Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Vă reamintim, stimați ascultători, suntem în ultima parte a cărții Exodul, și ne mai stau înainte capitolele care descriu realizarea efectivă a Cortului Întâlnirii, etapă ce inaugurează și stabilizează cadrul ceremonial al relației dintre Iahweh și Israel.
Strângerea și pregătirea materialelor pt facerea cortului durau deja de multe zile, pentru că (deși oamenii răspunseseră provocării, se mobilizaseră și contribuiau fără reținere) erau totuși multe de adunat și de făcut.
Am remarcat data trecută nu doar disponibilitatea la generozitate a poporului evreu în acea împrejurare istorică, ci și câteva dintre cerințele unei închinări – inclusiv prin dărnicie – care-L onorează și bucură pe Dumnezeu: să fie de bunăvoie, cu tragere de inimă, abundentă, naturală, și cu bucurie.
Pe fundal, dincolo de toate și-n toate acestea, implicarea lui Dumnezeu a fost și a rămas efectivă, intensă, detaliată, statornică: El este cel care stabilește câmpul, mandatul și limitele lucrării, El asigură resursele, El face planurile, El stârnește resursele, El cheamă și înzestrează oamenii potriviți pentru lucrarea complicată, pretențioasă și prețioasă ce le stătea înainte.
Iar dacă Dumnezeu a fost creierul și inima, poporul a fost mâna și buzunarul care au contribuit la concretizarea acestui măreț proiect. Fiecare evreu a contribuit cu ce a avut și a putut – și vom vedea că au făcut-o cu sârg și cu foarte bune rezultate. Da, Bețaleel, Oholiab și echipa de meșteri au fost în prim-planul realizării și coordonării lucrărilor, dar atât dărnicia majorității, cât și implicarea multor altora (pentru că ni se spune că meșterii au primit de la Dumnezeu inclusiv darul de a recruta și a-i învăța și pe alții ce trebuia făcut) întăresc convingerea că a fost vorba de o mișcare amplă care a scos la iveală ce era mai bun în fiecare. Doar Duhul lui Dumnezeu poate orchestra așa ceva! Să ne bucurăm să constatăm că se poate!
Începem acum să privim în capitolul 36 – care (în principal și cu precădere) pune accentul pe execuția Cortului Întâlnirii, conform instrucţiunilor primite. Urmărirea planului era de mare importanță, pentru că – deși ei nu conștientizau neapărat asta – în perspectiva divină, acest Cort Îl anticipează, Îl descoperă, Îl portretizează pe Domnul Hristos.
Beţaleel, Oholiab şi toţi bărbaţii iscusiţi în care pusese Domnul înţelepciune şi pricepere, ca să ştie să facă lucrările rânduite pentru slujba Sfântului Locaş, au făcut totul după cum poruncise Domnul. (Exodul 36:1)
Echipa implicată în construcţia cortului era probabil destul de numeroasă, fiecare membru al echipei având înţelepciunea şi măiestria date lor de Dumnezeu, și scoase la iveală prin lucrarea dimpreună cu aceia care erau deja meșteri. Căpetenia lor era Beţaleel. Numele înseamnă probabil: „la umbra lui Dumnezeu” sau „sub paza lui Dumnezeu”, iar Oholiab: „cortul tatălui” (sau „tatăl cortului”). Ei erau talentaţi, dar s-au consacrat cu totul în slujba Domnului de care au ascultat. Ei vor lucra împreună sau separat, în funcţie de sarcinile fiecăruia şi de capacităţile individuale, dar întotdeauna în armonie. Scriptura spune despre Oholiab că lucra cu Beţaleel, ceea ce ar putea însemna că era ajutorul lui.
Moise a chemat pe Beţaleel, Oholiab şi pe toţi bărbaţii iscusiţi în minteacărora pusese Domnul pricepere, şi anume pe toţi cei cu tragere de inimă la lucrul acesta ca să-l facă. (Exodul 36:2)
Aș vrea să vă rog să observaţi acum ceva ce este esenţial în lucrarea Domnului. Dacă slujiţi Domnului în silă, mai bine nu mai slujiţi deloc, pentru că Dumnezeu nu poate folosi un om cu o astfel de atitudine. Construcţia cortului este realizată de oameni care cioplesc articole de mobilier frumoase, ce vor fi folosite în lucrarea Domnului. Aceasta nu este o simplă „muncă” pentru ei. Nu sunt presaţi de timp și nici nu lucrează pentru o organizaţie. Ei nu lucrează doar câteva ore pe zi şi apoi pleacă și nu construiesc cortul pentru că este de datoria lor s-o facă. Nu o fac pentru că trebuie să muncească. Ei au fost robi în trecut -atunci da, au lucrat din greu și fără chef, dar acum muncesc cu drag și spor. Se vede că pun suflet în ceea ce fac și tot aşa trebuie să facem și noi lucrarea Domnului.
Odată, un tânăr predicator mi-a spus: „Îmi place lucrarea Domnului, dar nu-mi place să predic.” Atunci eu i-am sugerat să renunțe la lucrarea de pastorat, pentru că aceasta nu este potrivită pentru un om căruia nu-i place să studieze şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă un predicator nu-şi poate face datoria cu entuziasm şi să predice cu entuziasm, atunci nu ar trebui să fie în lucrare.
Am ascultat odată un fost student de-al meu predicând. Ce chin, câte șabloane, ce lipsă de entuziasm! Dragul meu, dacă nu poţi predica sau sluji pe Domnul plin de vervă, de vigoare şi vitalitate, mai bine nu o mai face! Dumnezeu nu doreşte în lucrarea Sa oameni care ar prefera să facă orice altceva decât să-L slujească pe El!
De câte ori mă gândesc sau privesc la Beţaleel, am senzația că se grăbeşte. O spun nu în sens de pripeală, ci de zel, de avânt... Parcă s-ar duce la un meci de fotbal sau la vreo întâlnire! De fapt, Beţaleel arde de nerăbdare... să muncească – să-și pună în valoare talentul, priceperea, energia pentru Domnul. Cred că dacă oamenii din biserică ar fi plini de entuziasm în timpul săptămânii, duminică tot cartierul ar da buzna la biserică să vadă ce se întâmplă acolo, și ar avea loc o trezire spirituală. Lucrarea Domnului s-ar face cu bucurie. Noi suntem chemați și datori să-L slujim pe Domnul cu bucurie. În Romani 14:5, apostolul Pavel a spus: „Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.” Aşa trebuie să slujim Domnului! Trebuie să fim bine încredinţaţi că-L slujim pe El pentru că dorim asta şi pentru că suntem dornici să-I fim plăcuţi. Iar în 1 Corinteni 9:16, Pavel spune: „...vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!” De fapt, Pavel nu dorea nimic mai mult decât să predice Evanghelia!
Cei 300 de oameni din ceata lui Ghedeon, care au rămas cu el, când au mers la apă nu s-au aplecat să lipăie, ci şi-au făcut mâinile căuş, au luat apa şi au adus-o la gură, ca și cum ar fi mereu în gardă, ca și cum ar zice: „Unde sunt madianiţii? Hai să-i nimicim!” Găsim această relatare în Judecători 7:5-7. Iată entuziasmul și râvna de care avem nevoie și noi astăzi în biserică. Sunt prea mulţi sfinţi morţi în biserici, care înfrânează lucrarea Domnului, şi vreau să spun: morți cu mult timp înainte de a fi îngropaţi! (Exodul 36:3-5)
Ei au luat dinaintea lui Moise toate prinoasele pe care le aduseseră copiii lui Israel ca să facă lucrările rânduite pentru slujba Sfântului Locaş. Chiar şi după ce se începuse lucrarea, tot se mai aduceau lui Moise, în fiecare dimineaţă, daruri de bunăvoie. Atunci toţi bărbaţii iscusiţi, prinşi la toate lucrările Sfântului Locaş, şi-au lăsat fiecare lucrul pe care-l făceau şi au venit de au spus lui Moise: „Poporul aduce mult mai mult decât trebuie pentru facerea lucrărilor pe care a poruncit Domnul să le facem.”
Acesta este singurul loc, din câte îmi amintesc, în care i se cere poporului să nu mai dăruiască, pentru că aduseseră mai mult decât era necesar pentru construirea şi mobilarea cortului. Personal, nu-mi amintesc să fi văzut vreodată în fapt așa ceva în lucrarea mea! Şi nici nu am auzit de asemenea belşug de daruri nici înainte, nici după.
De cele mai multe ori, în astfel de ocazii, cheltuielile și nevoile reale sunt mai mari decât cele preliminate, așa că se fac apeluri de suplimentare, de continuare a donațiilor și contribuțiilor. De astă dată a fost nevoie de un efort contrar: să convingă oamenii să NU mai aducă, pentru că se strânsese deja peste așteptări și peste nevoi!
Moise a pus să strige în tabără ca nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru Sfântul Locaş. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri. Materialul adus era de ajuns pentru toate lucrările care trebuiau făcute, ba încă mai şi trecea. (Exodul 36:6-7)
Poporul este îndemnat să nu mai aducă daruri şi trebuie opriți, spunându-li-se că au adus destul. Este ceva uimitor, având în vedere că de-abia ieşiseră din robie! Ei nu au avut niciodată un lucru al lor, iar acum aveau multe bogăţii şi ne-am fi gândit că nu ar fi dispuşi să se despartă de ele. Însă ei dăruiesc din toată inima, cu bucurie şi plini de entuziasm pentru Dumnezeul lor. Orice faci pentru Dumnezeu, aşa trebuie făcut! Aşa doreşte şi Dumnezeu să faci tot ceea ce faci pentru El!
Dumnezeu doreşte să dăruim cu bucurie. Era un motto acum câţiva ani care spunea: „Daţi până doare!” Însă Dumnezeu spune: „Dacă doare, mai bine nu daţi!” Închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie plină de bucurie şi aşa trebuie să fie şi dărnicia noastră.
Mă gândesc ce dezamăgiți trebie să fi fost cei ce au fost întorși din drum și ale căror daruri a trebuit să fie refuzate: dacă i-ai fi întrebat: „Ce vă împinge să insistați să faceți asta?”, probabil că ar fi răspuns: „Odată ce înțelegi importanța și beneficiile prezenței Domnului în tabără, nimic nu-i prea mult pentru asta! Iar noi dăm cu bucurie, pentru că ne pregătim și ne grăbim să-L avem cu noi!” Doamne, dă-ne și nouă gândul și atitudinea asta!
Observăm că în acest capitol citim din nou despre diferite articole şi părţi ale cortului. Aceasta pare să fie o repetiţie, însă mai devreme fusese dat planul cortului, iar acum urma execuţia planului. Nu este suficient să avem doar un plan şi materiale necesare, trebuie să trecem și la treabă. Poporul Israel începe să lucreze, în acest capitol 36 din cartea Exodul. Și practic, de aici și până la finalul cap. 39, despre facerea cortului va fi vorba. Sper să aveți răbdarea să trecem împreună și prin acest pasaj!
Sigur, textul care prezintă realizarea lucrării nu diferă prea mult de cel care prezintă planurile comunicate de Domnul lui Moise pe Sinai, și prezentate în cap. 25-30. De aceea, și comentariile noastre vor fi generale și succinte.
Toţi bărbaţii iscusiţi şi lucrătorii au făcut Cortul din zece covoare de in subţire şi răsucit din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe ele au ţesut heruvimi lucraţi cu măiestrie. (Exodul 36:8)
Putem spune că aici lucrurile stau puțin altfel decât în pasajul de prezentare a planului pentru Cort: acolo, în cap. 25, prescripțiile puneau în prim-plan chivotul și capacul ispășirii, adică ceea ce reprezenta punctul focal unde cobora prezența lui Dumnezeu. Execuția însă, despre care ni se vorbește aici, are în vedere întâi cortul propriu zis. Acest covor de bază era – vă amintiți – o sumă de zece covoare prinse unele de altele. În timpul marşului lor prin pustie, covorul acesta mergea odată cu primele piese de mobilier, acoperindu-le și oferind protecție. Aceste covoare de in subţire răsucit vorbesc despre dreptatea lui Hristos, despre caracterul şi lucrarea Sa, despre dreptatea pe care El ne-o oferă, pentru a putea sta în picioare, îmbrăcaţi în prezenţa lui Dumnezeu. Lucrul cel mai important de observat este că Hristos poate să împlinească toate nevoile noastre. El poate să ne mântuiască. El poate să ne elibereze. El ne poate păstra în harul Său.
Lungimea unui covor era de douăzeci şi opt de coţi; iar lăţimea unui covor era de patru coţi. Toate covoarele aveau aceeaşi măsură. Cinci din aceste covoare au fost prinse la un loc; celelalte cinci, de asemenea, au fost prinse la un loc. Au făcut chiotori albastre la marginea covorului cu care se sfârşea cea dintâi împreunare; tot aşa au făcut şi la marginea covorului cu care se sfârşea a doua împreunare de covoare. Au făcut cincizeci de chiotori la cel dintâi covor şi cincizeci de chiotori la marginea covorului cu care se sfârşea a doua împreunare de covoare; chiotorile acestea erau una în faţa alteia. Au făcut cincizeci de copci de aur şi au prins covoarele unul de altul cu copcile, aşa încât cortul alcătuia un întreg. Au făcut nişte covoare din păr de capră, ca să slujească de acoperiş pentru cort: unsprezece covoare de acestea au făcut. Lungimea unui covor era de treizeci de coţi şi lăţimea unui covor era de patru coţi: cele unsprezece covoare aveau aceeaşi măsură. Au prins împreună deoparte cinci din aceste covoare, iar pe celelalte şase de altă parte. Au făcut cincizeci de chiotori la marginea covorului cu care se sfârşea o împreunare de covoare şi cincizeci de chiotori la marginea covorului cu care se sfârşea a doua împreunare de covoare. Au mai făcut şi cincizeci de copci de aramă, cu care să se împreune acoperişul cortului, ca să alcătuiască un întreg. Au făcut pentru acoperişul cortului o învelitoare de piei de berbec vopsite în roşu şi o învelitoare de piei de viţel de mare, care trebuia pusă pe deasupra. (Exodul 36:9-19)
Și iar o paranteză: din paralela cu partea prescriptivă, lipsesc aici, în cap. 36, doar mențiunile făcute în cap. 26:12-13, despre cum să fie compensate diferențele de dimensiuni, respectiv atârnarea de-o parte și de alta pe lateralele Cortului a supradimensionării covorului acoperitor. În rest, relatările sunt aproape identice. Sunt trecute în vedere (adică executate, nici nu se putea altfel!) toate cele grupele de componente ale structurii Cortului: covoarele ce serveau drept pereți și acoperiș, cum am auzit mai devreme, scândurile și drugii de susținere a acestora, precum și perdelele – cea de la intrare și cea interioară, dintre Locul sfânt și Locul preasfânt.
Scândurile pentru cort le-au făcut din lemn de salcâm, aşezate în picioare. Lungimea unei scânduri era de zece coţi şi lăţimea unei scânduri era de un cot şi jumătate. Fiecare scândură avea două urechi, unite una cu alta; tot aşa au făcut la toate scândurile cortului. Au făcut douăzeci de scânduri pentru cort, înspre partea de miazăzi. Au pus patruzeci de picioare de argint sub cele douăzeci de scânduri, câte două picioare sub fiecare scândură, pentru cele două urechi ale ei. Au făcut apoi douăzeci de scânduri pentru a doua latură a cortului, latura dinspre miazănoapte, cu cele patruzeci de picioare de argint ale lor, câte două picioare sub fiecare scândură. Au făcut apoi şase scânduri pentru fundul cortului, înspre apus. Au făcut două scânduri pentru cele două unghiuri ale cortului în partea din fund; acestea erau făcute din două bucăţi, începând de la partea de jos, şi bine legate la vârf, printr-un cerc; la fel au făcut pentru amândouă scândurile din cele două unghiuri. Erau astfel opt scânduri, cu picioarele lor de argint, adică şaisprezece picioare, câte două picioare sub fiecare scândură. (Exodul 36:20-30)
Textul curge năvalnic între versetele 8 și 34, și dă impresia unei imptuozități și-a unei frenezii, am zicea aproape un festival al îndemânării și hărniciei în care Iahweh Și-a implicat în bună măsură poporul. Sigur că lucrurile nu s-au făcut cât ai bate din palme, pentru că – deși dimensiunile nu erau colosale, și lucrătorii erau destui – era vorba totuși de multă atenție, migală, meticulozitate, într-un cuvânt: meșteșug responsabil, lucru ca pentru Domnul, ale Cărui planuri au fost aplicate cu maximă scrupulozitate!
Au făcut cinci drugi din lemn de salcâm pentru scândurile uneia din laturile cortului, cinci drugi pentru scândurile celei de a doua laturi a cortului şi cinci drugi pentru scândurile laturii cortului din fundul dinspre apus; drugul de la mijloc l-au făcut aşa ca să treacă prin mijlocul scândurilor, de la un capăt la celălalt. Au poleit scândurile cu aur şi verigile lor de aur le-au făcut aşa ca să se poată petrece drugii prin ele, şi drugii i-au poleit cu aur. (Exodul 36:31-34)
Covoarele din păr de capră, covorul din piele de berbec, scândurile şi picioarele vorbesc şi ele despre persoana lui Hristos într-un fel sau altul. Cortul avea 30 coţi lungime pe 10 coţi lăţime şi 10 coţi înălţime. Era făcut din lemn de salcâm şi scândurile erau acoperite cu aur de jur împrejur. Scândurile aveau 1 cot şi jumătate lăţime. În marşul israeliților prin pustie, acestea erau grele de dus şi erau astfel cărate cu carele. (Toate articolele de mobilier erau însă duse de către preoţii leviţi pe umeri). Scândurile de aur urmau să fie așezate în poziție verticală, dar aveau picioare care intrau în niște picioare de argint şi întregul cort era așezat astfel pe argint - argintul reprezintă răscumpărarea. Structura Cortului era susţinută de niște drugi. Erau atașate niște verigi la fiecare obiect şi când era montat Cortul, acei drugi intrau prin verigi şi asigurau unitatea Cortului. Astfel, Cortul era o construcţie consolidată. (Exodul 36:35-38)
Perdeaua dinăuntru au făcut-o din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit; au lucrat-o cu măiestrie şi au făcut heruvimi pe ea. Au făcut patru stâlpi de salcâm pentru ea şi i-au poleit cu aur; cârligele lor erau de aur şi au turnat pentru stâlpii aceştia patru picioare de argint. Pentru uşa cortului au făcut o perdea din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit; aceasta era o lucrare făcută la gherghef. Au făcut cei cinci stâlpi ai ei cu cârligele lor, iar căpătâiele şi beţele lor de legătură le-au poleit cu aur; cele cinci picioare ale lor erau de aramă.
Cum am tot repetat (de fapt textul a făcut-o!), Cortul avea o perdea în interior, care îl separa în două compartimente; compartimentul mai mic era numit Locul Preasfânt şi compartimentul mai mare era numit Locul Sfânt. Fiecare lucru din cort înfăţişa un aspect din Persoana sau lucrarea Domnului Isus Hristos. S-au scris multe cărți pe tema aceasta, sper să ne devină și nouă tot mai clară această simbolistică pețioasă, pe parcursul următoarelor episoade din acest program – și nu neapărat cele care se ocupă de cartea Exodul, care-și parcurge ultimele file/capitole! Cu gândul la Domnul nostru, ne despărțim, dar sper să ne reîntâlnim cu bine data viitoare! Deci, pe curând!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, apreciez răbdarea și punctualitatea celor aflați acum pe frecvența pe care pot urmări acest program – ce-și propune familiarizarea cu litera și spiritul Cuvântului lui Dumnezeu scris, Sfânta Scriptură. Continuăm să afirmăm că Biblia conține planul de mântuire și manualul de viață autentică pentru oricine dorește curăția pe pământ și viața veșnică în prezența Creatorului, Dătătorului și Susținătorului vieții, Dumnezeu. De aceea, oriunde am fi în această Carte a cărților, conexiunile vor fi făcute în modul cel mai natural cu firul roșu, structura de rezistență, cheia de boltă a creștinismului – Isus Hristos, din care/prin care/și pentru care sunt toate, și noi totodată!
Așa cum am afirmat în mod repetat, Isus Hristos este prefigurat intens și în Cortul Întâlnirii, care se ridică sub ochii noștri, prin intermediul Scripturii. Vă reamintesc, data trecută am asistat la construirea structurii Cortului (covoarele ce-l delimitează, cele care-l acoperă, scândurile și drugii de rezistență, perdelele ce delimitau și marcau accesul în compartimentele Cortului). Capitolul 37 din Exodul continuă să redea cu răbdare și meticulozitate execuția fiecărei piese de mobilier care va constitui instrumentarul ceremonial al slujirii/închinării lui Israel la Cortul Întâlnirii, această maiestuoasă și sacră construcție biblică, predecesoarea Templului din Ierusalim. Vom asista practic la ăntocmirea a patru asemenea obiecte, începând din „inima” Cortului, Locul preasfânt.
Ansamblul Cortului Întâlnirii avea trei compartimente și trei intrări. (1) Era o poartă prin gardul de in care împrejmuia cortul, și care dădea în curtea Cortului. (2) Era o intrare în Cortul propriu-zis, care ducea în Locul Sfânt. (3) Cea de-a treia intrare ducea în Locul Preasfânt, unde doar marele preot intra o dată pe an, de Ziua Ispăşirii (aşa cum vom vedea în Leviticul) şi stropea capacul ispăşirii cu sânge – de la acest sânge venea denumirea de „capac al ispăşirii”.
Primele două piese de mobilier din curtea exterioară erau altarul de aramă şi ligheanul. Când intrăm în Locul Sfânt, observăm acolo trei piese de mobilier: sfeşnicul de aur, masa cu pâinile pentru punerea înainte şi altarul tămâierii. Iar în Locul Preasfânt se aflau chivotul legământului şi capacul ispăşirii.
Și cele menţionate în acest capitol au fost trecute în revistă în capitolele anterioare din cartea Exod, așa că voi recapitula doar câteva idei principale, pe care le consider de maximă importanţă... Și asta, doar pe măsură ce citim împreună textul biblic, care vrem să nu lipsească din nicio ediție a acestui program!
Apoi Beţaleel a făcut chivotul din lemn de salcâm; lungimea lui era de doi coţi şi jumătate; lăţimea, de un cot şi jumătate şi înălţimea, tot de un cot şi jumătate. L-a poleit cu aur curat pe dinăuntru şi pe dinafară şi i-a făcut un chenar de jur împrejur. A turnat pentru el patru verigi de aur, pe care le-a pus la cele patru colţuri ale lui: două verigi de o parte şi două verigi de cealaltă parte. A făcut nişte drugi de lemn de salcâm şi i-a poleit cu aur. A vârât drugii în verigile de la cele două laturi ale chivotului, ca să ducă chivotul. A făcut şi capacul ispăşirii din aur curat; lungimea lui era de doi coţi şi jumătate şi lăţimea, de un cot şi jumătate. A făcut doi heruvimi din aur bătut la cele două capete ale capacului ispăşirii; un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt; heruvimii i-a făcut pe capacul ispăşirii la cele două capete ale lui. Heruvimii erau cu aripile întinse deasupra, acoperind capacul ispăşirii cu aripile lor şi uitându-se unul la altul. Heruvimii stăteau cu faţa întoarsă spre capacul ispăşirii. (Exodul 37:1-9)
Locul Preasfânt Îl înfăţişează pe Hristos în prezenţa lui Dumnezeu. În Cartea Evrei, ni se spune să venim la tronul de har. Capacul ispăşirii înfăţişează acest lucru şi în acest loc găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. Există un capac al ispăşirii pentru credincioşi în cer.
Când Hristos a venit pe pământ, El nu doar a împlinit ceea ce prefigura Cortul, ci a făcut şi ceva neobişnuit. În pustie, Cortul era mereu în poziție orizontală în raport cu pământul. Era aşezat pe o suprafaţă de pământ netedă, cu stâlpii şi scândurile puşi în picioarele înfipte în pământ. Dar, când Hristos a venit să plătească preţul pentru păcatele noastre, El a făcut Cortul perpendicular. Crucea era altarul de aramă unde Mielul lui Dumnezeu era dat pentru păcatele noastre. El murit pentru păcatele noastre. Dar apoi S-a întors în cer unde este şi astăzi, pentru a ne păstra mântuiţi. Locul Preasfânt se află acum în cer, iar noi nu mergem la Dumnezeu în plan orizontal, mergând într-o clădire sau la un om, ci privim la cer şi mergem direct la El – prin Isus Hristos. „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Tim. 2:5)
A făcut masa din lemn de salcâm: lungimea ei era de doi coţi; lăţimea, de un cot şi înălţimea, de un cot şi jumătate. A poleit-o cu aur curat şi i-a făcut un chenar de jur împrejur. I-a făcut împrejur un pervaz de un lat de mână, pe care a făcut un chenar de jur împrejur. A turnat pentru masă patru verigi de aur şi a pus verigile în cele patru colţuri, care erau la cele patru picioare ale ei. Verigile erau lângă pervaz, şi în ele erau vârâţi drugii pentru ducerea mesei. A făcut drugii din lemn de salcâm şi i-a poleit cu aur; ei slujeau la ducerea mesei. A făcut apoi uneltele care trebuiau puse pe masă, farfuriile, căţuile, potirele şi ceştile ei, care slujeau la jertfele de băutură; le-a făcut din aur curat. (Exodul 37:10-16)
Locul Sfânt este locul închinării. Acolo se afla: dimpreună cu accesoriile ei, Masa cu pâinile pentru punerea înainte, care Îl înfăţişează pe Hristos ca Pâinea Vieţii cu care ne hrănim; și sfeşnicul de aur care de asemenea Îl reprezintă pe Hristos, Lumina Lumii.
