Itinerar Biblic

Marcu 5:1-43 | Itinerar Biblic | Episodul 151

Dragi ascultători, suntem privilegiați să putem împărtăși episodul de față, care se ocupă de ceea ce eu consider a fi unul dintre cele mai importante capitole din Evanghelia după Marcu. Deși nu vă pot vedea, sunt aproape sigur că unii dintre voi zâmbiţi acum, pentru că recunosc că spun la fel aproape despre fiecare capitol pe care îl studiem. (Dar fiecare capitol chiar este cel mai important, atunci când îl studiezi!) Cel de față însă, al cincilea din Evanghelia după Marcu, este important pentru că mustește de miracole... În această Evanghelie dinamică – în care parcă totul e pe repede înainte – care consemnează mai multe minuni decât oricare alta, capitolul 5 conține și ne redă trei evenimente extraordinare. Ele puteau fi înfăptuite și pot fi explicate doar prin atingerea supranaturală a mâinii Atotputernicului Dumnezeu; de aceea cred că acesta este un capitol extraordinar. Sper să vă convingeți fiecare, până la urmă!
Vom avea întâi de-a face cu un episod care are corespondențe (chiar dacă nu identice) și-n celelalte evanghelii sinoptice, și cu un personaj deloc atractiv sau simpatic – îndrăcitul din Gadara.
Au ajuns pe celălalt ţărm al mării, în ţinutul gadarenilor. (Marcu 5:1)
Domnul nostru îi învăţase pe oameni de partea cealaltă a mării Galileii, şi le vorbise în parabole. Apoi a obosit, aşa că a traversat marea. Manuscrisele evangheliilor folosesc trei lecțiuni pentru a reda numele acestor locuitori: gheraseni, ghergheseni și gadareni – practic, referindu-se la aceeași populație. Gadarenii era locuitorii Gadarei, iar acesta era pământul care îi fusese dat seminţiei lui Gad la est de râul Iordan. Aduceţi-vă aminte că Gad optase pentru partea... greşită a Iordanului, și se stabilise acolo, cu Ruben și jumătate din Manase. Ei erau cei care stăteau în partea de est şi îi găsim acum făcând afaceri cu... porci (animal impur, interzis de religia iudaică). Să nu uite nimeni, niciodată, că atunci când începi să te îndepărtezi de Dumnezeu, ajungi repede departe de El, și te tot depărtezi!
Când a ieşit Isus din corabie, L-a întâmpinat îndată un om care ieşea din morminte, stăpânit de un duh necurat. (Marcu 5:2)
Este vorba aici despre „un bărbat”, o fiinţă umană. Este foarte important să observăm și să reținem lucrul acesta: se afla într-o stare disperată, dar era (încă) un om! Așa l-a văzut Domnul Isus – un om... într-o stare de plâns, dar om... chiar dacă având comportament irațional. Iată ce spune evanghelistul despre el:
Omul acesta îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu un lanţ. Căci de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar rupsese cătuşele şi sfărâmase obezile, şi nimeni nu-l putea domoli. Totdeauna, zi şi noapte, stătea în morminte şi pe munţi, ţipând şi tăindu-se cu pietre. (Marcu 5:3–5)
Este cazul disperat al unui om posedat de un duh necurat: îşi avea locuinţa printre morminte... Acolo trăia el... era ghetoul său. Mormintele erau locuri necurate; acolo se aflau osemintele, şi câteodată erau expuse corpurile morților... Demonizatul acesta nu se mai bucura de compania oamenilor normali, ci trăia printre morţi. De la Matei aflăm că erau doi care erau în condiția aceea, dar Marcu şi Luca îşi concentrează atenţia doar asupra acestuia. Ne dăm seama că nici celălalt om şi nici morţii nu îi ţineau companie acestui bărbat. El trăia singur. Şi totuşi, ni se spune că poseda o putere supranaturală, astfel încât nu puteau să-l țină legat. Dar dacă un om dă dovadă de o putere supranaturală, asta nu înseamnă că puterea aceea vine de la Dumnezeu! Avem aici cel mai bun exemplu... Era un om sălbatic, nimeni nu putea să-l stăpânească. Era un nenorocit. Suferea îngrozitor din cauza comportamentului său anormal. Era o creatură decăzută şi demnă de milă, un caz fără scăpare. Nici măcar nu putea vorbi cât de cât normal, inteligibil, ci doar țipa, și-și provoca singur răni... Şi toate astea din cauza posedării demonice!
Când l-a văzut pe Isus de departe, a alergat, I s-a închinat şi a strigat cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te jur în Numele lui Dumnezeu, să nu mă chinuieşti!” Căci Isus îi zicea: „Duh necurat, ieşi afară din omul acesta!” (Marcu 5:6–8)
Omul era cel care I se închina, nu demonul. Îi era frică de Isus. Cred că suferea de ceea ce am putea numi schizofrenie spirituală, o dublă personalitate. Câteodată vorbea omul, alteori vorbea demonul. În versetul 7 ni se spune că striga: „Ce am eu a face cu Tine?” Cu alte cuvinte: „Ce avem noi în comun?” Ce condiţie cumplită, să fii posedat de demoni!
„Care-ţi este numele?”, l-a întrebat Isus. „Numele meu este «legiune»”, a răspuns el, „pentru că suntem mulţi.” (Marcu 5:9)
Răspunsul lui este derutant, dar nu neapărat și greşit din punct de vedere gramatical. El spune „Numele meu este…”, deci bărbatul încearcă să vorbească... dar apoi demonii îi iau vorba şi adaugă ei: „suntem mulţi”. Pe de altă parte, să nu trecem cu vederea conflictul deschis între două nume puternice din lumea spirituală: „legiune” versus „Dumnezeul cel PreaÎnalt” – deznodământul nestând însă nicio clipă în cumpănă! (Marcu 5:10–13)
Şi Îl ruga stăruitor să nu-i trimită afară din ţinutul acela. Acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păşteau. Şi dracii L-au rugat şi au zis: „Trimite-ne în porcii aceia, ca să intrăm în ei.” Isus le-a dat voie. Şi duhurile necurate au ieşit şi au intrat în porci; şi turma s-a repezit de pe râpă în mare: erau aproape două mii, şi s-au înecat în mare.
Nu știu cât vă dați seama la ce întâmplare nemaipomenită asistăm. Demonii cer un lucru ciudat: ei preferă turma de porci în locul abisului. Permisiunea acordată de Isus a fost criticată sever de teologii liberali. Obiecţia lor este că El nu ar fi consimțit să distrugă o turmă de porci, pentru că „Isus cel blând” nu ar face lucruri de felul acesta. Baliverne!
Am luat odată micul dejun cu un asemenea învățător, care devenise liberal. Îl cunoşteam încă din timpul şcolii şi atunci avea o gândire sănătoasă, dar felul în care vorbea despre Isus şi felul în care Îl descria era totalmente ficțional. El s-a folosit de acest pasaj, spunând că nu crede că Isus ar fi distrus turma de porci, pentru că asta ar fi un lucru îngrozitor! Dar să ne gândim un pic (i-am spus): în primul rând, oamenii aceştia nu ar fi trebuit din capul locului să se ocupe de afaceri cu porci. Legea lui Moise interzicea acest lucru. Şi apoi i-am amintit acestui fost coleg că cei două mii de porci înecați aici sunt nimic în comparație cu numărul porcilor distruşi în timpul potopului de pe vremea lui Noe. Şi al treilea lucru interesant este că, fiind la micul dejun, am observat că mânca... șuncă! „O, vai!” i-am zis, „mi-aş dori ca godacul pe care-l consumi în dimineaţa asta să fi fost aici, să-ţi spună ce crede despre tine, pentru că plângi ca morsa şi tâmplarul*!” (personaje ale unei fabule din cartea Alice în Țara Minunilor, de Lewis Caroll, în care cuplul format dintr-o morsă și-un tâmplar continuau să consume plângând stridiile pe care le invitaseră la... plimbare pe plajă, dar plângând nu de milă, ci pentru că aveau mult nisip! Motivul pentru care plângeau era greşit!) Cât de des întâlnim şi astăzi acest fel ipocrit de gândire.
Dar să revin şi să spun câteva lucruri despre posedarea demonică:
Toată Scriptura prezintă dovezi clare cu privirea la realitatea demonilor. Cei care acceptă autoritatea Scripturii, trebuie să accepte şi faptul că demonii sunt reali.
Ei s-au manifestat în mod evident în timpul lucrării lui Isus, dar bineînţeles că nu s-au limitat la aceea perioadă. În zilele noastre observăm o renaştere a satanismului. Nu avem timp și nu ne face nicio plăcere să insistăm asupra cazuisticii pe care-am putea-o reda
Nu se ştie de ce demonii caută să locuiască în om. Ei caută să-şi manifeste natura malefică prin fiinţe umane. Sunt fără astâmpăr. Descrierea pe carele-a făcut-o Domnul Isus este clară: „Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: «Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit.»” (Luca 11:24). Nu este acesta caracterul răului, al tuturor oamenilor răi? Vedem aici neastâmpărul de a căuta o modalitate de a exprima această natură malefică, ingeniozitatea răului...
Duhurile bune nu caută să-i posede pe oameni. Duhul Sfânt este singura excepţie şi El locuieşte doar în credincioşi. Dar aşa cum El poate locui în credincioşi, tot aşa şi demonii pot să-i posede pe cei nemântuiţi. Demonii nu pot să-i posede pe cei mântuiţi. Ni se spune că este mai puternic Cel ce se află în noi (Duhul Sfânt) decât cel care se află în lume (Satan) (1 Ioan 4:4). Astfel, Duhul Sfânt dintr-un un copil al lui Dumnezeu nu îngăduie ca acesta să poată fi posedat de demoni.
În această ămprejurare, demonii au preferat să intre în turma de porci, și odată cu aceștia în adâncul mării, decât să fie alungați din ținutul acela. Să nu trecem ușor cu vederea asta!
Duhurile necurate ar trebui să fie numite demoni şi nu diavoli. Există un singur Diavol. Textul românesc folosește varianta duh necurat și draci. Traducerea englezească nu este cea mai potrivită în acest caz. Ei sunt numiţi „duhuri necurate” din cauza naturii lor.
Se pare că există mulţi demoni. Scriptura nu ne spune care le este originea. Orice aş spune în acest sens ar fi pură speculaţie.
Ei se află sub stăpânirea lui Satan. Am spus că nu voi emite speculaţii, dar iată că o fac. Eu sunt de părere că atunci când Satan a căzut, au existat îngeri care l-au urmat. Acestea fiind spuse, nu voi mai face alte speculații.
Scopul lor este să-i distrugă pe oameni. Cu siguranţă ei lucrează după planurile și sub comanda lui Satan.
Există exemple de posedare demonică în prezent. Există servicii de închinare satanică în zilele și-n zonele noastre, oriunde-am fi... pentru că exitsă tot mai mulți (și-n special tineri) implicaţi în asta. Ei spun că se regăsesc în această închinare. Şi eu cred că se regăsesc. Cred că Satan este pregătit să le ofere o formă de realitate și de satisfacție celor care i se închină. Întrebarea cea mai importantă este: ce fel de realitate și împlinire găsesc?
Domnul Isus Hristos are putere asupra demonilor. Cred că aceasta este lecţia majoră pe care trebuie să o învăţăm de aici.
Nu există niciun motiv pentru care un credincios ar trebui să se teamă de demoni, sau să adopte o atitudine superstiţioasă sau temătoare cu privire la ei. Dacă simţi că te deranjează, roagă-L pe Domnul Isus să te elibereze. Ei au fost scoşi în Numele Lui şi ar fi o dovadă de lipsă de credinţă în Domnul Isus să ne mai fie teamă de ei astăzi. Dacă simţi că ei te pot influența în vreun fel, sau chiar crezi că te conduc, atunci ai nevoie de consiliere. Adu-ţi aminte că Domnul Isus Hristos are putere asupra demonilor.
Porcarii au fugit şi au dat de ştire în cetate şi prin satele vecine. Oamenii au ieşit să vadă ce s-a întâmplat. Au venit la Isus, şi iată pe cel ce fusese îndrăcit şi avusese legiunea de draci şezând jos îmbrăcat şi întreg la minte; şi s-au înspăimântat. Cei ce văzuseră cele întâmplate, le-au povestit tot ce se petrecuse cu cel îndrăcit şi cu porcii. Atunci au început să roage pe Isus să plece din ţinutul lor. Pe când Se suia El în corabie, omul care fusese îndrăcit Îl ruga să-l lase să rămână cu El. Isus nu i-a dat voie, ci i-a zis: „Du-te acasă la ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.” El a plecat şi a început să vestească prin Decapole tot ce-i făcuse Isus. Şi toţi se minunau. (Marcu 5:14-20)
Deci gadarenii/gherghesenii L-au rugat pe Domnul Isus să plece de la ei, după vindecarea omului posedat de demoni. Au arătat astfel clar că ei preferau să rămână cu porcii, mai degrabă decât cu Domnul! Ar trebui să ne gândim și să ne cercetăm cu atenție, pentru că sunt mulţi astăzi care ar vrea mai degrabă să aibă alte lucruri – poate chiar mai necurate decât porcii – decât să-l aibă pe Hristos.
Iată un poem de Joseph Odell cu referire la acest incident:
Învăţătorule, pleacă! Puterea Ta
Ne aduce pierderi nouă şi alor noştri.
Căile noastre nu sunt ca ale Tale;
Tu îi iubeşti pe oameni, noi iubim porcii.
O, vino aici, Omnipotenţă, și ia-Ți nebunul!
Sufletul lui? Ce ne pasă nouă de sufletul lui?
Ce bine ne face nouă că l-ai întregit? -
Din moment ce ne-am pierdut porcii...
Şi Hristos a plecat trist,
El le arătase un semn
Al iubirii, al speranţei şi-al blândeţii divine –
Însă ei își voiau porcii!
Hristos stă la uşa ta şi bate blând,
Dar dacă aurul sau porcii tăi Îi blochează intrarea,
El nu forţează mâna nimănui – El va pleca
Şi te va lăsa pradă comorilor inimii tale
Stăpânul nu va împărţi o cameră ocupată,
Ci una curăţată prin foc, şi umplută
Cu blândeţe şi smerenie şi rugăciune.
Acolo va veni, şi totuşi, venind, chiar şi acolo
El stă şi aşteaptă... şi nu va forța intrarea
Ci așteaptă să I se tragă zăvorul... dinăuntru!
următoarea minune este învierea fiicei lui Iair. (Marcu 5:21–26)
După ce a trecut Isus iarăşi de cealaltă parte cu corabia, s-a adunat mult norod în jurul Lui. El stătea lângă mare. Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.” Isus a plecat împreună cu el. Şi după El mergea mult norod şi-L îmbulzea. Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge. Ea suferise mult de la mulţi doctori; cheltuise tot ce avea, şi nu simţise nicio uşurare; ba încă îi era mai rău.
Isus Se întorsese în ţinutul Lui. Este interesant că Luca, care era doctor, atunci când a redat acest incident, a afirmat că femeia aceasta nu putea fi vindecată. Marcu spune că ea suferise mult din cauza doctorilor şi că deja cheltuise tot ce avea. Observăm, așadar, că problema costurilor medicale ridicate nu este nouă.
A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin mulţime şi s-a atins de haina Lui. Căci îşi zicea ea: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” Şi îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală. Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El; şi, întorcându-Se spre mulţime, a zis: „Cine s-a atins de hainele Mele?” Ucenicii I-au zis: „Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici: «Cine s-a atins de Mine?»” (Marcu 5:27–31)
Ucenicilor li s-a părut ciudată această întrebare, de vreme ce mulţimea îi asalta din toate părțile... Dar exista cineva care-L atinsese cu credinţa care vindecă! Domnul știa asta!
Situaţia este aceeaşi şi astăzi. Cred că sunt mulţi care folosesc Numele lui Isus cu uşurătate. Ei spun întruna că Isus a făcut asta, Isus a făcut aia... şi oamenii cred că ei Îl cunosc cu siguranţă. Sigur că Îl cunosc, dar L-au atins aşa cum L-a atins şi mulţimea – nu aşa cum L-a atins această femeie – pentru că doar ea L-a atins cu credinţă pentru vindecare!
El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta.Femeia, înfricoşată şi tremurând, căci ştia ce se petrecuse în ea, a venit de s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a spus tot adevărul. Dar Isus i-a zis: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace şi fii tămăduită de boala ta.” (Marcu 5:32–34)
Erau doisprezece ani de când femeia se afla în această stare. Aţi observat că și fiica lui Iair avea tot doisprezece ani? Se încheiau aici doisprezece ani: de suferinţă, în cazul femeii... și de viață, în cazul fetiței... care părăsea lumina vieții pentru întunericul morţii! Tatăl care venise la Domnul Isus, când L-a văzut vorbind cu această femeie şi ocupându-se de ea, sunt sigur că s-a gândit: „Of, de ce nu se grăbeşte. Nu ştie că fetiţa mea se află acasă şi e atât de bolnavă şi va muri dacă El nu se mişcă mai repede?” Dar Domnul nostru intenționat nu S-a mişcat mai repede (și El va mai face asta și-n alte rânduri!). El Și-a făcut timp să-i acorde vindecare și mântuire acestei femei... şi, în timp ce El Se ocupă de ea, vine cineva cu un mesaj, care îi este transmis în şoaptă tatălui fetiței.
Pe când vorbea El încă, iată că vin nişte oameni de la fruntaşul sinagogii care-i spun: „Fiica ta a murit; pentru ce-l mai superi pe învăţătorul?” Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” Şi n-a îngăduit nimănui să-L însoţească, afară de Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui Iacov. Au ajuns la casa fruntaşului sinagogii. Acolo Isus a văzut o zarvă, şi pe unii care plângeau şi se tânguiau mult. A intrat înăuntru şi le-a zis: „Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.” Ei îşi băteau joc de El. Atunci, după ce i-a scos afară pe toţi, a luat cu El pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce-L însoţiseră şi a intrat acolo unde zăcea copila. (Marcu 5:35–40)
Așadar, Isus merge acasă la acest om şi îi scoate afară pe toţi cei care nu cred, după care intră în camera unde era fetița şi relatarea ne spune că:
A apucat-o de mână şi i-a zis: „Talita, cumi”, care tălmăcit înseamnă: „Fetiţo, scoală-te îţi zic!” (Marcu 5:41)
„Talita, cumi” este o expresie în limba aramaică, pe care fetiţa a înţeles-o. Aramaica era limba ei maternă şi cred că sintagma ar putea fi tradusă astfel: „Mielușico, trezeşte-te!” Așa i s-a adresat, într-un mod așa de amabil, delicat, dulce... Aflăm din Scriptură că Domnul nostru a înviat o fetiţă, un bărbat în floarea tinereţii (fiul văduvei din Nain) şi probabil un bărbat matur (sau poate chiar un cetăţean în vârstă, adică pe Lazăr). Și cu toţi a procedat la fel: i-a înviat și le-a vorbit!
Cred că această fetiţă îi reprezintă pe cei mici, înainte de a ajunge la vârsta responsabilităţii. El îi vorbeşte cu atâta gingășie: „Mielușico, trezeşte-te!” Ştiu că acum mă ascultă poate unii care şi-au pierdut copiii. Când noi am pierdut primul copil (JVMcGee), am fost atât de trişti. Pentru mine înseamnă enorm să ştiu că, deşi fetița noastră este în prezenţa Domnului de mulţi ani, într-o zi El îi va spune din nou aceste cuvinte: „Mielușico, trezeşte-te!” El le va vorbi mielușeilor noștri... Şi atunci, mogâldeața pe care am îngropat-o va învia din mormânt, duhul se va uni cu trupul glorificat... şi îi vom primi înapoi pe micuţii noştri în acea zi. Ce lucru minunat este acesta, și ce garanție a puterii Sale!
Îndată fetiţa s-a sculat şi a început să umble; căci era de doisprezece ani. Ei au rămas încremeniţi. Isus le-a poruncit cu tărie să nu ştie nimeni lucrul acesta; şi a zis să dea de mâncare fetiţei. (Marcu 5:42–43)
Nu-i aşa că acesta este un lucru foarte obișnuit? Dacă o fetiţă sau chiar un băiat de doisprezece ani s-ar scula din somn şi ar fi vindecat, ce ar vrea? Mâncare, bineînţeles! Aşa că El le-a spus să-i dea să mănânce micuţei. Ce lucru simplu, practic şi întremător!
Am trecut astăzi în revistă trei minuni care, după părerea mea, scot în evidenţă mesajul extraordinar al Evangheliei după Marcu. Îl vedem în acest capitol pe Domnul Isus Hristos ca Robul lui Dumnezeu, care lucrează cu puterea lui Dumnezeu, acționând într-un fel care spune totul despre puterea și autoritatea Domnului nostru: El scoate demonii din omul din Gadara, o vindecă pe femeia cu scurgerea de sânge și o învie pe fetiţa de doisprezece ani a lui Iair. Fie să experimentați fiecare puterea învierii și minunea mântuirii pe care le asigură Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, tuturor celor ce-L cred și ascultă!
 
* personaje din Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll (n.tr.).

