Itinerar Biblic

Exodul 26:1-37 | Itinerar Biblic | Episodul 131

Dragi ascultători, întâlnirea noastră regulată este cred importantă, și mă bucur că e tratată ca atare... și vă mulțumim pentru atenție! Dar nu concurează nicio clipă cu întâlnirea cu Dumnezeu – care este unul din evenimentele cele mai importante din viaţa omului. Această întâlnire poate determina schimbarea vieţii tale, și nu numai în ceea ce priveşte calitatea ei imediată, ci mai cu seamă în ceea ce priveşte destinul ei veşnic. Atunci când intri în prezenţa lui Dumnezeu, deopotrivă realitatea, actualitatea dar și perspectiva se schimbă dramatic!
Aceasta era ceea ce propunea Dumnezeu poporului Israel prin construcţia Cortului întâlnirii. În acelaşi timp, ei trebuiau să înţeleagă că sunt anumite condiţii pe care omul trebuie să le îndeplinească pentru a avea acces în prezenţa lui Dumnezeu. Prin lucrurile care sunt cerute de Dumnezeu pentru echiparea Cortului, poporul Israel trebuia să înţeleagă că sfinţenia lui Dumnezeu era/este atât de măreață, încât ei ar muri dacă s-ar apropia de Dumnezeu în condiţiile în care se aflau. De aceea era nevoie de ispăşire, de jertfă. Apoi mai era vorba despre mijlocire. În Sfânta Sfintelor (locul prezenţei lui Dumnezeu) nu putea intra nimeni cu excepţia Marelui Preot, odată pe an, atunci când aducea jertfa de ispăşire pentru întregul popor.
Stimați ascultători, lucrurile acestea nu au fost desfiinţate odată  cu venirea Domnului Isus în lume. Nu, ci ele au fost împlinite, realizate. Domnul Isus a fost atât jertfa pentru păcatele noastre, cât şi mijlocitorul, Marele Preot care aduce jertfa în locul nostru.
Știți, cu toţii avem nevoie de acest Cort al Întâlnirii. Personalitatea noastră, sufletul nostru cere această întâlnire cu Dumnezeul care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Iată de ce privind la elementele Cortului trebuie să încercăm să descoperim minunatul plan pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru întâlnirea cu El.
De această dată suntem la capitolul 26 din cartea Exod. După ce i-a dat lui Moise lista de materii și materiale pentru ampla operațiune de confecționare a Tabernacolului, după ce i-a dat planul pentru obiectele ritualistice din cortul propriu-zis (chivotul, masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului, sfeșnicul), Dumnezeu îi spune și cum trebuie să arate și să fie realizat locașul în care vor fi plasate aceste piese de mobilier. Materialele, culorile și desenele trebuiau să sugereze ceea ce reprezentau obiectele pe care le adăpostea Cortul Întâlnirii.
Până acum a fost construit scheletul cortului şi au fost prezentate lucrurile care vor fi puse în cort. Să nu uităm că întotdeauna ordinea de abordare/atac a lui Dumnezeu este dinspre interior spre exterior! Noi ne uităm la ce izbește privirile, dar Dumnezeu Se uită la inimă!
Acum Dumnezeu le prezintă modul în care va fi realizat și definitivat cortul. Ni se va vorbi despre seturi diferite de covoare și draperii, și despre două perdele. Covoarele exterioare inclusiv cele de acoperire erau din piele de vițel de mare/focă în afară, dublate la interior cu unele din piele de capră/țap. Draperiile erau la exterior din păr de capră iar în interior din in subțire răsucit.
Deasupra cortului propriu-zis erau patru învelitori. Prima era de in şi acoperea o parte a cortului care avea 30 de coţi lungime, 10 coţi lăţime şi 10 coţi înălţime. Această învelitoare de in venea de fiecare parte a cortului, însă nu avea voie să atingă pământul.
„Cortul să-l faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie.” (Exodul 26:1)
Învelitoarea de in era rezultatul unei lucrări foarte migăloase, atât din punctul de vedere al confecționării materialului, cât și datorită cerințelor ornamentale.
Lungimea unui covor să fie de douăzeci şi opt de coţi, iar lăţimea unui covor să fie de patru coţi; toate covoarele să aibă aceeaşi măsură. Cinci dintre aceste covoare să fie prinse împreună, iar celelalte cinci covoare să fie, de asemenea, prinse împreună. La marginea covorului cu care se sfârşeşte cea dintâi împreunare de covoare, să faci nişte cheotori albastre; tot aşa să faci şi la marginea covorului cu care se sfârşeşte a doua împreunare de covoare. La cel dintâi covor să faci cincizeci de cheotori, iar la marginea covorului cu care se sfârşeşte a doua împreunare de covoare să faci tot cincizeci de cheotori. Cheotorile acestea să se potrivească unele cu altele şi să vină faţă în faţă. Apoi să faci cincizeci de copci de aur şi cu copcile acestea să prinzi covoarele unul de altul, aşa încât cortul să alcătuiască un întreg. (Exodul 26:2-6)
Când laturile lungi a cinci astfel de covoare erau prinse împreună, dimensiunea super-covorului rezultat era de cca 10 m/13 m. Împreună cu celălalt supercovor (de cinci covoare prisne împreună), prin intermediul celor 50 de copci de aur rezulta o „foaie” de cca 20/13 m. Latura de 20 m. era suficientă ca să acopere cei cca 14 m. ai părții de sus a cortului  și cei cca 5 m. din spate. Latura de 13 m. (lungimea fiecărui covor) se afla pe acoperișul cortului – lat de 5 m – și coborau pe fiecare parte, ajungând la aprox. 50 cm de sol.  
Să mai faci nişte covoare de păr de capră, ca să slujească de acoperiş peste Cort; să faci unsprezece covoare de acestea. Lungimea fiecărui covor să fie de treizeci de coţi, şi lăţimea fiecărui covor să fie de patru coţi; toate cele unsprezece covoare să aibă aceeaşi măsură. (Exodul 26:7-8)
Peste covoarele textile din vers. 2-6 (care formau pereții, tavanul și spatele cortului, practic interiorul cortului) peste care deci se plasa un alt set de covoare, confecționate din păr de capră și ceva mai lungi decât cele textile, astfel că erau ascunse vederii din afară atât culorile vii ale covoarelor din inetrior, cât și obiectele de mobilier.
Pe cinci dintre aceste covoare să le legi împreună deosebit şi pe celelalte şase deosebit, iar pe al şaselea covor să-l îndoieşti în faţa cortului. Să pui apoi cincizeci de cheotori la marginea covorului cu care se sfârşeşte cea dintâi împreunare de covoare şi cincizeci de cheotori la marginea covorului cu care se sfârşeşte a doua împreunare de covoare. Să faci cincizeci de copci de aramă şi să pui copcile în cheotori. Să împreuni astfel acoperişul cortului, aşa încât să alcătuiască un întreg. Fiindcă va mai trece ceva din covoarele acoperişului cortului, jumătate din ce trece dintr-un covor să acopere partea dinapoi a cortului, iar ce mai trece din lungimea celorlalte covoare ale acoperişului cortului să cadă câte un cot de o parte şi un cot de cealaltă parte, peste cele două laturi ale cortului, aşa încât să le acopere. (Exodul 26:9-13)
Aceste covoare trebuiau împreunate prin intermediul unor cheotori (baiere, butoniere, chingi) şi copci. Și aceste covoare trebuiau practic asamblate, cusute laolaltă. Iar deasupra covoarelor de păr de capră, erau planificate alte două covoare:
Să mai faci apoi pentru acoperişul Cortului o învelitoare de piei de berbeci vopsite în roşu, şi peste ea o învelitoare de piei de viţel de mare.” (Exodul 26:14)
A treia învelitoare era făcută din piei de berbeci vopsite în roşu, iar a patra era de bursuc sau, mai corect, din piele de focă (vițel de mare). Femeile obişnuiau pe vremuri să poarte haine din asemenea piele... iată că, înaintea lor, acest cort a fost probabil primul care să fi avut drept învelitoare o piele de focă! Interesant că nu ne sunt date dimensiunile acestor covoare, cele de vițel de mare fiind puse peste cele din păr de capră.
Recapitulăm succint: fiecare din aceste învelitori avea o semnificaţie. Primul rând de covoare/draperii erau din in subţire răsucit din Egipt, iar în material erau ţesuţi heruvimi. Această învelitoare nu atingea pământul şi frumuseţea ei putea fi contemplată doar în interiorul cortului; ea nu putea fi văzută din exterior! E evident că frumuseţea Domnului Isus Hristos nu poate fi văzută de lumea aceasta, ci numai de poporul Său. Este important pentru cei credincioşi să I se închine Lui, pentru că noi nu trebuie doar să ne hrănim cu El, ci trebuie să-L privim în toată frumuseţea Lui. În Psalmul 17:8, David spune: „Păzeşte-mă ca lumina ochiului, ocroteşte-mă la umbra aripilor Tale.” Aripile heruvimilor erau ţesute în lucrarea de in de deasupra cortului. Dar sub aripile Lui este locul unde e bine să ne ascundem şi acolo trebuie și vrem să ne închinăm Celui vrednic de închinare.
Al doilea covor era făcut din păr de capră şi atingea pământul. Acest covor vorbeşte despre ceea ce înseamnă Domnul Isus pentru păcătoşi. Covorul din păr de capră simbolizează moartea lui Hristos şi acesta este mesajul care trebuie spus lumii. În Evrei 9:26 citim următoarele: „fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.” El a venit! – acesta este mesajul care trebuie dus mai departe. Și-ntr-un fel, aceasta este povestea pe care o spune covorul din păr de capră.
A treia învelitoare era făcută din piele de berbec, vopsită în roşu. Acest covor vorbeşte despre puterea şi tăria lui Hristos şi moartea Sa pe cruce și simbolizează aspectul exterior al morţii Sale ca înlocuitor.
Al patrulea covor era făcut din piele de bursuc (focă). După 40 de ani în pustie, acest covor a fost afectat de timp şi vreme, dar a protejat întotdeauna ceea ce se afla în interior. Această învelitoare vorbeşte despre umblarea lui Hristos printre oameni. Învelitoarea de in era ascunsă în interior pentru a-Şi arăta frumuseţea doar celui credincios, însă pielea de focă nu avea nicio frumuseţe de arătat. Isaia 53:2 spune acest lucru despre Hristos, care „n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.” Nu avea nicio frumuseţe exterioară care să ne facă să-L dorim, așa că trebuie să păşim în interior pentru a contempla frumuseţea Sa. Lumea nu vede ceea ce văd cei ce se-ncred în El, credincioșii din poporul răscumpăraților Săi...
Partea a doua a capitolului 26 din Exosul detaliază structura de susținere a Cortului – scânduri care formau un cadru de lemn, pe care erau așezate împreunările de covoare. Citim deocamdată (Exodul 26:15-19)
Apoi să faci nişte scânduri pentru Cort; scândurile acestea să fie de lemn de salcâm, puse în picioare. Lungimea fiecărei scânduri să fie de zece coţi, şi lăţimea fiecărei scânduri să fie de un cot şi jumătate. Fiecare scândură să aibă două urechi unite una cu alta; aşa să faci la toate scândurile Cortului. Să faci douăzeci de scânduri pentru Cort, înspre latura de miazăzi. Sub cele douăzeci de scânduri, să pui patruzeci de picioare de argint, câte două picioare sub fiecare scândură pentru cele două urechi ale ei.”
Aceste scânduri erau făcute din lemn de salcâm, care era un lemn destul de durabil, asemănător celui de conifere. Era, practic, aproape indestructibil. Aceste scânduri (cam de 5 m lungime și cca 70 cm lățime) erau poleite cu aur. Erau 20 de scânduri pe fiecare parte şi 10 în spatele cortului. Era ca un fel de suprapunere și din aceste scânduri suprapuse era constituit cortul. Între scânduri erau puse niște cercuri şi drugii intrau prin aceste cercuri, ţinând astfel cortul.
Modul de îmbinare al scândurilor și de montare al fiecăreia sau al îmbinărilor rezultate este descris în pasajul următor (Exodul 26:20-29), pe care-l citim:
Pentru a doua latură a cortului, latura de miazănoapte, de asemenea, să faci douăzeci de scânduri, împreună cu cele patruzeci de picioare de argint ale lor: câte două picioare sub fiecare scândură. Pentru fundul cortului, înspre latura de apus, să faci şase scânduri. Să mai faci două scânduri pentru unghiurile din fundul cortului; să fie câte două la un loc, începând de jos, şi bine legate la vârf cu un cerc; amândouă aceste scânduri, care sunt puse în cele două unghiuri, să fie la fel. Vor fi astfel opt scânduri, cu picioarele lor de argint, adică şaisprezece picioare, câte două picioare sub fiecare scândură. Să faci apoi cinci drugi de lemn de salcâm pentru scândurile uneia din părţile cortului, cinci drugi pentru scândurile din a doua parte a cortului şi cinci drugi pentru scândurile din partea din fundul cortului dinspre apus. Drugul de la mijloc să ajungă de la un capăt la celălalt al scândurilor. Să poleieşti scândurile cu aur şi verigile în care vor intra drugii să le faci de aur, iar drugii să-i poleieşti tot cu aur.
Toate lucrurile din cort vorbesc fie despre Persoana, fie despre lucrarea lui Hristos. Fiecare învelitoare, fir şi fiecare piesă de mobilier arată o faţetă a Mântuitorului. Aşa cum drugii ţineau cortul, aşa şi Duhul Sfânt îl ţine pe credincios astăzi. Credincioşii trebuie să fie ţinuţi uniţi prin Duhul. De fapt, credincioşii chiar sunt avertizaţi „să păstreze unitatea Duhului prin legătura  păcii”.
Covoarele care acopereau cortul aveau fiecare o culoare diferită şi fiecare avea semnificaţia lui proprie. Albastrul este culoarea cerului, locuința Celui care are scaunul de domnie în înalt; roşul amintește de sângele lui Hristos. Apoi, era un amestec între albastru şi roşu ce producea o nuanţă de mov, care simbolizează regalitatea. Roşul şi albastrul vorbesc despre faptul că cerul atinge pământul sau, altfel spus, reflectă umanitatea lui Hristos. Purpura Îl simbolizează pe Hristos ca Rege al Iudeilor. În Biblie, cărămiziul este asociat de cele mai multe ori cu poporul evreu; Domnul li se adresează cu alt prilej: „Veniți totuși să ne judecăm... de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Isaia 1:18) Scândurile, drugii şi cercurile erau poleite cu aur – de fapt, toată structura cortului trebuia poleită cu aur! – lucru care atestă atât divinitatea și regalitatea, cât și umanitatea Domnului Isus Hristos. Iar faptul că aici e vorba despre structura de rezistență, eșafodajul care susține toate combinațiile de covoare descrise mai înainte – arată spre importanța esențială, fundamentală, fără de care nu se poate – a Mântuitorului, în tot ce privește credința, crezurile, mărturia și închinarea creștină! Cred că acesta este și motivul pentru care în toată această secțiune prescriptivă privind realizarea acestui monument ceremonial al lui Israel care este Cortul întâlnrii, Dumnezeu îi cere expres și apăsat în câteva rânduri (25:9,40; 27:8) ceea ce constituie leitmotivul și precizarea concluzivă a indicațiilor privind realizarea și montarea Cortului:
Cortul să-l faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte. (Exodul 26:30)
Cortul era compartimentat cu ajutorul unei perdele făcută din aceleași materiale și având aceleași culori ca mai-înainte-pomenitele covoare.
Să faci apoi o perdea albastră, purpurie şi cărămizie şi de in subţire răsucit; să fie lucrată cu măiestrie şi să aibă pe ea heruvimi. S-o prinzi de patru stâlpi de salcâm poleiţi cu aur; stâlpii aceştia să aibă nişte cârlige de aur şi să stea pe patru picioare de argint.” (Exodul 26:31-32)
Perdeaua aceasta interioară era agăţată pe stâlpi şi amintește de umanitatea lui Isus Hristos. Stâlpii erau făcuţi din lemn de salcâm, poleiţi cu aur, și erau amplasați în niște suporturi de argint. Aceasta vorbeşte despre divinitatea care preia și păstrează conducerea lumii prin răscumpărare. Acești stâlpi nu aveau capitel, ceea ce-i făcea diferiţi de restul stâlpilor cortului, și arătau astfel că fuseseră tăiați. Isaia 53:8 ne spune: „El a fost luat prin apăsare şi judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?” Isus Hristos a fost şters repede de pe pământul celor vii – El a trăit doar 33 de ani!
Perdeaua era de in subţire răsucit şi era singura cale de acces din Locul Sfânt în Locul Preasfânt (sau Sfânta sfintelor). Perdeaua vorbeşte despre umanitatea lui Hristos. Când Hristos Se afla pe cruce și Şi-a dat duhul, despre această perdea (dinăuntrul Templului de astă dată, care în timp a înlocuit Cortul întâlnirii!) ni se spune că s-a rupt în două, ceea ce semnifica ruptura dintre trupul şi spiritul său. Când perdeaua templului s-a rupt în două – de sus în jos, deci de către Dumnezeu, prin putere supranaturală! – atunci s-a deblocat accesul în prezenţa lui Dumnezeu. Singura cale de a intra în prezența lui Dumnezeu astăzi este prin Domnul Isus Hristos. Există o singură intrare în Locul Preasfânt şi o singură cale spre Dumnezeu. În Ioan 14:6, Isus Însuşi spune (vorbind despre Sine, nu cu emfază, ci doar pentru a face lucrurile cât mai simple și clare): „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
Unii oameni cred că pot veni la Dumnezeu pentru că (zic ei) sunt sinceri... sau pentru că sunt membri ai unei biserici. Să nu credeţi că așa ceva e posibil – nu veţi găsi acest tip de gândire în Cuvântul lui Dumnezeu!
Să atârni perdeaua de copci, şi în dosul perdelei să vâri chivotul mărturiei: perdeaua să facă despărţirea între Locul Sfânt şi Locul Preasfânt. Să pui capacul ispăşirii pe chivotul mărturiei, în Locul Preasfânt. Masa s-o pui dincoace de perdea şi sfeşnicul în faţa mesei, în partea dinspre miazăzi a cortului, iar masa s-o pui înspre partea de miazănoapte. (Exodul 26:33-35)
Ce imagine frumoasă este cea reprezentată de perdea! Ea ne arată umanitatea lui Hristos. Moartea lui Hristos este cea care ne mântuieşte. Viaţa lui fără pată ne condamnă. Când stau în faţa perdelei, sunt condamnat. Mă văd pe mine ca neputând intra în prezenţa lui Dumnezeu. Citim în Matei 27:50-51 că „Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul. Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat.” Moartea lui Isus Hristos ne dă acces liber la Dumnezeu... şi perdeaua sfâșiată arată acest lucru.
Însă mai este şi o altă perdea: cea de acces în Cort. Dincolo de ea puteau trece doar preoții... așa cum dincolo de perdeaua dinlăuntru putea intra doar Marele preot, o dată pe an – de Ziua Ispășirii (Yom Kippur.) De remarcat aici excepția pe care se pare că o reprezenta Moise, care venea înaintea chivotului, ca Domnul să-i vorbească de pe capacul ispășirii, dintre cei doi heruvimi, și să-i dea porunci pentru popor – cf. Numeri 7:89)
„La intrarea Cortului să mai faci o perdea albastră, purpurie şi cărămizie şi de in subţire răsucit; aceasta să fie o lucrare de cusătură la gherghef. Pentru perdeaua aceasta să faci cinci stâlpi de salcâm şi să-i îmbraci cu aur; stâlpii aceştia să aibă cârlige de aur şi să torni pentru ei cinci picioare de aramă.” (Exodul 26:36-37)
Această perdea ducea în Locul Sfânt, locul de închinare unde se aflau sfeşnicul, masa cu pâinile pentru punerea înainte şi altarul pentru tămâiere. Dragul meu, noi nu ne putem închina lui Dumnezeu oricum, nu putem veni la El oricum sau pe orice cale... ci trebuie să venim la El prin Domnul Isus Hristos. Trebuie să ne-nchinăm înaintea Lui și-n prezența Lui – în duh şi-n adevăr... pentru că astfel de închinători dorește și acceptă Tatăl! Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6) Ambele aceste perdele ale Cortului Întâlnirii Îl prefigurează pe Domnul nostru Isus Hristos.
La final, să reținem esențialul: Dumnezeul nostru este Sfânt, iar natura noastră păcătoasă nu poate suporta sfinţenia Lui, așa cum sfințenia Lui nu admite nici umbră de păcat! Singura șansă este deci să ne apropiem de Dumnezeu prin intermediul Mijlocitorului, Mare preot și jertfă totodată – Domnul Isus. El este dovada supremă a dragostei lui Dumnezeu. Nu ignora oferta Lui – altfel vei fi adus tu însuți jertfă! Și nu cred că-ți dorești...