A făcut sfeşnicul din aur curat; a făcut sfeşnicul din aur curat, bătut; piciorul, fusul, potiraşele, gămălioarele şi florile lui erau dintr-o bucată cu el. Din amândouă părţile lui ieşeau şase braţe: trei braţe dintr-o latură şi trei braţe din cealaltă latură. Pe un braţ erau trei potiraşe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor, şi pe un alt braţ, alte trei potiraşe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor; aşa era la toate cele şase braţe care ieşeau din sfeşnic. Pe fusul sfeşnicului erau patru potiraşe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor. Era o gămălioară sub două braţe care ieşeau din sfeşnic, o gămălioară sub alte două braţe şi o gămălioară sub alte două braţe; aşa era la toate cele şase braţe care ieşeau din sfeşnic. Gămălioarele şi braţele sfeşnicului erau dintr-o bucată cu el, bătut în întregime dintr-o bucată de aur curat. A făcut apoi cele şapte candele ale lui, mucările şi cenuşarele lui, toate din aur curat. A întrebuinţat un talant de aur curat pentru facerea sfeşnicului cu toate uneltele lui. (Exodul 37:17-24)
Un material se impune și iese în evidență în mobilierul cortului: aurul curat, pur, rafinat. De fapt, trebuie observat că tot mobilierul din interiorul Cortului era de aur sau poleit cu aur, pe când în curte totul era de aramă. Lemnul, care forma baza, acoperit cu aceste metale, era întrebuinţat, cred, pentru ca obiectele să fie mai uşoare, mai uşor de purtat decât cele din metal masiv – lucru important de avut în vedere, ținând cont că poporul era în mișcare. Aceste două metale, aurul şi arama, erau întrebuinţate, credem noi, pentru a reprezenta două naturi diferite — arama reprezenta natura umană în perfecţiunea ei, puţin mai jos decât natura îngerească, iar aurul reprezenta natura divină, cu mult superioară îngerilor, stăpânirilor şi puterilor. Precum aurul şi arama se aseamănă mult în aparenţă, dar sunt deosebite în calitate, aşa şi natura umană este un chip şi o asemănare a naturii divine, adaptată condiţiilor pământeşti.
Apoi a făcut altarul pentru tămâie din lemn de salcâm: lungimea lui era de un cot şi lăţimea, de un cot; era în patru muchii, şi înălţimea lui era de doi coţi. Coarnele erau dintr-o bucată cu el. L-a poleit cu aur curat, atât partea de sus, cât şi laturile de jur împrejur şi coarnele. Şi i-a făcut o cunună de jur împrejur. Sub cunună a făcut două verigi de aur, pe care le-a pus în cele două unghiuri din cele două laturi, ca să se vâre în ele drugii care slujeau la ducerea lui. A făcut nişte drugi din lemn de salcâm şi i-a poleit cu aur. A făcut untdelemnul pentru ungerea sfântă şi tămâia mirositoare, curată, alcătuită după meşteşugul făcătorului de mir. (Exodul 37:25-29)
Acest altar era folosit de preoți în câteva ocazii: în fiecare dimineață și seară, cât se pregîteau candelele pt sfeșnic, pe el ardea tămâia specială care, umplând Sfânta, pătrundea şi dincolo de „perdeaua dinăuntru” în Sfânta Sfintelor; de asemenea, la aducerea jertfelor de ispășire pentru preot sau pentru întreaga adunare. În aceste cazuri, sângele jertfei de ispășire era stropit de șapte ori în fața perdelei de după altarul pt tămâiere. De asemenea, și coarnele acestui altar erau stropite/unse cu același sânge.
Altarul tămâierii este locul rugăciunii și vorbeşte despre faptul că Hristos este Mijlocitorul nostru. În Epistola după Evrei, altarul tămâierii este aşezat în Locul Preasfânt (și nu în Locul Sfânt), pentru că Mijlocitorul nostru se află acum în cer. Dar altarul tămâierii este şi afară, în Locul Sfânt, acolo unde venim noi astăzi. Când credincioşii doresc să se închine lui Dumnezeu, intră în Locul Sfânt. Mărturisirea, lauda, mulţumirea, mijlocirea, cererea – toate fac parte din închinare. Şi toate acestea se află în Locul Sfânt. Dacă vrei lumina pe care o dă lumea, du-te afară, însă dacă vrei lumină de la sfeşnic, trebuie să intri în Cort. Nu poţi să-L slujești pe Hristos cu înţelepciunea lumii, ci trebuie să ai lumina Cuvântului lui Dumnezeu.
Ne întoarcem la redarea construcției obiectelor, mobilierul și ingredientelor ceremoniale. Am văzut în cap. 37 cum au fost făcute, în ordine: chivotul și capacul ispășirii, masa din lemn de salcâm pe care erau așezate pâinile; sfeșnicul de aur; altarul pentru tămâiere, cu untdelemnul pentru ungerea sfântă și tămâia mirositoare. Și toate acestea (repetiția nu strică!) au fost făcute respectând strict modelul prezentat de Dumnezeu lui Moise pe Sinai!
Ca să terminăm cu întocmirea mobilierului, ieșim din cort și... intrăm și-n cap. 38 al cărții Exodul, în ale cărui prime versete devin realitate și ultimele obiecte ceremoniale: altarul de aramă pentru arderile de tot și ligheanul de aramă.
Pentru asta, cum am spus, ieșim în curte și spunem câteva cuvinte despre ea întâi... Curtea exterioară, împrejmuită de gardul de in, avea 100 coţi pe 50 coţi şi era zona unde se confrunta – și eventual se rezolva – problema păcatului, pentru că înainte de intrarea în Cortul Întâlnirii erau plasate altarul de aramă, şi ligheanul. Păcătosul venea la poartă şi stătea acolo ca păcătos. Preotul îl ducea în curtea exterioară. Păcătosul îşi punea mâna dreaptă pe capul animalului pe care l-a adus – fie miel, capră sau bou. Apoi animalul era înjunghiat şi preotul îl aducea pe altar ca jertfă. Atâta trebuia să facă omul; de-acum încolo era slujba preotului. Preotul trebuia să se oprească la lighean şi să se spele pentru a intra în Locul Sfânt. (Aici, în Locul Sfânt, cele trei piese de mobilier: sfeşnicul de aur, masa cu pâinile pentru punere înainte, şi altarul tămâierii, toate vorbeau despre închinare. Apoi urma perdeaua care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt, unde se afla chivotul legământului şi capacul ispăşirii, pentru că doar marele preot intra aici şi doar o dată pe an pentru a face ispăşire pentru popor.
A făcut altarul pentru arderile de tot din lemn de salcâm; lungimea lui era de cinci coţi, şi lăţimea de cinci coţi; era în patru muchii, şi înălţimea lui era de trei coţi. La cele patru colţuri, i-a făcut nişte coarne dintr-o bucată cu el şi l-a poleit cu aramă. A făcut toate uneltele altarului: oalele pentru cenuşă, lopeţile, lighenele, furculiţele şi tigăile pentru cărbuni; toate uneltele acestea le-a făcut de aramă. A făcut pentru altar un grătar de aramă, ca o reţea, pe care a pus-o sub pervazul altarului, începând de jos, aşa că venea până la jumătatea altarului. A turnat apoi patru verigi, pe care le-a pus în cele patru colţuri ale grătarului de aramă, ca să vâre drugii în ele. A făcut drugii din lemn de salcâm şi i-a poleit cu aramă. A vârât drugii în verigile de pe laturile altarului ca să-l ducă. L-a făcut din scânduri, gol pe dinăuntru. (Exodul 38:1-7)
Pe altarul de aramă se punea victima şi păcatul era judecat. Aici individul sau poporul venea să rezolve problema păcatului. Când s-a construit acest altar, nu se mai putea face altul. Acesta era modul de a se apropia de Dumnezeu şi construirea altui altar în altă parte ar fi fost o blasfemie. Se afla într-un loc proeminent pentru că aici se rezolva problema păcatului. Nu putea fi vorba de nici o închinare sau de binecuvântare dacă persoana nu venea la altarul de aramă.
Coarnele altarului sugerează tăria – abilitatea lui Isus Hristos de a mântui. Sunt multe instrucţiuni şi detalii legate de apropierea şi cum se îngrijea acest altar. Trebuiau să fie anumite oale, tigăi, scânduri şi verigi etc. Lucrul cel mai important de reţinut, totuşi, este rolul lui în rezolvarea problemei păcatului.
A făcut ligheanul de aramă, cu piciorul lui de aramă, din oglinzile femeilor care slujeau la uşa Cortului întâlnirii. (Exod 38:8)
Nu știm dimensiunile acestui lighean, dar îi știm utilizarea: „să-și spele... Aaron și fiii lui mîinile și picioarele” (Exodul 30:17-21)
Intrigă oarecum – trebuie să fiți de acord – proveniența materialului folosit pentru realizarea ligheanului. Oglinzile menţionate aici erau din aramă, foarte bine lustruite. Femeile nu s-au schimbat; şi atunci aveau oglinzi. Ligheanul era făcut din aceste oglinzi. Oglinda reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este cea care ne arată nevoia de curăţire. Ligheanul se afla acolo pentru curăţire. Avem şi noi acelaşi lucru în baie şi astăzi. Avem o oglindă şi sub oglindă avem o chiuvetă. Oglinda nu ne spală de murdărie, şi de aceea Legea nu te poate mântui. Puteţi să frecaţi cât vreţi, dar murdăria rămâne. Totuşi, „cunosc o fântână umplută cu sânge, din venele lui Emanuel ce curge, păcătoşii ce se aruncă în ea, sunt spălaţi de orice vină.”
Dar dincolo de aramă, o întrebare se referă și la slujirea femeilor respective – care era ea, și la ce cort al întâlnirii se referă textu? Unii comentatori afirmă că ar vorba de cortul lui Moise din 33.7, ridicat în afara taberei, după ce legământul dintâi fusese abrogat în urma păcatului prilejuit de închinarea la vițelul de aur. Alții spun că ar putea fi chiar vprba de structuri și mai timpurii (dar care ar fi acelea, și unde sunt pomenite în Biblie?)
Singura altă mențiune biblică despre femei slujind la ușa cortului este contextul păcătos din 1 Sam. 2:22, care-i incriminează pe fiii lui Eli care se dedau la preacurvie după modelul idolatru al popoarelor din jur (și care practicau așa numita „prostituție sacră”). Domnul a rostit atunci o pedeapsă aspră împotriva casei lui Eli – tocmai din această cauză! Curios că Domnul a condamnat nu femeile, ci pe Eli și pe fiii lui – pentru că Iahweh îi va fi avertizat pe preoții Săi că vor purta „pedeapsa fărădelegilor făcute în împlinirea slujbei lor preoțești” (Num. 18:1)! O altă interpretare sugerează că textul din Exodul 38:8 ar face trimitere/referire la cei ec fuseseră în slujba preoției în Egipt. După ieșirea din robie, Domnul poruncind reorganizarea vieții poporului pe toate planurile, foștii preoți, marginalizați, se vor fi aliat cu Core Datan și Abiram și vor fi pierind cu aceștia odată, mistuiți de focul ieșit de la Dumnezeu. Iar din cădelnițele lor s-au făcut plăci de aramă plasate pe altarul arderii de tot. Este posibil – afirmă deci adepții acestei teorii – ca și femeile care slujeau la ușa cortului să fie o tară adusă cu ei din Egipt... Dacă așa ar fi stat lucrurile, ar fi ironic să observăm că ligheanul de curățare s-ar fi făcut tocmai din obiectele care aminteau de necurăția practicată odinioară în Egipt. Sigur, explicația nu este sigură, iar informațiile/explicațiile certe nici măcar nu sunt strict necesare, deci mai bine rămânem cu semnul de întrebare decât să speculăm insuficient argumentat!
Să recunoaștem că așa cum Îl cunoaștem, Dumnezeul nostru ar face astfel de lucruri ca să aducă vindecare poporului Său, dar și să-Și arate slava și autoritatea cu care tranșează asemenea chestiuni spinoase, sensibile, în care iată are ultimul cuvânt! Obiectele care aminteau de vechi practici religioase, neconforma sau chiar opuse sfințeniei Lui, ajung în ansamblul ceremonial al Cortului Întâlnirii, ca semne de aducere aminte și spre glorificarea lui Iahweh: din oglinzile femeilor care slujeau la ușa cortului s-a făcut ligheanul de aramă, iar din cădelnițele foștilor preoți – plăcile pentru altarul de aramă, ambele obiecte aflate în curtea Cortului.
Aș vrea să te-ntreb: unde te afli astăzi, în relaţie cu Cortul? Trebuie să mergi la altarul de aramă pentru a fi mântuit? Sunt mulţi oameni – chiar membri ai bisericii – care trebuie să meargă acolo. Sau poate ești un creştin pătat, care trebuie să-şi mărturisească păcatele la lighean şi să se curăţească? Sau umbli în întuneric? Intră în Locul Sfânt şi umblă după lumina sfeşnicului de aur. Poate viaţa ta spirituală este puţin anemică şi ai nevoie să te hrănești cu Pâinea Vieţii ca să primești substanțele nutritive de care ai nevoie. Poate viaţa ta de rugăciune este săracă şi ai nevoie să vii înaintea altarului tămâierii. Poate ai necazuri şi ai nevoie de milă, de har şi de ajutor. Dragul meu, există altarul de aramă... și mai presus de orice: există capacul ispăşirii! Du-te acolo şi primește ajutorul mult aşteptat! Dumnezeu doreşte să te binecuvânteze şi să te călăuzească.
Cu acest gând în măsură să vă încurajeze și să vă convingă să faceți pașii sau gesturile înspre Dumnezeul care nu obosește iertând și îndurându-Se – ne despărțim și noi, la finalul ediției de azi. Nici finalul cărții Exodul nu e departe, dar deocamdată – dacă Dumnezeu va îngădui să ne reîntâlnim – nici data viitoare nu-i vom pune punct! Pe curând!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, facem de o vreme împreună pași prin Scriptură și cred că începem să ne obișnuim cu ritmul și solicitările, pentru că împărtășim și obiectivul comun de a cunoaște mai bine Cuvântul lui Dumnezeu în forma sa scrisă... Astfel, ne vom deprinde să-l aplicăm natural în fiecare situație de viață, și să devenim sensibili la orice alt cuvânt proaspăt și valoros pe care-l putem primi oricând, de la Duhul Sfânt.
Ne apropiem de capătul unei alte etape – mai e puțin până la finalul cărții Exodul, care în ultima sa parte ne ține în priză cu realizarea efectivă a Cortului Întâlnirii. Începând cu capitolul 25, planul cortului a fost dat în cele mai mici detalii. Acum Beţaleel şi ajutoarele sale terminaseră de construit Cortul... cu tot cu cele șapte articole de mobilier, aranjate în aşa fel încât să ne ofere un tablou minunat, cu permanentă trimitere la Fiul lui Dumnezeu și Domnul nostru Isus Hristos:
Altarul de aramă era locul unde preoții aduceau jertfele înaintea lui Dumnezeu. Pentru ca jertfa să fie de miros plăcut înaintea lui Dumnezeu animalele de jertfă trebuiau să fie fără cusur. Apostolul Pavel ne îndeamnă și pe noi să ne aducem viețile ca o jertfă vie și sfântă înaintea lui Dumnezeu! (Romani 12:1)
Ligheanul de aramă – următorul popas în curtea cortului întâlnirii – era locul unde preoții trebuiau să-și spele mâinile și picioarele. Acest ritual era imperios necesar, pedeapsa pentru neconformare fiind moartea (Exod 30:21). Ioan 7:37 ni-L prezintă pe Hristos ca sursa apei vii care ne ține în viață, așa cum odinioară apa din ligheanul de aramă ținea în viață preoții care se apropiau de Dumnezeu.
Locul sfânt se afla în prima cameră a cortului, având în partea dreaptă masa pe care erau puse pâinile aduse înaintea Domnului. Din aceste pâini se hrăneau în locul sfânt preoții. Tot în Evanghelia lui Ioan Isus le amintește ucenicilor că El este pâinea vieții din care oricine gustă nu va flămânzi niciodată (Ioan 6:35). De această pâine a vieții avem și noi zilnic nevoie pentru a avea o viață spirituală sănătoasă, prin Isus Hristos.
Sfeșnicul sfânt situat în locul sfânt în fața mesei cu pâinile lumina fără încetare înaintea lui Dumnezeu. Tot așa cum atunci sfeșnicul dădea lumină locului sfânt aduce ș Hristos lumina în viețile noastre (Ioan 8:12). El ne ajută să umblăm în lumină pentru ca și noi la rândul nostru să putem fi lumini pentru cei din jur (Matei 5:14-16).
Altarul tămâierii se situal în fața perdelei care împărțea locul sfânt de locul preasfânt. Pe acest altar se ardea tămâie mirositoare care umplea tot cortul de o mireasmă intensă care cu siguranță impregna și hainele preoțești. Apostolul Pavel ne îndeamnă în 2 Corinteni 2:15 să fim și noi oameni care răspândesc mireasma lui Hristos printre cei de pe calea mântuirii și de pe calea pierzării. Prin mireasma răspândită toți pot vedea în noi că Hristos trăiește și că noi suntem o făptură nouă.
Locul preasfânt, cea de-a doua cameră a cortului de formă cubică mai purta și denumirea de sfânta sfintelor și era locul unde era pus chivotul mărturiei acoperit de capacul ispășirii. Din acest loc Dumnezeu se prezenta marelui preot odată pe an atunci când acesta aducea jertfa de ispășire a păcatelor pentru popor (Exod 25:22). Prin jertfa lui Hristos de pe Golgota avem astăzi acces direct la Dumnezeu: perdeaua care separa locul sfânt de locul prea sfânt a fost ruptă (Luca 23:45) iar păcatele ne-au fost iertate prin sângele sfânt al Mielului nevinovat odatăt pentru totdeauna! Slavă Lui!
Aşa cum vom vedea în Cartea Numeri, Israel călătorea când stâlpul de nor începea să se mişte. Chivotul de pe umerii preoţilor era pus jos în deşert şi cortul era montat în jurul lui. Peretele lateral al scândurilor poleite cu aur era pus la locul lui împrejurul scândurilor, drugii alunecau prin verigile scândurilor şi acestea legau cortul împreună. Deasupra scândurilor erau aşezate 4 covoare; de in, de piele de capră vopsit în roşu, pielea de berbec şi pielea de vițe de mare pentru protecţie. Alcătuirea și conținutul Cortului Întâlnirii vorbeau despre închinare, laudă, adorare şi binecuvântarea individului.
Așadar cortul propriu zis și mobilierul său fusese isprăvit, dimpreună cu ingredientele și consumabilele aferente. Mai rămăseseră doar împrejmuirea care delimita curtea, și veșmintele preoțești. Exact în această ordine ni le prezintă și Cuvântul lui Dumnezeu, cu o paranteză – deloc neimportantă – privind calculele finale, socoteala a ce și cât se cheltuise pentru construirea tabernacolului. Suntem în capitolul 38, de unde citim începând cu versetul 9:
Apoi a făcut curtea. Înspre partea de miazăzi, pentru curte, erau nişte pânze de in subţire răsucit, pe o lungime de o sută de coţi, cu douăzeci de stâlpi aşezaţi pe douăzeci de picioare de aramă; cârligele stâlpilor şi beţele lor de legătură erau de argint. Înspre partea de miazănoapte erau o sută de coţi de pânză, cu douăzeci de stâlpi şi cu cele douăzeci de picioare de aramă ale lor; cârligele stâlpilor şi beţele lor de legătură erau de argint. (Exod 38:9-11)
Pânza de in subţire răsucit vorbeşte despre umanitatea lui Hristos, şi aceasta îl despărţea pe om de Dumnezeu.
M-a întristat să citesc de curând un articol despre un aşa-zis predicator conservator care – pe la niște seminare ținute în localuri fancy – repeta că tot ce avem de făcut este să urmăm învăţăturile lui Isus, şi pacea va veni în lume... chiar dacă nu acceptăm divinitatea lui Hristos! Total greșit! Nu poate fi pace între oameni decât prin sângele vărsat al lui Hristos. Acea pânză de in, perdeaua aceea de la intrarea în curtea Cortului care sugera umanitatea lui Hristos, l-a despărţit pe om de Dumnezeu. Viaţa lui Hristos nu ne mântuieşte; ne condamnă! Moartea lui Hristos este cea care ne mântuieşte! Dar dacă există asemenea predicatori care dau astfel de mesaje, să nu ne mai mire că există atâta confuzie și necredință în lume astăzi! Cuvântul lui Dumnezeu, şi mai ales cortul, este ca o carte cu ilustrații. Dacă priviți bine, veţi înţelege că viaţa şi învăţăturile lui Hristos nu vă pot mântui. Mai pe scurt, nu vă puteţi ridica la standardul cerut de El... chiar dacă liberalismul afirmă că putem! De aceea există problemele cu care ne confruntăm astăzi. Este timpul ca cineva să iasă în față şi să spună adevărul. Învăţăturile lui Hristos nu vă pot mântui. De aceea altarul de aramă se află acolo. Gardul făcut din pânză de in îl despărţea pe om de Dumnezeu şi pe Dumnezeu de om. Deşi picioarele pentru cortul propriu-zis erau de argint, picioarele pentru gard erau din aramă. Arama, aşa cum am mai văzut, este metalul judecăţii. Imaginea lui Hristos din Apocalipsa 1:15 spune despre picioarele Lui „ca arama aprinsă”. Vă spun că păcatul trebuie judecat. Omul trebuie să recunoască că este un păcătos. Nu poate veni în prezenţa lui Dumnezeu până problema păcatului nu este rezolvată.
Înspre partea de apus, erau cincizeci de coţi de pânză, cu zece stâlpi şi cele zece picioare ale lor; cârligele stâlpilor şi beţele lor de legătură erau din argint. Înspre partea de răsărit, pe cei cincizeci de coţi lăţime, erau: pentru o aripă, cincisprezece coţi de pânză, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor, şi pentru a doua aripă, care era în faţa ei, de cealaltă parte a porţii curţii, cincisprezece coţi de pânză, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor. Toate pânzele de jur împrejurul curţii erau din in subţire răsucit. Picioarele stâlpilor erau de aramă, cârligele stâlpilor şi beţele lor de legătură erau din argint, şi căpătâiele lor erau poleite cu argint. Toţi stâlpii curţii erau legaţi între ei cu beţe de argint. (Exodul 38:12-17)
Cârligele stâlpilor şi capetele lor erau de argint, care este metalul răscumpărării. Îmi place această repetare aproape exasperantă a auxiliarelor aparent neimportante: cheotori, verigi, cârlige, gămălioare, bețe de legătură – semn că Dumnezeu este la fel de interesat de fiecare detaliu al slujirii noastre și nu desconsideră niciun amănunt sau aspect al ei. De la El Însuși – precum și de la Mântuitorul mai târziu – învățăm pe viu că cine este credincios în lucrurile mici este și în cele mari, și că acestuia i se vor încredința adevăratele bogății!
Gardul din curtea exterioară îl ţinea pe om afară, dar Dumnezeu a creat o cale de intrare. A găsit o cale de a judeca păcatul şi a dat răscumpărare omului pentru ca să fie îmbrăcat cu dreptatea lui Hristos. Ce tablou! Puteţi privi cortul şi primiţi evanghelia. Dumnezeu ne-a oferit-o sub formă de imagini.
Deci erau pânze de jur împrejur, care delimitau aria ceremonială aferentă Cortului Întâlnirii... Dar exista și o intrare în curte; omul care venea trebuia și putea să intre pe poartă, nu se căţăra peste gard, nici nu se strecura pe dedesubt. (Cine intră prin altă parte este un hoț și un tâlhar – va spune Domnul Isus mai târziu (Ioan 10:1). Și oricum va fi dat pe față, ca omul venit la banchet fără haina de nuntă, din Matei 22:11.)
Perdeaua de la poarta curţii Cortului era o lucrătură făcută la gherghef din fir albastru, purpuriu, cărămiziu, şi din in subţire răsucit; avea o lungime de douăzeci de coţi, şi înălţimea era de cinci coţi, ca lăţimea pânzelor curţii; cei patru stâlpi ai ei şi cele patru picioare ale lor erau din aramă; cârligele şi beţele lor de legătură erau din argint, iar căpătâiele erau poleite cu argint. Toţi ţăruşii din jurul cortului şi curţii erau din aramă. (Exodul 38:18-20)
Toate materialele şi culorile vorbesc despre persoana lui Hristos. Am mai trecut o dată prin asta, dar nu strică să repet. Culoarea albastră vorbeşte despre faptul că El a venit din cer, este (din) Dumnezeu. Culoarea roşie vorbeşte despre umanitatea Sa şi de sângele vărsat pentru omenire. Cele 2 combinate dau culoarea mov, culoarea regalităţii: Domnul nostru S-a născut ca Rege, nu doar al iudeilor, ci Rege al regilor.
Vă reamintesc că din afara ansamblului ceremonial al Cortului, până în prezența nemijlocită a lui Dumnezeu care Se arăta deasupra capacului ispășirii din Sfânta sfintelor – trebuia să treci prin trei intrări.