Marcu 6:1-45 | Itinerar Biblic | Episodul 152

Ne reîntâlnim, cu interesul (sper!) de a afla ce ne mai rezervă această Evanghelie a lui Marcu – atât de concisă, atât de dinamică, atât de concentrată pe fapte și acțiune, o Evanghelie a micilor recorduri (cea mai veche și cea mai scurtă Evanghelie... și care ne ia martori la cele mai multe minuni săvârșite de Mântuitorul)... O carte din care data trecută am trecut peste ceea ce consideram „cel mai important capitol” al Evangheliei (pentru că a redat trei miracole săvârșite de Domnul Isus), iar azi ne stă înainte cap. 6 – al doilea cel mai lung capitol al acestei scrieri. Și tocmai când mă pregăteam să spun că Marcu persistă în stilul său de a prezenta „la foc automat” lucrarea lui Isus, constat și vă anunț că în primele 29 de versete are loc o pauză în activitatea Sa intensă. Isus se întoarce la Nazaret. Îi trimite pe cei doisprezece să predice, şi ei se întorc după o vreme cu un raport. Apoi, El îi hrăneşte pe cei cinci mii de oameni, merge pe apă şi face vindecări în ţinutul Ghenezaretului. Capitolul se încheie cu lucrarea lui Isus în jurul Mării Galileii, pe malul de vest. Isus este foarte popular acum și se află la apogeul lucrării Sale. Dar vom vedea că aprecierea nu este unanimă!
Isus a plecat de acolo şi s-a dus în patria Lui. Ucenicii lui au mers după El. Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? Nu este Acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?” Şi găseau o pricină de poticnire în El. (Marcu 6:1–3)
Când a fost comparată această relatare cu al patrulea capitol din Luca, criticii au reclamat o contradicţie între cele două pasaje. Ei afirmă de fapt că variantele se contrazic. Dar în realitate avem relatările a două vizite distincte pe care le-a făcut Domnul nostru în localitatea Sa natală, Nazaret. Sigur, este foarte posibil să mai fi făcut şi altele, dar consemnate în Scriptură sunt doar acestea două. Luca 4 ne relatează prima vizită, făcută de Isus singur... El nu a făcut nicio minune şi a plecat imediat, atunci când au încercat să-L omoare. În cea de-a doua vizită, care este consemnată aici în Marcu 6, aflăm că ucenicii Lui erau cu El, că i-a vindecat pe câţiva bolnavi şi că a rămas în zonă – bazați și pe informaţiile pe care le adaugă Matei 13:53-58, şi pe cele din Marcu 6. În ambele ocazii, Domnul a intrat în sinagogă şi i-a învăţat pe oameni... şi tot în ambele ocazii a fost respins de concetăţenii Săi! Așadar, aceasta nu este o contradicţie, ci este vorba despre două vizite distincte surprinse în cele două relatări, vizite pe care El le-a făcut în oraşul Său de baştină. Prima dată a plecat, s-a dus în Capernaum şi acolo şi-a stabilit cartierul general. Însă a revenit mai apoi, pentru că voia să ajungă la inima oamenilor din oraşul Său.
Era obiceiul Domnului nostru să meargă în sinagogă în ziua de Sabat, oriunde Se afla. Cred că simţea nevoia de a I Se închina lui Dumnezeu în acest fel şi, de asemenea, era locul în care putea să intre în contact cu oamenii din acele vremuri. Învăţătura Sa îi uimea pe cei care Îl cunoșteau... pentru că era în zona Lui natală – cuvintele „patria Lui” din primul verset, înseamnă literalmente patria Lui. Cuvintele Lui, lucrările Lui, minunile Lui, toate îi consternau pe locuitorii din oraşul Său, fapt ce îi făcea să-şi pună întrebări. Ei, de fapt, nu credeau că cineva ca Isus putea proveni din Nazaret. Ei se uitau la ei înşişi, bineînţeles, şi judecau Nazaretul după mintea lor. Nazaretul nu arăta prea bine, după părerea lor – aşa că s-au gândit că nu ar fi putut trăi acolo Cineva ca Domnul Isus. Nu aveau încredere într-Unul de-al lor pentru că nu aveau încredere nici în ei înşişi. Și oricum, știți că „niciun proroc nu e primit în patria lui”!
Acest pasaj ne mai arată şi că Maria, mama Domnului nostru, a mai avut alţi copii, aceştia fiind fraţii şi surorile lui Isus, după mamă. Cred că cel ce este menţionat aici cu numele Iuda este autorul Epistolei lui Iuda. Astfel, după cum am spus, locuitorii Nazaretului erau scandalizaţi din pricina Lui. Ei credeau că Îl cunosc, şi acest lucru era, bineînţeles, piatra lor de poticnire. Cred că există un pericol în a deveni foarte familiar cu Isus. El este Unul cu care nu suntem familiari deloc. Și aceasta era și problema lor. Ei credeau că Îl cunosc, însă, de fapt, nu Îl cunoşteau. Ei Îl văzuseră crescând ca băiat în oraşul lor.
Dar Isus le-a zis: „Un proroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.” (Marcu 6:4)
Cred că aici se potriveşte zicala noastră: „Un expert este un om obişnuit din alt oraş.” Noi credem că oricine vine de departe ştie mai multe decât cei din comunitatea noastră. Probabil că acesta este motivul pentru care unii dintre noi pleacă peste tot în ţară, mergând în misiune în alte părţi. Câteodată, mulţi dintre noi suntem mai eficienţi departe de casă decât suntem acasă.
N-a putut să facă nicio minune acolo, ci doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi Se mira de necredinţa lor. Isus străbătea satele dimprejur şi învăţa pe norod. (Marcu 6:5–6)
Observaţi, vă rog, că El nu a părăsit regiunea de data aceasta, ci a rămas în zonă. Prima dată El a fost practic gonit din oraş şi a trebuit să meargă la Capernaum şi să se stabilească acolo. Acesta este un pasaj remarcabil, pentru că leagă lipsa conjuncturală a minunilor în lucrarea lui Isus de acolo, de necredinţa lor.
Singurul lucru care poate limita omnipotenţa este necredinţa. Credinţa este singura cerinţă obligatorie pentru a declanşa puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. În faimosul și impresionantul capitol 53 din Isaia, care vorbeşte despre mântuirea minunată a lui Dumnezeu, profetul începe capitolul astfel: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?” (Isaia 53:1). Deci, cine va crede? Necredinţa limitează omnipotenţa. Necredinţa izolează puterea lui Dumnezeu, și la fel s-a întâmplat mereu!
Domnul Isus se mira de necredinţa lor (v. 6). Aceasta nu este singura ocazie în care observăm că El se miră. În Matei 8:10 – „Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat şi a zis celor ce veneau după El: «Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare.»” – El se referea la credinţa centurionului roman.
Nu ne miră deloc să întâlnim elemente de mișcare întrețesute în urzeala textului lui Marcu – Îl vedem pe Domnul (în a doua jumătate a vers. 6) străbătând satele dimprejur şi învăţându-i pe oameni. Aceasta este o lecţie frumoasă pentru lucrătorii creştini. Există anumiţi oameni în lucrarea lui Dumnezeu, care nu vor să se ducă în misiune în locuri mici. Eu însumi am fost criticat de unii misionari şi lucrători creştini că mă duc în anumite biserici mici în loc să mă duc în unele mai mari. Eu cred că Domnul nostru ne-a lăsat un exemplu extraordinar aici, când ni se spune că El mergea în satele lor. Imaginaţi-vi-L pe Domnul Slavei, Fiul Lui Dumnezeu aici pe pământ, mergând în misiune în sate. Ar fi putut să trimită o telegramă la Roma, şi chiar să solicite să închirieze Colosseumul pentru o întâlnire mare! Astăzi există oameni care suferă de megalomanie și care simt că trebuie să strângă o mulţime mare care să-i asculte. Toţi trebuie să învăţăm această lecţie de la Isus.
Am mai pomenit împrejurarea în care dr. C.I. Scofield (care și-a legat numele de The Scofield Reference Bible) care fusese invitat să vorbească într-o biserică din Carolina de Nord, însă, pentru că era o seară ploioasă, au venit doar vreo douăzeci şi cinci de oameni la întâlnirea respectivă. Pastorul-gazdă s-a aplecat şi şi-a cerut scuze faţă de dr. Scofield pentru numărul mic de persoane care veniseră să-i asculte mesajul. Dr. Scofield a răspuns: „Tinere, Domnul Isus a avut doar vreo doisprezece oameni în şcoala şi-n congregaţia Lui, în cea mai mare parte a timpului. Așa că, cine este Scofield să-şi dorească o mare  mulţime?”
Și apropo de cei doisprezece, cu referire la ei face Mântuitorul următoarea mișcare:
Atunci i-a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi, dându-le putere asupra duhurilor necurate. (Marcu 6:7)
Învățătorul Isus Hristos îi trimite acum pe ucenicii Săi cu mesajul pocăinţei, adică acelaşi mesaj pe care Îl predicase şi El. Atenție: El îi trimite doi câte doi. Interesant e în context că nici Matei, nici Luca nu specifică acest lucru în relatările lor. Domnul le-a dat putere asupra duhurilor necurate, și aceasta pare să fie cea mai mare putere pe care o puteau exercita.
Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag; să n-aibă nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu; să se încalţe cu sandale şi să nu se îmbrace cu două haine. (Marcu 6:8–9)
De ce le-a poruncit acest lucru? Ucenicii urmau să călătorească cu puţine bagaje și acest lucru indică un sentiment al urgenţei şi al orei târzii, al importanţei misiunii lor şi al dependenţei lor totale de Domnul. Mai târziu, într-o altă ocazie, vom afla că li s-a spus să ia aceste lucruri cu ei, pentru că se duceau într-o călătorie mai lungă. Matei spune clar că de data aceasta urmau să se ducă numai la oile pierdute ale casei lui Israel, şi că trebuiau să accepte ospitalitatea care li se oferea.
Apoi le-a zis: „În orice casă veţi intra să rămâneţi acolo până veţi pleca din locul acela. Şi, dacă în vreun loc nu vă vor primi şi nu vă vor asculta, să plecaţi de acolo şi să scuturaţi îndată praful de sub picioarele voastre, ca mărturie pentru ei. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru pământul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea.” (Marcu 6:10–11)
Aceasta este o călătorie serioasă şi solemnă. Lumina creează responsabilitate. Respingerea harului lui Dumnezeu aduce judecata Lui și acest lucru este valabil şi astăzi.
Ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa. Scoteau mulţi draci şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau. (Marcu 6:12–13)
Ucenicii proclamau singurul mesaj necesar și revoluționar al Evangheliei – pocăinţa, iar minunile validau mesajul lor. Ei erau trimişi în mod exclusiv la oile pierdute ale casei lui Israel, tipar care nu mai este însă valabil și în zilele noastre. Dar pocăinţa continuă să die parte integrantă, fundamentală, din mesajul Evangheliei și din porunca de a crede. Relatarea acestui eveniment este mai amplă în Evanghelia după Matei, de aceea analizarea sa este pe măsură în studiul primei Evanghelii din NT.
Oricum, faima lui Isus se răspândise în toată regiunea... astfel că nu doar oamenii obişnuiţi auziseră de El, ci şi desigur autoritatea care guverna – Irod, de pe tronul său. Luăm notă acum prin intermediul lui Marcu de reacţia ciudată din partea regelui Irod. Uciderea lui Ioan Botezătorul avusese loc cu ceva timp înainte și cred că este relatată aici pentru a explica în context reacţia ciudată şi superstiţioasă a lui Irod, dar și pentru a completa deficitul de informație – e prima oară în această Evanghelie când ni se relatează sfârșitul lui Ioan Botezătorul.
Împăratul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus, al cărui nume ajunsese vestit; şi a zis: „Ioan Botezătorul a înviat din morţi, şi de aceea lucrează aceste puteri prin el.” Alţii ziceau: „Este Ilie.” Iar alţii ziceau: „Este un proroc ca unul din proroci.” (Marcu 6:14–15)
Putem observa că Irod era un om foarte superstiţios. Să recunoaștem însă că – precum în vechime – și azi există reacţii dintre cele mai diferite printre oameni, cu privire la persoana, lucrarea și învățătura Domnului Isus. Din toate colțurile lumii percepem reacții, explicații și perspective diferite de la oamenii cei mai diferiți cu putință, în ce privește identitatea, capacitățile și relevanța Domnului Isus. Nu-i de mirare deci că exista și pe atunci destulă uimire, confuzie, la care Irod mai adaugă o nuanță: teama.
Dar Irod, când a auzit lucrul acesta, zicea: „Ioan acela, căruia i-am tăiat capul, a înviat din morţi.” Căci Irod însuşi trimisese să prindă pe Ioan şi-l legase în temniţă, din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip, pentru că o luase de nevastă. Şi Ioan zicea lui Irod: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău!” (Marcu 6:16–18)
Observaţi, vă rog, că Ioan denunţase cu îndrăzneală păcatul din locurile înalte și îl denunţase chiar și pe Irod pentru că o luase de soție pe Irodiada, soţia fratelui său. Acest lucru a înfuriat-o pe aceasta şi a făcut-o să pună la cale un complot pentru a-l omorî pe Ioan.
Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere. (Marcu 6:19–20)
Uciderea lui Ioan avusese loc înainte de acest moment din lucrarea lui Isus. Cert e că Irod se temea. Dar noi știm că teama de Dumnezeu este începutul înțelepciunii... Să fi fost oare Irod pe punctul de a se întoarce la Dumnezeu? Și dacă da, ce să-l fi împiedicat să facă asta: orgoliul? Sau Irodiada?!
Totuşi a venit o zi cu bun prilej, când Irod îşi prăznuia ziua naşterii şi a dat un ospăţ boierilor săi, mai marilor oştii şi fruntaşilor Galileii. Fata Irodiadei a intrat la ospăţ, a jucat şi a plăcut lui Irod şi oaspeţilor lui. Împăratul a zis fetei: „Cere-mi orice vrei, şi-ţi voi da.” (Marcu 6:21–22)
Irodiada îi ceruse fetei sale să danseze în faţa lui, pentru că-l ştia a fi un om desfrânat, afemeiat şi orgolios... Dovedind că așa era, prin promisiunea grandomană și ușuratică făcută fiicei sale vitrege, Irod i-a dat fetei un cec în alb, astfel că ea putea să-i ceară orice voia. Și ca să nu existe dubiu că ar retracta,
Apoi a adăugat cu jurământ: „Orice-mi vei cere, îţi voi da, fie şi jumătate din împărăţia mea.” Fata a ieşit afară şi a zis mamei sale: „Ce să cer?” Şi mama sa i-a răspuns: „Capul lui Ioan Botezătorul.” (Marcu 6:23–24)
Incredibil este însă că Irodiada era pregătită pentru asta, și abia aștepta ocazia... Cruzimea acestei femei te înfioară. Ca să nu mai vorbim de nonșalanța acestei tinere, care – cu cel mai natural aer din lume –
Ea s-a grăbit să vină îndată la împărat şi i-a făcut următoarea cerere: „Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul.” Împăratul s-a întristat foarte mult; dar, din pricina jurămintelor sale şi din pricina oaspeţilor, n-a vrut să zică nu. (Marcu 6:25–26)
O altă slăbiciune a lui Irod este dezvăluită aici. Se pare că lui Irod îi era teamă de ce ar fi putut spune sau gândi prietenii lui. El era preocupat de imaginea sa, ca să nu mai vorbim că avea un sistem greşit de valori și o înțelegere superficială și relativă cu privire la jurământ. (Marcu 6:27–28)
A trimis îndată un ostaş de pază, cu porunca de a aduce capul lui Ioan Botezătorul. Ostaşul de pază s-a dus şi a tăiat capul lui Ioan în temniţă, l-a adus pe o farfurie, l-a dat fetei, şi fata l-a dat mamei sale.
Aceasta a fost o crimă cu sânge rece! Repet, parcă le văd pe cele două (mamă și fiică) pasându-și tava pe care era un cap năclăit de sânge... și jubilând ca după o mare victorie. Nu toți bărbații ar rezista unui asemenea tablou, dar aceste femei nu dau nici cel mai mic semn de emotivitate – ceea ce trădează mai degrabă un caracter diabolic.
Ucenicii lui Ioan, când au auzit acest lucru, au venit de i-au ridicat trupul şi l-au pus într-un mormânt. (Marcu 6:29)
Ca un semn că afectivitatea și normalitatea n-au pierdut total bătălia cu vremurile crude și sângeroase, aflăm că ucenicii lui Ioan obțin dreptul de a luat trupul decapitat al învățătorului lor, şi-l îngroapă cu grijă.
După această paranteză, necesară ca să înțelegem ce era în capul și inima lui Irod când aude despre minunile săvârșite de Domnul, Marcu se întoarce la istorisirea lucrării lui Isus. Apostolii vin cu primul lor raport (vă amintesc: Domnul îi trimisese într-o primă misiune evanghelistică)... și observăm și aici concizia relatării, și absenţa detaliilor.
Apostolii s-au adunat la Isus şi I-au spus tot ce făcuseră şi tot ce învăţaseră pe oameni. Isus le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” Căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici să mănânce. (Marcu 6:30–31)
Este imposibil pentru noi să înţelegem cât de ocupat era, de fapt, Domnul Isus şi cât de mari erau aşteptările oamenilor de la El. El a trebuit să se retragă într-un loc pustiu, în încercarea de a se odihni... şi dacă El nu Se prea gândea la Sine, observăm ușot cât de grijuliu era în ce-i privește pe cei doisprezece, pe care îi îndeamnă să se odihnească. Atenție deci la pericolul actual al hiper-activismului – care trebuie bine motivat, atent susținut, dar și adecvat echilibrat/ponderat cu refacere și odihnă, pentru că lucrarea Domnului nu e facilă!
Au plecat, dar, cu corabia, ca să se ducă într-un loc pustiu, la o parte. Oamenii i-au văzut plecând şi i-au cunoscut; au alergat pe jos din toate cetăţile şi au venit înaintea lor în locul în care se duceau ei. Când a ieşit din corabie, Isus a văzut mult norod; şi I s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care n-aveau păstor; şi a început să-i înveţe multe lucruri. (Marcu 6:32–34)
Era greu de găsit un loc în care să fii singur! Mulţimea L-a urmărit de-a lungul ţărmului Mării Galileei şi au ajuns destul de repede acolo unde Isus şi ucenicii Săi acostaseră. Reacţia Domnului a fost una de empatie totală. Pentru El, oamenii erau turma cărora El venise să le fie adevăratul Păstor. De aceea avea grijă să-i hrănească... nu înainte însă de a le împlini nevoile spirituale, dându-le învăţătură... și abia apoi, împlinindu-le nevoile fizice...
Fiindcă ziua era pe sfârşite, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: „Locul acesta este pustiu, şi ziua este pe sfârşite. Dă-le drumul să se ducă în cătunele şi satele dimprejur ca să-şi cumpere pâine, fiindcă n-au ce mânca.” „Daţi-le voi să mănânce”, le-a răspuns Isus. Dar ei I-au zis: „Oare să ne ducem să cumpărăm pâini de două sute de lei şi să le dăm să mănânce?” (Marcu 6:35–37)
El le porunceşte ucenicilor să facă un lucru imposibil. Ei trebuie să înveţe, ca şi noi, de altfel, că El întotdeauna cere imposibilul, iar motivul este evident: știa că El avea să fie Cel care face lucrul respectiv, și voia să-i facă și pe ucenici dependenți și încrezători.
Şi El i-a întrebat: „Câte pâini aveţi? Duceţi-vă de vedeţi.” S-au dus de au văzut câte  au şi au răspuns: „Cinci şi doi peşti.” Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, cete-cete, pe iarba verde. Şi au şezut jos în cete de câte o sută şi de câte cincizeci. El a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Asemenea şi cei doi peşti i-a împărţit la toţi. Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce mai rămăsese din peşti. Cei ce mâncaseră pâinile erau cinci mii de bărbaţi. (Marcu 6:38–44)
Aceasta este o minune. Cel care a creat peştii şi a vegheat să crească și să se coacă grâul pe câmp, generează acum mâncare pentru mulţime prin cuvântul Său creator. Se poate că asta să fi fost pentru mulți prima oară când vor fi mâncat pe săturate!
Îndată, Isus i-a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de cealaltă parte, spre Betsaida. În timpul acesta, El avea să dea drumul norodului. (Marcu 6:45)
       Terminăm și noi îndată, și vă dăm drumul... să umblați cu Domnul – până data viitoare!