Exodul 27:1-21 | Itinerar Biblic | Episodul 132

Mulțumitori din inimă lui Dumnezeu, care ne îngăduie și Se bucură să-L cunoaștem tot mai bine de pe paginile Scripturii, vom înainta și azi iată în călătoria noastră prin Biblie.  Suntem într-o acoladă de istorie, cultură și civilizație, pentru că ne familiarizăm cu Legea trasată de Dumnezeu poporului Său Israel, care punea la loc de cinste ceremonialul închinării adecvate înaintea Lui. Dacă în episoadele și capitolele precedente am luat notă de materialele, maniera de realizare și mobilierul Cortului Întâlnirii, ni se permite acum să aruncăm o privire și în curtea Cortului... Și să nu uităm că toate aceste lucruri, dincolo de funcţionalitatea lor, sunt imagini ale persoanei sau lucrării Domnului Isus... deci au loc și pondere importante în planul lui Dumnezeu pentru mântuirea acestei lumi.
În capitolul 27 din cartea Exodul, Domnul continuă să-i prezinte lui Moise ce era de făcut abordându-le în ordinea importanței lor, așa cum făcuse și până acum. Cea dintâi și ce mai mare piesă din mobilierul ceremonial cu care închinătorul se întâlnea intrând în curtea Cortului era altarul de bronz. Pe el erau aduse jertfele cerute de satisfacerea sfințeniei lui Dumnezeu. Observaţi, vă rog, că acum, mutându-ne din interior în exteriorul cortului, obiectele de mobilier sunt făcute din aramă: altarul de aramă şi ligheanul de aramă. Înăuntru, după cum vă amintiţi, obiectele erau din aur. Pe măsură ce te apropii din ce în ce mai mult de Dumnezeu, se pune accentul pe persoana lui Hristos, iar pe măsură ce te îndepărtezi, accentul se pune pe lucrarea lui Hristos.
Altarul să-l faci din lemn de salcâm; lungimea lui să fie de cinci coţi, şi lăţimea lui de cinci coţi. Altarul să fie în patru colţuri, şi înălţimea lui să fie de cinci coţi. În cele patru colţuri să faci nişte coarne care să fie dintr-o bucată cu altarul; şi să-l acoperi cu aramă. Să faci pentru altar oale de scos cenuşa, lopeţi, lighene, furculiţe şi tigăi pentru cărbuni; toate uneltele lui să le faci de aramă. (Exodul 27:1-3)
Mobilierul din curtea exterioară este făcut din aramă, reprezentând judecata pentru păcat. Problema păcatului trebuie rezolvată în curte, înainte de a putea intra în Locul Sfânt. Mobilierul din Locul Sfânt era din aur şi simbolizează comuniunea cu Dumnezeu şi închinarea înaintea lui Dumnezeu. Nu există păcat în Locul Sfânt. Problema păcatului este rezolvată în curtea exterioară. Poziționarea altarului de aramă îl impunea ca accesibil, inevitabil și inconfundabil.
Omul stă afară. Cum se va apropia el însă de Dumnezeu? În primul rând, trebuie să existe cineva care să moară în locul său. Dacă vrea să-L întâlnească pe Dumnezeu şi să nu moară, trebuie să plătească altcineva pentru el; un înlocuitor trebuie așezat pe altarul de aramă. Uneori, acest altar era numit masa Domnului, sau altarul pentru arderile de tot. Aici se ocupă Dumnezeu de păcat și păcătos. Altarul acesta de bronz nu sugerează deloc o importanță de mâna a treia (dacă ne gândim că medaliile de bronz pentru locul 3 se dau, la diferite concursuri)... Dimpotrivă, simbolizează crucea lui Hristos şi moartea Sa substituționară. Pavel spune în Efeseni 5:2: „Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros – lui Dumnezeu.” Hristos este arderea noastră de tot. Altarul era făcut de mâini omeneşti, dar modelul lui se află în cer. Crucea a fost altarul pentru jertfă ales de Dumnezeu. Domnul Isus Hristos a fost jertfit cu acordul Său, prin providența și consimțământul lui Dumnezeu, ca parte fundamentală a planului de mântuire. De aceea, Hristos este mai mult decât un om bun. Da, El a fost un om bun, însă este şi Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii. Nu există alt mod de a te apropia de Dumnezeu decât prin altarul de aramă al Golgotei! Acolo a trebuit adusă o jertfă substitutivă pentru omul păcătos. Ioan 1:29 ne spune că Ioan Botezătorul, văzându-L pe Isus, a rostit: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Ultimul dintre proroci vorbea despre Hristos ca jertfa înlocuitoare de pe altarul de aramă. Crucea a fost acel altar, în ceasurile grele în care Domnul Isus a stat atârnat între cer și pământ, plătind dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu prețul de sânge nevinovat al mântuirii noastre.
Ni se spune în Ioan 1:12 că „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Omul nu I se putea închina lui Dumnezeu, nu se putea ruga și nu-I putea sluji Lui, dacă nu venea la altarul de aramă. Orice preot și orice levit trebuia să vină la acest altar. Dacă Isus Hristos nu ar fi urcat pe altarul de aramă, noi nu am fi avut acces liber la Dumnezeu. „Drumul crucii ne duce acasă.”
Altarul de aramă se afla la intrarea în cort. Crucea lui Hristos stă înaintea cerului – a fost înălţată pe pământ, dar nu există intrare în cer, decât prin cruce. Arama ce acoperă altarul amintește de judecată. Lemnul de salcâm acoperit cu aramă vorbeşte despre tăria jertfei lui Hristos. Ce tablou al crucii lui Hristos!
Dar Isus Hristos nu este doar Mielul care a murit pentru noi, ci este şi Mielul cel înviat. Apostolul Ioan ne spune în Apocalipsa 5:6 că a văzut un „Miel ce părea junghiat…”  și care nu doar că era cât se poate de viu, ci și acționa cu mare fermitate și deplină autoritate, rupând una după alta pecețile unei cărți tainice și declanșând judecățile mâniei divine finale!
Ne-ntoarcem la altarul de aramă din curtea Cortului, descris în Exodul cap. 27
Să faci altarului un grătar de aramă, în chip de reţea, şi să pui patru verigi de aramă la cele patru colţuri ale reţelei. Grătarul să-l pui sub streaşina altarului, începând de jos, aşa că grătarul să vină până la jumătatea altarului. Să faci apoi nişte drugi pentru altar, drugi de lemn de salcâm, şi să-i acoperi cu aramă. Să vâri drugii în verigi, şi drugii să fie de amândouă părţile altarului când îl vor purta. Să-l faci din scânduri şi gol pe dinăuntru. Să fie făcut aşa cum ţi s-a arătat pe munte. (Exodul 27:4-8)
Textul biblic ne oferă o imagine clară și simplu de înțeles a altarului și accesoriilor acestuia... Remarcăm măiestria și priceperea practică ale lui Iahweh, care este optim și ireproșabil în tot ce trasează, atât dpdv al utilității, cât și al execuției, fiind în același timp succint și inteligibil. Din nou de remarcat această apăsată recomandare menită să țină la distanță orice adaos omenesc: „Totul să fie făcut după cum ți-a fost arătat pe Sinai!”  
Indicațiile divine avansează și trasează acum prescripțiile pentru curtea Cortului – cum să fie trasată, ce dimensiuni să păstreze și ce materile să fie folosite pentru delimitarea ei – iată ce conțin versetele 9-19 ale capitolului 27 din Exodul:
„Curtea Cortului s-o faci astfel: Înspre partea de miazăzi, pentru alcătuirea curţii, să fie nişte pânze de in subţire răsucit, pe o lungime de o sută de coţi pentru această primă latură, cu douăzeci de stâlpi, care să stea pe douăzeci de picioare de aramă; cârligele stâlpilor şi beţele lor de legătură să fie de argint. Înspre partea de miazănoapte, să fie, de asemenea, nişte pânze pe o lungime de o sută de coţi, cu douăzeci de stâlpi şi cu cele douăzeci de picioare ale lor de aramă; cârligele stâlpilor şi beţele lor de legătură să fie de argint. Înspre partea de apus, să fie pentru lăţimea curţii nişte pânze de cincizeci de coţi, cu zece stâlpi şi cele zece picioare ale lor. Înspre partea de răsărit, pe lângă cei cincizeci de coţi pentru lăţimea curţii, să mai fie cincisprezece coţi de pânză pentru o aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor, şi cincisprezece coţi de pânză pentru a doua aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor. Pentru poarta curţii Cortului, să fie o perdea lată de douăzeci de coţi, albastră, purpurie şi cărămizie şi de in subţire răsucit, lucrată la gherghef, cu patru stâlpi şi cele patru picioare ale lor.” (Exodul 27:9-16)
O scurtă paranteză aici: Încă o dată, culorile perdelelor spun o întreagă poveste. Albastrul este culoarea cerului şi vorbeşte despre faptul că Hristos venea din cer. Culoarea roşie vorbea despre umanitatea lui Hristos şi despre sângele vărsat pentru omenire. Purpura era una amestec între roşu şi albastru, culoarea regalităţii, vorbind despre regalitatea lui Hristos. Aceasta era perdeaua care atârna la poarta dinspre curte, prin care intrau preoţii şi leviţii. Această intrare avea doar 5 coţi înălţime (adică puțin peste 2 m.), iar gardul care împrejmuia cortul era de 100 de coți pe 50 de coţi şi era din draperii de in de jur împrejur. Gardul îi separa pe cei din interior de cei din exterior.
Toţi stâlpii curţii de jur împrejur să aibă beţe de legătură de argint, cârlige de argint şi picioare de aramă. Lungimea curţii să fie de o sută de coţi; lăţimea, de cincizeci de coţi de fiecare parte şi înălţimea, de cinci coţi; pânzele să fie de in subţire răsucit, iar picioarele să fie de aramă. Toate uneltele rânduite pentru slujba cortului, toţi ţăruşii lui şi toţi ţăruşii curţii să fie de aramă. (Exodul 27:17-19)
După cum am mai spus, arama simboliza/amintea judecata asupra păcatului. Preponderența aramei arată că – din pricina realității păcatului – prezența lui Dumnezeu în tabără nu era un lucru comod. Li se aducea mereu aminte închinătorilor că vin înaintea unui Dumnezeu care nu acceptă păcatul, și care este/poate fi „un foc mistuitor”!
Ultima parte a acestui capitol aduce în prim-plan un ingredient al închinării la Cortul Întâlnirii – untdelemnul sfânt... (Exodul 27:20)
„Să porunceşti copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măsline fără drojdii, ca să ardă în candele necurmat.”
Aşa cum am mai spus și îndeobște se știe, untdelemnul vorbeşte despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Iată ce interpretare ne oferă profetul Zaharia cu privire la sfeşnic: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu - zice Domnul oştirilor.” Cuvintele acestea (Zaharia 4:6) vorbesc despre puterea care vine prin Duhul lui Dumnezeu. Domnul Isus ne spune că Duhul ne va lumina, ne va învăţa din lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, ni le va aminti... Duhul nu ne comunică ceva de la Sine, ci preia gândurile și cuvintele minunate ale lui Dumnezeu şi ni le comunică nouă.
Să nu uităm că de El avem nevoie pentru călăuzire în călătoria pe care o facem chiar în acest program! Fără susținerea Sa multe lucruri ne-ar rămâne necunoscute, și n-am ajunge la cel mai profitabil rezultat al acestei călătorii de studiu. Ştiţi ce urmărim, nu? Da, cunoaşterea lui Dumnezeu! Această cunoaştere ne modifică radical personalitatea și caracterul. Nu trebuie să ne temem de transformări, sau să le respingem, pentru că ele sunt absolut necesare în vederea relaţiei cu Dumnezeu, care ne dă mântuire şi viaţă veşnică.
O bună descriere a ceea ce face Duhul Sfânt în viaţa noastră găsim în cuvintele pe care apostolul Pavel le adresează Corintenilor în cea de a doua sa epistolă în (3:16-18): „Dar oridecâteori vreunul se întoarce la Domnul, măhrama este luată. Căci Domnul este Duhul, şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”
Cert este că întreaga Dumnezeire este implicată în procesul de izbăvire al omului. Să vedem dar ce face Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Pavel spune în versetul 16 că o primă contribuţie a Duhului Sfânt este în ceea ce priveşte convertirea noastră... marama sau vălul de pe ochii noştri înseamnă de fapt orbirea spirituală în care ne aflăm noi în stare naturală.
Tot în această epistolă dar la capitolul 4, versetele 3 şi 4 Pavel spune aşa: „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”
Deci, fără intervenţia Duhului Sfânt noi suntem orbi spiritual. Duhul Sfânt este acela care îi atrage pe oameni la Domnul Isus. Deci trebuie să ascultăm invitaţia Duhului Sfânt şi să ne întoarcem la Domnul nostru. Și așa va începe şi procesul transformării noastre. În acest proces, un rol deosebit îl are dezvoltarea viziunii şi înţelegerii noastre. Pavel scrie în 2 Corinteni cap. 3 vers. 16 că atunci când cineva se întoarce către Dumnezeu, vălul este dat la o parte. O parte acoperită de acest văl o reprezintă și ce trebuie să facem noi pentru obţinerea iertării. Dar mai sunt multe, nenumărate lucruri cu privire la persoana Domnului Isus și a Dumnezeului nostru pe care trebuie să le cunoaştem. Este o schimbare a perspectivelor noastre, a înţelegerii noastre.
Înainte de a intra într-o relaţie personală cu Domnul Isus, bazată pe credinţa în jertfa Lui, Biblia nu era pentru mine decât o carte printre altele... Ba uneori mi se părea mai plicticoasă decât cele pe care le citeam. Îmi plăceau istoriile lui Iosif, Samson sau David, îmi plăcea ce citeam despre Domnul Isus, dar nu vedeam nimic deosebit dincolo de acestea...
În momentul în care am înţeles că sunt un păcătos şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi ierte aceste păcate, şi când am cerut ca Domnul Isus să devină Domn în viaţa mea (adică gândurile, vorbele, faptele și atitudinile mele să fie controlate de El), totul s-a schimbat. Atunci am înţeles că istoria lui Iosif nu e doar despre un om plin de virtuţi, ci este istoria unuia care-l anticipa pe cel ce avea să vină peste veacuri pentru a lua păcatele noastre. Aşa cum Iosif a pregătit un loc pentru fraţii lui în Egipt, aşa cum El a fost izbăvirea fraţilor lui şi cel ce a contribuit la formarea poporului evreu, la fel Domnul Isus este izbăvitorul nostru, venit pe pământ pentru a pregăti un popor de răscumpăraţi, un popor curățat prin credinţa în jertfa Lui. Asta am înţeles atunci când Duhul Sfânt a dat la o parte vălul ignoranței și incapacității spirituale de pe ochii mei.
Dragul meu prieten, poate și tu citeşti Biblia ca pe un roman. Poate n-ai întrevăzut încă planul lui Dumnezeu pentru mântuirea ta. Fă pasul credinţei şi cere-I iertare. Cere să-L facă pe Fiul Său, Domnul vieţii tale. Întreaga perspectivă a vieţii tale se va schimba. Se va schimba pentru că Duhul Sfânt mai face un lucru: aduce eliberare.
În general, suntem de acord să avem relaţii unii cu alţii, dar noi să fixăm termenii și limitele, noi să controlăm lucrurile... Da, e oarecum normal să existe niște limite, dar este și o puternică tendinţă de a manipula, de a-i folosi pe ceilalţi. La fel ne permitem să ne purtăm şi cu Dumnezeu: vrem să controlăm, să se țină cont și de voia sau nevoia noastră... Nu vrem să fim prea implicaţi. Nu vrem să ne considere ceilalţi nişte habotnici, nişte exaltaţi religioşi. Vrem de fapt cât mai multă libertate! Din această cauză unii consideră că a te întoarce la Dumnezeu, a asculta de El înseamnă de fapt subjugare, limitare, sclavie. Oare? Scriptura ne spune că Duhul Sfânt aduce eliberare. Duhul Sfânt mai este numit de Domnul Isus şi Duhul Adevărului. Mântuitorul a spus (Ioan 8:32) că „veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”
Dragii mei, adevărul aduce eliberare. Aţi minţit vreodată? Nu vi s-a întâmplat să spuneţi o minciună? Şi apoi a fost nevoie de alta şi apoi de alta, un lanţ întreg... numai pentru că aţi început cu una! Minciuna înrobeşte! Dar nu numai ea – alcoolul înrobeşte, drogul, sexul, lăcomia şi multe alte lucruri care constituie păcatul omenirii... Păcatul înrobeşte. Duhul Sfânt aduce eliberarea – pentru că aduce iertare şi curăţire. Iată ce ne asigură apostolul Ioan (1 Ioan 1:9): „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.”
Putem noi să spunem că nu am păcătuit... dar asta înseamnă că Îl facem mincinos pe Dumnezeu – ori noi ştim bine că El nu poate minţi! Duhul Sfânt ne aduce vestea bună că dacă mărturisim că am păcătuit, Dumnezeu (binevoitor și plin de dragoste) Îşi respectă cuvântul, și ne iartă. De fapt, noi facem un lucru, iar el două. Noi mărturisim păcatul nostru, iar El iartă şi curăţeşte. Iertarea ştim ce implică, dar curăţarea aceasta este una radicală. Nu este numai înlăturarea unor pete, este transformare radicală. Pavel ne spune că oricine este în Hristos este o făptură nouă. Ei bine, așa ceva nu poate face decât Creatorul și Stăpânul acestui univers. Nicio ideologie sau filozofie, niciun sistem politic sau economic, nici o descoperire ştiinţifică sau de oricare altă natură nu poate face lucrul acesta, decât Cel ce ne-a creat și ne-a răscumpărat. În și prin Domnul Isus, Dumnezeu restaurează în noi chipul şi asemănarea Sa, distruse de păcatul intrat în viaţa omenirii prin prima pereche.
Iată dragi prieteni ce face Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Este lucrarea Lui, lucrarea Dumnezeirii.
Sfeşnicul şi uleiul din candelele Cortului despre El vorbesc. Aceste două elemente aduc lumina şi din această cauză uleiul nu trebuia să se termine, lumina nu trebuia să se stingă:
Aaron şi fiii săi să-l pregătească în Cortul întâlnirii, dincoace de perdeaua care este înaintea chivotului mărturiei, pentru ca să ardă de seara până dimineaţa înaintea Domnului. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii lor şi pe care copiii lui Israel vor trebui s-o ţină.” (Exodul 27:21)
Lumina care arde Îl simbolizează pe Hristos. Acum însă toate acestea s-au schimbat, pentru că Domnul Isus Hristos S-a întors în cer. În Evanghelia după Matei 5:14 El a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii…” Eu şi tu, însă, nu dăm prea multă lumină. Duhul lui Dumnezeu este Cel care ne poate folosi. Primul tablou care ne este înfăţişat în cartea Apocalipsa Îl arată pe El umblând în mijlocul sfeşnicelor, încercând să păstreze lumina mărturiei bisericii vie şi aprinsă pe pământ. Hristos se ocupă de cei care sunt ai Săi.
Lumina trebuia să ardă înaintea Domnului. Duhul este acum înaintea Domnului nostru în lumea cuprinsă de întuneric spiritual. Pentru toţi aceia care acceptă călăuzirea ei, lumina aceasta ne conduce în prezenţa lui Dumnezeu.
Iată dragi prieteni, ce minunate sunt lucrările lui Dumnezeu. Ceea ce pentru mulţi reprezintă taine, sunt de fapt lucruri ce ne vorbesc despre Domnul Isus, despre lucrarea întregii Dumnezeirii pentru mântuirea noastră a oamenilor. Atât de mult dorește Dumnezeu ca noi să înţelegem ce a făcut El pentru iertarea noastră, încât nu pierde niciun prilej pentru a ne prezenta cât mai pe-ndelete planul Său.
Care este însă răspunsul nostru? Ne lăsăm noi convinşi de Duhul Sfânt al Dumnezeu, acceptăm noi ceea ce a făcut Domnul Isus pentru noi?
Dacă da, nu mai trebuie decât să recunoaştem că păcatul ne separă de Dumnezeul nostru, și că avem nevoie de iertarea Lui... şi atunci întreaga noastră perspectivă se va schimba. Lucruri care acum ni se par de neînţeles, atunci vor fi clare ca lumina zilei. Pentru că Duhul este lumina, călăuza noastră.
Întorcându-ne la Exodul și la aspectele pe care au insistat Dumnezeu și Moise, în ultimele capitole, poate că ar trebui să spunem câte ceva și despre piesele de mobilier care nu au fost încă menţionate. Una din acestea este altarul pentru tămâiere, care a fost menţionat și care va fi descris în detaliu în Exodul 30. Dacă vrei să te închini înaintea lui Dumnezeu, trebuie să vii la acest altar.
Cealaltă piesă de mobilier care nu a fost încă menţionată este ligheanul de aramă. Ligheanul slujea la igiena celui care dorea să se închine înaintea lui Dumnezeu. La altarul de aramă L-ai primit pe Isus Hristos ca Mântuitor, iar la ligheanul de aramă ești spălat şi pregătit, astfel încât prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, să ți se permită să te înfățișezi să te închini lui Dumnezeu!
Pare complicat, dar nu este... pare simplu, dar nu este... sau mai bine zis: e greu, e frumos, e posibil prin Duhul Sfânt, și nu e deloc simplist, ușuratic, ceea ce avem de făcut... Să luăm seama, să permitem cercetarea, curățarea și transformarea Duhului – și Domnul Se va bucura să primească și să întrețină închinarea curată și bine primită înaintea Lui!
Fiți binecuvântați, și pe curând – cu ajutorul lui Dumnezeu!