Prima era poarta care întrerupea Gardul împrejmuitor – o perdea, la fel de înaltă ca şi gardul dinafară. Avea aproape doi metri și jumătate, ar fi destul de greu chiar şi pentru un jucător de baschet să privească înăuntru. Nu putea nimeni să intre decât prin acea poartă. Era o intrare înaltă, dar și largă, destul de largă pentru ca orice păcătos să poată intra... și era singura cale de intrare. Hristos a spus că El este calea, adevărul şi viaţa. Îmi place să mă gândesc la acea uşă ca întruchipându-L pe Hristos – Calea... singura cale!
Următoarea intrare din cele 3 ne aducea în prezenţa lui Dumnezeu, intrarea în Locul Sfânt. Îmi place să mă gândesc la această intrare ca fiind „adevărul“. Hristos a mai spus că dacă vreţi să vă închinaţi lui Dumnezeu, trebuie să vă închinaţi în duh şi adevăr. Nu vreau să fiu dur, dar „închinarea” dintr-o biserică care tăgăduieşte cine este Hristos şi ce a făcut El, nu este o închinare reală. Trebuie să vă închinaţi Lui în adevăr. Nu puteţi nega divinitatea lui Hristos, şi faptul că a murit pentru voi, şi să credeți că vă închinaţi Lui! Șin-ar avea niciun rost să credeți așa ceva! Ar fi mai bine pentru mulţi oameni să nu mai meargă deloc la biserică (adică în anumite biserici) decât să stăruiască în eroare. Condiţia lor spirituală nu este deloc bună, şi biserica pe care ei o frecventează îl insultă pe Domnul Isus Hristos, negându-I divinitatea.
Ultima intrare, care permitea accesul în Locul Preasfânt era intrarea prin perdeaua care vorbeşte despre viaţa pe care Hristos Şi-a dat-o pe cruce. Când a murit El, corespondenta din Templu a acestei perdele acea perdea s-a rupt în două, de sus în jos, semnificând că drumul spre Dumnezeu este deschis acum – prin inițiativa și lucrarea de sus. Aceasta este viaţa. Hristos este calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine în prezenţa Tatălui, decât prin El (Ioan 14:6).
Iată socoteala locaşului cortului întâlnirii, făcută după porunca lui Moise, prin îngrijirea leviţilor, sub cârmuirea lui Itamar, fiul preotului Aaron. Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda, a făcut tot ce poruncise lui Moise Domnul. El a avut ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan, meşter la săpat în pietre, la cioplit cu meşteşug şi la lucrat pe gherghef în materiile vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu şi în in subţire. (Exodul 38:21-23)
E o adevărată binecuvântare că, după atâtea materii, materiale, obiecte, subansambluri, piese și operațiuni – revin în atenție și-n prim-plan oamenii... Sunt cel puțin 10 nume de oameni menționate în acest pasaj, în care este folosit de câteva și cuvântul „fiu”. De aceea aș vrea să vă atrag atenţia spre israelitul ca persoană. Chiar poporul Israel este numit „fiu”. Dumnezeu nu l-a numit niciodată fiu pe vreun Israelit. Întrebarea care se pune este: „Cine este iudeu?” Este iudeu cel născut iudeu, sau religia îl face Iudeu? În Vechiul Testament, și până în zilele noastre, trebuie să te naşti evreu ca să fii evreu. Dar Dumnezeu a făcut în aşa fel ca toţi oamenii să poată fi răscumpăraţi, ceea ce înseamnă că fiecare persoană în parte trebuie să se nască din nou. Israel era un popor ales, dar fiecare persoană trebuia să fie răscumpărată. Biserica este un popor răscumpărat pentru că este o seminție formată din persoane răscumpărate – nu la grămadă, ci individual. Este un aspect foarte important de care oricine trebuie să țină cont, pentru că are de-a face cu veșnicia sa.
Ultima parte a cap. 38 din Exodul ne pune înainte o pagină de aritmetică, care transmite însă mult mai mult decât câteva cifre – oricât de seci sau impresionante ar fi ele.
O primă lecție este că – deși avem un Dumnezeu grandios în generozitate, și deși dărnicia poporului fusese remarcabilă – nicio clipă lucrătorii nu cochetaseră și nu se dedaseră la nicio formă de risipă. Avem un Dumnezeu al rânduielii și care ne învață chibzuiala, echilibrul, cumpătarea și ascultarea. El fusese Cel care făcuse planurile și devizele pentru Cortul Întâlnirii, El stârnise generozitatea oamenilor, El veghease lucrările și stimulase credincioșia muncitorilor, supraveghetorilor și responsabililor... și Lui I se dă practic socoteală la final! Singurul sortiment în care Domnul nostru este risipitor este harul! În rest, El cere socoteala și-n orice moment trebuie să fim gata s-o dăm. Nu uităm că împotriva risipei Se va fi pronunțat și Domnul Isus, când după înmulțirile pâinilor nu îngăduise să se piardă nimic – și strânseseră astfel o recoltă abundentă de firimituri!
S-au făcut calcule, echivalări și estimări, și există niște cifre aproximative de materiale prețioase consumate pentru concretizarea până la ultimul detaliu a acestui impresionant ansamblu ceremonial care este Tabernacolul sfânt, sau Cortul Întâlnirii; doar pentru informarea dvs. aceste cifre aproximative (rotunjite pentru a fi mai ușor reținute) sunt: aproape o tonă de aur, peste trei tone de argint și peste două tone de aramă/cupru. Cifrele biblice reies din următoarele versete:
Tot aurul întrebuinţat la lucru pentru toate lucrările Sfântului Locaş, aur ieşit din daruri, se suia la douăzeci şi nouă de talanţi şi şapte sute treizeci de sicli, după siclul cortului. Argintul celor ieşiţi la numărătoare, din adunare, se suia la o sută de talanţi şi o mie şapte sute şaptezeci şi cinci de sicli, după siclul Sfântului Locaş: câte o jumătate de siclu de cap, o jumătate de siclu, după siclul Sfântului Locaş, pentru fiecare om cuprins în numărătoare, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, adică pentru şase sute trei mii cinci sute cincizeci de oameni. (Exod 38:24-26)
Iudeii aduceau argint pentru că acesta era metalul răscumpărării. Fiecare evreu trebuia să fie răscumpărat pentru a fi acceptat. Și noi am fost răscumpăraţi – dar nu cu argint, cu aur, aramă sau pietre prețioase, ci cu sângele scump al lui Hristos, care este mai preţios decât orice calitate sau cantitate de aur sau argint.
Sigur, nu a fost salvat fiecare Israelit: doar o rămăşiţă a fost mântuită... La fel, nici toţi cei ce frecventează Biserica nu sunt mântuiţi, chiar dacă poate se liniștesc că sunt membrii vreunei comunități sau alta... Apartenența la registre, denominații, parohii locale, împlinirea cererilor și tipicurilor acestora, nici chiar faptele bune făcute la diverse momente – nu pot asigura mântuirea cuiva!
Doar un mic procentaj al membrilor unei bisericii sunt mântuiţi. Îmi spunea odată un bprbat, un tip bogat, că pentru multă vreme el şi soţia lui s-au cam jucat de-a mersul la biserică. „Stăteam laolaltă cu restul ipocriţilor. Nici unul dintre noi nu era născut din nou; ne puneam doar o mască. Dar înainte să apună soarele, amândoi eram beţi!“ Din fericire, omul acesta și soția lui s-au trezit la timp... Ce dramă este să fii pierdut în biserică! A fi membru al unei biserici nu înseamnă prea mult în vremurile în care trăim astăzi. Trebuie să fiţi răscumpăraţi. Şi copiii lui Israel trebuiau să fie răscumpăraţi.
Din cei o sută de talanţi de argint s-au turnat picioarele Sfântului Locaş şi picioarele perdelei dinăuntru, adică o sută de picioare la cei o sută de talanţi, câte un talant de picior. Şi cu cei o mie şapte sute şaptezeci şi cinci de sicli s-au făcut cârligele şi beţele de legătură dintre stâlpi şi le-au poleit căpătâiele. Arama dăruită se suia la şaptezeci de talanţi şi două mii patru sute de sicli. Din ea au făcut picioarele de la uşa cortului întâlnirii; altarul de aramă cu grătarul lui şi toate uneltele altarului; picioarele stâlpilor curţii de jur împrejur şi picioarele stâlpilor de la poarta curţii, şi toţi ţăruşii din jurul cortului şi ai curţii. (Exodul 38:27-31)
Cortul avea ca temelie prețul răscumpărării sufletelor copiilor lui israel, și era ținut laolaltă de același preț al răscumpărării sufletelor lor: picioarele pe care se așeza cortul propriu-zis erau făcute din banii de răscumpărare. Cortul se sprijinea pe argint, adică se ținea prin răscumpărare. Mesajul profetic este simplu și evident: prețul răscumpărării sufletelor poporului lui Dumnezeu este sângele scump al Domnului Isus Hristos. Fiecare persoană în parte va trebuie să accepte în mod personal răscumpărarea care este în Isus Hristos. Trebuie să plătiţi preţul răscumpărării – care nu înseamnă argint sau aur. Singura condiţie este că trebuie să fiţi însetaţi. Aţi vrea să luaţi o gură din apa vieţii? Este fără plată. Mântuirea este fără plată, dar nu este ieftină. L-a costat pe Dumnezeu totul. Şi-a dat Fiul ca să moară pe cruce pentru a plăti preţul răscumpărării noastre. Suntem răscumpăraţi prin sângele Lui.
De asemenea, Isus Hristos este singura temelie pe care este zidită Biserica Lui: „Nimeni nu poate pune altă temelie decât cea care a fost pusă, și care este Hristos” Deci, fiecare să ia seama cum, ce și pe ce clădește – ne atenționează ap. Pavel în 1 Cor. cap. 3. Și tot El este piatra unghiulară care ține laolaltă întregul edificiu – cum spun același Pavel (Efes. 2:20-21), dar și Petru (1 Pet. 2:6)
De la darea Legii, inclusiv în pustie, răscumpărarea a fost obligatorie pentru poporul Israel. Și chiar când au intrat în ţară, dacă doreau să fie număraţi printre cei răscumpăraţi, trebuiau să plătească preţul răscumpărării. Mulţumesc lui Dumnezeu că în ce ne privește acest preț a fost plătit deja. Nu ne costă nimic! Nu are vreun preţ – dar trebuie să fiţi conștienți, trebuie să fiți dornici, trebuie să fiți însetaţi după acest lucru.
Vreţi să fiţi mântuiţi? Vă recunoaşteţi nevoia şi faptul că sunteţi un păcătos? Atunci veniţi... la El, nu la un predicator sau la o biserică, oricare ar fi ea... El a plătit integral prețul mântuirii și răscumpărării sufletului tău! Hristos Şi-a vărsat sângele Lui scump pentru voi. Vă invit să fiți serioși și responsabili cu soarta sufletului și veșniciei voastre, și să vă întorceți la Dumnezeu. El abia așteaptă să vă primească – doar să veniți la El prin Hristos!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, pe cât de efervescente și provocatoare sunt începuturile, pe atât de inevitabile sunt și încheierile fiecărui proiect sau etapă – pentru că tot ce începe are în vedere un final, nu? Dacă nu-i așa, e o problemă! Deci, că ne convine sau nu, ne apropiem vertiginos și de finalul călătoriei prin a doua carte a Bibliei și-a lui Moise – Exodul.
De la capitolul 25 încolo, găsim aici în principal atât indicațiile pe care i le dă Dumnezeu lui Moise, cât și modul în care oamenii desemnați tot de Dumnezeu purced la realizarea proiectului cu respectarea scrupuloasă a dimensiunilor, rețetelor și... costurilor, pentru că vedem că finalmente există și un bilanț contabil al lucrărilor (ultima parte a capitolului 38, lecturată în episodul trecut).
Cortul în sine era gata, cu tot cu mobilierul aferent atât incintei cât și curții. Aşa cum știm deja, și cum vom vedea și în cartea Numeri (a patra carte a lui Moise), Israel pornea în călătorie numai atunci când norul de deasupra lor (manifestarea prezenței însoțitoare a lui Dumnezeu) începea să se mişte. Întreaga procesiune pleca condusă de preoţii care purtau pe umeri Chivotul Domnului. Iar când norul se oprea, Israel aşeza tabăra.
Chivotul era şi el aşezat pe pământ şi imediat cortul era construit în jurul lui. Erau puse elementele de susţinere, stâlpii cortului, apoi drugii poleiţi cu aur care erau introduşi prin inelele de aur şi care asigurau structura de rezistenţă a cortului. Apoi erau aşezate scânduri de jur împrejurul acestei structuri. Peste scândurile acestea erau puse cele patru învelitori. Era pusă pânza de olandă, apoi perdeaua confecţionată din piei de capră de culoare roşie, apoi cea confecţionată din piei de berbec peste care se punea perdeaua de protecţie, confecţionată din piei de viţel de mare. Dar sigur frumuseţea cortului nu consta atât în aceste învelitori (chiar dacă și ele erau lucrate cu măiestrie), ci era în interiorul lui. Totul vorbea despre închinare, laudă şi adorarea lui Dumnezeu, precum şi binecuvântare pentru om.
Curtea exterioară, delimitată de broderie avea dimensiune de 100 coţi lungime şi 50 de coţi lăţime. Paravanul din pânză de in care delimita curtea avea înălţimea de 5 coţi. În cadrul curţii se afla altarul de bronz (aramă/cupru) şi ligheanul (din același material).
Acesta era locul unde se tranșa în ce privește păcatul. Păcătosul venea la poarta cortului şi aştepta acolo ca păcătos. Preotul venea şi îl conducea în curtea interioară. Aici, păcătosul îşi punea mâna dreaptă pe capul animalului de jertfă pe care l-a adus, fie că era un miel, ied sau un bivol. Apoi, animalul era tăiat şi preotul îl aducea ca jertfă pe altar. Și aceasta era limita în ce-l priveaște pe cel ce venea cu jertfa. Preotul trebuia să se oprească acum la ligheanul pentru curăţire şi să se spele înainte de a intra în locul Sfânt.
În Locul Sfânt unde intrau preoții se aflau trei articole: sfeşnicul de aur, masa cu pâinile pentru punerea înainte, şi altarul pentru tămâiere. Toate acestea vorbesc despre închinare. După aceasta, era perdeaua care separa Locul Sfânt de Locul Preasfânt, în care se afla Chivotul. Atunci când erau aduse jertfele, preotul obişnuit se oprea în faţa acestei perdele. El nu intra în locul în care se afla Chivotul şi capacul ispăşirii. Acolo, numai Marele Preot putea să intre o singură dată pe an, de Ziua ispășirii, când venea în numele întregii naţiuni, și-ntotdeauna cu sânge.
Cam aceasta era modul în care urma să fie folosit cortul întâlnirii. După cum vedem erau reguli stricte şi trebuia să fie respectate întocmai.
De aceea, nu e de mirare că la fel stau lucrurile și-n ce privește veșmintele preoțești, un aspect important care nu e lăsat deoparte, ci i se acordă aceeași scrupuloasă atenție. Despre ele și confecționarea lor este vorba în capitolul 39, care ne stă înainte.
Aaron era marele preot, şi hainele pe care le purta vorbeau despre persoana lui Hristos. Ni s-a dat deja modelul pentru ele.
„Cu materiile vopsite în albastru, în purpuriu şi în cărămiziu, au făcut veşmintele preoţilor pentru slujba Sfântului Locaş şi au făcut veşminte sfinte lui Aaron, cum poruncise lui Moise, Domnul.“ (Exod 39:1)
Aceste haine sunt „sfinte” pentru că sunt puse deoparte pentru slujba Domnului. Efodul cu umerarii lui – pe ale căror pietre erau săpate numele copiiilor lui Israel – brâul, pieptarul judecății, mantia, tunicile, placa de aur – care declara și instaura sfințenia cuvenită în prezența lui Dumnezeu – mitra, scufiile și pantalonii de in au fost deja descrise în cap. 28. Când le stabilise „tiparul” Dumnezeu adăugase și funcția fiecărei piese vestimentare. Aș mai adăuga ceva acum: veșmintele create special pentru Aaron și fiii lui urmau să le slujească drept cinste și podoabă – marcând astfel importanța funcției lor. Dumnezeu comunica astfel că a fi preot al Dumnezeului celui viu este o mare cinste!
Dar nu doar Aaron și fiii săi, ci și întregul Israel fusese răscumpărat ca să fie o preoție împărărtească pentru Dumnezeu, printre celelalte familii ale pământului. Poporul trebuia pur și simplu să ia pildă de la Aaron și fiii săi. De aceea, imaginea lor trebuia să reflecte mulțumirea și bucuria de a beneficia de onoarea preției. Ca și marele preot, care îmbrăca aceste veșminte de cinste și podoabă, și poporul trebuia să îmbrace haina ascultării de Legea lui Dumnezeu comunicată lor. Un singur lucru va dovedi că Dumnezeul nevăzut este prezent în mijlocul poporului Său: veșmintele preoțești ale ascultării de Cuvântul și voia lui Dumnezeu. Acestea urmau să slujească lui Israel drept cinste și podoabă între celelalte popoare. Funcția lor era să demonstreze frumusețea prezenței lui Dumnezeu – care să atragă și celelalte popoare la închinarea înaintea singurului Dumnezeu adevărat.
Apoi, trebuia să se înțeleagă că înaintea lui Dumnezeu nu vii oricum, ci în condițiile și conform cerințelor Lui. Un Dumnezeu sfânt nu poate sta în prezența niciunei întinări – de aceea El stabilește acestor veșminte și o funcție transfiguratoare: cei ce le purtau erau socotiți sfinți și vrednici să vină și să slujească înaintea lui Dumnezeu, nu pe baza vreunei vrednicii proprii, ci prin cea indusă de veșmintele confecționate la indicațiile lui Dumnezeu. De aceea ni se spune și nouă imperativ să ne îmbrăcăm în Domnul Isus, și să nu ducem grijă de firea pământească – pentru că doar printr-o neprihănire aidoma cu-a Lui putem avea acces înaintea tronului măririi!
Iar atunci când aceste veșminte ale neprihănirii sunt purtate cu bucurie, ele ne vor fi de cinste și podoabă și-naintea lumii, ca preoți ai lui Dumnezeu, și la nunta Mielului din veșnicie!
Ne-ntoarcem în Exodul 39 și trecem în revistă piesele vestimentare preoțești:
Au făcut efodul de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi de in subţire răsucit. Au întins nişte plăci de aur şi le-au tăiat în fire subţiri, pe care le-au ţesut în materiile vopsite în albastru, în purpuriu şi în cărămiziu, şi în in subţire; era lucrat cu măiestrie. I-au făcut nişte umărari care se împreunau cu el, aşa că, la cele două capete ale lui, efodul era legat cu ei. Brâul era de aceeaşi lucrătură ca efodul şi prins de el; era de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi de in subţire răsucit, cum poruncise lui Moise, Domnul.“ (Exod 39:2-5)
Interesant era modul neobișnuit în care era alcătuit efodul... Erau 8 articole de îmbrăcăminte purtate de marele preot. Patru erau la fel (sau similare) cu cele purtate de ceilalţi preoţi. Patru erau deosebite pentru el şi îl deosebeau de ceilalţi preoţi; erau „haine pentru slavă şi frumuseţe“. Aceasta este imaginea Marelui nostru Preot, Domnul Isus Hristos, în toate frumuseţea Sa şi în toată gloria Sa. Fiecare articol de îmbrăcăminte era simbolic.
Au pregătit pietrele de onix, le-au prins în legături de aur şi au săpat pe ele numele fiilor lui Israel, cum se sapă peceţile. Le-au pus pe umărarii efodului ca pietre de aducere aminte pentru fiii lui Israel, cum poruncise lui Moise Domnul. (Exodul 39:6-7)
Marele preot purta un pieptar care era ca o vestă. Avea 12 pietre pe ea, şi era un lucru de o mare frumuseţe. Probabil avea un fel de buzunar unde era pus Urim şi Tumim. Urim şi Tumim aveau de-a face cu prezicerea viitorului. Nu ni se spune cum funcţiona. Frumoasele pietre de pe pieptar vorbesc despre faptul că Hristos ne poartă în inima Sa astăzi. El ne iubeşte. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3:16). Aceste pietre reprezintă marea Lui dragoste pentru noi.
Au făcut apoi pieptarul, lucrat cu măiestrie, din aceeaşi lucrătură ca efodul: din aur, din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit. Era în patru colţuri. Pieptarul l-au făcut îndoit; lungimea lui era de o palmă şi lăţimea, de o palmă; era îndoit. Au pus în el patru şiruri de pietre: în şirul întâi – un sardonix, un topaz şi un smarald; în al doilea şir – un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea şir – un opal, un agat şi un ametist; iar în al patrulea şir: un crisolit, un onix şi un iaspis. Pietrele acestea erau legate în ferecăturile lor de aur. Erau douăsprezece, după numele fiilor lui Israel; erau săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii. Pe pieptar au făcut apoi nişte lănţişoare de aur curat, împletite ca nişte sfori. (Exodul 39:8-15)
Aceste haine de slavă şi frumuseţe erau de-a dreptul încântătoare. Marele preot avea straie colorate şi împodobite. Purta efodul care avea 2 pietre, una pe fiecare umăr, cu fiecare din cele 6 seminţii gravate pe o piatră şi celelalte 6 pe cealaltă piatră, care vorbesc despre tăria şi capacitatea Domnului nostru, marele Păstor al oilor. Când o oaie se rătăceşte, marele nostru Mântuitor o găseşte, o pune pe umerii Săi şi o aduce înapoi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că avem un Păstor care ne poate pune pe umerii Săi şi ne aduce înapoi în turmă. De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El (Evrei 7:25)
Au făcut două ferecături de aur şi două verigi de aur şi au pus cele două verigi la cele două capete ale pieptarului. Apoi cele două lănţişoare împletite, din aur le-au vârât în cele două verigi de la cele două capete ale pieptarului; iar celelalte două capete ale celor două lănţişoare le-au agăţat de cele două ferecături şi le-au pus pe umărarii efodului în partea dinainte. Au mai făcut două verigi de aur, pe care le-au pus la cele două capete de jos ale pieptarului, pe marginea dinăuntru dinspre efod. Apoi au făcut alte două verigi de aur, pe care le-au pus la cei doi umărari ai efodului jos, pe partea dinainte a lui, tocmai acolo unde se împreună efodul cu umărarii, deasupra brâului efodului. Au legat pieptarul cu verigile lui de verigile efodului cu o sfoară albastră, aşa ca pieptarul să stea ţeapăn deasupra brâului efodului şi să nu se poată mişca de pe efod, cum poruncise lui Moise Domnul. (Exodul 39:16-21)
Așadar, până acum executaseră efodul – piesa de rezistență – împreună cu umerarii și brâul său, și pieptarul – nu doar cu cele 12 pietre care aminteau de cele 12 seminții ale lui Israel, ci și cu o alcătuire complicată, cu lănțișoare, verigi, ferecături etc... și toate – cum scrie de zece ori numai în acest capitol: „cum poruncise lui Moise Domnul”.
Urmează acum mantia efodului:
Au făcut mantia de sub efod, ţesută toată cu meşteşug din materie albastră. La mijlocul mantiei, sus, era o gură ca gura unei platoşe; gura aceasta era tivită de jur împrejur, ca să nu se rupă. Pe marginea mantiei au făcut nişte rodii de culoare albastră, purpurie şi cărămizie, din fir răsucit; au făcut şi nişte clopoţei de aur curat, şi clopoţeii i-au pus între rodii, de jur împrejurul mantiei: venea un clopoţel şi o rodie, un clopoţel şi o rodie pe toată marginea dimprejurul mantiei, pentru slujbă, cum poruncise lui Moise Domnul. (Exodul 39:22-26)
Pe mantia efodului se aflau clopoţeii de aur şi rodiile, astfel că atunci când preotul slujea, acei clopoţei puteau fi auziţi când intra în Locul Sfânt. Rodiile vorbesc despre viaţa roditoare a credinciosului. Clopoţeii vorbesc despre mărturia unei astfel de vieţi. Când preotul se afla în Locul Sfânt, Israeliţii puteau spune: „Ei bine, este acolo, în Locul Sfânt, slujind pentru noi. Ştim că e-acolo, pentru că auzim clopoţeii!“ Asta trebuie să însemne închinarea. Marele nostru Preot ne reprezintă în faţa lui Dumnezeu. Acest lucru ar trebui să ne apropie de Persoana lui Hristos.
Când eram un tânăr pastor aveam un prezbiter în biserică care era o mare încurajare pentru mine. Era un om minunat al lui Dumnezeu şi venea duminica dimineaţă la mine şi spunea: „Ai tras bine de clopot astăzi!” Dacă vreţi să ştiţi adevărul, chiar nu făceam asta... Aveam nişte predici groaznice, dar ideea lui de om care studia Biblia, era că el putea intra în prezenţa lui Dumnezeu prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Au făcut şi tunicile din in subţire, ţesute cu măiestrie, pentru Aaron şi fiii lui; mitra din in subţire şi scufiile din in subţire care slujeau ca podoabă; izmenele din in subţire răsucit; brâul din in subţire răsucit, lucrat la gherghef şi de culoare albastră, purpurie şi cărămizie, cum poruncise lui Moise Domnul. Au făcut apoi şi placa de aur curat, cununa împărătească sfântă, şi au săpat pe ea, cum se sapă pe o pecete: „Sfânt Domnului”. Au legat-o de mitră sus cu o sfoară albastră, cum poruncise lui Moise Domnul. (Exodul 39:27-31)
Să auzi clopoţelul marelui preot era o experienţă tare frumoasă. Dar ce bine întregea tabloul mitra de pe cap care spunea: „Sfânt Domnului“. E vorba aici despre sfinţenie şi are de-a face cu viaţa interioară, dar cel mai important lucru este că înseamnă că marele preot este dăruit lucrării în totalitate. Sfânt înseamnă „pus deoparte pentru slujba Domnului”!