Marcu 6:46-7:37 | Itinerar Biblic | Episodul 153

Dragi ascultători, spuneam data trecută că urma să abordăm unul din cele mai lungi pasaje ale Evangheliei lui Marcu – capitolul 6. Dimensiunile sale ne-au împiedicat să-l traversăm integral, de aceea ne grăbim s-o facem acum, înainte de a continua cu al 7-lea...
Rămăseserăm la vers. 45, care ni-l arată și pe Domnul parcă acționând sub influența impetuozității lui Marcu: „Îndată, Isus i-a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de cealaltă parte, spre Betsaida. În timpul acesta, El avea să dea drumul norodului.”  - anticipând Domnul (cf. Ioan 6:15) că ei vor încerca să-L facă rege cu forţa.
După ce Şi-a luat rămas bun de la norod, S-a dus pe munte ca să Se roage. Când s-a înserat, corabia era în mijlocul mării, iar Isus era singur pe ţărm. A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi, într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare, şi voia să treacă pe lângă ei. Când L-au văzut ei umblând pe mare, li s-a părut că este o nălucă, şi au ţipat; pentru că toţi L-au văzut şi s-au înspăimântat. Isus a vorbit îndată cu ei şi le-a zis: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!” Apoi S-a suit la ei în corabie, şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi, căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită. (Marcu 6:46–52)
Observaţi, vă rog, că aici nu găsim relatarea umblării pe mare a lui Simon Petru. În definitiv, Marcu şi-a luat informaţiile pe plan uman de la Simon Petru, iar Petru pur şi simplu nu a inclus şi povestea lui. Matei este cel care ne dă acest detaliu.
Aș vrea însă să vă atrag atenţia asupra versetului 48, care ne spune despre „ucenici că se necăjeau cu vâslirea.” Bieții de ei se aflau în acea barcă incomodă, în acea noapte furtunoasă, cu valurile spărgându-li-se în față și amestecându-se cu sudoarea, luptându-se și cu valurile, și cu teama naufragiului... Îmi place mult să aflu că Domnul I-a observat cum se chinuiau să se țină la suprafață! Nu ştiu unde eşti azi şi în ce poziţie te afli. Poate că ai ajuns într-un punct dificil... poate stai singur într-un colţ întunecat... poate te lupţi cu ispite şi probleme greu de suportat... poate și marea ta furtunoasă şi simţi că te scufunzi... Am o veste bună pentru tine: cum i-a văzut pe ucenici, Domnul Isus te vede și pe tine. El îţi știe problemele. Nu trebuie să dai un semnal ca să-L anunţi. Trebuie doar să aduci înaintea Lui planurile și ofurile tale! Asta trebuie să facem fiecare dintre noi în momentele de întuneric – să punem înaintea Lui calea noastră. Domnul „a văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea.” Marcu este singurul care relatează acest detaliu. Apoi, aflăm că a venit la ei şi a intrat în corabie... iar ei „au rămas uimiţi şi înmărmuriţi”.
Iar încheierea acestui capitol 6 este tot dinamică și doldora de vindecări:
După ce au trecut marea, au venit în ţinutul Ghenezaretului şi au tras la mal. Când au ieşit din corabie, oamenii au cunoscut îndată pe Isus, au alergat prin toate împrejurimile şi au început să aducă pe bolnavi în paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El. Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, puneau pe bolnavi pe pieţe şi-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele hainei Lui. Şi toţi câţi se atingeau de El erau tămăduiţi. (Marcu 6:53–56)
N-avem nici cea mai vagă idee câţi bolnavi a vindecat El. În orice caz nu greșim dacă spunem că a fost vorba de mii de oameni! Vindecări reale, minuni autentice. Niciunul din adversatii Lui nu a negat vreodată vreunul din aceste miracole!
...Iar capitolul 7 continuă să ni-L arate pe Domnul Isus ca Slujitorul lui Dumnezeu care face voia lui Dumnezeu. El este un Om al acţiunii şi făcea lucruri care păreau atrăgătoare și avantajoase pentru oamenii cu care avea de-a face în acele vremuri... El era și este Singurul în stare și doritor să vindece, și să mântuiască!
Perioada inter-testamentară (cuprinsă între sfârşitul Vechiului Testament şi începutul Noului Testament) a fot una de mari și multe schimbări. A fost una dintre perioadele cele mai intense din istoria poporului evreu. În timpul captivităţii şi în această perioadă inter-testamentară, după ce se întorseseră în țara lor, s-au dezvoltat multe grupări şi partide care nu sunt menţionate în Vechiul Testament, cum ar fi fariseii, saducheii, cărturarii şi irodienii.
Cărturarii avuseseră un început bun. Ezra fusese unul din fondatorii acestui grup. Ei erau învăţătorii profesionişti ai Legii. Pe vremea Domnului nostru, însă, cărturarii ajunseseră să fie nişte oameni care despicau firul în patru, mai preocupaţi de litera decât de spiritul Legii. Aceasta este, cred eu, o mare problemă și pt noi astăzi. Această metodă de a desface firul în patru a ajuns procedură judiciară și avocățească, împreună cu o interpretare filosofică ce nu ar trebui să existe în lege. De aceea, sistemul legislativ și cel politic sunt... cum sunt, astăzi... La fel se întâmplase şi cu religia în timpul Domnului Isus.
Și fariseii avuseseră un început bun. Ei se ridicaseră pentru a apăra stilul de viaţă al evreilor de influenţele străine. Erau legalişti stricţi, credeau în Vechiul Testament şi erau naţionalişti din punct de vedere politic. Ei voiau să grăbească venirea Împărăţiei cerurilor (sau a Împărăţiei lui Dumnezeu) pe pământ.
Saducheii erau cei bogaţi şi interesaţi de sfera socială. Ei nu aveau mari profunzimi spirituale, ci voiau să scape de tradiţie; respingeau supranaturalul şi se opuneau fariseilor (care acceptau supranaturalul şi credeau în Vechiul Testament). Saducheii erau foarte asemănători cu epicureii greci.
Iar irodienii erau un partid din vremea lui Isus, care apăruse din considerente politice. Erau o grupare ce încerca să-i păstreze pe Irozi pe tron.
Am spus toate astea ca să înţelegem mai bine incidentul următor (Marcu 7:1)
Fariseii şi câţiva cărturari, veniţi din Ierusalim, s-au adunat la Isus.
Domnul nostru devenise atât de cunoscut, încât oamenii Îl urmau pe oriunde propovăduia Isus, în Galileea... De asemenea, ei vor merge şi dincolo de râul Iordan, în Decapole (adică „ţinutul celor zece oraşe”. Vom vedea acest lucru puţin mai încolo).
Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate, adică nespălate. – Fariseii însă şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor. Şi când se întorc din piaţă, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum: spălarea paharelor, a ulcioarelor, a căldărilor şi a paturilor. – (Marcu 7:2–4)
Ne oprim puțin asupra acestui pasaj, pentru că este foarte interesant. Se profilează o criză în ce priveşte Persoana lui Isus. În Marcu 6:30 am citit că apostolii se adunaseră în jurul lui Isus şi-I povesteau ce făcuseră, după ce El îi trimisese în misiune... Îi dădeau deci un fel de raport... când – cărturarii şi fariseii se adună în jurul Lui. Era clar că va exista o confruntare între Domnul Isus şi ucenicii Lui, pe de o parte, şi fariseii şi ucenicii lor, pe de altă parte. Un grup format din prietenii și ucenicii Domnului, care Îl iubesc, iar al doilea grup – format din adversarii Lui, care căutau deja motive să-L reducă la tăcere.
Întotdeauna se întâmplă aşa, în ce-L privește pe Isus Hristos – apar două grupuri: cei care se încred în El, şi cei care-L resping. Tu, în ce grup de afli? Poziția ta față de Domnul determină toate celelalte lucruri. Problema care se pune nu este dacă eşti membru într-o biserică, sau dacă ai trecut sau respecți orice fel de ritual... ci: care este relaţia ta cu Isus Hristos? Aceasta este întrebarea cea mai importantă. Este clar că vers. 1 vorbește despre o delegaţie specială de la Ierusalim, oameni trimişi pe urmele lui Isus să-L spioneze. Erau opozanţii intelectuali trimişi să-L prindă pe Domnul Isus în capcană. Felul în care Domnul nostru S-a apărat este, pentru mine, o altă dovadă a dumnezeirii Lui: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta” – aceasta a fost mărturia duşmanilor Lui (Ioan 7:46). Bineînţeles, nu era greu să găsească ceva care nu era în regulă, pentru că Domnul Isus ignora complet tradiţiile și ritualurile care proveneau din interpretarea lor asupra Scripturilor. Vers. 3-4 se referă la purificări ritualice, ce nu aveau nimic de-a face cu normele sanitare. Marcu explică pentru romani că acest obicei de curăţire rituală era propriu evreilor... şi așa și era!
Dumnezeu le dăduse israeliţilor multe indicaţii cu privire la curăţire. În cartea Leviticul, există foarte multe informaţii în acest sens. Era o chestiune importantă, pentru că Dumnezeu îi învăţa astfel lecţia esențială că un păcătos trebuie să fie curăţat înainte de a se bucura de părtăşia cu un Dumnezeu sfânt. Fariseii însă construiseră o întreagă tradiţie, presupusă a fi o interpretare a Legii lui Moise, şi unii dintre ei chiar susţineau că Moise le-a dat tradiţiile respective atunci când le-a dat Legea. Cu timpul, aceste tradiţii au devenit interpretarea Legii şi, în final, s-a ajuns la o depărtare a tradiţiilor de scopul inițial al Legii.
În pasajul de față, ni se dau detalii despre una din aceste tradiţii. Fariseii spălau în mod ritualic paharele, ulcioarele, vasele de aramă şi mesele; era un împovărător ritual strict exterior. Cuvântul folosit pentru „spălare” este botez. Ei botezau paharele, ulcioarele, obiectele religioase, chiar şi mesele. Aceasta este „religiozitate” în toată puterea cuvântului! E clar că poți deveni atât de absorbit de îndeplinirea unui ritual religios, încât să uiţi care îi e scopul – acela ca o persoană să devină neprihănită înaintea lui Dumnezeu, înainte ca să poată avea o relaţie cu El. Lucru perfect valabil şi astăzi. Atât de mulţi oameni se ceartă pe subiecte religioase, când, de fapt, ar trebui să fim preocupați de Persoana lui Isus Hristos.
Şi fariseii şi cărturarii L-au întrebat: „Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?” (Marcu 7:5)
Această acuzaţie la adresa ucenicilor Săi era, de fapt, o acuzaţie îndreptată împotriva Lui personal, pentru că ei erau ucenicii Lui. Iar în răspunsul Său, Domnul nu e blând deloc:
Isus le-a răspuns: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.»” (Marcu 7:6)
Domnul le dă ceea ce merită! Un făţarnic (ipocrit) este cineva care doar joacă un rol; termenul original era folosit cu precădere pentru actorii care joacă un rol... Fariseii urmau un ritual religios, însă fără a experimenta nimic în mod real. Era ca și cum buzele şi inima nu ar fi aparţinut aceleiași persoane. Ei nu aveau o trăire interioară mai reală decât o marionetă de lemn care stă pe genunchii unui ventriloc.
Există și azi în biserică destui care doar urmează un ritual. Sunt preocupaţi de crezuri şi de mărturisiri de credinţă, de închinarea publică, de îmbrăcăminte şi chiar de „separare”. Toate acestea pot deveni doar o tradiţie şi nu o relație directă şi personală cu Domnul Isus Hristos. Pentru ca ritualul să fie autentic, inima trebuie să fie şi ea implicată: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Rom. 10:9-10).
„Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.” (Marcu 7:7)
Închinarea este lipsită de conţinut dacă regulile oamenilor înlocuiesc Cuvântul lui Dumnezeu. Ajungem astfel la miezul problemei:
„Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea.” El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră.” (Marcu 7:8–9)
Aici era adevărata problemă! Ei înlocuiau Cuvântul lui Dumnezeu cu nişte tradiţii omeneşti. O tradiţie poate să fie bună, şi întemeiată pe un motiv foarte bun. Totuşi, ea devine rea atunci când înlocuiește Cuvântul lui Dumnezeu. Asta se întâmplase și cu fariseii.
Cred că așa s-a întâmplat cu mulți din cei ce s-au depărtat de Cuvântul lui Dumnezeu. Mai întâi, au înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu cu un crez. Apoi, au început să-l înlocuiască cu cuvintele oamenilor, cu gândirea oamenilor, cu propriul ritual, cu propria denominaţie. În scurtă vreme, Cuvântul lui Dumnezeu a devenit auxiliar și secundar...
„Căci Moise a zis: «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta»; şi: «Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea». Voi, dimpotrivă, aţi decretat că dacă un om pretinde cu privire la bunurile lui că sunt «corban», adică dedicate lui Dumnezeu, este absolvit de datoria de a-şi ajuta părinţii cu ele.” (Marcu 7:10–11, v. 11 BVA)
Domnul folosește un exemplu din practica lor. Legea le impunea să-şi cinstească părinții, dar tradiţia lor ajunsese să le permită să scape de această responsabilitate. Dacă cineva nu voia să-şi ajute părinții bătrâni şi în nevoie, dăruia posesiunile lui preotului de la templu, ceea ce se numea corban, adică „dar”. La moartea omului respectiv, proprietatea lui era a templului şi omul era absolvit astfel de responsabilitatea sa faţă de părinţi.
„…şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa.Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!” (Marcu 7:12–13)
Domnul afirmă tranșant că această tradiţie este dăunătoare şi contrazice clar prescripția Legii lui Dumnezeu, de a-ţi cinsti tatăl şi mama. Și apoi Domnul intră în detalii:
În urmă, a chemat din nou noroadele la Sine şi le-a zis: „Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi. Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om aceea-l spurcă. Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.” (Marcu 7:14–16)
Mântutorul departajează și clasifică între exterior şi interior, şi cauzele și sursele întinării. El subliniază aici că religia nu este un unguent pe care-l aplici pe tine, nici nu ține de consumuri sau abstinențe...
Nici nu termină bine de vorbit, că ucenicii vin la El şi cer lămuriri...
După ce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat despre pilda aceasta. El le-a zis: „Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară în hazna.” A zis astfel, făcând toate bucatele curate. El le-a mai zis: „Ce iese din om aceea spurcă pe om.” (Marcu 7:17–20)
Și ca să fie clar și practic, detaliază – iată ce iese, de fapt, din om:
„Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om.” (Marcu 7:21–23)
Vă garantez că dacă vă uitați în orice ziar sau site, veţi descoperi ce a ieşit din oameni în ultimele douăzeci şi patru de ore: adulter şi curvie (relaţii sexuale nepermise), violență și crime (mânia este şi ea crimă), furturi (a-ţi pierde vremea la slujbă este şi acesta un furt), lăcomie, corupție și nedreptate (a strânge şi a tânji după lucruri materiale şi poziţii), răutate (toate faptele comise pentru a-i răni pe alţii), înşelăciuni (prefăcătorie sau delapidări și deturnări financiare), destrăbălare (senzualitate), invidie, blasfemie (defăimarea lui Dumnezeu sau a omului), mândrie (păcatul suprem pe care Dumnezeu urăşte cel mai mult), nebunia (fapte făcute fără a avea niciun respect pentru Dumnezeu sau om). Nu există om străin de așa ceva... de aceea spune Domnul Isus că trebuie să ne naştem din nou.
Isus a plecat de acolo şi s-a dus în ţinutul Tirului şi al Sidonului. A intrat într-o casă, dorind să nu ştie nimeni că este acolo; dar n-a putut să rămână ascuns. Căci îndată, o femeie, a cărei fetiţă era stăpânită de un duh necurat, a auzit vorbindu-se despre El şi a venit de s-a aruncat la picioarele Lui. Femeia aceasta era o grecoaică, de obârşie siro-feniciană. Ea Îl ruga să scoată pe dracul din fiica ei. Isus i-a zis: „Lasă să se sature mai întâi copiii; căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei.” „Da, Doamne”, I-a răspuns ea, „dar şi căţeii de sub masă mănâncă din firimiturile copiilor.” Atunci Isus i-a zis: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiica ta.” Şi când a intrat femeia în casa ei, a găsit pe copilă culcată în pat; şi ieşise dracul din ea. (Marcu 7:24–30)
Ne-am mai întâlnit cu acest tip de incident. Domnul Isus plecase din ţinutul Lui şi s-a întâlnit cu această femeie, care era de origine grecească şi locuia în Tir. Ea a venit la Isus cu credinţă. Cuvântul fiică folosit aici este un diminutiv, ceea ce înseamnă că era vorba despre o fetiţă. La prima vedere, felul în care o abordează Domnul pare brutal, însă aduceţi-vă aminte că în Evanghelia după Matei am prezentat interpretarea care susţine împărţirea pe dispensaţii, care este, de fapt, o revelaţie a unui adevăr extraordinar. Devine clar aici un alt lucru extraordinar, şi anume: acurateţea celor patru Evanghelii. Această femeie este un exemplu extraordinar de credinţă care poate exista în cineva, și care-L determină pe Isus să dea curs cererii sale. Aproape că ne-am putea întreba dacă nu cumva El s-a dus deliberat în acea regiune, tocmai ca s-o întâlnească și să răsplătească credinţa acestei femei.
Isus a părăsit ţinutul Tirului şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea Galileei, trecând prin ţinutul Decapole. (Marcu 7:31)
Isus pleacă din Tir şi Sidon şi trece prin Decapole, în drum spre Marea Galileei. Traducerea cuvântului Decapole este „zece oraşe”, deci un fel de uniune de zece oraşe, mai cu seamă la est de Iordan, în apropierea Mării Galileei. Numele lor erau: Scytopole, Gherasa, Dion, Hippos, Gadara, Canatha, Pella, Rephana, Filadelfia, Damasc.
Am vizitat ruinele oraşului Gherasa sau Ierash, cum i se spune astăzi și, când eram acolo, m-am gândit: „Iată unul dintre locurile în care a predicat Domnul meu!” El a făcut o lucrare extraordinară în această regiune. Mulţimile veneau după El în aceste oraşe.
I-au adus un surd care vorbea cu anevoie şi L-au rugat să-Şi pună mâinile peste el. El l-a luat la o parte din norod, i-a pus degetele în urechi şi i-a atins limba cu scuipatul Lui. Apoi, Şi-a ridicat ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Efata”, adică: „Deschide-te!” Îndată i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a vorbit foarte desluşit. Isus le-a poruncit să nu spună nimănui; dar cu cât le poruncea mai mult, cu atât Îl vesteau mai mult. Ei erau uimiţi peste măsură de mult şi ziceau: „Toate le face de minune; chiar şi pe surzi îi face să audă, şi pe muţi să vorbească.” (Marcu 7:32–37)
Toate lucrurile pe care le făcea erau făcute în sprijinul credinţei. Acest lucru revelează faptul că starea acestui om a fost cea care l-a determinat pe Isus să folosească această metodă. Urechile i-au fost deschise primele, ca să poată auzi. După asta, era inutil să mai încerci să spui mulţimii să rămână tăcută. Această minune a fost cea care a dat un mare imbold lărgirii lucrării lui Isus, care oricum depăşise toate limitele.
În acest moment, presiunea pusă asupra lui Isus era de neîndurat din punct de vedere uman. Însă, în ciuda acestei presiuni, a poverilor mulţimilor, a tensiunii din vremea respectivă, a zilelor lungi şi pline, a oboselii trupului, mulţimea putea să spună că „El a făcut toate lucrurile bune.”
Noi, cei de astăzi, suntem de acord cu asta şi răspundem cu un „Amin” din toată inima! El încă face lucrurile bune şi astăzi!
Ne oprim aici, și ne despărțim în ecourile acestui vibrant: Efata! Fie ca orice inimă, și pereche de ochi și buze, să se deschidă înaintea Celui care dorește mai mult ca orice iertarea, eliberarea și mântuirea omului! Să ne reîntâlnim cu bine, data viitoare!

Marcu 8:1-27 | Itinerar Biblic | Episodul 154

Dragi ascultători, ne reîntâlnim acolo unde ne-am despărțit – la startul cap. 8 din Evanghelia lui Marcu, și-n ecoul ultimelor cuvinte ale cap. precedent, care dădeau glas uimirii celor sub ai căror ochi Isus Hristos continua să săvâșească miracole. M-aș bucura să fim și noi la fel de „uimiți peste măsură”  și convinși – nu doar de puterea de atunci a Mântuitorului, cât mai cu seamă de caracterul permanent actual și personal al atotputerniciei binevoitoare a lui Dumnezeu – activ atunci pe pământ în persoana Domnului Isus, iar astăzi – în/prin Duhul Sfânt.
Absolut minunată și imaginea Domnului Isus suspinând și rostind acel Efata care a consfințit redarea simțurilor acelui surdo-mut din „ținutul celor zece cetăți”.
Capitolul 8 continuă tema principală a lui Marcu, cu accent pe acţiune. Isus hrăneşte altă mulțime de oameni înmulțind resursele insignifiante avute al îndemână... apoi fariseii Îi cer un semn în Dalmanuta... prietenii unui orb Îl roagă pe Isus să se atingă de ochii acestuia la Betsaida... iar Petru îşi exprimă confesiunea de credinţă în Cezareea lui Filip... şi cam aceasta ar fi agenda capitolului de astăzi. Ceea ce a făcut Domnul Isus atunci era important atât pentru cei între (și pentru) care Se mișca și lucra Mântuitorul, cât și pentru audiența vizată de această Evanghelie – adică pentru romani... şi este la fel de semnificativ şi pentru noi astăzi. Poate Isus Hristos să-i mântuiască pe cei pierduţi? Poate El să ducă la îndeplinire această slujbă? El Isus Mesia era Slujitorul lui Iehova, și ni se dovedește din ce citim că era în stare să-Și ducă la îndeplinire miiunea și slujba – mântuirea celor pierduți, și redarea integrității fizice și mentale a cât mai multora (de fapt a tuturor celor ce credeau cu adevărat în El!)
Chiar de la startul acestui capitol din miezul evangheliei după Marcu – în sine prin excelență o scriere alertă, dinamică – aflăm (și nu ne mai miră!) că Isus călătorea mult... Fiți convinși că nu existau drumuri prea bune pe vremea aceea. Și chiar dacă uitându-ne pe hartă, se poate vedea că arealul în care activa Mântuitorul nu era o regiune prea vastă, străbătută cu piciorul vă asigur că devenea destul de întinsă! Or, Domnul Isus și ucenicii călătoreau cel mai adesea pe jos.
Unii cred că hrănirea celor patru mii de oameni din acest capitol este o dublură a hrănirii celor cinci mii de oameni, şi pur şi simplu ignoră acest fragment. Acest fapt i-a determinat pe alţii să considere hrănirea celor patru mii de oameni a fi „minunea neglijată a lui Isus”.
Pe de altă parte, ajuns la acest fragment, criticul Scripturii va încerca, în stilul obişnuit, să dezbrace Biblia de orice element supranatural. Explicaţia lui va fi că această minune a fost inclusă după hrănirea celor cinci mii pentru a întări pretenţia apostolilor conform căreia Isus a fost un făcător de minuni. Dacă această explicaţie ar fi fost adevărată,  ar fi trebuit să avem un număr mult mai mare de oameni hrăniţi a doua oară, nu unul mai mic! Când inventează, omul exagerează. Dar aici nu avem nici o exagerare. După cum vedeţi, numărul celor hrăniţi a doua oară este mai mic.
Cele două miracole de hrănire a mulţimilor au câteva caracteristici comune. De exemplu, Isus hrăneşte oamenii cu miile: o dată cinci mii, şi a doua oară patru mii. De fiecare dată o face plecând de la resursele existente – extrem de precare... De fiecare dată a fost vorba de pâine și pește... și în ambele dăți rămâne câte ceva – semn că mulțimile chiar se săturaseră! Există însă și destule deosebiri între aceste două evenimente aparent similare... dați-mi voie să le punctez și pe acestea, și vom înțelege că nu e vorba de unul și același eveniment (și-apoi, mă îndoiesc că – aflați sub înrâurirea aceluiași Duh Sfânt – doi evangheliști: Matei și Marcu, ar fi putut greși asemănător!) Deci:  
În primul caz, mulţimile erau cu Isus de o zi; în cel de-al doilea, erau cu El de trei zile.
Prima dată, ucenicilor li s-a spus să meargă şi să vadă ce provizii au la dispoziţie; în cel de-al doilea caz, ei au avut informaţia pregătită înainte de a fi întrebaţi.
Când au fost hrăniţi cei cinci mii, au fost folosite cinci pâini şi doi peşti, în timp ce pentru cei patru mii a fost nevoie de şapte pâini şi câţiva peşti.
Prima dată, când întâmplarea a avut loc în preajma Paştelui, mulţimii i s-a spus să se aşeze în grupuri “pe iarba verde”. A doua oară, mult mai târziu în an, iarba verde era arsă de soarele oriental şi oamenilor li s-a poruncit să se aşeze pe pământ.
În primul caz, Domnul a rostit binecuvântarea apoi a frânt pâinile, iar în cel de-al doilea caz, a luat cele şapte pâini şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, le-a frânt. După aceea a luat peştii, i-a binecuvântat şi a poruncit să fie împărţiţi.
6. După ce au fost hrăniţi cei cinci mii, au rămas douăsprezece coşuri cu rămăşiţe, iar când au fost hrăniţi cei patru mii au rămas şapte coşuri.
În mod explicit, numărul de oameni hrăniţi de Isus a fost diferit în cele două cazuri.
Un alt contrast puternic între aceste două minuni este cel referitor la momentul din zi în care au avut loc. Când au fost hrăniţi cei cinci mii de oameni, aceasta s-a întâmplat la sfârşitul zilei. Isus îi învăţase pe oameni până atunci. Evanghelistul Ioan ne spune că, după hrănirea celor cinci mii, Isus le-a vorbit oamenilor despre Pâinea vieţii. Acest mesaj important a urmat după cină. În cazul hrănirii celor patru mii, mulţimea fusese cu Isus timp de trei zile, ascultându-I învăţătura. Hrana fizică a urmat după cea spirituală. Cu alte cuvinte, mulţimea nu venise să mănânce, ci să asculte învăţătura lui Isus.
Cred că aceasta este o lecţie importantă pentru noi. Ne folosim de agapele de la biserică pentru a aduna mulţimile? Dacă da, atunci motivul nostru este greşit. Multe biserici adună oameni în mijlocul săptămânii sau chiar la serviciile regulate doar dacă dau un prânz, o masă... Unele cursuri biblice oferă și mâncare, pentru a-i atrage pe oameni să studieze Scriptura sau să asculte diverse mesaje... Ce credeți: poate (mai bine zis: Îi place, este de acord) Dumnezeu să binecuvânteze astfel de eforturi care amestecă lucrurile și nu încurajează motivaţia pur-spirituală? Vă las pe voi să răspundeţi. Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele! Să nu ne trezim că oamenii vor dispărea brusc când vor înceta resursele de „pâine și pește”!
Încă un cuvânt, concluziv, al acestui sub-capitol; am constatat că își face loc tot mai mult printre cercetători și comentatori o interpretare pe care v-o las la finalul acestei succinte treceri în revistă a deosebirilor dintre cele două înmulțiri ale pâinilor: majoritatea acestora afirmă că încă din antichitatea creștină prima înmulțire a pâinilor (cea relatată de Marcu în cap. 6, iar de Matei în cap. 14) era interpretată ca simbolizând evanghelizarea și mântuirea casei lui Israel, în vreme ce a doua (cea redată aici în cap. 8 de Marcu, și-n capitolul 15 de Matei) s-ar referi la evanghelizarea și mântuirea ne-evreilor. Indicii care ar susține această perspectivă: contextul apropiat (cap. 7 din Marcu și 15 din Matei) sugerează preocuparea pentru chestiunea păgânilor – raportul pur-impur; evrei-neevrei; vindecări ale unor personaje care nu erai dintre evrei; cele 12 coșuri cu firimituri din prima înmulțire ar reprezenta semințiile lui Israel, iar cele 7 de aici ar fi numărul popoarelor principale canaanite; faptul că prima înmulțire a avut loc în preajma Paștilor, sărbătoare eminamente evreiască.
În orice caz, un ospăț mesianic oferă aici păgânilor noul Moise – Isus-Mesia. Vom citi acum fragmentul cu cea de-a doua înmulţire a pâinilor.
În zilele acelea, fiindcă se strânsese din nou mult norod şi n-avea ce mânca, Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Mi-e milă de norodul acesta; căci iată că de trei zile stau lângă Mine şi n-au ce mânca. Dacă le voi da drumul acasă flămânzi, au să leşine de foame pe drum, fiindcă unii din ei au venit de departe.” Ucenicii I-au răspuns: „Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici într-un loc pustiu?” „Câte pâini aveţi?”, i-a întrebat Isus. „Şapte”, I-au răspuns ei. Atunci a poruncit norodului să şadă pe pământ; a luat cele şapte pâini; şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor Săi ca să le împartă; şi ei le-au împărţit norodului. Mai aveau şi câţiva peştişori: şi Isus, după ce i-a binecuvântat, a poruncit să-i împartă şi pe aceia. (Marcu 8:1–7)
Expresia „În zilele acelea” cu care debutează capitolul 8 plasează acest incident în perioada în care Isus S-a aflat în ţinutul Decapole. Mulţimile Îl urmaseră pe Isus într-o zonă deşertică, propice predicării, datorită spaţiului deschis, dar mai puţin primitoare sau favorabilă din punctul de vedere al rezervelor de hrană. Iar ceata alcătuită de Domnul și ucenicii Săi era acum urmată de mari mulţimi de oameni.
Se întâmplă ceva foarte interesant aici... de parcă ucenicii ar fi uitat că El mai hrănise de curând alte mii de oameni. Sunt de părere că și unora dintre noi ni se întâmplă asta – Dumnezeu face lucruri bune şi pline de milă pentru noi, dar noi uităm repede! Data viitoare, când apare o nouă urgenţă, ne purtăm (sau vrem să fim tratați) ca niște neofiţi, proaspăt convertiți care debutează în experimentarea puterii și bunătății lui Dumnezeu... ca unii cărora ni se întâmplă pentru prima oară lucrurile astea... sau ca niște amnezici, de parcă Domnul ar fi fost tăcut și indiferent față de noi până acum! Şi pentru că trebuie să ne recunoaștem ingratitudinea, cred că putem să-i înțelegem și să nu ne grăbim să-i acuzăm pe ucenici...
Ei au făcut repede un inventar aproximativ al mulţimii, pentru că ştiau câte pâini aveau. Oare chiar uitaseră, sau mai degrabă sperau ca Isus să repete minunea celor cinci mii?! De data aceasta, erau ceva mai multe pâini pentru ceva mai puţini oameni, dar întrebarea lor era legitimă: „Ce sunt acestea pentru un număr aşa mare de oameni?” Şi de la cine aveau pâinile de data aceasta? Nu ştim, nu ni se spune... Unul sau câțiva anonimi le-au încredințat ucenicilor mica lor provizie... nu ştim cine și câți au fost, dar suntem convinși că într-o zi îşi vor primi răsplata cu preaplin de măsură.
S-au așezat pe pământ, care devine un fel de masă comună pe care se întind beneficiarii bucatelor mesianice... Şi câţi peşti aveau? Ni se spune că erau „câţiva peştişori”. Numărul nu contează şi Domnul nu numără peştii.
Au mâncat şi s-au săturat şi au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de firimituri. Erau aproape patru mii de inşi. În urmă, Isus le-a dat drumul. (Marcu 8:8-9)
Când Dumnezeu este implicat, veţi observa că există întotdeauna un surplus. Fie că El hrăneşte cinci mii sau patru mii, El nu le dă doar o gustare, ci le oferă un festin – dacă nu prin varietate, măcar prin cantitate: oamenii mănâncă pe săturate! În paranteză fie spus, dacă ne gândim că pe lângă fiecare bărbat, din cei patru mii, era și câte o femeie şi un copil, probabil că ar trebui să fim de acord că numărul real de oameni care au fost hrăniţi cu această ocazie va fi fost în jur de zece-douăsprezece mii.
Și încă un lucru demn de remarcat: în original, cuvântul pentru „coșnițe”  este altul decât cel folosit în 6:43 („coșuri”) – și indică un coș împletit, cu o capacitate destul de mare, în care se păstra pâinea după obiceiul grecesc. Folosind alt termen, Marcu e posibil să fi dorit să întărească sugestia că mulțimea prezentă la acest al doilea ospăț mesianic este alcătuită preponderent din ne-evrei.
Isus a intrat îndată în corabie cu ucenicii Săi şi a venit în părţile Dalmanutei. (Marcu 8:10)
Localizarea Dalmanutei nu se poate face cu precizie. Se pare că se afla pe coasta Mării Galileei, astfel că Domnul trebuise să traverseze marea pentru a ajunge acolo, ceea ce înseamnă că s-au dus pe partea de vest. Ei au călătorit cu barca şi, evident, locul se afla undeva pe coasta de nord-vest.
Dar aproape peste tot pe unde ajung, alături de cei care-i sorbeau vorbele și faptele, și copoii urii sunt pe urmele Lui. Desigur, Domnul și ucenicii nu fugeau de ei, ci-și vedeau de hărnicia planului lor de propovăduire a Evangheliei Împărăției, dar e clar că sunt urmați ca o umbră de adversari, care-și vedeau și ei de agendele lor întunecate.
Fariseii au venit deodată şi au început o ceartă de vorbe cu Isus; şi, ca să-L pună la încercare, I-au cerut un semn din cer. Isus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: „Pentru ce cere neamul acesta un semn? Adevărat vă spun că neamului acestuia nu i se va da deloc un semn.” Apoi i-a lăsat şi a intrat iarăşi în corabie, ca să treacă de cealaltă parte. Ucenicii uitaseră să ia pâini; cu ei în corabie n-aveau decât o pâine. Isus le dădea în grijă şi le zicea: „Luaţi seama, să vă păziţi bine de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod!” Ucenicii se gândeau şi ziceau între ei: „Fiindcă n-avem pâini.” (Marcu 8:11–16)
În Scriptură, aluatul (drojdia) reprezintă învăţătura greşită sau rea. Una dintre erorile care se propagă astăzi este că aluatul reprezintă evanghelia în pilda femeii care a ascuns aluat (drojdie) în trei măsuri de făină (Matei 13:33). De fapt, făina simbolizează evanghelia, iar aluatul (drojdia), care reprezintă învăţătura greşită, este ascuns în ea. Asta înseamnă să faci ca o mâncare să aibă gust bun pentru omul firesc. Ce este, de fapt, liberalismul? Totul a apărut din dorinţa celor de la amvon de a fi pe placul membrilor nemântuiţi ai bisericii. Şi astăzi există mulţi predicatori care încearcă să fie pe placul membrilor congregaţiei, chiar dacă aceștia nu sunt mântuiţi. Şi asta înseamnă, dacă pot să spun aşa, să pui aluat (drojdie) înăuntru – adică, să amesteci învăţătura greşită cu adevărul evangheliei. Singura pâine pe care vor să o mănânce acești oameni este cea făcută cu drojdie, pentru că drojdia dă un gust bun pâinii; dar, cum am mai spus, niciodată aluatul nu reprezintă evanghelia, sau ceva bun... Eu am fost crescut cu biscuiţi calzi şi credeţi-mă, omului firesc îi plac! Drojdia este răul care este ascuns înăuntru.
Şi aici Domnul Isus îi avertizează pe ucenici cu privire la învăţătura greşită a fariseilor şi a lui Irod.
Isus a înţeles lucrul acesta şi le-a zis: „Pentru ce vă gândiţi că n-aveţi pâini? Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi, şi nu vedeţi? Aveţi urechi, şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc?” (Marcu 8:17-18)
Sunt predicator de mult timp – mărturisea JVMcGee – şi descopăr adeseori ceva ce mă uimeşte. Apare câte o persoană despre care cred că ştie adevărul spiritual, şi totuşi ea dovedește la un moment dat că de fapt nu a prins ideea; nu înţelege chiar deloc, şi te şi miri unde a fost până atunci. Există și oameni care citesc Biblia de ani de zile şi care sunt în această situație; sunt ca aceşti ucenici care au urechi, dar nu aud.
„Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii de bărbaţi, câte coşuri pline cu firimituri aţi ridicat?” „Douăsprezece”, I-au răspuns ei. „Şi, când am frânt cele şapte pâini la cei patru mii de bărbaţi, câte coşniţe pline cu firimituri aţi ridicat?” „Şapte”, I-au răspuns ei. Şi El le-a zis: „Tot nu înţelegeţi?” (Marcu 8:19–21)
Cuvântul lui Dumnezeu este Pâinea Vieţii, pentru că el ni-L descoperă pe El. Trebuie să ne hrănim cu Biblia şi să ne păzim de învăţătura falsă. Cred că ar trebui să ne fie clar acest lucru din ceea ce spune Domnul aici.
Au venit la Betsaida; au adus la Isus un orb şi L-au rugat să se atingă de el. (Marcu 8:22)
Iată aici o altă minune extraordinară a Domnului nostru. El a răspuns rugăminţii lor, atingându-Se de ochii orbului. Observaţi, însă, că El l-a dus pe orb afară din oraş. Devenise Betsaida, oraşul în care făcuse multe dintre minunile Sale cele mai mari, asemenea Nazaretului, unde nu mai putea face nicio minune? Cu siguranţă, nu se cunosc calitățile curative ale salivei, dar Domnul Isus o foloseşte pentru a testa și mări credinţa acestui om. Să citim şi să învăţăm adevărul spiritual care reiese de aici.
Isus a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?” El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci.” Isus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi, când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat.” (Marcu 8:23–26)
Asupra Betsaidei fusese rostită deja judecata (Matei 11:21). Există ceva în această minune la care trebuie să ne uităm cu atenţie. De ce a folosit Domnul această metodă? Nu putea să-i deschidă ochii acestui om dintr-o dată, cum făcuse şi în alte ocazii? Bineînţeles că ar fi putut! Putea să-l facă pe acest om să vadă clar de la bun început. Dar există aici o lecţie pentru el şi o lecţie pentru noi.
Există trei etape în acest caz:
Orbirea. Toţi eram la început orbi din punct de vedere spiritual. Ca omul acesta, putem spune şi noi: „Eram orb şi acum văd.” Observaţi, însă, că el capătă întâi doar o vedere parţială, şi numai Marcu ne spune acest lucru...
Vederea parţială. Nu este aceasta condiţia noastră de astăzi? „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă.” (1 Cor. 13:12) Trebuie să vă mărturisesc că și eu văd doar printr-o oglindă, în mod întunecat. Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg... Sunt destui însă care cred că ştiu totul despre tot. Aceasta este problema bisericilor care beneficiază de o învăţătură biblică bună. Sunt destui credincioși care nu se sinchisesc să vină la studiul biblic sau la rugăciune în timpul săptămânii. Ştiţi de ce? Pentru că cred că știu deja destul! Presupunând că ar fi adevărat, lucrul tragic e că ei nu știu atât cât cred că ştiu! Să ne rugăm pentru discernământ și acuitate spirituală, dar și pentru smerenie și realism!
Socrate s-a declarat „cel mai înţelept dintre atenienii din vremea lui”, și asta a uimit pe toată lumea, pentru că el era un om foarte umil. Aşa că l-au întrebat ce a vrut să spună. Iată ce le-a răspuns: „Există mulţi atenieni care cred că eu ştiu multe şi eu ştiu că nu ştiu. Şi pentru că ştiu că nu ştiu, sunt cel mai înţelept dintre atenieni.”
Daţi-mi voie să vă spun că sunt mulţi sfinţi astăzi care cred că ştiu. Dar Pavel spune că noi vedem acum ca printr-o oglindă, în mod întunecos, aceasta este starea noastră în această viaţă. Când vom ajunge însă în cer, vom cunoaşte aşa cum suntem cunoscuţi și noi. Abia aștept să ajung acolo unde voi cunoaşte şi eu în sfârșit ceva!
Vederea perfectă. A treia etapă este vederea perfectă. Vom căpăta această vedere perfectă atunci când vom ajunge în prezenţa Lui şi abia atunci vom putea într-adevăr să vedem. Observaţi, vă rog, că atunci când Domnul a terminat ce avea de făcut, El l-a vindecat pe acest om în mod complet.
Există aici un lucru despre care nu am timp să vorbesc acum, însă aţi observat cât de diferite sunt metodele pe care le foloseşte Domnul când îi vindecă pe orbi? Aici, în Betsaida, când l-a vindecat pe orb, i-a atins ochii, aşa că acest om a avut parte de o experienţă tactilă. Când l-a vindecat pe Bartimeu, nu l-a atins deloc, ci doar i-a vorbit de la distanţă şi numai credinţa i-a deschis ochii. Omului care fusese orb din naştere i s-a spus să se ducă şi să se scalde în scăldătoarea Siloamului, conform cu Ioan 9, şi aceasta este o altă metodă... Suntem diferiți, cu nevoi și structuri diferite, de aceea Domnul ne vindecă pe fiecare în acord cu faptul că ne știe cel mai bine! Să ne bucurăm așadar, și să nu ne pierdem nici nădejdea, nici răbdarea, nici bucuria! Isus Hristos este același, ieri, azi și în veci!