Exodul 28:1-43 | Itinerar Biblic | Episodul 133

Dragi ascultători, să nu uităm să mulțumim pentru fiecare întâlnire (și pt. bucuria împărtășirii cu Scriptura) Celui ce ne-a dăruit-o: Domnului, care nu este undeva departe, detașat sau inabordabil, ci printre noi... în noi, prin Duhul Sfânt (care, e drept, are de-a face doar cu cei ce se întorc la Dumnezeu!)
Cred că v-ați dat seama, pentru că ați experimentat personal (și vă amintesc că și data trecută am insistat pe) importanța lucrării miraculoase a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Am mai văzut, de asemenea, că încă de la construirea Cortului Întâlnirii Duhul Sfânt este şi el reprezentat prin uleiul din candele, sfeşnicul pus înaintea Domnului.
Duhul Sfânt este și călăuzitorul nostru, pe tot acest parcurs – şi credem că El ne va ajuta să ajungem cu bine la capătul întregii Biblii!
Ne uităm deocamdată în capitolul 28 al cărţii Exodul, în care constatăm că Domnul Însuși Se întoarce de la materiale și mobilier – către oameni. În episoadele precedente am văzut că orice materie, orice culoare, mobilier sau alcătuire ce avea de-a face cu Cortul întâlnirii avea semnificație spirituală, și că majoritatea arată spre persoana şi lucrarea lui Hristos. În mod natural și special, privirile și atenția ne sunt îndreptate acum către cei care vor sluji în cort. Leviţii trebuiau să aibă grijă de cort, Aaron şi fiii săi urmau să fie preoţi, iar dintre ei Aaron era marele preot.
„Apropie de tine pe fratele tău, Aaron, şi pe fiii săi, şi ia-i dintre copiii lui Israel şi pune-i deoparte în slujba Mea ca preoţi: pe Aaron şi pe fiii lui Aaron: Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar. Fratelui tău, Aaron, să-i faci haine sfinte, ca să-i slujească de cinste şi podoabă.” (Exodul 28:1-2)
Pentru ca Aaron să slujească ca mare preot trebuia să poarte anumite haine, care și ele au rolul de a indica spre Hristos. Este adevărat că majoritatea instrucţiunilor date în Exodul nu sunt prea interesante şi nici incitante asemenea unei cărţi poliţiste sau de mistere, însă toate acestea indică spre Hristos. Te întrebi de ce ne-a dat Dumnezeu aceste instrucţiuni? Copiii învaţă se pare mai bine prin imagini, iar Biblia este ca o carte cu imagini, iar Dumnezeu vrea să ne înveţe adevărurile Sale prin „imaginile” pe care ni le pune înainte.
Aceste haine nu erau sfinte în modul în care percepem astăzi sfinţenia. Termenul evreiesc pentru sfânt (kadosh) înseamnă, de fapt, „pus deoparte”. Aceste haine erau puse deoparte pentru a fi în slujba lui Dumnezeu. Orice este pus deoparte pentru Dumnezeu este sfânt. În felul acesta credinciosul și biserica sunt sfinți! (Dar să presupunem și că ai 10 lei în buzunar şi vrei să dai unul pentru lucrarea Domnului. Poate că ai primit acei 10 lei rest de la magazin, iar magazinul i-a primit de la un traficant, care la rândul lui i-a primit de la o prostituată, care i-a primit de la un hoţ şi aşa mai departe. Dar în momentul în care ai pus-o deoparte pentru Dumnezeu, bancnota poate fi socotită sfântă. Orice este pus deoparte pentru Dumnezeu este sfânt!)
Hainele acelea erau sfinte pentru că erau folosite în slujba lui Dumnezeu. Slujitorii de azi din bisericile noastre nu mai poartă haine precum leviţii, dar poate că vreunii din ei abia dacă au un costum, pe care-l poartă doar la amvon. Ei bine, într-un fel acelea sunt „haine sfinte”, pentru că orice este pus deoparte și folosit pentru Dumnezeu este sfânt.
Deci, pentru că erau menite spre slava lui Dumnezeu, acele haine trebuiau să fie frumoase, și simple... Îmi place asta. Eu consider că lucrurile nu trebuie să fie neatractive doar pentru că fiind folosite în slujba lui Dumnezeu, trebuie să fie foarte sobre! Mă supără faptul că lumea, firea şi diavolul par să aibă lucrurile cele mai frumoase. De ce să nu-I dăm lui Dumnezeu tot ce-i mai frumos? El a creat frumuseţea. Dacă nu crezi că El ne colorează lumea cu o multitudine de culori, priveşte un apus de soare sau priveşte frunzele toamna! Privește cerul într-o zi însorită şi apoi în timpul unei furtuni! Dumnezeu se pricepe la culori şi la frumuseţe! E de înțeles deci de ce acele haine pentru preoţi trebuiau să fie frumoase – erau pentru gloria lui Dumnezeu.
„Vorbeşte cu toţi cei destoinici, cărora le-am dat un duh de pricepere, să facă veşmintele lui Aaron, ca să fie sfinţit şi să-Mi împlinească slujba de preot.” (Exodul 28:3)
Aaron și fiii lui au fost luați dintre copiii lui Israel și puși deoparte ca preoți. Veșmintele specifice aveau în vedere pe de o parte deosebirea lor – spre cinste și podoabă, deci – la investire și la exercitarea slujbei, cât și ca protecție atunci când slujeau – ca să nu moară, cum vom citi spre finalul capitolului de față... Citim deocamdată vers. 4 din Exodul 28:
„Iată veşmintele pe care le vor face: un pieptar, un efod, o mantie, o tunică lucrată la gherghef, o mitră şi un brâu. Să facă fratelui tău, Aaron, şi fiilor săi veşminte sfinte, ca să-Mi împlinească slujba de preot.” (Exodul 28:4)
Acestea sunt cele șase piese de îmbrăcăminte folosite în slujba lui Dumnezeu, care trebuiau purtate de Aaron şi apoi, bineînţeles, de toți cei care-i vor succeda în slujba de mare preot.
„Să întrebuinţeze aur, materii vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu şi in subţire.” (Exodul 28:5)
Aceste haine trebuiau făcute din cel mai bun material. Repet: sunt de părere că avem datoria să-I dăm lui Dumnezeu tot ce este mai bun, însă trebuie să fim atenți în această privință. Să facem distincție între „ce am mai bun pentru Domnul” și „ce-aș vrea mai bun pentru mine”! Sigur, slujitorii au dreptul să aibă lucruri scumpe, dar cred că e bine să fie cumpătați și atenți în această rpivință – este chiar o cerință suplimentară pentru ei. E bine să nu râvnească și să nu se etaleze cu cele mai scumpe case, haine, ceasuri, mașini... Cunosc câțiva asemenea slujitori care au ajuns să fie criticați pentru modul neduhovnicesc în care cheltuiesc banii strânși sau primiți pentru diverse lucrări preponderent spirituale și de ajutorare.
Afirm apăsat că banii donați unei cauze sau misiuni, sau pentru un anumit proiect, trebuie folosiți doar pentru scopul în care au fost donați, și nu cheltuiţi pe altceva sau irosiți. Cei responsabili au datoria să fie foarte atenți atunci când administrează contribuţiile altora. Personal încerc mereu să urmez un set de principii în administrarea finanțelor, pentru că sunt implicat în strângerea de fonduri pentru lucrarea misionară de transmitere a Evangheliei prin radio. De aceea nu-mi trebuie mașini scumpe sau casă pe nu știu unde... Da, lucrarea lui Dumnezeu trebuie să primească ce este mai bun, dar asta nu înseamnă neapărat lux, mărci scumpe sau salarii indecent de mari!
De asemenea, pentru lucrările colaterale – inclusiv transmiterea Evangheliei pe unde radio – sunt necesare tot felul de echipamente. Mereu trebuie să păstrăm echilibrul între preț, calitate, produsul rezultat și importanța și reprezentativitatea lucrării respective. Aparatura de înregistrare și difuzare sau multiplicare – trebuie să fie neapărat ieftină? Nu! Tot ce punem la dispoziția ascultătorilor trebuie să fie cât mai bun, deci este esenţial să folosim un echipament cât mai bun pentru lucrarea lui Dumnezeu. Cred că înţelegeţi ce vreau să spun; mă tem că adesea furăm – de multe ori inconștient, dar destul de des și fără să ne facem probleme! – din ceea ce I se cuvenea Domnului. El pune prin Maleahi această întrebare: „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-am înşelat?» Cu zeciuielile şi darurile demâncare.” Dumnezeu ştie când omul vrea să-L înșele și să-și însușească din ceea ce I se cuvine Lui – în principal și-n primul rând. Aşa era omul şi în vremea lui Moise şi astăzi este la fel.
Ne-ntoarcem la Exodul 28, ca să observăm că piesa de reziatență a îmbrăcăminții preoțești – efodul – trebuia confecționat din același material precum covoarele și perdelele cortului... se poate spune deci că intrând în cort preotul se contopea cu el!
Efodul să-l facă de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi de in subţire răsucit; să fie lucrat cu măiestrie. Să aibă doi umerari uniţi cu el; la cele două capete ale lui, să fie legat de ei. Brâul să fie de aceeaşi lucrătură ca efodul şi prins pe el; să fie de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi de in subţire răsucit. Să iei apoi două pietre de onix şi să sapi pe ele numele fiilor lui Israel, şase din numele lor pe o piatră şi alte şase pe a doua piatră, după şirul naşterilor. Pe cele două pietre să sapi numele fiilor lui Israel, cum se face săpătura pe pietre şi pe peceţi; să le legi într-o ferecătură de aur. Amândouă aceste pietre să le pui pe umărarii efodului, ca aducere aminte de fiii lui Israel, şi Aaron le va purta numele înaintea Domnului, pe cei doi umeri ai lui, ca aducere aminte de ei. (Exodul 28:6-12)
Pe de altă parte, așa cum ne dăm seama și din versetele precedente, aceste veșminte speciale și podoabele lor aveau în vedere și poporul – pe pietrele efodului erau săpate/purtate numele celor 12 seminții – spre reprezentare și aducere aminte înaintea Domnului. La fel și tabla de aur (mitra) de pe fruntea lui Aaron, care-i îndemna spre „sfințenie Domnului”! Și preotul, și poporul trebuiau să fie și să rămână consacrați Domnului!
Să faci apoi nişte ferecături de aur şi două lănţişoare de aur curat, pe care să le împleteşti în chip de sfori, şi lanţurile acestea, împletite astfel, să le pui în ferecături. (Exodul 28:13-14)
Efodul este greu de descris. Acesta era purtat peste haina de in. Două bucăţi lungi de haină erau aduse împreună şi prinse cu o piatră prețioasă pe un umăr şi cu o altă piatră prețioasă pe celălalt umăr. Acest material era prins la mijloc cu un brâu. Şase din numele copiilor lui Israel erau săpate pe o piatră de onix şi celelalte şase erau săpate pe cealaltă piatră. Când marele preot intra în prezenţa lui Dumnezeu, el îi ducea pe copiii lui Israel pe umeri. Acest lucru vorbeşte despre tăria şi puterea marelui preot. Evrei 7:25 vorbeşte despre Isus Hristos ca Marele nostru Preot: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijloceascăpentru ei.” Vezi, dragul meu, Hristos poate să ne mântuiască! El are tăria şi puterea necesară pentru asta!
Vă amintiţi pilda pe care a spus-o Domnul Isus despre oaia pierdută? Păstorul a căutat-o şi a găsit-o şi a pus-o pe umeri  (Luca 15:1-7). Isus Hristos mă poartă pe umerii Săi şi la fel te poartă și pe tine. Din când în când, mă mai dau jos de acolo, dar El mă ridică, mă pune înapoi la loc sigur şi continuă să mă poarte pe umerii Săi. O asemenea imagine reconfortantă ne oferă efodul despre Hristos!
Trecem acum la piesa menționată prima de Domnul în enumerarea din vers. 4:
Să faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie; să-l faci din aceeaşi lucrătură ca efodul; să-l faci de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi de in subţire răsucit. Să fie în patru colţuri şi îndoit; lungimea lui să fie de o palmă, şi lăţimea tot de o palmă.” (Exodul 28:15-16)
Cel mai bun mod de a descrie pieptarul acesta este să ne-nchipuim o „vestă” – una frumoasă! – care era pusă peste îmbrăcăminte. Pieptarul judecăţii se numește așa pentru că simboliza ideea că păcatul trebuia să fie judecat.
Pentru noi, cei de astăzi, păcatul a fost judecat la Golgota; în calitate de credincioşi, avem nevoie de platoşa dreptăţii (neprihănirii – Efes. 6:14), care să acopere inima noastră nespus de rea! Este singurul mod prin care putem sta în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că păcatele noastre au fost judecate și dreptatea lui Hristos ne-a acoperit.
Așadar, pieptarul judecăţii putem spune că făcea parte, într-un fel, din efod. Efodul şi pieptarul se combinau, „lucrau” împreună, şi erau foarte frumoase. Tot despre pieptar este vorba și în continuare:
„În el să ţeşi o ţesătură de pietre, şi anume patru rânduri de pietre: în rândul întâi: un sardonix, un topaz şi un smarald; în al doilea rând: un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea rând: un opal, un agat şi un ametist; în al patrulea rând: un crisolit, un onix şi un jasp. Aceste pietre să fie legate în ferecătura lor de aur. Să fie douăsprezece, după numele fiilor lui Israel, săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii. (Exodul 28:17-21)
Pe pieptarul marelui preot se aflau cele 12 pietre preţioase, aranjate pe patru rânduri, câte trei pe un rând. Aceste pietre se regăsesc şi în cartea Apocalipsa, unde ni se spune că stau la temelia Noului Ierusalim. Fiecare piatră avea o culoare diferită şi împreună formau o imagine frumoasă, strălucitoare. Eu cred că universul lui Dumnezeu este plin de culoare, iar când păcatul va fi eliminat finalmente, universul înnoit își va recăpăta strălucirea!
Aceste 12 pietre sunt deosebit de interesante. Când marele preot intra în prezenţa lui Dumnezeu purtând pieptarul, Îl înfăţişa pe Domnul Isus Hristos, care este la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. Domnul nu ne poartă doar pe umerii Săi, care este locul puterii, ci ne poartă și la pieptul Său. Suntem săpaţi pe inima Sa! Ne iubeşte! Ce tablou frumos al dragostei Sale pentru noi!
Pentru pieptar să faci nişte lănţişoare de aur curat, împletite ca nişte sfori. Să faci pentru pieptar două verigi de aur, şi aceste două verigi de aur să le pui la cele două capete ale pieptarului. Cele două lanţuri de aur împletite să le prinzi de cele două verigi de la cele două capete ale pieptarului. Iar celelalte două capete ale celor două lanţuri împletite să le prinzi de cele două ferecături şi să le pui peste umărarii efodului, în partea dinainte. Să mai faci două verigi de aur şi să le pui la celelalte două capete de jos ale pieptarului, pe marginea dinăuntru care este îndreptată spre efod. Şi să mai faci alte două verigi de aur, pe care să le pui jos la cei doi umărari ai efodului pe partea dinainte a lui, tocmai acolo unde se îmbucă efodul cu umărarii, deasupra brâului efodului. Pieptarul cu verigile lui să-l lege de verigile efodului cu o sfoară albastră, pentru ca pieptarul să stea ţeapăn deasupra brâului efodului şi să nu poată să se mişte de pe efod. Când va intra Aaron în Sfântul Locaş, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, săpate pe pieptarul judecăţii, ca să păstreze totdeauna aducerea aminte de ei înaintea Domnului. (Exodul 28:22-29)
La o privire superficială, am fi tentați să credem că rolul pieptarului judecății este același cu cel al pietrelor de pe umerarii efodului. Dar în versetul următor citim:
Să pui în pieptarul judecăţii Urim şi Tumim, care să fie pe inima lui Aaron, când se va înfăţişa el înaintea Domnului. Astfel, Aaron va purta necurmat pe inima lui judecata copiilor lui Israel, când se va înfăţişa înaintea Domnului.” (Exodul 28:30)
Ceea ce este numit aici „Urim și Tumim” se poate traduce ca „lumină și desăvârșire”, sau „alfa și omega”, pentru că inițialele lor sunt prima și ultima literă a alfabetului ebraic. Dar, vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, ce era într-adevăr Urim şi Tumim – nu știu! Am citit materiale și cărţi scrise de vreo 25 de autori, şi am descoperit că nici ei nu ştiau. Un lucru aproape cert și interesant este că aveau legătură cu aflarea voii lui Dumnezeu. Dar cum anume se întâmpla asta, nu ştiu! Unii spun că Urim şi Tumim erau nişte zaruri, dar eu nu cred asta. Orice ar fi fost, ele arătau care este voia lui Dumnezeu. Dumnezeu a ţinut aceste lucruri ascunse de noi dintr-un motiv bun, pentru că sigur s-ar fi ivit destui care să pretindă că au sau consultă Urim şi Tumim, şi ar fi putut pretinde că au toate răspunsurile! Și-așa sunt destui care încearcă să ne convingă că ei chiar au toate răspunsurile, chiar şi fără Urim şi Tumim! Dar Dumnezeu vrea să mergem personal la El, după răspunsuri...
Să ne uităm și la următorul obiect vestimentar (Exodul 28:31-34)
Mantia de sub efod s-o faci întreagă de materie albastră. La mijloc, să aibă o gură pentru intrarea capului şi gura aceasta să aibă de jur împrejur o tivitură ţesută, ca gura unei platoşe, ca să nu se rupă. Pe margine, de jur împrejurul tiviturii, să pui nişte rodii de culoare albastră, purpurie şi cărămizie, presărate cu clopoţei de aur: un clopoţel de aur şi o rodie, un clopoţel de aur şi o rodie, pe toată marginea mantiei, de jur împrejur.”
N-am să uit (mărturisește JVMcGee) că prima mea predică ținută în California a fost pe tema clopoţeilor de aur şi a rodiilor. Am spus atunci adunării că nu prea ştiam ce este o rodie. După aceea am aflat că în în zona aceea creşteau rodii, așa că, în aceeași seară, la plecare aveam în portbagaj vreo 20 de kg. de rodii! Acum chiar ştiu ce sunt!
Rodia vorbeşte despre rod, iar clopoţeii vorbesc despre mărturie. Noi, creștinii, ar trebui să le avem pe amândouă în vieţile noastre. Trebuie să fim martori ai lui Hristos, şi să avem roada Duhului Sfânt (Gal. 5:22-23) în vieţile noastre. Nu ar trebui să dai altora tractate evanghelistice, câtă vreme nu se văd „semne” reale în viaţa ta. Prea mulţi oameni vor să spună altora Evanghelia, dar ceea ce mărturisesc ei nu se vede și în viața lor. Așa cum există şi destui creștini care au o viaţă corespunzătoare, dar nu mărturisesc altora Evanghelia. Creștinii trebuie să fie și să aibă „un clopoţel şi o rodie, un clopoţel şi o rodie”!
„Aaron se va îmbrăca cu ea ca să facă slujba; când va intra în Locaşul Sfânt înaintea Domnului şi când va ieşi din el, se va auzi sunetul clopoţeilor, aşa că el nu va muri.” (Exodul 28:35)
Aceste simboluri ale trăirii creștine şi ale mărturiei scoteau un sunet, atunci când marele preot intra şi ieşea din sanctuar. Afirmația „aşa că el nu va muri” îi punea în alertă, pentru că preotul însuși urma să fie judecat de Domnul... trăgând cuvenitul semnal de alarmă, pentru că dacă ar face acest ritual în mod greşit, ar fi fost loviţi de moarte. Iar clopoțeii erau nu pentru Domnul, ci pentru popor, ca ei să știe – auzindu-i – că jertfa și preotul fuseseră primiți de Domnul!
„Să faci şi o tablă de aur curat şi să sapi pe ea, cum se sapă pe o pecete: «Sfinţenie Domnului». S-o legi cu o sfoară albastră de mitră, în partea dinainte a mitrei. Ea să fie pe fruntea lui Aaron; şi Aaron va purta fărădelegile săvârşite de copiii lui Israel când îşi aduc toate darurile lor sfinte; ea va fi necurmat pe fruntea lui înaintea Domnului, pentru ca ei să fie plăcuţi înaintea Lui.” (Exodul 28:36-38)
Acest set de veșminte îl distingeau pe marele preot de alţi preoţi; ele arată și azi gloria şi frumuseţea Marelui nostru Preot, Domnul Isus Hristos – care este „sfânt, blând, nepătat, despărţit de păcătoşi”. El a murit aici pe pământ pentru a ne mântui, iar acum locuieşte la dreapta lui Dumnezeu pentru a ne păstra mântuiţi.
„Tunica s-o faci de in subţire; să faci o mitră de in subţire şi să faci un brâu lucrat la gherghef. Fiilor lui Aaron să le faci tunici, să le faci brâie şi să le faci scufii, spre cinste şi podoabă. Să îmbraci cu ele pe fratele tău, Aaron, şi pe fiii lui împreună cu el. Săi ungi, să-i închini în slujbă, să-i sfinţeşti şi-Mi vor sluji ca preoţi. Fă-le izmene de in ca să-şi acopere goliciunea, de la brâu până la glezne. Aaron şi fiii lui le vor purta când vor intra în Cortul întâlnirii sau când se vor apropia de altar ca să facă slujba în Locaşul Sfânt; astfel ei nu se vor face vinovaţi şi nu vor muri. Aceasta este o lege veşnică pentru Aaron şi pentru urmaşii lui după el.” (Exodul 28:39-43)
Dragi prieteni, şi noi trebuie să ne distingem prin haina neprihănirii noastre, câștigată și păstrată prin meritele Domnului nostru! Pentru El trebuie și noi să trăim frumos și să fim mărturia iubirii şi iertării pe care El le are pentru omenirea întreagă! Pe curând!

