai importantă decât gestica exterioară a cultului oficial! (Oricum fariseii dădeau mai puțină importanță jertfelor, poate și pentru că acestea erau punctul forte al manifestării saducheilor, rivalii lor religioși)
Sfârșitul discuției ne determină să înțelegem un adevăr important și actual: iată că și un om religios – da, cunoscător, dar nenăscut din nou – poate să priceapă adevărul biblic! Sigur, unul care citește și meditează la Cuvântul lui Dumnezeu n-are cum să fie departe de de Împărăția lui Dumnezeu... care în plus, în acest caz, era întruchipată de Însuși Domnul Isus, care era de față! Deci omul acesta i-ar fi putut fi ucenic, dacă ar fi dorit!
Dă-mi voie să-ţi spun, din nou, că dacă nu atingi standardul de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta şi de a-l iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, ai nevoie de un Mântuitor. Du-te la El!
În ceea ce priveşte perioada în care oamenii I-au pus întrebări lui Isus, aceasta se încheie aici. Oponenții nu L-au putut prinde în cursă. Acum Isus va avea ceva de spus și va pune întrebările: (Marcu 12:35–37)
Pe când învăţa pe norod în templu, Isus a zis: „Cum zic cărturarii că Hristosul este fiul lui David? Însuşi David, fiind insuflat de Duhul Sfânt, a zis: «Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”» Deci chiar David Îl numeşte Domn; atunci cum este El fiul lui?” Şi gloata cea mare Îl asculta cu plăcere.
Observăm în primul rând că Domnul Isus îi atribuie, clar, Psalmul 110 lui David. Hristos spune că David a scris acest psalm prin Duhul Sfânt şi mai spune că acest psalm vorbeşte despre El, despre Mesia.
Apoi, Isus îi învaţă aici pe oameni despre propria naştere din fecioară. Cum putea David, în Psalmul 110, unde vorbeşte despre un descendent viitor de-al său, să-l numească pe propriul lui stră-stră-stră-stră-nepot – Domnul său? Ei bine, singura posibilitate pentru ca el să-l poată numi așa era ca persoana în cauză să fie DOMNUL. Singurul mod în care Isus poate fi DOMNUL este acela de a fi mai mult decât „fiul lui David”. Adică, trebuie să fie născut din fecioară ca să fie Fiul lui Dumnezeu. Domnul nostru îi învaţă aici un lucru extraordinar: pe tronul lui Dumnezeu poate să șadă numai cineva divin, deci „fiul lui David”, Mesia, este mai mult decât urmașul unui împărat israelit, este din Dumnezeu, este Dumnezeu! Domnul a motivat acest lucru biblic, cu citate din psalmi – deci, pentru Domnul, David a fost un proroc!
Pasajul nu trebuie înțeles că Domnul Isus ar fi respins titlul de fiu al lui David (cu atât mai mult cu cât și era, de fapt, pe linie paternă) – ci că Domnul spune că acest lucru/titlu nu era de ajuns: El era și Fiul lui Dumnezeu! Sigur, pasajul acesta pune în discuție un subiect care-i desparte pe evrei de creștini, dar e clar că aici Domnul Isus dezvăluie ce și cum gândește despre Sine și ce le transmite și celorlalți: anume, că este Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Nerecunoscându-I aceste calități, practic Îl contrazici și-L respingi pe Isus!
Dacă până acum, și-n cele mai multe ipostaze, ne-am obișnuit să-L vedem pe Domnul Isus răspunzând – e drept, imparabil – atacurilor, acuzațiilor și ispitirilor dogmatice ale adversarilor Săi, în acest final de capitol 12, Mântuitorul arată că poate fi și ofensiv, fără să fie însă nedrept, obraznic sau deplasat, ci doar direct, curajos, realist:
În învăţătura pe care le-o dădea, Isus le zicea: „Păziţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi şi să le facă lumea plecăciuni prin pieţe. Ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi şi după locurile dintâi la ospeţe; casele văduvelor le mănâncă şi fac rugăciuni lungi de ochii lumii. O mai mare osândă va veni peste ei.” (Marcu 12:38–40)
Isus a făcut deci aceste remarci în contextul învățăturii pe care o dădea oamenilor. Se poate observa că El nu diferențiază între farisei, saduchei, irodieni, învățători etc. ci îi încadrează pe toți la capitolul „cărturari” – cei care se presupune că „au carte” și că se ocupă cu Cartea! Domnul Isus îi învaţă pe oameni (în auzul celor vizați) că poziţia privilegiată creează responsabilitate. El îi denunţă pe cărturari pentru că vieţile lor intrau în contradicţie cu Scripturile din care îi învăţau pe oameni. Judecata lor va fi mai aspră decât a celor care nu au auzit Scripturile.
Bineînțeles că nu aunt vizați toți cărturarii, fără excepție, ci aceia care de obicei și-n mod repetat își contraziceau pretențiile și menirea prin mărturie deficitară. Cărturarul despre care Domnul vorbise mai devreme, sau Nicodim, duceau desigur o altfel de viață, cee ace a atras aprecieri din partea Învățătorului Isus. Ca în cazul mult mai emoționant al afirmației despre cel ce-l va vine, care i-a făcut pe ucenici să se întrebe fiecare: Nu cumva sunt eu?, la fel și aici Domnul incrimineaă tendințele și apucăturile generale și lesne observabile, și neconforme cu statutul de cercetător și învățător al Legii și Scripturii, urmând ca fiecare din aceștia să se analizeze singur în ce măsură este sau nu vorba și despre el...
Dacă suntem (dar chiar dacă nu suntem!) dintre păstori, învățători, teologi, lideri sau lucrători (în definitiv: orice martor și mărturisitor al Domnului Isus Hristos), e bine să nu uităm să ne evaluăm periodic: nu cumva semăn și eu cu acei cărturari? Trăiesc eu ce spun altora? Acționez din mândrie, sau din ambiție? Nu cumva folosesc standarde duble: într-un fel cu unii, altfel cu alții? Nu cumva mimez evlavia și fac paradă de cunoștințe ca să-i imprsionez pe oameni? Nu cumva sunt lacom, și mă bucur de orice acumulare, fără să-mi pese că defavorizez sau poate chiar jefuiesc pe alții prin necumpătare, insensibilitate sau lipsă de milă și generozitate?!
Să nu uităm că fiecăruia ni se va cere după cât ni s-a dat, și că judecata va fi făcută cu dreptate de Cel căruia nimeni nu-i poate ascunde nimic! Acesta chiar este un gând de care ar trebui să ținem totdeauna seama!
De altfel, cred că aici în vers. 40 Domnul Isus Se referă chiar la judecata de apoi. Interesant aici că Mântuitorul gradează condamnarea... deci pedeapsa nu va fi nici egală, nici formală/schematică, ci va fi dreaptă și-n conformitate cu darurile, chemarea, capacitatea și responsabilitatea fiecăruia. Să nu uităm: va fi o judecată!
Iar etalonul și factorul principal va fi Acela care S-a îngrijit să dea și resurse pe măsura pretențiilor, și învățătură pe măsura nevoilor și exigențelor... care i-a analizat cu dreaptă măsură și pe împărați și pe savanți, și pe sărmani, și pe bolnavi și pe cei indiferenți, fără să se uite la fața omului... și care are și în continuare răbdare și milă cu fiecare! Nimic nu va scăpa... nimic nu a scăpat ochiului Său bun și drept!
...Precum în ultima ipostază, în incidentul final redat de Marcu în ultimele 4 versete ale capitolului 12 al Evangheliei sale.
Ultima întâmplare din acest capitol ni-l arată pe Isus făcând un lucru îndrăzneţ pe care numai Dumnezeu ar trebui să-l facă. El se uita cum dădeau oamenii bani în visteria Templului.
Isus şedea jos în faţa vistieriei Templului şi Se uita cum arunca norodul bani în vistierie. Mulţi, care erau bogaţi, aruncau mult. (Marcu 12:41)
Nu cred că Domnul Se așezase intenționat acolo, ca să observe ce și cum și cât donau oamenii pentru slujba templului. Ne convingem acum că Scriptura și Domnul nu doar îi mustră pe cei bogați – iată că aici îi apreciază pe cei care, din prisosul mare, dăruiau mult! O, de ar fi așa și astăzi! Să nu uitați că este Domnul Cel care v-a dat mult, oameni buni avuți, ca să faceți mult și multe, cu El și pentru El și-ai Lui!
Isus are autoritatea, astăzi, să observe colecta din biserica ta, sau oriunde ţi se cere să dai ceva pentru o cauză anume; adică pentru lucrarea lui Dumnezeu. El se uită la tine, ca să vadă cu ce inimă dăruiești... și nu nu atât la ce dai, ci la cât de mult păstrezi pentru tine, la ce-ți rămâne după ce dai!
A venit şi o văduvă săracă şi a aruncat doi bănuţi, care fac un gologan. (Marcu 12:42)
Domnul Isus a observat că bogaţii aruncau mulţi bani în visterie. Ei erau marii donatori. Vai, cât de mult îi iubim pe donatorii cu mulţi bani. Bogaţii dădeau cu generozitate, dar Hristos nu condamna asta. Prin comparație cu asemenea proeminenți, Domnul Isus a remarcat-o pe acea văduvă, iar ea a dat doi bănuţi. Comparat cu bogăţia acelui Templu, ceea ce a dat ea nu valora mai nimic (mai precis, valora cam jumătate din prețul plătit pentru o vrabie!) Dar ştiţi ce a făcut El? A înscris chipul și exemplul acelei femei cu slove de neșters în istoria lumii! A luat acei doi bănuţi şi I-a transformat în moneda şi aurul Cerului şi i-a făcut mai valoroşi decât orice a dat vreodată vreun bogat. Ştiţi de ce? Pentru că El a văzut că ea nu a păstrat nimic pentru sine, ci a dat totul pentru Dumnezeu, pentru închinarea, lucrarea și glorificarea Lui! Dragostea şi devotamentul ei erau în acel dar. Acesta este felul în care face Isus măsurătorile și evaluările (Marcu 12:43-44)
Atunci, Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie, căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.”
Unii întreabă dacă ar trebui să-I dea a zecea parte lui Dumnezeu... din net sau din brut?! Dragul meu, cu Dumnezeu faci această farmacie? Nu de la El ai totul? Și-apoi, schimbă-ți optica în lumina acestei întâmplări, și nu te mai uita cât dai pentru Dumnezeu și lucrarea Lui, ci vezi: cât păstrezi pentru tine?
Nu e vorba de cât de mult/puțin Îi dai Lui. Nu ţi se cere să dai o anumită sumă, sau un anume procent. Întrebarea este: cât de mult Îl iubeşti, de fapt? Domnul Se uită constant la modul cum dăruiesc oamenii, nu la ce sau cât dau... El privește dincolo de buzunarul sau mâna noastră, plicul sau punga în care punem darul – se uită la inima noastră, și Se simte iubit și apreciat după câtă bucurie vede acolo când dăruiești ceva în Numele Lui! Nu uita: Pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu! Văduva nu a dat nimic de mare valoare. Mă îndoiesc că trezorierul i-a dat vreo atenţie, însă – pentru că femeia aceasta n-a dat mult, dar a dat totul!... pentru că nemairămânându-i nimic, s-a plasat cu totul în grija Tatălui – Domnul ia gologanul văduvei şi-l converteşte în aurul Cerului.
Vi se va face la fel, dacă veți reține ce trebuie și veți face cum/cât trebuie din cele învățate azi de la Domnul Isus! Pe curând!

Marcu 13:1-37 | Itinerar Biblic | Episodul 162

Dragi prieteni, continuăm călătoria pe care ne-am asumat-o – pe paginile Scripturii, și mai precis în perioada aceasta pe urmele Mântuitorului Isus Hristos , a cărui viață ne este detaliată în Evanghelii. Chiar dacă nu-s neapărat biografii hristice, acestea sunt cele mai susceptibile să ne ofere o imagine realistă, de la fața locului, prin ochii și pana contemporanilor, a personalității și învățăturii Celui de la care ne tragem numele.
Evanghelia lui Marcu – în care mai suntem încă, și de al cărei final ne apropiem vertiginos – este (cred că ați reținut cu toții de-acum) o evanghelie dinamică, a acţiunii redată în linii mari și care pune mult accent pe minuni. În capitolul 13, de care ne apropiem în minutele următoare, acţiunea la care se face referire este una viitoare. Nu pentru că acţiunea ar fi ajuns într-un punct mort (dimpotrivă!), ci pentru că ni se vorbește preponderent despre viitor. Ne vor fi descrise evenimentele care vor marca finalul istoriei omenirii așa cum o știm acum, și care cuprind deopotrivă momente terifiante și catastrofale precum Necazul cel Mare, dar și altele reconfortante și multașteptate – precum a doua venire a lui Hristos. Sunt desfășurări ale puterii divine, net superioară oricărei forțe umane, armate sau atomice!
Cuvântarea escatologică a Domnului Isus de pe Muntele Măslinilor din acest capitol este o relatare paralelă cu cea din Matei, dar mult mai succintă (lucru cum am spus aproape general valabil în ce privește Evanghelia după Marcu: ea prezintă evenimentele în versiune prescurtată, puține fiind excepţiile în care oferă mai multe detalii decât textele paralele din celelalte Evanghelii. În general, stilul lui este concis și alert).
Iată o propunere de plan în 7 puncte pe care vi-l propun pentru această mică apocalipsă din Marcu 13:
Prevestirea sfârșitului adresate lui Isus pe Muntele Măslinilor (vs. 1–4);
Panorama acestei epoci (vs. 5–7);
Persecuţia care precede necazul cel mare (vs. 8–13);
Profeţia cu privire la necazul cel mare (vs. 14–23);
Proclamarea celei de-a doua veniri a lui Hristos (vs. 24–27);
Parabola smochinului (vs. 28–33);
Planul pentru oamenii lui Dumnezeu (vs. 34–37).
 
Sper că ați observat, pt simplificare fiecare punct începe cu litera P (de la parousia)
Când a ieşit din Templu, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Învăţătorule, uită-Te ce pietre şi ce zidiri!” (Marcu 13:1)
Aici cred eu că avem un exemplu despre cum se poate interpreta în mod greşit un pasaj din Scriptură. Poate că cineva se întreabă, pe bună dreptate: „Ce vor să spună ucenicii cu asta?” Nu avem niciun indiciu legat de motivul pentru care ucenicii ar fi spus acest lucru, și trebuie să ne întoarcem în Matei 23:38 ca să aflăm că Isus profeţise despre o distrugere viitoare a Templului; or, ucenicii se mirau de aceasta, pentru că Templul şi clădirile din jur păreau solide și neamenințate, grandioase şi de glorioase. Parcă ei voiau să se asigure că și El observase asta. Aşa că unul dintre ei a zis: „Învăţătorule, uită-te ce pietre şi ce zidiri!”
Isus i-a răspuns: „Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Marcu 13:2)
Ca de multe ori, Domnul răspunde prin întrebări... Ei Îi ceruseră să se uite la clădirile respective, pentru că voiau să se asigure că El nu le trece cu vederea... iar acum El îi întreabă: „Le vedeţi cu adevărat?”
Isus îi și ne învaţă aici o lecţie spirituală importantă. De-a lungul timpului au apărut peste tot o sumedenie de clădiri mărețe, impresionante sau importante, clădiri noi, impunătoare, unele chiar frumoase... Sigur, pe moment ne impresionează, dar cu timpul ajungem să ne obișnuim cu ele și să le trecem cu vederea... Le admirăm dimensiunile, poate chiar estetica, puterea, stabilitatea... par că vor sfida timpul și intemperiile... dar e de ajuns o calamitate, un cutremur puternic de exemplu, ca să ne dăm seama cât sunt de trecătoare toate! Chiar dacă sunt din oțel şi beton, tot se vor prăbuşi. Pavel a redat acest adevăr spiritual în felul următor (2 Cor. 4:18): „Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice”.
Acesta este marele adevăr. Ştiţi că Nebucadneţar se plimba prin marele Babilon din vremea lui şi vedea toată gloria Babilonului. Și-n timp ce admira panorama, și-a zis: „Nu este acesta marele Babilon pe care l-am construit eu?” Nu știu dacă aţi văzut vreo imagine a ruinelor Babilonului de astăzi... Nu prea ai cu ce te lăuda acolo. Toate s-au dus; gloria a dispărut. Cele mai impunătoare clădiri din lume, vor cădea și ele într-o zi, să știți! Domnul spune asta! Toate aceste lucruri trec!
Mă rog să fii dintre cei ce văd lucrurile care sunt eterne!              (Marcu 13:3–4)
Apoi a şezut pe Muntele Măslinilor în faţa Templului. Şi Petru, Iacov, Ioan şi Andrei L-au întrebat deoparte: „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?”
Chiar dacă e foarte succint, Marcu adaugă adesea câte-un detaliu pe care nu-l aflăm și-n celelalte Evanghelii. De exemplu, fără această mențiune de aici n-am fi ştiut componența „comitetului” desemnat să-I adreseze întrebări Domnului Isus: două perechi de frați, Petru și Andrei, Iacov și Ioan. Aduceţi-vă aminte, vă rog, că aceasta este Evanghelia lui Petru... care i-a spus lui Marcu în particular care erau cei ce-L tot chestionau pe Domnul.
Marcu redă două dintre întrebările lor, diferit de Matei care amintește trei. Suma referințelor celor trei sinoptici (deci și ale lui Luca) relevă întrebările adresate cu acest prilej Domnului nostru de către ucenici: (1) „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri”; (2) „Care va fi semnul venirii Tale” şi (3) „Care va fi semnul sfârşitului veacului acestuia?” (Mat. 24:3). Matei şi Marcu ne oferă răspunsul Domnului la aceste ultime două întrebări. Matei oferă mult mai multe detalii decât Marcu, dar ne vom uita în special la accentul pe care îl pune Marcu. Amintiţi-vă, vă rog, că el a scris gândindu-se mai mult la romani, de aceea le va atrage atenţia asupra lucrurilor care arată putere, acţiune şi dramă.
Cum spuneam la început, în vers. 5-7 din Marcu 13 Domnul prezintă panorama epocii:
Isus a început atunci să le spună: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi.” (Marcu 13:5–6)
Vedem că acesta este un avertisment constant – un avertisment cu privire la hristoşii falşi. Chiar dacă unii ar zice că acesta nu este un pericol actual, eu cred că avertismentul este valabil și pentru noi. Ce părere aveți de Hristosul liberalismului? Este un anticrist – nu este Hristosul real! Unii dintre voi s-ar putea să credeţi că ei predică despre Hristosul din Biblie, însă nu este așa. După spusele lor, Hristosul pe care îl predică ei nu s-a născut din fecioară, nu a făcut nicio minune, nu şi-a vărsat sângele pentru păcatele lumii, nu a fost înviat trupeşte din mormânt, nu s-a înălţat la cer şi nu va veni din nou în trup. Un astfel de Isus nu există în Biblie! Hristosul biblic a fost născut din fecioară, a făcut minuni şi S-a jertfit pentru păcatele lumii. El a fost înviat trupeşte din mormânt şi S-a înălţat la cer, şi va veni din nou. Asta ne spune Biblia, or Sfânta Scriptură conţine singurele documente de natură istorică cu privire la El. Biblia proclamă toate aceste fapte cardinale ale credinţei. În mod evident, liberalul vorbeşte despre un alt Hristos, un alt Isus. Şi orice alt Hristos este un anticrist. Să luăm în serios și avertismentul apostolului Ioan: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18).
Există mulţi anticrişti. Eu v-am atras atenţia asupra anticristului liberalismului, dar sunt mulţi nebuni astăzi care pretind că sunt Hristos. Auzim des de tot felul de asemenea lunatici ce se declară Hristos! Există mulţi anticrişti împrejurul nostru, și e bine și mulțumim că Domnul nostru ne-a avertizat cu privire la ei!                                        (Marcu 13:7)
Când veţi auzi despre războaie şi veşti de războaie, să nu vă înspăimântaţi, căci lucrurile acestea trebuie să se întâmple. Dar încă nu va fi sfârşitul.
La fel ca Hristoşii falşi, războaiele caracterizează și ele epoca noastră, însă niciun credincios nu ar trebui să fie tulburat de războaie, pentru că ele nu sunt semnul sfârşitului veacului. Nici anticriştii, nici războaiele nu indică vremea sfârşitului. Când spun „anticrişti” nu mă refer la Anticristul, deşi toţi aceşti Hristoşi falşi indică tocmai către Anticristul final.
Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete şi tulburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor. (Marcu 13:8)
În ziua de azi, omul crede că este atât de civilizat pentru că are tehnologia de pareta lui, şi crede că el face astfel încât lumea să fie un loc excelent. Şi apoi, dintr-o dată, descoperă că el poluează pământul şi că îl va face să fie de nelocuit. Şi nu după mult timp, dacă nu va lua în considerare explozia demografică, va ajunge să moară de foame. Biblia spune că vor veni tulburări şi foamete. Este interesant că această Carte, pe care oamenii au dispreţuit-o, este atât de exactă în privinţa tuturor acestor lucruri. Acum câţiva ani, oamenii credeau că ştiinţa va rezolva problemele lumii, însă iată cum tot apar altele și altele pe care nici ştiinţa, nici lumea nu le pot rezolva.
Chiar şi Bernard Shaw a trebuit să spună: „Ştiinţa de care îmi legasem credinţa a eşuat, aşa că am ajuns un ateu care şi-a pierdut credinţa!” Tragic! Daţi-mi voie să vă spun că acestea sunt lucrurile care caracterizează sfârşitul vremurilor.
Luaţi seama la voi înşivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătoreşti şi veţi fi bătuţi în sinagogi; din pricina Mea veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, pentru ca să le slujiţi de mărturie. Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită tuturor neamurilor. (Marcu 13:9–10)
Eu nu cred că Isus vorbeşte despre Biserică aici. Prin „evanghelie” El înţelege Evanghelia Împărăţiei. Aceasta este de asemenea şi evanghelia harului. Nu există două evanghelii. Evanghelia Împărăţiei este, de fapt, o faţetă a evangheliei harului. Toată mântuirea se capătă prin harul lui Dumnezeu; Dumnezeu n-a avut niciodată o altă metodă de a-i mântui pe păcătoşi decât prin sângele lui Isus Hristos. Dar evanghelia Împărăţiei va pune accent pe „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape.” Cu alte cuvinte, „El vine.” Şi când o vor spune în acele zile, o vor face în perioada Necazului celui Mare şi va fi corect.
Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. (Marcu 13:11)
Acesta nu este un verset pentru un pastor leneş care să-l îndreptățească să nu-şi pregătească predica. Îmi amintesc de un prieten de-al meu care se afla pe peronul unei gări și așteptând trenul își repeta predica. „Eşti predicator?” a fost întrebat la un moment dat de un alt bărbat... „Da.” „Și eu! Ce faci?” „Mă uit peste notiţele mele pentru predică.” „Vrei să spui că-ţi pregăteşti predica dinainte?” „Bineînţeles, tu nu?” „Nu. Aştept până urc la amvon şi Duhul lui Dumnezeu îmi dă un mesaj.” „Și dacă Duhul lui Dumnezeu nu-ţi dă un mesaj imediat, ce faci?” „Eh, trag şi eu de timp!”
Deci nu e un verset care să justifice lenevia iresponsabilă... ci se referă la ziua în care cei 144.000 de israeliţi vor fi în postura să depună mărturie pentru Isus și Evanghelie.
Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. (Marcu 13:12)
Oricât nu ne vine să credem, vor abunda atunci trădările cele mai mârșave!
Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. (Marcu 13:13)
Va exista un anti-semitism global în acele zile. Dar când Dumnezeu îşi va pune pecetea asupra lor în acea zi vor putea să reziste până la sfârşit.
Şi acum ajungem la un punct foarte dramatic: (Marcu 13:14)
Când veţi vedea „urâciunea pustiirii” stând acolo unde nu se cade să fie – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi.
Acesta este începutul Necazului celui Mare. Primii trei ani şi jumătate sunt liniştiţi în comparaţie cu ce va urma; este pacea falsă a Anticristului. Apoi, în mijlocul acestor lucruri, apare această „urâciune a pustiirii“ despre care a vorbit profetul Daniel. Va sta acolo unde nu ar trebui să stea, şi anume, în Locul Preasfânt. Vedeţi voi, dacă Marcu le-ar fi spus romanilor că urâciunea pustiirii va sta în Locul Preasfânt, ei ar fi spus „Unde este acesta?” El spune că va sta unde nu ar trebui să stea. Exprimarea aceasta e mai de înţeles şi pentru mulţi dintre noi. Trebuie să înţelegem că Locul Preasfânt a fost dat numai poporului Israel, este un loc anume din templul de pe pământ. Biserica nu are un Loc Preasfânt.
Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare şi să nu intre în casă ca să-şi ia ceva din ea. Şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina. (Marcu 13:15–16)
Observaţi, vă rog, sentimentul urgenţei. Nu trebuie să se întoarcă şi să-şi ia lucrurile, ci trebuie să o ia la fugă: (Marcu 13:17–18)
Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca lucrurile acestea să nu se întâmple iarna.
Acesta este începutul Necazului celui Mare.
Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi, şi cum nici nu va mai fi vreodată. Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi. Dacă vă va zice cineva atunci: „Iată, Hristosul este aici” sau: „Iată-L acolo”, să nu-l credeţi. (Marcu 13:19–21)
Cred că sperați cu toții să nu aveți parte de așa ceva, pentru că vor fi zile îngrozitoare!
Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Păziţi-vă, iată că vi le-am spus toate dinainte. (Marcu 13:22–23)
Hristoşii falşi şi profeţii falşi vor face minuni autentice prin puterea lui Satan.
A doua venire a lui Hristos va fi precedată de întunecarea universului şi o manifestare anormală universală a multor corpuri cereşti, o împlinire a profeţiei din Ioel 2:28-32.
Dar, în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă. (Marcu 13:24–26)
Isus nu descrie nişte nori de ploaie. Ei sunt norii de glorie, gloria shekina. Eu cred că acesta este semnul Fiului Omului în ceruri.
Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. (Marcu 13:27)
Aceasta nu este răpirea Bisericii. Hristos nu va trimite îngeri pentru a-i strânge pe ai Săi, ci ei vor fi atraşi pentru a-L întâlni în aer (vezi 1 Tes. 4:13-18). Mai degrabă, acest pasaj descrie evenimentele care vor avea loc după Necaz (vezi vers. 24), când Hristos se va întoarce pe pământ în slavă şi pentru judecată.
Luaţi învăţătură de la smochin prin pilda lui. Când mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea aceste lucruri împlinindu-se, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. (Marcu 13:28–29)
Smochinul reprezintă poporul Israel. Recunosc că există un dezacord aici, şi nu mă deranjează cei care nu sunt de acord cu mine – afirmă JVMcGee – şi care cred că smochinul înseamnă altceva. Dar eu cred, în mod personal, că există alte pasaje din Scriptură care arată acest lucru foarte clar. Până la urmă, poporul Israel este ceasul lui Dumnezeu. El spune că trebuie să ne uităm la smochin. Ceasul lui Dumnezeu nu este nimeni altcineva; ceasul lui Dumnezeu este Israel.
Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până nu se vor împlini toate aceste lucruri. (Marcu 13:30)
„Neamul acesta” s-ar putea referi la poporul Israel. Ar arăta atunci indestructibilitatea acestui popor. Sau „neamul acesta” (generaţia, în engleză) s-ar putea referi la o generaţie de oameni şi la întreaga lor durată de viaţă. În acest caz, ar însemna că cei care au văzut începutul acestor lucruri vor vedea şi sfârşitul lor. Înţelesul cel mai probabil este acesta din urmă, mi se pare mie.
Accentul pare să fie pus pe viteza cu care se întâmplă aceste evenimente, mai degrabă decât pe permanenţa poporului Israel. Totuşi, ambele fapte sunt susţinute de Scriptură.
Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. (Marcu 13:31–32)
Acest este, trebuie să recunoaștem, un verset dificil. Dacă Isus este Dumnezeu, nu este ușor de explicat această umbrire a omniscienţei. „Nici Fiul” este adăugat de Marcu (cf. Mat. 24:36). Marcu Îl prezintă pe Isus ca „slujitorul, şi slujitorul nu ştie ce face stăpânul său”. Caracterul de slujitor al lui Isus reprezintă cea mai adevărată şi tipică umanitate a Lui. El „a luat forma unui rob”. Când Isus a devenit om, El S-a limitat pe sine pentru a fi făcut asemenea nouă. Marta L-a mustrat pe Isus, „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.” Este rezonabil să presupunem că a existat o auto-limitare cu privire la omniscienţa Sa.
Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea. (Marcu 13:33)
Atitudinea potrivită a poporului lui Dumnezeu în toate epocile, atunci când sunt puşi în faţa viitorului profetic este aceea de veghere şi rugăciune.
Se va întâmpla ca şi cu un om plecat în altă ţară, care îşi lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze. Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi! (Marcu 13:34–37)
Această pildă încheie relatarea lui Marcu, Mica Apocalipsă cum este supranumit cap. 13 al Evangheliei sale. Isus a aplicat această pildă cu privire la Sine, în legătură cu a doua sa venire. Există o responsabilitate a poporului lui Dumnezeu în vederea faptului că Isus va cere un raport la întoarcerea Sa. Pe lângă rugăciune şi veghere, se adaugă sarcina de a lucra. Aceste instrucţiuni sunt şi pentru mine şi pentru tine astăzi, deşi vegherea este diferită. Cineva poate veghea în nelinişte, sau poate veghea în teamă. Totuși, copilul lui Dumnezeu trebuie să vegheze cu privire la acea speranţă binecuvântată şi la apariţia glorioasă a lui Hristos. Aceasta este o anticipare plină de bucurie.
Vă doresc o bucurie deplină și o așteptare împlinită!