Marcu 8:27-9:1 | Itinerar Biblic | Episodul 155

Dragi ascultători, continuăm parcursul uneia dintre cele mai dinamice și-n același timp succinte scrieri biblice – cea mai scurtă dintre Evanghelii: cea purtând semnătura lui Marcu... Capitolul 8, în care ne găsim încă, a continuat și data trecută tema slujirii (caracteristică Evangheliei lui Marcu și accentului ei pus pe acţiune). Domnul Isus hrănise vreo patru mii de bărbați (deci în realitate mult mai multe persoane, pentru că mulți din ei ei erau însoțiți), înmulțind miraculos șapte pâini și câțiva peștișori... apoi retează din fașă sfada cu fariseii, care cereau repetat semne care să probeze descendența Sa divină... apoi, în Betsaida, prietenii unui orb Îi cer Mântuitorului să Se-ndure de acesta, iar Domnul Isus îl vindecă pe bietul om...
Atrăgeam atenția și data trecută asupra diverselor metode prin care Mântuitorul săvârșește minunea redării vederii, în cazul diferiților orbi cu care a avut de-a face (și au fost cu totul vreo șapte, doar cazurile redate în textul Evangheliilor)... Aici, la Betsaida, Domnul a atins ochii orbului. Pe orbul Bartimeu, Isus nici măcar nu l-a atins, ci l-a vindecat de la distanţă: credinţa i-a deschis ochii acelui om. Pe orbul din naştere, Isus l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului. Iată, în trei cazuri, şi trei metode diferite.
A fost – după vindecarea omului surdo-mut – a doua minune relatată doar de Marcu, și singura vindecare gradată, progresivă relatată de cele patru Evanghelii. (Explicația sugerată de unii comentatori a fost atmosfera de necredință din cetate... dar era oare singulară?!) Oricum, ceea ce contează în acest moment și context aflăm din versetul 27:
Isus a plecat cu ucenicii Săi în satele Cezareii lui Filip. Pe drum le-a pus următoarea întrebare: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Marcu 8:27)
Ca orice Evanghelie, din principiu fidelă preocupării predilecte pentru figura întemeietorului creștinismului, și cea pe care o datorăm lui Marcu – deși succintă – nu expediază problematicile fundamentale, precum aceasta care transpare din întrebarea pusă chiar de Domnul, referitoare (aproape surprinzător) la receptarea lui Isus de către beneficiarii învățăturilor și lucrării Sale (inclusiv ai minunilor Lui)... În niciun caz nu este vorba despre vanitate aici, ci despre dorința profundă a Domnului ca toți care au de-a face cu El să știe adevărul despre El, și să nu rămână cu păreri împărțite sau vagi...
Dacă vă uitați pe o hartă a Palestinei/Israelului din vremea Domnului Isus, veţi găsi trei oraşe cu numele Cezareea. Cezareea lui Filip se afla la vreo 40 km. nord de Marea Galileei. De fapt, Cezareea lui Filip desemna și regiunea, și capitala provinciei (așezarea cea mai importantă) construită cam pe când Se năștea Mântuitorul – cca 3-4 îH., în onoarea Cezarului Augustus, de către tetrarhul Irod-Filip, de unde i se trage și numele.
Peregrinările prin cele mai nordice puncte ale teritoriului evreiesc nu-l detașează pe Domnul Isus de perspectiva Crucii; era pe punctul să pornească spre Ierusalim (inima națiunii, aflată la vreo 200 de km mai la sud), așa că pentru Domnul rămâne importantă aceeași întrebare: „Cine cred oamenii că este El?” Isus voia ca fiecare (cât mai mulți, toți!) să ştie nu doar adevărul despre El, ci și cum se pot apropia/re-conecta de Iahweh... Desigur, acum noi știm foarte bine cum stăteau lucrurile, și cât de subiectivă și relativă era percepția cvasi-generală despre Isus, dar pentru stadiul acela al lucrării hristice, El și ceata ucenicilor aveau nevoie de acest minimal feed-back, pentru a ști cum să continue și unde să insiste...
Un catren creștin formula astfel chestiunea:
„Ce crezi despre Hristos?” e-un test
Ce spune multe despre tine;
Nu poţi să fii prea drept în rest
De nu-L cunoști cum se cuvine!
 
A ști și a accepta cine este Isus cu-adevărat, a-L dori, a fi și a rămâne în relație strânsă cu El – este lucrul cel mai important, determinat pentru viața noastră de acum/aici, dar mai cu seamă în perspectiva veșniciei. Noi suntem meniţi să ne bucurăm de o relaţie privilegiată cu Isus Hristos, și poate fi așa – dacă vrei și I te supui!
Ei I-au răspuns: „Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: unul din proroci.” (Marcu 8:28)
Această secțiune (8:27-9:13) reprezintă inima, miezul Evangheliei lui Marcu, nu doar pt. că e chiar centrul ei (am ajuns deci la jumătate), ci în principal pentru că aici Își revelează Mântuitorul identitatea mesianică – mai degrabă indirect, prin gura lui Petru, cum vom auzi imediat. Se aflau în preajma momentului decisiv – întoarcerea spre Ierusalim, unde Domnul avea să Se aducă jertfă pascală.
Interesant e că Domnul Isus Însuși spusese despre Ioan Botezătorul că ar fi Ilie (mai bine zis: întruchiparea duhului și focului profetic ale celui ce bătuse acele meleaguri cu 8-9 secole în urmă, Ilie fiind un proroc major, recunoscut ca atare de cele trei religii monoteiste avraamice). Iată că acum despre Domnul Însuși se afirma că ar fi fost... vărul Său Ioan, înviat! – variantă pusă în circulație mai degrabă de apropiații irodienilor.
Exista deci destulă confuzie cu privire la persoana Lui. Dacă vă aduceți aminte, părerile împărțite și vagi, oricum inexacte, despre identitatea Domnului Isus abundă încă din cap. 6... și tot cam aceleași 3 opțiuni sunt reluate și acolo, și aici... Toată părerile erau foarte bune, onorante – dar nu îndeajuns de bune pentru cine era El de fapt... Înțelegem că pentru majoritatea Domnul Isus era mai degrabă un profet puternic, și că divinitatea Sa era în continuare sub semnul întrebării, în pofida miracolelor săvârșite sub ochii lor!
„Dar voi”, i-a întrebat El, „cine ziceţi că sunt Eu?” „Tu eşti Hristosul!”, I-a răspuns Petru. (Marcu 8:29)
Această întrebare era un nou test pentru ucenici, înainte de intrarea în ultima etapă a lucrării Mântuitorului... Mai erau, de acum, cam şase luni până la Cruce.
Afirmația „Tu ești Hristosul” este poate lucrul cel mai frumos pe care l-a spus Simon Petru vreodată, și vorbea în numele întregului grup. Marcu redă doar un fragment al acestei mărturisiri. Nu Hristos, ci Isus este numele Mântuitorului. Hristos este un titlu – din ebraicul Ha Mashiah (Mesia), care înseamnă „Unsul” – despre care Scripturile iudaice sunt bogate în referințe (Mica 5:2; Isa. 7:14; Ps. 2:2; Ps. 45:6-7; Mal. 3:1 sunt doar câteva dintre multele sale ocurențe din Vechiul Testament). Isus a venit să ni-L descopere pe Dumnezeu – adică taina supremă... nu degeaba I se mai spune în diverse tradiții creștine Isus Mistagogul (epitet dat unui om înzestrat cu puterea de a pătrunde în adâncul lucrurilor, de a cunoaște aspectele ascunse ale realității.)
Propoziția aceasta simplă „Tu ești Hristosul” este o afirmație capitală și fundamentală pentru creștinism. (În varianta lui Matei sună: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu”, și lucrul cel mai important în prima Evanghelie este că Domnul Isus completează aprecierea pentru răspunsul lui Petru subliniind că revelația vine din partea lui Dumnezeu-Tatăl!)
Probabil că și unii (măcar) din ceilalți ucenici vor fi încercat variante de răspuns, pentru că întrebarea Domnului a fost colectivă, dar Evangheliile rețin doar afirmația lui Petru – pe care s-o reținem așadar ca răspunsul grupului – în care Învățătorul lor Isus din Nazaret este identificat cu Mesia-Hristos.                                                               (Marcu 8:30)
Isus le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui lucrul acesta despre El.
De ce le dă oare această poruncă ciudată? Ucenicii trebuiau să aştepte până când povestea evangheliei era completă. Observaţi, vă rog, versetul următor, 31:
Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învie. (Marcu 8:31)
Fidel conciziei sale remarcabile, Marcu pune într-o frază profetică întreg tabloul suferințelor viitoare ale Domnului, consecința ostilității capilor iudaismului. Domnul Își informează precis ucenicii despre contestările și pătimirile Sale, omorârea dar și Învierea Sa! E important ce a făcut Mântuitorul aici, pentru că e aproape sigur că și ucenicii împărtășeau aceeași perspectivă ca majoritatea norodului – a unui Mesia glorios, adulat, biruitor... și nu o căpetenie învinsă sau un învățător pacifist sfârșind pe o cruce! Dar Isus nu avea cum să Se reveleze pe Sine separat de lucrarea Sa de mântuire. Mântuirea depinde de cine este El şi de ce face El.
Cum am spus, ultima etapă a pregătirii lor începe aici. La Cezareea lui Filip le vorbeşte El pentru prima dată despre cruce.
Le spunea lucrurile acestea pe faţă. Petru însă L-a luat deoparte şi a început să-L mustre. (Marcu 8:32)
Românul are o vorbă: „pe șleau”... sau „verde-n față”! Adică de-a dreptul, deschis, sincer, fără ocolișuri... cu îndrăzneală, fără teamă sau falsă pudoare. Așa le vorbește acum Domnul ucenicilor Săi – și numai lor!... Chiar dacă ei se vor dovedi încă nepregătiţi pentru a înțelege corect acest mesaj – iar aici avem cel mai rău lucru pe care l-a făcut Simon Petru vreodată (sau care s-a spus despre Simon – că L-a mustrat pe Domnul!)... fapt pentru care și replica primită e pe măsură:
Dar Isus S-a întors şi S-a uitat la ucenicii Săi, a mustrat pe Petru şi i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.” (Marcu 8:33)
E de apreciat totuși că scena aceasta are loc între patru ochi, trași puțin deoparte față de restul grupului... Unii exegeți sugerează că Domnul Isus ar fi sesizat că Satan îi sugerase aceste cuvinte lui Petru, deoarece Satan este cel care neagă valoarea morţii lui Isus, și deci diavolului din spatele cortinei îi sunt adresate de fapt cuvintele retro satana, nu lui Petru! Oricum, confuzia ucenicului (chiar mascată de o dragoste și preocupare pentru soarta Învățătorului) și-a avut originea sa umană și chiar luciferică, pt că diavolul respinge (și vrea ca nici noi să nu înțelegem) rostul și puterea crucii de la Golgota! Aproape că am putea zice că Petru a dorit slavă, fără drumul de suferință care duce la slavă! Chiar dacă pe moment a fost admonestat de Domnul, Petru a înțeles până la urmă – citiți spre lămurire cele două epistole ale lui Petru, și vom vedea acolo ce evidentă devenise între timp pt apostol relația suferință-slavă!
Reacția promptă, hotărâtă a Domnului Isus, ale Cărui vorbe sunt aproape dure, îl descumpănește și-l amuțește pe Petru... Luând în considerare și ce urmează imediat – precizarea condițiilor și termenilor uceniciei, adică urmarea lui Isus la modul autentic – putem conchide că mesajul de ansamblu al ultimei părți din Marcu 8 este următorul: treaba ucenicului (care n-are cum să știe/înțeleagă totul!) nu este să dea sfaturi Învățătorului (fie ele și aparent bine-intenționate), ci să-L urmeze pe acesta, cu lepădare de sine!
Cu toate că mai pomenise despre sensul morții Sale, aceasta este prima dată (în Evanghelia lui Marcu) când ucenicilor li se comunică clar perspectiva către care Se îndreaptă: respingere, suferințe/patimi, moarte... și înviere.
Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său? Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.” (Marcu 8:34–38)
Repet (pentru că e foarte important): Domnul nu Se revelează pe Sine separat de lucrarea Sa de mântuire. După ce Petru a mărturisit cine este El şi după ce L-au recunoscut cu adevărat, El le-a spus imediat că „Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). Şi apoi urmează pasajul pe care tocmai l-am citat. El nu pune aici o condiţie pentru mântuire, ci spune care este poziţia celor care sunt mântuiţi. La asta se referă El atunci când spune: „Oricine se va ruşina de Mine…”
Noi devenim copii ai lui Dumnezeu când ne punem încrederea în Hristos și mărturisim că El este Fiul lui Dumnezeu și Domnul nostru, pentru că a murit pe cruce în locul nostru, dar a înviat și Și-a reluat locul de slavă la dreapta măririi. Devenim ucenicii lui Hristos când Îi supunem Lui totul, ne luăm crucea – adică: ne asumăm noua identitate cu tot ce presupune ea – și Îl urmăm. Dacă vom continua să trăim pentru noi înșine, pentru aici și acum, ne vom rata și viața aceasta, și cea viitoare... și cel mai grav: El Se va rușina de noi! Dar dacă înțelegem ce înseamnă să trăim cu și pentru Hristos – și trăim așa! – Îl onorăm și-L slăvim pe El, și ne punem la adăpost de mânia viitoare... pentru că Însuși Hristos va pleda, înaintea Dreptului Judecător Suprem, cauza celor ce nu s-au rușinat de/cu El!
Nu e deloc greu sau anormal să te rușinezi azi de Domnul Isus – pentru că valorile creștine bat în retragere (sau mai bine zis sunt puse la index!), ateismul și deșănțarea tropăie prin lume, hedonismul și libertinajul (o variantă canceroasă a libertății autentice) fac ravagii, în special printre tineri... Iar modelele zilei vin dintre staruri, dintre puternicii și realizații zilei, dintre cei cu resurse și averi (nu mai contează cum acumulate!), dintre cei ce-și permit să-și trăiască clipa la maximum... Deci să mărturisești că subiectul credinței tale este un Învățător care a atârnat ca un răufăcător pe o cruce, care a afirmat despre Sine că este Dumnezeu și împăratul lui Israel, Căruia nu I se mai recunoaște vreo relevanță și nu I se mai acordă reverență – este o probă de îndrăzneală... care nu va rămâne netaxată! Ca să nu mai vorbesc despre mulțimea în creștere a celor ce încearcă să argumenteze caracterul ficțional al Cuvântului lui Dumnezeu, care e contestat și denigrat și combătut... sau care ridiculizează orice tentativă de a trăi curat, conform Bibliei... sau care-i disprețuiesc, nedreptățesc, prigonesc, discriminează pe cei ce profesează și afirmă valorile iudeo-creștine... sau care se dedau până și la exterminarea fizică a celor ce se declară creștini... Aceasta este lumea în care trăim!... și-n care nu e simplu să fii creștin, și să recunoști asta senin și pe propria răspundere.
Gândește-te deci (și să ai totdeauna răspuns) la întrebările fundamentale: cine este Isus pentru tine? ce fel de creştin eşti tu astăzi? Eşti tu unul care Îl recunoaşte, Îi slujeşte şi-L proclamă pe Domnul Isus Hristos? Ești dintre cei ce-L așteaptă să revină, care iubesc și grăbesc revenirea Lui cu adevărat glorioasă? Iată în ce să stărui, este lucrul cel mai important în zilele acestea în care trăim!
Sigur, am putea continua în această notă de avertizare și responsabilizare, dar nu vrem să devenim lupi moraliști, nici să fim taxați alarmiști sau să ni se reproșeze o retorică patetico-apocaliptică... doar pentru că prelungim reflecția generată de sensul afirmațiilor hristice... Așa că vă încurajăm s-o faceți dvs., personal, în continuare, după încheierea acestui episod... de al cărui final ne apropiem... nu înainte să ciocănim timid la ușa capitolului nouă al Evangheliei după Marcu, care debutează cu relatarea Schimbării la Faţă.
E un episod notoriu, care se găseşte în primele trei Evanghelii (Matei, Marcu, Luca, cele numite sinoptice). Marcu ne va relata în detaliu în acest capitol 9 cum, în timpul Schimbării la Faţă, care avea loc pe vârful muntelui, ucenicii traversau un moment de derută și eşec total la baza muntelui, neputând scoate demonul din acel băiat îndrăcit. Apoi, Isus vorbeşte din nou despre moartea Sa, iar ucenicii se ceartă cu privire la cine ar trebui să fie cel mai mare dintre ei. Isus îi mustră cu privire la spiritul lor sectar şi îi avertizează cu privire la iad. Cam așa arată acest capitol 9 din Evanghelia lui Marcu.
Am crezut că e bine să-l deschidem acum, pentru simplul motiv că primul său verset este într-un fel continuarea, partea pozitivă a ultimului verset (38) din cap. 8 („Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.”),  încheind practic secțiunea de față printr-o asigurare (Marcu 9:1):
El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.”
Acesta este unul dintre cele mai discutate/controversate versete din Evanghelia lui Marc. Atât Matei cât și Luca plasează versetul corespondent la finalul discuției prescriptive despre cum să-L urmeze ucenicul pe Hristos.
Acum, la ce să ne așteptăm că ar putea trimite versetul? Să fie gândit doar ca o schimbare de ton, cât să dea o notă mai luminoasă discursului centrat pe ideea sacrificului și suferinței pe care și le asumă orice ucenic?!
Există mai multe interpretări ale sensului expresiei „Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere”, care ar putea desemna: episodul schimbării la față a Domnului Isus (adică exact ceea ce urmează, în cele trei evanghelii sinoptice); fie învierea și înălțarea lui Isus; fie coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime și răspândirea creștinismului de către Biserica Primară; fie distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70; fie revenirea lui Isus – adică așteptarea actuală a creștinilor.
Probabil că prima interpretare ar fi cea mai rezonabilă, în context... Precizarea temporală ce deschide episodul schimbării la față („După șase zile” – Matei și Marcu; „cam la opt zile după...” – Luca) indică faptul că evangheliștii așa au înțeles promisiunea „Împărăției lui Dumnezeu venind cu putere” – ca materializându-se în episodul schimbării la față... simbolic însă și el, pentru că nu cuprinde decât o avanpremieră de scurtă durată a revenirii Domnului, dar în același timp și o garantare a acestei viitoare slăvite reveniri!
În contextul sec. I, credința în iminența parousiei era absolut firească. Și acest verset ar putea fi o expresie a acestei încredințări și speranțe. Se poate deci spune că atașarea acestor cuvinte ca prolog la episodul schimbării la față este justificată, ea aducând în imediat o pregustare a viitoarei instaurări a Împărăției lui Dumnezeu – de care au parte cei trei apostoli prezenți, și care are trei protagoniști: Isus Hristos, inițiatorul Noului Legământ, și proeminenții eroi vetero-testamentari Moise și Ilie, reprezentând Legea și prorocii (cu atâta autoritate printre iudei).
Cred că motivul pentru care acest lucru este spus în acest moment specific înainte de moartea şi învierea Lui este ca noi să înţelegem că, fie că acceptăm sau nu că El Se ducea la cruce, Împărăţia este tot în mâinile Lui. Chiar dacă va fi să plece de pe acest pământ înapoi la cer, El tot avea să rămână Conducătorul suveran al universului. Însă dacă ar fi făcut acest lucru înainte să-Și dea viața ca jertfă pentru păcat, El nu ne-ar mai fi putut mântui – pe mine şi pe tine. Nu voi dezvolta această idee aici, dar am considerat că este important să menționez acest lucru.
Ne vom opri aici, urmând să intrăm în episodul propriu zis și-n substanța cap. 9 al Evangheliei după Marcu – în următoarea ediție a programului nostru, dacă ne va permite asta Dumnezeu-Suveranul...
Deci, dacă între timp nu va veni și nu se va instaura (cu putere și literalmente) Împărăția lui Dumnezeu, sper să ne reîntâlnim cu bine data viitoare! Pe curând!