Hainele albe de in pe care le purtau preoţii vorbesc despre dreptate. Isaia 52:11 spune: „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţaţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!“ Dumnezeu încă mai spune asta. Nu cred că Dumnezeu foloseşte un predicator păcătos, învăţător sau laic, fără să conteze cât de importanţi sau talentaţi ar fi. Ei nu fac nimic pentru Dumnezeu pentru că lucrarea lor nu este acceptată de El. Ei construiesc cu lemn, fân, trestie. Trebuie să fim îmbrăcaţi cu haina dreptăţii lui Hristos şi să trăim o viaţă care să întărească acest lucru. Aceasta este lecţia ce ne oferă aceste haine.
Mai este ceva ce vreau să spun predicatorilor de astăzi. Am fost și eu predicator multă vreme, şi ştiu că există oameni care vor ca predicatorul să facă câte-n lună, câte-n stele. Vor ca el să socializeze, să fie binevoitor, să strângă mâini, să fie doică, dar şi să predice. Mulţi predicatori nu sunt decât doici pentru o grămadă de copilaşi în Hristos, care dau întruna aerul afară!... Nu e de mirare că mulţi predicatori au căderi nervoase. Predicatorul care merge azi la amvon trebuie să poată să poarte mitra cu „Sfânt Domnului”. Adică, trebuie să aibă timp să-şi pregătească mesajul. Ar trebui să aibă timp de rugăciune. Sunt uimit când aud persoane care invită predicatorul la ei sâmbătă seară. Acesta ar trebui să fie cu-atât mai mult timpul lui de meditaţie şi pregătire. Odată, un prezbiter mi-a spus: „Vernon, apreciez că vii să mă vezi, dar o să-ţi spun ce mi-ar plăcea să faci tu. Aş vrea mai degrabă să stai să-ţi pregăteşti mesajul decât să mă vizitezi pe mine! Afacerile merg greu în zilele de astăzi, şi obosesc, şi mă descurajez. Când vin duminica la biserică, vreau să aud un cuvânt din partea lui Dumnezeu. Am nevoie de ajutor şi nădăjduiesc că-ţi vei petrece sâmbetele pregătindu-te, pentru ca eu să pot auzi duminica dimineaţă şi seara un cuvânt din partea cerului!” Cred că avea dreptul să spună acest lucru. Să recunoaştem că predicatorii trebuie să poarte mitra. Fără ea, lucrarea lor pentru Domnul nu va fi eficientă!
Astfel au fost isprăvite toate lucrările locaşului cortului întâlnirii. Copiii lui Israel au făcut tot ce poruncise lui Moise Domnul: aşa au făcut. Au adus locaşul la Moise: cortul şi toate uneltele lui, copcile, scândurile, drugii, stâlpii şi picioarele lui; învelitoarea din piei de berbec vopsite în roşu, învelitoarea din piei de viţel de mare şi perdeaua de despărţire; chivotul mărturiei şi drugii lui, şi capacul ispăşirii; masa cu toate uneltele ei şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; sfeşnicul de aur curat, candelele lui aşezate în rând şi toate uneltele lui, şi untdelemnul pentru sfeşnic; altarul de aur, untdelemnul pentru ungere şi tămâia mirositoare, şi perdeaua de la uşa cortului; pânzele curţii, stâlpii ei şi picioarele lor, perdeaua de la poarta curţii, funiile ei, ţăruşii ei şi toate uneltele pentru slujba locaşului cortului întâlnirii; veşmintele pentru slujbă, pentru făcut slujba în Locul Sfânt, veşmintele sfinte pentru preotul Aaron şi veşmintele fiilor lui pentru slujbele preoţeşti. (Exodul 39:32-41)
Cred că e a patra oară când fiecare piesă și componentă a acestui magnific și laborios ansamblu ceremonial este trecută în revistă, ca pentru o ultimă recapitulare, ca pe o nouă posibilitate ca să verificăm și noi că nimic nu lipsește și că totul e făcut cum a fost prescris de Arhitectul și Designerul divin! Cred că le verificaseră și para-verificaseră și Bețaleel și Oholib și toți ceilalți meșteri, le arătaseră și mai-marilor poporului, se bucuraseră împreună de reușita lor, și iată-i veniți cu ele la inspecția finală, la Moise – un controlor exigent pentru că era conștient că în joc era onoarea lui Dumnezeu, dar și integritatea lor. Și cred că nu doar Moise a cercetat, evaluat și poate chiar admirat aceste lucruri, ci și Însuși Dumnezeu!
Copiii lui Israel au făcut toate aceste lucrări după toate poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul. Moise a cercetat toate lucrările şi iată, le făcuseră cum poruncise Domnul, aşa le făcuseră. Şi Moise i-a binecuvântat. (Exodul 39:42-43)
Chiar dacă nu auzim aclamații și urale, subînțelegem o mare bucurie prezentă, și cred că poporul a respirat ușurat și i s-a luat o piatră de pe inimă pentru că era pentru prima oară după secole de așteptare când Dumnezeu Se pregătea să coboare și să locuiască în mijlocul celor pe care-i numea „poporul Său” – și nu oricum, ci în condițiile Lui!
În marea zi a Ispăşirii când Aaron ducea sângele în Locul Preasfânt, punea deoparte toate hainele de frumuseţe şi slavă şi purta hainele simple de in pe care le purtau şi ceilalţi preoţi. Nu trebuia să fie împodobit, ci curat.
Când Domnul Isus a venit pe pământ, nu Şi-a dat jos divinitatea, însă Şi-a dat jos hainele de slavă şi frumuseţe, adică şi-a pus deoparte prerogativele de Dumnezeu. Şi-a dat jos slava (shekinah) S-a golit de Sine şi a venit pe pământ ca fiinţă umană; S-a născut ca bebeluş. Oamenii se uitau după un rege, și au găsit un copil. Apoi S-a adus jertfă pe Sine ca jertfă pentru păcat. A murit în umanitatea Sa. Acum, să spunem că Dumnezeu a murit pe cruce, nu e prea potrivit. Mă întreb la ce se referă când spun „moarte“. Când Isus Hristos a murit pe cruce, Hristos a fost despărţit de Dumnezeu, aceasta este adevărat. A fost o ruptură în Dumnezeu Tatăl, e de la sine înţeles, atunci când Hristos a fost făcut păcat, Cel care nu cunoştea păcat (2 Corinteni 5:21). Dar chiar în acel moment, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Corinteni 5:19). Acesta este un mister pe care nu-l pot pătrunde. Și am constatat, citind și lucrările unor mari teologi, că nu sunt singurul!
Mă rog însă ca fiecare să înțelegeți atât cât trebuie ca să fiți mântuiți și să ne vedem în cer, în Cortul cel veșnic!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, iată-ne împreună la... debutul finalului! Suntem la startul ultimului episod alocat cărții Exodul. Dacă nu v-ați propus până acum, sper că măcar de azi să rețineți câte capitole are această a doua carte din Pentateuh; cifra este egală cu numărul anilor de rătăcire prin pustiu a poporului Israel – 40. Ei bine, nouă ne-a luat ceva mai mult de 40 de episoade ca să trecem prin această carte, dar iată că tot am ajuns la capătul ei, cu ajutorul Domnului. Și așa cum evreii au ajuns să intre după 40 de ani în Țara promisă, vom ajunge și noi – prin harul lui Dumnezeu – nu doar să trecem prin toată Scriptura, ci și (cu ajutorul Duhului Sfânt) – în Canaanul ceresc, către care sper că n-ați uitat nicio clipă că ne îndreptăm cu bucurie! Și sper să facem și azi un pas împreună, în direcția cea bună...
De la bun început-ul acestui capitol/episod final inspirat de textul cărții Exodul, citez doar două versete pe care le datorăm unui cuplu tată-fiu de mare forță și impact din Scriptură: David – (omul lui Dumnezeu) tot ce începe duce la bun sfârșit (Ps. 1:3) și resp. Solomon – mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui (Eclesiastul 7:8). Așadar, fie ca exemplele și cuvintele unor asemenea bărbați, și-n special ale lui Moise, care ne-a fost alături în toată această perioadă, să ne încurajeze să avem în vedere întotdeauna finalitatea, în tot ce facem... Deci să rămânem implicați până la capăt – inclusiv în atenția și interesul acordate Cuvântului lui Dumnezeu, aceasta fiind poate cea mai prețioasă deprindere pe care o poate avea un muritor!
Cap. 40, ultimul al cărții Exodul, este o copie în miniatură a celor două mari blocuri precedente de text (cap.25-31: porunci pentru facerea cortului, resp. 35-39: facerea cortului). Și acest capitol poate fi împărțit în două părți aproape egale: porunci pt așezarea și sfințirea cortului (vv. 1-15) și resp. așezarea și sfințirea cortului (vers. 16-33)
Vom observa imediat că, așa cum a ținut să decidă totul în legătură cu Cortul, de la materiale și dimensiuni până la ultimul tiv al veșmintelor preoțești, la fel Dumnezeu dă porunci și cu privire la ordinea în care să fie așezat Cortul și fiecare piesă de mobilier din incintă și din curte.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „În ziua întâi a lunii întâi, să întinzi locaşul cortului întâlnirii. (Exodul 40:1-2)
Israel a sosit la Sinai după cca trei luni de la ieșirea din Egipt (19:1), iar acum era prima zi a celui de-al doiela an al călătoriei lor. Trecuseră deci nouă luni de la momentul când fusese dată Legea până la momentul instalării și dedicării Cortului Întâlnirii. Aproape trei luni din această perioadă Moise fusese pe munte cu Domnul (24:18; 34:28) – deci construcția propriu zisă a durat aproximativ șase luni, sau puțin peste, cam de la jumătatea lunii septembrie până în a doua parte a lui martie...
Și de-aici până la versetul 15, cum spuneam, Iahweh îi transmite lui Moise poruncile privind așezarea și sfințirea Cortului Întâlnirii:
Să pui în el chivotul mărturiei şi, înaintea chivotului, să atârni perdeaua dinăuntru.
Apoi să aduci masa şi să pui pe ea cele rânduite.
După aceea, să aduci sfeşnicul şi să-i aşezi candelele.
Altarul din aur pentru tămâie să-l aşezi înaintea chivotului mărturiei şi să atârni perdeaua la uşa cortului.
Să aşezi altarul pentru arderile-de-tot înaintea uşii locaşului cortului întâlnirii.
Ligheanul să-l aşezi între cortul întâlnirii şi altar şi să pui apă în el.
Să aşezi curtea de jur împrejur şi să pui perdeaua la poarta curţii.
Să iei untdelemnul pentru ungere, să ungi cu el cortul şi tot ce cuprinde el şi să-l sfinţeşti, cu toate uneltele lui, şi va fi sfânt.
Să ungi altarul pentru arderile-de-tot şi toate uneltele lui şi să sfinţeşti altarul, şi altarul va fi preasfânt.
Să ungi ligheanul cu piciorul lui şi să-l sfinţeşti.
Apoi să aduci pe Aaron şi pe fiii lui la uşa cortului întâlnirii şi să-i speli cu apă. Să îmbraci pe Aaron cu veşmintele sfinte, să-l ungi şi să-l sfinţeşti, ca să-Mi facă slujba de preot.
Să chemi şi pe fiii lui, să-i îmbraci cu tunicile şi să-i ungi cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi facă slujba de preoţi. În puterea acestei ungeri, ei vor avea pururea dreptul preoţiei printre urmaşii lor.” (Exodul 40:3-15)
Ordinea în care urmau să se desfășoare/așeze lucrurile este identică ordinii în care au fost executate. Lucrul acesta este foarte important pentru că acest ansamblu trebuia să fie o replică pământeană a Locașului ceresc de închinare, și o umbră a adevăratului locaș pe care Dumnezeu aștepta să Și-l zidească pe pământ.
Moise a făcut întocmai cum îi poruncise Domnul; aşa a făcut. În ziua întâi a lunii întâi a anului al doilea, cortul era aşezat. (Exodul 40:16-17)
Așezând prima dată acest Cort – montarea a început cu instalarea Cortului, apoi cu amplasarea pieselor de mobilier, începând cu Sfânta sfintelor spre în afară. Apoi, a aranjat curtea Cortului; după ce totul a fost plasat la locul cuvenit, Moise a dedicat Domnului întreaga construcție. Sfințind-o/punând-o deoparte pentru Domnul. Ultimul său act de consacrare a fost a lui Aaron și-a preoțimii, care au adus apoi jertfe lui Iahweh.
Absolut remarcabilă este ascultarea deplină, în detaliu, a lui Moise, despre care ni se spune de vreo opt ori doar în a doua jumătate a acestui capitol final din Exodul că „a făcut cum îi poruncise Domnul” – semn că școala în care fusese și el în această perioadă era absolvită cum laude!
Moise a aşezat cortul; i-a pus picioarele, a aşezat scândurile şi verigile şi a ridicat stâlpii. A întins învelitoarea care slujea de acoperiş deasupra cortului şi pe deasupra a pus învelitoarea acoperişului cortului, cum poruncise lui Moise Domnul. Apoi a luat mărturia şi a pus-o în chivot; a pus drugii la chivot şi a aşezat capacul ispăşirii deasupra chivotului. A adus chivotul în cort; a atârnat perdeaua despărţitoare înaintea lui şi a acoperit astfel chivotul mărturiei, cum poruncise lui Moise Domnul. A aşezat masa în cortul întâlnirii, în partea de miazănoapte a cortului, dincoace de perdeaua dinăuntru; şi a pus pe ea pâinile înaintea Domnului, cum poruncise lui Moise Domnul. Apoi a aşezat sfeşnicul în cortul întâlnirii, în faţa mesei, în partea de miazăzi a cortului; şi i-a aşezat candelele înaintea Domnului, cum poruncise lui Moise Domnul. Apoi a aşezat altarul de aur în cortul întâlnirii în faţa perdelei dinăuntru, a ars pe el tămâie mirositoare, cum poruncise lui Moise Domnul. A aşezat perdeaua la uşa cortului. A aşezat altarul pentru arderile-de-tot la uşa locaşului cortului întâlnirii şi a adus pe el arderea-de-tot şi jertfa de mâncare, cum poruncise lui Moise Domnul. A aşezat ligheanul între cortul întâlnirii şi altar şi a pus în el apă pentru spălat. Moise, Aaron şi fiii lui şi-au spălat mâinile şi picioarele în el; când intrau în cortul întâlnirii şi se apropiau de altar, se spălau, cum poruncise lui Moise Domnul. Apoi a ridicat curtea împrejurul cortului şi altarului şi a pus perdeaua la poarta curţii. Astfel a isprăvit Moise lucrarea. (Exodul 40:18-33)
Moise a așezat fiecare obiect în ordinea și la locul stabilite de Dumnezeu. După ce a instalat Cortul propriu zis, înainte să ducă în Locul Preasfânt chivotul, a pus în el tablele Legii, și apoi a pus peste chivot capacul ispășirii, care cerea moarte pentru fiecare păcat condamnat de Lege. Tablele mărturiei erau etalonul și dovada vinovăției poporului, și urmau să fie în permanență înaintea lui Dumnezeu.
Constatăm că au fost în sfârșit puse la locul lor nu doar masa, ci și pâinile pentru punerea înainte; nu doar sfeșnicul, ci și tămâia specială și untdelemnul sfânt; nu doar altarul de aramă, ci și jertfa de mâncare pe altar și apa în ligheanul pentru curățire – ceea ce arată că ansamblul era gata de folosință imediată!
Vreau să vorbesc doar de un singur lucru, acum că am vorbit – și nu o dată! – despre fiecare articol de mobilier și piesă vestimentară a preoţilor. După ce Moise a terminat de aşezat cortul în tabăra poporului Israel, un lucru uimitor s-a întâmplat:
„Atunci norul a acoperit Cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut Cortul. Moise nu putea să intre în Cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, şi slava Domnului umplea Cortul.” (Exodul 40:34-35)
Punctul culminant al slujbei de dedicare a fost manifestarea slavei lui Dumnezeu prin focul de pe altar (Lev. 9:24) și prin norul din cort (40:34-38) Indiferent cât de valoros a fost Cortul, fără prezența lui Dumnezeu era un simplu cort. Slava nu doar că s-a așezat în Cort, i-a și călăuzit în călătoria prin deșert. Când vorbim despre slava lui Dumnezeu shekinah ne referim la locuirea lui Dumnezeu în Cort (sau mai târziu în Templu) – shekinah asta și înseamnă: locuirea lui Dumnezeu, provenind din rădăcina ebraică șhakan – a locui.
Când apostolul Pavel va încerca să particularizeze definitoriu identitatea Israeliţilor ca „popor ales” (în Epistola către Romani), el enumeră câteva lucruri care-i deosebeau de alte popoare. Una dintre ele era – Romani 9:4 – chiar această glorie (shekinah) manifestată de Iahweh în special în relație cu evreii!
Cortul a fost terminat și slava lui Dumnezeu a umplut cortul! Pe vremea lui Solomon cortul – de-acum învechit – va fi schimbat cu Templul... Și slava lui Dumnezeu (shekinah) va umple și Templul. Dar (tot) neascultarea poporului L-a silit pe Dumnezeu să facă ce promisese lui Solomon la inaugurarea Templului (1 Cron.?) Pentru asta s-a folosit de Nebucadnețar, împăratul Babilonului... și n-a mai rămas piatră pe piatră din falnicul Templu! După 70 de ani de robie, poporul obosit și sărăcit a reclădit Templul... dar acesta al doilea nu mai avea aproape nimic din somptuozitatea precedentului! Diferența era așa de mare, încât cei care își mai aduceau aminte de Templul dinainte au izbucnit în plâns (sentimente amestecate desigur: bucuria Templului reclădit, și durerea de a-l vedea așa de modest!) Dar slava lui Dumnezeu l-a umplut și pe acesta! După ce Pompei a dărâmat Ierusalimul, Irod s-a semețit să zidească el – un păgân! – Templul lui Dumnezeu. I-a luat ceva timp, dar a ieșit ceva ce-ți lua ochii... până și ucenicii Domnului au fost impresionați (Mat. 24:1)! Dar Cuvântul nu ne mai spune că slava lui Dumnezeu s-ar mai fi coborât peste acest Templu! Așadar, nu arhitectura sau decorațiile dau marca/splendoarea unui Templu, ci prezența lui Dumnezeu... Iar Dumnezeu nu mai avea nevoie de ziduri! El Se mutase în Templul trupului Fiului Său – de aceea le strigase Domnul Isus (Ioan 2:19): „Stricați Templul acesta, și-l voi ridica înapoi în trei zile!” În persoana Domnului Isus s-au împlinit în chip desăvârșit toate: și Legea, și jertfa, și preoția, și Templul! În El, prin El – Templul și preoția am devenit noi! Dumnezeu dorește să trăiască în noi și-n mijlocul nostru, și dorește să lucreze în noi și prin noi – căci tot pământul este al Lui... iar la cât de mare este secerișul, lucrătorii sunt încă puțini!
Câteodată spunem în bisericile noastre că Hristos este Capul Bisericii... Dar este El și Capul bisericii voastre? Urmăm noi astăzi norul sau punem un om în comitetul bisericii pentru că este un afacerist de seamă? Auziţi oameni care spun astăzi: „Vreau să vorbesc cu predicatorul despre această problemă. Vreau ca el să-mi spună ce să fac“. Noi pastorii nu suntem experţi în a spune oamenilor ce trebuie să facă. Nu putem rezolva problemele maritale ale fiecăruia. Dar există un stâlp de nor astăzi pe care majoritatea oamenilor nu-l văd. Este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. El ar trebui să fie Cel care să ne conducă şi să ne călăuzească. Cât de neglijat este El! Mereu apelăm la vreun om sau ceva din exterior, dar nu la Dumnezeu, pentru ajutor. Dar avem nevoie de predicatori, de învăţători şi oameni care sunt umpluţi de Duhul Sfânt. Bisericile noastre au nevoie de lideri care dau atenţie Cuvântului lui Dumnezeu şi care vor să facă voia lui Dumnezeu. Nu mai este vreun nor vizibil deasupra bisericii astăzi, dar Duhul Sfânt al lui Dumnezeu vrea să ne conducă şi să ne călăuzească.
Cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul deasupra Cortului. Şi când nu se ridica norul, nu porneau, până ce nu se ridica. Norul Domnului era deasupra Cortului ziua; iar noaptea, era un foc înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.“ (Exod 40:36-38)
Aceste ultime cuvinte ale cărții Exodul presupun o prăpastie temporară între versetele 35 și 36: e posibil să se refere practic la tot restul peregrinării prin deșert a lui Israel! Unii spun chiar că e posibil să fie o adăugire mai târzie a unora din editorii textului... dar nu ne batem capul cu asemenea opinii neesențiale.
Mult mai importantă este vindecarea relației Iahweh-Israel pe care o implică aceste cuvinte, dovadă că Dumnezeu ascultase și împlinea iată rugăciunea lui Moise din 34:9: „Doamne, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, Te rog să mergi în mijlocul nostru, Doamne... iartă-ne fărădelegile şi păcatele noastre şi ia-ne în stăpânirea Ta!”
Poporul Israel era singurul popor care avea slava lui Dumnezeu, prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu. Aceasta i-a condus prin marele şi teribilul deşert. Norul se ridica dimineaţa dacă urmau să călătorească în acea zi. Dacă nu se ridica, copiii lui Israel stăteau în tabără. Nu încercau să facă vreo mişcare în acea zi. Nu se mişcau după înţelepciunea sau judecata lor. Nu votau dacă să plece sau nu, şi nici Moise nu hotăra acest lucru – norul o făcea în locul lor!
Mă gândesc la poporul Israel, care asista la manifestarea prezenței lui Dumnezeu, și mă gândesc și la noi care suntem încredințați că Dumnezeu ne cunoaște, ne vede, Se implică... Cum trebuie să le / să ne fie, gândindu-se/ne că ne trăim viața sub ochii lui Dumnezeu?! Gândul acesta ne umple de spaimă sau de bucurie? Ne responsabilizează cumva?
Cred că există o paralelă valabilă între modul în care Duhul lui Dumnezeu a coordonat facerea Cortului Întâlnirii și modul în care El Își zidește azi Biserica Lui. Cum i-a desemnat pe Moise, pe Aaron, pe Bețaleel, pe Oholiab și compania, la fel azi „El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, (Efeseni 4:11-12). Acelorași efeseni, ap. Pavel le scrie: Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul. (Efeseni 2:22) Pentru ca apoi să se roage Tatălui ca acest locaș viu să ajungă „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. (Efeseni 3:19) Și așa cum Domnul a dat atenție și importanță fiecări fibre și vergele la întocmirea Cortului, la fel și-n Trupul viu al lui Hristos El face posibil ca „tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste. (Efeseni 4:16)
Templul/trupul viu al lui Dumnezeu se zidește și azi din acele pietre vii pe care Domnul Isus le-a răscumpărat prin sângele Lui și pe care Duhul Sfânt le energizează pentru o trăire în ascultare necurmată de Dumnezeu, ceea ce asigură o viață deplină, din belșug.
Locașul lui Dumnezeu este zidit numai din darurile de bunăvoie și numai de către cei cu tragere de inimă și bunăvoință. Dumnezeu n-a locuit nici în vechime într-un locaș făcut din lucruri și materiale stoarse cu sila, și n-o face nici acum, pentru că El este același Dumnezeu! Dorința Lui deci a rămas aceeași: un locaș sfânt... după chipul arătat... din daruri de bună voie...
Dar să nu uităm nicio clipă că semnul distinctiv al poporului lui Dumnezeu este prezența și manifestarea lui Dumnezeu în mijlocul alor Săi! Numai cine are Duhul lui Hristos este al Lui... și numai dacă-L avem pe Domnul în mijlocul nostru suntem cu adevărat poporul Lui!
Aceste cuvinte încheie studiul nostru în Cartea Exodul... care a început (vă amintiți?) cu dureroasele cărămizi ale Egiptului, cu strigătele pe care le smulgea robia evreilor oprimați... şi s-a încheiat cu glorioasa prezenţă a Domnului în cort. Era Prezenţa care-i scosese din Egipt și-i condusese prin pustie „cu mână tare și braț întins”. Dumnezeu vrea să te elibereze de întunecimea robiei păcatului şi să te aducă în gloria prezenţei Sale şi în centrul voii Sale, ca să te poate conduce până-n corturile veșnice.
Dragi prieteni, sfârşim aici călătoria noastră prin paginile Exodului. Alături de multe personaje umane complexe, controversate, pozitive sau negative – personajul central al cărţii a fost și rămâne Dumnezeu. El se revelează aici poporului evreu, şi prin intermediul Cuvântului său şi nouă. Am avut aici dezvăluite trăsături ale caracterului lui Dumnezeu, precum şi mijloacele prin care ne putem apropia de El în închinare.
Fie ca Duhul Său cel Sfânt să ne călăuzească în continuare pentru a avea acea întâlnire care conduce la transformarea permanentă a vieţilor noastre după chipul şi asemănarea Domnului Isus Hristos spre gloria Numelui său Sfânt!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, pentru că nici viața nu cunoaște pauze și nu admite sincope, și pentru că apropierea de Dumnezeu trebuie să ne fie o constantă, cred că sunteți gata să ne lansăm împreună în explorarea unei alte cărți biblice... Cu speranța că relația dvs. cu Scriptura nu se rezumă doar la episoadele acestui program, vom deschide de azi una dintre cele patru Evanghelii, cea mai scurtă dintre ele... V-ați dat seama: cea semnată de Marcu.