Marcu 14:1-25 | Itinerar Biblic | Episodul 163

Dragi ascultători, este cu neputință ca în parcurgerea oricărei Evangheliei să nu ajungem la momentul de apogeu pe care-l reprezintă suferințele, moartea și învierea lui Isus Hristos – pentru că acestea sunt fundamentale pentru creștinism, pentru a ajunge aici a fost posibil tot restul... Așadar, la fel trebuie să stea lucrurile și în ce privește varianta semnată de Marcu, din care am parcurs deja primele 13 capitole. Ultimele 3 capitole (14-16) sunt consacrate pătimirii și Învierii Mântuitorului. Pentru că există anumite nuanțe sesizate de diverși cercetători în stilul scrierii (care pare mai coerentă și cu o tensiune teologică și narativă superioară), există și opinia că ultimele trei capitole sunt fie scrise de altă mână, fie adăugate ulterior. Este doar o mențiune anecdotică și secundară, mai degrabă de context – având în vedere că suntem înaintea celui mai lung capitol din Evanghelia după Marcu - 14; sunt şaptezeci şi două de versete, în care avem cu siguranţă destulă acţiune... chiar dacă acum nu mai este Domnul Cel ce inițiază acţiunea, ci mai degrabă El este Cel asupra Căruia alţii acționează – aceștia fiind deopotrivă prieteni şi duşmani.
Am ajuns deci la momentul de maximă intensitate istorică – adevăratul motiv pentru care Dumnezeu Se întrupase. Lucrarea pământească a Domnului Isus se sfârşeşte prin împlinirea profeţiei („[a fost chinuit] ca un miel pe care-l duci la măcelărie” – Isaia 53:7). Isus Se predă în mâinile oamenilor. Maria Îl unge, Iuda Îl trădează, Petru se leapădă de El şi Sinedriul Îl arestează. Dar în toate acestea, Domnul Isus este în voia Tatălui.
          Pe măsură ce ne apropiem de umbra crucii, orice inimă plină de reverenţă îşi dă seama că ne aflăm pe pământ sfânt. Există adâncimi care n-au fost sondate şi nişte înălţimi care n-au fost măsurate. Acţiunea acestui moment implică și agonia sufletului Său. Venise timpul ca Isus să fie dat în mâinile oamenilor! Vă amintiţi că, la nunta din Cana, Isus i-a spus mamei Lui: “Nu Mi-a venit încă ceasul!”? (Ioan 2:4)? Dar acum... venise!
În aceste două capitole (14 și 15 din Marcu) parcă am sesiza o înţelegere ciudată între Cer şi iad. Lumina şi întunericul merg împreună în aceeaşi direcţie. Neprihănirea şi păcatul merg către cruce. Dumnezeu şi Satan (sigur, fiecare-n parte și pentru motive diferite!) au decis ca Isus să fie crucificat! Pe lângă toate acestea, există desigur și nişte decizii individuale care converg spre cruce – aşa cum se întâmplă şi astăzi.
Iată schiţa mea pentru acest capitol:
Complotul preoțimii și-al cărturarilor pentru omorârea lui Isus (vs. 1–2).
Ungerea cu mir din Betania (vs. 3–9).
Trădarea lui Iuda (vs. 10–11).
Isus celebrează ultimul Paşte şi prima Cină a Domnului (vs. 12–25).
Petru Îi jură credinţă (vs. 26–31).
Isus Se roagă în grădina Ghetsimani (vs. 32–42).
Arestarea (vs. 43–52).
Isus este judecat înaintea Sinedriului (vs. 53–65).
Lepădarea lui Petru, care se jură că nu-L cunoaşte pe Isus! (vs. 66–72).
 
Aproape insuportabilă densitatea evenimențială a cap. 14! Dar s-o luăm la rând și pe îndelete... Citim în primele 2 versete despre complotul pentru uciderea lui Isus:
După două zile era praznicul Paştilor şi al Azimelor. Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau cum să prindă pe Isus cu vicleşug şi să-L omoare. Căci ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca nu cumva să se facă tulburare în norod.” (Marcu 14:1–2)
Pesah-ul era sărbătorit în a paisprezecea zi a primei luni care la evrei este luna Nisan, şi care corespunde lunilor noastre martie (a doua jumătate) și (prima jumătate din) aprilie. „În luna întâi, în a paisprezecea zi a lunii, între cele două seri, va fi Paştile Domnului” (Lev. 23:5). Apoi Sărbătoarea Azimelor era în a cincisprezecea zi a aceleiaşi luni şi continua pentru încă şapte zile. „Şi în a cincisprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea Azimelor în cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azime” (Lev. 23:6). Cred că intenţia conducătorilor era să-L prindă pe Isus la sfârşitul perioadei pascale, după ce mulţimile vor fi părăsit Ierusalimul, şi apoi să-L omoare.
Ei se hotărâseră că nu o vor face în timpul perioadei pascale, inclusiv sărbătoarea Azimelor care se întindea pe durata a şapte zile. Era rezonabil ca, la sfârşitul acelor şapte zile, când oamenii ar fi început să părăsească Ierusalimul, liderii să poată pună mâna pe Isus fără să atragă prea mult atenția. Motivul pentru care nu voiau să se atingă de El în timpul acelor zile de sărbătoare era că se temeau de o revoltă sau o răscoală. Mulţimile se aflau în Ierusalim pentru sărbătoare şi oamenii aveau o părere foarte bună despre Isus. Oamenii de rând Îl ascultau cu bucurie. El îi vindeca şi îi hrănea. Se va vedea însă că planul lor nu ținea cont și nu putea prevala înaintea a ceea ce hotărâse deja Dumnezeu!
Ce reconfortant este să constatăm că într-o săptămână teribil de grea, în care se confruntă cu un val de ostilitate care-L va mătura (aparent) finalmente, Domnul Isus are parte și de manifestări de iubire și apreciere – ca episodul care urmează, unul dintre cele mai frumoase din Evanghelii, redat de Marcu (expeditiv ca de obicei) dintr-o suflare:
Pe când şedea Isus la masă, în Betania, în casa lui Simon, leprosul, a venit o femeie care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump; şi, după ce a spart vasul, a turnat mirul pe capul lui Isus. (Marcu 14:3)
Acesta a fost realmente un lucru frumos, apreciat ca atare de Însuși Domnul Isus. Evanghelia după Ioan plasează acest eveniment cu şase zile înainte de Paşte (vezi Ioan 12:1). Greșesc oare Matei şi Marcu, inserând această întâmplare chiar înainte de Paşte? Nu. Trebuie să ne amintim că nici Matei, nici Marcu nu încearcă să dea evenimentelor o ordine cronologică. Scopul lor evident este de a plasa acest eveniment reconfortant cât mai aproape de fapta rea a lui Iuda – în antiteză deci față de complotul care urmărea eliminarea Domnului Isus. Ideea era de a crea un contrast puternic și clar, un conflict între lumină şi întuneric... acesta este motivul pentru care sunt puse astfel alături. Matei şi Marcu nu încearcă să ofere o biografie cronologică a lui Hristos. Şi prietenul şi duşmanul se îndreaptă spre cruce, dar pe căi diferite. Maria din Betania merge pe calea luminii şi a iubirii. Iuda este mânat de motive murdare şi întunecate. Şi, apropo, Ioan este cel care ne spune că această femeie era Maria, sora Martei şi a lui Lazăr (vezi Ioan 12:3).
Încă o dată se vede și-n această circumstanță cât de diferiți suntem – și de ce avem disperată nevoie ca Domnul să Se atingă de ochii noștri, ca să ne vindece de prejudecăți și răutate, de ochi rău și de malițiozitate (ascunse adesea după argumente rezonabile!):
Unora dintre ei le-a fost necaz şi ziceau: „Ce rost are risipa aceasta de mir?Mirul acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de lei şi să se dea săracilor.” Şi le era foarte necaz pe femeia aceea. (Marcu 14:4–5)
Ioan ne spune, de asemenea, în relatarea lui, că Iuda a fost cel care a stârnit această discuţie şi i-a făcut şi pe ceilalţi să reacţioneze la fel. Sugestia mincinos-grijulie cum că suma ar fi putut fi folosită în scopuri caritabile ascundea adevăratul motiv: Iuda voia să ajungă la el acea sumă, pentru a-și face parte din ea pentru propriile dorințe și nevoi egoiste. Este trist să spunem, dar se întâlnește uneori aşa ceva şi astăzi în lucrarea creştină. Dacă banii aceștia ar fi trecut pe la Iuda, unde crezi că ar ajuns oare?
Dar Isus le-a zis: „Lăsaţi-o în pace; de ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine; căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi le puteţi face bine oricând voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.” (Marcu 14:6–7)
Se pare că Iuda va fi fost doar un purtător de cuvânt al mai multora, pentru că Mântuitorul, în apărarea Sa, vorbește la plural! Este de fapt un contra-atac, specific Învățătorului: dacă erau sinceri, vor avea parte de multe ocazii să-i ajute pe săraci şi puteau să profite de acele ocazii. Prezenţa săracilor este una dintre caracteristicile acestei epoci. Sărăcia nu va fi eliminată până nu va veni Isus. Această idee de astăzi, cum că poţi elimina sărăcia dând bani în stânga şi-n dreapta, este o mare greşeală. Sunt multe alte lucruri care sunt greşite în această lume care trebuie corectate mai întâi.
„Ea a făcut ce a putut: Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare.Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” (Marcu 14:8–9)
„Ea a făcut ce a putut...” De fapt, asta e tot ceea ce a cerut vreodată Dumnezeu unui om să facă: ce poate... Dar lucrul important pe care trebuie să-l observăm aici este că femeia aceasta a avut un discernământ spiritual care, din păcate, le-a lipsit chiar şi ucenicilor în acel moment. Ea vine și Îi unge trupul pentru îngropare. Gândiţi-vă la asta. Această femeie fragilă se afla în mijlocul evenimentelor care urmau să ducă la cruce, şi prin ceea ce face ea Îi dă de înțeles Domnului Isus că ea înţelegea ce se întâmplă... și ce urma să se întâmple! Niciunul dintre apostoli nu a simţit și nu a făcut acest lucru, dar ea – da! Mireasma mirului din vasul prețios pe care ea l-a spart în acea zi a fost purtată peste secole de Duhul Sfânt, până în zilele noastre. Mireasma încă umple inimile cu dulceaţa ei, chiar şi în ziua de azi. Aici, în umbra suferinţei Lui, era cineva care înţelegea.
Este atât de simplu să citeşti acest pasaj... şi la fel de ușor poate fi doar unul poetic/estetic/sensibil – și cam atât! – pentru noi... Pentru că... a spart vreunul din noi vasul său de alabastru deasupra lui Isus? Și-a predat și transformat viaţa astfel încât să devină o mireasmă, care să fie o binecuvântare pentru alţii? Cred că dacă unii şi-ar sparge vasele de alabastru cu mir, ar face-o mai degrabă pentru a-i ajuta pe săraci. Mă întreb azi dacă cei care sunt poporul lui Dumnezeu fac într-adevăr ceea ce ar trebui și ar putea să facă?!
Sigur, Dumnezeu hotărăște ce e de valoare și ce nu din faptele noastre, și ce valoare are fiecare din actele care compun trăirea noastră – dar stă în capacitatea unei făpturi noi, care trăiește și acționează prin combustibilul și călăuzirea Duhului Sfânt, să facă lucruri frumoase, de neșters, din dragoste pentru Mântuitorul!
Și asta e cu atât mai important și necesar cu cât – cum vom vedea imediat – actele luminoase, de dragoste sunt pândite și contracarate de faptele răutății și întunericului – să recunoaștem: predominante... precum planul lui Iuda de a-l trăda pe Domnul.
Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la preoţii cei mai de seamă ca să le vândă pe Isus. Când au auzit ei lucrul acesta, s-au bucurat şi i-au făgăduit bani. Şi Iuda căuta un prilej nimerit ca să-L dea în mâinile lor. (Marcu 14:10–11)
Pentru un om normal, așa ceva e greu de acceptat: tovarășul cu care-ai împărțit bucurii și încercări, pâine și apă, mai bine de trei ani neîntrerupt – să se întoarcă împotriva ta, și nu ca atitudine, ci cu faptul samavolnic al vânzării. Iuda dă mâna cu adversarii înverșunați ai Mântuitorului, establishmentul religios al Israelului, ca să-L anihileze pe Isus Hristos. Dar și de astă dată Domnul le strică socotelile, dovedindu-le că știe totul și că nu ei, ci El este în controlul lucrurilor, nu El, ci ei sunt adevăratele victime ale momentului! Aflăm din Evanghelia lui Ioan că Domnul i-a spus lui Iuda: „Ce ai să faci, fă repede” (Ioan 13:27).
Deci Iuda trebuie că s-a grăbit să meargă la farisei și să le spună: „Ați face bine să vă duceţi să-l prindeţi acum, pentru că planul nostru a fost descoperit. El mi-a spus să fac repede ceea ce plănuiam să fac. Ar putea să părăsească oraşul.” Aşa că i-au luat pe soldaţi, imediat, şi au plecat să-L aresteze.
Întorcându-ne la textul propiu-zis al cap. 14 din Evanghelia după Marcu, descoperim că următorul lucru menţionat este pregătirea Domnului și-a ucenicilor pentru Paşte.
În ziua dintâi a praznicului Azimelor, când jertfeau paştele, ucenicii lui Isus I-au zis: „Unde voieşti să ne ducem să-Ţi pregătim ca să mănânci paştele?” (Marcu 14:12)
Paştele trebuia mâncat cu pâine nedospită, de fapt urmau să fie încă şapte zile apoi în care se mânca numai pâine nedospită (Exod 12:14–20). Nu cred că v-ați pus problema, dar vă asigur că (pentru ne-evrei cel puțin) consumul de astfel de pâine, pentru o vreme oarecare, mai ales dacă ești pretențios – nu e deloc plăcut. Odată am fost în Israel în timpul Paştelui – își amintește JVMcGee – şi am primit numai pâine nedospită şapte zile! Vreau să vă spun că m-am lămurit și m-am săturat repede de pâinea aia. În rest mâncarea era bună, dar pâinea aia nu m-a încântat deloc!
Ucenicii erau foarte meticuloşi în a împlini litera legii lui Moise. Ei voiau să ştie unde vor mânca Paştele. Voiau să o facă cum trebuie. În câteva ore, Isus urma să împlinească semnificaţia Paştelui.
El a trimis pe doi din ucenicii Săi şi le-a zis: „Duceţi-vă în cetate; acolo aveţi să întâlniţi un om ducând un ulcior cu apă: mergeţi după el. Unde va intra el, spuneţi stăpânului casei: «Învăţătorul zice: „Unde este odaia pentru oaspeţi, în care să mănânc paştile cu ucenicii Mei?»” (Marcu 14:13–14)
Din nou, cred că acest pasaj ne arată partea umană a Domnului nostru şi, de asemenea, ne arată faptul că erau implicaţi în acele evenimente şi destui alții, chiar dacă nu în prim plan, dar care Îl prețuiau pe Domnul Isus şi Îi promiseseră ajutor pentru masa de Paşte. Vedem, de asemenea, și că Domnul nostru era un Dumnezeu omniscient. Se pare că acest stăpân al casei era un urmaş anonim al Domnului. Nu există niciun motiv să ne îndoim că-I mai oferise camera de oaspeţi lui Isus, și înainte... Eu cred că la un moment dat în timpul celor trei ani de lucrare publică acest om a venit la Domnul Isus şi i-a oferit acces la această cameră. Cred că I-o fi spus lui Isus: „Când vii la Ierusalim pentru Paşte, această cameră va fi pregătită doar pentru tine.” Aș zice, apropo de lucruri frumoase făcute pentru Domnul, că și acesta a fost așa ceva! Sunt multe lucruri pe care le putem face pentru Domnul Isus, şi exemplele din acest capitol ne stau mărturie și imbold în acest sens.
„Şi are să vă arate o odaie mare de sus, aşternută gata: acolo să pregătiţi pentru noi.” Ucenicii au plecat, au ajuns în cetate şi au găsit aşa cum le spusese El; şi au pregătit paştele. (Marcu 14:15–16)
Așadar, Domnul Isus sărbătorea Paştele într-o cameră împrumutată... care bineînțeles fusese pregătită corespunzător... aşa că mă gândesc că avusese loc o înţelegere prealabilă cu privire la asta. De asemenea, nu cred că gazda acestei celebrări ar trebui învinuită că nu era acolo să spele picioarele ucenicilor. Urma să fie un Paşte privat. Domnul spusese: „să mănânc paştele cu ucenicii Mei” (v. 14)... deci gazda nu va interveni.
Vă veţi aminti că am observat o experienţă similară înainte, când Isus i-a trimis pe ucenici după măgăruşul pe care urma să meargă la Ierusalim. Ei l-au găsit aşa cum le spusese Domnul că-l vor găsi. Și acolo cred că fusese vorba de o înţelegere prealabilă... cred că viața și mersul lucrurilor Îl convinseseră pe Domnul nostru că erau necesare astfel de mici „aranjamente din mers”.
Seara, Isus a venit cu cei doisprezece. (Marcu 14:17)
Marcu precizează că Isus a venit seara. Paştele începe la asfinţitul soarelui şi cred că El a intrat în casă la adăpostul întunericului. Domnul nu voia nici să precipite nici să întârzie lucrurile – era gata ca, la timpul potrivit, să Se predea în mâinile lor, ca să-L răstignească. Lucrurile se vor petrece nu după programul lor, ci în acord cu programul Lui. Acesta este un lucru minunat.
Avem aici o altă imagine frumoasă. Isus a mâncat Paştele împreună cu ucenicii într-un mod lejer şi informal. Noi am transformat ţinerea Cinei Domnului, duminica dimineaţa, într-un serviciu foarte formal. Veţi descoperi că Hristos a mâncat cina de Paşte aici cu ucenicii... iar următoarea masă pe care a avut-o împreună cu ei a fost micul-dejun de pe malul Mării Galileii, după Învierea Lui. Cred că fiecare din acestea au fost ocazii minunate de părtăşie deplină.
Chiar dacă nu agreez, nici nu critic personal mesele date la biserică, agapele în sine. Cred că ele pot servi unui scop minunat! Dar tipul de mese date de biserică, astăzi, nu sunt de multe ori ceea ce ar trebui să fie. Este valoros ca oamenii să se întâlnească şi să aibă părtăşie în jurul persoanei lui Hristos. Dacă El nu este în centru, şi doar avem un timp grozav, deşi îl numim părtăşie, atunci nu ne-am atins scopul. O cină la biserică ar trebui să fie o ocazie să ne întâlnim în jurul persoanei lui Hristos – deci nu pâinea și peștele, ci Pâinea vieții ar trebui să fie motivația determinantă și împlinitoare... cum a fost și la acel Paşte.
Pe când şedeau la masă şi mâncau, Isus a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă cu Mine, Mă va vinde.” Ei au început să se întristeze şi să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu?” (Marcu 14:18–19)
Toţi se ştiau capabili s-o facă! Dacă nu ai descoperit că eşti în totalitate depravat, că nu eşti o persoană bună, ci un păcătos, că eşti cu totul capabil să Îi întorci spatele lui Dumnezeu, nu ai descoperit prea multe! Din păcate, sunt în biserică oameni care nu recunosc că sunt păcătoşi şi că sunt pierduţi. În biserică există oameni mântuiţi care nu îşi dau seama că sunt capabili să-I întoarcă spatele lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm: „Nu cumva sunt eu?”
„Este unul din cei doisprezece”, le-a răspuns El, „şi anume, cel ce întinde mâna cu Mine în blid. Fiul omului, negreşit, Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut.” (Marcu 14:20–21)
Iuda Iscarioteanul a luat decizia de a-L trăda. Responsabilitatea lui era mare pentru că era cu Isus trei ani. Psalmistul scrisese: „Chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea” (Ps. 41:9). El a arătat spre Iuda Iscarioteanul, şi cred că Iuda a plecat în acel moment.
Isus a instituit o nouă sărbătoare pe cenuşa vechiului Paşte. El a întemeiat un nou memorial, nu de bronz sau marmură, ci unul care încorporează aceste elemente vitale și totuși banalizate: pâinea şi vinul. Paştele trimitea la venirea lui Isus ca Mielul de Paşte şi, acum, Cina Domnului ne face să privim înapoi la moartea Lui. Pâinea vorbeşte despre trupul Lui care a fost zdrobit (Aduceţi-vă aminte că niciun os din trupul Lui nu a fost frânt).
Pe când mâncau, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el. Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi. Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 14:22–25)
Să notăm câteva lucruri care cred că sunt interesante şi importante. Paharul Paştelui trecea de şapte ori pe la fiecare în timpul sărbătorii pascale. În acest timp ei cântau unul dintre Psalmii Hallel. Se pare că la a şaptea tură Isus nu a băut, ci a instituit Cina Domnului cu ei. Cina Domnului ne aduce aminte despre ce a făcut El pentru noi la cruce, acum aproape două mii de ani! Paştele trimitea la venirea Lui, și va fi reinstaurat în timpul Mileniului (cum aflăm din Ezechiel). Motivul este, cred eu, că în timpul celor o mie de ani va avea loc o amintire a venirii Lui; când a fost instituit prima oară, Paștele trimitea în viitor, la venirea Lui. Nu văd niciun motiv pentru care acum nu ar putea trimite şi în viitor, dar şi în trecut. Şi, apropo, asta ar evidenţia adevărata semnificaţie a Paştelui în timpul domniei de o mie de ani. Pavel spune: „Căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit” (1 Cor. 5:7).
Să fim recunoscători și reverenți față de această jertfă măreață, ai cărei beneficiari suntem! Și să-i permitem să-și producă efectele în fiecare moment de viață! Pe curând!