Marcu 9:2-50 | Itinerar Biblic | Episodul 156

Ca unii care așteptăm instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, faptul că ne reauzim în aceleași condiții ca data trecută e semn că aceasta încă nu a venit „cu putere”, așa cum Isus Însuși a promis... deci ne bucurăm cu măsură, pt că ne reîntâlnim, și continuăm să ne rugăm cu încrederea că într-o bună zi acest program se va transpune într-o altă dimensiune și vom participa la el pe cu totul alte frecvențe și-n cu totul alte condiții – net superioare. Parcurgem împreună Scriptura, și am ajuns la capitolul 9 din cea de-a doua Evanghelie.
Cum bine știm, relatările și exprimarea lui Marcu sunt, de obicei, mai concise... dar de astă dată el ne oferă cea mai lungă relatare a Schimbării la Faţă dintre cei trei evangheliști ce-o redau (Matei, Marcu și Luca). Oare de ce pune el accent pe această întâmplare? Pentru că, în acord cu perspectiva sa generală asupra vieții și scopului lucrării Fiului lui Dumnezeu, Marcu evidențiază în acest episod nu atât dumnezeirea lui Isus, cât umanitatea Sa. După cum am mai spus, toate Evangheliile sinoptice relatează acest eveniment, în afară de Ioan – care, pentru că îşi propune să reliefeze dumnezeirea lui Hristos, nu redă evenimentul Schimbării la Faţă.
Evangheliștii sinoptici introduc acest episod printr-o afirmație hotărâtă a Domnului Isus, care la Marcu sună așa (9:1): „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.” Există tot felul de interpretări cu privire la acest verset, însă eu cred că este clar că Domnul nostru face o referire directă la Schimbarea Sa la Faţă. Ca martor ocular, Petru ne-a lăsat scris (în 2 Petru 1:16-18): „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.» Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.” El spune că a fost (de fapt ei au fost) martorii glorificării cu anticipație a Domnului Isus. Când? La Schimbarea la Faţă, de care ne ocupăm acum...
După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri deoparte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. (Marcu 9:2)
Bineînţeles, se ridică întrebarea de ce i-a luat pe aceşti trei oameni. Daţi-mi voie să spun mai întâi că El nu i-a luat pentru că erau favoriţii Lui sau pentru că ar fi fost superiori celorlalţi. Cred că ei erau, de fapt, cei mai slabi dintre apostoli şi El a trebuit să-i ia cu el ca pe nişte bebeluşi, pentru că altfel ei n-ar fi venit deloc.
Observam la un moment dat o mamă care mergea pe stradă şi avea trei copii cu ea. Pe unul îl ţinea în braţe, pe unul îl ţinea de mână, iar altul mergea în spatele ei. Trebuia să se oprească din când în când pentru ca cel din spate s-o prindă din urmă. Îi priveam în timp ce înaintau foarte lent pe stradă, gândindu-mă în sinea mea: Îi ia cam mult micuţului din spatele ei. Dar apoi mi-am dat seama că cel pe care îl purta în braţe nu ar fi putut merge cu ceilalți dacă ea nu l-ar fi ţinut în braţe. Cred că Petru, Iacov şi Ioan sunt cam la fel. Ei par să fie un grup superior, însă eu cred că erau doar nişte bebeluşi, iar El a trebuit să-i ia cu El... și nu oriunde, și nu la plimbare, ci la... încercare: pe muntele Schimbării la Faţă.
Petru va afirma mai târziu că ei au fost martorii oculari ai slavei Lui – ei au văzut slava Hristosului glorificat, aşa cum va veni El într-o zi pe pământ. Aceasta este, de asemenea, o imagine a felului în care vom fi şi noi (și tu, și eu) într-o zi... Ni se spune că vom fi ca El (vezi 1 Ioan 3:2). Aduceţi-vă aminte că același Ioan scria: „noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
Expresia s-a schimbat la faţă este traducerea termenului grecesc metamorphoom, care înseamnă metamorfoză. Schimbarea la Faţă a avut loc în trupul lui Isus – nu a fost doar o lumină sau un efect produs din exterior. Schimbarea la Faţă a fost lumina care strălucea dinăuntru. Eu cred că Adam şi Eva erau îmbrăcaţi astfel, într-o lumină care venea dinăuntru. Schimbarea la Faţă arată aşadar caracterul uman perfect al lui Isus şi nu dumnezeirea Lui.
Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da. (Marcu 9:3)
Hainele Lui au devenit albe. Erau mai albe decât putea crede cineva, pentru că lumina venea din interior. Cuvântul înălbitor înseamnă un produs de curăţat hainele şi are legătură cu spălarea hainelor. Cu alte cuvinte, niciun miracol al curăţătoriei moderne nu ar fi putut produce o asemenea strălucire, ci toată venea dinăuntru.
Ilie li s-a arătat împreună cu Moise şi stătea de vorbă cu Isus. (Marcu 9:4)
Ilie era reprezentantul profeţilor, aşa cum Moise era cel care reprezenta Legea. Ni se spune în Scriptură că şi Legea şi prorocii mărturisesc despre moartea lui Isus. Luca ne spune că acolo, pe munte, ei au discutat despre moartea lui Isus. Ştim că Moise ştia de Hristos, pentru că ni se spune în Evrei 11:26 despre Moise: „El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.” Moise ştia că El va veni. Toţi profeţii au vorbit despre suferinţa Lui şi despre gloria care va urma.
Petru a luat cuvântul şi I-a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” Căci nu ştia ce să zică, atât de mare spaimă îi apucase. (Marcu 9:5–6)
Petru era purtătorul lor de cuvânt, ca de obicei. Şi, de obicei, când nu ştia ce să spună Simon Petru vorbea. Bietul Petru a făcut destule gafe, şi cu siguranţă asta este una dintre ele.
A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!” (Marcu 9:7)
Toată atenţia era concentrată acum asupra Domnului Isus Hristos. Ca Alfa și Omega, El era de la început cu Dumnezeu, și va avea și ultimul cuvânt... deci și nu îi putem pune pe Moise şi pe Ilie pe acelaşi nivel cu El.
Îndată ucenicii s-au uitat împrejur, şi L-au mai văzut numai pe Isus singur cu ei. (Marcu 9:8)
Sintagma „Isus singur” (cu sensul de  „Doar Isus”) este un titlu minunat, nu-i aşa? „Isus singur” nu este doar o expresie folosită în Evanghelia lui Marcu, ci ar trebui să fie sloganul vieţii credincioşilor din ziua de azi. Atât de succintă, această expresie conține nişte cuvinte măreţe de o mare greutate – singur Isus, sau numai Isus!
Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, până va învia Fiul omului dintre cei morţi. (Marcu 9:9)
Moartea şi învierea lui Hristos trebuie să facă parte din această istorie. Schimbarea la Faţă nu aduce nimănui mântuirea. Or, aceasta reprezintă idealul sau ţinta, care însă poate fi atinsă doar prin moartea lui Hristos pe cruce şi prin învierea Lui din morţi. Şi veţi observa că El pune întotdeauna moartea şi învierea Sa împreună.
Ei au păstrat în ei lucrul acesta şi se întrebau între ei ce să însemne învierea aceea dintre cei morţi. (Marcu 9:10)
Ingrată sarcină! Să fi văzut lucruri și persoane atât de slăvite, și să fie nevoiți să nu scoată un cuvânt despre ele! Oricum, însă, ei nu știau nimic cu privire la Înviere. În momentul învierii lui Isus, ei s-au grăbit să ajungă la mormânt, dar nu se aşteptau să vadă un Mântuitor viu. Nimeni nu merge la cimitir ca să-i vadă pe cei vii, ci pentru a-i cinsti pe cei morţi.
Ucenicii I-au pus următoarea întrebare: „Pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină întâi Ilie?” El le-a răspuns: „Ilie va veni întâi; şi va aşeza din nou toate lucrurile; tot aşa după cum este scris despre Fiul omului că trebuie să pătimească mult şi să fie defăimat. Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit, şi ei i-au făcut ce au vrut, după cum este scris despre el.” (Marcu 9:11–13)
Poate vă gândiți că „Isus n-ar fi putut să întemeieze Împărăţia, pentru că profetul a spus că Ilie trebuia să vină mai întâi”, însă Domnul nostru a spus clar că Ioan Botezătorul venise în spiritul lui Ilie. Dacă ei L-ar fi acceptat pe Isus ca Mesia, Ioan ar fi fost împlinirea profeţiei. Totuşi, din moment ce ei nu L-au acceptat pe Isus ca Mesia al lor, la prima Lui venire, profeţia despre Ilie ca înainte-mergător se va împlini la a doua Lui venire
Acum, de la această scenă plină de glorie de pe vârful muntelui, coborâm la scena eşecului total al ucenicilor de la baza muntelui.
Când au ajuns la ucenici, au văzut mult norod împrejurul lor, şi pe cărturari întrebându-se cu ei. De îndată ce a văzut norodul pe Isus, s-a mirat şi a alergat la El să I se închine. El i-a întrebat: „Despre ce vă întrebaţi cu ei?” Şi un om din norod I-a răspuns: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ. Copilul face spumă la gură, scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n-au putut.” (Marcu 9:14–18)
Aceasta este, de fapt, o imagine a creştinătăţii de astăzi. Domnul Isus S-a dus deja în prezenţa Tatălui şi se află acolo în trupul Său glorificat. Apostolii Săi sunt acolo cu El. Ei s-au dus deja acolo, ca şi mare parte din Biserică... Moise şi Ilie se află acolo astăzi. Muntele Schimbării la Faţă reprezintă Raiul de astăzi.
Uitaţi-vă însă la pământul acesta amărât şi observaţi care este problema de aici. Acest băiat reprezintă lumea de astăzi care a luat-o razna. Cred că dacă am putea să plecăm de pe pământ şi să-l privim aşa cum îl vede Dumnezeu şi aşa cum probabil îl văd şi îngerii, am ajunge la concluzia că omul de pe acest pământ este nebun... și pare a fi și demonizat, după felul în care se comportă şi în lucrurile pe care le face. Tragic este însă că omul l-a adus pe băiat la ucenici, dar aceştia nu au putut face nimic. Este imaginea unei Biserici neputincioase în faţa nevoilor acestei lumi.
Biserica instituţionalizată iese în stradă, protestează şi mărşăluieşte în disperare şi se implică în tot felul de lucruri... şi lumea, de fapt, critică Biserica pentru că ei cred că ea ar trebui să se implice şi mai mult. Problemele sociale nu sunt, însă, problema noastră! Noi ar trebui să putem să-l ajutăm pe un sărman băiat posedat de demoni, aducându-l înaintea unui Mântuitor care poate să-i redea normalitatea, şi care-l va aduce într-o relaţie bună cu Dumnezeu. Din nefericire, acelaşi lucru îl putem spune şi despre Biserică astăzi: „N-au putut.” Ucenicii n-au putut, şi nici noi nu putem...
„O, neam necredincios!”, le-a zis Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.” (Marcu 9:19)
Ce poruncă extraordinară: „Aduceţi-L la Mine!” Doamne, iartă-ne că de atâtea ori încercăm să facem noi câte ceva, în loc să aducem oamenii pierduţi la Isus Hristos!
L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură. Isus a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când îi vine aşa?” „Din copilărie”, a răspuns el. „Şi de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.” (Marcu 9:20–22)
Acesta este un caz grav. Poate nu la fel de grav ca al omului care trăia printre morminte în Gadara, pentru că acesta era un om matur şi fusese posedat de demoni de multă vreme. Aici e vorba de un băiat, însă, dacă ar fi continuat în această stare, ar fi ajuns probabil la fel de rău, dacă nu chiar mai rău decât acel bărbat. Aşa că acest tată se aruncă la picioarele Domnului Isus pentru fiul său tdemonizat. Când facem asta, El va face ceva ca să ne ajute.
Isus a răspuns: „Tu zici: «Dacă poţi!…» Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9:23)
Ideea de aici este că Isus S-a întors spre tatăl respectiv şi i-a cerut să creadă – se poate ca acest tată să fi fost responsabil în vreun fel de starea în care se găsea copilul? Problema nu e „dacă poţi face ceva…”, pentru că Domnul Isus poate face totul. Întrebarea este „dacă crezi”. Domnul Isus ne spune clar că toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.
Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24)
Aceasta este dovada disperată a credinţei acestui tată! (Marcu 9:25–27)
Când a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat şi i-a zis: „Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el.” Şi duhul a ieşit, ţipând şi scuturându-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: „A murit!” Dar Isus l-a apucat de mână şi l-a ridicat. Şi el s-a sculat în picioare.
Întrebarea care se pune aici este dacă acesta este şi un caz de înviere din morți. Eu sunt de părere că da, dar nu e cazul să dezvolt acest subiect aici.
Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: „Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?” „Acest soi de draci”, le-a zis El, „nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post.” (Marcu 9:28–29)
În răspunsul Domnului către ucenici, am descoperit că termenul post nu apare în manuscrisele cele mai bune. Accentul se pune, de fapt, pe rugăciune... ei atunci erau (și noi azi suntem ca Biserică) atât de slabi – pentru că viața noastră de rugăciune este slabă.
Au plecat de acolo şi au trecut prin Galileea. Isus nu voia să ştie nimeni că trece. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi zicea: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia.” (Marcu 9:30–31)
Observăm că Domnul întotdeauna când vorbeşte despre moartea Sa vorbește şi despre învierea Sa, luându-le totdeauna împreună. (Marcu 9:32)
Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea şi se temeau să-L întrebe.
Ei nu prea înţelegeau ce înseamnă această înviere din morţi. Aici El le vorbeşte despre propria moarte şi ne-am fi așteptat ca aceşti oameni să-i fi pus măcar nişte întrebări. Ei însă au îndrăznit să se certe care dintre ei va fi cel mai mare în Împărăţie, imediat după ce El le spusese despre moartea Sa. Ar fi trebuit să le fie ruşine de purtarea lor. Nu era prima dată când El le spunea despre moartea şi învierea Lui, şi ei tot nu înţelegeau (Marcu 9:33–35)
Apoi au venit în Capernaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: „Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?” Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine este cel mai mare. Atunci Isus a şezut jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor!”
Acesta este principiul spiritual profund al măreţiei.
Şi a luat un copilaş şi l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe şi le-a zis: „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi, în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Marcu 9:36–37)
Domnul ilustrează acest principiu, făcând apel la un copilaş. Observaţi, vă rog, că Isus l-a luat pe copil în braţe.
Ioan I-a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu venea după noi.” „Nu-l opriţi”, a răspuns Isus, „căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu, şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea. Cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentru că sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” (Marcu 9:38–41)
Despre Ioan s-a crezut tot timpul că a fost un apostol efeminat, însă observaţi reacţia lui aprinsă de aici. Isus acuză orice fel de spirit separatist și vom vedea că temelia unităţii așezată de Isus este „în Numele Meu”. Ceea ce este făcut în Numele lui Isus nu poate fi negat de niciun urmaş de-al Lui. Totuşi, eticheta „Isus” este pusă acum pe multe lucruri care nu sunt făcute „în Numele Lui”.
Observaţi acum că în versetul 42 se întoarce la copilul pe care l-a luat în braţe. Acesta este un gest tandru, dar şi de atenţionare pentru cei care rănesc un copil.
„Dar, dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.” (Marcu 9:42)
Iar apoi adaugă:
„Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” (Marcu 9:43-44)
Vă daţi seama cine vorbeşte aici despre iad? Sunt unii astăzi care spun că El este Isus cel blând! Însă El este Singurul care a vorbit despre iad. Nu Pavel a vorbit întâi sau cu precădere despre iad, ci Domnul Isus a vorbit, așa că ar fi bine să-L ascultăm. El a spus că există un loc şi acesta se numeşte iad. Eu sunt sigur că există un astfel de loc şi că este exact aşa cum îl descrie El.
Chiar dacă versetele 44, 46 și 48 (de fapt o aceeași expresie, inserată de trei ori) nu apar în manuscrisele cele mai bune, nu cred că se cuvine să le trecem cu vederea. După ce s-a referit la mâna păcătoasă, Isus vorbeşte și despre piciorul și ochiul vinovate.
„Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi, şi să fii aruncat în focul gheenei, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” (Marcu 9:45-48)
Ochiul poate duce la păcat. Gândiţi-vă la Eva, care întâi a văzut că pomul era bun, înainte de a mânca din el.
„Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu sare.Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.” (Marcu 9:49–50)
Aceste afirmaţii (ciudate) transmit ideea că şi focul, şi sarea purifică. Focul purifică prin arderea impurităţilor, iar sarea împiedică răspândirea impurităţilor. Dacă avem focul Duhului Sfânt și sarea – lucrarea de curăţire a Cuvântului lui Dumnezeu – care lucrează în noi, acestea lucrează sfinţirea şi aduc pacea. Vi le doresc din plin, măcar până data viitoare!