Cei ce sunt cu noi de la început, sau de ceva vreme, știu deja că nu este o abordare în premieră a NT, și știți deja că abia am finalizat cartea Exodul; dacă nu vă e clar de ce nu luăm cărțile Bibliei la rând, cu ce scop această abordare alternativă: VT/NT, voi repeta câteva dintre motivele pentru care am hotărât asta:
-să ne fie clar că e vorba de Același Dumnezeu și de aceeași omenire, de la prima până la ultima pagină a Scripturii, din Geneza până în Apocalipsa.
-să nu fim condamnați că ne cantonăm într-o zonă pe care-o preferăm subiectiv, sau în care ne simțim mai confortabil, sau și mai și: impusă de considerente denominaționale!
-să observăm și mai bine cum VT se împlinește în NT i-l pune în lumină/valoare pe Dl Isus Hristos
-neuitând că suntem popor al Învierii (deci al Noului Legământ) vrem să îndreptăm atenția publicului și audienței contemporane către valorile biblice, iudeo-creștine (deci care au de-a face și cu istoria, civilizația și scrierile sfinte care vizează în special (dar nu exclusiv) poporul Israel)
-deci: ca să păstrăm interesul pentru Cuvântul integral al lui Dumnezeu – la fel de pilduitor, expresiv și util pe orice pagină a sa! Autorul și predicatorul britanic Campbell Morgan spunea că „VT dezvăluie inima omului așa cum este ea, iar NT arată clar inima lui Dumnezeu și cum răspunde ea lipsurilor umane, prin Isus Hristos.”
Vă rog să-mi permiteți acum ca, o dată în plus, să încercăm să lămurim de ce există, de ce credem că au fost necesare și admise patru Evanghelii? Un motiv este acela că ele au fost scrise pentru destinatari diferiţi. Evanghelia după Matei a fost scrisă pentru poporul Israel, pentru omul religios. Marcu a scris pentru Neamuri, fapt arătat prin neincluderea lucrurilor importante pentru cititorii evrei (genealogii, controversele lui Hristos cu liderii evrei din zilele Sale, referinţele frecvente la Vechiul Testament, etc.). Luca, singurul autor neevreu din NT, a scris meticulos o istorie cronologică a vieții lui Isus. Evanghelia după Ioan are mai mult un conţinut teologic referitor la persoana lui Hristos şi semnificaţia credinţei, și accentuează preponderent divinitatea lui Isus Hristos.
Deci, ne-au fost date mai multe variante ale Evangheliei (care înseamnă e fapt „veste bună” – deci vestea bună conform lui Matei/Marcu/Luca/Ioan, este aceeași veste bună, redată de voci diferite către audiențe diferite) De ce? Foarte succint:
-Pentru a ne oferi o imagine completă a lui Cristos.
-Pentru a putea verifica obiectiv veridicitatea relatărilor fiecărui evanghelist.
-Pentru a-i recompensa pe cei care sunt căutători onești și sârguincioşi de evlavie.
Am putea spune că Evanghelia după Marcu a fost scrisă special pentru romani şi în într-un stil potrivit cu perioada romană. Chiar dacă Marcu subliniază că Iisus Hristos este Slujitorul care-și asumă suferința și slujirea – prin stil, ritm, compoziție scrierea pare să se adreseze omului puternic... să nu uităm că romanii au condus lumea timp de un mileniu. Romanii, de fapt, subjugaseră lumea; aduseseră pacea şi dreptatea, drumurile bune, legea şi ordinea, protecţia; dar era o pace forţată. Călcâiul de fier al Romei apăsa asupra umanităţii şi aceasta trebuia să plătească un preţ. Roma era o dictatură puternică, despre care JVMcGee citează din lucrarea Key to the Gospels, [Înțelegerea Evangheliilor] (p. 53) în care Dr. D. S. Gregory afirmă: „[Romanii] încercau să vadă dacă puterea umană, sub forma legii, adaptată după principiile politice conform cărora respectul pentru lege şi dreptate era lucrul cel mai remarcabil, ar putea să desăvârşească umanitatea prin subordonarea individului în faţa statului universal”. Iar Dr. Robert D. Culver spune în cartea lui, Daniel and the Latter Days (Daniel şi zilele de pe urmă) că romanii ofereau lumii tipul acela de pace pe care încearcă să-l ofere astăzi Organizația Națiunilor Unite. Romanii au încercat deja să aducă acest tip de pace şi este o pace ce trebuie impusă lumii cu forţa şi trebuie ţinută prin intermediul unui om foarte puternic. Lumea de astăzi, bineînţeles, aşteaptă din nou să apară un astfel de om puternic. Iar perspectiva – inclusiv conform Scripturii – arată că această așteptare se va intensifica pe măsura trecerii timpului! Ne îndreptăm spre situaţia în care va exista un stat totalitarist, condus de un singur om, care va fi demonic și îi va guverna autoritar și discreționar pe oamenii păcătoşi, astfel încât ei să strige pentru eliberare. Singurul care va putea să-i elibereze va fi Domnul Isus Hristos, când va veni!
Pavel le scria romanilor: „mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…” (Romani 1:16) Acea putere poate acorda milă. În zilele în care domneau Cezarii, lumea tânjea după milă şi tot ceea ce primea era numai putere. Existau zile în care niciun om nu îndrăznea să opună rezistenţă acelei puteri, pentru că acest lucru era fatal. Să fugi de putere era imposibil – nimeni nu putea să treacă dincolo de ea. Astfel dar, în acele zile, prin intermediul lui Ioan Marcu, Dumnezeu a trimis un mesaj oamenilor aflați sub jugul roman.
Din punct de vedere cronologic, Evanghelia după Marcu a fost prima scrisă, dintre evangheliile sinoptice. De fapt, este una dintre cele mai vechi cărţi ale Noului Testament – printre primele scrise – majoritatea variantelor oferite de cercetători și istorici se încadrează în intervalul 55-70 d.Hr. oricum, înainte de căderea Ierusalmului. Încă din sec. 2 existau controverse pe această temă: Irineu afirma că această Evanghelie fost scrisă după plecarea (exodon – moartea) lui Petru (și Pavel) – adică între anii 67-70 –, iar Clement și Origen plasează scrierea în timpul vieții lui Petru (care ar fi și participat/contribuit la scrierea ei)
Spre deosebire de Matei şi Ioan, Marcu nu a fost de fapt un apostol; același lucru se poate spune și despre cele de-al patrulea din grupul evangheliștilor, Luca, aureolat doar de titlul neoficial de prieten și partener al apostolului Pavel.
Numele evanghelistului este Ioan Marcu – Ioan era numele său evreiesc, în timp ce Marcu era prenumele său latinesc (Faptele apostolilor 12:12): „După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau.” (Acest pasaj se referă la momentul în care Simon Petru a fost eliberat din închisoare.) De fapt, aceasta este prima referinţă istorică la Ioan Marcu pe care o avem în Scriptură. Este evident că mama lui era o creştină bogată şi influentă din biserica de la Ierusalim şi că biserica se aduna la ea acasă.
Marcu a fost unul dintre cei ce au mers cu Pavel în prima lui călătorie misionară. El era un nepot al lui Barnaba, Pavel ne spune acest lucru în Coloseni 4:10. Evident, Marcu a fost şi un „fiu spiritual” al lui Simon Petru, deoarece apostolul scrie în 1 Petru 5:13: „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot aşa şi Marcu, fiul meu.”
Ioan Marcu li s-a alăturat lui Pavel şi Barnaba înainte de prima călătorie misionară. În Faptele Apostolilor 13:5 ni se spune: „Ajunşi la Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Aveau de slujitor pe Ioan.” Dar acesta s-a întors înapoi când au ajuns în Perga, în Pamfilia, şi se pare că lucrul acesta s-a întâmplat din cauză că era cam fricos. Nu cred că trebuie să-l apărăm pe Marcu pentru faptul că s-a întors. Poate a avut un motiv anume, dar Pavel nu l-a mai luat în a doua călătorie misionară. În Faptele Apostolilor 15:37-38 citim: „Barnaba voia să ia cu el şi pe Ioan, numit Marcu; dar Pavel socotea că nu este bine să ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu-i însoţise în lucrarea lor.”
Mi se pare că în opinia lui Pavel, Marcu nu trecuse testul. În versetul 39 din acelaşi capitol ni se spune: „Neînţelegerea aceasta a fost destul de mare, ca să-i facă să se despartă unul de altul. Barnaba a luat cu el pe Marcu şi a plecat cu corabia la Cipru.” Ştim foarte puţine lucruri despre lucrarea lui Ioan Marcu, însă aflăm că el şi-a reparat greşeala. Când Pavel îşi scrie „cântecul de lebădă” în 2 Timotei 4:11 el spune: „Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă.”
Ni se spune că Marcu a aflat informaţiile prezentate în Evanghelie de la Petru, iar alţii spun că le-a primit de la Pavel. Sunt gata să accept această diversitate de opinii.
Există destule indicii care sprijină părerea tot mai conturată că Marcu ar fi fost un fel de interpret și secretar al apostolului Petru. Evanghelistul ne oferă relatarea lui Simon Petru în ce priveşte viața Domnului Isus. Biserica primară a considerat că acest lucru este adevărat şi a susţinut această poziţie. De exemplu, Papias, unul dintre primii părinţi ai Bisericii, a consemnat că Ioan Marcu şi-a bazat Evanghelia pe mărturia lui Simon Petru: „Marcu, traducătorul lui Petru, a consemnat cu grijă în scris tot ce şi-a adus aminte, dar nu în funcţie de ordinea vorbelor şi lucrărilor lui Hristos.” Eusebiu spune că „în mintea celor care l-au auzit pe Petru a strălucit o asemenea lumină a evlaviei încât ei nu au fost mulţumiţi să audă o singură dată şi nici nu au fost mulţumiţi să li se dea o doctrină nescrisă, ci l-au rugat insistent, cu toată seriozitatea pe Marcu (a cărui Evanghelie este acum răspândită în străinătate) să le lase în scris doctrina pe care o primiseră prin predicare.” Aşa se face că am primit Evanghelia lui Simon Petru prin Ioan Marcu.
Putem remarca faptul că aceasta este o Evanghelie plină de acţiune, deoarece Simon Petru era un om activ. Totodată, este plină de acţiune și fiindcă a fost scrisă pentru romani, oameni foarte activi, la rândul lor. În 1864, Bernard spunea despre Evanghelia după Marcu următoarele: „Ceea ce-i spune sfântul Petru lui Corneliu a fost pe drept considerat a fi un motto potrivit pentru această Evanghelie: «Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul».” Cineva a exprimat lucrul acesta în felul următor:
Am citit într-o carte despre un om numit Hristos,
care umbla din loc în loc şi făcea bine.
Mă tulbură faptul că eu mă mulţumesc doar să umblu!
În Evanghelia după Marcu, Isus îşi lasă deoparte hainele preţioase de Rege şi se încinge cu ştergarul slujirii. El este același Rege în Evanghelia lui Matei – acum, Robul care suferă, în Evanghelia lui Marcu. Dar El nu este slujitorul omului, ci al lui Dumnezeu. Marcu redă cuvintele Domnului nostru: „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:45).
În Evanghelia lui Marcu, Isus este prezentat ca fiind Slujitorul lui Iahweh. Acest lucru împlineşte profeţia din Isaia 42:1-2: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe.”
Astăzi citim foarte mult despre proteste şi marşuri şi auzim despre oameni care vor sau fac binele, atât politicieni, cât şi predicatori. Toţi vorbesc despre a face bine, dar ei doar umblă din loc în loc. Domnul Isus a venit cu farmecul umanităţii Sale şi în plinătatea divinităţii Sale, și a făcut binele. Şi acesta era doar începutul Evangheliei. El a murit şi a înviat, apoi le-a spus alor Săi: „Duceţi-vă!” Atunci Evanghelia a fost completă şi aceasta este cea pe care o avem astăzi.
Evanghelia după Marcu este scrisă într-un stil simplu şi gândită pentru masele de oameni de pe stradă. Este interesant de observat conjuncţia şi care apare mai mult decât orice alt cuvânt din Evanghelie. S-a spus că apare de 1331 de ori. Nu am stat să le număr, dar dacă te îndoieşti de această afirmaţie, numără-le! La modul foarte cinstit, dacă aş fi predat o lucrare la engleză în facultate cu atâtea şi-uri în ea, aş fi picat. Şi totuşi este un cuvânt puternic atunci când este folosit corect; este un cuvânt de acţiune şi înseamnă că trebuie să urmeze ceva după el. Am auzit mulţi vorbitori, mai ales pastori tineri, care, atunci când îşi caută cuvintele, folosesc cuvântul şi. În momentul în care ei rostesc acest cuvânt înseamnă că trebuie să mai spună şi altceva. Nicio propoziţie nu se poate termina în şi. Conjuncţia şi conduce întotdeauna spre acţiunea următoare.
Cred că Marcu şi-a scris Evanghelia în Roma, evident pentru romani, pentru că ei erau oameni ocupaţi care credeau în putere şi acţiune. Ei căutau răspunsul la întrebarea: poate Isus să facă asta? Această Evanghelie este îndeajuns de scurtă pentru a putea fi citită de un om ocupat. Sunt citate foarte puţine fragmente din Vechiul Testament, iar obiceiurile evreieşti sunt explicate, ceea ce reprezintă o dovadă în plus că ea a fost scrisă pentru străini.
Stilul lui Marcu este concis şi direct, relevant şi energic, scurt şi plăcut. Evanghelia după Marcu este lipsită de vorbe în exces şi spune direct ce are de spus. Aceasta este Evanghelia acţiunii şi a faptelor. Aici Isus nu este împodobit cu cuvinte şi naraţiuni, este lipsit de toate acestea, însă gata pentru acţiune.
Matei ne oferă o genealogie, deoarece un Rege trebuie să aibă o genealogie. Luca ne oferă o genealogie, deoarece a avut intenția să fie riguros și exact în redarea sa. Marcu nu ne oferă una pentru că un slujitor nu are nevoie de o genealogie, ci mai degrabă de scrisori de acreditare. Un slujitor trebuie să-şi facă treaba – şi vom vedea acest lucru în Evanghelie, pentru că aşa este prezentat Isus.
Evanghelia lui Marcu începe frenetic și în forță, cu un prim capitol amplu, bogat în fapte și-n informații – poate chiar unul dintre cele mai bogate și dinamice dintre cele 1189 de capitole ale Bibliei. Acest capitol vorbeşte despre lucrarea lui Ioan Botezătorul, după ce face referire la profeţiile din Isaia şi Maleahi. Apoi, continuă cu primul an al lucrării lui Isus şi urmăreşte activitatea Lui într-o zi de Sabat. Se încheie cu lucrarea minunată a vindecării leprosului. În ciuda presiunii unei vieţi ocupate, Isus îşi face timp să se roage.
Acest capitol plin de conţinut este uimitor prin absenţa genealogiei atât de importante în Matei. Am spus deja de ce. Un rege trebuie să aibă o genealogie, un slujitor are nevoie de scrisori de recomandare, nu de un „certificat de naştere”. Nu interesează pe nimeni care Îi sunt strămoşii, ci care-i sunt competențele și capcitățile – poate să facă această slujbă? Slujitorul lui Iahve iese în evidenţă aici prin realizările Sale. În plus, romanii şi alţi oameni din afară nu ar fi interesaţi de genealogia lui Isus, care se poate urmări până la Avraam.
Pentru că vom începe acum să citim textul Evangheliei, să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze puterea și efectul Cuvântului Său în noi, și să ne aducă într-o relaţie plină de viaţă cu Isus. Îl vom vedea pe Domnul Isus Hristos. Dr. A. J. Gordon scria: „Privirea spre Isus salvează, dar privirea cu insistenţă spre Isus sfinţeşte.”
Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; După cum este scris în prorocul Isaia: „Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea… glasul celui ce strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările” (Marcu 1:1–3).
Acesta nu este începutul lui Ioan, nici al lui Isus; este începutul Evangheliei, adică Dumnezeu venit pe pământ, mort pe o cruce şi înviat din morţi. Aceasta este Evanghelia! Există trei începuturi consemnate în Scriptură. Să le punem în ordine cronologică:
„La început era Cuvântul” (Ioan 1:1). Acesta se referă la un început nedatabil, un început dinaintea timpului. În legătură cu asta mintea umană poate doar să bâjbâie. Este mai degrabă logic decât cronologic, pentru că, în mintea mea, trebuie să-mi fixez reperul undeva în trecut ca să pot decola. Dacă văd un avion zburând, presupun că există un aeroport undeva. Se poate să nu ştiu unde este, dar ştiu că avionul a decolat de undeva. Aşa că atunci când privesc universul, ştiu că a apărut de undeva şi că undeva există Dumnezeu. Dar nu ştiu nimic despre acel început. Dumnezeu vine din eternitate să se întâlnească cu noi. Trebuie să-mi pun reperul în punctul în care El se întâlneşte cu noi, cât de departe în timp pot, şi să-mi dau seama că El exista încă dinainte de acel reper.
„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Acesta este punctul în care ieşim din eternitate în timp. Totuşi, deşi mulţi oameni au încercat să dateze universul, nimeni nu ştie încă data exactă. Variantele oamenilor variază de la şase mii la trei miliarde de ani. Ştim atât de puţine lucruri, dar când vom fi în prezenţa Lui şi vom începe să cunoaştem aşa cum suntem cunoscuţi, atunci ne vom da seama că ne uitam într-o oglindă întunecată. Sunt sigur că ne vom minuna de stupiditatea şi ignoranţa noastră. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu măreţ. El are o mulţime de timp.
„Începutul Evangheliei…” (v. 1) este acelaşi lucru cu „Ce era de la început…” (1 Ioan 1:1). Acest lucru este datat, este momentul exact în care Isus Hristos a luat trup omenesc. Isus Hristos este Evanghelia!
Apoi Marcu, care oferă puţine citate din Vechiul Testament, citează două profeţii. Romanii, neamurile în general, ştiau foarte puţine lucruri despre profeţii. Marcu procedează așa pentru a le arăta că Acesta despre care vorbeşte nu are trebuinţă de o genealogie, dar are nevoie de recomandări. Aşa că Marcu arată că recomandările cu privire la Ioan Botezătorul sunt de pe vremea lui Isaia şi Maleahi. Şi Ioan şi Marcu declară că venirea lui Ioan Botezătorul a împlinit profeţiile referitoare la cel care urma să fie vestitorul lui Hristos.
…a venit Ioan care boteza în pustiu, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor (Marcu 1:4).
Vreau să schimb ordinea cuvintelor ca să înţelegem sensul acestui verset. Ioan predica pocăinţa şi boteza spre iertarea păcatelor, nu pentru iertarea păcatelor. Prepoziţia grecească eis este folosită împreună cu iertare şi este tradusă „spre” sau „înspre”. Lucrarea lui era pregătitoare. El îi pregătea pentru venirea Domnului Isus Hristos în lume. Isus Hristos este Cel ce iartă păcatele.
Tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan. Ioan era îmbrăcat cu o haină de păr de cămilă, şi împrejurul mijlocului era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică (Marcu 1:5–6).
Ioan Botezătorul era remarcabil din toate punctele de vedere: prin mesajul lui, precum și prin aspectul său, prin îmbrăcămintea lui dar şi prin regimul alimentar. El era cu adevărat un om pus deoparte pentru o asemenea lucrare. Era din neamul preoţilor, un levit şi era de aşteptat ca el să-şi facă slujba în templul de la Ierusalim. Dar Dumnezeu îl chemase ca profet, şi Ioan se afla în pustie, predicând... iar oamenii veneau acolo ca să-l asculte!
Astăzi ne place să zidim o biserică undeva unde locuiesc oameni sau unde pot să se adune laolaltă. Simţim că biserica ar trebui să fie accesibilă. Ioan nu lucra deloc după această teorie – el se afla departe în pustie şi mulţimile veneau la el.
Ioan propovăduia şi zicea: „După mine vine Cel ce este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-I dezleg curelele încălţămintei. Eu, da, v-am botezat cu apă; dar El vă va boteza cu Duhul Sfânt.” (Marcu 1:7-8).
Acest lucru ne dezvăluie din nou cât de remarcabil era acest om, de fapt. El mişca mulţimile. Era un om ciudat şi puternic, dar vocea lui era una singură. Dar observaţi și smerenia lui – Ioan Botezătorul era un om smerit! Nici nu-i dă prin cap să se compara/măsoare, el și lucrarea lui, ce ale Celui pe care-L anunța! Botezul adevărat este botezul cu Duhul Sfânt, iar botezul ritualic este cu apă. Și botezul cu apă este foarte important astăzi, pentru că el constituie un angajament și-o mărturie. Evangheliile ne arată că motivul pentru care Domnul Isus S-a botezat a fost pentru a Se face una cu omenirea.
Două persoane remarcabile au fost în prim plan azi: Marcu, și Ioan Botezătorul – ambii însă, anticipând cea mai măreață Persoană care-a călcat vreodată pe pământ, și care va intra în scenă... data viitoare, dacă Dumnezeu ne va îngădui să ne reîntâlnim!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, cum am spus și data trecută, Marcu se adresează unei anumite categorii de oameni. El nu scrie pentru evrei, ci pentru neamuri, și-n special pt romani – neavizați și neinteresați de aceleași teme precum Israel. Asta explică și începutul abrupt, și lipsa genealogiei Mântuitorului, sau absența referirilor la proroci sau scripturi iudaice, ca și ritmul susținut și stilul sec, aspru, aproape cazon al narațiunii. Cred că este de aceea adecvată și omului modern, pragmatic și direct – care are nevoie de informație... și de timp s-o prelucreze și s-o asimileze... și sper ca așa să se întâmple și-n ceea ce vă privește!
Deocamdată, amintindu-ne că episodul trecut ni l-a reliefat pe Ioan Botezătorul, vom observa imediat că Cel pe care-L anunța acesta, și-al Cărui premergător era, iese la rampă... pentru a rămâne în centrul atenției până la capătul Evangheliei, de fapt: până-n veșnicie!
În vremea aceea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan (Marcu 1:9).
Observaţi exprimarea grozavă a lui Marcu – „A venit Isus...” El nu doar că a venit, ci va și re-veni, într-o zi... dar spre deosebire de ziua aceea slăvită și înfricoșată, care va fi marcantă pentru toată omenirea, Marcu ni-L arată aici pe Domnul Isus ieşind din obscuritatea celor treizeci de ani de pregătire în tăcere, în micul Nazaret. El apare şi Se identifică pe Sine cu familia umană, prin botezul Său. Vă amintiți poate că Domnul îi spusese lui Ioan (care credea că nu ar trebui să-L boteze pe Isus) „Lasă-Mă acum…” (Matei 3:15).
Observaţi, de asemenea, că aici este folosit numele Isus: „a venit Isus…” Vom descoperi că este numele, pentru Fiul lui Dumnezeu, cel mai folosit în această Evanghelie!
Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise şi Duhul coborându-Se peste El ca un porumbel. Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Marcu 1:10–11).
Aici vedem într-un mod foarte clar prezența și lucrarea Trinității: Îl vedem pe Domnul Isus, Persoană a Dumnezeirii; Duhul lui Dumnezeu care coboară în chip de porumbel deasupra Lui – Duhul este și El Persoană a Dumnezeirii; iar vocea din cer care spune „Tu eşti Fiul Meu preaiubit” este a Tatălui, Persoană a Dumnezeirii. Așadar, ni se aduce în atenţie Trinitatea, în ceea ce putem considera „pecetea cerului” asupra Persoanei şi lucrării lui Isus.
Veţi observa că lucrurile se întâmplă foarte repede. El este Slujitorul, Ioan Botezătorul este cel ce Îl prezintă şi, apoi, Dumnezeu Tatăl Îl identifică şi Îşi pune pecetea asupra Lui. În continuare, ispitirea Îl va iniţia.
„Îndată Duhul l-a mânat pe Isus în pustiu... (Marcu 1:12).
Întâi, acest cuvânt: „îndată” este o marcă înregistrată a lui Marcu – apare în textul acestei Evanghelii de peste 40 de ori – un termen care ne spune destule despre dinamica superioară a stilului și ritmului scrierii, dar și despre determinarea personajelor și dialectica inevitabilă a evenimentelor.
A mâna este și el un cuvânt care exprimă hotărâre şi seriozitate. Duhul lui Dumnezeu L-a dus în pustie pentru a fi ispitit. Acesta este un lucru important pe care trebuie să-l observăm. Ne întoarcem la întrebarea: va putea El să treacă acest test, să facă această slujbă? Mulți alții înaintea Sa nu reușiseră să stea în picioare în faţa ispitei. Adam a eşuat, Noe a trecut de Potop, dar apoi a falimentat în mod lamentabil... Avraam a eşuat, Moise la fel – i-a scos pe copiii lui Israel din Egipt, dar nu i s-a permis să intre în Canaan. Şi David a eşuat, și atâtea alte personaje biblice – și-au demonstrat umanitatea prin căderi și eșec... Vom vedea deci că ispitirea nu doar că Îl probează, ci Îl și iniţiază pe Isus în lucrarea Lui.
…unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice, şi-I slujeau îngerii (Marcu 1:13).
Aici nu avem detaliile oferite în Matei şi în Luca (vedeți de ce sunt bune mai multe redări ale Evangheliei? Ele se completează reciproc!). Isus a stat în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Poate că unii au impresia că El a postit patruzeci de zile şi apoi L-a ispitit Satana. Prietene, Isus a fost permanent ispitit în timpul celor patruzeci de zile!