Marcu 14:26-52 | Itinerar Biblic | Episodul 164

Nu știu în ce moment al zilei sau vieții sunteți fiecare acum, dar mă rog să vă folosească reîntâlnirea cu acest program – care ne plasează în centrul unuia din capitolele finale ale Evangheliei după Marcu. Capitolul 14 este cel mai lung capitol din această scriere biblică – de altfel succintă: cea mai scurtă Evanghelie. Și dacă este plasat spre final, înseamnă că ne apropie – prin fiecare dintre cele şaptezeci şi două de versete ale sale – de deznodământul final al vieții Mântuitorului Isus Hristos... care este – NU MOARTEA!... sau, da: și moartea... dar mai presus de jertfa măreață și unică de pe Calvar, ne gândim la învierea glorioasă a Domnului Isus, prin puterea căreia stăm, și-n virtutea căreia credem și-n învierea și-n veșnicia noastră!
Ca-n toată această narațiune dinamică atribuită lui Marcu, și-n acest capitol avem destulă acțiune – care se răsfrânge în fel și chip asupra Omului Isus Hristos, Căruia – cu fiecare secundă – I se apropia ceasul! Cum spuneam și data trecută, depistăm aici parcă un soi de pact ciudat între cer şi iad, între lumină şi întuneric... între neprihănire şi păcat... nu în sens de coabitare, desigur, ci de convergență tacită spre punctul comun urmărit (desigur, din motive diferite) – Golgota!
Am văzut în prima parte a acestui capitol cum Marele preot şi cărturarii definitivează planul pentru prinderea și executarea lui Isus (v. 1-2); cu complicitatea lui Iuda, care-și oferă serviciile mârșave (cum vedem în v. 10-11)... iar între aceste momente, interludiul luminos și reconfortant al mirului turnat pe capul Domnului Isus (v. 3-9). Și în timp ce în umbră se țese complotul ce-L viza, Domnul Isus ia pentru ultima dată cina de Paşte cu ucenicii, şi instituie Masa Domnului, semnul Noului legământ (v. 12-25).
Ne apropiem de un alt moment de puternică sensibilitate și loc cu intensă semnificație ale finalului vieții Domnului – episodul din grădina Ghetsimani... dar înainte de asta, are loc o discuție lămuritoare a Mântuitorului cu Petru (de fapt, cu fiecare dintre noi!):
După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit pe Muntele Măslinilor. Isus le-a zis: „În noaptea aceasta toţi veţi avea un prilej de poticnire; pentru că este scris: «Voi bate Păstorul, şi oile vor fi risipite.» Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.” Petru I-a zis: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.” Şi Isus i-a zis: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Dar Petru I-a zis cu şi mai multă tărie: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru. (Marcu 14:26–31)
Așadar, masa pascală se încheie după tipic cu intonarea ps. 115-118, Marele Hallellu (de unde vine si cunoscuta exclamație Aleluia, din Hallelu-Iahweh, „Lăudat să fie Iahweh”) – după care au luat-o pe drumul bătut adesea în acele zile, peste valea Chedronului, înspre așa-zisul Munte al Măslinilor, o înălțime din estul Ierusalimului, care abia ajunge la 800 m peste nivelul mării.
Ajunși în grădina Ghetsimani, loc familiar cetei de ucenici, Învățătorul le descoperă explicit (parafrazând Zaharia 13:7) că urma noaptea în care Păstorul avea să rămână singur, pentru că până și oile Sale – ei, ucenicii Lui – Îl vor abandona! Da, nu doar Iuda va falimenta în această noapte, ci toți cei doisprezece! Iar a doua profeție, și mai importantă (dar nu știu cât de atenți vor fi fost ei, s-o rețină) era privitoare la învierea Lui, și la întâlnirea lor următoare din Galileea! (rețineți: punctul de plecare și punctul final al lucrării pământești a Domnului Isus!)
Ca de obicei, dintre toți cei de față, Simon Petru se găsește să protesteze, ba chiar să se jure că, în ce-l privește, el va rămâne cu Domnul până la ultima consecință! Hm! Nu putem spune că nu-L iubea pe Isus, sau că-i știa pe ceilalți (și se aștepta ca ei să-L părăsească pe Domnul), dar – deși era sincer – Petru dovedește (în lumina celor ce aveau să se petreacă în următoarele ceasuri) că nu îşi cunoştea și nu-și recunoștea propria slăbiciune! Accentul din textul original este foarte emfatic: chiar dacă toți... eu NU! În definitiv, aceasta este problema și cu mulţi dintre noi astăzi: nu ne recunoaştem slăbiciunile! Şi nu psihologia ne spune adevărul în acest sens, ci Cuvântul lui Dumnezeu – singurul în care te poţi vedea pe tine însuți așa cum ești... pentru că este singura oglindă fidelă a sufletului omenesc!
Daţi-mi voie să citez un mic fragment dintr-un material tipărit de o organizaţie creştină care, cred eu, oferă o impresie greşită. Este vorba despre o fată ce avea o problemă şi s-a dus la pastorul ei. „După câteva discuţii împreună, pastorul şi-a dat seama că el nu era pregătit să o ajute aşa cum ea avea nevoie... așa că i-a făcut fetei legătura cu un psiholog creştin competent; cineva care, fiind un consilier profesionist, a ajutat-o finalmente să înţeleagă mai bine cauzele neliniştii sale, multe dintre ele provenind din experienţe din copilărie demult uitate, dar dezgropate și tranșate, sub călăuzirea unui ajutor priceput. Rezultatul: o adolescentă creştină eliberată din strânsoarea problemelor emoţionale, căreia i s-a dat o nouă relaţie cu ea însăşi, cu alţii şi cu Domnul.” Daţi-mi voie să spun că asta sună ca o poveste de fraţii Grimm – „Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.”
Se întâmplă să ştiu că un psiholog creştin nu este mai competent să rezolve aceste probleme astăzi decât un pastor obişnuit. Cred că ni se induce prea mult astăzi să credem că psihologul creştin poate să spună „Hocus-pocus, abracadabra” şi, într-un fel sau altul, problemele sunt rezolvate.
Dă-mi voie să-ţi spun că niciunul dintre noi nu cunoaşte profunzimile inimii umane. Numai Cuvântul lui Dumnezeu ne poate lăsa să vedem ce păcătoşi suntem. Aceasta era problema cu tânăra din acel articol; aceasta este problema mea şi a ta. Și când recunoaştem asta, vom fi de acord că oricine înţelege și trăiește călăuzit de Cuvântul lui Dumnezeu ne poate ajuta. Dacă eliminăm accentul pus pe Cuvântul lui Dumnezeu, vom descoperi că oamenii îşi pot rezolva o problemă cu ajutorul psihologului... dar pleacă de acolo cu alte două probleme... Şi atunci starea omului aceluia este mai rea ca la început! Să fie foarte clar: singura soluţie a oricărei probleme este Domnul. Nu rezolvi problema ca să poţi să te duci la Domnul. Nu, te duci la Domnul şi El este stăpânul şi marele Medic. Apropo, El este marele Psiholog şi numai El ne cunoaşte. În ultimă instanţă, El este Singurul. Insist asupra acestui lucru, pentru că este foarte important s-o spună cineva!
Vedem că în zilele noastre mulţi fac afaceri din problemele oamenilor când, de fapt, numai Cuvântul lui Dumnezeu poate să le rezolve problemele. Dumnezeu Însuşi trebuie s-o facă, numai dacă am învăţa să ne ducem la El şi să ne vărsăm poverile asupra Lui. Poate recunoaştem că am avut o copilărie rea – sau că tot ce am făcut a fost rău! Dar avem un Mântuitor care ne iubeşte şi la care putem și trebuie să mergem, pentru iertare și pentru reabilitare!
Am citit deci că Domnul Isus le spune alor Săi că El va fi de găsit în Galileea. De fapt, El Îi anunţase cu privire la învierea Lui. Da, le-a spus că oile vor fi risipite, dar și că Păstorul le va ieși înainte în Galileea, după învierea Lui. Le promite să-i întâlnească acolo! Dar Simon Petru (cine altul?) nu poate să lase lucrurile aşa, și declară că pentru el Învățătorul, Păstorul nu va fi o piatră de poticnire, chiar dacă pentru ceilalţi va fi. Din nou vedem aici că Petru nu ştie ce spune. Aşa că Domnul nostru îl pregăteşte pentru ce va urma, și îi spune precis lui Petru cum, cât, când se va lepăda de Isus... și-l asigură și că va fi alături de el!
Isus este Același! Domnul va fi și alături de tine în vremuri ca acestea. Nu te bizui pe tine, ci pe dragostea, credincioșia și puterea Lui! Domnul va fi acolo în momentul în care suntem cei mai disperaţi şi cei mai mişei. Așa au stat lucrurile și cu Petru!
S-au dus apoi într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani. Şi Isus a zis ucenicilor Săi: „Şedeţi aici până Mă voi ruga.” A luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi a început să Se înspăimânte şi să Se mâhnească foarte tare. El le-a zis: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!” (Marcu 14:32–34)
Grădina Ghetsimani era cel mai probabil un loc familiar în care grupul ucenicilor și Mântuitorul veneau destul de frecvent. Dar dacă este exact acceași „Grădină Ghetsimani”, aşa cum este cunoscută astăzi, nu ştim. Eu sunt de părere că ar trebui să fie pe cealaltă parte a muntelui – dar locul exact este greu de identificat. Din moment ce ei veneau aici destul de des, era un loc pe care și Iuda îl cunoştea. Domnul nostru nu a petrecut niciodată noaptea în Ierusalim, în acea săptămână...
Trebuie spus că în ce privește acest incident se poate vorbi de trei retrageri ale Domnului: întâi, din Ierusalim în Ghetsimani, împreună cu ucenicii (dintre care se pare că cel mai probabil au rămas unsprezece, conform lui Ioan care apreciază că Iuda s-ar fi retras în timpul mesei de Paști); apoi, Isus lasă un cerc exterior compus din opt dintre ei, și-i ia doar pe trei dintre ei (cercul select compus din Petru, Iacov şi Ioan) să-I fie mai aproape în acest ceas... În fine, Isus Se retrage singur cu Tatăl – și limbajul rugăciunii Sale arată că Se confrunta cu un chin îngrozitor în grădină. „A început să Se înspăimânte” înseamnă că era speriat, mâhnit foarte tare (lit. tulburat), sau chiar mai intens – am putea spune îngrozit.
Isus înfruntă aici un travaliu al sufletului care a fost la fel de mare, dacă nu mai mare, decât suferinţa trupului de pe cruce. S-a confruntat cu ispititorul, din nou, aici în grădină? Eu cred că da. Sigur, ca să fim foarte cinstiți, trebuie să recunoaștem că se pot face doar speculaţii. Sunt gesturi și acțiuni tainice aici în grădină, pe care nici nu le cunoaștem și nici nu le putem înţelege. Cred că este o dovadă de insolenţă şi chiar la limita blasfemiei ca oamenii să cânte „Vreau să merg și eu cu El în Ghetsimani”... Îmi pare rău, dar, dacă nu te superi, eu o să mă retrag. Eu nu pot să merg cu El prin grădină. Nu ştii cât de slab şi împiedicat sunt, de fapt. Nu pot să merg la El, și cu El – prin grădină, dar voi sta pe margine şi-L voi privi cum Se roagă. El ne-a cerut să veghem şi să ne rugăm ca să nu cădem în ispită.
Apoi a mers puţin mai înainte, S-a aruncat la pământ şi Se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela. El zicea: „Ava – adică: Tată – Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu.” (Marcu 14:35–36)
Marcu ne spune că Domnul Isus S-a rugat să treacă de la El ceasul acela. Nu de moarte se temea, ci mai degrabă de ceasul crucii – acel moment în care păcatul urma să fie pus asupra Lui... Nu chinul și moartea ce se-apropiau L-au înspăimântat, ci grozăvia păcatului, și perspectiva singurătății, a despărțirii de Tatăl – fie și numai pentru câteva ceasuri! El a fost făcut păcat pentru noi (vezi 2 Cor. 5:21). Marcu foloseşte „ceasul” şi „paharul” cu acelaşi înţeles.
Iată ce scrie autorul Epistolei către Evrei: „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” (Ev. 5:7–8).
Acum Domnul se întoarce la locul în care i-a lăsat pe cei trei ucenici. Și constatăm, împreună cu Domnul, că retragerilor Sale (care culminează cu singurătatea Fiului omului) le corespunde... oboseala ucenicilor, care – incapabili să vegheze cum li se indicase – cedaseră tensiunii și tristeții...
Şi a venit la ucenici, pe care i-a găsit dormind. Şi a zis lui Petru: „Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios.” (Marcu 14:37–38)
Am putea spune că aici în Ghetsimani stau față în față două singurătăți: a Domnului Isus și-a ucenicilor. Cei trei ucenici nu doar că nu erau deloc alarmaţi, dar nu li se pare nimic grav sau greșit că adormiseră! De fapt, acum ar fi putut să doarmă până la capăt. Nici Petru nu era tulburat că se apropia momentul în care i se prevestise că avea să se lepede de Hristos. El ar fi trebuit să se lupte să arate că lucrurile stau așa cum anunțase el trimfalist, să vegheze şi să se roage, să se împotrivească somnului și ispititorului... dar s-a dus să se culce. Și dacă întâi i Se adresase lui Petru, Domnul spune următoarele cuvinte (din vers. 38) nu doar celorlalți ucenici de față (frații Iacov și Ioan), ci nouă tuturor – pentru că fraza are valoare de adevăr etern! E bine și lăudabil să avem un duh plin de râvnă (posibil, prin acțiunea Duhului Sfânt), dar să ne dăm silințele să nu motivăm la nesfârșit eșecurile noastre prin neputințele trupului! Centrul de comandă este în mintea noastră, să ne-o lăsăm transformată/înnoită! Vegherea şi rugăciunea reprezintă mijloace valoroase de luptă și biruință împotriva ispitei! Să le folosim cât mai mult și des!
S-a dus iarăşi şi S-a rugat, zicând aceleaşi cuvinte. (Marcu 14:39)
Observăm că Isus Se întoarce şi repetă prima rugăciune. Şi chiar dacă nu trecuseră prea multe minute între cele două veniri ale Mântuitorului, ucenicii avuseseră timp să... adoarmă din nou.
Apoi S-a întors din nou şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. Ei nu ştiau ce să-I răspundă. (Marcu 14:40)
Domnul i-a trezit din nou, înțelegem... dar omul trezit brusc din primul somn abia își găsește cuvintele, darămite argumente logice! Nu aveau nicio explicaţie pentru eşecul adormirii lor. Sigur, treceau printr-o perioadă solicitantă, dar este vreme pentru dormit, și este și o vreme când nu se doarme, ci se veghează în vederea luptei! Se vede că ucenicii nu-și însușiseră lecția aceasta, și căzuseră în capcana somnului, întinsă de ispititorul! Cu siguranţă învăţăm de aici că nu ne putem încrede în carne, în firea noastră.
În sfârşit, a venit a treia oară şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! Destul! A venit ceasul! Iată că Fiul omului este dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă; haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul!” (Marcu 14:41–42)
Se pare că trecuse deja o perioadă de timp, astfel încât ei au putut să doarmă puţin înainte ca Isus să fie arestat. Acest „Destul!” înseamnă că șederea în Ghetsimani se apropia de sfârșit – lupta solitară în rugăciune a lui Isus, ca și somnul (adică eșecul) ucenicilor ajunseseră la final... Venise ceasul – apogeul suferințelor debuta cu vânzarea Neprihănitului în mâinile păcătoșilor... așa că: toată lumea, scularea!
Şi îndată, pe când vorbea El încă, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, şi împreună cu el a venit o mulţime de oameni cu săbii şi cu ciomege, trimişi de preoţii cei mai de seamă, de cărturari şi de bătrâni. (Marcu 14:43)
Ce rapidă împlinirea a profeției hristice! Nici nu terminase bine de vorbit, că trupele responsabile cu arestarea își fac apariția zornăindu-și arsenalul... Nu mai e nicio taină că prin apelativul „vânzătorul” Isus Se referea la Iuda. Dacă momentul agoniei în rugăciune a lui Hristos din Ghetsimani durase trei ceasuri (maximum!), era cam miezul nopții. Acum devine și mai clar cât de lipsiți de demnitate și de credibilitate erau liderii poporului – care au trimis mulțimea (probabil la insistențele lui Iuda) deși spuseseră că n-or s-o facă „în timpul sărbătorii”. Și pentru că era „o afacere iudaică” (deși sună a reglare de conturi locală), puterea romană, deși omniprezentă în zonă, este absentă din acest incident!
Vânzătorul le dăduse semnul acesta: „Pe care-L voi săruta, Acela este; să-L prindeţi şi să-L duceţi sub pază.” (Marcu 14:44)
Aici avem relatarea celui mai josnic act de trădare. Este murdar şi dezgustător. Iuda ştia locul obişnuit de odihnă al Domnului nostru şi l-a condus pe duşman acolo. Un sărut este de obicei o mărturie a iubirii şi a afecţiunii, dar Iuda l-a folosit pentru a-L indica în felul acesta pe Cel care trebuia... nu iubit, ci arestat! Asta face ca fapta lui să fie şi mai mişelească şi mai respingătoare. Apropo, aflăm de aici că Domnul nostru în umanitatea Lui nu arăta în niciun fel diferit de ceilalţi oameni. Era nevoie să fie identificat într-o mulţime, mai cu seamă că era noapte și era probabil și înconjurat de ucenici...
Când a venit Iuda, s-a apropiat îndată de Isus şi I-a zis: „Învăţătorule!” Şi L-a sărutat mult. (Marcu 14:45)
Veţi observa că Iuda Îl numeşte „Învăţător”. Nu Îl numeşte „Domn”. „Nimeni nu poate zice: «Isus este Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12:3). Sărutul nu era ceva neobișnuit într-o comunitate precum cea al cărei centru era Domnul Isus, ori în relația Maestru-învățăcel, sau între ucenici... și sigur nu avea conotația  dubioasă care i se conferă azi... dar în cazul de față, câteva aspecte îl individualizează: este semnul trădării; este nenatural deoarece cei doi abia se despărțiseră (ce ai de făcut, fă repede!) și-apoi e deplasat de insistent, apăsat, lung... în mod evident pt ca trupele să nu aibă niciun dubiu pe cine să aresteze! Așa că acționează îndată, în consecință:
Atunci oamenii aceia au pus mâna pe Isus şi L-au prins. (Marcu 14:46)
Acest incident marchează momentul în care Isus a fost predat în mâinile oamenilor păcătoşi. El nu Se împotrivește și nu caută să fugă, ci Se predă – pentru că știa ce urmează: crucea. În schimb, Simon Petru (cum aflăm de la Ioan) încearcă să-I vină în apărare (ca pentru a confirma declarația înflăcărată făcută în vers. 31: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.”) Și-o face neașteptat de hotărât, de viguros, de contondent și de... stângaci (fapt pentru care ratează aprope cu totul lovitura):
Unul din cei ce stăteau lângă El a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele am fost la voi şi învăţam pe oameni în Templu, şi nu M-aţi prins. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scripturile.” (Marcu 14:47–49)
Simon Petru era un pescar bun, dar un spadasin slab. Sigur că țintise capul, dar abia de atinsese urechea. Matei ne spune că Domnul l-a admonestat pe Petru, Luca – arată că Domnul l-a vindecat pe om, iar Ioan ne dă numele acestei victime colaterale – Malhu, beneficiarul ultimei vindecări făcute de Domnul înainte să moară pe cruce!
Domnul Isus mai arată că ceea ce se întâmplă împlineşte o profeţie. Dacă aceşti oameni ar fi crezut în propriile Scripturi, ei poate ar fi ezitat, sau poate chiar s-ar fi răzgândit... Dar sunt prea înfierbântați și preocupați să-L captureze, ca să răspundă... Și-n timp ce ei își luau în primire prada,
Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit. (Marcu 14:50)
Acest verset – unul din cele mai scurte și intense, din această Evanghelie scurtă și intensă – constituie de fapt împlinirea profeţiei.
Episodul, ca și întâlnirea noastră de azi, se încheie cu o menționare curioasă și singulară, pe care o găsim doar în această Evanghelie:
După El mergea un tânăr care n-avea pe trup decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el; dar el şi-a lăsat învelitoarea şi a fugit în pielea goală. (Marcu 14:51–52)
Au existat dintotdeauna speculaţii cu privire la cine ar fi acesta. Unii cred că s-ar putea să fi fost apostolul Pavel... dar majoritatea cercetătorilor, inclusiv autorul acestor rânduri, înclină să creadă că a fost vorba cel mai probabil de autorul Evangheliei pe care o parcurgem, Ioan Marcu.
Sunt de acord că a fost o noapte și o trecere în revistă soicitantă a acelor evenimente, așa că propun să ne oprim aici – chiar dacă cel mai lung capitol din această Evanghelie n-a ajuns la capăt... Vom reveni data viitoare, dacă ne va ajuta și îngădui Dumnezeu!