Marcu 10:1-22 | Itinerar Biblic | Episodul 157

Dragi ascultători, suntem din nou față în față cu Scriptura, care ne familiarizează tot mai mult și mai bine cu Autorul ei de drept: Suveranul Creator, Susținător și Mântuitor, care și prin intermediul cuvântului scris ne face cunoscute voia și planul Său în ce ne privește. Și pentru că Biblia nu e doar o carte de istorie, ea nu doar ne informează, ci ne și formează – fiind un manual de viață pentru cei interesați de viața veșnică!
Azi deschidem la capitolul 10 al Evangheliei scrise de Marcu. Poate v-ați dat déjà seama, și am mai spus – e multă mișcare și acțiune în acest text… Cadrul geografic se schimbă frecvent, rapid… În Marcu 9:30 am citit data trecută despre ucenici că „au plecat de acolo (de la Tabor, muntele Schimbării la față) şi au trecut prin Galileea. Isus nu voia să ştie nimeni că trece.” Era ultima Lui plecare de acolo şi cu siguranţă nu-şi dorea o despărțire cu efuziuni zgomotoase. Ajung astfel „în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan”, care înseamnă pe partea de est. Aceasta era în zona numită Decapole, după cele zece aşezări care se aflau acolo. Așadar, Îl găsim pe malul estic al Iordanului. Ca peste tot pe unde ajungea, Isus este un magnet pentru mulțimi – oamenii vin la El... şi El îi învaţă, „după obiceiul Său”.
Domnul Isus era pe drumul Său final către Ierusalim... și dacă mulți din cei ce aveau de-a face cu El nu știau asta, duşmanii Săi în schimb, acei copoi ai urii, erau tot pe urmele Lui, încercând să strângă lațul și să grăbească deznodământul. Ei credeau că trag sforile... dar totul avea să se petreacă doar după planul și la momentul hotărât de Dumnezeu.
Este de observat și faptul că acești împotrivitori, care se simțeau amenințați atât de popularitatea Domnului cât și de conținutul învățăturilor Lui, îi pun tot felul de întrebări, din tot felul de domenii, nu doar strict teologice, ci și – cum vom vedea imediat – practice, și care vizau moravurile și mentalitățile omului de rând, pe care voiau să-l stârnească împotriva lui Isus:
Isus a plecat de acolo şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. Gloatele s-au adunat din nou la El; şi, după obiceiul Său, a început iarăşi să-i înveţe. Au venit la El fariseii; şi, ca să-L ispitească, L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta. (Marcu 10:1–2)
E de presupus că fariseii nu-I pun această întrebare neapărat pentru că ar vrea un răspuns, ci ca să-L prindă în capcană. Pe de o parte, se pare că totuși existau unele preocupări și semne de întrebare în acest sens, dat fiind că în iudaism divorțul era o realitate indiscutabilă, bazată pe Deut. 24:1. Pe de altă parte, fariseii aveau propria opinie despre căsătorie şi divorţ, aşa că vin la Domnul și Îi pun această întrebare încuietoare: „Este îngăduit de lege ca un bărbat să-şi părăsească soţia?” (în Matei 19:3 întrebarea se încheie cu precizarea „pentru orice pricină?”) – ceea ce arată că nu atât divorțul, cât cauzele sale erau de fapt subiectul de interes.
Era o întrebare isteață şi „la ordinea zilei” în acea perioadă, pentru că Irod îşi părăsise soţia şi se căsătorise cu soţia fratelui său, Filip, iar Ioan Botezătorul fusese decapitat pentru că vorbise împotriva acestui lucru. Aşa că, dacă Isus ar fi răspuns negativ la întrebarea lor, nu numai că l-ar fi contrazis pe Moise, dar ar fi intrat în conflict cu Irod. Bine, desigur că moartea lui Isus nu avea cum să fie determinată de această problemă și este foarte important să menționăm acest lucru. Pe de altă parte, dacă El ar fi răspuns „da” la întrebarea lor, ei ar fi putut să-L acuze că învăţătura Lui este coruptă. Aşa că observăm încă o dată metoda pe care o folosea în astfel de situații (era întotdeauna metoda Lui, şi era bună): El pur și simplu contracarează cu o altă întrebare. (Marcu 10:3–4)
Drept răspuns, El le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” „Moise”, au zis ei, „a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire şi s-o lase.”
El ştia că ei trebuiau să răspundă astfel, pentru că în Deuteronom 24:1-2, Legea lui Moise spunea astfel: „Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece şi va putea să se mărite după un alt bărbat.”
Legea dată prin Moise admitea deci divorţul, aşa cum puteţi observa. De fapt, nu a fost intenţia lui Moise şi nici a lui Dumnezeu ca un bărbat şi o femeie să divorţeze din orice motiv neînsemnat. Totuşi, cu timpul, conducătorii religioşi au interpretat această parte din Lege în așa fel încât faptul că soţia ardea biscuiţii putea să fie un motiv de divorţ.
Acum, Domnul nostru se întoarce la ceea ce este fundamental şi acest lucru este important de observat. El mută perspectiva dinspre divorţ către termenii și condițiile căsătoriei. Şi astăzi, aceasta este zona spre care trebuie să ne îndreptăm atenția. Primesc multe întrebări din partea oamenilor despre motivele pentru divorţ, și despre implicațiile sale. Când sunt gata să se căsătorească, oamenii nu prea obișnuiesc să stea de vorbă cu pastorul – sau o fac în ultimul moment, mai degrabă spre informare, pentru că nu sunt foarte interesaţi să afle sfatul lui; singura lor întrebare este dacă o să-i cunune... pentru că preocuparea lor pare să fie mai degrabă nunta decât căsnicia. Doar imediatul îi interesează.
Ceea ce este important să vedem aici este că Domnul nostru Își propune să le vorbească despre căsătorie. Observaţi, vă rog, cum tratează El acest subiect. Domnul le spune motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit despărțirea... și anume din cauza păcatului a permis Dumnezeu divorţul sub Legea lui Moise... din cauza pervertirii ulterioare a firii umane; deci Dumnezeu prin Moise face o concesie omului postadamic, dată fiind decăderea și slăbiciunea acestuia.
Isus le-a zis: „Din pricina împietririi inimii voastre v-a scris Moise porunca aceasta. Dar de la începutul lumii «Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa. Şi cei doi vor fi un singur trup.» Aşa că nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” (Marcu 10:5–9)
Așadar Domnul Isus respinge cutuma invocată de farisei, afirmând că modelul originar paradisiac este superior celui mozaic. Ceea ce spune Isus îi duce înapoi la idealul lui Dumnezeu de la creaţie, înainte de intrarea păcatului în lume. Divorţul (chiar dacă apare tratat cu înțelegere, inclusiv în Legea mozaică) nu era în planul şi în programul divin. Dumnezeu a avut întotdeauna pentru om tot ce era mai bun. La fel se poate spune şi că uciderea nu era în planul Său, dar au existat ucigaşi care au fost iertaţi. Divorţul este un păcat, dar oamenii divorţaţi pot fi iertaţi. Personal (afirmă JVMcGee) cred chiar că în anumite situaţii oamenii divorțați se pot recăsători; adică, cred că Scriptura permite acest lucru în anumite situații. Nu ştiu de ce îl iertăm mai degrabă pe ucigaş, dar deseori refuzăm să iertăm o persoană divorţată. Ne purtăm aproape de parcă acea persoană a comis păcatul de neiertat. Oamenii care au fost mântuiţi după ce au divorţat nu ar trebui să poarte stigmatul acesta mai mult decât oricare alt păcătos care a fost mântuit. Toţi suntem păcătoşi mântuiţi prin har, păcatul acestor oameni este divorțul – deci harul are putere și-n acest caz, nu credeți?!
Cuvântul original din vers. 9 pentru „a unit, a împreunat” este un verb care mai poate fi tradus „a pune în jug”, care ne conduce la imaginea vitelor care împărtășesc, duc împreună povara! Iar „omul” aici se referă preponderent la bărbat, care era singurul care avea dreptul să inițieze despărțirea.
Ceea ce spune Domnul Isus în acest pasaj este că mariajul este o legătură mai puternică decât cea dintre părinte şi copil. Un copil poate fi renegat, iar căsătoria poate fi ruptă prin infidelitate. Isus arată aici că mariajul este ceva realizat de Dumnezeu. Dumnezeu uneşte un cuplu. Aceasta a fost intenţia originală a Creatorului. Orice violare a acesteia este păcat... dar nu este păcatul de neiertat, vă asigur de asta.
Problema de bază este căsătoria cu persoana nepotrivită. Mie mi se pare că încuiem staulul după ce a ieșit calul. Există situații când cineva se căsătorește cu persoana nepotrivită și aceasta este, de fapt, problema. Păcatul constă în însuși faptul că s-au căsătorit. Dumnezeu vrea să pregătească o căsnicie fericită pentru tine, dar trebuie să-I permiți să facă asta.
În casă, ucenicii L-au întrebat iarăşi asupra celor de mai sus.El le-a zis: „Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte faţă de ea; şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul şi ia pe altul de bărbat preacurveşte.” (Marcu 10:10–12)
Ca și în alte dăți – mai cu seamă acum că e vorba de o chestiune foarte importantă – învățătura publică este completată de cea privată restrânsă... pare o stratagemă narativă prin care Marcu transmite o învățătură adecvată timpului său/nostru. Când Isus Se adresează doar ucenicilor – ca acum – El stabilește anumite norme pentru comunitatea creștină. Și ce urmează este o declarație dură, care răstoarnă regula din Deuteronom, în sensul că niciun bărbat creștin nu are dreptul să divorțeze (indiferent de motiv) deoarece căsătoria creștină își are modelul exemplar în entitatea edenică/adamică inițială, și este imaginea legăturii indisoluble dintre Hristos și Biserică, protagoniștii nunții cerești veșnice. Practic este cea mai drastică afirmaţie împotriva divorţului care se găseşte în Scriptură. Cum trebuie interpretată? Toate pasajele despre divorţ trebuie puse laolaltă şi luate concomitent în considerare înainte de a se trage o concluzie. Pasajul paralel din Matei menţionează preacurvia ca singurul motiv pentru divorţ. De ce omite Marcu acest lucru? Marcu le scria romanilor, care nu cunoşteau Legea lui Moise, în timp ce Matei le scria evreilor, care aveau şi cunoşteau Legea lui Moise despre divorţ. Pe de altă parte, dacă în iudaism femeia nu avea niciodată dreptul de a divorța, în justiția în vigoare în Imperiul Roman exista această posibilitate în anumite condiții... și aproape sigur audiența căreia se adresa Marcu includea și asemenea femei. Prin urmare, pasajul trebuie analizat în acest context și prin această prismă: chiar dacă legile Imperiului îți permit divorțul, Evanghelia ți-l interzice!
Versetul din Romani 7:2 nu se aplică problemei divorţului: „Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei.” În acest pasaj, Pavel se foloseşte de o lege bine împământenită, aceea că o soţie este legată de soţul ei până la moartea acestuia, ca o ilustraţie pentru relaţia credinciosului cu principiul legii. Sistemul mozaic avea grijă de soţia sau soţul infidel(ă). Ei erau omorâţi cu pietre, conform cu Deuteronom 22:22-24. Astăzi nu-i mai omorâm cu pietre pe cei infideli, pentru că, dacă am face-o, ar fi atâtea maldăre de pietre, că nici nu am mai putea să ne mişcăm printre ele.
În conformitate cu Legea lui Moise, un soţ sau o soţie, care era vinovat(ă) de adulter, putea fi considerat(ă) ca fiind mort(ă) de către partener. Scriptura recunoaşte un singur motiv pentru divorţ – infidelitatea. Partea nevinovată este liberă să se căsătorească, se pare, din cuvintele lui Hristos.
E util de adăugat, pentru cei ce doresc o aprofundare a subiectului, că textele principale din NT despre căsătorie și divorț apar în Matei 19 primele 12 versete, aici în Marcu 10 tot primele 12 versete, și în 1 Cor. 7 vers. 10-15. Modelul conjugal creștin a fost trasat de ap. Pavel în vers. 22-23 din Efes. 5, și el ar trebui urmat de toți cei ce vor să întemeieze o familie în ascultare și sub călăuzirea Domnului.
Oricum e clar că Mântuitorul nu impune nimic cu forța, nimănui – nici mântuirea, nici botezul, nici harul, nici cele ce țin de căsătorie. Oamenii sunt liberi și trebuie să aleagă, dar fiecare trebuie să-și asume opțiunea, alegerea făcută. Ai dreptul deci să divorțezi, dar prin aceasta te expui adulterului și plasezi sub risc însăși mântuirea!
Discuţia despre divorţ şi binecuvântarea copiilor sunt puse împreună şi de Matei, şi de Marcu. Mi se pare că Duhul lui Dumnezeu încearcă să ne spună ceva prin asta. Copilul este produsul inocent al căsătoriei, iar divorţul devine de două ori mai rău, deoarece copiii suferă aşa de mult din cauza divorţului. Este uluitor să vezi cât de mulți tineri provenind din familii destrămate intră astăzi în belele. Să ne fie clar că aici nu e vorba de un accident, în niciun caz... ci aşa stau lucrurile, de fapt.
I-au adus nişte copilaşi ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea!” Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei. (Marcu 10:13–16)
Pasajul acesta sau similare apar și-n scrierile omonime ale lui Matei și Luca. Ideea comună de forță o constituie unitatea dintre starea copilăriei, credință și Împărăția cerurilor. Copiii nu trebuie să devină adulţi, ca să vină la El... (Aşteptăm ca micuțul nostru să crească şi apoi poate că se va hotărî să-L urmeze pe Hristos.) Domnul nostru spune că El doreşte ca adulţii să devină ca nişte mici copii. Auzim atât de multe astăzi despre creştere, maturizare şi dezvoltare (și este foarte bine asta – după ce ai devenit copil al lui Dumnezeu); dar, de fapt, cei mai mulţi dintre noi mergem în direcţia greşită. Trebuie să renunţăm la deşteptăciunea noastră, la caracterul nostru prețios și pretenţios, şi la cunoaşterea cu care ne lăudăm azi, şi să ne întoarcem la simplitatea copilăriei; cu o credinţă simplă, copilărească, să ne încredem în Hristos Isus.
Ucenicii erau nervoși și s-au răstit probabil și la copii, dar mai cu seamă la cei care-i aduseseră... Aproape incredibil, Domnul nostru Îi apare lui Marcu enervat de această atitudine care denotă cel puțin neînțelegere și lipsă de tact din partea ucenicilor, fapt pentru care îi admonestează, și contrabalansează ostilitatea lor lansând cuvintele care fac carieră de două milenii: „Lăsați copilașii să vină la Mine...” Domnul Isus i-a luat pe copii în braţe, Și-a pus mâinile peste ei şi i-a binecuvântat. (Rabinii sau bătrânii obișnuiau să facă așa ceva! Deci Domnul Își asumă deliberat un asemenea rol!) Învățătorul nu mai luase pe nimeni în braţe în felul acesta, ci doar pe copiii mici, pentru că ei sunt cei pe care îi primeşte El. Când copiii mor de mici, înainte de vârsta responsabilităţii, ei pleacă (păstrând imaginea) direct în brațele Lui, să fie cu El.
Trebuie precizat, spre o bună înțelegere, că în familia iudaică, copilul era socotit unul din principalele semne de binecuvântare divină, și îndrăgit mai mult ca orice și oriunde, beneficiind de atenție, educație și creștere responsabile și pline de dragoste. Pe de altă parte însă, copilul era o cantitate neglijabilă în viața socială – rezervându-i-se exclusiv rolul de a asculta și a învăța. La acest aspect al condiției copilului se referă majoritatea textelor evanghelice.
Încă o idee importantă în text și context: Domnul Isus face în mod genial legătura dintre semnificațiile momentului și mandatul de fond (al Său și-al ucenicilor) – proclamarea Evangheliei Împărăției, a cărei venire trebuia anunțată... Deci, Împărăția trebuie primită așa cum primești un copil: ca un dar, nu ca o povară... cu bucurie, din tot sufletul, cu responsabilitate, cu încântare, cu sentimentul și satisfacțiile împlinirii!
Ca și cum ar prelua din zbor expresia și tema discuției („Împărăția lui Dumnezeu”) Marcu lansează un nou episod consacrat standardelor uceniciei creștine – adică de fapt compatibilității cu termenii și exigențele statului de urmaș al lui Hristos, care-și asumă conștient sarcina sfințirii și-a mărturiei proprii... nelăsând în ceață aspectele importante... ca de exemplu raportul dintre mântuire și posesiuni, locul și rolul averilor în viața creștină...
Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” „Pentru ce Mă numeşti bun?”, i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” (Marcu 10:17–18)
În această epocă a materialismului cras, relatarea despre tânărul bogat şi învăţătura Domnului nostru despre bogăţii au, cu siguranţă, o largă aplicabilitate. Matei ne spune că acel conducător era tânăr şi aceasta era o întrebare normală pe care ar fi pus-o cineva care se afla sub Lege. El trăieşte în sistemul mozaic şi întreabă ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Ba chiar era mânat de un sentiment al urgenței în ce privește înțelegerea corectă a lucrurilor, și în pofida statutului său social nu se dă în lături să îngenuncheze înaintea Domnului, recunoscându-I cel puțin înțelepciunea, dar și – implicit – divinitatea... Isus îl primește și îi răspunde ca unui iudeu, recunoscând unicitatea și caracterul perfect al lui Iahweh! Există Unul singur care este bun şi acesta este Dumnezeu. Dacă tânărul nostru Îl numeşte pe Isus bun, atunci Isus este Dumnezeu.
De observat și remarcat răspunsul Domnului Isus, care – deși știa cu cine are de-a face și ce va urma – îi citează tânărului porunci din Decalog.
Cunoşti poruncile: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” El I-a răspuns: „Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.” (Marcu 10:19–20)
Să nu uităm că răspunsul Domnului avea în vedere întrebarea sinceră a tînărului nobil: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Sigur, sinceră nu înseamnă și corectă – pt că în modul în care omul acesta a formulat-o, presupune că sigur ai de făcut ceva/destule (și deloc simple!), pentru a atinge idealul optim al vieții veșnice... Iar dacă pentru el mai erau exigențe de îndeplinit – cum vom vedea imediat – ce binecuvântare să ne aducem aminte că pt noi azi nu mai e nimic de făcut, pentru că Domnul Isus a făcut tot ce se cuvenea împlinit... dar avem de crezut, de cedat/predat, de acceptat înnoirea prin Duhul Sfânt, și de a ne supune îndemnurilor și călăuzirii acestuia, inclusiv în ce privește consecința transformării noastre: faptele bune pregătite mai dinainte de Dumnezeu, ca să umbăm în ele!
Deși Domnul îi înșiră drept răspuns cererile Decalogului, omul nu pare mulțumit. Se pare că el le îndeplinise, și tot nu se simțea împlinit, sigur, liniștit...
Dacă admitem – privind Cele Zece Porunci – că prima secţiune este numită pietas şi are de-a face cu relaţia omului cu Dumnezeu, iar a doua secţiune a poruncilor este numită probitas şi are de-a face cu relaţia omului cu semenii săi, observăm deci că Domnul nostru nu i-a vorbit tânărului despre relaţia omului cu Dumnezeu, ci despre relaţia lui cu omul. Se pare că tânărul acesta putuse atinge niște exigențe ale standardului din a doua secţiune, mărturisind – nu știm cât de hazardat – că a păzit toate poruncile.
Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă.” Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii. (Marcu 10:21–22)
Isus i-a spus că-i lipseşte un lucru. Care era acela? Era relaţia lui cu Dumnezeu. Lucrul care îi stătea în cale era tocmai bogăţia lui. (În iudaism, bogățiile nu erau asociate păcatului și robiei, ci binecuvântării, protecției, generozității lui Dumnezeu!) Tânărul Îl numise pe Isus bun; şi dacă L-ar urma pe Isus, ar afla că motivul pentru care Isus este bun este pentru că El este Dumnezeu. Isus îi cere să se despartă de bogăţiile lui şi să-L urmeze. Unde l-ar fi dus asta? În acel moment, Domnul Isus era pe punctul de a muri pentru păcatele acestui om. Dacă L-ar fi urmat pe Isus, ar fi venit la cruce pentru a primi răscumpărare. Tânărul însă „a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii”.
Să nu ne grăbim să-l judecăm... Majoritatea dintre noi am resimțit astfel de întristări și de „stânga-mprejur” dinaintea Domnului, arătând prin asta fața noastră adevărată: prioritățile noastre reale și nehotărârea în ce-L privește! Cine simte cu adevărat chemarea lui Dumnezeu nu ezită nicio clipă în fața oricărei renunțări de sine, a oricărui sacrificiu! Păstrăm gândul acesta, ne luăm rămas bun până data viitoare, când vom continua reflecția!

Marcu 10:23-52 | Itinerar Biblic | Episodul 158

Dragi ascultători, recunoscători cerului că ne îngăduie o nouă întâlnire, chiar dacă doar pe calea undelor, suntem încântați să vă luăm părtași la încă o porțiune de drum parcursă pe urmele (și în ecoul) pașilor Mântuitorului – Cel ce ne-a dat nume și sens! Oricât de ciudat și anticreștin acest secol, oricât de antibiblică ar fi lumea în care trăim, suntem reconfortați să constatăm că nu sunt puțini cei dispuși să meargă până la capăt, cu orice preț, pe calea mântuirii. Nu-i ușor, dar nu suntem singuri, și nu înaintăm prin propriile resurse... și mai cu seamă: ne încântă ce se ghicește la capătul drumului: Împărăția lui Dumnezeu, noua creație în care și noi vom fi... noi, în compania Celui ce ne-a câștigat cu prețul vieții Sale.
Nu-mi iese din minte o imagine redată în câteva cuvinte de evanghelistul Marcu, în a cărui scriere ne aflăm... Ne-am despărțit la finalul ediției trecute urmărind cu privirea un om ce se depărta trist de ceata ucenicilor, pentru că a înțeles că – deși se părea că-și dorește – nu era gata să plătească prețul urmării lui Isus. Dar imaginea care-mi stăruie sub ochi este începutul acestui pasaj, nu neapărat finalul său... „Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Marcu 10:17) Un om bine situat, realizat din tinerețe, dar care se simțea neîmplinit, aleargă la Domnul, Îl abordează cuviincios și plin de respect, în poziția și cu vorbele cele mai potrivite, și-I pune Bunului Învățător întrebarea care contează... Nu cred că ar mai fi ceva de adăugat ca să avem imaginea ideală a modului în care trebuie să vină cineva la Isus: cu respect, cu entuziasm, sincer, la timp, în fugă... și totuși ce trist deznodământ a avut acest incident!  
În această epocă a materialismului cras, relatarea despre tânărul bogat şi învăţătura Domnului nostru despre bogăţii au, cu siguranţă, o largă aplicabilitate. Matei ne spune că acel conducător era un tânăr care a pus o întrebare normală pentru cineva care se afla sub Lege. De aceea și răspunsul Domnului îl păstrează în aceeași arie de valori morale a Decalogului. Mai precis, „bunul Învățător” (exprimare care Îi recunoaște Domnului descendența divină) îi citează tânărului poruncile din a doua secţiune a celor Zece Porunci: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” (Marcu 10:19)
Menționam și data trecută, prima tablă a poruncilor este numită pietas şi statuează poziția și relaţia omului cu Dumnezeu. A doua secţiune este numită probitas şi are de-a face cu relaţia omului cu semenii săi. Deci, Domnul nostru a pus accentul (în cazul acestui tânăr) pe relaţia cu aproapele său... Asta și pentru că știa că omul acesta se dovedise oarecum performant în respectarea standardului din a doua secţiune, şi chiar spusese că a păzit acele porunci... Dar când Mântuitorul a precizat și lucrul care-i lipsea pentru a fi desăvârșit – și-a dat seama că între el și Dumnezeu (pe care poate că-L respecta, dar nu-L iubea dincolo de orice) stătea... tocmai bogăţia lui! Isus îi pune înainte proba supremă: îi cere să se despartă de bogăţiile lui, şi să-L urmeze – iar Domnul îl va conduce în viața veșnică... În acel moment, Domnul Isus era pe punctul de a muri pentru păcatele omenirii, deci și ale acestui tânăr bogat. Dacă L-ar fi urmat pe Isus, ar fi venit la cruce pentru a primi răscumpărare. Tânărul și-a făcut însă rapid socotelile, și a înțeles că nu poate avea două priorități – și Dumnezeu și mamona – și „a plecat întristat de tot, căci avea multe avuţii”.
Absolut impresionante aceste cuvinte: „întristat de tot”! Îi stătea în puteri să facă alegerea, părea să fie onest și sincer în căutările și nevoile sale sufletești – dar (cu prețul unei întristări trecătoare, chiar dacă profunde) a ales... cum nu trebuia! Cred că era întristat văzându-și propria neputință de a alege corect! Și câți asemenea lui...
Acesta este un mesaj important. Pavel spune că „iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor” (1 Tim. 6:10). Este practic o reiterare a ceea ce a spus Domnul nostru în acest discurs. Astăzi avem impresia că poţi cumpăra orice cu bani, dar nu e chiar așa... și-n orice caz, NU valoarea cea mai reală și inestimabilă: viaţa veşnică.
Continuăm trecerea în revistă a capitolului 10 din Evanghelia după Marcu, reluând lectura de la vers. 23, unde ne-am oprit data trecută:
Isus S-a uitat împrejurul Lui şi a zis ucenicilor Săi: „Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!” Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Marcu 10:23–25)
Pe cât de tare ne uimește entuziasmul inițial dar și dezumflarea rapidă ale tânărului bogat, pe-atât de mult ne descumpănește și uimirea ucenicilor – pradă se vede treaba concepției evreiești conform căreia averea este semn de binecuvântare din partea lui Dumnezeu, și nu obstacol între om și Dumnezeu! Domnul avea însă în vedere aici realele grijuri și zbuciumul celor înstăriți, care îi distrag cu siguranță de la calea desăvârșirii.
Avuția despre care vorbește Domnul Isus aici nu trebui confundată cu bogăția, ci cu materialismul. Mântuitorul afirmă că toți cei ce se lasă robiți de obsesia înavuțirii rătăcesc calea spre mântuire, pentru că pierd dispoziția și perspectiva necesare apropierii de Dumnezeu! Și nu contează cât ai, ci cum te raportezi la ce ai! Poți să ai o oaie – dacă ești terorizat/înrobit de grija pentru acest animal, tot „ratarea Împărăției” scrie pe tine!  
Cineva a scris aceste rânduri despre bani, la care cred că ar trebui să medităm și noi:
Cu banii poţi cumpăra un pat, dar nu poţi cumpăra somn.
Cu banii poţi cumpăra mâncare, dar nu poţi cumpăra apetit.
Cu banii poţi cumpăra medicamente, dar nu poţi cumpăra sănătate.
Cu banii poți cumpăra un ceas, dar nu timp!
Cu banii poți cumpăra favoruri, dar nu fericirea!
Cu banii poţi cumpăra o casă, dar nu poţi cumpăra un cămin.
Cu banii poți cumpăra haine, dar nu poți cumpăra frumusețe!
Cu banii poţi cumpăra bijuterii, dar nu poţi cumpăra dragostea.
Cu banii poți cumpăra o poziție, dar nu respectul!
Cu banii poţi cumpăra o strană în biserică, dar nu poţi cumpăra mântuirea.
 