Alții au emis ideea că El ar fi fost ispitit de Satana şi că fiarele sălbatice ar fi contribuit mai mult sau mai puţin la ispitire. Marcu spune aici că El se afla acolo cu fiarele sălbatice şi cu îngerii, şi că toate Îi slujeau. Fiarele sunt o parte a creaţiei care a fost pusă sub stăpânirea omului. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a creat aceste fiinţe. Aduceţi-vă aminte că în Geneza aflăm că toate lucrurile erau făcute pentru a pregăti o casă pentru om. Atât cât ştim, acest pământ este singurul loc în care există oameni şi care poate fi locuit de oameni. Aici, fiarele se aflau sub dominaţia Omului Hristos Isus, și Îi slujeau dimpreună cu îngerii de sus... Asta spune Marcu aici... și nu putem să nu ne gândim și la vremea viitoare a Mileniului, când vom avea parte de peisaje asemănătoare, conform Scripturii!
„După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:14–15).
După ispitire, Isus Îşi începe lucrarea. Observaţi, din nou, exprimarea vibrantă a lui Marcu: „Isus a venit!” După ce Ioan Botezătorul a fost închis, Mântuitorul a venit în Galileea. El îşi începe lucrarea acum, predicând despre Evanghelia lui Dumnezeu și spunând: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.”
Sintagma „Împărăţia lui Dumnezeu” nu apare în manuscrisele cele mai bune şi eu cred că ar trebui să fie „predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând «S-a împlinit vremea»”. Evanghelia lui Dumnezeu se referă la faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. În Matei se numea „împărăţia cerurilor”. Există vreo diferenţă între cele două? Da, există şi, de asemenea, avem şi o suprapunere între ele. Împărăţia cerurilor înseamnă domnia lui Dumnezeu pe pământ; împărăţia lui Dumnezeu include întregul Său univers, chiar dincolo de marginile acestui pământ. Aşadar, împărăţia cerurilor este inclusă în împărăţia lui Dumnezeu. Matei se referă la domnia lui Dumnezeu aplicată specific la acest pământ. Marcu trece dincolo de asta şi include o zonă mai largă pentru că împărăţia lui Dumnezeu cuprinde întregul univers cu toate creaţiile Sale, fiind în același timp o realitate prezentă și o speranță/siguranță privind viitorul. În ceea ce priveşte pământul, a spune că „împărăţia cerurilor este aproape” sau „împărăţia lui Dumnezeu este aproape” ar fi acelaşi lucru. Dar împărăţia lui Dumnezeu include și zone de dincolo de pământ, pe când împărăţia cerurilor ar desemna domnia cerurilor asupra pământului.
„Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” sună cam la fel cu mesajul lui Ioan Botezătorul în Evanghelia după Matei: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” (Matei 3:2; 4:17). Cred că în zilele noastre, mesajul este întors pe dos – adică, punem credinţa înaintea pocăinţei. Când te întorci la Isus Hristos prin credinţă, de fapt te întorci la El de la altceva şi acea întoarcere de la ceva este pocăinţa. Dacă nu ar exista acea întoarcere de la ceva, atunci nici nu ar avea loc o întoarcere reală la Hristos. E adevărat că dacă există o întoarcere reală la Hristos, va exista o schimbare a vieţii care să arate că credinciosul se întoarce de la ceva. Aşa că nu există nicio contradicţie. Ceea ce este important este ca oamenii să creadă în Evanghelie.
Observăm aici acţiuni care se desfăşoară foarte rapid, dar, ţineţi minte că această Evanghelie este scrisă pentru romanii care erau oameni ai acţiunii. Erau oameni ai puterii care stăpânea lumea. Evanghelia după Matei este adresată omului religios. Evanghelia după Marcu a fost scrisă pentru omul puternic. Luca se adresează omului care gândeşte, iar Evanghelia după Ioan este adresată omului nenorocit, omului ce are nevoie de salvare.
Pe când trecea Isus pe lângă marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând o mreajă în mare, căci erau pescari. Isus le-a zis: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.” Îndată, ei şi-au lăsat mrejele şi au mers după El. A mers puţin mai departe şi a văzut pe Iacov, fiul lui Zebedei, şi pe Ioan, fratele lui, care, şi ei, erau într-o corabie şi îşi dregeau mrejele. Îndată i-a chemat; şi ei au lăsat pe tatăl lor, Zebedei, în corabie cu cei ce lucrau pe plată şi au mers după El (Marcu 1:16–20).
Au existat trei chemări separate şi diferite făcute ucenicilor:
În Ioan 1:35–51 ni se spune că, atunci când Isus S-a dus la Ierusalim, i-a întâlnit pe aceşti oameni şi le-a făcut o chemare generală, informală şi familiară. Ei voiau să ştie unde locuieşte, pentru că Ioan Botezătorul Îl identificase, şi unii dintre ucenicii lui deja Îl urmaau pe Isus. Dar n-au stat cu El – El nu le ceruse asta la acel moment... așa că ei s-au întors să pescuiască în Galileea.
Descoperim în Evanghelia după Marcu a doua chemare; la începutul lucrării Sale, Isus merge de-a lungul țărmului şi îi găseşte pe ucenici pescuind şi Îi cheamă la ucenicie, promițând să facă din ei „pescari de oameni”. Totuşi, în Evanghelia după Luca 5:1–11 găsim scris că s-au întors din nou la pescuit.
Ultima chemare a fost chemarea la apostolie. Aceasta este consemnată în Evanghelia după Marcu capitolul 3, în Evanghelia după Matei capitolul 10 şi în Evanghelia după Luca capitolul 6. Se întorseseră la pescuit şi Simon Petru Îi spune: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.” (Luca 5:8). Ceea ce spune el de fapt este: „De ce nu te duci să iei pe altcineva? Lasă-mă în pace, Te-am dezamăgit aşa de mult... sunt un om păcătos!” Dar Domnul nu a renunţat la el (să-I mulţumim Domnului pentru asta)! Aşa că Domnul a venit la ei a treia oară şi i-a numit apostoli.
S-au dus la Capernaum. Și, în ziua Sabatului, Isus a intrat îndată în sinagogă şi a început să înveţe pe norod (Marcu 1:21).
Ţineţi minte că atunci când liderii religioşi L-au sâcâit cu întrebări despre respectarea Sabatului, El le-a spus foarte clar că „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez.” Vom vedea că El nu lucra opt ore pe zi! – „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel” (Ps. 121:4). Această zi de Sabat despre care e vorba aici a început dimineaţa devreme, când El a intrat în sinagogă şi i-a învăţat pe oameni. Sinagoga din Capernaum nu era un centru religios vital în acele vremuri. Se pare că El a părăsit Nazaretul, pentru că oamenii de acolo nu Îl primeau, şi a coborât la Capernaum, un oraş care a devenit cartierul Lui general în tot timpul lucrării Sale pe pământ.
Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui; căci îi învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii (Marcu 1:22).
Aici vedem efectul puterii adevărului şi al felului de a fi al Omului Isus Hristos. Critica adusă bisericii de astăzi şi împotriva lucrării de misiune este că nu vorbim cu autoritate. Motivul pentru care lucrarea de misiune nu vorbeşte cu autoritate este că ne-am pierdut credinţa. Nu vreau să spun că ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu... Vreau să spun că, lucrarea de misiune de astăzi, ca preocupare, încearcă tot mai puțin și mai slab să predice şi să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu. Există o depărtare de adevăr şi o discordanţă teribilă între ce se spune la amvon şi Cuvântul lui Dumnezeu. Se pare că nici în zilele acelea sinagoga nu oferea nimic vital şi, ca rezultat, când Domnul a vorbit, ei erau uimiţi de doctrina Lui. Dar n-a fost doar atât!
În sinagoga lor era un om care avea un duh necurat. El a început să strige: „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1:23–24).
Această primă minune din Evanghelia după Marcu are ca domeniu de aplicație tărâmul spiritual; aici, numai Dumnezeu deţine controlul... pt că El are controlul asupra demonilor. Există multe dovezi istorice care atestă faptul că satanismul era răspândit în întreg Imperiul Roman. Singura modalitate prin care poate fi confruntat satanismul este prin Domnul Isus, pentru că El şi numai El poate să mişte acest tărâm. Acesta este motivul pentru care Marcu alege această minune ca fiind prima. El prezintă mai întâi această minune, pentru că dacă Isus are putere asupra acestui tărâm, asta implică două lucruri: întâi, că El are putere asupra oricărui tărâm. Al doilea: numai Dumnezeu ar putea face aşa ceva! Vedeţi, acest lucru făcea parte din procesul Lui de acreditare. Avea autoritatea, avea puterea. El învăţa ca Unul care avea autoritate... şi acum El demonstrează că are putere!
Dacă privim atent ce se întâmplă în cultura contemporană de astăzi, observăm repede că închinarea la Satan devine tot mai răspândită. Se întâmplă astăzi în tărâmul ocultului lucruri care nu pot fi explicate decât pe baza faptului că sunt satanice şi că sunt supranaturale. Nu pot să explic raţional de ce tinerii de astăzi îşi părăsesc casele în care sunt iubiţi, se alătură unui grup infracțional şi apoi comit fărădelegi! Pare de necrezut, dar este realitate satanică, și vom ajunge să vedem înmulțindu-se cazuri de posesiuni demonice, dacă lucrul acesta continuă.
Prietene creştin, există o singură metodă de a rezolva aceste lucruri şi aceasta este în Numele Domnului Isus Hristos. Numai El poate să controleze demonii. Aceasta este prima minune care ni se prezintă în Evanghelia după Marcu... iată-i deznodământul:
Isus l-a certat şi i-a zis: „Taci şi ieşi afară din omul acesta!” Şi duhul necurat a ieşit din el, scuturându-l cu putere şi scoţând un strigăt mare. Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele Îl ascultă!” Şi îndată i s-a dus vestea în toate împrejurimile Galileii (Marcu 1:25–28).
Constatăm că Domnul Îşi arată puterea şi autoritatea – în învăţătura Lui şi în minunile Lui... şi ei nu pot să le înţeleagă! Isus avea o autoritate pe care ei nu puteau s-o înţeleagă, dar despre care zbura vestea!!! Marcu ne prezintă în continuare următorul eveniment care a avut loc clar în aceeaşi zi, dar cândva după-amiaza. (Marcu 1:29–31)
După ce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a lui Andrei. Mama soţiei lui Simon zăcea în pat prinsă de friguri; şi îndată au vorbit lui Isus despre ea. El a venit, a apucat-o de mână, a ridicat-o în sus, şi au lăsat-o frigurile. Apoi ea a început să le slujească.
În versiunea engleză, femeia aceasta este numită nu „soacră”, ci „mama soţiei” lui Simon! Poate că este un mod mai frumos de a desemna o rudenie despre care nu s-a vorbit tocmai apreciativ de-a lungul timpului! Deci, aceasta a fost o altă minune pe care a făcut-o Isus în acea zi. Vă propun să-L urmăm pe Isus până la sfârșitul intervalului...
Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi îndrăciții (Marcu 1:32).
Doar spre știință, vă informez că în variantele de limbă englează îndrăciții sunt numiți „cei... posedaţi de demoni” Și cred că sunteți de acord că există un singur Diavol, adică Satana, dar slujitorii lui (demonii) sunt mulţi, aşa cum vom vedea.
Şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi care pătimeau de felurite boli; de asemenea, a scos mulţi draci şi nu lăsa pe draci să vorbească, pentru că-L cunoşteau (Marcu 1:33–34).
Precum Matei, și Marcu atrage atenţia asupra faptului că nu prezintă toate cazurile; Isus a vindecat sute şi sute de oameni, dar ne sunt menţionate doar câteva situaţii specifice.
Este interesant de observat că lumea demonilor Îl recunoştea pe Isus. Ei ştiau cine era şi credeau că era cine era... şi totuşi nu au fost salvaţi, fireşte!
Am petrecut o zi foarte întreagă cu Isus şi te-ai gândi că după o zi de Sabat aşa de obositoare, El s-ar trezi mai târziu a doua zi. Dar vom fi mirați să constatăm că:
A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus s-a sculat, a ieşit şi s-a dus într-un loc pustiu. Și se ruga acolo (Marcu 1:35).
Știu că mulţi predicatori îşi iau „liber” luni, după o duminică plină. Nu sunt de condamnat... dar Îl vedem pe Isus, după o zi intensă, sculându-se devreme pentru a merge într-un loc pustiu să se roage. Ce lecţie ar trebui să fie asta pentru noi!
Simon şi ceilalţi care erau cu El s-au dus să-L caute; şi, când L-au găsit, I-au zis: „Toţi Te caută.” El le-a răspuns: „Haidem să mergem în altă parte, prin târgurile şi satele vecine, ca să propovăduiesc şi acolo; căci pentru aceasta am ieşit.” Şi S-a dus să propovăduiască în sinagogi, prin toată Galileea; şi scotea dracii (Marcu 1:36–39).
Vedeţi voi, acesta este începutul Evangheliei, pentru că prin învăţătura Sa, Isus îi pregăteşte pentru ceea ce este mântuirea – adică moartea şi învierea Lui. Învăţătura Lui nu te va salva, prietene, ci lucrarea de pe cruce este cea care ne salvează!
Din nou, observăm menționat un domeniu predilect de intervenție a Domnului: intensa activitate demonică din acele vremuri. Scriptura pune în evidență vreo trei astfel de perioade: una – în timpul lui Moise, una în timpul lui Ilie, şi una în perioada în care Domnul nostru a fost pe pământ. Observăm că Isus predica în sinagogile lor şi scotea demonii în toată Galileea. El parcurge toată zona aceea, în cei trei ani de lucrare publică.
Ajungem, acum, la ultima minune din acest capitol. Și celelalte fuseseră cazuri grele, şi diferite. În acest caz avem de-a face cu un lepros. Lepra nu era incurabilă, după cum vedem în Levitic, dar era o boală ce putea fi mortală; era cu siguranţă o boală tragică, pentru că îl deforma şi îl mutila pe bolnav, izolându-l de societate.
A venit la el un lepros, care s-a aruncat în genunchi înaintea lui, îl ruga şi-i zicea: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi.”Lui Isus I s-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţat!” (Marcu 1:40–41).
Aspectul psihologic al acestei minuni este remarcabil. Nimeni nu atinge un lepros. Acest om nu mai fusese atins de nimeni și nu mai atinsese pe nimeni de ani de zile! Îmi imaginez că familia îi aducea mâncare şi băutură, şi după ce se retrăgeau, el venea să le ia. Probabil că le putea face cu mâna, dar nu putea să vină niciodată la ei, să-i ia în braţe, să-i atingă. Ce dureros! Dar acum Domnul îl atinge pe acest om şi îl curăță!
Îndată l-a lăsat lepra, şi s-a curăţat. Isus i-a poruncit cu tot dinadinsul, i-a spus să plece numaidecât şi i-a zis: „Vezi să nu spui nimănui nimic; ci du-te de te arată preotului şi adu pentru curăţarea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei.” (Marcu 1:42–44).
Curăţarea unui lepros presupunea un ritual... pe care Domnul nostru nu l-a abrogat!
Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească şi să spună în gura mare lucrul acesta, aşa că Isus nu mai putea să intre pe faţă în nicio cetate; ci stătea afară, în locuri pustii, şi veneau la El din toate părţile (Marcu 1:45).
Acest om vindecat și-a vestit vindecarea în gura mare. El nu L-a ascultat pe Domnul, totuşi... Domnul să mă ierte: mi-aș dori să fim toți neascultători în acest singur aspect! Iată însă care este neascultarea dramatică: Domnul i-a spus să nu spună nimănui şi leprosul a spus tuturor. Domnul ne spune nouă să mărturisim tuturor... şi noi nu spunem nimănui!
Să înțelegem că neascultarea acelui lepros curăţat este mai puțin rea decât neascultarea noastră de astăzi. Noi trebuie să spunem tuturor şi nu spunem nimănui! Totuşi, pentru că el a strigat vestea în gura mare, mulţimile s-au adunat... şi Domnul nostru a trebuit să se retragă din Capernaum pentru o perioadă.
Să înțelegem că e imperios necesar să facem ce ne spune Domnul să facem, și să nu facem ce nu trebuie! Cugetând la ascultare, ne despărțim... până data viitoare, doar!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Stimați ascultători, unul din avantajele de a prezenta alternativ cărți biblice din VT și resp. NT este că putem face comparații între ele, și să ne dăm seama (și poate chiar să ne bucurăm!) de diferențele de abordări, manifestări, mentalități, reacții, scopuri și chiar stiluri ale diverselor secvențe biblice, între care există sute de ani și poate mii de km distanță! De exemplu, dacă ne gândim expozeul monoton din partea a doua a cărții Exodul, și cât de alert și intens a debutat evanghelia după Marcu, diferența este frapantă! În fapt, o continuare a capitolului 1, capitolul 2 al celei de a doua evanghelii din NT este și el un capitol plin de acţiune (care în original începe cu „şi”, acest conector pe care Marcu îl foloseşte atât de frecvent). Această conjuncție este cimentul care ţine laolaltă toată Evanghelia. Întotdeauna uneşte ceea ce a fost înainte de ceea ce urmează.
[Și] după câteva zile, Isus s-a întors în Capernaum. [și] s-a auzit că este în casă (Marcu 2:1).
Am mai spus, Mântuitorul Îşi mutase cartierul general din oraşul lui natal, Nazaret, în Capernaum – și așa a rămas în cei mai bine de trei ani de lucrare pe pământ.
Am văzut data trecută că Isus a trebuit să se retragă în locuri pustii, pentru că leprosul pe care El îl vindecase nu a ascultat de Domnul, ci a spus tuturor ce i se întâmplase. Mulţimile au început să-l îmbulzească, şi Domnul nostru nu mai putea să-şi facă lucrarea. De aceea Domnul Isus nu a venit ca făcător de minuni: El nu voia ca acesta să fie motivul pentru care era căutat. El nu dorea să-I meargă vestea pentru minunile Sale, pentru că El venise pentru o lucrare spirituală: Isus venise să moară pe cruce pentru păcatele lumii, iar acest tip de publicitate obturează Evanghelia.
La modul cel mai onest și direct, unul dintre motivele pentru care sunt foarte reținut față de cei care pun accentul pe vindecări, pe semne, minuni sau daruri extravagante este că, deşi acestea ar putea fi daruri pentru epoca în care trăim, înseamnă să pui căruţa înaintea cailor. Cineva mi-a spus acum câtva timp: „Ei bine, dle McGee, cutare predică Evanghelia aşa cum faci şi tu şi are şi o lucrare de vindecare.” Da, dar este el cunoscut pentru predicarea Evangheliei? Este acesta motivul pentru care vin oamenii la întâlniri? Merg acolo să asculte Evanghelia pentru a fi mântuiţi, sau accentul cade pe vindecări şi experienţe emoţionale? Cred că ar trebui să lămurim și să reglăm asta! Datoria noastră este să predicăm Evanghelia. Îl vedem în Evanghelia după Marcu pe Domnul Isus așa de stingherit de vâlva pe care a provocat-o leprosul, încât a plecat din Capernaum pentru o perioadă (nu ştim cât de lungă)... sigur, mai apoi S-a întors!
...Și când S-a întors, se spune că s-a auzit imediat că era în casă. Cuvântul folosit în originaluvântul grecesc este, de fapt, un determinant pentru cuvântul casă şi precizează că e vorba de o casă anume, bine definită. Deci întrebarea este: la ce casă se referă? În primul capitol ni s-a spus că după ce fusese la sinagogă în dimineaţa aceea, El a intrat în casa lui Simon şi a lui Andrei... Sigur, după asta s-au mai petrecut câteva lucruri, dar cea la care se face referire acum în cap. 2 poate fi înțeleasă și ca fiind ultima casă menționată (1:29,33).
Asta ne face să credem că următoarele secvențe s-ar putea întâmpla în casa lui Simon Petru! Mărturisesc că mi-e greu să mi-l imaginez pe Petru stând deoparte și asistând cum câțiva oameni îi demolau casa! Nu Simon Petru! Mă gândesc că i-ar fi şi ameninţat că va cheama soldaţii. Era casa lui! Așadar, hai să convenim că Domnul nostru se întorsese la Capernaum şi că era în casa lui Simon Petru... lucru care s-a aflat imediat!
…şi s-au adunat îndată aşa de mulţi, că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul (Marcu 2:2).
Lucrarea principală a Domnului Isus era să predice Cuvântul lui Dumnezeu, şi acesta trebuie să fie accentul pe care să-l punem şi noi astăzi în lucrarea noastră: accentul pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe integritatea şi infailibilitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Rugăciunea mea pentru mine însumi este: „Doamne, dă-mi mai multă încredere în Cuvântul Tău!” Văd ce face Cuvântul în multe inimi şi vieţi, şi ştiu ce a făcut pentru mine. Ca atare, ar trebui să am mai multă încredere decât am. Trebuie să mărturisesc că uneori mă întreb dacă mesajul Cuvântului va avea vreo influenţă în inima sau viaţa mea... uneori nu am credinţa pe care ar trebui să-o am!... Ajută-ne Doamne să ţinem minte că acesta este Cuvântul Tău, care nu se va întoarce niciodată la Tine fără rod (Isaia 55:11). Aşa că mă bucur să citim aici că Domnul nostru le predica oamenilor Cuvântul.
Deodată atenţia noastră este atrasă înspre un alt grup – o „delegaţie” de cinci persoane, care coboară drumul prăfuit spre Capernaum.
Au venit la El nişte oameni care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi. Fiindcă nu puteau să ajungă până la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul (Marcu 2:3–4).
Să privim un pic mai atent la acest grup... Unul dintre ei este dus pe o targă de ceilalți patru. Ajunși la casa unde se afla Domnul, își dau seama că nu pot să intre din cauza mulţimii care blocase orice acces. Am descoperit că și în lucrarea bisericească, mai mult decât orice altceva se practică desemnarea de comitete. Pe comitet se bazează cel mai adesea lucrarea sau pastorul unei biserici. Cineva a spus că un comitet este format din cei ce irosesc ore întregi. Altcineva a spus că un comitet este format dintr-un grup de oameni care în mod individual nu pot face nimic, dar care împreună pot să decidă că nu se poate face nimic. Şi cam asta este, în general, ceea ce fac. Ei bine, dacă mulțimea aceea ar fi făcut lucrurile cum le facem noi, am zice că desemnaseră și ei niște responsabili, comișii sau comitete... Aveau un responsabil pentru uşă, care tot venea, se uita, se întorcea şi spunea: „Nu puteţi să intraţi pe uşă!” Apoi, aveau comitetul pentru ferestre; și acesta venea, se uita şi se întorcea spunând: „Nu puteţi să intraţi pe fereastră!” Din fericire, fie n-aveau un comitet pentru acoperiș, fie aceștia au fost mai cooperanți... așa că au ajuns la concluzia că aceea era soluția: „Cred că merge să-l coborâm prin acoperiş.” (Să nu trageți însă de aici concluzia că dacă ai destule comitete, o să se găsească unul care să funcţioneze!)
Odată luată decizia să-l coboare pe acolo, cei patru au făcut o gaură în acoperiş. Când targa ajunge astfel înaintea lui Hristos, cred că s-au ruşinat, pentru că-şi vor fi dat seama că au dat buzna în mijlocul unei întâlniri. Nu ştim ce îi învăţa Domnul atunci, dar acest lucru s-a oprit brusc. Dar sunt sigur că Domnul probabil că s-a uitat la ei şi a zâmbit!
Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (Marcu 2:5).
Despre a cui credinţă este vorba? Despre credinţa celor patru... Ani la rând, oridecâteori citeam acest verset, am gândit că prin credinţa acestor oameni prietenul lor a ajuns să fie salvat și să i se spună: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!“ Dar, studiind mai bine acest text, mi-am dat seama că nu credinţa lor l-a salvat. Este minunat să ai o mamă evlavioasă, dar nu te vei duce în cer legat de şorţul mamei. Este minunat să ai un tată evlavios, dar tatăl tău credincios nu te va salva. Va trebui să crezi tu însuţi; tu trebuie să fii cel ce crede. Uitându-ne mai atent la text ne dăm seama că nu credinţa acestor patru oameni l-a salvat pe acel bărbat. Credinţa lor l-a adus într-un loc în care el putea să-l audă pe Domnul Isus vorbindu-i într-un mod personal şi individual. „Când le-a văzut Isus credinţa” înseamnă credinţa lor de a-l aduce pe slăbănog la El. Când a văzut asta, i s-a adresat în mod personal acestui om şi i-a zis: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!”
Astăzi avem nevoie în biserică de oameni care să poarte patul – bărbaţi şi femei cu acea credinţă de a ieşi şi de a aduce oameni nemântuiţi să audă Evanghelia. Sunt mulţi oameni astăzi paralizaţi de păcat, de indiferenţă, sau de prejudecăţi. Sunt o mulţime de oameni care nu vor intra în biserică, unde se predică Evanghelia, dacă nu apuci unul din colţurile patului şi nu îi aduci înăuntru. Asta au făcut aceşti patru prieteni: au avut credinţa să-l aducă pe prietenul lor sărman ca să-L audă pe Domnul Isus spunându-i personal: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!”
Unii din cărturari, care erau de faţă, se gândeau în inimile lor: „Cum vorbeşte Omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?“ (Marcu 2:6–7).
Iată cum se manifestă adversitatea: oponenții nu vorbesc cu voce tare, ci doar gândesc aceste lucruri. Ei se înşală cu privire la prima problemă, dar au dreptate în ce o priveşte pe cea de-a doua. Acest Om nu hulea, și nu spunea blasfemii. Dar este adevărat că numai Dumnezeu poate ierta păcatele!