Marcu 14:53-15:15 | Itinerar Biblic | Episodul 165

Începem ediția de față a programului nostru reamintindu-vă că ne apropiem de finalul celui mai lung capitol, antepenultimul, din Evanghelia după Marcu. Ca în orice final de Evanghelie, și aici evenimentele converg spre deznodământul știut de toată lumea: patimile, moartea și învierea lui Isus Hristos, fondatorul creștinismului și temelia credinței a miliarde de oameni de pe mapamond.
Vă reamintesc, pentru că e vorba de un pasaj amplu, care sunt principalele puncte ale acestui capitol 14:
Marele preot şi cărturarii plănuiesc să-L omoare pe Isus (v. 1-2).
Apoi, în Betania o femeie toarnă mir pe capul Domnului Isus (v. 3-9).
Iuda pune la cale trădarea lui Isus (v. 10-11).
Aceasta în timp ce Domnul Isus Se pregăteşte pentru ultima cină de Paşte şi pentru
prima Cină a Domnului ((v. 12-25).
Tot acum are loc şi jurământul de loialitate al lui Petru (v. 26-31).
Urmează apoi rugăciunea lui Isus în grădina Ghetsimani (v. 32-42), pe fondul singurătății cauzate de ucenici... care dorm, în loc să-i fie aproape.
Imediat după rugăciune are loc arestarea lui Isus (v. 43-52).
Ultimele 20 de versete ale cap. 14 redau alte două puncte importante în economia evenimentelor: judecarea și condamnarea Domnului Isus de către Sanhedrin (v. 53-65)... pe fundalul căreia, cel care jurase credinţă veşnică Domnului Isus, Simon Petru, se leapădă de Învățătorul său, negând că L-ar cunoaște (v. 66-72) – procedând exact cum îl anunțase Mântuitorul c-o va face. Să parcurgem aceste versete... Așadar, după ce „toți ucenicii L-au părăsit și au fugit”,
Pe Isus L-au dus la marele preot, unde s-au adunat toţi preoţii cei mai de  seamă, bătrânii şi cărturarii. (Marcu 14:53)
Isus este adus acum înaintea lui Caiafa, marele preot care era acceptat de Roma. (Chiar dacă Marcu nu-l numește, din relatările celorlalți evangheliști, în special Matei, dar și istoricilor momentului – este vorba de Caiafa, mare peot între anii 18 și 36 din primul secol creștin.) Ana, socrul său, era marele preot în acord cu procedurile și prevederile mozaice. Isus a fost adus mai întâi în faţa lui Ana, fapt pe care ni-l relatează Ioan. Unii cred că Ana a fost adevăratul ticălos din spatele complotului de a-l ucide pe Isus. Aceasta era o întâlnire neoficială a Sinedriului, improvizată, în vederea unui simulacru de proces religios. Observăm că nu sunt prezenți fariseii (sau Marcu nu-i menționează); din relatările celorlalți evangheliști, știm că o minoritate (între care și Nicodim și Iosif din Arimateea) s-a împotrivit prinderii și pseudo-procesului Domnului... dar dincolo de toate, adunarea nu era legală, pentru că întâlnirea se desfășura noaptea, și în altă parte decât pe muntele Templului, realități ce invalidau temeinicia ședinței și-a oricăror decizii... Dar ei aveau nevoie de un punct de vedere, de o acuzație, pe care s-o prezinte lui Pilat, pentru că Sanhedrinul nu avea dreptul de a pronunța sentința, aceasta fiind prerogativa reprezentantului puterii romane.
Petru L-a urmat de departe până în curtea marelui preot; a şezut jos împreună cu aprozii şi se încălzea la para focului. (Marcu 14:54)
Se vede treaba că Petru, deși fuge în primă instanță, își va fi adus aminte de promisiunea făcută Domnului, și pare-se că încearcă să se redreseze și să-și țină cuvântul... De fapt, el face primii pași către o ruşinoasă cădere: nu doar că Îl urmărește de departe, cu teamă și remușcări, pe Domnul, dar se și amestecă în mulţimea în care n-ar fi trebuit să se afle... chipurile, pentru a se încălzi! (Marcu 14:55-56)
Preoţii cei mai de seamă şi tot soborul căutau vreo mărturie împotriva lui Isus, ca să-L omoare; dar nu găseau niciuna. Pentru că mulţi făceau mărturisiri mincinoase împotriva Lui, dar mărturisirile lor nu se potriveau.  
„Tot soborul” înseamnă aici toți cei prezenți, nu unanimitatea Sinedriului în integritatea sa, care de altfel nici nu era întrunită. Marcu vrea să sublinieze aici vina colectivă a soborului, în care parcă nimeni nu auzise de „prezumția de nevinovăție”! Caracterul ilicit al întâlnirii reiese și din tentativele lor jalnice de a încropi un rechizitoriu și de a găsi ad-hoc niște martori dispuși să-și susțină acuzațiile... și oricum, căutau/ascultau numai martori care erau împotriva lui Isus! Plus că, în conformitate cu Legea lui Moise, trebuia să se găsească doi martori care să susțină aceleași lucruri.
Unii s-au sculat şi au făcut o mărturisire mincinoasă împotriva Lui şi au zis: „Noi L-am auzit zicând: «Eu voi strica Templul acesta, făcut de mâini omeneşti, şi în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini omeneşti.»” Nici chiar în privinţa aceasta nu se potrivea mărturisirea lor. (Marcu 14:56–59)
Mulţi erau gata să depună mărturie, fie și falsă, dar acestea nu se potriveau între ele. O acuzaţie trebuia să se bazeze pe mărturia a cel puţin doi martori. Bineînţeles, Isus nu spusese că va distruge Templul, şi apoi îl va construi în trei zile. El a zis: „Distrugeţi acest templu”... adică voi distrugeţi acest templu, şi Ioan explică: „Dar El vorbea despre Templul trupului Său” (Ioan 2:21).
Atunci marele preot s-a sculat în picioare în mijlocul adunării, a întrebat pe Isus şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc oamenii aceştia împotriva Ta?” Isus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Da, sunt”, i-a răspuns Isus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” (Marcu 14:60–62)
Isus nu S-a apărat împotriva acestor minciuni evidente, care nici acuzații nu erau, pentru că nu se potriveau între ele... Din nou, El împlinea profeţia: „ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia. 53:7). Tăcerea lui Isus l-a surprins şi l-a enervat pe marele preot; el ar fi vrut ca Isus să răspundă, ca să-L prindă și să-L poată condamna din propriile Lui cuvinte. În final, marele preot L-a pus să jure. (Surprinde formula din întrebarea marelui preot: „Hristosul, Fiul Celui binecuvântat”. Caiafa evită tetragrama, și se pare că Marcu îi pune în gură mai degrabă un crez hristologic al bisericii primare, decât o acuzație a elitei iudaice!) Sub jurământ, Isus confirmă că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Nu putea să susţină ceva mai mare de atât. El a adăugat ceva ce s-ar fi putut referi numai la Fiul lui Dumnezeu („M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile” – Dan. 7:13–14).
Iar marele preot a înţeles, și ce-a spus Domnul, şi implicaţiile acestui lucru. El şi-a exprimat sentimentele intense și amărăciunea, sfâşiindu-şi haina. Făcând acest lucru, el a încălcat Legea lui Moise care spunea că haina marelui preot nu trebuia să fie ruptă.
Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea. Şi unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată cu pumnii şi să-I zică: „Proroceşte!” Iar aprozii L-au primit în palme. (Marcu 14:63–65)
Marele preot nu ia singur decizia, ci într-o grețoasă mimare democratică de consultare a cvorumului, obține condamnarea din gura membrilor Sinedriului, care spun și ei ce le sugerase Caiafa. Așadar, l-au condamnat la moarte pentru că Isus a susţinut că este Mesia. Iar blasfemia („hula”) era că Isus Se plasase pe Sine la dreapta puterii... ba chiar revenind cu slavă să domnească peste umanitate. Pedeapsa pentru blasfemie era lapidarea (omorârea cu pietre). Acuzaţia se va schimba, însă, după cum vom vedea, odată ajunși înaintea lui Pilat (vezi Marcu 15:3)... Iar modul în care s-au purtat apoi cu Domnul a fost revoltător, cel mai degradant tratament pe care I l-ar fi putut aplica. Închipuiți-vă: să-L scuipe în faţă și să-L pălmuiască pe Fiul lui Dumnezeu!
Și în timp ce Domnul Isus Se confrunta cu farsa procesului intentat de liderii iudaismului, Simon Petru se confrunta cu realitatea propriei slăbiciuni, ce i se revelează...
Pe când stătea Petru jos în curte, a venit una din slujnicele marelui preot.Când a văzut pe Petru încălzindu-se, s-a uitat ţintă la el şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus din Nazaret!” El s-a lepădat şi a zis: „Nu ştiu, nici nu înţeleg ce vrei să zici.” Apoi a ieşit în pridvor. Şi a cântat cocoşul. Când l-a văzut slujnica, a început iarăşi să spună celor ce stăteau acolo: „Acesta este unul dintre oamenii aceia.” Şi el s-a lepădat din nou. (Marcu 14:66–69)
O biată slujnică l-a făcut pe energicul ucenic să se lepede de Domnul său! Lui Petru i-a fost ruşine să fie cunoscut drept un urmaş al lui Isus în acel moment. Oare și noi de câte ori nu ne-am aflat în situaţii similare? Domnul să ne ierte laşitatea şi slăbiciunea, aşa cum a făcut cu Petru... și El poate și vrea s-o facă, dar să ne pocăim și noi precum Simon!
La a treia întâlnire vedem că slăbiciunea lui Petru de a fi totdeauna tentat să vorbească prea mult l-a băgat și de astă dată în bucluc: accentul sau exprimările lui l-au dat de gol.
După puţină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: „Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia; căci eşti galileean, şi graiul tău seamănă cu al lor.” Atunci el a început să se blesteme şi să se jure: „Nu cunosc pe Omul acesta despre care vorbiţi!” Îndată a cântat cocoşul a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi gândindu-se la acest lucru, a început să plângă. (Marcu 14:70–72)
Acest om nu fusese până acum conștient de propria slăbiciune. Simon Petru Îl iubea pe Isus şi era sincer când i-a promis că-i va fi loial. Dar nu se cunoştea prea bine pe sine însuşi, nu ajunsese să-şi dea seama că nu există nimic bun în firea lui.
Din fericire, Petru a putut să se pocăiască de păcatul lui şi acesta este adevăratul test al credinciosului autentic. Acestea erau lacrimile de pocăinţă ale unei inimi frânte. Și era nu doar regretul pentru lepădare, ci și anticiparea morții Învățătorului părăsit în mâinile aprigilor săi adevresari. Ani mai târziu, în epistola sa el scrie: „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Pet. 1:5). Petru ştia că Dumnezeu l-a păzit, pentru că Domnul Isus l-a iertat! Ceea ce vrea (și poate, și așteaptă) El să facă și cu tine!
Așadar, lungul drum al capitolului 14 din Evanghelia după Marcu se încheie în întuneric – la propriu și la figurat... Isus era în mâinile duşmanilor Săi. Ai lui fugiseră îngroziți... Unul Îl trădase, altul se lepădase de El... Este noaptea păcatului și puterea întunericului! Păcatul este subiectul acestei nopţi, în două feluri. Păcatul încearcă să-l distrugă, și Isus face ceva cu privire la păcat – El Se predă morții, ca să plătească pentru păcatul tău şi al meu. Presupun că se poate spune că crucea este unul dintre multele paradoxuri ale credinţei creştine, din acest motiv. Este în acelaşi timp cea mai mare tragedie din istorie, şi cea mai glorioasă victorie a pământului şi a cerului. De aceea, nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de un sentiment de înfrângere sau compasiune pentru Isus. Ar trebui să păşim cu grijă şi plini de reverenţă prin aceste scene, cu o inimă care să se reverse înaintea lui Dumnezeu în mulţumire pentru că a oferit o mântuire aşa de măreaţă (vezi Ev. 2:3).
Tonul tragic e inevitabil în aceste scene pline de nedreptate crudă şi de suferinţă amară pricinuite lui Isus. Nu e de mirare că barbarul Clovis, când a auzit prima oară despre aceste suferințe, citindu-i-se Evanghelia, a exclamat: „Dacă aş fi fost acolo cu soldaţii mei…” Dar aduceţi-vă aminte, Fiul lui Dumnezeu nu vrea simpatia noastră. „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Rom. 10:9–10). El vrea nu simpatia, ci credinţa inimii tale.
Cap. 15 începe cu un cuvânt care ar fi trebuit să schimbe și registrul... dar contextul pare că a rămas tot sordid și scandalos – pentru că judecarea Mântuitorului nu-și epuizase toate fazele: după obscurul proces religios, urma și cel politic. Acest capitol redă și răstignirea lui Hristos. Ştim că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi este de folos (vezi 2 Tim. 3:16), așa că și acest pasaj care descrie pătimirile și moartea lui Hristos are semnificaţia și logica sa. Deocamdată, să vedem cum continuă farsa judiciară a lui Isus, în viziunea lui Marcu.
Dimineaţa, preoţii cei mai de seamă au făcut îndată sfat cu bătrânii, cărturarii şi tot soborul. După ce L-au legat pe Isus, L-au dus şi L-au dat în mâinile lui Pilat. (Marcu 15:1)
Motivul pentru care au făcut lucrul acesta este faptul că Sinedriul îl putea acuza, dar nu-L putea condamna pe Isus la moarte, și nici nu putea să-L execute. Numai Roma putea face așa ceva. Trebuiau așadar să-și formuleze confrom dreptului roman vina ce I-o imputau Domnului. Acuzaţia pe care o ticluiseră împotriva Lui în Sinedriu nu ar fi stat în picioare înaintea lui Pilat. Aşa că s-au întâlnit devreme în dimineaţa următoare (era cam prima oră, cca 6 dimineața – o continuare de fapt a unei nopți pline și agitate și pentru întunecații lideri evrei), pentru a avea „ședința oficială”  în care să poată formula acuzaţii care să reziste în faţa curţii romane şi care să finalizeze (și am putea spune: să legalizeze) acţiunea lor din noaptea precedentă.
(În vers. 1 întâlnim ultima ocurență – a 43-a, dacă am numărat bine – a adverbului „îndată”, una din „semnăturile” stilistice specifice ale lui Marcu).
Cum am spus și desigur știți, Pilat era atunci guvernatorul roman. Sediul său se afla la Cezareea pentru că îi plăcea acel loc – era pe coasta mării şi avea un climat plăcut. Nu îi plăcea Ierusalimul. Venea aici numai în timpul sărbătorilor ca să poată fi în miezul evenimentelor dacă ceva degenera... Autoritatea romană nu permitea răzmeriţele, marşurile de protest sau orice astfel de manifestații, și cred că acesta este unul dintre motivele pentru care Roma a rezistat pentru aproape o mie de ani, ca un mare imperiu.
Pilat era un om politic. Oportunismul, mai degrabă decât dreptatea romană era ceea ce-l motiva în viaţă. El a căutat, de fapt, să-l elibereze pe Isus când a descoperit că era nevinovat, dar în acelaşi timp voia să le fie pe plac liderilor religioşi. Dar, dacă veți fi atenți, veți constata că nu a putut obţine cooperarea lui Isus. Pilat era aproape convins că dacă Isus ar fi fost mai cooperant, ar fi putut să-i tempereze pe liderii religioşi. Pilat este exemplul tipic de politician de rând, dezlegat de ancorele nobile ale onestităţii şi integrităţii, şi care încearcă „să împace şi capra şi varza”, căutând compromisul şi mulţumirea tuturor părţilor. Şi când încerci să faci asta, nu mulţumeşti pe nimeni. (Marcu 15:2)
Pilat L-a întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” „Tu zici”, i-a răspuns Isus.
Se presupune că fie membrii sinedriului i L-au înfățișat pe Isus ca un pretendent la tron, fie așa înțelesese (sau tradusese) Pilat noțiunea de Mesia în termenii politici familiari ne-evreilor. Conștient că nu vorbeau „aceeași limbă”, Domnul Isus nici nu-l contrazice, nici nu-l aprobă pe Pilat. Exprimarea hristică e un fel de „Precum spui”, sau „Ai dreptate, sunt.”
Preoţii cei mai de seamă Îl învinuiau de multe lucruri. Pilat L-a întrebat din nou: „Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!” Isus n-a mai dat niciun răspuns, lucru care a mirat pe Pilat (Marcu 15:3–5)
Deci spectrul de vinovății se lărgise, între timp; aportul celorlalți evangheliști ne ajută să reținem câteva acuze: instigare la răscoală; neplata birului Cezarului; Mesia fals; pretins împărat! Pilat era uimit să vadă că Cel ce-i fusese adus înainte nu Se apăra. Cred că era obișnuit ca ceilalţi prizonieri să facă tărăboi și să-și revendice apărarea, dar iată aici Unul care nu scotea un cuvânt în apărarea Sa... şi, intrigat, Pilat a vrut să ştie de ce.
Acum, dacă vom compara cu Evanghelia după Ioan, vom descoperi că a existat foarte multă interacţiune între Pilat şi liderii religioşi, în timp ce Pilat încerca de fapt să-L salveze pe Isus. El L-a luat înăuntru să vorbească cu El. Apoi a ieşit din nou afară, şi iarăși L-a luat înăuntru, încercând să-l facă să colaboreze. Dar Pilat va descoperi curând că va trebui să stea „pe propriile picioare” ca să ia o decizie cu privire la Isus Hristos. De fapt, asta este ceea ce orice bărbat şi orice femeie trebuie să facă... mai cu seamă că și în zilele noastre Domnului Isus I se atribuie la fel de multe și false vinovății și acuzații!
Pilat a crezut apoi că poate scăpa eliberând un prizonier. Se pare că aceasta nu era o practică romană normală, ci mai degrabă o invenție de-a lui Pilat ca să capteze bunăvoința liderilor și localnicilor. Pur şi simplu, cred că nu concepea că ar fi putut cineva să ceară ca Baraba să fie eliberat şi Isus să fie răstignit. Chiar credea că a găsit soluţia dilemei în care se afla!
La fiecare praznic al Paștelui, Pilat le slobozea un întemniţat pe care-l cereau ei. În temniţă era unul numit Baraba, închis împreună cu tovarăşii lui din pricina unui omor pe care-l săvârşiseră într-o răscoală. (Marcu 15:6-7)
Baraba avea toate datele unui tâlhar, cu multiple capete de acuzare și cu particpări certe la acțiuni criminale și revolte. El era atunci prizonierul cel mai de temut și urma să fie răstignit împreună cu ceilalţi. Se pare că și pe el îl chema tot Isus – deci mulțimea avea de ales între doi Isus: Hristos și Baraba. Și împotriva oricărei logici, sub manipularea liderilor iudei, au ales răul aboslut! . Era evident până și pentru Pilat că acuzaţiile aduse împotriva lui Isus erau false.
Pilat le-a răspuns: „Voiţi să vă slobod pe Împăratul iudeilor?” Căci pricepuse că preoţii cei mai de seamă din pizmă Îl dăduseră în mâna lui. Dar preoţii cei mai de seamă au aţâţat norodul să ceară lui Pilat să le sloboadă mai bine pe Baraba. Pilat a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Dar ce voiţi să fac cu Acela pe care-L numiţi Împăratul iudeilor?” (Marcu 15:9–12)
Pilat avea în mâinile lui soarta celor doi – un rabi nevinovat și un criminal notoriu, și a fost atât de uimit văzând că mulțimea cere ca Baraba să fie eliberat, încât el, judecătorul, i-a întrebat consternat pe oameni ce să-I facă lui Isus...
Ei au strigat din nou: „Răstigneşte-L!” „Dar ce rău a făcut?”, le-a zis Pilat. Însă ei au început să strige şi mai tare: „Răstigneşte-L!” (Marcu 15:13-14)
Mulţimii i se dăduse instrucţiuni să ceară ca Isus să fie răstignit. Aici vedem spiritul de turmă și deficitul excesului de democrație – o mulţime căreia i se pare că are „o voie” și „o voce”, care nu era însă a lor! Când Pilat întreabă ce rău făcuse Isus, ei pur şi simplu strigă mai tare... Aproape niciodată mulţimea nu este pregătită să gândească sau să-şi folosească propria minte şi judecată. Tot ce poate să facă este să strige ce i se sugerează: „Răstigneşte-L!” (Marcu 15:15)
Pilat a vrut să facă pe placul norodului, şi le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit.
Pilat era în mod evident un politician slab şi şovăitor. Chiar dacă voia să-L scape pe Isus, s-a supus strigătelor mulţimii şi L-a predat pe Domnul Isus să fie răstignit... ba L-a mai și biciuit înainte! În mod cert, dreptul roman a „călcat strâmb” aici: un om nevinovat urma să moară!... Dar, staţi: El face asta în locul meu și al tău - or, noi nu suntem nevinovați, nu?