Morala: cu banii poți cumpăra multe lucruri, dar nu poți cumpăra orice!Există desigur mai multe variante ale acestui poem modern, dar orice-am adăuga, trebuie să reținem că banii pot cumpăra destule, dar nimic de valoare autentică și perenă – cu-atât mai puțin accesul în Împărăția lui Dumnezeu!
Pe de altă parte, și sărăcia poate determina aceeași ratare! Lipsurile oamenilor îi pot ține la distanță, rupți de Dumnezeu, pt că săracul nu se gândește decât cum să scape de nevoi, să prindă cheag, să devină înstărit! Deci sărăcia nu este automat o virtute, așa cum nici bogăția nu este automat un handicap insurmontabil în calea mântuirii! De altfel, Însuși Domnul Isus nu spune aici că este imposibil, ci că este anevoie... pentru cei ce se încred (nu: „dețin”) bogății... să intre în Împărăția lui Dumnezeu!
Unele manuscrise grecești mai târzii propun aici o noțiune mai rațională: funie, odgon... Care oricum e greu de crezut că poate intra prin urechile unui ac, cam la fel ca o cămilă... care sigur nu poate trece prin urechea unui ac; acest lucru este imposibil din perspectivă umană... Dar pentru Dumnezeu, orice lucru este posibil.
Ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: „Cine poate atunci să fie mântuit?” Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Marcu 10:26–27)
Acest discurs arată imposibilitatea intrării unui om bogat în cer prin bogăţiile lui. Este imposibil pentru orice om să intre în Cer prin mijloace proprii. Omul nu poate să facă acest lucru; doar Domnul Isus poate. Aici este accentul hristic pe har – omul este incapabil să se mântuiască, dar ce e imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu! 
Isus l-a invitat pe acest tânăr să scape de ceea ce stătea între el şi Dumnezeu. Dacă el L-ar fi urmat pe Domnul Isus, el ar fi aflat că motivul pentru care Isus este bun este faptul că Isus este Dumnezeu.
Petru a început să-I zică: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat.” Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Marcu 10:28–30)
Ca de atâtea ori, Petru vorbește din nou – se pare că în numele echipei de discipoli, pentru că folosește pers. I plural – dar intervenția este jenantă, relevând o mentalitate de profitor... și de suficiență și auto-îndreptățire... dar și o doză de neîncredere: „Uite câte-am sacrificat noi... Vom obține mântuirea?”
Să fie deci creștinismul o religie a recompensei pe baza meritelor personale? Credem, pentru că avem un interes? Să fie morala creștină o consecință a pragmatismului? Să nu uităm că Marcu scrie aici gândindu-se și la audiența/cititorii săi dintre neamuri (romani, greci) care se rupseseră de familii și locuri și slujbe... și care trebuiau încurajați... De aceea, cred că include reacția mai mult decât paternă și înțelegătoare a Domnului Isus, care – în loc să-l mustre pe Petru – promite o răsplată celor care fac sacrificii pentru El... o răsplată care este și abundentă, și imediată, dar care are și componenta sa eternă.
Creștinii pregustă deja aici și acum Împărăția lui Dumnezeu... dar să se aștepte și la prigoniri! Dar acestea intră atât în pregătirea, cât și în prețul dobândirii vieții veșnice.
Deci recompense pe termen scurt, dimpreună cu prigoniri, aici... dar și în perspectiva eternității – viața veșnică, fără nicio lacrimă!
„Mulţi din cei dintâi vor fi cei de pe urmă, şi mulţi din cei de pe urmă vor fi cei dintâi.” (Marcu 10:31)
Chiar dacă apare aici puțin cam straniu atașată, această afirmație reprezintă una din contribuțiile creștine la fondul sapiențial al omenirii, articulând însă în același timp unul dintre principiile care va fi aplicat la răsplătire.
După ce le-a arătat avantajele întoarcerii la Dumnezeu ca prioritate supremă (în detrimentul oricăror alte procupări, oricât ar părea de plăcute sau avantajoase), Domnul Isus Își prevestește și le face pentru a treia oară cunoscute moartea iminentă și Învierea glorioasă care va urma. Ceata este surprinsă de Marcu tot în mișcare – cuvânt determinant pentru stilul dinamic al acestei Evanghelii – iar ucenicii ne sunt zugrăviți cu un nou cuvânt deconcertant, care le vădește instabilitatea și îndoielile... Dacă adineauri erau uimiți, acum iată-i pășind șovăielnic pe urmele Învățătorului, terifiați – ca și cum ar fi pregătit terenul pentru natura anunțului pe care Domnul avea să li-l facă imediat... (Marcu 10:32–34)
Ei erau pe drum şi se suiau la Ierusalim; şi Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după el. Isus a luat iarăşi la el pe cei doisprezece şi a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să i se întâmple. „Iată”, a zis El, „ne suim la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile Neamurilor, care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi-L vor omorî; dar, după trei zile, va învia.”
Ei merg acum spre Ierusalim... Domnul, ca un adevărat Învățător și Păstor, în fruntea cetei/turmei... Parcă și această mențiune face deja aluzie/anticipează discuția pe teme ierarhice care va urma... El ştie şi le spune ucenicilor că merge acolo ca să moară. Observaţi, vă rog, din nou, că, odată cu moartea Lui, El menţionează întotdeauna şi învierea Sa.
Se pare că nu acest anunț le stârnise groaza – și pentru că Marcu precizează înainte de anunțul Domnului că erau tulburați, dar și pentru că nu era prima dată când auzeau aceste cuvinte... apostolii știau deja la ce să se aștepte, pe măsură ce se apropiau văzând cu ochii de Ierusalim... întrebarea care trebuie pusă nu este atât: de ce erau tulburați?, cât: Îl credeau, puneau la inimă ce le spunea Învățătorul? Remarcați că și aici Marcu e succint, nu pune în gura Domnlui detalii despre cele ce se vor petrece în Ierusalim, ci doar că va suferi, va muri... și va învia! Constatăm (tulburați noi, de astă dată!) că Domnul nu Se lamentează, nu Se revoltă, nu Se victimizează... ci păstrează cumpătare, smerenie, supunere față de voia Tatălui Său ceresc!
Sunt cum am spus două scene aici, în finalul cap. 10 din Marcu, și ele consider că trebuie luate împreună, pentru că cea de-a doua pare a fi efectul celei dintâi...
Fiii lui Zebedei, Iacov şi Ioan, au venit la Isus şi I-au zis: „Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-ţi vom cere.” El le-a zis: „Ce voiţi să vă fac?” „Dă-ne”, I-au zis ei, „să şedem unul la dreapta Ta, şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în slava Ta.” Isus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Marcu 10:35–38)
Din chiar această cerere a celor doi frați, deducem că ucenicii nu prea pricepuseră ce li se tot spunea. Măcar cei doi au curajul să exprime ceea ce probabil și alții vor fi gândit: să stea aproape de tronul măririi, aproape de Învățătorul și Regele lor... pretenții neacoperite însă, pentru că Isus urma să fie înălțat în slavă după ce va bea paharul morții, prețul răscumpărării omenirii!
Pentru Isus, însă, dreapta și stânga însemnau la acel moment mai degrabă cele două cruci între care se va ridica lemnulpe care va fi El pus! La acest pahar, la acest botez Se referă Domnul Isus, al suferinței și morții dinainte de slavă!
Am avut această relatare în Matei, dacă vă amintiți. Acolo, mama celor doi venise la Isus şi Îi ceruse acest privilegiu pentru fiii săi, aşa că atunci când Isus i-a întrebat dacă vor putea ei să fie botezaţi cu acelaşi botez pe care El îl va suferi, ei au răspuns că afirmativ... ca și în cazul de față: (Marcu 10:39–40)
„Putem”, au zis ei. Şi Isus le-a răspuns: „Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu îl veţi bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu veţi fi botezaţi; dar cinstea de a şedea la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită.”
Ştim că Iacov a fost martir, iar Ioan a fost exilat în Insula Patmos. Deşi nu se crede că el a fost martirizat, se prea poate să fi fost executat; nu ştim însă cum au stat lucrurile, de fapt. Deci prorocia Domnului nostru este exactă, dar ei nu cred că băteau așa departe!
Domnul nostru nu a spus că nu există nişte locuri la dreapta şi la stânga Sa. El a spus că locurile nu sunt date în mod arbitrar oricui vrea El să le dea. Dar cei care le vor primi se pregătesc pentru acele locuri. Cerul îl primeşti ca un dar. Dar locul tău în Cer – pentru el trebuie să munceşti. Mântuirea este gratuită, însă lucrăm pentru răsplată. Dacă vrei să primești răsplată de la Domnul, dragul meu, să știi că n-o vei primi dacă stai degeaba. Va trebui să munceşti pentru a primi răsplătirea.
Cei zece, când au auzit lucrul acesta, au început să se mânie pe Iacov şi pe Ioan. (Marcu 10:41)
Restul ucenicilor, deși abătuți și tăcuți în tulburarea lor, de față fiind la acest schimb de replici – s-au mâniat... pentru că și ei voiau poziţii privilegiate! Aşa că Domnul trebuie să-i mai înveţe un principiu: metoda și perspectivele acestei lumi/omeniri nu sunt totuna cu ale lui Dumnezeu.
Isus i-a chemat la El şi le-a zis: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai Neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire.Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.” (Marcu 10:42–44)
Abordarea și rețeta de succes a lui Dumnezeu este să-i ia pe cei umili, care slujesc smeriți, şi să-i facă lideri. Liderul trebuie să fie slujitorul tuturor. Apoi, Domnul Isus rostește (în chip de concluzie a acestui episod) afirmația-cheie a acestei Evanghelii:
„Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:45)
Prin această mențiune, Domnul Isus stabilește metoda de conducere prin slujire a apostolilor, care vor fi priviți în scurtă vreme drept modele de viață și slujire de către conducătorii comunităților creștine din vremea lui Marcu (a foua jumătate a primului secol creștin). În context se poate angaja o discuție întreagă pe tema ultimului cuvânt din vers. 45 – „mulți”. Și-a dat Domnul viața pentru toți, sau pentru mulți? Ideea este că jertfa Mântuitorului este la dispoziția tuturor, dar numai prin credința unora este ea valorificată, și devine viață veșnică pentru aceia care cred în moartea și învierea Domnului!
Pasajul final din Marcu 10 redă ultima vindecare dinainte de intrarea în Ierusalim – a unui orb... relatare care apare şi în Matei şi apoi, din nou, în Luca. Știați că există oameni care neagă infailibilitatea Scripturii, pentru că nu pot să împace relatările Evangheliilor despre această întâmplare?! Matei vorbeşte despre doi orbi, Luca vorbește despre un orb, iar Marcu îşi concentrează atenţia asupra lui Bartimeu, fiind și singurul evanghelist care ne oferă și numele orbului... Matei și Marcu plasează acțiunea la ieșirea din Ierihon (mai erau vreo 25 km până la Ierusalim), Luca – la intrare... Eu cred însă că și criticul care încearcă să demoleze relatările Evangheliilor, cramponându-se de diferențele dintre ele, este la fel de orb! (Marcu 10:46–52)
Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă. El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” Mulţi îl certau să tacă; dar el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Isus S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.” Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus. Isus a luat cuvântul şi i-a zis: „Ce vrei să-ţi fac?” „Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.” Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.
Este grozav să ne imaginăm că Bartimeu L-a urmat de-atunci pe Isus cu ochii deschişi, putând să vadă. În câteva zile, însă, Îl va vedea pe Isus murind pe cruce.       Bartimeu este ultimul tămăduit și convertit de Domnul, și pentru că nu s-a sinchisit de cei ce-l certau să tacă – el și-a cunoscut interesul și nevoia, și i-a păsat mai mult de ele decât de ce zicea mulțimea... Bartimeu fusese rob, legat de duhul rău care-l ținuse fără vedere... iar Domnul Isus îl dezleagă și-l eliberează, îl face întreg, sănătos, reabilitat și fizic și înnoit spiritual – drept dovadă, este unul din ultimii ucenici care-L urmează... și Evangheliile nu ne mai spun până unde – deci putem trage concluzia că până la capăt!
Dar tu, dragul meu, eşti tot orb? Sau L-ai văzut şi tu pe Isus murind pentru tine? Priveşte şi trăieşte! Și lasă-L să te atingă, și să te împuternicească să-L urmezi... și să-L slujești!

Marcu 11:1-33 | Itinerar Biblic | Episodul 159

Mulțumim lui Dumnezeu că ne păstrează în atenția Sa și că ne vorbește în fel și chip – una din căile cele mai clare și eficiente fiind Cuvântul Lui scris, Sfânta Scriptură. Dacă n-ați deschis-o până acum azi, e timpul s-o faceți... iar dacă n-aveți una la îndemână, e un motiv suplimentar să acordați atenție sporită acestui nou episod al programului nostru care vă oferă lectura comentată a Bibliei, din Geneza până la Apocalipsa. Vă mulțumim deci pt următoarele 20 de minute petrecute împreună!
Vă reamintesc: parcurgem Evanghelia după Marcu, o scriere alertă și concisă, precum viața însăși – cu siguranță, așa va fi fost existența terestră a lui Isus Hristos, eroul principal al Evangheliilor și-al Cuvântului lui Dumnezeu. Ajunși în ultima treime a scrierii, parcurgem acum ultimele zile din viaţa pământească a Domnului nostru. Capitolele 11-13 confirmă (în chiar fieful religios al iudaismului – Ierusalimul) autoritatea mesianică a Domnului Isus. El va intra în cetate aclamat ca un Rege, va predica în Templu, are ultimele controverse cu oponenții Săi fățiși, acționează cu pasiune pentru igienizarea locașului sfânt, instituie Noul Legământ – dar cu toate astea misiunea Sa pare că se va solda cu un eșec: nu doar că va fi arestat, condamnat și executat, dar până la urmă va fi trădat și abandonat de ai Săi, și ignorat și huiduit chiar de cei ce-l aclamaseră! Dar Mântuitorul nu se abate de la menirea Sa, și avertizează din răsputeri asupra soartei poporului și țării – anunțând în urechile tuturor că va fi o a doua venire și o judecată finală!
Capitolul 11, chiar dacă este mai scurt și pare mai puțin intens decât precedentul, conține totuși câteva teme și evenimente fără de care nu se poate evolua în trama Evangheliei, spre deznodământul dramatic dar necesar în economia planului de mântuire a omenirii. Acest pasaj ar putea fi sintetizat/împărţit cam așa:
Isus se prezintă pe Sine în mod public poporului Său, ca Mesia (vs. 1–11).
Isus blestemă smochinul (vs. 12–14).
Isus curăţă Templul (vs. 15–21).
Discursul lui Isus despre rugăciune (vs. 22–26).
Isus îi confruntă pe liderii religioşi (vs. 27–33).
Am văzut în ultimele capitole că Isus se îndreaptă spre Ierusalim. Acest al unsprezecelea capitol are de-a face cu cele trei zile consecutive în care Isus a venit la Ierusalim. Am să repet (pt că am spus-o și când am trecut prin pasajul paralel din prima Evanghelie): sunt de părere că aşa-numita intrare triumfală în Ierusalim a lui Isus Hristos nu a fost, de fapt, atât de victorioasă. Ea reprezenta inaugurarea ultimei turnante a lucrării Sale pe pământ, care se va finaliza cu respingerea și răstignirea Domnului. El chiar a intrat în oraş în fiecare dintre cele trei zile, și nu doar într-o zi. Eu cred că fiecare Evanghelie prezintă un aspect diferit al venirii Sale la Ierusalim. Prima zi în care a venit era o zi de Sabat, sâmbăta; El s-a întors duminică şi a curăţat Templul; apoi s-a întors și luni şi a plâns pentru oraş.
Când s-au apropiat de Ierusalim şi au fost lângă Betfaghe şi Betania, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii săi… (Marcu 11:1)
Domnul nu era la prima vizită în capitală... și e mai preocupat să-Și ducă misiunea la capăt, decât să se lase copleșit de măreția și semnificațiile locului. Mânat de Duhul și planul lui Dumnezeu, Mântuitorul Se mişcă în toate planurile, apropiindu-Se – geografic și cronologic – tot mai mult de moartea Sa. Erau de fapt ultimele zile dinaintea crucificării!
Betfaghe şi Betania sunt două aşezări de pe coamele Muntelui Măslinilor dinspre Ierusalim. Betfaghe înseamnă „loc/casă cu puieți de smochin”, și e un sat pe care doar valea Chedronului îl desparte de Ierusalim; Baetania era ceva mai departe, la vreo 3 km de Ierusalim, pe drumul spre Ierihon. Era locul de baștină al celor trei prieteni ai Domnului la care se pare că Isus a tras în mod repetat, inclusiv în săptămâna patimilor – frații Marta, Maria și Lazăr.
Revenim la text, ne opriserăm chiar când Domnul Isus se pregătea să le dea indicaţii celor doi ucenici... cărora citim în vers. 2 și 3 că le-a zis:
…şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: îndată ce veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat încă niciun om; dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l. Dacă vă va întreba cineva: «Pentru ce faceţi lucrul acesta?», să răspundeţi: «Domnul are trebuinţă de el.» Şi îndată îl va trimite înapoi aici.” (Marcu 11:2–3)
Există două explicaţii posibile cu privire la aflarea și aducerea măgăruşului pe care Isus urma să călărească la Ierusalim. Domnul Isus putea să ştie acest lucru din moment ce El este Dumnezeu şi, deci, omniscient. Am putea spune că avem de-a face cu un miracol de la început şi până la sfârşit. Pe de altă parte, toate aceste lucruri ar fi putut să fi fost aranjate dinainte şi astfel ar fi fost o acţiune în întregime umană. Nu pare necesar să vezi o minune aici, când o explicaţie naturală ar fi în ordine. Eu cred că Domnul nostru aranjase aceste lucruri dinainte şi cred că veţi găsi mai multă însemnătate în acest lucru, dacă îl priviţi în felul acesta. Ceea ce este important este că Isus Îşi arată autoritatea. Observaţi că dacă cineva i-ar fi întrebat de ce dezleagă măgăruşul, ei ar fi trebuit să spună că Domnul (kyrios – apare în capitolele 11-12 de opt ori, din cele 13 ocurențe în întreaga Evanghelie) are nevoie de el. Asta înseamnă să ai autoritate – doar pronunți un nume, și oamenii știu despre cine e vorba și se supun!
În timp ce unii, prin colțuri umbroase, pun la cale prinderea și eliminarea Domnului, alţii formează alianţe cu El: „Şi îndată îl va trimite înapoi aici”. Erau destui și cei ce-L ascultau. Acest lucru este adevărat de peste o mie nouă sute de ani; există aceste două categorii de oameni şi astăzi: complotiștii și conformiștii, cei ce uneltesc și cei se conformează, ceo ce se împotrivesc și cei ce se supun cu bucurie.
Pe măsură ce continuăm să citim vedem că ei s-au dus în acel sat şi au găsim exact lucrurile despre care le spusese Domnul.
Ucenicii s-au dus, au găsit măgăruşul legat afară lângă o uşă, la cotitura drumului, şi l-au dezlegat. Unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: „Ce faceţi? De ce dezlegaţi măgăruşul acesta?” Ei au răspuns cum le poruncise Isus. Şi i-au lăsat să plece. (Marcu 11:4–6)
Veţi observa că ei doar Îi urmează instrucţiunile şi se întorc cu măgăruşul... care devine brusc un bidiviu important, aflat în misiunea vieții Sale: călărit de Creatorul Universului!
Au adus măgăruşul la Isus, şi-au aruncat hainele pe el, şi Isus a încălecat pe el. Mulţi oameni îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii presărau ramuri pe care le tăiaseră de pe câmp. Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Marcu 11:7–9)
Nu sunt sigur că acest lucru i-a impresionat foarte mult pe cei din Ierusalim. Sunt sigur că nu ar fi fost nimic impresionant pentru cei ce fuseseră în Roma şi poate chiar asistaseră la întoarcerile victorioase ale glorioasei armate romane, sau poate chiar îl văzuseră pe Cezar întors dintr-o campanie militară, având o grandioasă intrare triumfală în capitala lumii... Se spune că aşa de multă pradă de război şi aşa de mulţi captivi erau aduşi, încât parada dura vreo două sau trei zile şi nopţi. Vedeţi voi, asta însemna triumfal.
În orice caz, maniera aceasta de a intra în Ierusalim nu vrea să denote nici modestie proletară, ci mai degrabă – cum subliniau destui comentatori – o regalitate pașnică. Și cu toate astea, manifestarea mulțimii denotă entuziasmul aferent unei așteptări mesianice. Oricât de mulți sau de puțini vor fi fost în asistență, este un amestec de ingenuitate, pioșenie, speranță și incertitudine în scandările lor, confuzie sporită și de perseverența ostilității mai-marilor lor față de Cel pe care-L aclamau ei. Lucrul impresionant şi cel mai important este însă că Domnul Isus se oferă pe Sine în mod public.
Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece. (Marcu 11:11)
Aici e vorba despre cel de-al doilea Templu din istoria poporului evreu; primul (cel construit de Solomon) fusese dărâmat de Nebucadnețar în 586 î.Hr. Cel de-al doilea Templu fusese ridicat 70 de ani mai târziu, și pt că nu era decât o copie palidă a primului, regele idumeu Irod hotărâse reamenjarea, renovarea și mărirea Templului... acțiune începută cam cu 20 de ani î.Hr. și care se terminase oarecum abia în anul 64, cu doi ani înainte de izbucnirea revoltelor antiromane care se vor finaliza cu represaliile în care Ierusalimul și Templul au fost rase de pe fața pământului! (De fapt, mai rămâne în picioare ceva mai mult de 50 m din zidul de apus, cunoscut azi drept Zidul plângerii!)
Ar mai fi două lucruri pe care este important să le vedem aici. Era în mod evident ziua de Sabat şi schimbătorii de bani şi vitele nu erau acolo. În această primă zi, Isus a venit ca Preot, deşi El era și jertfa; a intrat ca Mare Preot pentru a Se oferi ca singura jertfă acceptabilă în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele mele şi ale tale.
Şi observaţi că El nu a petrecut noaptea în Ierusalim, ci S-a întors în Betania. Isus Se arătase oraşului în mod public şi – chiar dacă nu explicit – cerea din partea lor o decizie. Din câte ştim, El nu a petrecut nicio noapte în oraşul care L-a respins. Revenirea lor din Betania prilejuiește cronicarilor să consemneze încă o intrare biruitoare a Domnului în Ierusalim... Un incident minor a provocat o mare controversă deoarece în această zi El a curăţat templul de excesele comerciale... dar înainte de asta a blestemat un smochin în care nu găsise fructe. (Marcu 11:12–14)
A doua zi, după ce au ieşit din Betania, Isus a flămânzit. A zărit de departe un smochin care avea frunze şi a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de smochin, dar n-a găsit decât frunze, căci nu era încă vremea smochinelor. Atunci a luat cuvântul şi a zis smochinului: „În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine!” Şi ucenicii au auzit aceste vorbe.
Poporul Israel este, după părerea mea, reprezentat de acest smochin. Recunosc că sunt alţii care ar avea obiecţii cu privire la această părere şi nu vreau să stârnesc controverse. Ceea ce mă interesează în acest episod este lecţia spirituală grozavă care se poate trage de aici. Israelul avea frunzele unei religii date de Dumnezeu, dar nu avea niciun fruct spiritual. Mă întreb dacă am putea spune acelaşi lucru despre Biserica de astăzi. Acesta va fi mesajul Lui pentru biserica din Laodicea. Ei nu aveau nimic – ei erau săraci şi orbi şi aveau nevoie de un unguent pentru a li se deschide ochii. Asta înseamnă că Duhul Sfânt nu era acolo. Eu cred că este acelaşi lucru despre care vorbea şi Isaia în capitolul 29:13: „Domnul zice: «Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească»”. Nu cumva spune El acelaşi lucru şi despre biserica de astăzi?!
Domnul Isus a blestemat smochinul şi acesta s-a uscat. Interesant că în povestirea lui Matei, acesta folosește un cuvânt specific lui Marcu: „îndată” – smochinul s-a uscat pe loc, instant... În cap. 11 din Marcu ni se va spune imediat că ucenicii au remarcat abia a doua zi uscarea smochinului. Deocamdată însă, altceva se petrece: (Marcu 11:15)
Au ajuns în Ierusalim; şi Isus a intrat în templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau din templu; a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei.
Aici, Isus curăţă Templul. Ioan ne spune că Domnul mai făcuse operațiunea aceasta de curăţare la începutul lucrării Sale, şi acum iată îl curăţă și la finalul lucrării Sale. Acest lucru a avut loc în a doua zi şi nu era o zi de Sabat; era duminică. Schimbătorii de bani se află acum în zona Templului (se pare că totuși în afara incintei sacre, pe așa-zisa „esplanadă a păgânilor”), iar ei aveau un loc în piaţa de vite şi se aflau acolo pentru ca atunci când veneau străini din alte ţări, aceştia să-și poată schimba monezile. Străinii nu-şi puteau folosi monezile lor străine, ci aveau nevoie de moneda legală a Templului. Când aceşti schimbători de bani făceau tranzacții, bineînţeles că le cereau oamenilor un comision. Acest lucru slujea unui scop bun într-un fel, dar problema era că Domnul nostru a spus că devenise o peşteră de tâlhari; devenise o contrabandă religioasă.
Acesta este întotdeauna un pericol în biserică, și poate fi un risc serios în orice afacere creştină. Identificăm aici un motiv pentru care oamenii ar trebui să evite tranzacțiile și comerțul de orice fel în incinta bisericii, și să verifice organizaţiile religioase înainte de a le susţine.
Având în vedere că sacrificiile nu puteau avea loc fără serviciile financiare și comerciale, tratamentul pe care li-l aplică Domnul are în vedere nu purificarea cultului, ci mai degrabă profețește/anticipează sfârșitul său – lucru care va deveni realitate în anul 70! Interesant este și că niciun evanghelist nu menționează că Domnul ar fi întâmpinat opoziție din partea celor agresați sau a paznicilor oficali!
Ca să concluzionăm discuția privitoarea la întâmpinarea și manifestările prilejuite de prezentarea publică a Domnului drept Mesia – să reținem că El nu a avut parte de o procesiune sau intrare triumfală în Ierusalim. El a fost respins. Nu îmi place termenul şi nu este scriptural să o numim „triumfală”. Aşteptaţi însă cu încredere ziua când va veni şi „întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori…” (1Tes. 4:16–17). Veţi vedea acel şir imens de oameni care s-au încrezut în Hristos timp de aproape două mii de ani – cum milioane de sfinţi vor forma un alai glorios... Aceea va fi o intrare cu adevărat triumfală. Cred că va dura mult timp. Învierea va dura un moment, cât ai clipi din ochi, dar parada va dura mult. El îi va conduce într-un loc nou, într-o nouă creaţie, o casă nouă pentru acest grup nou. Nu va fi doar până pe Lună, ci în premieră absolută în Noul Ierusalim. Ce lucru minunat va fi! Așa ceva este triumfal!
Am ajuns acum la cea de-a treia zi. (Marcu 11:20–21)
Dimineaţa, când treceau pe lângă smochin, ucenicii l-au văzut uscat din rădăcini. Petru şi-a adus aminte de cele petrecute şi a zis lui Isus: „Învăţătorule, uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.”
Ucenicii s-au minunat de smochinul atins de blestemul lui Isus, şi asta îl face pe El să ţină un discurs despre rugăciune. (Marcu 11:22)
Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!”
Este interesant că acest discurs despre rugăciunea credinţei s-a dezvoltat din observaţia lui Petru cu privire la uscarea smochinului. Vedeţi voi, primul pas în rugăciune trebuie să fie credinţa în Dumnezeu. Autorul epistolei către Evrei a enunţat acelaşi principiu: „...fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” (Evrei 11:6).
Dacă nu crezi în Dumnezeu, atunci scepticul are dreptate când spune că rugăciunea este un nebun care vorbeşte de unul singur. A avea credinţă în Dumnezeu este primul pas.
Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. (Marcu 11:23)
Acesta este un verset atât de greşit înţeles astăzi. (În realitate era un alt proverb popular bazat pe o hiperbolă, din aceeași familie cu trecerea cămilei prin urechile acului, din cap. 10). Ideea este că o adevărată credință nivelează sau unește extremele – înălțimea muntelui cu adâncul mării. Și aceasta este credința răsplătită cu ascultarea rugăciunii și deci dobândirea lucrului cerut sau atingerea scopului solicitat. Creştinul nu trebuie să se aștepte că va arunca munţii în dreapta şi-n stânga în mod literal, pentru că de fapt el are nevoie de puterea de a se confrunta cu munţii zilnici de griji şi probleme. De aceea Pavel se putea ruga pentru efeseni: „Şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru” (Ef. 3:16). Nu vă rugați să aduceți literalmente munții mai aproape (dacă-i iubiți) sau să-i îndepărtați (dacă v-ați săturat de ei!). Sincer, nu văd nicio noimă în a muta munţii... Domnul n-a greșit când i-a pus unde i-a pus... și chiar arată frumos acolo unde sunt. Dar vreau să vă spun foarte cinstit că mi-ar plăcea să fiu întărit cu putere de la Duhul Sfânt în omul dinăuntru. Așa ceva ar fi mai grozav decât să muţi munţii. Acesta este lucrul important şi cred că la el se referă Isus când le dă ucenicilor această ilustraţie vizuală, pentru a le arăta ce poate face rugăciunea.
De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea. (Marcu 11:24)
Aveţi credinţă în Dumnezeu. Această credință elimina distanța dintre cele cerute și cele primite, dintre a spune și a face. Asta nu înseamnă abilitatea de a vă satisface propriile dorinţe egoiste, ci credinţa în Dumnezeu înseamnă ca voia Lui să se facă în viaţa voastră.
Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre.Dar, dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre. (Marcu 11:25–26)
Iată aici o condiţie pe care trebuie să o îndeplinească cineva, înainte ca rugăciunea lui să fie auzită şi ascultată. Un duh neiertător va scurtcircuita puterea rugăciunii şi este foarte important să înţelegem lucrul acesta. Dumnezeu ne iartă de dragul lui Hristos (Ef. 4:32). Acesta este felul în care suntem mântuiţi, însă dacă tu şi eu vrem să avem putere în vieţile noastre, trebuie să existe iertare. Trebuie să știm să ne cerem iertare, lui Dumnezeu și oamenilor, dar trebuie să fim în stare și să acordăm iertare, mai cu seamă când ni se solicită asta – dar nu numai... Este un lucru foarte important. (Marcu 11:27–28)
S-au dus din nou în Ierusalim. Şi, pe când se plimba Isus prin templu, au venit la el preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu aceste lucruri? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta ca să le faci?”
Ei sunt încă pe urmele Sale, vedeţi, aceşti oamenii ai urii. Ei I se împotrivesc la fiecare pas și I-au pus la îndoială autoritatea lui Isus. Oamenii aceștia erau conducătorii religioşi; ei erau reprezentanţii oficiali ai religiei din vremea lor şi nu Îi delegaseră lui Isus nicio autoritate. Aşa că liderii religioși vor să ştie de unde are El autoritatea pe care o are.
Isus le-a răspuns: „Am să vă pun şi Eu o întrebare; răspundeţi-Mi la ea, şi apoi vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan venea din cer ori de la oameni? Răspundeţi-Mi!” (Marcu 11:29–30)
Este genul de întrebare de contracarare practicată de Domnul Isus, devastatoare pentru liderii religioşi, care se văd într-o dilemă fără ieșire, de care-și dau seama...
Ei însă vorbeau astfel între ei: „Dacă răspundem: „Din cer”, va zice: „Dar de ce nu l-aţi crezut?” Şi dacă vom răspunde: „De la oameni…” se temeau de norod, căci toţi socoteau că Ioan a fost în adevăr un proroc. Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim.” Şi Isus le-a zis: „Nici Eu n-am să vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.” (Marcu 11:31–33)
Au preferat să-și recunoască neștiința, decât să dea răspuns direct, care i-ar fi acuzat oricum. Să ținem cont că liderii aceștia religioși nu căutau un răspuns, ci doar să-l prindă pe Isus în capcană. Ei nu aveau vreo intenţie să-I urmeze învăţătura și, deci, Isus nu le răspunde pentru că nu cade în capcana lor. Aceasta este, pentru mine, una dintre cele mai mari dovezi ale divinităţii Sale – felul în care se purta cu duşmanii Lui și știa să-i pună la respect. Aduceţi-vă aminte că atunci când bărbaţi şi femei veneau la Domnul nostru cu întrebări sincere, ei primeau un răspuns sincer şi autentic la întrebările lor.
Vă doresc puterea de a-L căuta și auzi pe Domnul Isus, cu bunăvoință și sinceritate!