Niciun judecător nu are dreptul să-l elibereze pe criminal. Treaba lui este să aplice legea. Dumnezeu este conducătorul moral al acestui univers şi El trebuie să-Și apere propriile legi. Nici nu poate face altfel, pentru că El este perfect drept și sfânt. El a stabilit aceste legi care sunt în acord cu propriul Său cracter! Ele nu s-au schimbat deloc şi, în conformitate cu aceste legi, tu şi eu suntem vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. Avem nevoie de iertarea păcatelor noastre, iar Dumnezeu ne iartă. Să nu facem greşeala să credem că El iartă pentru că are o inimă mare; Dumnezeu iartă pentru că Hristos a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre! Domnul Isus nu spunea blasfemii: fiind Dumnezeu, El putea ierta păcatele pentru că a venit pe acest pământ ca să ne ofere mântuirea mie, ţie şi acestui om paralizat!
Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gândeau astfel în ei şi le-a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre?“ (Marcu 2:8).
Nu știu dacă dintr-o formă de respect, ori din lașitate, oamenii aceștia doar au gândit aceste lucruri în inimile lor... și cred că, pentru n-ar fi socotit nepotrivite întrebările lor, Isus încearcă să-i tragă de limbă... Probabil că mai avuseseră schimburi de vorbe cu El înainte (dacă nu de la Marcu, știm din celelalte Evanghelii) şi de fiecare dată erau reduși la tăcere, nu cu asprime ci prin înțelepciunea Domnului! Aşa că decid că cel mai bun lucru pe care-l pot face este să tacă, şi asta au făcut. Atunci Domnul Isus le-a zis:
Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îţi sunt iertate“, ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă“? (Marcu 2:9).
Și iată că acești cărturari, gata mereu de dispute și cu replica la ei, nu găsesc cu cale să răspundă la această întrebare; și pentru că tac, Isus îi va confrunta. El ştia ce gândesc. Din Ioan 2:25 știm că: „...n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om.” Acum, Domnul Isus chiar îi pune la colţ. Dvs. ce ziceți: e mai uşor să ierţi păcatele unui om, sau să-l vindeci? Parc-aud că-mi spuneți că e la fel de greu (sau imposibil!) să faci şi una, şi alta. Numai Dumnezeu poate face așa ceva! Acesta era răspunsul corect şi, de aceea, Domnul Isus (Dumnezeu!) le face pe amândouă instant:
Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele,„Ţie îţi poruncesc“, a zis El slăbănogului, „scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă.“ (Marcu 2:10–11).
Un comentator scoţian spunea că Mântuitorul i-a spus omului să-şi ducă patul acasă pentru că nu urma să existe vreo recidivă; bolnavul nu avea să se mai întoarcă pe acel pat, sau targă... va merge pe picioarele lui! Înțelegem și de aici că, atunci când Domnul nostru vindecă, o face pe deplin! Lucru confirmat și de vers. 12:
Şi îndată, slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Niciodată n-am văzut aşa ceva!“ (Marcu 2:12).
Iată cât de concis redă, această Evanghelie a acţiunii, o remarcabilă minune a Domnului. Și cât de natural trece, dimpreună cu Mântuitorul, în continuă mișcare, la următoarea acţiune:
Isus a ieşit iarăşi la mare. Toată mulţimea venea la El; şi El învăţa pe toţi.Când trecea pe acolo, a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine!“ Levi s-a sculat şi a mers după El (Marcu 2:13–14).
Chiar dacă poate v-ați aștepta la o nouă minune, ceea ce urmează nu este așa ceva, ci o chemare la ucenicie, o provocare lansată lui Levi sau Matei. Acesta era din seminţia lui Levi și... vă vine să credeţi? Făcea parte dintr-o seminţie preoţească, dar devenise vameş! Eu văd aici un răspuns la căutarea celor zece seminţii pierdute... iată aici pe cineva care face parte din altă seminţie decât Iuda. Dacă încearcă cineva să spună că ei sunt cele zece seminţii pierdute de astăzi, să ştiţi că se află într-o goană după ouăle de Paşte. Acele seminţii nu s-au pierdut. Iată unul care face parte dintr-una din acestea, un om din seminţia lui Levi, care va deveni unul din ucenicii lui Isus. Nu știu dacă v-ați dat seama, dar, în Evanghelia sa, Matei nu spune nimic despre petrecerea grandioasă pe care a dat-o şi despre faptul că i-a invitat pe unii dintre prietenii lui – singurii prieteni pe care îi avea erau păcătoşi, apropo.
Pe când şedea Isus la masă în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi au şezut şi ei la masă cu El şi cu ucenicii Lui; căci erau mulţi care mergeau de obicei după El. Cărturarii şi fariseii, când L-au văzut mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii, au zis ucenicilor Lui: „De ce mănâncă El şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii?“ (Marcu 2:15–16).
Se pare că niciunul din elita oraşului nu se afla acolo. Aţi observat că se spune de trei ori că invitaţii erau vameşi şi păcătoşi? Nu știu de ce vameşii (colectorii de taxe din acea vreme) sunt menționați înaintea păcătoşilor – poate pt că erau socotiți cei dintâi păcătoși?!
Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi“ (Marcu 2:17).
Să recunoaștem: încă un răspuns extraordinar al Domnului nostru! Nu chemi doctorul când lumea e sănătoasă1 La omul bolnav vine doctorul. La fel, Domnul Isus afirmă că n-a venit să-i cheme pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi. Motivul pentru care a spus asta, de fapt, era că toți cei de față erau păcătoşi. Chiar dacă fariseii credeau că ei erau neprihăniţi, exista un singur tip de oameni acolo în acea zi; nimeni nu era neprihănit!
Și odată cu această sentință hristică, Marcu abordează imediat altă problematică:
Ucenicii lui Ioan şi fariseii obişnuiau să postească. Ei au venit şi I-au zis lui Isus: „Pentru ce ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?“ (Marcu 2:18).
Trebuie să știți că în Lege nu existau instrucţiuni cu privire la post. Dumnezeu îi dăduse poporului Său şapte sărbători, nu zile de post (prescris doar de Ziua ispășirii).
Isus le-a răspuns: „Oare pot posti nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Câtă vreme îl au pe mire cu ei, nu pot posti. Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei, şi atunci vor posti în ziua aceea“ (Marcu 2:19–20).
Domnul le spune că e mai important să ai o relaţie cu Hristos, şi părtăşie cu El, decât să posteşti. Şi acelaşi lucru e valabil şi astăzi. Una este să fii religios şi s-o faci pe grozavul, şi cu totul altceva este să te bucuri de părtăşia cu Domnul Isus şi să-L iubeşti.
„Nimeni nu coase un petic de postav nou la o haină veche; altfel, peticul de postav nou rupe o parte din cel vechi, şi mai rea ruptură se face. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul cel nou sparge burdufurile, şi vinul se varsă, iar burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi“ (Marcu 2:21–22).
Domnul adaugă două ilustraţii pentru a explica viaţa nouă de iubire şi părtăşie cu El. Isus spune că nu a venit să îmbunătăţească Legea, El nu a venit să adauge ceva sistemului mozaic. Nu a venit să modifice sau să repare, ci a venit să facă ceva cu totul nou. Isus nu a venit să peticească o haină veche, ci să ne dea o haină nouă. Sub Lege, oamenii aveau de făcut multe lucruri, iar faptele lor erau ca o haină veche, mâncată de molii. Domnul nostru a venit să ofere haina nouă a neprihănirii oricărui păcătos ce se încrede în Hristos. Doar așa va putea să stea în picioare în faţa Dumnezeului cel Atotputernic. Domnul nostru nu a venit să anuleze sau să generalizeze Legea vechi-testamentară, sau religia. El înnoiește totul prin jertfa vieții Sale pentru păcatele lumii. Vinul nou se pune în burdufuri noi, o haină nouă i se dă unui om nou. Haina neprihănirii i se dă celui care, prin credinţă, a devenit un copil al lui Dumnezeu, iar acesta este un lucru extraordinar!
Ultima parte a acestui capitol se petrece pe câmp, într-o zi de Sabat. Iar capitolul 3 va începe cu o zi de Sabat în sinagogă. Vedem aceste două întâmplări și în Matei şi Luca. Subiectul este foarte important, pentru că Sabatul stă la baza ruperii relaţiei dintre Hristos și liderii religioşi. De aici înainte, ei vor căuta să-L omoare. Isus susţine în acest incident supremația Sa asupra Sabatului. În sinagogă, El face o faptă bună în ziua de Sabat și imediat se pune întrebarea: a încălcat Isus Legea în acea situaţie? Când l-a vindecat pe omul cu mâna uscată, a desconsiderat El Sabatul? Bineînţeles că nu. Hristos venise pentru a împlini Legea, dar iată că aici El clarifică aceste lucruri afirmând că este Domnul zilei de Sabat. Așa că, a face bine era lucrul cel mai important. (Marcu 2:23)
S-a întâmplat că într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui, pe când mergeau, au început să smulgă spice de grâu.
Cuvântul grecesc sporima, folosit aici, desemnează lanuri de cereale semănate. Putea fi grâu, sau putea fi orz... Ucenicii smulgeau boabe şi le mestecau, lucru pe care fariseii l-au interpretat ca fiind cules şi treierat în ziua de Sabat. Legea le permitea oamenilor să smulgă boabele. Citim în Deuteronom 23:24-25: „Dacă intri în via aproapelui tău, vei putea să mănânci struguri, după plac, până te vei sătura; dar în vas să nu iei. Dacă intri în holdele aproapelui tău, vei putea să culegi spice cu mâna, dar secera în holdele aproapelui tău să n-o pui.” Ei, de fapt, respectau Legea. Dacă ar fi folosit secera, ar fi însemnat că recoltau. Excesiv de scrupuloși, fariseii interpretau fapta lor ca fiind o încălcare a Legii.
Fariseii I-au zis: „Vezi, de ce fac ei ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului?“ Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit niciodată ce a făcut David, când a fost în nevoie şi când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?“ (Marcu 2:24–25).
Isus nici nu-i apără pe ucenici, nici nu se lansează în polemici, dimpotrivă: trece la viaţa lui David, şi citează un eveniment din viaţa împăratului, când a încălcat clar Legea mozaică şi totuşi a fost îndreptăţit. Ca să arate că litera Legii nu trebuie impusă atunci când pune greutăţi asupra unuia dintre robii lui Dumnezeu care încearcă să-I slujească, Domnul nostru foloseşte această împrejurare din viața lui David (Marcu 2:26–28):
Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu este îngăduit să le mănânce decât preoţii? Şi cum a dat din ele chiar şi celor ce erau cu el?“ Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului“
Acesta este marele principiu al zilei de Sabat şi al semnificaţiei sale: Legea a fost făcută de fapt pentru om, şi nu omul pentru Sabat. Iar corolarul său: Domnul Isus este Domnul Sabatului! Ambele sunt foarte importante. Am văzut zilele trecute o broșurică intitulată Ziua de Sabat sau ziua Domnului, care dintre ele? Pare o întrebare importantă a zilelor noastre. Aduceţi-vă aminte că noi nu suntem sub vechiul sistem mozaic, iar Sabatul făcea parte din legământul dintre poporul Israel şi Dumnezeu (Exodul 31:12–17). Această întâmplare din ziua de Sabat, petrecută pe câmp, ar trebui poate abordată împreună cu cea din ziua de Sabat de la începutul capitolului 3... dar pentru că în Biblie sunt plasate în capitole diferite, le vom aborda și noi în episoade diferite. Sper că veţi fi deci pe recepție și data viitoare, ca să continuăm trecerea în revistă a Evangheliei după Marcu, și să ne reamintim și alte lucruri legate de ziua de Sabat... și nu numai! Pe curând, deci!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, încercăm să ținem și noi pasul cu Marcu, un autor care pare tânăr și frenetic, după cât de hotărât a plecat (ca din pușcă) și după cât de vertiginos avansează în redarea evenimentelor care-L au ca protagonist pe Mântuitorul... Marcu este autorul celei mai timpurii Evanghelii, și era într-adevăr unul dintre cei mai tineri participanți la evenimentele incluse în relatările evangheliștilor, dar nu mai era deloc tânăr când a așternut în scris varianta sa de Evanghelie... Ne face bine însă dinamismul și concizia stilului său, care nu doar că schimbă registrul dar are și marca proprie, care contribuie la atractivitatea dar și la credibilitatea Scripturii ca oracol divin.
Capitolul 3 care ne stă înainte acum continuă în aceeași notă intensă – atât în plan conceptual, doctrinar, cât și în cazuistica și relațiile surprinse. Într-o primă instanță, capitolul continuă controversa pe tema Sabatului, care va cauza conflictul definitiv cu liderii religioşi.
Reiese și din acest capitol că Isus i-a vindecat pe mulţi, a căror poveste ar fi putut fi consemnată separat, precum cea despre omul coborât prin acoperiş, despre care a fost vorba data trecută... Marcu însă impresionează în acest capitol nu prin faptul că ne face să privim ca printr-un microscop anumite detalii, ci prin faptul că ne lasă să vedem ca printr-un telescop mulţimile pe care le-a vindecat Domnul Isus. Astfel se ridică întrebarea cu privire la numărul de oameni cu care Mântuitorul a avut personal de-a face, și pe care i-a vindecat prin contact personal. Dar orice încercare de a avansa o cifră în acest sens ar fi hazardată! Marcu însă ne lasă impresia că acesta ar fi un număr mare.
Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată. Ei Îl pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui. (Marcu 3:1–2)
Sunt dator să reamintesc succint câteva lucruri esențiale despre Sabat – care se înscrie între sărbătorile simbolice date de Dumnezeu evreilor (și dintre care Paștile, Cincizecimea și Corturile se distingeau ca sarbători ce impunea pelerinaje la Ierusalim). Cea de-a șaptea zi a săptămânii, Sabatul amintește de cea de-a șaptea zi a creației, pusă deoparte de Dumnezeu ca zi de odihnă, dar nesărbătorită până în perioada Exodului. Ziua celebra atât odihna Domnului cât și scoaterea din robia egipteană, și era un semn între Iahweh și Israel. Exigențele acestei sărbători săptămânale erau însemnate: orice lucrare trebuia evitată între cele două apusuri de soare (când începea și se termina ziua la evrei); Tradiția iudaică menționează vreo 39 de lucrări/fapte care nu trebuiau făcute în ziua de Sabat – era interzisă spre exemplu strângerea vreascurilor și chiar și aprinderea unui foc... de asemenea, culesul și treieratul erau ilegale... dar era admis în schimb să mesteci boabe de grâu, chiar luate dintr-un ogor care nu-ți aparținea (aduceți-vă amintea împrejurarea din finalul capitolului precedent)! Fiecare trebuia să rămână acasă, deplasările fiind reduse la minimum. Nerespectarea Sabatului era pedepsită cu moartea de către Iahweh!
Acum, revenind la întâmplarea care deschide cap. 3 al Evangheliei lui Marcu, cred că are sens o întrebare: oare acel om infirm, să se fi aflat acolo cu un scop? Poate chiar adus aici în mod expres?! Personal înclin să răspund afirmativ – declară JVMcGee. Cealaltă împrejurare se produsese pe câmp, poate chiar în aceeași zi (de Sabat)... Lanurile acelea de grâu pot fi considerate un loc neutru, de interes general aș spune... laic să zic, ca să marchez diferența față de Sabatul acesta din sinagogă, care este un loc sacru. Domnul Isus vindecase între timp o mulţime de oameni, iar liderii religioși ai lui Israel știau că Domnul nu putea trece nepăsător pe lângă cei ce suferă... erau aproape siguri că dacă-l scoteau pe omul acesta cu o dizabilitate evidentă chiar în calea Domnului nostru, Isus l-ar vindeca atunci când ar veni la sinagogă. De fapt, aș spune că aici este o combinație de complot și compliment, care denotă că ei ştiau că Mântuitorul are compasiune pentru oameni. Dar, bineînţeles, scopul urmărit de ei era să poată avea dovezi și martori că Domnul Isus a încălcat Sabatul, vindecându-l pe acest om în ziua de Sabat. De aceea cred că omul cu mâna uscată a fost intenționat adus aici, unde – ni se spune – duşmanul pândea și urzea... Adversarii Domnului nostru începuseră să caute orice pretext, cât de mic, pe baza căruia să-L poată acuza.
Şi nu vor avea mult de aşteptat, pentru că El procedează exact așa cum se așteptaseră și ei (Marcu 3:3):
Şi Isus i-a zis omului care avea mâna uscată: „Scoală-te şi stai la mijloc!”
Domnul era pe cale să facă ceva... și cred că traducerea Wycliffe surprinde mai bine această idee: „Scoală-te, vino la mijloc şi stai în picioare acolo.” Cu alte cuvinte, El I-a cerut acestui om să vină şi să stea la mijloc, în picioare – ca toți să-i vadă condiția... și pentru că Isus avea ceva de spus.
Apoi le-a zis: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?” Dar ei tăceau. (Marcu 3:4)
Răspunsul elementar era desigur: „să faci bine” și „să scapi viața”... De fapt, a invoca Sabatul ca să NU faci bine semenului în nevoie însemna să faci rău! Dar ei învăţaseră să nu-I răspundă, pentru că de fiecare dată când o făceau aveau probleme... Deci, tăcere...
Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă. (Marcu 3:5)
Domnul Isus a trecut bariera formalismului tradiţiilor lor şi a arătat adevăratul motiv pentru care Dumnezeu le-a dat israeliţilor ziua de Sabat. Ei nu voiau să-I răspundă pentru că ştiau că s-ar acuza singuri. Observaţi, vă rog, că aici Domnul Isus privește de jur împrejur cu mânie. Ar trebui să ţii minte, dragul meu, că Isus poate să se mânie – chiar dacă Marcu este singurul care pomenește (aici în cap. 3 și-ncă o dată în cap. 10) despre mânia Omului Isus Hristos!
Dr. Graham Scroggie ne atrage atenţia că termenul pentru „mânie” este folosit aici la timpul aorist în limba greacă, având sensul de „mânie temporară”. Termenul grecesc pentru „a se mâhni”, însă, este folosit aici la timpul prezent, având astfel sensul de „întristare continuă”. Iată, așadar, ce avem aici: „rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei” – desemnează doar un moment de mânie, nu duşmănie sau o răutate premeditată; dar dacă mânia a fost conjuncturală și de scurtă durată, mâhnirea cauzată de împietrirea inimii lor era ceva ce Domnul avea tot timpul în inimă. El era permanent trist și mâhnit de împotrivirea și orbirea inimilor lor.
Isus îl vindecă pe acest om cu mâna uscată. Era în ziua de Sabat; dar pentru că Sabatul este făcut pentru om şi pentru că El este Domnul Sabatului, Isus l-a vindecat pe acest om – nu intenționat în ziua de Sabat, ci fără să țină cont de exigențele acestei zile, în ciuda lor... SAU: chiar dacă era ziua de Sabat!...
Întâmplarea aceasta, alături de cea care încheie capitolul 2, ar trebui luate împreună, deoarece ele au determinat ruperea oricăror legături cu liderii religioşi ai vremii, care și-au menținut ostilitatea până la ultimele consecințe.
Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit îndată cu irodienii cum să-L piardă. (Marcu 3:6)
Din cauza acestor două incidente succesive, ambele având loc pe fundalul zilei de Sabat, aceşti copoi plini de ură acționând sub acoperirea unor cărturari pioși, I-au luat urma şi nu au renunţat până când nu şi-au împreunat mâinile sub crucea lui Hristos. Asistăm aici la plantarea semințelor a ceea ce avea să devină una dintre cele mai revoltătoare conspiraţii: cea care avea să se încheie cu omorârea lui Isus, Cel venit să mântuiască!
Isus S-a dus cu ucenicii Săi la mare. După El a mers o mare mulţime de oameni din Galileea; şi o mare mulţime de oameni din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan şi dimprejurul Tirului şi Sidonului, când a auzit tot ce făcea, a venit la El. (Marcu 3:7–8)
Reținem deci că râuri de oameni curgeau spre El, venind din toate direcțiile, și gata să-L urmeze... e drept: pentru că auziseră ce făcea, și deci gândindu-se la foloase imediate! De aceea, Domnul nostru Se va retrage, cu mult tact – pentru că, aşa cum spunea El (Ioan 2:4): „Nu Mi-a venit încă ceasul”. Mai târziu, la Ierusalim, va veni El singur în întâmpinarea oponenților Săi... dar acum Se retrage... şi mulţimea Îl urmează. Dacă vei căuta pe o hartă aceste locuri menționate aici, vei afla că ele acoperă toate regiunea. Din toate aceste locuri de jur împrejur veneau oameni să-L vadă și să-L asculte pe Domnul Isus Hristos.
Acum, un alt pericol Îl pândește, însă de această dată, pericolul nu vine din partea liderilor religioşi, pentru că ei se tem de mulţime. El se află în pericolul de a fi copleşit de mulţime. Ştiţi că și în zilele noastre celebritățile au nevoie să fie protejate de mulţimi – aşa că iată ce face Isus.
Isus a poruncit ucenicilor să-I ţină la îndemână o corăbioară, ca să nu fie îmbulzit de norod. Căci El vindeca pe mulţi şi de aceea toţi cei ce aveau boli se înghesuiau spre El ca să se atingă de El. (Marcu 3:9–10)
Mulţimile nu doar că-L împiedicau, ci Îl și puneau în pericol. Trebuie înțeles însă că Domnul era plin de empatie pentru nevoile oamenilor, dar pentru El primordial era să nu Se depărteze de voia Tatălui! Oamenii Îl îmbulzeau din toate părţile. Şi ni se spune că El Îi vindeca pe mulţi. Nu poţi să reduci „mulţi” la o cifră exactă – „mulţi” înseamnă... mulţi! Evangheliile ne relatează doar câteva exemple precise din aceste multe vindecări. Disperarea oamenilor este, de asemenea, grăitoare. Umanitatea este este o mare familie nevoiaşă, și noi toţi facem parte din această familie.
Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” Dar El le poruncea îndată cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut. (Marcu 3:11–12)
Vedem de aici că și duhurile necurate Îl recunoșteau. Vom lăsa deoparte acest subiect deocamdată, pentru că vom pune la momentul potrivit accentul pe problema posedării demonice. Vedem acest lucru și în zilele noastre, de fapt este tot mai răspândită așa-numita închinare înaintea lui Satan. Domnul însă nu avea nevoie de mărturia lumii de jos. Demonii știau cine era El, Îl mărturiseau, dar Omul Isus Hristos nu agrea, ci interzicea mărturia lor. Planul lui Dumnezeu pentru El la acest moment avea în vedere mai degrabă o dezvăluire progresivă a identității și misiunii Sale.
Vom fi martori în continuare la maniera și scopul suveran ale lui Dumnezeu în ce privește alegerea şi consacrarea celor doisprezece apostoli ce-L vor însoți pe Mântuitorul.
În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, şi ei au venit la El. (Marcu 3:13)
Aş vrea să observaţi un anumit lucru aici: El face alegerea. Fie că ne place sau nu, Domnul alege! „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” (Ioan 15:16) Nu e ireverenţios să spunem că, din moment ce El i-a ales şi nu ei L-au ales pe El, El este responsabil pentru ei. Este o încurajare să ştim asta. Dumnezeu te-a salvat, a început o lucrare bună în tine şi va continua să fie lângă tine. El va fi cu tine până la capăt. Iată care este consecința și semnificația acestui fapt!
...Şi când Domnul Isus îi cheamă, ei răspund (Marcu 3:14–15)
A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat şi putere să vindece bolile şi să scoată dracii.
Aceasta este ultima Sa chemare pentru apostoli. Acesta este momentul în care ei sunt extrași – cu asentimentul lor – din ale lor și puși deoparte pentru lucrarea Evangheliei, și devin, de fapt, apostoli – trimişi într-o misiune pentru El. Ei vor fi de asemenea în curând și separați de El, pentru că Învățătorul nu-i va însoți tot timpul, în mod fizic. Marcu nu ne dă toate detaliile aici, dar în pasajul corespondent și mult mai amplu din Matei (10:5-42) sunt consemnate mesajul şi metoda lor de lucru în această situaţie.
Iată cei doisprezece pe care i-a rânduit: Simon, căruia i-a pus numele Petru; Iacov, fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui Iacov, cărora le-a pus numele Boanerghes, care, tălmăcit, înseamnă: „Fiii tunetului”; Andrei; Filip; Bartolomeu; Matei; Toma; Iacov, fiul lui Alfeu; Tadeu; Simon Canaanitul şi Iuda Iscarioteanul, care L-a şi vândut. (Marcu 3:16-19)
Numărul 12 corespunde celor 12 seminții ale lui Israel, exprimând preocuparea Domnului pentru întreaga națiune. „Cei doisprezece” a devenit desemnarea/titulatura cvasi-oficială a grupului de ucenici. De remarcat, în această listă cu numele apostolilor, că Simon Petru este primul în toate listele cu apostoli lăsate de evangheliști; Iacov și Ioan, fiii lui Zebedei, sunt numiți doar de Marcu Boanerghes (Fiii tunetului); Andrei nu apare aici ca de obicei alături de fratele său Simon Petru; Bartolomeu pare să fie cel numit de Ioan Natanael; Tadeu mai este numit şi Iuda; Simon Canaanitul pare să fie aceeași persoană cu Simon Zelotul; iar Iuda care-L va vinde pe Domnul este singurul care nu era de obârșie galileeană. El este mereu plasat ultimul, după Simon, poate pentru că erau colegi de partid (zeloții); o altă interpretare sugerează că cognomenul iscarioteanul vine din rădăcina aramaică șeqar = a înșela, deci Iuda acesta ar însemna de fapt înșelătorul, mincinosul... sau a (pre)da pe mâna cuiva...