Exodul 29:1-46 | Itinerar Biblic | Episodul 134

Dragi ascultători, fiecare din întâlnirile noastre ne dă prilejul să admirăm cu recunoștință modul în care Dumnezeu Se apropie de creaturile Sale, oameni care nu avem niciun merit, dar cărora dragostea Lui ne acordă atâta atenţie! Și pentru că din pricina păcatelor noastre nu putem suporta prezenţa Lui, Dumnezeu îngăduie o apropiere mediată, prin intermediul preoţilor în vechime, şi prin Domnul Isus în zilele noastre. Mântuitorul Isus Hristos este astăzi Marele Preot, care face legătura dintre noi, poporul şi Domnul Isus.
Suntem onorați să intrăm în prezenţa Celui Preaînalt, și binecuvântați că Acela care ne facilitează intrarea este Domnul Isus Hristos! Dar dacă noi azi avem un așa Mijlocitor slăvit, desăvârșit, să nu uităm că înainte de aceasta, pentru poporul evreu, Dumnezeu a numit preoţi dintre oameni – mai precis din seminția lui Levi, pe Aron şi pe fiii lui.
În capitolele precedente din a doua carte a VT, Dumnezeu a prefigurat în detaliu atât cadrul în care preoții își vor desfășura slujba în cadrul Cortului Întâlnirii, mobilierul și instrumentarul ceremonial, cât și îmbrăcămintea care trebuia să-i distingă pe aceşti slujitori de restul poporului. Cred că ați reținut că nu era vorba totuși atât de o uniformă aparte, cât de piese vestimentare cu simbolistică marcantă, și cu semnificații precise în planul lui Dumnezeu pentru izbăvirea noastră de sub puterea păcatului.
Suntem acum la capitolul 29 din cartea Exodul, în care Dumnezeu se va concentra pe Aaron şi compania, cei învestiţi ca preoţi ai Săi.
Este un capitol destul de lung și poate că nu foarte atractiv pentru unii... Nu conține evenimente spectaculoase, dar este un pasaj prin care Dumnezeu ne comunică din nou informaţii cu privire la viaţa noastră marcată de păcate, şi la nevoia noastră de iertare. Sunt convins că Duhul lui Dumnezeu vrea să folosească și aceste versete pentru noi, deoarece e vorba de abecedarul lui Dumnezeu, care conţine atâtea lecţii spirituale esențiale.
Să vedem așadar ce ne comunică azi Scriptura. Mai întâi Dumnezeu vorbeşte despre consacrarea lui Aron şi a fiilor lui pentru slujba de preoţi ai Săi:
„Iată ce vei face pentru ca să-i sfinţeşti şi să-Mi împlinească slujba de preoţi: Ia un viţel şi doi berbeci fără cusur.” (Exodul 29:1)
În ceea ce-l privește pe credincios, nu el este cel care se sfințește, ci Dumnezeu face acest lucru. Sfinţirea se face pe baza lucrării încheiate a lui Hristos și numai pe baza ei – desigur, cu asentimentul/acceptul, prin ascultarea/dorința credinciosului. (Exodul 29:2-4)
„Fă, cu făină aleasă de grâu, nişte azime, turte nedospite, frământate cu untdelemn, şi plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn. Să le pui într-un coş şi să le aduci împreună cu viţelul şi cei doi berbeci. Să aduci apoi pe Aaron şi pe fiii lui la uşa Cortului întâlnirii şi să-i speli cu apă.”
Spălarea este un lucru specific regenerării, după cum ni se spune și în Tit 3:5: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” Spălarea menţionată în acest pasaj are loc în contextul naşterii din nou, însă ligheanul era folosit pentru o altfel de spălare.
Iar după igienizarea corespunzătoare, Moise îi va îmbrăca acum pe Aaron și fiii lui.
„Să iei veşmintele; să îmbraci pe Aaron cu tunica, cu mantia efodului, cu efodul şi cu pieptarul, şi să-l încingi cu brâul efodului. Să-i pui mitra pe cap, şi pe mitră să pui tabla sfinţeniei. Să iei untdelemnul pentru ungere, să i-l torni pe cap, şi să-l ungi. Să aduci apoi pe fiii lui şi să-i îmbraci cu tunicile. Să încingi pe Aaron şi pe fiii lui cu un brâu şi să pui scufiile pe capetele fiilor lui Aaron. Preoţia va fi a lor printr-o lege veşnică. Astfel să închini pe Aaron şi pe fiii lui în slujba Mea.” (Exodul 29:5-9)
Sfinţirea se referă mai degrabă la ceea ce face Dumnezeu decât la ceea ce facem noi. Aud astăzi atât de des vorbindu-se despre „servicii de consacrare”, în care oamenii promit să facă ceva pentru Domnul. Am promis lui Dumnezeu lucruri mari în trecut şi nu am prea făcut mare lucru. Nu vreau să mă gândesc că aceasta ar însemna consacrarea mea. Consacrarea nu se referă la ceea ce Îi promit eu Lui, ci înseamnă mai degrabă să venim la Dumnezeu cu mâinile goale, mărturisindu-ne slăbiciunile şi incapacitatea noastră de a face ceva, lăsându-l apoi pe Dumnezeu să facă restul.
Dacă citești rugăciunile lui Moise, Ilie, David şi Samuel din Vechiul Testament şi pe cele ale lui Pavel din Noul Testament, vei descoperi că ei nu au venit niciodată la Dumnezeu pe baza statutului lor sau pe baza promisiunilor făcute înaintea lui Dumnezeu. Eu am participat adesea la servicii de consacrare și am văzut cum oamenii vorbeau despre lucrurile minunate pe care urmau să le facă pentru Dumnezeu. Am auzit destule promisiuni la aceste slujbe de consacrare despre cum vor întoarce lumea pe dos pentru Dumnezeu, însă, din nefericire, multe din aceste promisiuni nu sunt ţinute niciodată... semn că și când credem că am avea ce să-I oferim lui Dumnezeu, nu ne ținem de promisiune, nu-i aşa? Poate tu ai ceva de oferit lui Dumnezeu, eu însă nu am. Așa că, tot ce trebuie să facem noi este să venim la El, așa cum suntem, poate chiar cu mâinile goale – pentru ca El să le umple!
„Să aduci viţelul înaintea Cortului întâlnirii, şi Aaron şi fiii lui să-şi pună mâinile pe capul viţelului.” (Exodul 29:10)
Marele preot şi familia sa trebuiau să-și pună mâinile pe capul viţelului. Punerea mâinilor pe capul unui animal înseamnă identificare. Când un păcătos venea la altar şi-şi punea mâinile pe capul animalului adus, însemna că acel animal îi lua locul.
Sunt mulţi oameni care cred că punerea mâinilor transmite ceva magic sau spiritual, dar nu așa stau lucrurile. Nu acesta este scopul punerii mâinilor. Singurul lucru pe care îl poţi transmite altui om prin punerea mâinilor sunt germenii, care provoacă diverse boli.
Am slujit timp de mai mulţi ani într-o biserică din care au plecat peste 100 misionari. Când un misionar pleca pe câmpul de misiune, obișnuiam să avem o slujbă de consacrare pentru a pune deoparte pe acel misionare pentru lucrarea sa și ne puneam mâinile peste el. Până acum nu am transferat nimic nici unui misionar. Scopul punerii mâinilor era identificarea. Misionarii aceia se identificau cu noi şi ne reprezentau pe câmpul de misiune. Eu cred că atunci când îmi pun mâinile peste un misionar, el se identifică cu mine în lucrare, iar eu am o oarecare responsabilitate de a mă ruga pentru el şi de a-l susţine.
Punerea mâinilor înseamnă identificare.                                 (Exodul 29:11-14)
Să junghii viţelul înaintea Domnului, la uşa cortului întâlnirii. Să iei cu degetul tău din sângele viţelului, să pui pe coarnele altarului, iar celălalt sânge să-l verşi la picioarele altarului. Să iei toată grăsimea care acoperă măruntaiele şi prapurul ficatului, cei doi rărunchi cu grăsimea care-i acoperă şi să le arzi pe altar. Dar carnea viţelului, pielea şi balega lui să le arzi în foc, afară din tabără: aceasta este o jertfă pentru păcat.
Viţelul lua locul lui Aaron și urma să moară în locul lui, pentru că Aaron era păcătos. Aceasta este arderea de tot. În cartea Leviticul vom discuta mai detaliat despre aceste jertfe. Chiar şi în Grădina Eden a existat o ardere de tot. Altarul pomenit aici este altarul de aramă, uneori numit și altarul pentru arderile de tot, pentru că aici se aduceau jertfele principale. Jertfa principală (arderea de tot, care era și prima jertfă adusă) arată spre persoana lui Hristos, în timp ce altarul vorbeşte despre ce a făcut El pentru noi. Cu această jertfă Îl identifică autorul epistolei către evrei pe Domnul Isus: „În adevăr, trupurile dobitoacelor al căror sânge este adus de marele preot în Locul Preasfânt, pentru păcat, „sunt arse de tot afară din tabără”. De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. (Evrei 13:11-12)
În ritualul sfințirii preoților în slujire erau așadar trei pași de făcut. Întâi, Aaron și fiii săi erau închinați Domnului de către popor. Erau aduse la ușa cortului întâlnirii coșul cu azimile, și cele trei vite, împreună cu oamenii, îmbrăcați în veșminte preoțești. Apoi se turna untdelemnul pe capul lui Aaron, care era astfel consacrat în slujbă. Dar era necesară și acceptarea/confirmarea Domnului – posibilă doar pe baza jertfei. După ce Aaron și fiii își punea mâinile pe capul animalului, vițelul era înjunghiat, sângele era stropit pe altar și grăsimea lui arsă; restul animalului era ars afară din tabără, ca jertfă pentru păcat.
Să iei pe unul din cei doi berbeci; iar Aaron şi fiii lui să-şi pună mâinile pe capul berbecului. Să junghii berbecul; să-i iei sângele şi să-l stropeşti pe altar de jur împrejur. Apoi, să tai berbecul în bucăţi şi să-i speli măruntaiele şi picioarele, şi să le pui lângă celelalte bucăţi şi lângă capul lui. Berbecul să-l arzi de tot pe altar; aceasta este o ardere-de-tot pentru Domnul, este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. (Exodul 29:15-18)
Primul berbec era adus ca ardere de tot, o jertfă mistuită, de bun miros – și Domnul Isus este identificat și cu această jerfă (cf. Efes. 5:2: „Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros” lui Dumnezeu.”)
Apoi al doilea berbec era sacrificat, sângele lui fiind stropit peste Aaron și fiii săi, și peste hainele preoțești – în felul acesta ei fiind considerați/acceptați de către Dumnezeu ca închinați în slujba Lui.
Să iei apoi pe celălalt berbec, iar Aaron şi fiii lui să-şi pună mâinile pe capul berbecului. Să junghii berbecul; să iei din sângele lui, să pui pe vârful urechii drepte a lui Aaron şi pe vârful urechii drepte a fiilor lui, pe degetul cel mare al mâinii lor drepte şi pe degetul cel mare al piciorului lor drept, iar celălalt sânge să-l stropeşti pe altar de jur împrejur. Să iei din sângele de pe altar şi din untdelemnul pentru ungere şi să stropeşti pe Aaron şi veşmintele lui, pe fiii lui şi veşmintele lor. Astfel vor fi închinaţi Aaron şi veşmintele lui, fiii şi veşmintele lor în slujba Domnului. Să iei apoi grăsimea berbecului, coada, grăsimea care acoperă măruntaiele, prapurul ficatului, cei doi rărunchi cu grăsimea care-i acoperă şi spata dreaptă, căci acesta este un berbec de închinare în slujba Domnului; din coş să iei, din azimile puse înaintea Domnului, o turtă de pâine, o turtă cu untdelemn şi o plăcintă. Toate acestea să le pui în mâinile lui Aaron şi în mâinile fiilor lui şi să le legeni într-o parte şi într-alta, ca un dar legănat înaintea Domnului. Să le iei apoi din mâinile lor şi să le arzi pe altar, deasupra arderii-de-tot; aceasta este o jertfă mistuită de foc înaintea Domnului, de un miros plăcut Domnului. (Exodul 29:19-25)
Semnul acceptării era dreptul de a participa la masa Domnului (vv. 22-34) Această masă semnifică starea de har în care intră cei aceptați în prezența lui Dumnezeu. Același lucru se întâmplase pe Sinai la încheierea legământului: „Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu şi cu şaptezeci de bătrâni ai lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui. El nu Şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut.” (Exodul 24:9-11) Numai cel acceptat de Dumnezeu putea mânca și bea fără teamă înaintea lui Dumnezeu. Ce favoare să ne știm acceptați și părtași cu Domnul la masă, prin puterea sângelui vărsat de Însuși Fiul Său, pentru păcatele noastre, „dincolo de poartă”...
Dacă după toate astea continuăm să păcătuim cu voia, să ne împotrivim și să nesocotim cu bună știință tot ce a făcut și oferă Dumnezeu pentru noi, călcăm în picioare sângele răscumpărător și batjocorim Duhul harului; pedeapsa va fi cu atât mai aspră cu cât nu desconsiderăm sânge de viței sau berbeci, ci sângele scump și curat al Fiului lui Dumnezeu!
Preoția este un har, un privilegiu și o mare responsabilitate!
„Să iei şi pieptul berbecului care va sluji la închinarea lui Aaron în slujba Domnului şi să-l legeni într-o parte şi în alta, ca un dar legănat înaintea Domnului: aceasta va fi partea ta. Să sfinţeşti pieptul legănat şi spata ridicată din berbecul care va sluji la închinarea lui Aaron şi a fiilor lui în slujba Domnului, pieptul legănându-l într-o parte şi într-alta, spata înfăţişând-o înaintea Domnului prin ridicare.” Ele vor fi ale lui Aaron şi ale fiilor lui, printr-o lege veşnică, pe care o vor ţine copiii lui Israel; căci este o jertfă adusă prin ridicare, şi, în jertfele de mulţumire ale copiilor lui Israel, jertfa adusă prin ridicare va fi a Domnului. (Exodul 29:26-28)
După cum am spus mai sus, în Leviticul vom vedea că o parte din carnea jertfei îi revenea lui Aaron şi celorlalți preoţi, ca parte a lor. Leviţii nu primiseră pământ de cultivat ca moștenire a lor în Țara Promisă şi acesta este modul în care Dumnezeu se îngrijea de nevoile lor. Leviţii slujeau în Cortul întâlnirii şi mai târziu la Templu, astfel că ei primeau o parte din jertfele aduse.
Veşmintele sfinte ale lui Aaron vor fi după el ale fiilor lui, care le vor pune când vor fi unşi şi când vor fi închinaţi în slujbă. Vor fi purtate timp de şapte zile de acela dintre fiii lui, care îi va urma în slujba preoţiei şi care va intra în cortul întâlnirii ca să facă slujba în Sfântul Locaş. (Exodul 29:29-30)
Iată deci că Domnul desemnează aici un soi de recuzită oficială de ordinare/învestire; cel ce-i va succeda lui Aaron ca mare preot va trebui să le poarte și el – pe aceleași! – vreme de șapte zile, probabil ca un simbol al deplinei consacrări!
Să iei apoi berbecul pentru închinarea în slujba Domnului şi să pui să-i fiarbă carnea într-un loc sfânt. Aaron şi fiii lui să mănânce, la uşa cortului întâlnirii, carnea berbecului şi pâinea din coş. Să mănânce astfel tot ce a slujit la facerea ispăşirii, ca să fie închinaţi în slujbă şi sfinţiţi; nimeni altul să nu mănânce din ele, căci sunt lucruri sfinte. Dacă va rămâne ceva din carnea întrebuinţată pentru închinarea în slujbă şi din pâine până dimineaţa, să arzi în foc ce va rămâne; să nu se mănânce, căci este un lucru sfânt. (Exodul 29:31-34)
Berbecul pentru această ceremonie de învestire trebuia gătit într-un loc anume desemnat și considerat sacru, probabil în preajma/curtea Cortului. Apoi cei desemnați pentru slujbă trebuiau să-și împartă porțiile desemnate și să le consume în această masă de împărtășire, într-un cerc închis totuși... Iar tot ce rămânea după masă, trebuia nimicit prin ardere.
Să urmezi, cu privire la Aaron şi la fiii lui, toate poruncile pe care ţi le-am dat. În şapte zile să-i închini în slujbă. În fiecare zi să mai aduci un viţel ca jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcând ispăşirea aceasta, şi să-l ungi ca să-l sfinţeşti. Timp de şapte zile, să faci ispăşire pentru altar şi să-l sfinţeşti, şi astfel altarul va fi preasfânt, şi oricine se va atinge de altar va fi sfinţit. (Exodul 29:35-37)
Din nou este subliniată apăsat ascultarea, conformarea cu cele poruncite. Ispășirea trebuia făcută și-n ce privește altarul, șapte zile la rând câte un vițel – după care și altarul va fi compatibil cu închinarea adecvată, în conformitate cu cerințele și statutul Celui Preasfânt! Deci în consecință și cee ace urma să fie pus pe altar devenea/era considerat sfânt!
Apoi Moise este instruit de Domnul în ce privește arderea de tot continuă...
„Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi, necurmat. Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel seara. Împreună cu cel dintâi miel, să aduci a zecea parte dintr-o efă de floare de făină frământată într-un sfert de hin de untdelemn de măsline fără drojdii şi o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin.” Pe al doilea miel să-l jertfeşti seara şi să aduci împreună cu el o jertfă de mâncare şi o jertfă de băutură ca cele de dimineaţă; aceasta este o jertfă mistuită de foc de un miros plăcut Domnului. (Exodul 29:38-41)
Repet, în cartea Leviticul vom afla mai multe detalii cu privire la jertfa necurmată. Aceasta era o jertfă zilnică; un miel era jertfit dimineața şi un miel seara. Jertfa necurmată indică faptul că omul trebuie să-şi amintească permanent că cineva trebuia să-i ia locul şi că păcatul lui trebuia pedepsit cu moartea. Trebuia să existe vărsare de sânge.
Epistola către Evrei va relua și ea (și nu numai) în NT acest principiu fundamental al ispășirii: fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate! Iar ispășirea perfectă a fost făcută în/de către Domnul Isus Hristos! Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine Însuşi, ca marele preot care intră în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui, fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.” (Ev. 9:24-26). Sângele boilor, ţapilor şi-al mieilor doar acoperea pentru o vreme păcatul, nu-l putea şterge... doar sângele lui Isus Hristos a putut să facă acest lucru! Jertfa Sa este suficientă! Domnul S-a ocupat de problema păcatului aşa cum trebuie. El a murit o singură dată. O singură dată, la sfârşitul vremurilor, a venit pentru a spăla, a şterge, a înlătura efectele păcatului, jertfindu-Se pe Sine!
Și pentru că noi suntem beneficiarii acestei jertfe binecuvântate, se cuvine, suntem datori, e frumos să fim recunoscători! Mulțumirea și lauda noastră constituie o jertfă de bun miros înaintea tronului de Suveran Absolut, din mărire, al Dumnezeului nostru. Să-I aducem deci și noi o jertfă necurmată de recunoștință și reverență, în trăirea și mărturia vieții noastre, și s-o închinăm permanent și natural, cu smerenie și bucurie!   
Capitolul 29 din Exodul se încheie cu promisiunea prezenței lui Dumnezeu, care se transformă într-o explozie de bucurie a lui Dumnezeu, la gândul că vine să locuiască în mijlocul poporului Său.
Aceasta este arderea-de-tot necurmată, care va fi adusă de urmaşii voştri la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întâlni cu voi şi îţi voi vorbi. Acolo Mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul Dumnezeul lor. (Exodul 29:42-46)
Aproape că-L auzi și parcă-L vezi pe Dumnezeu cum nu mai poate de bucurie (o imagine redată perfect în Țefania 3:17)! Se împlinește dorința Lui dintotdeauna de a avea un popor în mijlocul căruia să locuiască și prin care să lucreze! Mai trebuia acum să fie realizat Cortul – urmând cu fidelitate modelul prescris. Iar cheia realizării planului de mântuire, răscumpărare, sfințire nu era nici cortul, nici preoții, nici ritualul – ci jertfa necurmată (v. 38) Dumnezeu locuia în mijlocul poporului doar în baza sângelui care acoperea păcatele poporului, zi și noapte... Dacă focul s-ar fi stins, sfințenia lui Dumnezeu ar fi mistuit tabăra (așa cum vom vedea că se va întâmpla în cartea Leviticul).
Vă doresc, îmi doresc ca acest gând și dor al sfințeniei Domnului și-al părtășiei Sale cu ai Săi, să fie și al nostru, și asta să ne stimuleze la închinare și ascultare necurmată!