Marcu 15:16-47 | Itinerar Biblic | Episodul 166

Dragi ascultători, o narațiune așa de dinamică precum Evanghelia după Marcu pare foarte potrivită ritmului și manierei pragmatice ale timpului nostru – așa că nu cred că ne este greu să ni le asumăm, și deci să ținem pasul și cu evenimentele, și cu gama trăirilor în consecință... Constatarea este cu atât mai necesară cu cât și capitolul 14, și cel prezent – 15 – sunt intense, abundă în acte, atitudini și chiar exprimări dramatice, și ne solicită aproape fizic! E natural ca mergând spre deznodământ lucrurile să se precipite, dar ține și de stilul autorului și de participarea noastră să rămânem conectați, sau să ne detașăm – blazați sau suprasolicitați! Evanghelia acţiunii rămâne fidelă sieși şi-n acest penultim capitol al său, ce ne va duce până-n punctul culminant (al istoriei descrise, și-a istoriei omenirii): răstignirea lui Isus Hristos! Răstignirea este evenimentul către care s-au îndreptat din veşnicie atât actele fondatoare, cât și intervențiile ulterioare și scopurile lui Dumnezeu, pentru că El era „Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii”. Evanghelia este acum transpusă în acţiune! Pavel a putut să spună mai târziu: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi...” (1 Cor. 15:3–4).
Este imperios necesară precizarea următoare: Evanghelia este ceea ce a făcut Isus, și nu ceva ce-ţi cere ţie Dumnezeu să faci; este acţiunea Lui, nu a mea sau a ta. Tu şi cu mine nu putem face nimic care să reziste sau să împlinească exigențele desăvârșirii lui Dumnezeu. Neprihănirea sau faptele noastre nu sunt suficiente (deci: acceptabile) pentru mântuire, sfințeni și dreptatea lui Dumnezeu nu pot fi satisfăcute decât de neprihănirea autentică a Domnului Isus Hristos! El este „Cel care a fost dat pentru păcatele noastre şi care a fost înviat pentru ca noi să putem fi consideraţi drepţi.” (Rom. 4:25, BVA).
Pentru a nu scăpa din vedere punctele principale ale acțiunii, iată despre ce scrie Marcu în acest pasaj:
Isus este dus înaintea lui Pilat (vs. 1–6).
Isus este condamnat – Baraba este eliberat (vs. 7–15).
Isus este încoronat cu spini (vs. 16–23).
Isus este crucificat (vs. 24–41).
Isus Îi este încredinţat lui Iosif – mormântul nou (vs. 42–47).
Reluăm lectura capitolului 15 de la versetul 16, care inițiază apogeul dramatic al Evangheliei: răstignirea Mântuitorului!
Ostaşii au adus pe Isus în curte, adică în palat, şi au adunat toată ceata ostaşilor. (Marcu 15:16)
După pronunțarea senținței la care nu mai era posibil recurs, Domnul Isus a fost lăsat la discreția brutalității acestor soldaţi, care în următorul interval puteau să facă ce le plăcea cu prizonierul. Ei, bineînţeles, își umileau și batjocoreau prizonierii, îi torturau şi se distrau grotesc cu ei – biete jucării încă însuflețite, cu care-şi satisfăceau apetitul lor sadic și aproape imbecil pentru violență brută și gratuită. Asta este ceea ce fac acum cu Domnul Isus.
Am sugerat și altădată că ar fi jucat un joc roman numit „mâna fierbinte”, care nu era decât un pretext pentru a administra pumni în faţă condamnatului; Îl legau la ochi şi toţi în afară de unul loveau... și-l peste faţă până când cred că numai a față umană  u mai arăta... îi scoteau ceea ce-I acoperea ochii, și victima trebuia să ghicească cine nu l-a lovit. Bineînțeles că nu avea nicio șansă să i se dea dreptate: și dacă ar fi indicat corect pe cel ce nu lovise, ei l-ar fi mințit, așa că luau jocul de la capăt, de câte ori voiau sau c admis că era corect pentru că voiau, până se plictiseau sau cât timp aveau la dispoziție... Era o bătaie nimicitoare şi care-l făcea să sângereze și să sufere până la epuizare... Ca să nu mai vorbim de efectele biciuirii – făcută cu curelele acelea cărora li se atașau bile de metal, fragmente de os sau chiar cârlige asemănătoare celor de pescuit, pentru ca impactul să fie cât mai distructiv și dureros! Probabil de aceea ni se spune că a trebuit să fie pus altcineva să-I poarte crucea, de la un moment dat încolo... Domnul nostru avea treizeci şi trei de ani – era încă în puterea tinereţii. Sunt convins că avea trupul vânjos al unui muncitor, fusese tâmplar, apoi umblase mult de-a lungul și de-a latul ţării. Dar duritatea tratamentului nemilos Îl dovedise!
L-au îmbrăcat într-o haină de purpură, au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap. Apoi au început să-I ureze şi să zică: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” (Marcu 15:17–18)
Acest gest de a-L îmbrăca cu o haină de purpură şi de a-I pune o coroană de spini era pură bătaie de joc. (Marcu 15:19)
Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau şi I se închinau.
Tot ce-au găsit cu cale să-I facă Domnului dovedește cruzime... iar timpul imperfect al verbelor folosite arată continuitate perseverentă – ei nu încetau să-L lovească şi să-L scuipe. Era dincolo de ura umană obişnuită. Era ceva batjocoritor, brutal şi crud, care arăta degradarea inimii umane. Îți dai seama ce a suferit când ţi-a luat locul? Iar ceea ce era și mai greu, sau cel puțin la fel de greu – crucea – se afla încă înaintea Lui!
După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina de purpură, L-au îmbrăcat în hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească. Au silit să ducă crucea lui Isus pe un trecător care se întorcea de la câmp, numit Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf. (Marcu 15:20–21)
După o dimineaţă de suferinţă inumană, torționarii vor fi decis că venise momentul să fie răstignit: „actorului” care abia se mai putea ține pe picioare i se scoate costumația de rege parodiat și este redat straielor sale, „comedia” se sfârșea în tragedie! Spre deosebire de Ioan, care afirmă că Domnul Și-a purtat crucea singur (poate ca replică pentru gnosticii care ajunseseră să pretindă că de fapt Simon din Cirene fusese răstignit în locul Mântuitorului!), Matei și Marcu îl introduc în scenă pe Simon – originar din Cirena, din nordul Africii. Probabil că venise la sărbătoarea Paştelui la Ierusalim, și se pare că fusese desemnat la întâmplare, dintre cei de pe margine, să ajute la purtarea crucii.
Şi au adus pe Isus la locul numit Golgota, care tălmăcit înseamnă: „Locul căpăţânii.” (Marcu 15:22)
Golgota cuvânt aramaic care înseamnă „craniu” – probabil după forma înălțimii respective. În latină a fost tradus prin calvaria (de la calvus – chel, țeastă), de unde provine cuvântul cunoscut în context calvar. Locul era situat în afara orașului, aproape de o grădină (după cum ne informează tot Ioan).
I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El nu l-a luat. (Marcu 15:23)
Vinul amestecat cu smirnă (sau: vin cu gust de smirnă, oțet, sau vin amestecat cu oțet) era un soi de narcotic pentru atenuarea durerilor și a spaimei de moartea iminentă. Este interesant să ne amintim că atunci când S-a născut, magii I-au adus Domnului Isus smirnă. Când a murit, I s-a oferit smirnă. Smirna vorbeşte despre moartea Lui.
După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei trăgând la sorţi, ca să ştie ce să ia fiecare. (Marcu 15:24)
Niciunul din scriitorii Evangheliilor nu relatează detaliile răstignirii. Duhul lui Dumnezeu a tras parcă un văl deasupra ei, comuncându-ne că: „Nu există nimic aici care să satisfacă dorinţa de bârfă sadică. Nu există nimic aici ce ar trebui să preocupe o minte odihnită și leneşă. Este prea oribil.”
Știm însă, din alte descrieri și reprezentări, că brațele condamnatului erau întinse pe bârnă, țintuite cu piroane undeva deasupra încheieturii palmelor; apoi, cu ajuorul unor funii, condamnatul era ridicat până când bârna transversală se așeza peste stâlpul vertical, după care erau țintuite și picioarele. Răstignirea era practicată de romani asupra celor mai grave delicte/crime, comise de alți cetățeni decât romanii. Împărţirea hainelor Lui era o împlinire a profeţiei din Psalmul 22:18.
Când L-au răstignit, era ceasul al treilea. Deasupra Lui era scrisă vina Lui: „Împăratul iudeilor.” (Marcu 15:25–26)
Aici ni se spune că era ceasul al treilea când L-au răstignit, adică ora nouă dimineaţa. (Marcu foloseşte sistemul evreiesc de măsurare a timpului, pe când Ioan îl foloseşte pe cel roman.) Trebuie să punem laolaltă toate scrierile Evangheliilor pentru a avea imaginea de ansamblu. Ioan ne spune că inscripția era în ebraică, greacă şi latină. Niciunul dintre scriitorii Evangheliilor nu are în intenţie să ne detalieze narațiunea integral și riguros!
Acuzaţia pentru care Domnul a fost răstignit I-a fost plasată deasupra capului: „Împăratul iudeilor.” Absolut paradoxal – exprimarea era și nu era adevărată! Nu era conformă înţelesului dat îndeobște noțiunii; Isus nu condusese nicio răscoală împotriva Romei, ci doar Se oferise pe Sine Israelului - şi fusese respins.
Împreună cu El au răstignit doi tâlhari, unul la dreapta, şi altul la stânga Lui. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „A fost pus în numărul celor fărădelege.” (Marcu 15:27–28)
Isus a fost răstignit, ni se spune, între doi tâlhari – unul la dreapta Sa, altul la stânga Sa. Şi acest lucru s-a întâmplat, spune Marcu, pentru a se împlini Scriptura (și citează Isaia 53:12): „a fost pus în numărul celor fărădelege…”.
Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: „Uă! Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi coboară-Te de pe cruce!” Tot astfel şi preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii, îşi băteau joc de El între ei şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui!” (Marcu 15:29–31)
Așa ceva era adevărat. Isus nu putea să-i salveze pe alţii şi în acelaşi timp să Se salveze și pe Sine... dar ei n-aveau cum să știe și nici cum să-nțeleagă asta! El S-a dat pe Sine pentru alţii – acesta este marele principiu al răscumpărării! ...Și batjocurile curg...
Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Cei răstigniţi împreună cu El, de asemenea, îşi băteau joc de El. La ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea. Şi, în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama sabactani”, care tălmăcit înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:32–34)
Observaţi că Marcu ne relatează jurnalistic răstignirea: la ceasul al treilea Isus a fost pus pe cruce, iar la ceasul al şaselea (ora douăsprezece ziua) s-a lăsat întunericul. Soarele de la miezul zilei a fost acoperit şi timp de trei ore bezna a înghițit crucea și pământul – de la ceasul al şaselea la ceasul al nouălea, adică până la ora trei după-amiaza!
Așadar: primele trei ore au fost de la 9:00 am până la 12 ziua; următoarele trei ore au fost de la 12 ziua la 3:00 p.m. Isus a atârnat pe cruce şase ore. În timpul primelor trei ore a fost lumină fizică, dar un mare întuneric spiritual; în următoarele trei ore, deși s-a lăsat întunericul, a apărut lumina spirituală. De ce? Pentru că în acele prime trei ore omul a făcut lucrul cel mai rău pe care-l putea face: L-au răstignit şi L-au ocărât. Chiar şi cei care atârnau pe cruce împreună cu El L-au ocărât. Cel puţin la început, ambii tâlhari au făcut-o. În acel moment, duşmanii ce se plimbau jos în jurul crucii dădeau din cap şi-L ridiculizau. În primele trei ore omul lucra, făcând ce putea face mai rău; în următoarele trei ore a lucrat Dumnezeu. Domnul Isus a suferit în mâna oamenilor în primele trei ore; apoi a suferit pentru om în ultimele trei ore. În primele trei ore Isus murea din cauza păcatului; în următoarele trei ore El murea pentru păcatul lumii... aşa că în timpul perioadei de întuneric fizic, exista de fapt o lumină spirituală şi Dumnezeu lucra. În acele prime trei ore păcatul a făcut tot posibilul să-L distrugă; în următoarele trei ore Domnul face din sufletul Său o jertfă pentru păcat. În acele ultime trei ore, El plăteşte pentru păcatele lumii; în timpul acesta a fost El făcut păcat pentru noi; Isus a devenit păcat pentru noi și a fost părăsit de Dumnezeu. Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (vezi 2 Cor. 5:19). Ce paradox!
Unii din cei ce stăteau acolo, când L-au auzit, ziceau: „Iată, cheamă pe Ilie!” Şi unul din ei a alergat de a umplut un burete cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea, zicând: „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L coboare de pe cruce!” (Marcu 15:35–36)
Mulţimea a înţeles greşit ce a spus Isus. Ei probabil au crezut că îl chemase pe Ilie din cauza asemănării cuvintelor, şi au spus „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie“. Te şi întrebi dacă nu cumva suspectau pe jumătate că El ar fi, într-adevăr, Mesia. Cred că există ceva în inima omului care le-a spus... că acesta era Mesia!
Apoi I-au dat nişte vin pentru a-și potoli setea. Acesta nu era medicamentul pe care i-l oferiseră mai devreme. Iar Domnul nu l-a resins, pentru a împlini profeţia: „Ei îmi pun fiere în mâncare, şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet” (Ps. 69:21).
Dar Isus a scos un strigăt tare şi Şi-a dat duhul. Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos. (Marcu 15:37–38)
Isus nu a murit pentru că organele trupeşti au refuzat să mai funcţioneze. El Şi-a dat duhul. Sfâşierea perdelei a fost cu siguranţă vizibilă... ora trei era ora jertfei de seară şi preoții slujeau la Templu în acele moment. Lucrul acesta trebuie să fi avut un efect asupra lor... și va fi contribuit la ceea ce vom observa mai târziu: că mulţi dintre preoţi au ajuns la o înţelegere mântuitoare cu privire la Hristos: „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.” (Fapte 6:7) Deci, avem motive să credem că mulţi dintre acești preoţi care au crezut în Domnul Isus Hristos probabil că slujeau la Templu în momentul răstignirii.
Nu e deloc accidental că momentul în care Şi-a dat El sufletul a fost şi momentul în care perdeaua din Templu s-a rupt în două. Cele două s-au întâmplat concomitent aproape, și eu cred că întâi Isus Şi-a dat duhul. Nu putea să moară până nu-Și dădea duhul! Și exact în acel moment, perdeaua s-a rupt în două. Acea perdea reprezintă caracterul uman al lui Hristos. Cartea Leviticul (care are de-a face cu slujba din Cortul întâlnirii) ne va ajuta să înţelegem mai bine rolul perdelei. Vedeţi, caracterul uman al lui Hristos, viaţa Lui ne despart de Dumnezeu. Viaţa lui fără păcat ne arată cât de păcătoase sunt vieţile noastre. În momentul în care a murit, perdeaua s-a rupt... așa că moartea Lui ne aduce la Dumnezeu, și nu viaţa Lui.
Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15:39)
Cred că aceasta a fost mărturisirea de credinţă a sutaşului. Nu ar fi putut să spună nimic care să-i arate credinţa mai mult decât ce a spus. El a recunoscut că Isus este Fiul lui Dumnezeu, a recunoscut cine fusese și ce făcuse Domnul. Nu cred că omul acesta avea cunoștințe sau studii teologice... dar ştia destul încât să-şi ia locul sub crucea lui Hristos... și asta e tot ce a cerut Dumnezeu vreodată unui păcătos să facă! El ne cere să venim cu credinţă la El, și așa face sutașul. Să nu uităm că el era un roman, păgân şi cu slujba crudă de a-i răstigni pe oameni. Cu siguranţă că fusese copleșit de cele ce văzuse!
Acum ni se spune despre femeile prezente acolo.
Acolo erau şi nişte femei care priveau de departe. Printre ele erau Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel mic şi a lui Iose, şi Salome, care, pe când era El în Galileea, mergeau după El şi-I slujeau; şi multe alte femei care se suiseră împreună cu El în Ierusalim. (Marcu 15:40–41)
Este interesant de observat, apropo, că femeile au fost ultimele care au plecat de la cruce şi primele care au ajuns la mormânt. Ele stăteau la oarecare distanță, ni se spune aici – dar credincioase până la capăt. Ucenicii şi apostolii Săi erau deja risipiţi în acest moment. Și mai erau şi alte femei în afară de cele numite, pentru că așa citim în vers. 41.
Când s-a înserat – fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului – a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care şi el aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că murise aşa de curând; a chemat pe sutaş şi l-a întrebat dacă a murit de mult. După ce s-a încredinţat de la sutaş că a murit, a dăruit lui Iosif trupul. (Marcu 15:42–45)
Iosif din Arimateea este un urmaş mai puţin cunoscut al lui Isus. De fapt, el s-a ocupat de îngropare, şi a avut curajul să iasă la iveală aici. El era un membru al Sinedriului (vezi Luca 23:51-52) şi acest om nu fusese de acord cu nimic din ce-i făcuseră aceștia lui Isus. Iosif era din Arimateea (denumirea greacă pentru Ramathaim, de unde era Elcana – tatăl prorocului samuel – 1 Sam. 1:1) Și, ca unul care aşteptași el Împărăţia lui Dumnezeu, Iosif iese acum la iveală ca ucenic al Domnului Isus și – pentru că apostolii erau risipiţi – cere el trupul lui Isus.
Ni se spune aici că Pilat s-a mirat că Isus murise atât de curând. Motivul este că, în mod obişnuit, o persoană răstignită nu murea în aceeași zi – agonizând uneori zile întregi... Viaţa i se sfârşea încet, aceasta fiind parte din modul crud, inuman de execuție. Știind asta, Pilat s-a mirat şi a pus întrebări. Dar Isus renunţase la duhul Său, și acesta este lucrul cel mai important de înțeles. Să mai spunem că în timpul ultimelor ore dinainte de moarte, unui prizonier de pe cruce i se zdrobeau picioarele pentru a-i grăbi moartea. Dar Isus era deja mort şi nu a fost nevoie să I se rupă picioarele. Asta a fost împlinirea altei profeţii, care spunea că niciun os din trupul Său nu va fi fărâmat.
Așa că ni se spune că Pilat i-a acordat lui Iosif dreptul să ia trupul lui Isus. Este interesant de observat că există două cuvinte pentru trup, folosite în acest pasaj.
Iosif a cerut trupul – soma este un cuvântul grecesc folosit. Pilat i-a dat trupul – ptoma este cuvântul grecesc utilizat a doua oară. Primul cuvânt se referă la întreaga personalitate şi este un cuvânt care implică grijă şi tandreţe. Cuvântul folosit când Pilat I-a dat trupul înseamnă doar cadavrul, leșul... Este vorba despre perspectivă şi atitudine diferite asupra morţii şi asupra trupurilor celor morţi. Cuvântul folosit de Iosif era un cuvânt ce exprima o tandreţe cu privire la trup. El Îl voia pe Isus. Tot ce a făcut Pilat a fost să-i dea un trup fără viață... Ce diferenţă!
Numai Domnul Isus poate să-ţi dea vreo valoare. Tu şi cu mine nu valorăm prea mult, dar El a plătit un preţ extraordinar pentru răscumpărarea noastră. Noi gemem în aceste trupuri, dar chiar şi ele vor fi răscumpărate. Va veni însă și ziua când vom experimenta răscumpărarea trupurilor noastre. Să ne însuflețească această nădejde!
Iosif fiind un om cu stare, a pus cu grijă trupul Domnului în mormântul său cel nou.
Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. (Marcu 15:46)
Grija pentru conservarea trupului și înmormântarea Sa onorabilă denotă multă dragoste pentru Domnul Isus. Apoi, romanii au pus sigiliul pe piatra de la intrarea mormântului şi au plasat-o sub supravegherea unei gărzi permanente (vezi Matei 27:66).
Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iose, se uitau unde-L puneau. (Marcu 15:47)
Femeile au fost singurele bocitoare. Și chiar dacă din atitudinea și atmosfera momentului lipsea speranța învierii, ele au fost cu Isus până la capăt. Dumnezeu să binecuvânteze pilda lor! Și pe fiecare din cei ce-ați participat cu inimă la retrăirea acestor momente! Să ne reîntâlnim sănătoși data viitoare, ca să ne bucurăm împreună și de minunea învierii!