Deși legați semnificativ de Israel, ei nu au fost numiți niciodată Noul Israel, sau Israelul spiritual, pentru că ei urmau să fie nucleul noii comunități, noului popor de preoți ce avea să se numească Biserica lui Isus Hristos.
În cartea mea Marching Through Mark (Trecând prin cartea Marcu) – afirmăJVMcGee – compar listele cu apostoli, aşa cum apar în cele patru Evanghelii şi în cartea Faptele apostolilor. Este interesant să te apleci peste aceste liste și să-ncerci nu doar să observi, ci și să înțelegi în ce ordine sunt pomeniți cei 12 (și de ce), precum şi diversele nume care sunt folosite în ce-i privește. Aceştia erau exact oamenii pe care i-a ales Învățătorul!
Au venit în casă şi s-a adunat din nou norodul, aşa că nu puteau nici măcar să prânzească. Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: „Şi-a ieşit din minţi.” (Marcu 3:20–21)
Marcu impresionează și prin faptul că datorită stilului său înțelegem cât de ocupat era, de fapt, Domnul Isus. Observaţi, vă rog, reacţia cunoscuților Lui. Dacă un om îşi dedică viaţa unei cauze nobile, dar pământeşti, el este aplaudat. Cântăreţul, atletul, omul de afaceri, artistul, omul de stat care se dedică muncii sale, este recunoscut și apreciat pentru dedicarea lui totală. Dar dacă un om se consacră într-o dedicare totală faţă de cauza lui Dumnezeu, el este etichetat ca fanatic. Dar, așa au stat lucrurile și cu Isus!
Şi cărturarii care se coborâseră din Ierusalim ziceau: „Este stăpânit de Beelzebul; scoate dracii cu ajutorul domnului dracilor.” (Marcu 3:22)
Beelzebul (Beelzebub) era un zeu filistean, venerat mai cu seamă în Ecron, asociat cu zeul canaanit Baal, și care mai târziu a fost adoptat ca demon major de unele religii avraamice. (Marcu 3:23–26)
Isus i-a chemat la El şi le-a zis, în pilde: „Cum poate Satana să scoată afară pe Satana? Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei înseşi, împărăţia aceea nu poate dăinui. Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei înseşi, casa aceea nu poate dăinui. Tot astfel, dacă Satana se răscoală împotriva lui însuşi este dezbinat şi nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el.”
Ceea ce spune Domnul este argumentul de bun simț că El nu ar putea să scoată demonii prin puterea demonilor, pentru simplul motiv că asta ar fi o contrdicție între cauză și efect, ar fi ca o familie sau împărăție dezbinată împotriva ei însăşi.
„Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa.” (Marcu 3:27)
Trebuie mai întâi să-l legi pe un om puternic, înainte de a-i jefui casa – acesta este adevărul subliniat aici. Nu prin puterea lui Satan face Domnul Isus ceea ce face, pentru că asta ar însemna că Satan ar fi dezbinat împotriva lui însuşi... sau că s-ar autosabota!
„Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.” Aceasta pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat.” (Marcu 3:28–30)
Acesta era păcatul de neiertat: să confunzi lucrarea Duhului Sfânt cu lucrarea Satanei! Să-i atribui celui rău puterea lui Dumnezeu, și să sugerezi conlucrarea lui Isus cu diavolul! Se spune că acest păcat nu ar mai putea fi comis astăzi în acel fel. În primul rând, ei Îl aveau pe El, Persoană a Dumnezeirii, prezent alături de ei, şi deși văd maniera și efectele lucrării Sale, Îl acuză că scoate demonii cu ajutorul lui Beelzebul! Așadar, deși afirmau că se închină lui Dumnezeu, fariseii respingeau, de fapt, manifestările Dumnezeirii, mărturia Fiului şi a Duhului Sfânt. Ei aveau o atitudine de necredinţă, care însemna o respingere permanentă a lui Hristos... și-L respingeau pe Duhul Sfânt. Acest lucru era de neiertat!
Este imposibil să comiţi un păcat de neiertat astăzi – dacă prin asta înţelegi ca cineva să comită un păcat, oricare... să cadă sub condamnarea și pedeapsa Cuvântului și Legii lui Dumnezeu, să vină la Dumnezeu cu pocăinţă – şi El să nu-l ierte! Hristos a murit pentru toate păcatele, nu doar pentru unele. El nu a murit pentru toate păcatele în afară de unul, (fie el și așa-numitul păcat de neiertat!) Nu poţi să comiţi un păcat astăzi, pe care El să nu-l poată ierta! Atitudinea şi starea necredinciosului sunt de neiertat, nu actul în sine. Când un om exprimă o blasfemie cu gura, nu acesta este lucrul care îl condamnă, ci atitudinea inimii sale, care este o stare permanentă – în afara cazului în care se opreşte din a opune rezistenţă, și se oprește din a mai păcătui. Păcatul împotriva Duhului Sfânt înseamnă să te opui și de sfidezi lucrarea de convingere, de iertare și transformare a Duhului Sfânt în inima şi în viaţa ta!
Atunci au venit mama şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis să-L cheme. Mulţimea şedea în jurul Lui, când I-au spus: „Iată că mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.” El a răspuns: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?” Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” (Marcu 3:31–35)
Doi dintre fraţii lui Isus – Iacov şi Iuda – au scris epistole incluse în canonul NT, însă niciunul nu a spus vreodată că Isus era fratele lor de corp. Dragul meu, oricine este în Hristos Isus este mai apropiat de El decât erau mama Lui şi fraţii Săi de trup de atunci! Acesta este motivul pentru care El se uită în jur şi spune despre ucenicii Săi că „sunt rude mai apropiate de Mine chiar şi decât mama Mea şi fraţii Mei” (vs. 35 în engleză).
Ceea ce este important este să ai o relaţie aşa cum se cuvine cu Dumnezeu prin Hristos Isus, prin acceptarea Lui ca Mântuitor, fapt care ne dă dreptul să fim copii ai lui Dumnezeu. Acest lucru ne face să fim foarte apropiaţi de El! Nu vrei și tu asta?
Fie că ești, fie că nu ești încă un copil al lui Dumnezeu, caută să cunoști din Scriptură și să împlinești voia Lui! Asta îți asigură și prezentul și viitorul!
Sper să ne reîntâlnim și data viitoare!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, ascultați un program care vă familiarizează cu o carte – e drept, nu una oarecare, ci Cartea cărților – Biblia. De obicei, o carte presupune concentrare pe lectură, deci îți impune o inerție oarecare... dar poate compensa prin conținut, care să-ți ofere tensiune, trepidanță, dinamism... Ei bine, așa stau lucrurile cu noi acum... Parcurgem cum știți evanghelia după Marcu, despre care am spus că este o narațiune concisă și alertă; şi chiar dacă, în capitolul pe care-l abordăm azi, accentul cade pe învățătură, și va fi relatată o singură întâmplare – cu nota sa de agitație și dramatism – veţi observa că până și pildele peste care vom trece sunt pline de acţiune. Este mereu ceva în mişcare sau în curs de transformare, de dezvoltare, deci tot acţiunea este caracteristica principală. În capitolul 4 din Evanghelia după Marcu ne reîntâlnim cu pilda semănătorului (redată și de ceilalți doi evangheliști sinoptici, Matei și Luca) – întâi enunțată, apoi interpretată... apoi cu alte parabole, și-n final avem parte și de un miracol. Repet ce-am mai afirmat, inclusiv în cartea mea Marching Through Mark (În pas cu Marcu) (spune JVMcGee): accentul cade pe acţiune, chiar şi când Marcu ne relatează parabole.
Isus a început iarăşi să înveţe pe norod lângă mare. Fiindcă se adunase foarte mult norod la El, S-a suit şi a şezut într-o corabie, pe mare; iar tot norodul stătea pe ţărm lângă mare. (Marcu 4:1)
În relatarea paralelă din Evanghelia sa (13:1), Matei pune altfel accentul pe această întâmplare, spunând că Isus a ieşit din casă şi S-a urcat într-o corabie... ceea ce schimbă puțin semnificația simbolisticii: casa reprezintă de obicei Israelul, iar marea – celelalte popoare, neamurile. Asta însemna că Domnul ieșea de la ai Lui şi se îndrepta către lume. Acesta este, de fapt, contextul general, în care trebuie privite aceste parabole!
Toate acestea au loc spre apogeul lucrării Sale. Domnul Isus era foarte „prins”, exista multă presiune asupra Lui şi era epuizat fizic. De fapt, era atât de obosit, încât – cum vom vedea în finalul acestui capitol – a adormit în corabie pe mare. Deocamdată citim în vers. 2
Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în pilde; şi, în învăţătura pe care le-o dădea, le spunea… (Marcu 4:2)
Isus a folosit parabolele ca metodă prin care să-i ajute pe oameni să rețină lucrurile pe care le spunea. În acest moment, El se afla pe la jumătatea celor trei ani ai Săi de lucrare. El mai folosise imagini simbolice înainte, ca în cazul întâlnirii cu femeia de la fântână, căreia îi vorbeşte despre apa vieţii. De asemenea, le spusese ucenicilor Săi că îi va face pescari de oameni şi că holdele era gata pentru seceriş. În Predica de pe munte, vorbise despre sare şi lumină şi temelii de piatră şi de nisip. Acestea însă nu erau parabole. Abia acum Isus folosește metoda istorioarelor cu tâlc, și prima ilustrație este pilda semănătorului.
„Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a răsărit îndată, că n-a dat de un pământ adânc; dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o şi n-a dat rod.” (Marcu 4:3–7)
Acestea sunt zone în care seminţele căzute nu rodesc; şi-i reprezintă pe cei nemântuiţi, care nu primesc Evanghelia, nu acceptă Cuvântul lui Dumnezeu. Vieţile lor sunt ca marginea drumului, pământ tare, de unde păsările ciugulesc seminţele rămase pe sol; cu alte cuvinte, Diavolul le ia Cuvântul. Alţii sunt ca terenul stâncos unde soarele usucă semințele, pentru că nu există nici aici pământ pentru încolțire... Iar în terenul cu mărăcini, aceștia îneacă seminţele. Din fericire, nu e totul pierdut: există şi teren propice!
„O altă parte a căzut în pământ bun: a dat rod, care se înălţa şi creştea; şi a adus: una treizeci, alta şaizeci, şi alta o sută.” (Marcu 4:8)
Doar a patra parte din seminţe cade într-un pământ bun, care îi reprezintă pe cei mântuiţi, care primesc Cuvântul. Există însă mai multe grade de rodire: treizeci, şaizeci şi o sută. Vă aduceţi aminte că Domnul le spune ucenicilor Săi în discursul din camera de sus, înainte de a se îndrepta înspre grădina Ghetsimani: „Eu sunt adevărata viţă.” Apoi le-a spus că vrea ca ei să aducă roadă, multă roadă şi mai multă roadă. Există trei grade de rodire în cei care sunt ai Lui, aşa cum şi în această pildă se vorbește tot despre trei grade de rodire.
Apoi a zis: „Cine are urechi de auzit să audă.” (Marcu 4:9)
Domnul dă la răstimpuri semnale de alarmă... ca la trecerea peste calea ferată, unde sunete și lumini îţi te avertizează să te opreşti şi să te asiguri. E clar însă că mulți dintre ei n-au fost atenți, pentru că în versetul următor găsim scris:
Când a fost singur, cei ce erau în jurul Lui împreună cu cei doisprezece L-au întrebat despre pilde. „Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; pentru ca, «măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.»” (Marcu 4:10–12)
Erau, evident, unii care nu înţeleseseră deloc parabola. Când Îl întreabă despre ea, El le răspunde cu un anumit grad de ambiguitate. Îmi permit o sugestie/explicaţie care ar putea fi utilă. Este şocant motivul pentru care Isus recurge la parabole din acest moment şi până la sfârşitul lucrării Sale. Duşmanii Lui îi respinseseră învăţăturile, iar mulţimile deveniseră indiferente faţă de adevărurile spirituale, fiind interesate de minunile Sale, dar nu şi de aplicaţia lor spirituală. El recurge acum la parabole pentru a le capta atenţia. Atitudinea antagonică a duşmanilor Lui, precum şi letargia, indiferenţa şi lipsa de înţelegere a mulţimilor cereau trecerea la folosirea parabolelor, pentru ca flămânzii şi însetații după neprihănire să fie săturaţi, şi celor care căutau adevărul spiritual să li se deschidă ochii.
Găsim aceeaşi idee în capitolul 2 al primei epistole către Corinteni, unde ap. Pavel scrie (de la vers. 9): „Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” Iar de la vers. 13: „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.”
Principiul subliniat de ap. Pavel este unul foarte important şi este valabil și aplicabil şi astăzi. Putem să folosim tot felul de mijloace pentru a-i face pe oameni să înţeleagă adevărurile spirituale, dar ei trebuie să vrea să le înţeleagă, înainte ca aceste lucruri să devină reale pentru ei. Dacă inima şi ochii unei persoane se deschid, şi ea vrea să cunoască, atunci Duhul lui Dumnezeu va aduce la cunoștința inimii sale acel adevăr. El va face ca aceste lucruri să devină reale şi vii pentru acea persoană.
Cred că ni s-a întâmplat să spunem câteodată cuiva – şi eu m-am surprins făcând-o – că va fi pierdut dacă nu Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor personal... însă asta nu este chiar adevărat. Adevărul este că respectivul este deja pierdut. Ceea ce trebuie spus clar este că vei fi pierdut pe veci dacă nu-L primeşti pe Hristos ca Mântuitorul tău... și că ai șansa să te lași găsit și eliberat! Dacă eşti o persoană fără Hristos, eşti pierdută. Reacţia ta şi felul în care primeşti Cuvântul lui Dumnezeu determină mântuirea ta. Îl vei accepta pe El ca Mântuitorul tău personal?
Poate vă gândiți că facem deja filozofie, şi că lucrurile nu stau chiar așa... sau că nu trebuie, nu poți, n-ai dreptul să-i ceri cuiva să facă așa ceva, ce pare mai degrabă straniu sau superstiţios... însă eu am o altă părere și vă rog să-mi permiteți să mă explic (JVMcGee):
Mă aflam cu soția mea în Florida şi am descoperit că aveam biletele de avion de la o companie care era în grevă, așa că va trebui să ne întoarcem acasă cu o altă companie aeriană, însă cu biletele originale. Când am sunat la aeroport, mi s-a confirmat că aveam bilete de la compania care era în grevă şi am fost asigurat că biletele erau bune, că avionul nostru urma să plece a doua zi dimineaţa la o anumită oră şi că va trebui să fim acolo cu jumătate de oră mai devreme. Nu o cunoșteam pe doamna de la aeroport cu care am vorbit la telefon – și nici până azi n-am întâlnit-o!... dar am crezut-o. Așa că ne-am prezentat în aeroport în dimineaţa următoare. Biletele noastre erau bune. Avionul era acolo şi ne-am îmbarcat. Am crezut toate informaţiile primite despre acel avion... şi să nu-mi spuneţi că avionul nu era real! Ei bine, în acelaşi fel Dumnezeu ne-a lăsat Cuvântul Său, și ne cere să ne încredem în Hristos.
Cuvântul lui Dumnezeu este reprezentat de seminţele aruncate de semănător. Întrebarea este: de care pământ eşti tu? Eşti cel cu spini, sau cel stâncos? Ești pământul bătătorit de lângă drum? Sau cade Cuvântul lui Dumnezeu într-un pământ bun? Asta este ceea ce contează. Toţi suntem pierduţi, şi doar felul în care primim Cuvântul lui Dumnezeu determină salvarea noastră sau ne face să rămânem în continuare pierduţi.
Asta reiese clar și din interpretarea parabolei, pe care le-o dă acum Mântuitorul, de la versetul 13:
El le-a mai zis: „Nu înţelegeţi pilda aceasta? Cum veţi înţelege atunci toate celelalte pilde? Semănătorul seamănă Cuvântul. Cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută lângă drum sunt aceia în care este semănat Cuvântul; dar după ce l-au auzit, vine Satana îndată şi ia Cuvântul semănat în ei. Tot aşa, cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută în locurile stâncoase sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie; dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la o vreme; şi cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el. Alţii sunt cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută între spini; aceştia sunt cei ce aud Cuvântul; dar năvălesc în ei grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul şi-l fac astfel neroditor. Alţii apoi sunt înfăţişaţi prin sămânţa căzută în pământ bun. Aceştia sunt cei ce aud Cuvântul, îl primesc şi fac rod: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută.” (Marcu 4:13–20)
N-am să mai stărui, vom trece repede peste acest pasaj. Semănătorul este Fiul Omului, iar seminţele reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Păsările de pe marginea drumului îl reprezintă pe Satan. Pământul stâncos sunt cei care lasă ca necazul şi persecuţia să-i îndepărteze de Dumnezeu. Aceasta este firea pământească şi mulţi oameni astăzi îi dau voie firii să-i ţină departe de Dumnezeu. Terenul cu spini și mărăcini sunt cei care lasă ca grijile acestei lumi să-i distragă. (Așa este lumea de azi... și aşa de mulţi oameni permit ca lumea să-i ţină departe de Dumnezeu!) Apoi, cei reprezentați prin pământul bun sunt cei care sunt schimbaţi într-un mod autentic de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei aduc rod, e drept: în anumite procente... numai o treime dintre aceştia aduc roadă însutit! Aşa că vedem că avem de-a face cu o parabolă cu acţiune, semnificație și aplicație cât se poate de reale!
Și n-a fost decât prima pildă, în (Marcu 4:21–22) urmează o a doua:
El le-a mai zis: „Oare lumina este adusă ca să fie pusă sub baniţă sau sub pat? Nu este adusă ca să fie pusă în sfeşnic? Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină.”
Aici avem o parabolă care vorbeşte despre lumânare şi acţiunea sa. Chiar dacă viteza luminii este fantastică, când ne gândim la o lumânare parcă ni se induce ideea unei încetiniri și a unei diminuări a strălucirii... Lumina însă creează responsabilitate. Un om care primeşte adevărul trebuie să iasă în evidență, să acţioneze în consecință. Suntem responsabili pe măsura luminii care ni s-a dat. Lumina străluceşte şi răspunsul tău la lumină este foarte important. Și tu şi eu eram în întuneric înainte ca lumina Evangheliei să ajungă la noi. Avem impresia că omul este păcătos din cauza slăbiciunilor sale sau din cauza ignoranţei sale, dar Pavel spune foarte clar (în Romani 1) că oamenii, când L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu I S-au închinat ca unui Dumnezeu. Omul este păcătos în mod deliberat. Toţi suntem astfel de păcătoşi, iar lumina care pătrunde înăuntru va crea o responsabilitate. Suntem pierduţi şi dacă nu acceptăm Lumina, dar dacă nu-L acceptăm pe El, vom rămâne pierduţi!
„Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.” (Marcu 4:23)
Aceasta înseamnă acţiune. Dumnezeu cere acţiune. Credinţa înseamnă acţiune. Și responsabilitate: veșnicia este decizia ta! Credinţa înseamnă să acţionezi pe baza a ceea ce a spus Dumnezeu. Ce important este acest lucru astăzi!
Mă întorc puțin la călătoria noastră cu avionul. Trebuie să acţionezi pe baza faptului că ai un bilet. Trebuie să crezi şi să te încrezi în faptul că există un avion şi că acesta te va duce în locul în care vrei să ajungi. Însă, dacă doar stai în aeroport şi crezi, nu vei ajunge acolo. Trebuie să crezi îndeajuns încât să te urci în avion... asta înseamnă să crezi!
El le-a mai zis: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura şi vi se va da şi mai mult. Căci, celui ce are, i se va da; dar, de la cel ce n-are, se va lua şi ce are.” (Marcu 4:24-25)
Înaintea unei alte serii de pilde, Domnul Isus atrage atenția asupra percepției și disponibilității spirituale. Redat și de Matei și Luca, acest proverb întărește ideea că în măsura în care primești și te conformezi cuvintelor Mântuitorului, ajungi să cunoști adevărul despre Domnul Isus; și în măsura în care trăiești în acord cu acest adevăr, ți se va da (sau interzice!) viața veșnică.
El a mai zis: „Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa pe pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; şi când este copt rodul, pune îndată secera în el, pentru că a venit secerişul.” (Marcu 4:26–29)
Aceasta este nu numai o parabolă neobişnuită atribuită Domnului Isus, ci și una pe care numai Marcu o consemnează. Este o altă parabolă de acţiune. Este vorba aici despre „Împărăţia lui Dumnezeu”. Aduceţi-vă aminte, vă rog, că am spus că sunt folosiţi în evanghelii cu precădere doi termeni: Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor. Par expresii sinonime, însă nu sunt întru totul! Împărăţia lui Dumnezeu nu este identică cu Împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai general care include tot universul; Împărăţia cerurilor înseamnă domnia lui Dumnezeu peste pământ, care se află, bineînţeles, inclus în Împărăţia lui Dumnezeu. De exemplu, București este capitala României, dar nu este România. Este în România. Așadar, atunci când mă aflu în București, mă aflu şi în România, dar în România fiind, pot fi și-n altă parte decât în București!
Domnul nostru vorbeşte aici despre creşterea seminţei. Nici chiar astăzi nu ştim totul despre creşterea unei seminţe şi felul în care aceasta devine plantă şi apoi produce rod. Este un mister şi în zilele noastre! Aceasta este o altă parabolă despre putere şi acţiune. După cum zice vechiul proverb: „Stejarii mari cresc din ghinde mici.” După ani de zile de cercetări ştiinţifice, omul nu poate adăuga prea multe la această afirmaţie. Termenul de osmoză (întrepătrundere, influență reciprocă) nu ne face să înţelegem cu mult mai bine lucrurile; totuşi, rezervorul cunoaşterii s-a mai umplut puțin.
Pentru că tot am pomenit despre o călătorie cu avionul, să vă spun și că eram odată în tren, pe undeva prin sudul țării, era în martie... și mi-am dat seama uitându-mă pe geam că primăvara venise deja: copacii înmugureau, florile se deschideau, aerul era călduț, soarele începea să prindă puteri, iar pe câmpuri oamenii trebăluiau de zor... Nimeni nu-i pusese, dar toată lumea acţiona cu entuziasm şi cu o anticipare plină de bucurie a secerişului viitor. O putere extraordinară era eliberată în natură, ca şi cum energia universului şi-ar fi pus un veşmânt verde. Dacă i s-ar fi dat drumul dintr-o dată, o bombă atomică ar fi un biet foc de artificii pe lânga această forță colosală controlată de Dumnezeu.
Această pildă puternică ilustrează forța Cuvântului lui Dumnezeu care lucrează în inimile şi în vieţile noastre.
Iar acum urmează a treia parabolă despre seminţe din acest capitol (Marcu 4:30–34)
El a mai zis: „Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa? Se aseamănă cu un grăunte de muştar care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pământ; dar, după ce a fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate zarzavaturile şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui.” Isus le vestea Cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-l priceapă. Nu le vorbea deloc fără pildă; dar, când era singur la o parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile.
Nu cred că e nevoie să precizez: muştarul nu este un fel de mâncare, ci un condiment, iar felul în care ajunge să crească un copac dintr-o sămânţă de muştar este aproape neverosimil. Acest lucru spune deva dacă vreți și despre creşterea şi ramificarea creștinismului și creştinătăţii în denominații și biserici mari, organizaţii parabisericești, proiecte ample și programe lungi, alianțe și implicări mai mult sau mai puțin naturale/normale... toate produse prin energie umană, şi nu prin Duhul Sfânt.
Și oricât de mult v-ar plăcea păsările, să știți că cele de pe ramurile arborelui acesta de muștar nu sunt tocmai drăguțe sau inofensive – ci îl reprezintă pe Satan!
Și după atâta învățătură, oricât de dinamică, avem parte acum și de un pic de acțiune efectivă; cum v-am spus de la bun început, Domnul nostru se opreşte deodată din a da învăţătură... şi pleacă pe mare. Voia să se odihnească, pentru că era obosit... și chiar adoarme în corăbioară, lăsându-Se oarecum în grija ucenicilor. Și așa ajungem la minunea potolirii furtunii. (Marcu 4:35–41)
În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: „Să trecem în partea cealaltă.” După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?”
Nici nu mai știm când le-a fost ucenicilor mai mare frica – sub asediul naturii dezlănțuite, sau după ce aceasta a fost redusă la tăcere după cele trei cuvinte ale Mântuitorului?! Părerea mea (în acord și cu accentul pus de Marcu aici) este că ei s-a temut nu atât de faptul că Domnul Isus a liniştit furtuna, ci că aceasta a răspuns imediat. S-a oprit pe dată, marea a devenit calmă, și vacarmul a-ncetat ca prin farmec – „s-a făcut liniște perfectă! O minune extraordinară, care i-a înspăimântat de-a binelea pe oamenii aceștia!
Ce lecţie minunată învăţăm de aici! Să nu uităm că și atunci când nu vedem soarele strălucind în dosul norilor, el este tot acolo... și că va trece un vânt, va curăța și cerul vieții tale – ca să-L vezi mai bine pe Cel ce-a fost tot timpul acolo... chiar dacă-ți dădea impresia că doarme! Domnul nostru îngăduie să fim uneori în toiul furtunilor vieţii, ca să ne apropiem mai mult de El şi să-L cunoaştem mai bine! Fie cunoașterea Lui ocupația noastră principală!
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.