Exodul 30:1-21 | Itinerar Biblic | Episodul 135

Dragi ascultători, chiar dacă suntem în cartea Exodul (care ar presupune dinamică, mișcare), parcurgem acum un pasaj mai static, dar doldora de indicații, prescripții și porunci divine, ale căror semnificații și relevanță ar trebui să nu ne lase indiferenți! Viața înseamnă deopotrivă practică și teorie, fiecare cu ponderea și rostul său... și dacă-L lăsăm pe Domnul să le decidă momentul și forma, nu ne rămâne decât să-I urmăm liniștiți călăuzirea!
Între timp, tot ce avem de făcut este să ne-nchinăm neîncetat – în duh și în adevăr, la fel cum în vechimea la care se referă cartea Exodul, Domnul cerea lui Israel jertfa necurmată, despre care a fost vorba și data trecută, când am citit cap. 29. De altfel, e bine de amintit că după ce-i descrisese lui Moise cortul și obiectele din el, în cap. 28 și 29 Domnul l-a instruit pe Moise cu privire la preoții ce vor coordona viața religioasă, închinarea poporului. Ordinul preoţesc, dar și jertfele care trebuiau aduse ne vorbesc despre Domnul Isus şi despre ceea ce a făcut El pentru noi oamenii. Dar asta implică și reponsabilitatea noastră – ce facem cu ce ni s-a vestit – având în vedere că aceste lucruri ne vorbesc şi despre judecata care va veni.
În Noul Testament, autorul epistolei către evrei, călăuzit de Duhul Sfânt, prezintă simplu această perspectivă pe care ar trebui să n-o tratăm simplist; în finalul capitolului 9,  citim clar că”oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” Sigur, pentru fiecare dintre noi petrecerea din lumea și viața aceasta este o certitudine. Moartea nu este ceva ce poate că o să se întâmple, ci este un fapt cert! E o problemă de „când”, nu o problemă de „dacă”! Și pe cât suntem de siguri de moarte, pe atât de sigură este şi judecata.
Dragii mei, judecarea păcatelor și răzvrătirii noastre împotriva lui Dumnezeu este o certitudine. Nimeni nu se va putea eschiva. Nimeni nu va putea ocoli această înfățișare înaintea scaunului ceresc, pentru a da socoteală de viața și alegerile sale. Jertfele despre care citim în Vechiul Testament, ca parte a sistemului ceremonial evreiesc dictat de Dumnezeu, amintesc și ele că este o judecata. Mai mult, ele ne atrag atenţia şi asupra sentinţei ce va fi pronunţată. Iar alternativa, deloc complicată, dar foarte serioasă, ne este expusă clar în Romani 6:23 – „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”
Însă mai este o certitudine cu privire la viaţa noastră, după cum rezultă din cuvintele lui Pavel: Dumnezeu a luat asupra lui această judecată. Nu pentru că noi am fi meritat acest lucru, ci pentru că ne iubeşte. El a făcut omenirii cel mai mare dar posibil, pe cât de nemeritat, pe atât de prețios: Domnul Isus. El a venit în lumea noastră, a trăit ca un miel de jertfă, cu desăvârșire neprihănit, pentru ca să poată lua (o dată pentru totdeauna și pentru toți) pedeapsa judecăţii asupra Lui!
Preoții, fiind oameni, erau pasibili de greșeli, și deci aveau nevoie și ei de jertfe pentru propria curățare, înainte de a mijloci și cere ispășire pentru popor. Înţelegem astfel cât de coruptă și coruptibilă este natura noastră. Doar Domnul Isus a fost fără pată, perfect independent de orice formă de păcătuire. El a fost singurul Mare Preot care pentru care nu trebuia jertfit nimic, de aceea a fost El adus jertfă – pentru noi și-n locul nostru!
Dragii mei, dacă poporul evreu avea nevoie în fiecare dimineaţă şi seară de jertfă de ardere de tot pentru păcatul lor, şi noi avem tot timpul nevoie să apelăm la harul de care Dumnezeu ne-a făcut parte prin Domnul Isus Hristos. Închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu, ascultarea noastră de El, rugăciunea și mărturia fără întrerupere – reprezintă forme ale jertfei noastre necurmate, bine primită înaintea scaunului de har al lui Dumnezeu!
Capitolul 30 ne întoarce către slujba din cort, cu alte instrucțiuni privind instrumentarul și utilizarea lui după voia lui Dumnezeu. Dacă șansa noastră azi e să venim înaintea lui Dumnezeu, cu credință, pe baza jertfei Domnului Isus, în închinare și ascultare, în același sens – dar în termeni mult mai exigenți – Dumnezeu statuează poporului Israel imperativul închinării întocmai după rânduiala trasată de El! Închinarea este şi tema capitolului 30 din cartea Exod, prin care ne vom lăsa conduşi astăzi.
Dacă privim la Cortul Întâlnirii pe care Dumnezeu îl impune poporului, mai precis la primul compartiment al Cortului propriu-zis, Locul Sfânt, găsim acolo trei piese de cult. Fiecare din ele ne vorbeşte despre închinare. Am privit mai îndeaproape, la momentul potrivit, sfeşnicul şi masa pentru pâinile puse înaintea Domnului. Acum ajungem la altarul care era prezent în acest loc: altarul tămâierii. Masa cu pâinile pentru punerea înainte şi sfeşnicul de aur îi reprezintă pe cei din poporul lui Dumnezeu, care se întâlnesc şi au părtăşie împreună. (Nu ne întâlnim ca să ne destindem, să socializăm sau mai rău: să bârfim, ci ca să ne hrănim cu persoana lui Isus Hristos, și să avem părtășie cu El și unii cu alții în curăție. Participăm la o masă bogată.) Altarul tămâierii este locul rugăciunii.
„Să faci apoi un altar pentru arderea tămâii, şi anume să-l faci din lemn de salcâm. Lungimea lui să fie de un cot, iar lăţimea tot de un cot; să fie în patru colţuri, şi înălţimea lui să fie de doi coţi. Coarnele altarului să fie dintr-o bucată cu el.” (Exodul 30:1-2)
Din instrucţiunile primite de Moise reiese că acesta era un altar mic (cam un sfert de mp, și aproape 1 m înălțime) și făcut din lemn de salcâm poleit cu aur.
„Să-i poleieşti cu aur curat atât partea de sus, cât şi pereţii lui de jur împrejur şi coarnele; şi să-i faci o cunună de aur de jur împrejur. Dedesubtul cununii să-i faci două verigi de aur de amândouă laturile, în cele două unghiuri, pentru punerea drugilor care vor sluji la ducerea lui. Drugii să-i faci din lemn de salcâm şi să-i poleieşti cu aur.” (Exodul 30:3-5)
Şi această mică piesă de mobilier era prevăzut cu verigi, pentru ca drugii să fie puşi în ele şi să fie dus pe umeri de preoţi. În cartea Numeri ni se spune că, în timpul marşului prin pustie, leviţii duceau articolele de mobilier.
„Să aşezi altarul în faţa perdelei dinăuntru, care este înaintea chivotului mărturiei, în faţa capacului ispăşirii, care este deasupra mărturiei, şi unde Mă voi întâlni cu tine.” (Exodul 30:6)
Drumul înspre Locul Prea sfânt pornea de la altarul arderii de tot, trecea pe lângă ligheanul în care marele preot trebuia să se spele, intra apoi în cort, trecea printre masa (cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului) și sfeșnic, și se oprea o clipă la altarul tămâierii. Acesta era așezat în fața perdelei dinăuntru care desparte Locul sfânt de Locul prea sfânt; altarul pentru tămâiere se afla în Locul Sfânt, locul închinării, aproape de intrarea în Sfânta sfintelor, în care se găsea chivotului mărturiei.
„Aaron va arde pe el tămâie mirositoare; va arde tămâie în fiecare dimineaţă, când va pregăti candelele; va arde şi seara când va aşeza candelele. Astfel se va arde necurmat din partea voastră tămâie înaintea Domnului din neam în neam.” (Exodul 30:7-8)
Acesta nu era un altar pentru jertfe. Sau mai bine zis: singura „jertfă” adusă pe el era tâmâia arsă de două ori pe zi, și fabricată după o rețetă specială.
Să nu aduceţi pe altar altfel de tămâie, nici ardere de tot, nici jertfă de mâncare şi să nu turnaţi pe el nicio jertfă de băutură. Numai o dată pe fiecare an, Aaron va face ispăşire pe coarnele altarului. Ispăşirea aceasta o va face o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispăşirea păcatului, printre urmaşii voştri. Acesta va fi un lucru preasfânt înaintea Domnului.” (Exodul 30:9-10)
Preoţii care intrau acolo ardeau deci tămâie de fiecare dată când aprindeau candelele sfeşnicului. De Ziua Ispășirii, marele preot trebuia să facă ispășire și pentru altar, curățindu-l și reconsacrându-l prin stropire cu sângele jertfei.
Acest altar, precum și tămâia, vorbesc despre rugăciune. De altfel, Biblia foloseşte de multe ori tămâia ca simbol al rugăciunii şi al laudei. David, de exemplu, în Psalmul 141:2 spune: „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta.” Și în cartea Apocalipsa regăsim simbolul tămâii: „Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie.” (Apoc. 8:3). În Luca 1:9 ni se spune că Zaharia – tatăl lui Ioan Botezătorul – „după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre să tămâieze în Templul Domnului.” Zaharia făcea parte din seminţia lui Levi şi slujea la templu. Conform acestui verset, el slujea la altarul tămâierii şi era vremea rugăciunii. Doctorul Luca deschide – din punct de vedere cronologic – Noul Testament prezentându-ni-l pe Zaharia aflat la altarul și momentul tămâierii. Cu alte cuvinte, după 400 de ani Dumnezeu rupea tăcerea la altarul tămâierii, trimițându-i lui Zaharia un mesaj acolo.
Tămâia Îl prefigurează pe Domnul Isus Hristos, Mijlocitorul nostru. Aaron a slujit ca Mare preot la locul închinării, şi Aaron Îl reprezintă pe Hristos în acest sens, chiar dacă Mântuitorul este de fapt Preot după rânduiala lui Melhisedec (conform cu Evrei 7). În Evrei 9 întâlnim o situație mai ciudată, și anume altarul tămâierii este aşezat în Locul Preasfânt. S-ar părea că autorul cărţii Evrei nu ştie unde este locul altarului tămâierii! De ce l-a aşezat în Locul Preasfânt şi nu în Locul Sfânt, ca în Exodul? Pentru că atunci când a fost scrisă această carte, perdeaua care separa Locul Preasfânt de Locul Sfânt era deja ruptă în două. Hristos S-a oferit pe Sine ca jertfă aici jos pe pământ. Trupul I-a fost frânt şi a murit pe cruce, însă El s-a înălțat din nou la cer şi altarul tămâierii se află acum în cer. Noi venim la Dumnezeu prin Isus Hristos. El este marele nostru Mijlocitor. Hristos este acum în cer, iar altarul vorbeşte despre locul unde stă El. Când venim la Dumnezeu în rugăciune, trebuie să venim prin Domnul Isus Hristos.