Marcu 16:1-20 | Itinerar Biblic | Episodul 167

Stimați ascultători, oricât de intensă ar fi Evanghelia semnată de Marcu, nu doar pentru că este și concisă, trebuia să ajungem și la finalul parcurgerii ei comentate... Suntem așadar înaintea ultimului capitol – cel mai scurt și mai contestat al acestei celei mai scurte Evanghelii, și incontestabil este ultimul episod (posibil, și el mai scurt!) pe care-l alocăm celei de a doua cărți din NT!  
În același timp, o evanghelie tragică, pe linia marilor autori de tragedie din literatura greacă antică. În cazul lui Isus, tragicul provine nu din confruntarea cu o trăire la limita condiției umane și cu un destin ostil, ci din acceptarea acestora cu umilitate; deși ar fi avut șanse și resurse să le schimbe, Domnul acceptă cu pilduitoare ascultare voia Tatălui – și traversează cu demnitate, curaj și măreție atât patimile, cât și crucificarea și moartea!
El, Fiul lui Dumnezeu, Întruparea omenească a Dumnezeirii, a venit, a trăit și a lucrat/acționat pe pământ având în vedere răscumpărarea omenirii, pentru mântuirea căreia a plătit cu sângele și viața Sa. Dar pătimirile și moartea lui Isus reprezintă finalul ciclului vieții Sale ca om, dar nu este sfârșitul! Nici al Evangheliei, nici al lui Isus Hristos, ci doar – într-un sens – al păcatului, morții și diavolului... pe care le-a nimicit prin învierea Sa, fără să le anuleze puterea imediată... Ele sunt în continuare active și câștigă sufletele oamenilor care Îl contestă sau refuză pe Mântuitorul!
Deci, fiindcă suntem la finalul unei Evanghelii (vestea bună în varianta lui Ioan Marcu), ajungem inevitabil la învierea şi înălţarea lui Isus. Învierea trupească a lui Isus Hristos și înălțarea Sa la ceruri reprezintă finalul escalei pământene a Domnului și încheie fiecare dintre cele patru Evanghelii din Scriptură (mai puțin Ioan, care nu redă înălțarea... dar aproape ironic după Ioan 21 urmează Fapte 1, care conține, ca o continuare firească a Evangheliei precedente, sau ca o erată a acesteia – elemente care descriu înălțarea la ceruri a Fiului lui Dumnezeu!) Învierea este finalul Evangheliei, dar nu este decât un stadiu de trecere din existența limitată și condiționată în dimensiunea veșnică și inefabilă. Învierea Domnului Isus garantează învierea tuturor celor ce-L urmează pe Acesta, și este una dintre doctrinele cardinale ale credinţei creştine; este inima evangheliei primare. Fiecare predică din cartea Faptele Apostolilor este un mesaj despre înviere – fiecare vorbitor ajunge la acest subiect. Biserica primară stăruia asupra lui în mod constant. Din păcate, cu trecerea timpului, energia și bucuria fantastice ale învierii i-a entuziasmat tot mai puțin pe oamenii credincioși... așa se face că astăzi, rareori se face referire la înviere de-a lungul anului, şi în multe biserici există o slujbă specială sau o predică în duminica Învierii, cu mesaj specific.
„Hristos a înviat!” este mesajul extraordinar care a electrizat o generaţie păcătoasă, în letargie în Imperiul Roman. I-a întors pe oameni cu susul în jos, pe dos; ucenicii s-au dus să vorbească lumii întregi despre acest eveniment. Ar mai fi speranţă, astăzi, dacă biserica s-ar raporta mai consistent, ar crede mai intens, s-ar gândi mai stăruitor și ar proclama acest adevăr cu tot mai multă încredere.
Daţi-mi voie să repet (am menţionat și la început) că acest capitol s-a aflat sub analiza severă a marilor critici. Spun asta pentru ca să nu se mire cineva de ce nu pomenesc despre problema textuală aici. Versetele de la 9-20 au fost puse la îndoială de cercetătorii textuali, şi din grupurile conservatoare, şi din cele liberale. Wescott şi Hort le omit în varianta lor grecească, dar le includ cu caractere mai mici. Nestle urmează acelaşi procedeu, separându-le de restul textului. Unii, din gruparea liberală, le omit în totalitate.
Este adevărat că două dintre cele mai bune manuscrise le omit în întregime. În manuscrisele Aleph şi Vatican, Evanghelia după Marcu se termină cu versetul 8 al capitolului 16. Dar departe de mine gândul sau intenția de a intra într-o discuţie ce ține de critica textuală sau de domeniul Introducerii în Noul Testament. Eu, John Vernon McGee, cred că aceste ultime douăsprezece versete contestate fac parte din Scriptura inspirată şi le voi trata ca pe orice alt pasaj al Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt destule argumente, și pro și contra uneia sau alteia dintre poziții, și de vreme ce este aproape imposibil de tras o concluzie argumentată și unanim acceptată, de vreme ce criticii doar întreabă, suspectează, răstălmăcesc, presupun... dar probe nu apar – eu m-am convins demult să nu trec peste ce este scris... Deci mă interesează să dau atenţie sensului textului pe care-l am sub ochi. Omiterea acestui pasaj din două dintre cele mai bune manuscrise ale noastre nu reprezintă pentru mine un motiv suficient pentru a le scoate din Scriptură, mai ales când toate celelalte manuscrise şi unciale îl conţin. Dovada internă nu e nici ea suficientă pentru a le expedia din conținutul textului, fie și doar pentru că stilul e tot cel al lui Marcu – concis şi direct.
Ar însemna să contestăm și să suspectăm la nesfârșit, și prea multe, și fără niciun folos, dacă am sta să facem farmacie textuală pe finalul lui Marcu. Așadar – fie că le considerați sau nu originale – vă propun să-mi permiteți să le tratez la fel ca pe restul versetelor de până aici/acum, deci să le comentez și pe ele, succint...
De vreme ce nimeni n-a fost de față la Înviere, nu vom putea descrie momentul miracolului efectiv... și cred că nici n-am avea cuvinte suficient de expresive pentru asta... și poate de aceea și versiunile Evangheliilor diferă, în ce privește detaliile sau ordinea evenimentelor...  Deci mai degrabă încercăm să radiografiem efectele constatării acestui fapt de neconceput, așa cum le-a reținut și ni le-a redat Marcu.
După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salome au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus. (Marcu 16:1)
Asta se întâmpla duminică dimineaţa devreme, în prima zi a săptămânii. Ele n-au mai ajuns însă la timp pentru a-I unge trupul Domnului. Deci nu femeia din Betania (nu Maria sau cine va fi fost) şi-a risipit mirul, ci aceste femei putem spune că au cumpărat degeaba miresemele pentru îmbălsămare... pentru că atunci când au ajuns la mormânt, Isus dispăruse – El era deja viu.
În ziua dintâi a săptămânii, s-au dus la mormânt dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele. Femeile ziceau una către alta: „Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?” Şi, când şi-au ridicat ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese prăvălită. (Marcu 16:2–4)
Sabatul se încheiase sâmbătă la asfinţit. Femeile au cumpărat miresmele cândva după aceea, pentru a putea să facă drumul până la mormânt aşa de devreme, în dimineaţa de duminică. Aceleaşi femei care fuseseră prezente la cruce au venit la mormânt. Cred că este corect să remarcăm că femeile au fost ultimele rămase la cruce şi primele sosite la mormânt.
Pe de altă parte, la fel de bine putem presupune că absența ucenicilor denotă că, din moment ce Isus murise, credeau că era mai bine să stea ascunși o vreme, până se mai risipea agitaţia şi dispărea pericolul. Nu există dovezi care să arate că ar fi avut de gând să meargă la mormânt. Se pare că niciunul dintre ei nu avea de gând să calce pe-acolo!
Prima zi a săptămânii, ziua de după Sabat, va deveni pentru creștini ziua Domnului, duminica. Ea înlocuiește treptat pentru creștini sabatul din cultul iudaic, preluându-i funcțiunile și semnificațiile: zi de odihnă instituită de Dumnezeu de la Creație, peste care se suprapune – la fel de importantă – Învierea lui Isus. Putem spune că, pentru creștini, fiecare duminică actualizează Paștele iudaic. Comunitățile creștine dintre evrei au păstrat respectarea sabatului, dar comunitățile formate din neamuri întoarse la Dumnezeu prin credința în Isus Mesia – au renunțat la sabat. Și conform 1 Cor. 16:2, duminica trebuie socotită prima zi a săptămânii! Și da, este adevărat: ziua de duminică a fost instituită oficial zi de sărbătoare săptămânală în sec. IV, de către controversatul împărat Constantin cel Mare   
Într-o asemenea zi, în dimineața Învierii, foarte devreme, la răsăritul soarelui – la locul unde fusese şi aceste femei au de gând să ungă trupul lui Isus cu miresmele pe care le cumpăraseră special pentru asta... în mod practic și imediat, erau preocupate de problema stâncii care bloca accesul în mormânt. Dar ajunse la fața locului, descoperă că dificultatea presupusă... nu mai exista, dispăruse! (De câte ori nu suntem și noi preocupați de probleme care par evidente și de nedepășit, pentru ca de fapt să se dovedească fie mult mai ușoare, fie generate de presupoziții nerealiste?! Deci alarme false, dar care ne extenuează! Și trebuie – precum femeile, aici în vers. 4 – să ne ridicăm ochii, spre Cel ce cunoaște și orchestrează totul, ca să vedem cale liberă!) La fel și-n acest caz: piatra fusese înlăturată deja... trupul lui Isus dispăruse, și în locul lui era prezent acolo un mesager ceresc, cu prima proclamație a Învierii. Faptul că mormântul era gol, a fost foarte bine atestat şi stabilit. Dovezile sunt de o aşa natură, încât ar fi acceptabile în orice tribunal.
Au intrat în mormânt, au văzut pe un tinerel şezând la dreapta, îmbrăcat într-un veşmânt alb, şi s-au înspăimântat. El le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Isus din Nazaret care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră. Dar duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea: acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.” (Marcu 16:5–7)
Episodul mormântului gol (care era mai degrabă o cameră mortuară destul de încăpătoare, să nu uităm că aparținea unui om înstărit!) este unul dintre cele mai puternice și extraordinare episoade din Biblie. El continuă și astăzi să nască dispute și controverse, vă dați seama deci ce va fi fost în chiar zilele acelea! Evreii au aruncat asupra apostolilor bănuiala și învinuirea că ar fi sustras trupul lui Isus din mormânt, ca să facă Învierea credibilă. E greu de crezut însă că (înspăimântați, hăituiți, îndurerați, dezamăgiți, vinovați) ucenicii s-ar fi redresat atât de rapid și ar fi acționat unitar și energic, profanând și mormântul și sabatul, și biruind și forța militară ce păzea zona... Pentru a studia evenimentele mormântului gol trebuie să punem împreună toate relatările celor patru Evanghelii. Unele detalii există în Matei, iar altele în Evanghelia după Ioan. Aici vreau să citez o afirmaţie făcută de lord Lyndhurst, în trei rânduri Lord Cancelar al Marii Britanii în sec. al XIX-lea; acest om, avocat de formație, a spus: „Ştiu destul de bine ce este o dovadă; şi vă spun, dovezi precum cele care există pentru Înviere nu au putut fi niciodată respinse ori desfiinţate.”
Celor trei femei li s-a spus în mod specific să se ducă şi să le spună ucenicilor ce-au văzut. (Înțelegem deci că nici îngerul nu se aştepta ca vreun ucenic să apară, după cum vedem din mesajul pe care li-l transmite: Isus se va întâlni cu ei în Galileea, aşa cum le promisese; Cap. 21 al Evangheliei după Ioan ne relatează această întâlnire deosebită.)
Ele au ieşit afară din mormânt şi au luat-o la fugă, pentru că erau cuprinse de cutremur şi de spaimă. Şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau. (Marcu 16:8)
Femeile acestea, nu doar iubitoare de Domnul, ci și curajoase (de vreme ce se înhămaseră la o acțiune temerară la care bărbații absentau!) nu și-au dat seama pe moment ce și cum să zică sau să facă – erau atât de șocate, și de confuze de ce văzuseră și auziseră, încât nu știau dacă să se bucure sau să se teamă, dacă să fugă sau să rămână, să strige sau să tacă... De fapt, n-ar trebui să ne fie greu să ne închipuim stupoarea și descumpănirea acestor femei; puneți-vă în locul lor pt o clipă! Rămase fără cuvinte, după întâlnirea cu făptura și vestea uluitoare, au luat-o la goană, înfricoșate... Sincer, nu mi se pare un moment de final potrivit pentru o carte care va sfida mileniile, precum Evanghelia după Marcu!
Pentru cititorul și audiența creștină, esențial rămâne mesajul transmis de mormântul gol: moartea a fost biruită, Mântuitorul Și-a ținut făgăduința. Grădina mormântului devenise cimitir când fusese adus acolo trupul lui Isus; iat-o redevenind un adevărat Eden al speranței și-al bucuriei, odată cu vestea Învierii!
Dac-ar fi să sintetizăm episodul și semnificațiile lui, am spune sec: la capătul posibilităților omenești se află moartea. Dumnezeu este însă deasupra tuturor posibilităților omenești! Deci prin credința în El, moartea nu este sfârșitul! De acord?! Și odată cu certitudinea mormântului gol, văzut și confirmat ca atare de mulți ulterior, revelația divină ne lămurește de ce Isus nu mai e acolo: a fost înviat de Tatăl! Asta înseamnă că Isus a biruit moartea, ceea ce înseamnă că moartea nu mai are ultimul cuvânt, nu este ultima realitate! Începând din acea dimineață, se poate spune că omenirea trăiește cu perspectiva noii creații care nu va mai cunoaște moartea!
Acum ajungem la acel pasaj care nu este inclus în toate manuscrisele, dar credem că este Cuvântul lui Dumnezeu.
Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte draci. Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El, care plângeau şi se tânguiau. Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o. După aceea S-a arătat, în alt chip, la doi dintre ei, pe drum, când se duceau la ţară. (Marcu 16:9–12)
Marcu ne arată foarte clar că el nu a urmărit o ordine cronologică în Evanghelia sa. Dar acum el spune că aceasta este ordinea şi prezintă datele cronologic. După citirea și studierea atentă a detaliilor evangheliștilor, se poate spune că Isus a fost constatat înviat într-o duminică dimineață, probabil 9 aprilie anul 30, cam între între orele 3 și 6 dimineața. Isus i s-a arătat, mai întâi, Mariei Magdalena. Ucenicii nu au crezut-o pe Maria Magdalena deloc. Apoi, El li s-a arătat altor doi ucenici, care mergeau la ţară. Luca ne relatează acea întâlnire de pe drumul spre Emaus. Interesant este și faptul că unii din cei cărora li S-a arătat Domnul nu L-au (re)cunoscut!
Aceştia s-au dus de au spus lucrul acesta celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat. (Marcu 16:13–14)
Vedeţi că Marcu nu include toate detaliile, dar spune care este ordinea evenimentelor pe care le relatează. Trebuie precizat din nou că relatarea lui Marcu nu cuprinde toate arătările și întâlnirile Hristosului înviat, care știm că au fost mai multe decât cele trei relatate la finalul celei de a doua Evanghelii! Și care-au fost foarte apropiate unele de altele, în timp... Gândiți-vă doar că apostolii au fost între ultimii („în sfârșit”!), și Ioan ne spune că Domnul li S-a arătat acestora în seara Învierii (Ioan 20:19) Deci practic pe parcursul unei singure zile s-au produs aceste multiple confirmări ale Învierii Mântuitorului!
Mă gândesc ce sentimente amestecate trebuie să fi încercat cei unsprezece: teamă, rușine, bucurie, regret... mai cu seamă că Domnul avea dreptate să le reproșeze necredința și împietrirea inimii! Important este însă că finalmente le trasează sarcina care va face posibil ca Vestea Bună a Învierii și a mântuirii, cu tot cortegiul de consecințe benefice, să ajungă și la noi, și să continue se răscolească lumea – cum se va spune mai târziu despre apostoli (o, Doamne, de s-ar spune și despre noi așa ceva!)
Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16:15)
Narațiunea lui Marcu a fost o Evanghelie a acţiunii. De caeea, nu ne miră că încă o dată Domnul le spune ucenicilor să treacă la fapte! Și acest „Duceți-vă” a fost preluat, asumat, multiplicat și perpetuat de-a lungul timpului, de toți cei ce poartă numele de creștin! Ei au fost motivați să plece, să părăsească „zona de confort”... şi, apropo: Mântuitorul ne spune același lucru și nouă astăzi: că ar trebui să fim bărbaţi şi femei ai acţiunii, pentru Dumnezeu. Mă întreb, și te întreb: ce facem noi astăzi ca să ducem mai departe Evanghelia? Aceasta este încă treaba noastră: împărtășirea planului și Cuvântului lui Dumnezeu întregii lumi și omeniri!
„Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit.” (Marcu 16:16)
El nu spune că dacă nu eşti botezat vei fi osândit; nu spune că botezul este necesar pentru mântuire, ci că o persoană care este mântuită va fi botezată – pt că botezul înseamnă împărtășirea cu moartea și învierea Lui, și asumarea publică a sarcinii de a trăi și mărturisi în consecință! Respingerea lui Hristos însă aduce osânda veşnică. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
„Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” (Marcu 16:17–18)
Dacă vrei să accepţi sau să performezi unul sau altul dintre aceste daruri de la Dumnezeu, să nu uităm că ele sunt minuni făcute practic de El în și prin unii sau alții dintre noi – și care sunt socotite semne divine de către cei ce le observă... Când oamenii pretind că produc sau au control asupra acestora, ele nu mai sunt semne și minuni divine! Acestea semne menționate însoțesc natural mărturia ucenicilor și trimișilor, pt a întări propovăduirea, și nu pentru a atrage atenția asupra oamenilor și nevoilor lor! Este harul lui Dumnezeu care atun i când și cum consideră potrivit, adaugă lângă Evanghelie, care este întotdeauna scopul și puterea nr.1! – vindecări, izbăviri, eliberări etc.
Aceste semne însoțeau frecvent predicarea Evangheliei, dar cu timpul s-au restrâns, încă din timpul Bisericii primare. Chiar înainte de sfârşitul primului secol, darurile de a face semne nu mai erau semnele de acreditare ale apostolilor. Testul era doctrina corectă (vezi 2 Ioan 10). Este Același Dumnezeu, dar lumea și oamenii schimbându-se – și maniera Lui de lucru și abordare suferă modificări! Astfel încât, chiar și în zone grele și intense de misiune primitive, ele rareori se mai manifestă chiar şi astăzi. Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu este marele semn acum! Iar puterea, este a Duhului Sfânt – slavă Domnului!
Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau. Amin. (Marcu 16:19–20)
Iată cum doar printr-o frază scurtă, Marcu prezintă evenimentul extraordinar al înălţării – în sine, o altă minune! – precum şi misiunea prezentă a lui Isus: supraveghere și mijlocire la dreapta lui Dumnezeu.
Iar ucenicii au plecat să ducă Evanghelia la orice făptură şi Domnul a lucrat împreună cu ei şi când considera necesar confirma Cuvântul prin semnele pe care le făcea prin ei.
Mesajul ultimului capitol al Evangheliei lui Marcu este cât se poate de clar: nicio minune nu poate fi săvârșită aparte de Domnul Isus... El, capul trupului, continuă să fie prezent, implicat în lucrarea Bisericii pe pământ!
Aceasta a fost (și este) Evanghelia acţiunii. Fie ca noi să fim bărbaţi şi femei ce acţionează pentru Dumnezeu! În felul acesta Îi vom cunoaște tot mai bine pe Dumnezeu-Tatăl nostru, și pe Domnul Isus-Mântuitorul nostru viu ce stă să revină!

Leviticul Intro | Itinerar Biblic | Episodul 168

Stimați ascultători, pentru că orice sfârșit precede un alt început – dacă ieri ne-am luat rămas bun de la Marcu și Evanghelia lui – astăzi facem un prim pas în altă direcție și-n altă emisferă biblică: suntem la începutul unui nou drum, prin Vechiul Testament de astă dată – mai precis, ne aventurăm să-ncercăm să-nțelegem cartea Leviticul. Nu exagerez foarte mult, gândindu-ne că mulți din cei ce-au avut dorința sinceră să parcurgă Scriptura de la un capăt la altul s-au poticnit ajunși aici... Privită superficial, da – poate părea o secțiune plicticoasă și inactuală, dar deschide și oferă nebănuite și generoase perspective celui decis să i se consacre... Asta vă îndemn și vă încurajez să facem și noi de azi încolo...
Sunt aproape sigur (în orice caz, asta îmi și vă propun) ca la sfârșitul acestui parcurs să fim de acord că nu am trecut inutil printr-o carte depășită, ci că am acumulat destule valori spirituale fără de care înțelegerea, trăirea și semnificațiile creștinismului pe care-l profesăm ar fi mai sărace!    
Deocamdată, să ne amintim că până în acest moment am făcut cunoştinţă cu câteva din cele mai importante cărţi ale Scripturii. Astfel, după ce am descoperit modul în care a fost creat universul în care trăim şi care este originea şi scopul existenţei noastre, am văzut şi efectul păcatului care a intervenit în viaţa omului. Deşi am fost creaţi pentru părtăşie cu Dumnezeu, păcatul s-a interpus între om şi Dumnezeu, rupând relaţia iniţiată de Dumnezeu. Mai mult, ca urmare a păcatului, omul ajunge din stăpân liber – condamnat la moarte. Dar tot din acest moment se inițiază şi planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea omului.
Am văzut apoi modul în care, în acest plan, Dumnezeu generează anumite legăminte cu diferiţi oameni care îi erau credincioşi, indicând în felul acesta condiţiile prin care omul poate fi izbăvit de păcatul lui.
Tot în cadrul acestui plan am observat relaţia specială pe care Dumnezeu o iniţiază cu poporul evreu şi cum, prin intermediul lui ne este prezentat profilul moral al lui Dumnezeu. Acesta a fost prezentat prin cele zece porunci date de Dumnezeu poporului evreu prin Moise.
În conformitate cu aceste porunci însă, omului îi este prezentată condiţia lui căzută, păcătoasă, precum şi incapacitatea lui de a ieşi singur din legăturile păcatului. Din această cauză a fost nevoie ca Dumnezeu să se întrupeze şi să ia asupra Lui păcatul nostru în persoana Domnului Isus Hristos. Aspectele legate de naşterea, viaţa, slujirea, moartea şi învierea Domnului Isus le-am descoperit rând pe rând în cadrul evangheliilor studiate, respectiv, cele scrise de Matei şi de Marcu.
Domnul Isus a venit să împlinească ceea ce până atunci a fost vestit prin intermediul proorocilor sau prin intermediul jertfelor. El a venit să împlinească la modul ideal și definitiv prevederile Legii lui Dumnezeu, conform căreia fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate – aducându-Se pe Sine Însuși ca jertfă perfectă și irepetabilă, care să plătească pe deplin cerințele sfințeniei și dreptății lui Dumnezeu, și făcând în același timp inutil sângele oricărei alte jertfe. El este astfel adevărata jertfă pentru păcatele noastre. Toate aceste jertfe nu făceau decât să arate omului că este nevoie de una supremă, deosebită pentru ca noi oamenii să fim mântuiţi.
În mod special în cartea Leviticul, cel puțin în prima sa parte, avem de-a face cu jertfele. Aşa că itinerarul nostru va marca pentru noi importante aspecte legate de modul în care omul se apropie de Dumnezeu prin intermediul jertfelor şi vom descoperi, cu ajutorul Duhului Sfânt, importante aspecte legate de aceste jertfe și semnificațiile lor în actualitate.
Mai înainte de a porni la drum însă, vă invit să aruncăm o privire de ansamblu asupra întregii cărți, pentru a avea o perspectivă cât mai potrivită asupra ei.
Cartea Leviticul a fost scrisă de Moise și face parte din primele cinci cărți ale Bibliei, cele care împreună formează Pentateuhul. De vreo 56 de ori în acest text este scris că Dumnezeu a transmis aceste cuvinte lui/prin Moise, care fie le-a scris el însuși, fie le-a dictat altora spre a fi scrise – deci Iahweh certifică prin aceasta că autorul uman este Moise.
„Levitic” înseamnă „care aparține leviților” (în sens larg: „preoțesc”). Leviții își trag numele de la Levi (unul din cei doisprezece patriarhi, fiu al lui Iacov/Israel); ei erau membrii familiei lui Aaron, fratele lui Moise. Leviții nu erau ordinați preoți, dar aveau responsabilitatea de a-i ajuta pe preoți în slujirea de la Cortul Întâlnirii. Această carte conține instrucțiunile divine pt preoți, cu privire la modul de administrare a diferitelor tipuri de jertfe, cu privire al sărbători și la aplicarea diverselor prevederi aferente legislației mozaice.
În cartea Leviticului copiii lui Israel băteau pasul pe loc la Muntele Sinai. Scrierea începe și se încheie în același punct geografic, Muntele Sinai, acolo unde Dumnezeu a dat Legea. Vă amintiți cu siguranță că Exodul se încheie cu construirea Cortului întâlnirii conform cu instrucțiunile date de Dumnezeu, iar apoi slava Domnului umple Cortul. Leviticul continuă cu porunci și legi care reglementează închinarea în Cort, fiind astfel o carte esențială despre închinare.
În textul original, scrierea începe cu termenul ebraic Vaiyck-rah, care înseamnă „și El a chemat”. În contextul istoric al Leviticului Dumnezeu Se mută în Cort și vorbește de acolo și nu de pe Muntele Sinai. Dumnezeu își cheamă poporul să se întâlnească cu El în Cortul întâlnirii, spunându-le cum trebuie să vină și să se prezinte înaintea Lui. Termenul ekklesia, adică biserică, înseamnă „cei chemați”. Așadar, și noi suntem printre cei care au fost chemați. Dumnezeu le vorbea israeliților în acea vreme din Cortul întâlnirii și îi chema să vină la El, iar astăzi Domnul Isus ne face și nouă această chemare. „Oile Mele ascultă glasul Meu” (Ioan 10:27), spune El. Leviticul are, deci, un mesaj minunat și pentru noi astăzi.
Leviticul este cartea închinării: este plină de jertfe, rânduieli, ritualuri, slujbe religioase, învățături, curățiri, adunări, zile sfinte, practici religioase, stipulări și avertizări. Scopul tuturor acestor practici de ordin fizic era să facă trimitere la adevăruri spirituale. Pavel scrie: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). Iar în 1 Corinteni 10:6 spune: „Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde...” „Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15:4)
Petru ne spune că în Vechiul Testament întâlnim de fapt adevăruri spirituale: „Prorocii, care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia...” (1 Pet. 1:10–12). Tot astfel, Evrei 11:13 spune: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.”
Leviticul conține învățături prețioase pentru noi, deoarece Îl revelează pe Hristos într-un mod deosebit. Tyndale, în cartea sa Prologue into the Third Book of Moses [Prolog la cea de-a treia carte a lui Moise] menționează: „Cu toate că jertfele și rânduielile nu pot constitui o bază sau o temelie pe care să argumentezi — altfel spus, deși nu putem dovedi nimic cu ele — totuși, după ce L-am descoperit pe Hristos și tainele Sale, putem folosi figuri de stil cum ar fi alegoria, comparația și pilda, pentru a-L dezvălui pe Hristos și tainele lui Dumnezeu ascunse în Hristos chiar și celor mai ageri la minte: și, astfel, le putem expune aceste adevăruri cu mai multă însuflețire, înțelepciune și bogăție de cuvinte.”
Astăzi, închinarea nu mai presupune un ritual sau un loc anume. Vă amintiți că poporul lui Israel avusese rânduieli și ritualuri, însă Isus i-a spus femeii de lângă fântâna din Samaria: „Femeie, i-a zis Isus, crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:21-24)
Termenul-cheie al cărții este sfințenie față de Iahveh, iar mesajul cărții acoperă două dimensiuni:
Leviticul dezvăluie că jertfa este calea înspre Dumnezeu. Termenul ispășire apare de 45 de ori în această carte și însemnă „a acoperi”. Într-adevăr, sângele vițeilor și al țapilor nu îndepărtau păcatul, ci doar îl acopereau până când a venit Hristos și a înlăturat toate păcatele. La aceasta se referă Pavel în Romani 3:25: „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.”
„Păcatele dinainte” sunt cele din perioada Vechiului Testament. Dumnezeu cerea să fie vărsat sânge, însă El nu a acceptat niciodată sângele vițeilor și al țapilor ca plată definitivă pentru păcat. Ispășirea din Vechiul Testament era una care acoperea păcatele până la venirea lui Hristos. Altfel spus, în Vechiul Testament Dumnezeu mântuia oamenii „pe credit”, însă când a venit Hristos, așa cum spune cântarea, „Isus a plătit totul”. De reținut că acest lucru este valabil în ceea ce privește trecutul, prezentul și viitorul.
În Leviticul 17:11 se găsește unul din versetele-cheie ale cărții, în care se vorbește despre ispășire: „Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căciprin viaţa din el face sângele ispăşire.” Calea spre Dumnezeu este prin jertfă și nu există iertare de păcate fără vărsare de sânge.
Cartea Leviticului ne învață că umblarea cu Dumnezeu se face prin sfințire; termenul „sfințenie” apare de 87 de ori în această carte. „Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei” (Lev. 20:26).
Dumnezeu a dat legi stricte care reglementează hrana, viața socială și repere cotidiene referitoare la fiecare aspect de natură fizică din viața poporului Său. Toate aceste legi au o importantă aplicație spirituală pentru poporul Său astăzi și, din acest motiv, cred eu că ar trebui să studiem cartea Leviticului. Vedeți, accesul păcătosului la Dumnezeu îi este asigurat acum prin sângele vărsat al lui Hristos, după cum afirmă autorul epistolei către Evrei: „Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine însuşi, ca marele preot care intră în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui; fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor [literal, sfârșitul vremii], S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evr. 9:25–26).
Cei răscumpărați prin sângele lui Hristos trebuie să trăiască o viață sfântă dacă vor să se închine lui Dumnezeu și să se bucure de El. „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin” (Evr. 13:20–21).
Privind la cuprinsul său în lumina Noului Testament, constatăm că Leviticul este o carte nu doar utilă, ci și profundă. Poate că pentru cititorul de rând nu e genul preferat de literatură, poate că nu vom întâlni prea multe persoane sau grupuri care să citească și să studieze Leviticul. Dar nu e o carte lăsată spre delectare leneșă, ci spre luare aminte în vederea mai bunei cunoașteri a lui Dumnezeu și a exigențelor Sale, a Cuvântului Său și a planului Său de mântuire. Iată de ce afirm că avem de-a face cu o carte extraordinară (și întocmim cu acest prilej și o schiță a cărții):
Cele cinci jertfe cu care începe cartea Îl ilustrează perfect pe Hristos; acestea descriu în profunzime persoana Sa, precum și moartea Sa în detaliu (capitolele 1–7).
Consacrarea preoților ne arată cât de superficială și nepotrivită este gândirea noastră în ceea ce privește consacrarea creștină (capitolele 8–10).
Hrana pe care Dumnezeu a oferit-o poporului Său era igienică și terapeutică, și transmite multă învățătură spirituală pentru sufletele noastre (capitolul 11).
Atenția acordată maternității reprezintă un exemplu al felului în care Dumnezeu vede femeia (capitolul 12).
Importanța acordată unei boli teribile precum lepra, precum și tratării acesteia, chiar în centrul unei cărți despre închinare, ne solicită din plin atenția. De ce apare aici o secțiune extinsă despre lepră? Cei cărora le-a fost dată o mai mare putere de înțelegere a Scripturii au identificat în semnificația leprei un anume tip de păcat și efectul său de pângărire asupra omului și a relației sale cu Dumnezeu. Curățirea leprosului își găsește împlinirea în moartea și învierea lui Hristos, simbolizate prin jertfirea neobișnuită a două păsări (capitolele 13–15). Prietene, dacă eu și tu vrem să scăpăm de pângărirea păcatului în această lume trebuie să știm multe despre moartea și învierea lui Hristos și cum ne pot fi de folos fiecăruia din noi.
Ziua Ispășirii este un portret în mărime naturală al jertfei lui Hristos (capitolul 16).
Importanța altarului pentru arderile de tot în Cortul întâlnirii subliniază caracteristica esențială a crucii lui Hristos (capitolul 17).
Accentul acestei cărți pe învățături privitoare la detalii concrete din viața cotidiană a poporului lui Dumnezeu, arată relația pe care Dumnezeu dorește s-o aibă cu familia umană (capitolele 18–22). Dumnezeu vrea să se implice în afacerea ta, în viața ta de familie, în viața ta socială. Prin urmare, să fim atenți, dacă nu vrem să-L scoatem pe Dumnezeu afară din viețile noastre.
Lista sărbătorilor oferă un program profetic al planului lui Dumnezeu pentru toate timpurile (capitolul 23).
Legile care guvernează asupra teritoriului Palestinei oferă o interpretare a istoriei sale pestrițe și o înțelegere a rolului său important, în viitor. În această carte apar multe profeții; națiunea lui Israel și Țara Promisă se întrepătrund de aici și până în veșnicie (capitolele 24–27).
Există o legătură directă și strânsă între primele trei cărți ale Bibliei:
- În Geneza vedem omul ruinat.
- În cartea Exodului vedem omul răscumpărat.
- În cartea Leviticul vedem omul închinându-I-se lui Dumnezeu.
De asemenea, putem face atât o comparație cât și un contrast între cartea Exodului și cea a Leviticului. În Exodul întâlnim oferta iertării; Leviticul oferă curăție. În Exodul Dumnezeu se apropie de om; în cartea Leviticului, omul se apropie de Dumnezeu. În Exodul, Hristos este Mântuitorul; în Leviticul, El este Cel care sfințește. În Exodul iese în evidență vina omului; în Leviticul, pângărirea omului. În Exodul, Dumnezeu vorbește de pe munte; în Leviticul, El vorbește din Cortul întâlnirii. În sfârșit, în Exodul, omul este adus aproape de Dumnezeu; în Leviticul, omul este ținut aproape de Dumnezeu.
Geneza explică păcatul omului și condamnarea, iar Exodul este cartea răscumpărării. Leviticul tratează punerea deoparte și comuniunea. În cartea Exodul, națiunea a fost condusă afară din Egipt și adusă la Sinai, iar cartea Leviticul se desfășoară în această perioadă de staționare la Sinai. Aici, Iahweh vorbește din Cort și arată care sunt condițiile umblării omului păcătos în comuniune cu Dumnezeu. Cuvintele „sfânt” și „sfințenie” apar de peste 80 de ori în 27 de capitole. Prima parte a cărții tratează subiectul jertfelor, pentru că doar pe baza sângelui vărsat ne putem apropia de Dumnezeu (cum am mai spus în cest episod). Cuvântul „sânge” apare și el de aproape 90 de ori în carte. A doua jumătate a Leviticului tratează legile referitoare la curăție, explică felul în care poporul trebuie să ducă o viață consacrată („pusă deoparte pentru Dumnezeu”), pentru a-I fi pe plac. Dumnezeu a răscumpărat poporul din robia egipteană, acum Se așteaptă ca răspunsul poporului să fie o dorință de umblare în ascultare și curăție, pentru slava Lui.
Leviticul este deci o carte despre animale tăiate, sânge, ritualuri... subiecte care repugnă minții moderne. Oamenii vor o religie relaxată, fără cerințe stringente, curată, fără sânge – adică mântuire fără jertfă... lucru cu neputință în economia planului și Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul „ispășire” este un alt termen-cheie al cărții, apare de peste 45 de ori și înseamnă „acoperire”, răscumpărare, absolvire, iertare – prin plata datoriei sau pagubei de către altcineva decât cel dator sau vinovat. Sângele jertfelor din VT nu a putut niciodată să șteargă/înlăture păcatele (Evrei 10:1-8). Doar jertfa unică a Domnului Isus a realizat asta, o dată pentru totdeauna. Sângele jertfelor vetero-testamentare putea doar să acopere păcatele și să arate înspre Mântuitorul, a Cărui moarte avea să finalizeze lucrarea de răscumpărare. Și bineînțeles că nu jertfa în sine ar putea vreodată mântui pe păcătos, ci doar credința în valoarea acelei jertfe, care determină gradul de ascultare de porunca divină. Trebuia/trebuie să existe credință, pentru că doar credința mântuiește! Desigur, dacă se exercită în mod corespunzător, dacă obiectul/centrul ei este jertfa și Învierea Mântuitorului Isus Hristos, atunci și credința este mântuitoare.
Cartea Leviticul prezintă multe imagini ale Domnului Isus și ale lucrării Sale răscumpărătoare de la Golgota. Cele cinci tipuri de jertfe ilustrează diverse aspecte ale Persoanei și lucrării Sale, iar Ziua Ispășirii portretizează sublim moartea Sa pe cruce.
Sigur, azi nici măcar evreii nu mai practică jertfele vetero-testamentare – pentru că sistemul și cadrul sacrificial nu a fost restaurat – dar această carte rezită și este actuală prin lecțiile spirituale de mare valoare pe care ni le oferă, și asupra cărora am face bine să medităm – pentru că ridică probleme mereu actuale și esențiale, precum: grozăvia păcatului; sfințenia lui Dumnezeu; îndurarea lui Dumnezeu; calea optimă de relaționare la Dumnezeu.
Dacă am fost mântuiți prin sângele Mielului, și eliberați din robia păcatului, lumii și morții, atunci se cuvine ca să umblăm în părtășie cu Domnul nostru (1 Ioan 1:5-10) Avem nevoie de sângele jertfei desăvârșite a lui Hristos ca să ne curețe de orice nelegiuire, și de umblare în ascultare și sfințenie – iar în Leviticul acestea sunt trasate ca tipare și simboluri.
Mai menționez doar că Noul Testament citează de peste 90 de ori din textul și temele din Leviticul – și vă invit să ne oprim azi... Sper să mai cugetați la cele abia auzite, iar data viitoare să ne putem concentra pe textul propriu zis abordat cronologic și parcurs intergal – așa cum vom face de altfel cu toate cărțile biblice abordate sub acest generic.
Vă mulțumesc pentru atenție, bun rămas – pe curând!
 