Marcu 12:1-27 | Itinerar Biblic | Episodul 160

Stimați prieteni, dacă noi ne-am despărțit în pace (cred!) la finalul ediției trecute, să ne amintim că nu aceasta era și atmosfera din finalul cap. precedent... și-aș zice chiar și din startul acestui cap. 12 în care am ajuns, din Evanghelia după Marcu. Pasajul acesta redă o serie de confruntări dogmatice ale Mântuitorului cu elita iudaică – în special membrii Sinedriului/Sanhedrinului, cu care va avea mult de-a face (și de furcă!) în săptămâna pătimirii Sale. Ca și în celelalte rânduri, Domnul Isus nu le dă nicio șansă, ceea ce sporește – dacă mai era nevoie! – animozitatea împotriva Lui!
După ce-i contestă autoritatea și cer detalii despre sursa puterii cu care Își susținea vestirea și lucrarea, cărturarii se văd puși în dificultate de răspunsul înțelept al Domnului – care privește nu atât originea autorității Sale, cât le confruntă atitudinea fățarnică. O parte din răspunsul acesta este redat de Marcu în prima parte a cap. 12 al Evangheliei sale. Sigur vă veți da seama pe parcurs, dar vă anunț de pe acum că în acest capitol şi în următoarele nu mai există minuni. Am mai spus, până acum, că Marcu este Evanghelia acţiunii, cu accentul pus pe minuni. Din această perspectivă, lucrurile se domolesc, acţiunea îşi încetineşte ritmul... până ajunge la oprire. De fapt, este calmul dinaintea furtunii... după care, vom avea din nou parte de multă acţiune!
Am încercat o mică schiţă a acestui capitol:
Mai întâi, Domnul Isus grăbeşte confruntarea cu liderii religioşi spunând pilda vierilor (v. 1-12).
Apoi sunt răsturnate planurile fariseilor şi irodienilor, care încercau să-L prindă pe Domnul Isus în chestiunea care privea birul datorat Cezarului (v. 13-17).
După care Domnul Isus înfrânge scepticismul saducheilor cu privire la înviere (v. 18-27).
...dar linişteşte inima cărturarului care întreabă despre cea mai importantă poruncă (v. 28-34).
În continuare, Domnul Isus să-i chestioneze pe farisei cu privire la Mesia, cu această ocazie citând Psalmul 110 (v. 35-40).
Pentru ca în cele din urmă, prin evaluarea celor doi bănuţi ai văduvei (v. 41-44), Domnul Isus să clarifice perspectiva biblică asupra dărniciei.
Așadar, chiar dacă pare să scadă ritmul acţiunii, ea nu lipsește, doar că este de un alt tip. Domnul Isus, care se pregătea să fie Mielul jertfit de Paşte, este supus unei cercetări amănunţite, înainte de a fi junghiat. (Vă aduceţi aminte că mielul de Paşte trebuia ales, examinat cu atenţie pentru a fi sigur că nu avea niciun cusur, și era păstrat bine.) Toate valurile mâniei oamenilor se vor abate asupra Lui, în următoarele câteva zile... Această perioadă de evaluări și controverse nu este nicidecum o perioadă liniştită, ci este un răstimp de aprinse dispute cu liderii religioşi. Ambele părţi îşi adună toată artileria grea şi fac toate aranjamentele şi pregătirile pentru bătălia dintre cer şi iad, lumină şi întuneric, Dumnezeu şi Satan. Așadar, numai o perioadă monotonă și lipsită de acţiune n-ar putea fi considerată, nu-i așa?!
Cei trei ani de discuţii periodice aprinse cu liderii religioşi ajung la apogeu într-o nouă controversă. Domnul Isus ia iniţiativa, câştigă victoria din punct de vedere verbal, iar ei încetează să mai încerce să-L mai prindă în capcană în felul acesta. Ei speraseră să-L forţeze să spună ceva care i-ar fi întors pe oameni împotriva Lui. Toate întrebările pe care I le-au pus lui Isus erau periculoase. El a precipitat această acţiune dându-le cea mai ţintită, clară şi directă pildă din lucrarea Lui – pilda vierilor. Semnificaţia este clară și capitolul se deschide cu această pildă.
Isus a început pe urmă să le vorbească în pilde. „Un om a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn; apoi a arendat-o unor vieri şi a plecat din ţară.” (Marcu 12:1)
Via este poporul Israel, în conformitate cu Isaia 5:1-7, un pasaj aproape identic cu locul din Evanghelia lui Marcu în care ne aflăm... Dumnezeu a scos acea „viţă” (naţiunea Israelului) din Egipt, și tot El a răsădit-o. Le-a revelat, apoi, o religie. Evreii sunt singurul popor care a avut vreodată atât o religie dată de Dumnezeu, cât şi manifestarea efectivă a prezenţei lui Dumnezeu. Şi acum El spune o pildă pentru liderii religioşi din vremea Lui.
„La vremea roadelor, a trimis la vieri un rob, ca să ia de la ei din roadele viei. Vierii au pus mâna pe el, l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A trimis iarăşi la ei un alt rob; ei l-au rănit la cap şi l-au batjocorit. A mai trimis un altul pe care l-au omorât; apoi a trimis mulţi alţii, dintre care, pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Mai avea un singur fiu preaiubit; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei. «Vor primi cu cinste pe fiul meu!», zicea el. Dar vierii aceia au zis între ei: «Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm, şi moştenirea va fi a noastră.» Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au aruncat trupul afară din vie. Acum, ce va face stăpânul viei? Va veni, va nimici pe vierii aceia, şi via o va da altora. Oare n-aţi citit locul acesta din Scriptură: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri»?” Ei căutau să-L prindă, dar se temeau de norod. Pricepuseră că împotriva lor spusese Isus pilda aceasta. Şi L-au lăsat şi au plecat. (Marcu 12:2–12)
Este destul de evident ce spune Isus prin pilda aceasta. Servitorii trimişi de Dumnezeu erau profeţii. Acel „om” care deținea via Îl reprezintă pe Dumnezeu Tatăl. Via este poporul Israel. Dumnezeu alesese, îngrijise şi protejase acest popor. Arendaşii erau liderii religioşi. În final, El L-a trimis pe Fiul Său – care este, bineînţeles, Domnul Isus, iubitul Fiu al Tatălui. Într-un mod deosebit, Isus a venit întâi la poporul Israel. „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 15:24). Dar El a venit şi pentru lumea întreagă, conform Ioan 3:16! Dar aici Domnul nostru face o aluzie intenţionată şi directă la liderii religioşi pe care-i avea înaintea Sa. Ei deja plănuiseră moartea Lui şi El le dă intențiile în vileag. „El ştia ce este în om” (Ioan 2:25). El le spune liderilor religioşi exact ce vor face, și anticipează profetic fiecare pas al lor, le deslușește fiecare mişcare a lor înainte chiar s-o facă! Hristos îi acuză de crimă, înainte ca ei să-L omoare. Aceasta este o întâmplare remarcabilă. Apoi Isus prezice judecarea liderilor religioşi. Putem vedea împlinirea acesteia în anul 70, când împăratul roman Titus a distrus oraşul şi i-a luat pe evrei în captivitate. Putem să ne uităm la Colosseumul din Roma care a fost construit prin munca silnică a evreilor.
Acum, să observăm ceva minunat: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”. De obicei în NT acest citat se referă la Înviere, or aici el încheie parabola cu un „cuvânt de la Dumnezeu”, legătura dintre pildă și psalm fiind tema disprețului: Cel disprețuit și batjocorit acum va deveni piatra de temelie/cheia de boltă a noului Templu! Este și un joc de cuvinte între ben – fiu și eben – piatră: fiul (sacrificat) va deveni piatra (din capul unghiului).
Aceasta este un fel de parabolă „doi într-unu”: a viei şi a pietrei. Hristos a fost piatra de poticnire şi o piatră a ofensei pentru liderii religioşi, dar mulţi oameni au venit la El, şi El a devenit piatra din capul unghiului. Aceasta se va împlini complet în viitor, când Isus va veni din nou pe pământ. Găsim descrierea acestui eveniment în Zaharia 4:7: „Cine eşti tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: «Îndurare, îndurare cu ea!»”.
Concluzia parabolei vierilor prevestește discursul escatologic din capitolul următor al Evangheliei lui Marcu – 13. Înțelegând încă o dată că tot ce spunea El îi viza pe ei, liderii religioşi L-ar fi luat pe Domnul Isus şi L-ar fi executat chiar atunci, dar se temeau de popor. Această parabolă a escaladat disputa, așa că nu-i de mirare că – neputând accepta înfrângerea, și neobosiți până la atingerea scopului – ei au mai trimis alte delegaţii la Isus... de astă dată din partea facțiunilor care aveau și agendă și implicări politice! Așa încât nu miră nici întrebările puse, care vin oarecum în această gamă...
Apoi au trimis la Isus pe unii din farisei şi din irodieni, ca să-l prindă cu vorba. Aceştia au venit şi I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni; căci nu cauţi la faţa oamenilor şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cade să plătim bir cezarului sau nu? Să plătim sau să nu plătim?” Isus le-a cunoscut făţărnicia şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un ban ca să-l văd.” (Marcu 12:13–15)
Trebuie spus că în privința atitudinii față de taxarea populației cele două grupări – fariseii și irodienii – aveau cam aceeași opinie (favorabilă), deci ei nu vin la Isus cu chestiunea pentru a se lămuri, ci pentru a-L prinde „pe picior greșit”. Dacă întrebarea lor este magistrală, din punctul lor de vedere... răspunsul Domnului Isus este o adevărată operă de artă. Ei Îl flatează pe Isus, dar El îi numeşte ipocriţi și nu acceptă linguşirea lor (Apropo, El acceptase cuvinte similare care veniseră de la Nicodim, pentru că acesta era sincer). Ipocrizia este particularitatea majoră a liderilor religioși!
Domnul Isus intuiește imediat capcana, și nici nu Se străduiește să ascundă asta. De ce le cere un ban? Ca să întoarcă „mingea în terenul adversarilor”! Are de gând să folosească o monedă de-a lor, e adevărat, și-n plus cred că El chiar nu avea nicio monedă asupra Lui! (Gândiţi-vă la asta: Domnul gloriei, prin care s-a făcut totul din cele văzute și nevăzute, a venit în această lume şi n-a avut un sfanţ în buzunar. Puteţi să vă imaginaţi asta?)
Deci, Isus doar le-a cerut o monedă, şi ei I-au dat una... Moneda curentă în Imperiul roman era denarius, din argint, avea 3-4 gr., și avea pe una din fețe efigia Cezarului. Evreii plăteau birul în monedă romană. Se pare că pt schimburile dintre evrei existau monede speciale, fără nicio imagine pe ele, pentru respectarea poruncii Decalogului („să nu-ți faci chip cioplit!”)
I-au adus un ban; şi Isus i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” „Ale cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci Isus le-a zis: „Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Şi se mirau foarte mult de El. (Marcu 12:16–17)
Ei I-au dat o monedă şi Isus le-a pus o întrebare. Vedeţi voi, dacă El le-ar fi răspuns că se cuvenea ca ei să plătească bir Cezarului, atunci ar fi însemnat că Isus îl pune pe Cezar mai presus de Moise şi de Mesia. Şi dacă ar fi spus că ei nu trebuie să plătească bir Cezarului, atunci Domnul ar fi fost vinovat de răzvrătire împotriva Cezarului. Liderii credeau că L-au prins în capcană... dar nu a fost aşa. Încă o dată, vor fi nevoiți cu toții să se minuneze de răspunsul Domnului – care spune în principiu că un copil al lui Dumnezeu are o dublă responsabilitate (şi, de fapt, poate chiar mai multe!)
Avem mai întâi o responsabilitate faţă de guvernul nostru. (Când văd impozitul meu pe venit, câteodată cred că am o responsabilitate prea mare!) Sigur că ne doare când vedem felul în care trăiesc și lucrează mulţi dintre „aleșii” noştri, şi când ne dăm seama de corupţia care există în toate domeniile vieții de astăzi. Trebuie să mărturisesc că uneori îmi displace profund să plătesc impozitul pe venit, însă asta nu înseamnă că voi evita plata acestui impozit. Avem o responsabilitate clară faţă de conducere, stipulată inclusiv de Dumnezeu în Cuvântul Său valabil pt orice creștin!
De asemenea, avem o responsabilitate faţă de cei dragi ai noştri şi faţă de biserica noastră. Îmi spunea cineva, mai demult, că tatăl lui era în spital şi mama era bolnavă, dar că el avea nişte bani puşi deoparte ca o contribuţie pentru biserică. Când i-am mai pus întrebări am aflat că părinţii lui erau în mare nevoie şi ar fi trebuit să accepte mila altora dacă el nu i-ar fi ajutat. Aşa că i-am spus că responsabilitatea lui era faţă de ei. Cred că uneori avem nişte idei ciudate și înguste în ce priveşte comportamentul și mărturia din zilele noastre.
Apoi, eu am o responsabilitate faţă de tine, astăzi, să-ţi dau Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toţii avem responsabilităţile noastre şi asta este ceea ce spune Domnul nostru: Ai o responsabilitate faţă de Cezar, îndeplineşte-ţi-o! Dar asta nu te absolvă de responsabilitatea ta faţă de Dumnezeu.
Isus Hristos ia această întâmplare şi o transformă într-o pildă. „Aduceţi-Mi un ban.” Cu acel ban el ilustrează un adevăr grozav. Moneda are două feţe. Acestea sunt cele două domenii ale vieţii în care avem o responsabilitate: omul are şi o obligaţie pământească (sau fizică), şi una cerească (sau spirituală). Cetăţenii cerului plătesc taxe aici jos. Pelerinii de aici de jos ar trebui să-şi strângă averi veşnice în Cer. Aşa că, vedeţi cum i-a redus la tăcere pe aceşti irodieni care voiau să păstreze puterea în dinastia lui Irod.
Să nu credeți însă că Domnul i-a liniștit pe toți... Nu știu cum se face, dar în prezența Lui toți își aduceau aminte de probleme și dileme... După abordarea unei controverse politice urmează una teologică – pusă de aristocrația sacerdotală, cei ce respectau cu strictețe Tora și respingeau tradiția orală rabinică: (Marcu 12:18–19)
Saducheii, care zic că nu este înviere, au venit la Isus şi I-au pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: «Dacă moare fratele cuiva şi-i rămâne nevasta fără să aibă copii, fratele său să ia pe nevasta lui şi să ridice urmaş fratelui său.»”
Saducheii, vă aduceţi aminte, erau liberalii din acele vremuri. Ei negau existenţa supranaturalului. Ceea ce povesteau ei aici era corect, apropo. Ei se refereau la legea răscumpărării rudelor (așa numitul levirat – menționat în Deuteronomul 25:5-10, și ilustrat în cartea Rut). Ei ştiau ce spune Scriptura.
Erau, dar, şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit fără să lase urmaş. Al doilea a luat de nevastă pe văduvă şi a murit fără să lase urmaş. Tot aşa şi al treilea. Şi niciunul din cei şapte n-a lăsat urmaş. După ei toţi, a murit şi femeia. (Marcu 12:20–22)
Pare o poveste ridicolă, nu-i aşa? Mă rog, ar putea fi reprodusă astăzi la Hollywood sau poate o fi existând pe undeva situația asta, în societatea noastră contemporană, dar tot e ridicolă. De fapt, cazul a fost construit ca să justifice următoarea lor întrebare, una pe care o doreau desigur tot „încuietoare”...
„La înviere, nevasta căruia dintre ei va fi ea? Căci toţi şapte au avut-o de nevastă.” (Marcu 12:23)
De fapt întrebarea aceasta nu este decât ecoul reprezentării lor caricaturale asupra lumii viitoare (în care de fapt nici nu credeau!) – fapt pentru care Domnul Isus le face o scurtă și rapidă catecheză, contracarându-le ironia:
Drept răspuns, Isus le-a zis: „Oare nu vă rătăciţi voi, din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Marcu 12:24)
Eu aş spune că aceasta este de fapt marea problemă  a celor ce sunt atât de critici cu privire la Biblie și la Dumnezeu: ei nu cunosc nici Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu. Observ că acum se trag semnale de alarmă pe tema exploziei demografice, și se promovează diminuarea ei... şi unii oameni spun că acest lucru este contrar Bibliei pentru că Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă.” E adevărat că Dumnezeu i-a zis acest lucru lui Adam, dar El nu a spus acest lucru „Adamilor” de azi. El nu vorbea cu generaţia de acum, din prezent. Dacă tu şi partenerul tău aţi fi singurul cuplu de pe pământ, îmi imaginez că asta ţi-ar spune. El a repetat acest lucru lui Noe când Noe era destul de singuratic cu familia lui şi nu prea mai era altcineva pe pământ. Dar El nu a repetat această poruncă pentru noi astăzi. Din păcate mulţi sunt caracterizaţi de o ignoranţă cumplită în ce priveşte Biblia; şi totuşi, astăzi, astfel de oameni perorează despre Biblie când n-ar trebui de fapt să li se îngăduie să fie auziţi.
Domnul le-a spus saducheilor că erau ignoranţi cu privire la două lucruri: (1) Ei nu cunoşteau Scripturile şi (2) ei nu cunoşteau puterea lui Dumnezeu. Dacă ar fi cunoscut Scriptura, ar fi aflat nu doar că ea anunță în multe locuri din cuprinsul său că va fi o înviere; iar dacă ar fi avut idee de puterea lui Dumnezeu, ar fi știut luvcrurl elementar că El face toate lucrurile noi – fapt pentru care naturile, structurile și relațiile din viața pământeană nu vor continua la fel în eternitate!
„Căci după ce vor învia din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri.” (Marcu 12:25)
Nu înseamnă că un bărbat şi o femeie care au fost împreună pe pământ nu pot fi împreună în Cer. Ei nu vor fi împreună ca soţ şi soţie, nu vor forma un cămin acolo şi nici nu vor creşte copii. Asta le spune Isus aici – veșnicia nu continuă relațiile de pe pământ. Oamenii mântuiți vor fi acolo legați prin cu totul alt fel de relații. Problema pe care o abordează saducheii aici nu are deci relevanță pentru veșnicie, fapt ce întărește ideea ignoranței lor în această privință.
Ideea cea mai puternică din cuvintele Mântuitorului este cea are subliniază natura cerească a celor mântuiți: „ca îngerii”, deci mult mai strălucitori, mai puternici, mai bucuroși, mai curați decât cei mai puri de pe pământ! Și fără preocupare pentru relațiile sexuale! Pentru că acest „ca îngerii în ceruri” cred că se referă doar la incompatibilitatea relațiilor carnale în contextul vieții veșnice, care este spirituală prin excelență – și mai cred că aceste cuvinte nu anulează demnitatea mai mare pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne spune (1 Cor. 6:3; Evr. 1:14) că o au oamenii mântuiți comparativ cu îngerii.    
„În ce priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbeşte despre „Rug“, ce i-a spus Dumnezeu, când a zis: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov?» Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciţi!” (Marcu 12:26–27)
Domnul Isus merge chiar mai departe, și le prezintă dovezi biblice citându-le exact din Scripturile pe care ei le recunoșteau și le studiau. Referința principală este Exodul cap. 3, care descrie chemarea lui Moise de către Dumnezeu din rugul care nu se mistuia... Dumnezeu care Se recomandă exact cu aceste cuvinte citate și de Mântuitorul...
Saducheii deci nu cunosc (sau se comportă ca și cum n-ar ști nimic despre) Cuvântul și puterea lui Dumnezeu. Ei se comportă ca și cum totul se termină la mormânt – viața de dincolo nu are sens, deci pt ei nu există! Miza controversei în acest caz însă nu era însă învierea, ci atitudinea Domnului față de Legea lui Moise. Dacă Isus ar fi respins Legea și pe Moise, ei L-ar fi putut acuza de blasfemie. Polemica L-ar fi costat pe terenul iudaismului (după cum polemica despre plata sau neplata tributului L-ar fi costat pe terenul politicului). Aducându-l pe Moise drept martor, Domnul Isus demonstrează că nu-l consideră pe Moise potrivnicul Său, ci antemergătorul Lui (cu care de fapt abia se (re)întâlnise pe muntele schimbării la față)!
Dacă Iahweh este – cum Se prezentase cu 1500 de ani în urmă părintelui lor Moise – Dumnezeul celor vii, înseamnă că Avraam nu este mort; Isaac nu este mort, Iacov nu este mort... Trupurile lor sunt îngropate la Hebron, dar ei nu sunt morţi, ci s-au dus să fie cu Creatorul și Răscumpărătorul lor... și acolo sunt şi creştinii care mor în Domnul. Hristos este bulversant în răspunsurile pe care le dă acestor lideri religioşi. El îndrăznește să le demonstreze celor dintre care se recruta majoritatea preoțimii – că se rătăceau!
Să rămânem și noi cu aceste două idei clare reieșite din acest pasaj: Domnul Isus considera VT ca fiind inspirat literalmente de Dumnezeu, care este autorul fiecărui cuvânt din Cuvântul Său; și că Mântuitorul consideră celelalte cărți ale Scripturii a fi la același nivel cu Pentateuhul – cele cinci cărți ale lui Moise. Cred că și d-voastră la fel, nu?!