Am auzit pe mulţi oameni spunând: „Acum sunt mântuit, deci pot merge direct la Dumnezeu.” Nu, nu poţi face asta! Noi mergem la Dumnezeu doar prin Hristos. El este singura Cale, Singurul care ne poate înfățișa înaintea lui Dumnezeu. Hristos este în cer, rugându-Se pentru noi. Era minunat pentru copiii lui Israel să ştie că marele lor preot se află în Cort, la altarul tămâierii, rugându-se pentru ei. Îndrăznesc să spun, cu tot respectul pentru Israel, că pentru mine este un lucru și mai grozav să ştiu că Isus Hristos, Marele nostru Preot, se roagă pentru mine, pentru noi.
Hristos nu se roagă pentru lume. Ştiai asta? În  rugăciunea Sa de Mare Preot, El spune: „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi” (Ioan 17:9).
Iar dacă te întrebi: „De ce nu se roagă pentru lume?”, adu-ți aminte că Isus Hristos a murit pentru lume, iar Duhul Sfânt se află pe pământ pentru a face această ofertă să devină o realitate în viața celor care-L primesc. Hristos nu putea face mai mult decât să moară pentru păcatele lumii. El Se află în cer ca să Se roage pentru cei care L-au primit deja ca Mântuitor... iar eu mă bucur că face asta, pentru că altfel, noi nu am reuși mare lucru aici pe pământ. Ce bine este să știm că avem un Mare Preot care Se roagă pentru noi! Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre datorită Persoanei lui Isus Hristos şi jertfei Sale de pe cruce pentru noi.
În Efeseni 1:6, ap. Pavel scrie: „spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui…” Datorită jertfei lui Isus Hristos, Dumnezeu Tatăl ne acceptă în Preaiubitul Său. În Matei 17:5, în Marcu 9:7, în Luca 9:35, Dumnezeu Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!” Nu trebuie doar să-L ascultăm, ci putem (și trebuie) să ne și rugăm prin El. Isus Hristos ne-a spus în Ioan 14:14: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face/veți primi/veți avea.” Asta înseamnă să te rogi în și prin Duhul!
De remarcat, de asemenea, că acest altar al tămâierii era despărţit de alte articole de mobilier. Doar preoţii se puteau închina aici. Niciun alt demnitar, nici măcar împărații nu erau acceptați (amintiți-vă că Ozia a fost lovit cu lepră când a încercat să pătrundă aici, 2 Cron. 26:16-21). Doar preoţii se pot ruga astăzi – şi fiecare credincios adevărat în Hristos este (grație Mraelui lor Preot Isus) un preot. Auzim astăzi tot felul de lucruri sentimentale, cum că un om poate să trăiască în păcat, să-L respingă pe Hristos, iar apoi la necaz, când mama se află în spital, de exemplu, acesta poate să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu şi să primească răspuns la rugăciunea sa. Vedem, auzim, citim despre astfel de scene... şi există și unii predicatori care povestesc astfel de întâmplări emoționante... dar să știți că Dumnezeu spune că El nu răspunde la acest fel de rugăciuni. Trebuie să fim de aceea foarte atenţi! Altarul tămâierii este doar pentru preoţi. Singura rugăciune pe care un păcătos o poate rosti este: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” Da, Dumnezeu ascultă şi răspunde acestei rugăciuni, atunci când Îi este adresată!
Versetul 8 ne spune că și pe acest altar trebuie să existe o „ardere necurmată... înaintea Domnului din neam în neam”. Trebuie să existe o laudă continuă la adresa lui Dumnezeu. Tămâia trebuia să fie pusă pe altar dimineaţa şi seara. În 1 Tesaloniceni 5:17 suntem îndemnați să ne rugăm „neîncetat”.
Când marele preot mergea înăuntru şi aducea tămâia pe altar, petrecea ceva timp în Cort, astfel că mirosul de tămâie intra în hainele sale, iar când ieşea afară, oamenii simţeau mirosul. Am putea spune că marele preot avea parfumul potrivit, iar oamenii simţeau parfumul când acesta trecea pe lângă ei, astfel că puteau exclama: „Ce frumos miroase!” Problema cu cei mai mulţi credincioşi astăzi este că nu au parfumul potrivit. Parfumul potrivit pentru un credincios este rugăciunea. Haideți să lăsăm ca rugăciunile noastre să ajungă înaintea lui Dumnezeu ca un miros plăcut, care îţi va pătrunde și în haine, dacă petreci timp în rugăciune!
Un lucru asupra căruia se insistă este că doar cei răscumpăraţi se pot închina!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Când vei socoti pe copiii lui Israel şi le vei face numărătoarea, fiecare din ei să dea Domnului un dar în bani, pentru răscumpărarea sufletului lui, ca să nu fie loviţi de nicio urgie, cu prilejul acestei numărători. Iată ce vor da toţi cei ce vor fi cuprinşi în numărătoarea aceasta: o jumătate de siclu, după siclul Sfântului Locaş, care este de douăzeci de ghere; o jumătatede siclu va fi darul ridicat pentru Domnul.” (Exodul 30:11-13)
Aceasta este a doua condiție a închinării. Nu va izbucni nicio urgie printre israeliți, pentru că vor fi răscumpăraţi și trebuiau să fie răscumpăraţi cu argint. Argintul era metalul răscumpărării şi un fel de răscumpărare. Toţi închinătorii trebuiau răscumpăraţi. Se vorbește adesea despre închinarea publică, însă aceasta, de fapt, nu există. Doar cei răscumpăraţi se pot închina, sau mai bine zis doar închinarea lor are efect, ajunge și este primită înaintea lui Dumnezeu! Partea bună și frumoasă este că oricine poate fi răscumpărat!
Orice om cuprins în numărătoare, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, va plăti darul ridicat pentru Domnul. Bogatul să nu plătească mai mult şi săracul să nu plătească mai puţin de o jumătate de siclu ca dar ridicat pentru Domnul, pentru răscumpărarea sufletelor. Să ridici de la copiii lui Israel argintul pentru răscumpărare şi să-l întrebuinţezi pentru slujba cortului întâlnirii; aceasta va fi pentru copiii lui Israel o aducere aminte înaintea Domnului pentru răscumpărarea sufletelor lor.” (Exodul 30:14-16)
Din argintul strâns s-au turnat picioarele scândurilor cortului. Întregul cort era așezat pe prețul răscumpărării sufletelor copiilor lui Israel, dar nu pe argint, ci pe ce s-a făcut cu el! Argintul pt răscumpărraea sufletelor lor prefigura argintul ce va fi plătit pt trădarea Răscumpărătorului nostru – ce urma plătirii celor 3- de arginți avea să fie temelia Bisericii (1 Cor 3:11) Despre acest adevăr vorbesc prorocii și apostolii peste tot în Scriptură.
Valoarea sufletelor copiilor lui Israel era egală. Bogatul nu putea/trebuia să dea mai mult, nici săracul mai puțin de jumătate de siclu. Domnul Isus a atras atenția că mântuirea este plătită de Dumnezeu, nu de oameni. Vă aduceți aminte probabil de întrebarea lui Petru (Matei 19:27), care suna cam așa: „Dar Doamne, noi am plătit mai mult de o jumătate de siclu, ce răsplată vom avea?!” – răspunsul Domnului vine sub forma Pildei lucrătorilor viei, la începutul cap. 20 din Matei... dar poate fi și vers. 15 din Exodul 30 – Bogatul să nu...
Așadar, închinătorii trebuie să fie răscumpăraţi, dar şi curăţaţi... astfel că ajungem acum la lighean. Spălarea mâinilor și picioarelor preoților înainte de intrarea în cort pt slujire era obligatorie, de aceea li se pune la dispozție ligheanul de aramă. Preoții trebuiau să fie curați pentru toate slujbele pe care le făceau în cort sau în altar, neascultarea fiind pedepsită cu moartea. Ligheanul este aşezat în curtea de afară şi este făcut din aramă, la fel ca altarul pentru jertfe. Aici se ocupă Dumnezeu de problema păcatului. Ligheanul de aramă este locul unde Dumnezeu se ocupă de păcatele sfinţilor. Și sfinţii păcătuiesc uneori. Ideea că sfinţii sunt perfecți nu este adevărată, și cred că suntem cu toții de acord cu asta!
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Să faci un lighean de aramă, cu piciorul lui de aramă, pentru spălat; să-l aşezi între Cortul întâlnirii şi altar şi să torni apă în el, ca să-şi spele în el Aaron şi fiii lui mâinile şi picioarele. Când vor intra în Cortul întâlnirii, se vor spăla cu apa aceasta ca să nu moară; şi se vor spăla şi când se vor apropia de altar ca să facă slujba şi ca să aducă Domnului jertfe arse de foc. Îşi vor spăla mâinile şi picioarele ca să nu moară. Aceasta va fi o lege necurmată pentru Aaron, pentru fiii lui şi pentru urmaşii lor.” (Exodul 30:17-21)
Preotul nu putea intra în cort să slujească până când nu se spăla mai întâi. Preotul era pasibil să se contamineze când se afla afară. Când mergi la biserică şi nu te bucuri de slujbă, poate asta nu înseamnă neapărat că predicatorul este plictisitor, ci poate că ești un sfânt murdar. Iar când în biserică apare sau se manifestă – fie și sporadic – combinaţia „predicator plictisitor/sfânt murdar”, atunci slujba, cu siguranță, nu este deloc captivantă, pentru că prezența Domnului nu poate fi asigurată!
Chiar credincioși fiind, ne murdărim adesea în această lume supusă stricăciunii, degradării, principiului păcatului... și nu ne putem închina până nu suntem curăţaţi. De aceea Domnul a lăsat exemplul spălării picioarelor ucenicilor – ca necesitate a permanenței curățării, smeririi și slujirii. El face asta şi astăzi, prin sfinții Săi. O teologie care nu se predă în școli azi, și care-ar trebui să ne includă pe toți, este „teologia ligheanului” predată de Mântuitorul! „Toți, în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie” – ne învață ap. (1 Petru 5:5).
Și noi trebuie să mergem la lighean. Acesta era primul lucru pe care îl făceau preoţii. Dacă trebuiau să meargă la altarul de aramă, se spălau și înainte şi după... Dacă intrau în Locul Sfânt, se spălau înainte de a intra şi după ce ieșeau. Cred că problema spălatului era foarte importantă. Era atât de importantă, de fapt, încât îmi închipui cum un preot, aflat în faţa ligheanului, îl întreba pe celălalt: „De câte ori ai fost azi aici?” Celălalt preot îi răspundea: „De vreo 12 ori.” Şi primul preot ar spune: „Eu am fost de și mai multe ori! Ia uite la mâinile mele! Mi s-a asprit pielea de cât de des m-am spălat! Mă-ntreb de ce-o vrea Dumnezeu să facem asta aşa de des?!” Iar Aaron, de undeva din preajmă, le-ar spune: „Domnul vrea să te speli din nou şi din nou, pentru ca să-ți amintești că trebuie să fii sfânt, dacă te-nfățișezi înaintea Lui. Nu I te poţi închina, nu-L poți sluji sau să fii folosit de El, dacă nu eşti curat!” Ligheanul ne-nvață deci smerenie și curățenie! De luat aminte!
E momentul să ne luăm rămas bun... Mulțumim Domnului pentru accentele pe care le pune, de folos și nouă azi, chiar dacă inspirate din realități și ceremonialuri străvechi. Pentru a continua să învățăm din Exodul, vă aștept și data viitoare! Pe curând!