 
 
 
 
 
 
 
 
SCHIȚA CĂRȚII
 
Cele cinci jertfe şi legile lor, capitolele 1–7
Jertfele de un miros plăcut Domnului (Persoana lui Hristos), capitolele 1–3
Arderea de tot (Hristos, Înlocuitorul nostru), capitolul 1
Jertfele de mâncare (Frumusețea lui Hristos), capitolul 2
Jertfele de mulțumire (Hristos, Pacea noastră), capitolul 3
Jertfele fără miros plăcut înaintea Domnului (Lucrarea lui Hristos pe cruce), capitolele 4–5
Jertfa pentru vină (Păcatul ca fire păcătoasă), capitolul 4
Jertfa pentru ispășirea păcatelor (Păcatul ca faptă), capitolul 5
Legea jertfelor, capitolele 6–7
Preotul și Toți credincioșii sunt preoți, capitolele 8–10
Sfințirea preoților, capitolul 8
Slujba preoților, capitolul 9
Restricțiile preoților; Moartea lui Nadab și a lui Abihu, capitolul 10
          III. Sfințenie în viața de zi cu zi. Dumnezeu, preocupat de conduita copiilor Săi, capitolele 11–22
Mâncarea copiilor lui Dumnezeu, capitolul 11
Copiii celor ce sunt ai lui Dumnezeu, capitolul 12
Curățirea de Lepră, capitolul 13–14
Curățirea de diferite scurgeri, capitolul 15
Ziua Ispășirii, capitolul 16
Locul pentru jertfe; Valoarea sângelui, capitolul 17
Aplicarea poruncilor în diferite situații de viață, capitolele 18–20
Condamnarea imoralității (Extinderea celei de-a șaptea porunci), capitolul 18
Păcate sociale (Aplicarea poruncilor), capitolul 19
Pedeapsa pentru încălcarea poruncilor, capitolul 20
Legea pentru curățirea preoților, capitolele 21–22
Sărbătorile sfinte, capitolul 23
Legi și profeții referitoare la Țara Promisă, capitolele 24–26
Sfeșnicul, pâinile pentru punerea înainte și pedeapsa cu moartea pentru blasfemiatori, capitolul 24
Anul sabatic, anul de veselie, legea rudelor cu drept de răscumpărare, capitolul 25
Condițiile primirii binecuvântării în Țară (istoria profetică), capitolul 26
Dedicare și consacrare — Juruințele, capitolul 27

Leviticul 1:1-17 | Itinerar Biblic | Episodul 169

Dragi prieteni, startul acestui nou episod coincide cu startul lecturii comentate a uneia dintre cărțile nedreptățite ale Scripturii – și-am spus câte ceva despre Leviticul data trecută, cât să înțelegem că lipsa ei de popularitate se explică mai degrabă prin superficialitatea celor ce caută sau se așteaptă să găsească peste tot acțiune sau personaje memorabile. Da, Leviticul nu e generoasă în așa ceva – dar conține ceea ce nu multe cărți biblice au: o intensă revelare a caracterului perfect și-a generozității lui Dumnezeu...
Așa că, deși ne vom ciocni la tot pasul de noțiuni precum: jertfă, curăție, sânge, preot, ispășire etc., rețineți că miezul de forță al cărții Leviticul este imperativul exprimat de Însuși Iahweh: „Fiți sfinți căci Eu sunt sfânt.” – de o universală și permanentă actualitate, și care este afirmat în repetate rânduri pe parcursul cărții.
Leviticul este o carte care trebuie studiată, demers în care trebuie să avem un punct de plecare corect – și deloc întâmplător acesta este chiar începutul cărții: „Domnul a chemat pe Moise  și i-a vorbit din Cortul Întâlnirii...” Anterior, Iahweh vorbise de pe Sinai unui popor vinovat, cu care nu intrase în legământ; acum, le vorbește din interiorul locașului sfânt, ca Dumnezeu intrat într-o relație cu poporul, căruia-i stabilește cadrul și natura închinării potrivite, bine primite. În principal, apropierea lui Israel de Iahweh se va face prin intermediul jertfelor – care pentru cei de azi trimit toate spre jertfa Domnului Isus, prin care putem fi mântuiți și intrăm într-o relație privilegiată cu Dumnezeu, prin credință. Acesta este punctul de plecare în cartea Leviticul, o urmare logică a Genezei și Exodului.
Vom începe cu prezentarea uneia dintre cele mai importante jertfe adusă de om înaintea lui Dumnezeu – arderea de tot. Aceasta este jertfa cea mai veche dintre toate jertfele aduse vreodată de om. A fost jertfa lui Abel, a lui Noe şi a lui Avraam. Toate jertfele erau aduse pe altarul de aramă, dar pentru că arderea de tot era făcută pe acesta, altarul de aramă se mai numeşte şi altarul arderilor de tot. El şi-a primit numele de la această jertfă. Atât în esența ei cât și în aspectul morții, arderea de tot este imaginea lui Hristos.
Să o luăm însă pas cu pas – și citim primul verset din Leviticul:
Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din Cortul întâlnirii şi a zis: (Lev. 1:1)
Cum spuneam, Dumnezeu nu mai vorbește din mijlocul tunetelor și fulgerelor, ci i Se adresează lui Moise într-un cadrul al păcii. Chemarea Lui se adresează de fapt tuturor celor care-I aud vocea, și este important să înțelegem acest lucru. Dumnezeu îi cheamă astăzi pe oameni să se împace cu El. La rândul ei, Biserica este o adunare „chemată afară din”, credincioșii fiind aleși întrucât sunt chemați. „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 1:23–24).
Termenul „chemați” nu se referă doar la cei care aud, ci la cei ce au auzit și au răspuns la chemare. Te întreb: Ai auzit vocea lui Dumnezeu? I-ai răspuns?     (Lev. 1:2-3)
Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când cineva dintre voi va aduce un dar Domnului, să-l aducă din vite, fie din cireadă, fie din turmă.” Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă din partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă la uşa Cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului.
„Când cineva dintre voi” înseamnă de fapt: „oricine vrea, poate să vină.” Dați-mi voie să spun, aici este vorba despre liberul arbitru. Domnul Isus a spus: „Dacă însetează cineva, să vină...” Aceasta este o invitație deschisă pentru toți oamenii. Nimeni nu este exclus, cu excepția celor care se exclud singuri. Domnul Isus pune o singură condiție: „Dacă însetează cineva...” Poate spui: „Eu nu însetez”; atunci s-ar putea ca această chemare să nu fie pentru tine. Însă dacă însetezi, El te așteaptă să vii. Dumnezeu te poate sătura; El dintotdeauna a chemat: „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape...” (Isa. 55:1). Oricine poate veni la Hristos, dacă vrea să vină... Dar trebuie să existe o nevoie și o dorință! Dacă le ai, vino și tu!
Pentru arderea de tot se foloseau două feluri de animale: cele din cireadă (vitele) și cele din turmă (oile). Animalele sălbatice, de pradă, erau excluse. De fapt, animalele carnivore erau excluse de la orice tip de jertfă; animalele care trăiesc ca să (și pentru că) ucid alte animale nu L-ar putea reprezenta cu niciun chip pe Hristos – care a venit să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți!
O altă condiție era ca animalul să fie curat și domesticit. Nu se putea aduce ca jertfă un animal prins la vânătoare, puteau fi aduse doar cele care erau prețioase și dragi proprietarului, întrucât acestea Îl prefigurau pe Hristos. Dumnezeu nu Și-a cruțat propriul Fiu, iar când Hristos a suferit pe cruce, Tatăl a suferit în cer. Ultima condiție ne arată că animalul jertfit era supus față de stăpânul său. Ce imagine! Hristos a fost Robul supus. El a venit să slujească și a fost ascultător până la moarte.
Arderea de tot este amintită și înainte de cartea Leviticului, fiind singura jertfă adusă de cei care voiau să se apropie de Dumnezeu. Termenul ebraic pentru arderea de tot este un cuvânt care tradus înseamnă „care urcă.” Nu ar fi ireverențios să spunem că arderea de tot se ridica spre cer prin fum. Jertfa era arsă în întregime pe altar, rămânând doar cenușa, fapt ce ne arată că arderea de tot este ceea ce vede Dumnezeu în Hristos. Pavel afirmă în Efeseni 5:2 că Hristos S-a dat pe Sine „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.”
În Leviticul 1 scrie (vom citi și noi în versetele 9, 13 și 17) că jertfa este „de bun miros înaintea lui Dumnezeu”, aceasta fiind ceea ce vede Dumnezeu în Hristos. Se poate să nu fie ce vezi tu sau eu în El, însă lucrul cel mai important este ceea ce vede Dumnezeu. El afirmă că este întru totul mulțumit de lucrarea făcută de Domnul Isus pentru ștergerea păcatelor noastre. Dumnezeu este mulțumit de faptul că Isus a plătit totul în locul tău, și că te poate mântui pe deplin dacă îți pui încrederea în El.
Am citit că jertfa trebuia să fie de parte bărbătească, ceea ce indică spre putere. Isus Hristos are puterea de a salva și este apt să o facă pe deplin (Evrei 7:25). Mai apoi, se cerea ca jertfa să fie fără cusur, ceea ce însemna că, în mod ideal, animalul trebuia să fie perfect – ceea ce ne trimite la perfecțiunea lui Hristos: „în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5); „El n-a făcut păcat” (1 Petru 2:22); „Cel ce n-a cunoscut niciun păcat” (2 Cor. 5:21); „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri” (Evrei 7:26). El este Fiul preaiubit „în care Îmi găsesc toată plăcerea”, după cum a spus Tatăl (Mat. 3:17).
În ediția din anul 1901 a traducerii ASV (American Standard Version) propoziția din vers. 2 „va aduce un dar Domnului” este redată prin cuvintele „ca să fie primit înaintea lui Iahve.” Păcătosul era acceptat înaintea lui Dumnezeu datorită morții ispășitoare a animalului respectiv. Era un lucrul absolut imperativ ca animalul să fie oferit mort, și nu viu. Noi nu suntem mântuiți datorită vieții perfecte a lui Hristos și a considerației noastre față de El; numai moartea Lui îl poate salva pe cel păcătos!
Din Evanghelii aflăm că, atunci când a murit Hristos, perdeaua Templului a fost ruptă în două. Moartea Sa a deschis calea spre Dumnezeu, și doar ea îl mântuie pe omul păcătos. Remarcați, vă rog, că perdeaua reprezintă trupul Său (Evrei 10:20). Perfecțiunea sfințeniei divine ne interzice accesul la Dumnezeu, și tot ce ne-ar permite asta ar fi o viață desăvârșită, precum a lui Hristos – dar tu și cu mine nu ne calificăm în privința aceasta. Însăși viața lui Hristos este standardul, pentru că doar despre El Tatăl a putut spune „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17). Pur și simplu, noi nu putem atinge acest standard. Prin urmare, viața lui Hristos nu ne poate mântui. Ea ne exclude din prezența lui Dumnezeu, așa după cum perdeaua din Cortul Întâlnirii îl ținea pe cineva la distanță de Cel Divin. Este nevoie de un alt fundament pe care să ne bazăm pentru a ne apropia de Dumnezeu – iar această cale este prin moartea lui Hristos. Aceasta a rupt perdeaua. Calea spre Dumnezeu ni se deschide când venim la El prin moartea lui Hristos! Da, păcătosul este mântuit prin moartea lui Hristos.
Jertfa se cerea să fie adusă de bunăvoie. Am putea spune, dacă dorești să fii mântuit, venirea la Domnul Isus este obligatorie. Dumnezeu nu are o altă cale de salvare, după cum afirmă Însuși Hristos: „nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine” (Ioan 14:6). Probabil vei zice că o astfel de perspectivă este prea dogmatică și îngustă. Bine, ai dreptate! Dar tocmai o astfel de perspectivă te va duce la Dumnezeu. Deci, nu trebuie să vii; aici intervine voința ta liberă. Nu trebuie să vii, dar dacă dorești să ajungi la Dumnezeu, atunci este necesar să urmezi numai această cale, deoarece e singura pe care a ales-o Cel Preaînalt. Nu poți veni la Dumnezeu pe baza propriei tale „îndreptățiri”. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui...” (Tit 3:5).
Expresia „la ușa Cortului întâlnirii” fixează un alt imperativ. Nu puteau aduce jertfa în niciun alt loc, pentru a-i feri de idolatrie. Israeliții erau mereu înclinați să cadă în idolatrie, de unde se desprinde și cauza principală pentru are au ajuns, în cele din urmă, în captivitatea babiloniană. Aspectul acesta are un mesaj important și pentru noi: să ne fie clar că nu putem veni la Dumnezeu așa cum vrem noi, în condițiile noastre. Nu noi stabilim termenii în care putem veni la Dumnezeu, El o face! „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită...” (Isaia 64:6). Mulți oameni cred că neprihănirea lui Dumnezeu este doar o proiecție, la un nivel puțin mai înalt, a neprihănirii omului. Nici pe departe! Neprihănirea lui Dumnezeu este cu desăvârșire perfectă și sfântă! Singura neprihănire pe care o poate accepta Dumnezeu este neprihănirea care vine prin credința în Hristos. Nu poți face nimic ca s-o obții. N-o poți cumpăra. Dumnezeu nu poate accepta pretinsa noastră neprihănire aceasta se va scurge pur și simplu ca nisipul mării.
Să reținem deci că jertfa trebuie adusă la ușa Cortului întâlnirii. Dragi prieteni, nu putem veni la Dumnezeu în niciun alt fel, decât așa cum cere El. Domnul Isus a spus: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el. (Lev. 1:4)
În comentariul său, Dr. Kellogg numește acest procedeu „un act de numire”. Aceeași idee se descoperă și în în Leviticul 24:14, unde martorii trebuiau să-și pună mâinile peste blasfemator, înainte ca acesta să fie ucis cu pietre. În altă parte, Moise și-a pus mâinile peste Iosua, numindu-l succesorul său.
Și apropo de cartea lui Kellogg, acesta mai afirma: „Potrivit cu hotărârea plină de milă a lui Dumnezeu, acest lucru simboliza un transfer al obligației de a suferi pentru păcat, de la persoana care oferă către victima nevinovată. Mai departe, victima lua locul păcătosului și era tratată ca atare.”
Altfel spus, când omul își punea mâinile pe capul animalului care urma să fie sacrificat, îl desemna ca înlocuitor, pentru că el omul ar fi trebuit să moară. Dragi prieteni, când Îl accepți pe Hristos ca Mântuitor, mărturisești că ești păcătos și că nu te poți salva singur. Mărturisești că vrei să renunți la păcatele tale, că vrei să trăiești pentru El. Moartea animalului o înlocuia pe cea a păcătosului. Exact la fel a făcut și Hristos pentru noi: când Îl primești pe Hristos, îți pui mâinile peste El, adică Îl numești/desemnezi Mântuitorul tău.
Hristos a luat locul nostru. La aceasta se referă versetele care spun: „El L-a făcut păcat pentru noi...” (2 Cor. 5:21) și „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre…” (Rom. 4:25). Termenul ebraic folosit aici înseamnă a pune mâna pentru a te apăsa asupra celuilalt. „Mânia Ta mă apasă...” (Ps. 88:7). Partea aceasta a ceremoniei vorbește despre ispășire și acceptare prin moartea victimei — „va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el.”
Spuneam data trecută că ispășire înseamnă „acoperire”, nu „ștergere”; „este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.” (Evr. 10:4). Numai Mielul lui Dumnezeu poate îndepărta păcatul.
Arderea de tot era adusă în mod public. Omul mergea la Cortul întâlnirii, lângă altar și acolo înjunghia animalul; era un act public. Păcătosul trebuie să îl mărturisească în mod public pe Hristos. Cred că acesta este, în primul rând, sensul botezului, astăzi. Termenul „botez” înseamnă „a fi identificat cu.” Este o mărturisire publică a faptului că te-ai identificat cu Hristos în moartea și învierea Sa.
Să înjunghie viţelul înaintea Domnului; şi preoţii, fiii lui Aaron, să aducă sângele şi să-l stropească de jur împrejur pe altarul de la uşa Cortului întâlnirii. (Lev. 1:5).
Ajungem acum la ritualul arderii de tot. După ce a fost ales animalul potrivit pentru jertfă, păcătosul aduce victima la intrarea Cortului întâlnirii, unde era întâmpinat de un preot. Apoi, păcătosul înjunghia victima cu mâna lui (există totuși o excepție în versetele 14-15). „Căci plata păcatului este moartea...” (Rom. 6:23). Ceea ce vedem este că nevinovatul moare astfel pentru cel vinovat. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi…” (1 Petru 3:18).
Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre. Dacă vreți o formulare mai personală, din cauza păcatului meu a murit Hristos; din cauza păcatului tău a murit Hristos. M-am săturat să tot aud oameni dându-și cu părerea despre cine este responsabil pentru moartea lui Hristos: evreii, romanii, preoții... Dragi prieteni, păcatul nostru a fost cauza morții Sale! Dacă eu n-aș fi fost păcătos, dacă tu n-ai fi fost păcătos, Hristos n-ar fi trebuit să moară!
Orice animal adus ca jertfă trebuia să fie ucis. Fie păcătosul, fie preotul în numele întregii națiuni, înjunghia victima. Nu exista iertare fără sânge vărsat. După ce victima era înjunghiată, preotul continua ritualul stropind sângele împrejurul altarului. Sângele reprezenta viața, iar prin stropire era adus înaintea lui Dumnezeu. Tot așa, numai sângele lui Hristos ne poate curăți astăzi pe noi de orice păcat.
Să jupoaie viţelul adus ca ardere de tot şi să-l taie în bucăţi. Fiii preotului Aaron să facă foc pe altar şi să pună lemne pe foc. Preoţii, fiii lui Aaron, să aşeze bucăţile, capul şi grăsimea, pe lemnele puse pe focul de pe altar. Să spele cu apă măruntaiele şi picioarele; şi preotul să le ardă toate pe altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. (Lev. 1:6–9).
Se impunea ca totul să fie făcut cu rânduială. Dumnezeu nu cultivă confuzia și devălmășia. Animalul de jertfă trebuia tăiat în bucăți, ca să ardă mai ușor... Viața lăuntrică a Domnului Isus a fost cercetată de peste 1900 de ani. El a fost analizat mai mult ca oricine altcineva. Nu a existat persoană mai controversată. Așa s-a întâmplat în timpul vieții Lui pe pământ și așa se întâmplă și acum. El încă întreabă și astăzi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Există tot felul de păreri, unele dintre ele chiar blasfematoare. Totuși, încă rămâne adevărat că El este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Isus Hristos, a cărui Persoană a fost analizată în toți acești ani, este încă Cel minunat cu desăvârșire.
Dacă darul lui va fi o ardere de tot din turmă, de miei sau capre, să aducă o parte bărbătească fără cusur. Să-l înjunghie în partea de miazănoapte a altarului, înaintea Domnului; şi preoţii, fiii lui Aaron, să-i stropească sângele pe altar de jur împrejur. El să-l taie în bucăţi; şi preotul să le pună, împreună cu capul şi grăsimea, pe lemnele din focul de pe altar. Să spele cu apă măruntaiele şi picioarele, şi preotul să le aducă pe toate şi să le ardă pe altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. (Lev. 1:10–13).
Animalul de jertfă era deci tăiat în bucăți și expus pe altar, unde i se punea foc... care nu semnifică neapărat iad, răzbunare sau mânie. Nu sunt de acord cu cei care exagerează în sensul acesta. De exemplu, nici focul de la rugul aprins nu reprezenta cele amintite mai sus. Focul indică și spre energia purificatoare și puterea de neclintit a lui Dumnezeu. „El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul...” (Mal. 3:3). Focul este puterea lui Dumnezeu care uneori distruge, alteori curăță, iar alteori mistuie. Natura obiectului determină procesul care va urma.
În cazul arderii de tot, focul vorbește despre dedicarea totală a lui Hristos față de Dumnezeu. Și în trăirea noastră, acest aspect este esențial, dacă vrem să ne închinăm lui Dumnezeu în duh și în adevăr. „Căci Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos.” (Deut. 4:24).
Dragul meu, nu poți să te joci prea mult cu Dumnezeu! Din această cauză este astăzi atât de mult fals în slujirea creștină. Nu vreau să fiu dur, însă vreau să atrag atenția: Îl slujești pe Dumnezeu numai atunci când Îl lași să curețe și să sfințească viața ta. Noi cam uităm astăzi de sfințenie, deși e atât de multă nevoie de ea în bisericile și în viețile noastre!
Dacă darul adus de el Domnului va fi o ardere de tot din păsări, să-l aducă din turturele sau din pui de porumbel. Preotul să aducă pasărea pe altar; să-i despice capul cu unghia şi s-o ardă pe altar, iar sângele să i se scurgă pe un perete al altarului. Să scoată guşa cu penele ei şi s-o arunce lângă altar, spre răsărit, în locul unde se strânge cenuşa. (Lev. 1:14–16)
Sărăcia nu reprezenta o scuză pentru a nu aduce jertfă lui Dumnezeu. Nu-ți puteai permite un animal, era de ajuns o pasăre... Poate vă amintiți că la nașterea Domnului nostru, părinții Lui au adus ca ardere de tot niște turturele? Domnul Isus S-a născut în sărăcie, părinții Lui fiind niște oameni nevoiași.
Să-i frângă aripile, fără să le dezlipească; şi preotul să ardă pasărea pe altar, pe lemnele de pe foc. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. (Lev. 1:17)
Aici se menționează, pentru a treia oară, faptul că jertfa este de un miros plăcut Domnului. Astfel, devine clar că acesta este motivul care stă la baza arderii de tot. Este vorba despre ceea ce vede Dumnezeu în Isus Hristos.
După cum am spus, Leviticul a fost scris ca să arate poporului cum să trăiască în sfințenie și să se închine corepunzător Domnului. Metoda desemnată de Dumnezeu pentru imprimarea tiparului de sfințenie includea jertfele – care confirmă principiul „fără vărsare de sânge nu este iertare”), poruncile (ca o mărturie a caracterului divin și a conduitei impuse de Dumnezeu) și pedepsele – ca un avertisment despre inflexibilitatea sfințeniei divine.
Prima parte a cărții trece în revistă cele cinci mari tipuri de jertfe... care apoi vor fi consfințite fiecare prin legi specifice. Ne-am uitat azi la arderea de tot; legea arderii de tot o găsim în Leviticul 6:8–13. Jertfele de dimineață și de seară erau arderi de tot aduse înaintea lui Dumnezeu de către Aaron și ceilalți preoți, în numele poporului – și alcătuiau arderea de tot necurmată. Hristos trăiește veșnic ca să mijlocească pentru noi. Dumnezeu este mulțumit pe deplin de Isus, pe noi ne vede în Hristos și astfel este mulțumit și de noi. „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţiau păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.” (Romani  3:21–24).
Dragul meu, este jertfa lui Hristos între tine și păcatele tale? Dumnezeu vede jertfa lui Hristos ca fiind singura ispășire a păcatelor tale. L-ai văzut și tu în felul acesta? Mai încerci încă să-I oferi lui Dumnezeu ceva din calitățile sau faptele tale?! El nu are ce face cu ele! Dumnezeu acceptă numai ceea ce a făcut Hristos pentru tine și socotește neprihănirea lui Isus ca fiind propria ta neprihănire. Încrede-te în El astăzi și vei trăi!