Exodul 30:22-31:18 | Itinerar Biblic | Episodul 136

Ne reîntâlnim într-un context (într-un pasaj din Cuvântul lui Dumnezeu) în care se dau primele prescripții privind închinarea corespunzătoare și ceremonialul adecvat la Cortul Întâlnirii – și care au configurat și modul în care inclusiv oamenii moderni se pot înfățișa înaintea lui Dumnezeu astfel încât să fie acceptați! Sigur că există diferențe între Vechiul și Noul Legământ, între evrei și neamuri, dar Dumnezeu este același – și sfințenia Lui esențială impun închinătorilor condiția primordială a pocăinței, a smeririi, a ascultării de Dumnezeu! Ulterior acestora, apar paliere specifice vieții de credință, precum închinarea și slujirea – care iarăși nu pot fi abordate oricum! De exemplu, ideea că un sfânt murdar poate sluji lui Dumnezeu și slujirea lui să fie acceptată nu este adevărată. Auzim uneori că cineva a avut o relație extraconjugală şi toată lumea spune: „Oh, nu înţeleg cum i se poate întâmpla așa ceva unui om care face o asemenea lucrare pentru Dumnezeu!” Poate că omul respectiv era predicator sau un bun lucrător creştin, însă dacă privim cu atenţie lucrarea sa, observăm că este doar lemn, fân şi trestie (1 Corinteni 3:12-15 ne atenționează că „dacă clădeşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.”) Așadar, respectiva „lucrare măreață” nu are nicio valoare în ochii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu vrea ca noi să fim curaţi. El a rânduit lucrurile, inclusiv amplasarea pieselor de mobilier din Cortul Întâlnirii, în acet sens!
În Exodul 30, citim că preoţii trebuiau să se spele în ligheanul de aramă. Credincioșii trebuie să vină la Domnul şi să-și mărturisească păcatele. 1 Ioan 1:9 ne asigură că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” Acest lighean de aramă simbolizează sfinţirea noastră. Trebuie să ne spălăm, dacă vrem să slujim lui Dumnezeu. Trebuie să ne spălăm dacă vrem să fim folosiţi de Dumnezeu. Trebuie să fim curaţi. Nu numai că hainele noastre trebuie să aibă un miros plăcut de tămâie, dar trupurile noastre trebuie spălate cu apă curată. Apa curată este Cuvântul lui Dumnezeu.
Ligheanul era făcut din aramă. Femeile şi-au donat oglinzile lor din aramă lustruită pentru ca din ele să fie făcut ligheanul. Oglinzile arată murdăria, şi curățenia era și scopul ligheanului. Ligheanul slujea la curăţirea preotului şi simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este o oglindă şi, când privim în ea, păcatul nostru este descoperit. Trebuie apoi să ne mărturisim păcatul şi să fim curăţaţi. Nu trebuie neapărat să ne mărturisim public păcatele, ci să mergem înaintea lui Isus Hristos în cămăruța noastră. Acel lighean de aramă se află acum în cer. Cred că în fiecare duminică, înainte de a intra în biserică, ar trebui să ne mărturisim păcatele din săptămâna trecută. Să nu-mi spui că tu nu te murdărești! Ochii se murdăresc. Minţile, mâin, picioarele se murdăresc... Ne murdărim de-a binelea în timpul unei săptămâni! Una din marile probleme din bisericile noastre astăzi este că suntem prea spirituali. Trebuie să ne mărturisim păcatele înaintea Domnului şi să ne spălăm înainte să venim la închinare. Dumnezeu nu acceptă închinarea, până când aceasta nu vine dintr-o inimă curată... şi nici nu va accepta lucrarea noastră decât dintr-o inimă curată.
Apoi, preoții care intrau să slujească înaintea Dumnezeu nu doar că trebuiau să fie curați și îmbrăcați cu hainele speciale, făcute spre cinste și odoabă, dar trebuiau să fie și unși cu mirodeniile cele mai alese și cu smirnă foarte curată. De aceea, atât untdelemnul cât și tămâia aveau rețete speciale, fiind desemnate a fi folosite exclusiv în slujirea din Cort.
Partea a doua a capitolului 30 din Exodul ne invită în bucătăria Cortului, în culise – și ne oferă două rețete ale unor ingrediente absolut speciale, utilizate – sub amenințarea nimicirii – exclusiv în slujirea și consacrarea Cortului Întâlnirii! (Exodul 30:22-30)
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Ia din cele mai bune mirodenii, cinci sute de sicli de smirnă foarte curată, jumătate, adică două sute cincizeci de sicli, de scorţişoară mirositoare, două sute cincizeci de sicli de trestie mirositoare, cinci sute de sicli de casia, după siclul Sfântului Locaş, şi un hin de untdelemn de măsline. Cu ele să faci un untdelemn pentru ungerea sfântă: o amestecătură mirositoare, făcută după meşteşugul făcătorului de mir; acesta va fi untdelemnul pentru ungerea sfântă. Cu el să ungiCortul întâlnirii şi chivotul mărturiei, masa şi toate uneltele ei, sfeşnicul şi uneltele lui, altarul tămâierii, altarul arderilor-de-tot, cu toate uneltele lui, şi ligheanul cu piciorul lui. Să sfinţeşti aceste lucruri, şi ele vor fi preasfinte; oricine se va atinge de ele va fi sfinţit. Să ungi, de asemenea, pe Aaron şi pe fiii lui şi să-i sfinţeşti, ca să fie în slujba Mea ca preoţi.
Ce mai înseamnă ungerea pentru noi, cei de astăzi? Ne trimite de fapt și de drept la Duhul Sfânt. Ungerea Lui ne face în stare să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu și de aceea atâția oameni înțeleg astăzi cu smerenie și bucurie Biblia. Duhul Sfânt este Cel care foloseşte Scriptura și orice cuvânt de la Dumnezeu în viața credinciosului, și nu învăţătorul sau predicatorul. Doar Duhul ne poate da ungerea! Nu trebuie să mergi la cineva să te ungă pentru asta cu untdelemn, ci trebuie să mergi direct la Dumnezeu chiar acum şi să-I spui: „Doamne, deschide-mi inima, mintea şi viaţa ca să înţeleg Cuvântul tău!” 1 Ioan 2:20 spune: „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru.” Credincioșii sunt cei care au primit această ungere. 1 Ioan 2:27 merge mai departe și spune: „Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.” Duhul Sfânt este Cel care îți poate deschide inima şi mintea atunci când cooperezi cu Dumnezeu pentru a putea înţelege Cuvântul Său. Ce binecuvântare poate fi asta în viața ta! Sunt atât de mulţi oameni astăzi care întreabă: „Care este scopul vieții? Ce să fac azi? Cum să-mi comunic nevoile?” Roagă-L pe Dumnezeu să lase ca Duhul Său cel Sfânt să te ajute să înțelegi Cuvântul Său pentru inima și viața ta, şi atunci vei cunoaște adevărata bucurie!
(În paranteză fie spus, în vers. 29 textul nu sugerează că ceva sfânt/sfințit sfințește automat prin simpla atingere orice e nesfânt, pt că doar prezența lui Dumnezeu sfințește! Cf. Hagai 2:12-14, prin atingere se transmite automat doar ne-curăția, nu sfințenia)
Deci am reținut – sper! – până acum că în închinarea care contează, care este primită înaintea Domnului – nu formal, ci efectiv – nu poate fi implicat oricine și oricum! Conform acestor paragrafe și interpretării lor, 1.Cei răscumpărați se pot închina; 2.Cei curățați se pot închina; 3.Cei unşi se pot închina! Pentru preoții din Israel, era necesar un unguent special pregătit după o rețetă specială și exclusivistă:
Să vorbeşti copiilor lui Israel şi să le spui: ‘Acesta Îmi va fi untdelemnul pentru ungerea sfântă, printre urmaşii voştri. Să nu se ungă cu el trupul niciunui om şi să nu faceţi un alt untdelemn ca el după aceeaşi întocmire; el este sfânt, şi voi să-l priviţi ca sfânt. Oricine va face un untdelemn ca el sau va unge cu el pe altul va fi nimicit din poporul lui.’” (Exodul 30:31-33)
Ce bucurie că noi azi putem beneficia de ungerea Duhului, care este supremă!
Și tot după o rețetă unică trebuia pregătită și tămâia pentru altarul tămâierii:
Domnul a zis lui Moise: „Ia mirodenii, stactie, onice mirositoare, galban şi tămâie curată, în aceeaşi măsură. Cu ele să faci tămâie: o amestecătură mirositoare, alcătuită după meşteşugul făcătorului de mir; să fie sărată, curată şi sfântă. S-o pisezi mărunt şi s-o pui înaintea mărturiei, în Cortul întâlnirii, unde Mă voi întâlni cu tine. Acesta va fi pentru voi un lucru preasfânt. (Exodul 30:34-36)
Câteva cuvinte despre ingredientele care stăteau la baza acestui amestec solicitat de sfințenia Domnului: tămâia era făcută din mirodenii (definiție: Condiment sau substanță cu aromă și/sau gust puternic, de natură vegetală, adesea foarte rar și scump, sub formă de frunze, coji, flori, fructe, rădăcini, proaspete sau uscate)... iar ce urmează sunt sortimentele: stactie, onice mirositoare și galban. Stactia era o gumă răşinoasă care se scurgea din copacii de pe Muntele Ghilead și era numită balsamul Ghileadului. Onice mirositoare venea de la o specie de crustaceu care semăna cu crabul, iar galbanul era luat din frunzele unei plante siriene. Toate aceste ingrediente (în doze precise) trebuiau amestecate cu tămâie curată (rețeta era o formulă secretă, demult pierdută) pentru a se obține tămâia necesară arderii pe altarul tămâierii.
„Tămâie ca aceasta, în aceeaşi întocmire, să nu vă faceţi, ci s-o priviţi ca sfântă şi păstrată pentru Domnul. Oricine va face tămâie ca ea, ca s-o miroasă, va fi nimicit din poporul lui.” (Exodul 30:37-38)
Nimeni nu avea voie să folosească această rețetă de tămâie în scopuri proprii, și nici nu putea fi folosită să facă tămâia sau închinarea plăcută omului firesc... Dumnezeu nu ar fi acceptat o tămâie contrafăcută!
Altarul simbolizează rugăciunea şi închinarea, acesta fiind locul unde trebuie să aducem lauda, mulţumirea şi cererile noastre. Închinarea nu poate fi plăcută omului firesc! Trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Multe lucruri sunt folosite astăzi pentru a atrage oamenii la biserică, însă Cuvântul lui Dumnezeu este singurul care ar trebui folosit în acest scop. Trebuie să avem mare grijă ca acest Cuvânt al lui Dumnezeu să aibă întâietate şi un loc central în biserică.
Să reținem deci că la Cortul întâlnirii erau două altare. Altarul pentru jertfe este locul unde Dumnezeu se ocupă de păcătos. Acesta simbolizează pământul şi păcatul omului, în timp ce altarul tămâierii vorbeşte despre cer şi sfinţenie. Altarul pentru jertfe vorbeşte despre ceea ce a făcut Hristos pentru noi pe pământ, pe când altarul tămâierii vorbeşte despre ceea ce face Hristos pentru noi astăzi, dar şi despre rugăciunile noastre şi partea noastră în închinare. Altarul tămâierii vorbeşte despre Hristos, care se roagă pentru noi. El este Cel care Îl laudă pe Dumnezeu cu adevărat şi se roagă pentru noi. El este Cel care I se închină în mod autentic lui Dumnezeu pentru noi. El este Mijlocitorul nostru.
Cum învăţăm noi să ne închinăm? Cu siguranță nu la altarul plin de sânge, unde păcătoşii Îl pot primi pe Hristos ca Mântuitor. Intrând în Locul Sfânt, ajungem la altarul poleit cu aur, însă nu mai este nicio jertfă de adus pe acest altar, pentru că problema păcatului a fost soluţionată afară. Noi suntem acceptaţi înaintea lui Dumnezeu pe baza a ceea ce a făcut Hristos Fiul Său Preaiubit pentru noi.
Mai mult decât acceptați, noi suntem chemați și chiar împuterniciți – odată ce-i răspundem – să fim folosiți în lucrări care au în vedere glorificarea lui Dumnezeu, proclamarea Evangheliei, grăbirea înnoirii tuturor lucrurilor!
În următorul capitol – 31 – din cartea Exodul, asistăm la implicarea în lucrarea de mare importanță și impact spiritual a Cortului Întâlnirii, a unor oameni speciali, dăruiți de Duhul cu înțelepciune și pricepere. Chiar dacă pare că n-ar mai fi tratată tema Cortului, de fapt tot despre cort este vorba și aici. Acest capitol prezintă lucruri întâmplate cândva între darea Legii şi emiterea instrucţiunilor cu privire la Cort.
Moise a stat destul pe Muntele Sinai, pân-a primit toate instrucţiunile, iar copiii lui Israel deveniseră nerăbdători aşteptându-l să se întoarcă. Acest capitol ne vorbeşte despre lucrătorii care au muncit la construirea cortului şi mai ales despre o persoană specială, care primise un dar special de a realiza articole de mobilier, chiar și pe cele mai dificile.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să lucreze în aur, în argint şi în aramă, să sape în pietre şi să le lege, să lucreze în lemn şi să facă tot felul de lucrări. Şi iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan. Am dat pricepere în mintea tuturor celor ce sunt iscusiţi, ca să facă tot ce ţi-am poruncit: cortul întâlnirii, chivotul mărturiei, capacul ispăşirii care va fi deasupra lui şi toate uneltele cortului; masa cu uneltele ei, sfeşnicul de aur curat cu toate uneltele lui, altarul tămâierii; altarul arderilor-de-tot cu toate uneltele lui, ligheanul cu piciorul lui; veşmintele pentru slujbă, veşmintele sfinte ale preotului Aaron, veşmintele fiilor lui pentru slujbele preoţeşti; untdelemnul pentru ungere şi tămâia mirositoare pentru Sfântul Locaş. Le vor face după toate poruncile pe care ţi le-am dat.” (Exodul 31:1-11)
Acești oameni şi ajutoarele lor au primit un talent special pentru lucrări meşteşugite. Ei au făcut mobila cortului şi, de asemenea, şi îmbrăcămintea preoților. Duhul lui Dumnezeu i-a echipat pentru această lucrare. S-ar putea ridica o întrebare aici cu privire la îndeletnicirea lui Beţaleel înainte să fie chemat de Dumnezeu în lucrarea Sa. Bănuiesc că se îndeletnicea cu lucrări meşteşugite şi lucra cu aur şi argint şi alte materiale prețioase. El, însă, a primit un dar special de la Dumnezeu pentru a face lucrarea Sa.
Am încredinţarea că un om trebuie să facă lucrul pentru care este echipat și înzestrat, în cazul în care Dumnezeu nu îi cere altceva. Întâlnesc adesea oameni care nu vorbesc uşor în faţa unui auditoriu şi totuşi îşi doresc să facă asta. Cunosc laici care-și doresc să devină mari predicatori, însă nu sunt deloc înzestrați în acest sens. Nu au nicio brumă de „dar al vorbirii”, dar continuă să predice cu încăpăţânare, în timp ce alte daruri folositoare sunt irosite. Cunosc un om care lucrează ca tehnician expert, însă tot ce își dorește el este să vorbească. El are un dar special şi cred că ar trebui să se limiteze la darul dat de Dumnezeu.
Când eram pastor în Nashville (povestește JVMcGee), unul din diaconii bisericii a venit la mine în prima zi în care am sosit acolo şi m-a rugat să nu-l pun niciodată să se roage în public. „Mă sperie de moarte acest lucru; am trac şi nu-mi pot birui teama. Probabil că este anormal, dar mă fac de râs când trebuie să vorbesc în public”, a spus el. Acest om era administratorul unei companii de maşini şi deţinea o poziţie executivă, dar mi-a mărturisit că nu putea să vorbească coerent în public. Mi-a spus, totuşi, că dacă existau lucruri administrative pe care le putea face în biserică, să-l anunţ. Am descoperit în timp că acel om era un ajutor extraordinar şi era întotdeauna disponibil atunci când aveam nevoie de el. Înainte să plec de acolo, I-am mulţumit lui Dumnezeu că acest om nu avea darul vorbirii, pentru că asta l-a făcut să fie credincios darului primit.
Beţaleel putea fi și el ca mulţi oameni laici de astăzi și să spună: „Uite, Doamne, aş vrea să port haine ca acestea, la fel ca Aaron! Așa vreau eu să Te slujesc.” Dar Dumnezeu a spus: „Nu așa vreau să Mă slujeşti tu!” Într-un fel, și sigur în contextul de față – acest dar este mai important decât darul lui Aaron. Darul lui Beţaleel era esenţial în construirea cortului. Dumnezeu îți dă daruri, care vor ajuta la dezvoltarea talentelor tale. Dumnezeu ne dă aceste talente, dar vrea ca noi să I le dedicăm Lui. Vă îndemn să vă cunoașteți tot mai bine, și să-I permiteți Duhului Sfânt să vă folosească așa cum dorește El!
Nu toţi avem aceleaşi talente şi daruri. Există o concepție greşită în biserică astăzi, cum că dacă nu cânţi în cor, nu predai la şcoala duminicală, nu vorbești în public sau nu ești uşier, nu prea contezi în biserică. Eu cred că sunt sute de daruri pe care Dumnezeu le dă oamenilor pentru a-L sluji, însă depinde de om ca să-şi descopere talentul. Orice dar ți-a dat Dumnezeu, El doreşte ca Duhul Sfânt să-l ia şi să-l folosească în slujba Sa.
Pe lângă cunoașterea chemării și darurilor primite de la Dumnezeu, și responsabilitatea de a le pune în practică, mai există în acest capitol un subiect interesant şi important de observat: ziua de odihnă. Este un subiect trecut adesea cu vederea. Ziua de Sabat a fost dată omului imediat după creaţie şi a fost respectată ca zi de odihnă de către toți oamenii. Când privim însă la sistemul mozaic, observăm că Dumnezeu a inclus Sabatul între cele 10 porunci date copiilor lui Israel. Astfel, Dumnezeu a arătat în mod clar că Sabatul este doar pentru copiii lui Israel.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.»” (Exodul 31:12-13)
Sabatul a fost dat în mod specific poporului Israel; nu cred că a fost dat vreodată Bisericii. Când cineva mă întreabă: „Când a fost schimbat Sabatul?”, întotdeauna răspund că nu a fost schimbat niciodată. S-a isprăvit cu el, în ce priveşte Biserica. Noi, ca și creștini dintre neamuri, deci ne-evrei, nu suntem sub Sabat, care este sâmbăta. Noi nu ţinem ziua de sâmbătă, pentru că Isus era mort în acea zi şi noi nu slujim un Hristos mort. În prima zi a săptămânii, Isus Hristos a înviat din morţi... iar El este Domn chiar și al sabatului! Biserica primară se întâlnea în prima zi a săptămânii, aceasta fiind ziua în care a luat naștere Biserica; pogorârea Duhului Sfânt din Fapte 2 a fost în ziua de după Sabat. Ziua de odihnă a fost dată întâi rasei umane, dar omul a întors spatele lui Dumnezeu şi Dumnezeu a dat Sabatul în mod exclusiv poporului Israel.
„Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca va fi pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din mijlocul poporului său.” (Exodul 31:14)
Am o întrebare retorică pentru cei ce susțin că respectă Sabatul: îl ţineți mereu, cum se cuvine? Când, dacă, sau cine nu-l ţine, este pedepsit cu moartea, aşa cum cere legea?!
„Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului va fi pedepsit cu moartea.” (Exodul 31:15)
Simplul fapt că un om era găsit adunând lemne în ziua Sabatului, în Israel, îi îndreptățea pe mai-mari să dispună omorârea lui cu pietre.
„Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat.” (Exodul 31:16-17)
Ultimul verset (al acestei secțiuni 19:1-31:18, care stabilește cadrul legislativ și ceremonial al relației dintre Iahweh și Israel) adună totul în momentul înmânării de către Dumnezeu a tablelor Legii către Moise. Erau scrise cu degetul lui Dumnezeu, conțineau cuvintele lui Dumnezeu și erau adresate poporului lui Dumnezeu, prin omul ales de Dumnezeu. Dumnezeu trebuia și trebuie pus la loc de cinste, ascultat și onorat!
Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu. (Exodul 31:18)
Dumnezeu nu cere niciodată fără să dea mai întâi! Cortul Întâlnirii trebuia să fie special, de aceea a rânduit meșteri desemnați și pregătiți special de Dumnezeu, plini de înțelepciune și de știință, capabili să născocească și să realizeze lucrările speciale pe care le necesita cortul. Totuși, nu cortul, ci Domnul trebuia să fie punctul focal al vieții lui Israel. Întregul cort avea menirea să atragă atenția și întâietatea către Dumnezeu! De aceea Dumnezeu le reamintește obligația lor de a respecta Sabatul – ca semn al consacrării, ascultării și dependenței lor totale de Dumnezeu. Cel care se închină regulat și după rânduială va fi în stare/va fi împuternicit să asculte și restul poruncilor!
Cu această concluzie ne despărțim azi, fiți binecuvântați – pe curând!