Leviticul 2:1-16 | Itinerar Biblic | Episodul 170

Dumnezeul nostru nu e doar sfânt – deși ar fi de-ajuns, ca să fie Unic! – ci e între altele și atât de bun încât ne permite de atâta vreme inclusiv șansa de a ne reîntâlni regulat ca să reflectăm pe măsură ce lecturăm Cartea cărților; și ne-am propus s-o facem integral, deci avem nevoie de răbdare și bunăvoință... Vă asigur însă că și câștigul va fi pe măsură!
Am optat pentru principiul alternanței, astfel că – după ce am parcurs în ordine Geneza, Matei, Exodul și Marcu – am ajuns și stăruim în această perioadă asupra celei de a treia cărți din Pentateuhul lui Moise și din VT: Leviticul. V-am comunicat într-un prim episod destule lucruri generale despre ea, și după ce ne-am și familiarizat cu textul și contextul său, trecând prin primul capitol, iată-ne în pragul cap. 2.
Spuneam în prezentarea generală că primele 7 capitole se referă la elementul fundamental pe care se sprijină refacerea și păstrarea relației dintre Creator și creatură, dintre Dumnezeu și om – jertfa. Primele capitole se referă fiecare la câte-un tip de jertfă (sunt cinci principale), iar cap. 6-7 sunt un fel de norme metodologice de administrare a acestor jertfe.
Jertfele vorbesc despre persoana și lucrarea lui Hristos. Arderea de tot (despre care am vorbit data trecută) Îl reprezenta pe Hristos, atât în esența ei, cât și în aspectul morții Sale ispășitoare, substituționare... iar jertfele de mâncare (asupra cărora se concentrează cap. 8) revelează umanitatea lui Isus în toată perfecțiunea și frumusețea ei.
Nu știu dacă asta vă va inspira lectura (mai cu seamă dacă nu aveți exercițiul citirii unor asemenea texte, socotite apriori indigeste) dar aș vrea să vă gândiți că rândurile despre jertfa de mâncare par că ne comunică o rețetă de pâine... sau un meniu... Și de fapt așa este: vorbim despre o jertfă de mâncare în adevăratul sens al cuvântului. Versiunea Autorizată a traducerii Bibliei în engleză o numește jertfă de carne, însă termenul ne induce în eroare, această jertfă nu are nimic de-a face cu carnea. Să mai notăm că nu există vărsare de sânge și prin urmare, această jertfă este diferită de celelalte. Era totuși adusă, de obicei, împreună cu altă jertfă pentru care se vărsa sânge. Mai precizăm că jertfa de mâncare putea fi adusă coaptă în cuptor sau necoaptă și că Aaron și fiii lui primeau și ei o parte din această jertfă. De fapt, jertfa de mâncare putea fi mâncată de toți bărbații din familia lui Aaron.
Jertfa de mâncare ne etalează umanitatea lui Isus în toată perfecțiunea Lui. Aici nu către dumnezeirea Lui suntem îndemnați să privim. Isus Hristos a fost perfect uman, și un Om perfect. Așadar, scopul lui Dumnezeu pentru om s-a împlinit în Isus, El fiind al doilea Om și ultimul Adam. De-acum nu vor mai fi „Adami”, însă vor mai fi oameni făcuți după asemănarea Lui. Domnul Isus Hristos este al doilea/ultimul Adam, fondatorul unei umanități noi: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1 Ioan 3:2).
V-ați gândit vreodată la cum arată omul în contextul creației lui Dumnezeu? Sunteți de acord că, așa cum este el astăzi, omul poate fi considerat cel mai mare eșec din universul perfect creat de Dumnezeu? V-ați gândit vreodată la asta? Biblia este foarte clară și specifică în această privință: „Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici [termenul folosit în original sugerează că toți sunt o ruină]. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar...” și „... toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Rom. 3:12 și 23).
Respectarea Legii lui Dumnezeu nu poate fi baza mântuirii noastre pentru simplul motiv că Dumnezeu cunoaște fiecare și toate imperfecțiunile noastre. Noi nu putem împlini sau respecta Legea, nu putem veni înaintea Domnului cu vreo pretenție de perfecțiune. Și Dumnezeu nu ne poate mântui trecând cu vederea imperfecțiunile noastre, pentru că El este un Dumnezeu sfânt și cere neprihănire și perfecțiune absolută. Tot ce putem face noi mai bun nu este decât imperfecțiune. Prin urmare, omenirea este un eșec lamentabil!
Faptul că oamenii „nu cunosc calea păcii” se confirmă în fiecare zi în ziare. Și asta e tot mai clar, de vreme ce războiul și violența se află chiar în inima omului. Este aproape amuzant când auzim de mitinguri pașnice sau demonstrații pentru pace care se sfârșesc cu o încăierare! Omul încearcă în prezent cu febrilitate să-și perfecționeze teribilele instrumente de distrugere. Oare acesta să fie scopul final și destinul omului?!
Dați-mi voie să cred și să afirm că Dumnezeu a avut și are în vedere un cu totul alt scop pentru om... și dacă vreți să știți care este acesta, priviți la Isus! El este Omul în care Dumnezeu Și-a găsit plăcerea. Umanitatea Lui era plină de glorie. Frumusețea lui Isus era într-adevăr o mireasmă plăcută. Venirea Lui a fost un imn de laudă; viața Lui pe pământ a fost o binecuvântare; plecarea Lui a fost o benedicție. Farmecul Lui a umplut lumea cu o speranță nouă și un ideal nou pentru om.
Și către El ne îndreaptă privirile, cum spuneam, jertfa de mâncare – tema capitolului 2 din cartea Leviticul. Există două aspecte importante ale jertfei de mâncare: ingredientele incluse și cele excluse.
Când va aduce cineva Domnului un dar ca jertfă de mâncare, darul lui să fie din floarea făinii: să toarne untdelemn peste ea şi să adauge şi tămâie. (Lev. 2:1).
Jertfa adusă trebuia să fie din făină de calitate superioară, ceea ce era destul de neobișnuit în acele vremuri. Ei nu dispuneau de morile pe care le avem noi astăzi. O măcinau de fapt manual, într-un vas, folosind un pisălog cu care băteau boabele de grâu. Adesea ieșea aspră și neuniformă, dacă cel care măcina era nepăsător sau se grăbea. Ca făina să iasă foarte fină, cineva trebuia să petreacă mult timp măcinând. Prin urmare, jertfa trebuia să fie adusă din făină de calitate superioară, ceea ce înseamnă că grâul era bine bătut.
Acest fapt ne ilustrează personalitatea Domnului Isus, despre care sunt sigur că în zilele noastre am spune că a fost una integră. Mântuitorul a fost o persoană normală. De fapt, cred că a fost singura persoană normală care a trăit vreodată pe pământ. Păcatul a făcut ca întreaga rasă umană să fie zgrunțuroasă, limitată, nearmonioasă, anormală. Unele părți ale personalității noastre s-au dezvoltat prea mult, în detrimentul altora.
În facultate am studiat psihopatologie (JVMcGee). În ultimul an, am mers la profesorul de psihopatologie și i-am spus că am ceva să-i comunic... Și i-am mărturisit că, ținând cont de etiologia fiecărei boli pe care o studiam [ramură a medicinii care studiază cauzele diferitelor boli și factorii care duc la apariția lor], mi-am dat seama că am simptome ale fiecărei forme de anormalitate. Profesorul a început să râdă și mi-a spus: „Mă întrebam când vei veni. Toți ceilalți colegi ai tăi au fost pe-aici. Toți au simptome, și eu am.” Vedeți dumneavoastră, toți avem astfel de simptome. Un psiholog important a făcut de curând afirmația că toată omenirea este puțin „sărită”, suntem mai mult sau mai puțin descentrați. Cum spuneam, Isus a fost singura persoană normală.
Observați cât de inegale/neuniforme erau caracterele oamenilor din Biblie. Lui Samson i-a fost dată puterea să facă mari isprăvi, dar se pare că a avut atât o voință, cât și o minte slabe. De fapt, a fost un bleg. Pavel a fost un gânditor de excepție, însă părea să fie slab în trup. Simon Petru era condus de emoții, declarând chiar că își va da viața pentru Isus, și totuși L-a trădat, ceea ce dovedește o slăbiciune în domeniul voinței. Regele Saul a fost încăpățânat și nesupus, nefiind în stare să-și plece genunchiul în ascultare de Dumnezeu. Și aceasta a dus la îndepărtarea și apoi la moartea sa. Toți acești bărbați aveau probleme de caracter. Aveau personalități supra-, ori sub-dezvoltate.
Spre deosebire de ei și de noi toți, Isus a fost un om bine echilibrat. El S-a dezvoltat normal în toate ariile personalității Sale. De aceea a putut să-i scoată afară din Templu pe schimbătorii de bani, dar și să-i ia în brațe pe copilași. Când avea doisprezece ani, liderii religioși se mirau de înțelepciunea Lui. Când a început să le vorbească, oamenii erau uimiți și se întrebau: „Cum are Omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” (Ioan 7:15). Cu toate acestea, Domnul Isus niciodată n-a judecat bazându-Se pe inteligența Lui. Ați observat că faptele Lui nu s-au bazat pe inteligența pe care o avea? Hristos a venit să facă voia Tatălui, și aceasta motiva acțiunile Sale.
Isus a plâns atât la mormântul lui Lazăr, cât și pentru cetatea plină de ignoranță și aroganță a Ierusalimului. Totuși, pe Lazăr l-a înviat din morți, iar asupra Ierusalimului a pronunțat o aspră judecată (care s-a împlinit cuvânt cu cuvânt!). El n-a fost influențat ori mânat de propriile emoții. N-a fost niciodată încăpățânat, și totuși nimic nu L-a putut opri din hotărârea de a merge la Ierusalim pentru a muri. Întotdeauna spunea: „Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan 6:38). Nu propria voință a fost cea care L-a ghidat în acțiunile Sale. Domnul Isus a fost (singurul!) echilibrat – în vreme ce noi toți ceilalți suntem plini de... lacune!
„Să toarne untdelemn peste ea” — uleiul de măsline vorbește despre Duhul Sfânt. Observați că aici se spune „untdelemn peste ea”. În versetele 4 și 5 apare expresia „frământate cu untdelemn”, în versetul 6 „să torni untdelemn pe ea”, iar în versetul 7 „cu untdelemn”. Jertfa era îmbibată cu ulei. Într-adevăr, uleiul reprezenta o parte importantă a jertfei și era turnat în diferite moduri.
Importanța Duhului Sfânt în viața de pe pământ a Domnului Isus a fost cât se poate de vizibilă. El a fost născut din Duhul Sfânt: „frământate cu untdelemn” (Luca 1:35). Duhul Sfânt a coborât peste El când a fost botezat: „untdelemn peste ea” (Mat. 3:16–17). A fost condus de Duhul: „să torni untdelemn pe ea” (Marcu 1:12). El a învățat, a făcut minuni și S-a oferit pe Sine în puterea Duhului Sfânt: „cu untdelemn” (Ioan 3:34; Matei 12:28).
Dacă Domnul Isus în umanitatea Lui perfectă a avut nevoie de Duhul Sfânt, atunci cu siguranță noi avem o nevoie și mai mare de El. Prin noi înșine nu putem face nimic!
Tămâia era făcută după o rețetă secretă. Cu siguranță conținea și o anume formă de tămâie (Exod. 30:34), însă era diferită de aceasta. Era obținută din părțile unei plante ori ale unui copac, poate scoarța sau frunzele, care își împrăștiau mirosul atunci când erau zdrobite, lovite, arse sau puse sub presiune. Aceasta ne amintește de viața Domnului Isus, a cărui mireasmă a fost răspândită în momentele de încordare, presiune și persecuție prin care a trecut. Așa ceva a văzut Tatăl în El, Cel în care Își găsea toată plăcerea. Viața Lui a avut o mireasmă aparte... care trebuie să fie și în viața noastră, dacă Îi aparținem Lui!
S-o aducă preoţilor, fiilor lui Aaron; preotul să ia un pumn din această floare a făinii, stropită cu untdelemn, împreună cu toată tămâia, şi s-o ardă pe altar ca jertfă de aducere aminte. Acesta este un dar de mâncare de un miros plăcut Domnului. (Lev. 2:2).
Preoții primeau și ei o parte din jertfa de mâncare. Ei trebuiau să ia un procent din fiecare produs, iar ceea ce rămânea se pare că era amestecat și ars, apoi, pe altar.
Ce va rămâne din darul acesta de mâncare să fie al lui Aaron şi al fiilor lui; acesta este un lucru preasfânt între jertfele de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului. (Lev. 2:3).
Accentul cade pe faptul că această jertfă era mistuită de foc pe altar, chiar dacă nu presupunea vreo vărsare de sânge. Textul pune un accent mare pe foc (versetele 2, 9, 16 și capitolul 6:15, 17–18). De altfel, în continuare, accentul cade pe un sortiment anume de jertfe de mâncare – cele coapte în cuptor (or, când zici cuptor, zici foc!)       (Lev. 2:4–10)
Dacă vei aduce ca jertfă de mâncare un dar din ceea ce se coace în cuptor, să aduci nişte turte nedospite, făcute din floare de făină, frământate cu untdelemn, şi nişte plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn. Dacă darul tău, adus ca jertfă de mâncare, va fi o turtă coaptă în tigaie, să fie făcută din floarea făinii, nedospită şi frământată cu untdelemn. S-o frângi în bucăţi şi să torni untdelemn pe ea; acesta este un dar adus ca jertfă de mâncare. Dacă darul tău adus ca jertfă de mâncare va fi o turtă coaptă pe grătar, să fie făcută din floarea făinii, frământată cu untdelemn.  Darul de mâncare făcut din aceste lucruri să-l aduci Domnului; şi anume, să fie dat preotului, care-l va aduce pe altar. Preotul va lua din darul de mâncare partea care trebuie adusă ca aducere aminte şi o va arde pe altar. Acesta este un dar adus ca jertfă de mâncare, de un miros plăcut Domnului. Ce va rămâne din darul acesta de mâncare să fie al lui Aaron şi al fiilor lui; acesta este un lucru preasfânt între darurile mistuite de foc înaintea Domnului.
Acestea erau instrucțiuni amănunțite privind ritualul jertfei de mâncare și, sincer, mie-mi sună ca o rețetă de făcut pâine. Se repetă mereu și mereu accentul pus pe făina de calitate superioară și pe untdelemn. Tot astfel, și focul este menționat de multe ori. Vreau să subliniez încă odată că focul nu simbolizează sub nicio formă aici iadul sau judecata. Este energia purificatoare a lui Dumnezeu, și puterea care producea frumusețea în viața lui Hristos.
În versetul 9 se specifică faptul că este vorba despre o jertfă „de un miros plăcut Domnului”. Înțelesul final și deplin al acestei jertfe este ceea ce Dumnezeu vede în Hristos. Mireasma Lui se vedea în momentele de presiune. În experiența mea și a ta însă, ceea ce iese din noi în momentele de încercare, nu este întotdeauna o mireasmă plăcută, nu?! Am auzit creștini spunând sau făcând lucruri foarte urâte în momente tensionate... însă Isus, cu cât Îi era mai greu, cu atât mireasma Lui era mai dulce. Domnul Isus a putut spune: „Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” (Ioan 8:29).
Ce rămânea de la jertfa de mâncare, îi revenea lui Aaron și fiilor săi. Credincioșii au parte de acest mare privilegiu de a se bucura de Hristos împreună cu Dumnezeu-Tatăl. Tu, ce vezi în El? Vezi farmecul Lui? Ai simțit mireasma vieții Lui?
„Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este Pâinea care S-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă Pâinea aceasta va trăi în veac»” (Ioan 6:53-58). Dacă vrei să răspândești o mireasmă plăcută în jurul tău, și dacă eu vreau acest lucru, trebuie să ne împărtășim cu Hristos. Nu în sens literal, bineînțeles, doar nu suntem canibali... Ne împărtășim cu El prin credință și ni-L însușim în viețile noastre, iar când ne împărtășim cu El, mireasma vieții Lui va pătrunde și în viețile noastre.               (Lev. 2:11)
Niciunul din darurile pe care le veţi aduce ca jertfă de mâncare înaintea Domnului, să nu fie făcut cu aluat; căci nu trebuie să ardeţi nimic cu aluat sau cu miere, ca jertfă de mâncare mistuită de foc înaintea Domnului.
Ingredientele excluse din această jertfă sunt la fel de importante ca cele ce sunt incluse. Găsim menționate aici, ca ingrediente excluse: aluatul și mierea.
Aluatul apare adesea amintit în Scriptură și întotdeauna este prezentat ca un principiu al răului. Domnul Isus Hristos Și-a avertizat ucenicii în privința aluatului fariseilor, referindu-Se prin acesta la doctrina fariseilor, la învățătura lor. Acesta este aluatul; învățătura greșită este aluatul. El este principiul răului și nu trebuie să facă parte din jertfă. Acest lucru vorbește despre faptul că nu este nimic rău în Hristos. Nu există păcat în viața lui Hristos!
Mierea era de asemenea exclusă. Ea reprezintă dulceața naturală, însă se poate acri, la fel cum înăcrește și aluatul. Sunt creștini care își iau o atitudine pioasă în public. Își pun zâmbetul-de-duminică și se adresează tuturor cu „frate” și „draga-mea-așa-și-așa”. Aureola lor este lustruită cu cel mai nou produs de curățat miracole. Și totuși, chiar acești oameni se dedau la bârfe răutăcioase. Ei sunt mai periculoși decât un ucigaș cu un pistol în mână. Pot să vă spun că sunt mulți oameni care au miere în viețile lor... dar doar la suprafață!
Dragi ascultători, Domnul Isus a spus lucrurilor pe nume. În viața Lui nu au existat principii greșite/rele. El nu a arătat dulceața mierii, iar în vorbirea Lui nu era aluat care s-o facă acceptabilă omului.
Ca jertfă de mâncare din cele dintâi roade, veţi putea să le aduceţi Domnului; dar ca dar de mâncare de un miros plăcut, să nu fie aduse pe altar. (Lev. 2:12).
Această jertfă era una de un miros plăcut, însă nu trebuia să-și ia mireasma din ingredientul plăcut al aluatului sau din dulceața naturală a mierii.
Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu laşi să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare. (Lev. 2:13).
Sarea este ultimul ingredient inclus în jertfa de mâncare. Ea este un element conservant și opusul aluatului. Aluatul produce descompunere; sarea o împiedică. Arabii încă mănâncă „sarea legământului”, care pecetluiește supunerea cuiva în cazul unui legământ.
Sarea era simbolul credincioșiei între Dumnezeu și cel care aducea jertfa. Hristos este credincios, acesta fiind unul din multele Sale nume. Domnul Isus este Credincios și Adevărat (Apoc. 19:11).
Hristos S-a oferit pe Sine lui Dumnezeu. Și noi ne putem oferi lui Dumnezeu, datorită îndurării Sale. Și noi trebuie să fim găsiți credincioși. Creștinii trebuie să fie sarea lumii și putem face acest lucru oferindu-ne pe noi înșine lui Dumnezeu ca jertfe vii (Rom. 12:1–2).
Și-ncă un sortiment de jertfă de mâncare: cea din cele dintâi roade:
Dacă vei aduce Domnului un dar ca jertfă de mâncare din cele dintâi roade, să aduci ca dar de mâncare din cele dintâi roade ale tale, spice coapte de curând, prăjite la foc şi boabe noi, pisate. Să torni untdelemn pe ele şi să adaugi şi tămâie; acesta este un dar de mâncare. Preotul să ardă ca aducere aminte o parte din boabele pisate şi din untdelemn, cu toată tămâia. Acesta este un dar adus ca jertfă de mâncare mistuită de foc înaintea Domnului. (Lev. 2:14–16).
Sărbătoarea primelor roade, așa cum este descrisă în Leviticul 23:9–14, era o jertfă de mâncare, la fel ca Sărbătoarea Cincizecimii.
Așa cum am spus, și a fost valabil și pentru primul tip de jertfă (arderea de tot), și jertfele de mâncare au un pandant: legea aferentă, cu precizări și detalii tehnice și procedurale. Legea jertfelor de mâncare este redată în Leviticul 6:14–23. De aici aflăm că jertfa de mâncare era adusă în fiecare dimineață și seară împreună cu arderea de tot. (Vezi Exodul 29:39–40.) Când vom ajunge la cap. respectiv, ne vom opri la detalii.
Așadar, jertfele de mâncare ni-L arată pe Domnul nostru, în desăvârșirea și frumusețea umanității Sale, ne arată consacrarea lui Hristos, precum și consacrarea credincioșilor în și prin El. Nu suntem nimic și nu putem mare lucru prin noi înșine, putem totul și suntem deplini în, cu, prin El! Lăudați-L pe Dumnezeu ȘI pentru asta!