Exodul 32:1-35 | Itinerar Biblic | Episodul 137

Dragi ascultători, chiar dacă mai avem destul până la capătul călătoriei prin toată Scriptura, pe care ne-am asumat-o și v-o propunem, fiecare pas ne lămurește ceva, ne deschide alte perspective, ne apropie de capătul vreunei etape, și inevitabil și de punctul terminus al itinerarului – până la care desigur mai e destul... Să apreciem și să beneficiem bunăvoința pe care ne-o arată pe tot acest parcurs Dumnezeu, care Se descoperă și ni Se oferă ajutor, călăuză și însoțitor... da, El e și obiectivul, și drumul într-acolo, și resursa necesară!
Suntem după cum știți în a doua carte a Bibliei, și a treia prin care trecem de la startul acestui program... În capitolele 25-31 din Exodul, Dumnezeu i-a detaliat lui Moie planul cortului întâlnirii, iar în capitolele 35-40 ni se va relata realizarea efectivă a acestui esențial proiect liturgic. Între aceste două pasaje, după un model care a mai fost aplicat, există o paranteză – din păcate determinantă pentru evoluția ulterioară a relației lui Israel cu Iahweh. Capitolele 32-34 consemnează un conflict major care dinamitează relația dintre Dumnezeu și poporul ales... Și chiar dacă astăzi ne vom ocupa de un singur capitol – 32, care punctează tocmai declanșarea și intensificarea acestei divergențe – împreună cu cap. 33 el formează un bloc compact de text, care ne ajută să înțelegem sursa și evoluția (până în punctul culminat, al) conflictului major din întreaga narațiune a Exodului.
Ne confruntăm aici, după cum vom vedea, cu o situație care – da: a fost o tragedie pentru copiii lui Israel, dar care totuşi revelează una din lecțiile majore pe care omenirea, în mod explicit poporul Israel, le primește din partea lui Dumnezeu. Vom primi de asemenea aici una dintre cele mai importante lecţii cu privire la rugăciune din Biblie.
La începutul capitolului 32, în versetele 1-6 ne este relatat incidentul care a generat declanșarea conflictului, și care izbucnește din chiar primul verset, pe care-l citim:
Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron şi i-a zis: „Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut.” (Exodul 32:1)
Poporul credea că Moise a dispărut, și gândeau că poate fusese chiar ucis. Având în vedere că Moise dispăruse, ei au vrut să-şi facă idoli (dumnezei) care să-i conducă în marşul lor prin pustie, astfel că lasă să se întrevadă germenii idolatriei care li se inoculase sute de ani în structură... și pe care Decalogul recent promulgat nu-i scosese din ei. Poate vă gândiți că Aaron, care era marele preot, a încercat să-i oprească, însă nu a făcut-o, ci, din contră, a solidarizat cu libertinismul și depravarea morală și chiar religioasă a poporului, care era mai degrabă tentat să se reîntoarcă la idolatrie, decât să-și aminetască și să respecte măcar primele porunci din Decalog.
Aaron le-a răspuns: „Scoateţi cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor şi fiicelor voastre, şi aduceţi-i la mine.” (Exodul 32:2)
Nu doar că Aaron n-a opus rezistență, dar parcă abia aștepta un asemenea semn, căci are o soluție pe mânecă – de aici putem înțelege că a socotit normală, poate chiar bună, propunerea mulțimii recalcitrante. Și în acea vreme, cerceii erau un semn de idolatrie (vezi Gen. 35:4), un argument în plus că israeliții nu se detașaseră încă de zeii Egiptului. De remarcat și unanimitatea reacției poporului, care se conformează poruncii... lui Aaron!
Şi toţi şi-au scos cerceii de aur din urechi şi i-au adus lui Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: „Israele! iată dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.” (Exodul 32:3-4)
Vă puteţi imagina acest popor căzând în idolatrie atât de curând? Mie mi-ar fi fost imposibil să cred așa ceva... dacă n-aş fi văzut biserici decăzute în apostazie, aşa cum nu mi-aş fi imaginat eu vreodată!
Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui şi a strigat: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!” (Exodul 32:5)
Oare despre ce domn vorbea Aaron?! Și pe ce bază, și cu ce autoritate decidea Aaron de unul singur? Înseamnă că rămăsese singurul lider activ și disponibil, la îndemână? Dar putea fi el numit lider spiritual, de vreme ce nu ținea seama tocmai de autoritatea care-i conferise ungerea în calitate de preot?! Și cum se puteau împăca altarul și idolul, conform cărei logici sau ceremonii?! Da, prea multe întrebări fără răspuns! Cert este că
A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace. (Exodul 32:6)
Aici avea loc o imoralitate cumplită. – de care Aaoron este responsabil (vom citi în vers. 25: „Aaron făcuse poporul să fie fără frâu”!) Israeliții se depărtaseră deja de Dumnezeu, la așa de scurt timp după ce promiseseră că vor păzi toate poruncile Sale. După cum vedeţi, ei încălcau deja fără mustrări de cuget mai toate poruncile lui Dumnezeu.
...Și în tot acest timp, Moise se află pe munte, față în față cu Dumnezeul care-i dicta în detaliu Legea, instrucţiunile şi modelul cortului... și care știa ce se petrecea și-n vale!
Domnul a zis lui Moise: „Scoală şi coboară-te; căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-oporuncisem Eu; şi-au făcut un viţel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: «Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului!»” (Exodul 32:7-8)
Dumnezeu nu răscumpărase pe Israel pentru că ar fi fost un popor superior, mai mare sau mai bun ca alte popoare. Nici vorbă de așa ceva! Domnul declarase: „Am ştiut că sunteți un popor încăpăţânat.” Pe de altă parte, nici postura lui Moise nu pare de invidiat, deși avea un statut special... Dumnezeu îi reproșează stricăciunea lui Israel, „poporul tău”, iar poporul tocmai se dezisese (detașat) de „omul acela” care-i scose din Egipt.
Domnul a zis lui Moise: „Văd că poporul acesta este un popor încăpăţânat. Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor: şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare.” (Exodul 32:9-10)
Ei bine, acesta chiar a fost un moment solicitant pentru Moise. Dumnezeu îi spune: „Moise, te voi folosi aşa cum l-am folosit pe Avraam şi din tine voi face un neam mare şi voi împlini astfel legământul făcut cu Avraam.” Observaţi, însă, ce face Moise! Avem aici unul din exemplele de mari oameni ai rugăciunii din toată Scriptura. Practic, mijlocirea lui Moise cel neiubit și șovăielnic schimbă decizia lui Dumnezeu și salvează încă o dată poporul de la pieire! Moise Îl roagă pe Dumnezeu să-şi „amintească”.
Moise s-a rugat Domnului Dumnezeului său şi a zis: „Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare?” (Exodul 32:11)
Care va să zică, Dumnezeu îi spune: „Scoală şi coboară-te; căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat”, iar Moise chiar îi răspunde lui  Dumnezeu (și nu prin vorbăria pioasă pe care o auziţi astăzi în multe rugăciuni. Există atâta ipocrizie în multe din rugăciunile noastre, încât nu e de mirare că întâlnirile de rugăciune sunt moarte. Dacă am vorbi sincer şi direct cu Dumnezeu, întâlnirile de rugăciune ar fi cele mai captivante întâlniri din biserică!) Ascultaţi, vă rog, ce a răspuns Moise: „Doamne, iartă-mi îndrăzneala, dar cred că ai făcut o greşeală. Nu-mi amintesc să fi scos eu vreun popor din ţara Egiptului. Ei nu sunt poporul meu, ci alTău. Tu i-ai scos din Egipt cu mână tare! Eu nu puteam să-i scot. Asta e realitatea, Doamne!” Te poți imagina pe tine vorbindu-i aşa lui Dumnezeu? Moise așa I-a vorbit!
„Pentru ce să zică egiptenii: «Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i omoare prin munţi şi ca să-i şteargă de pe faţa pământului?» Întoarce-Te din iuţeala mâniei Tale şi lasă-Te de răul acesta pe care vrei să-l faci poporului Tău.” (Exodul 32:12)
Apoi, Moise Îi spune Domnului: „Ai scos pe poporul Tău din ţara Egiptului, dar să presupunem că nu-l duci în Țara Promisă. Atunci egiptenii ar spune că ai putut să-i scoţi din Egipt, dar n-ai putut să-i duci în ţară, cum ai promis poporului Tău”
Moise Îi dă apoi lui Dumnezeu un al treilea motiv pentru care ar trebui să-Și întoarcă mânia de la israeliţi.
„Adu-Ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Israel, robii Tăi, cărora le-ai spus, jurându-Te pe Tine însuţi: «Voi înmulţi sămânţa voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată ţara aceasta, de care am vorbit, şi ei o vor stăpâni în veac.»” (Exodul 32:13)
Moise știe unde să atingă inima lui Dumnezeu: „Doamne, adu-ţi aminte de Avraam, Isaac şi Israel! Lor le-ai făcut o promisiune. Le-ai promis că le vei înmulţi sămânţa şi că le vei da o ţară. Ei bine, aici este poporul Tău, urmașii celor cărora le-ai făcut aceste promisiuni!” (Exodul 32: 14)
Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său.
Când Moise s-a rugat aşa, el a mişcat braţul lui Dumnezeu. Dacă noi am fi mai sinceri și mai îndrăzneți în rugăciune, am vedea mai multe răspunsuri – da, mai multe răspunsuri vizibile la rugăciune. Întotdeauna primim un răspuns la rugăciunile noastre, dar eu cred că Domnul răspunde adesea „nu” la unele din ele pentru că nu ne rugăm cu sinceritate.
Moise s-a întors şi s-a coborât de pe munte, cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe amândouă părţile, pe o parte şi pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu, şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table. Iosua a auzit glasul poporului, care scotea strigăte, şi a zis lui Moise: „În tabără este un strigăt de război!” Moise a răspuns: „Strigătul aceasta nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiţi; ce aud eu este glasul unor oameni care cântă!” (Exodul 32:15-18)
Copiii lui Israel erau într-o stare euforică. Se închinau la viţelul lor de aur şi se bălăceau în imoralitate, practici și comportamente păcătoase. (Exodul 32:19-21)
Şi, pe când se apropia de tabără, a văzut viţelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui. A luat viţelul, pe care-l făcuseră ei, şi l-a ars în foc; l-a prefăcut în cenuşă, a presărat cenuşa pe faţa apei şi a dat-o copiilor lui Israel s-o bea. Moise a zis lui Aaron: „Ce ţi-a făcut poporul acesta, de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?”
Ascultaţi, vă rog, cum încearcă să se scuze Aaron. Scuza lui ar fi fost chiar amuzantă, dacă nu era vorba despre o chestiune atât de gravă!
Aaron a răspuns: „Să nu se aprindă de mânie domnul meu! Tu singur ştii că poporul acesta este pornit la rău. Ei mi-au zis: «Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut!»” (Exodul 32:22-23)
Cu alte cuvinte, ceea ce se întâmplase era din vina lui Moise. Copiii lui Israel crezuseră că Moise îi abandonase şi de aceea se îndreptaseră spre viţelul de aur. Și Aaron continuă:
„Eu le-am zis: «Cine are aur, să-l scoată!» Şi mi l-au dat; l-am aruncat în foc, şi din el a ieşit viţelul acesta.” (Exodul 32:24)
Această afirmaţie a lui Aaron cu siguranță stârnește râsul! Cred că, deși tensionat, și Moise râsese cu neîncredere, întrebându-l: „Vrei să spui, Aaron, că ai aruncat aurul în foc şi s-a transformat așa, singur, deodată, într-un viţel?!” Desigur, Aaron minţea! Abia ce-am citit în vers. 4 că statuia fusese făurită deliberat, cu daltă și meșteșug. Verdictul cel mai sec și implacabil peste întreaga situație și oamenii implicați îl pune versetul următor, 25:
Moise a văzut că poporul era fără frâu, căci Aaron îl făcuse să fie fără frâu, spre batjocura vrăjmaşilor săi. (Exodul 32:25)
Desfrânarea (pe care noi o asociem azi unor acte promiscui, deliberate și destrăbălate, gen nudism, sex, droguri, beție etc.) nu este nouă. Privindu-i pe israeliţi în dezmățul lor, putem să vedem puţin din starea omenirii din fiecare epocă. Sigur, Moise nu va ezita să se ocupe de situație, care-l mâniase peste măsură. Cu toate acestea, observaţi, vă rog, ce fel de mijlocitor este el pentru poporul său. Moise se bazează pe inima lui Dumnezeu, care mişcă și braţul divin, și acestei inimi de Tată i se adresează.
Moise încearcă acum o intervenție chirurgicală extremă. Dacă ai cancer, sigur că vrei (și vei încerca) să scapi de el. Dacă asta înseamnă să tai jumătate din trupul tău, cu siguranță o vei face, pentru că vrei să mai trăiești, fie și precar... Dar, dragi ascultători, păcatul este și el un cancer groaznic, iar Dumnezeu foloseşte o intervenție chirurgicală extremă în acest caz, omorând pe cei vinovaţi. Asta îi așteaptă pe toți cei ce sunt gata să se lupte cu maladia secolului, dar sunt nepăsători și se lasă robiți și otrăviți de morbul păcatului! Deci, ce face Moise? (Exodul 32:26-28)
S-a aşezat la uşa taberei şi a zis: „Cine este pentru Domnul să vină la mine!” Şi toţi copiii lui Levi s-au strâns la el. El le-a zis: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: «Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa.» Copiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise; şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor.
Poate că această formă de pedepsire vi se pare exagerată, extremă... dar a trebuit să fie așa, pentru că se ajunsese prea departe cu păcatul, răzvrătirea și sfidarea! Compromisurile și cedările liberalismului a pătruns și în bisericile noastre, iar noi le acceptăm aproape cu zâmbetul pe buze,  fără să încercăm să intervenim.
Parcă mă văd stând în faţa comitetului bisericii, când am fost chemat la o examinare, în vederea lucrării – își amintește JVMcGee. Un tânăr coleg, absolvent al unui seminar liberal, se afla şi el acolo pentru același lucru. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, dar nu mai văzusem pe nimeni până atunci care să cunoască atât de puțin Biblia şi să ştie atât de puţină teologie ca acel băiat. Și tot ce ştia el era aşa de încurcat! Era clar că nu avea cunoştinţe şi nu avea nici credinţă. Nu putea să explice nici măcar marile doctrine ale credinţei. Un om foarte răbdător dintre examinatori, i-a spus: „Dacă nu crezi aceste doctrine, trebuie măcar să ştii ce nu crezi!” Dar tânărul nu ştia nici măcar ce crede. Apoi, un om mai în vârstă, care-l cunoştea pe tatăl băiatului, a spus: „Tatăl acestui băiat a fost un mare predicator. Avea o doctrină sănătoasă şi sunt convins că într-o zi acest băiat se va aduna şi se va îndrepta.” Votul nu a fost unanim, dar consiliul l-a acceptat. Recunosc că am fost foarte descurajat atunci când am aflat rezultatele acelei examinări, care dăduse câștig de cauză unui coleg care nu știa nici în ce, nici dacă sau de ce crede sau nu.
Felul în care comitetul a rezolvat situaţia nu seamănă cu stilul lui Moise! Poate că Moise nu ar fi scos sabia să-l ucidă, dar nici nu l-ar fi acceptat să devină predicator. Poate că i-ar fi dat acelui tânăr o Biblie, i-ar fi spus să reia studiile, să cunoască Biblia și să învețe ce și cum trebuie din ea, şi apoi să se întoarcă pentru a fi examinat din nou, pentru a se vedea dacă era potrivit pentru lucrare sau nu. Datorită unor compromisuri similare făcute de-a lungul timpului de alte asemenea comitete bisericești, liberalismul nu doar că pătruns în biserica organizată, ci a şi reluat controlul. Însă, dragul meu, nu poţi face compromis cu păcatul! Cineva spunea: „Compromisul este imoral”, şi este cu atât mai imoral în biserică! Moise nu s-a dedat la vreun compromis, nu a închis ochii, ci a recurs la o intervenție chirurgicală extremă și de forță: (Exodul 32:29)
Moise a zis: „Predaţi-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului şi fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi!”
Cei vinovaţi au fost înjunghiaţi şi astfel tabăra israeliților a fost curăţată. Personal, cred că (oricât de mari) pierderile au fost mai mici decât vinovăția, care fusese cvasi-generală! Mulţi oameni spun că ce s-a întâmplat atunci acolo a fost ceva extrem de brutal, dar haideți să privim astfel lucrurile: era mai bine să taie cancerul acum şi să salveze poporul, sau să lase să crească cancerul care va distruge apoi naţiunea?! Gândiţi-vă la oamenii, femeile şi copiii din tabără care nu se făcuseră vinovaţi. Dacă oamenii care au dus Israelul în idolatrie ar fi rămas în viață, poporul nu ar fi intrat niciodată în Ţara Promisă. Revin la zilele noastre și afirm că asta se întâmplă și în multe din bisericile noastre. Văd cum rolul bisericii se diminuează, iar influenţa credincioșilor în societate scade tot mai mult, pentru că au îngăduit în (și între) ei – liberalismul. Am devenit prea îngăduitori, sentimentali şi prostuţi. Câteodată chiar dăm dovadă de prostie în felul în care ne confruntăm cu răul.
A doua zi, Moise a zis poporului: „Aţi făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul: poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru.” (Exodul 32:30)
Sub Lege, ispăşirea acoperea păcatul. Asta se întâmpla cu păcatul înainte ca Isus Hristos să vină pe pământ şi să moară pe cruce. Datorită jertfei de pe Golgota a Mântuitorului, păcatul este şters. Iar acum, iată-l pe Moise aducând înaintea lui Dumnezeu  un al patrulea argument pentru a-L convinge să-i ducă pe copiii lui Israel în Ţara Promisă.
Moise s-a întors la Domnul şi a zis: „Ah! poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur.” (Exodul 32:31)
Ce este aceasta? Mărturisirea! Dacă vrei să ai o relație bună cu Dumnezeu, trebuie să fii de acord cu El în legătură cu păcatul. Păcatul este păcat şi trebuie mărturisit. Nu contează cine ești! Da, era poporul lui Dumnezeu, poporul ales, iar Moise spune: „Am păcătuit!” Israel păcătuise în mod grav, făcându-și dumnezei din aur. Moise i-a spus păcatului pe nume. Când ne mărturisim păcatul înaintea lui Dumnezeu, trebuie să-l spunem pe nume. Spune-I lui Dumnezeu care este păcatul tău! Și nu amâna!
„Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Exodul 32:32)
Altfel spus, Moise afirmă: „Mă identific cu oamenii aceștia, şi dacă ai de gând să-i nimiceşti, nimiceşte-mă şi pe mine!” Amintiţi-vă, vă rog, că Dumnezeu îi spuse lui Moise că încă putea să păstreze legământul Său cu Avraam, Isaac şi Iacov, formând o naţiune din urmașii lui Moise. Însă Moise spune: „Nu! Mă identific cu poporul. Dacă nu ai de gând să-i duci în ţară, atunci nimiceşte-mă și pe mine împreună cu ei!” Observaţi, vă rog, că ceea ce mişcă inima lui Dumnezeu, mişcă şi braţul Său!
Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea.” (Exodul 32:33)
Dumnezeu se ocupă de păcat în mod personal şi individual. (Exodul 32:34-35)
„Du-te, dar, şi du poporul unde ţi-am spus. Iată, Îngerul Meu va merge înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor!” Domnul a lovit cu urgie poporul, pentru că făcuse viţelul făurit de Aaron.
Dumnezeu Se ocupă în mod personal de păcat. El Își va respecta și angajamentul de duce poporul în Țara Promisă. Cei care nu păcătuiseră prin idolatrie cu viţelul de aur, vor fi conduşi de Îngerul Domnului. Îngerul Domnului în Vechiul Testament este în cele mai multe cazuri prezenţa vizibilă a lui Hristos – Hristosul preîntrupat. În urma mijlocirii lui Moise, Dumnezeu nu a renunţat la poporul Său... și ar trebui să înțelegem de aici cât de importantă este rugăciunea. Mă rog să vă adânciți în ea, măcar până data viitoare! Bun rămas!

Exodul 33:1-23 | Itinerar Biblic | Episodul 138

Stimați ascultători, cred că sunteți de acord că Dumnezeul căruia ne închinăm este nu doar Singurul Dumnezeu adevărat pentru noi, dar și singura sursă inepuizabilă de bunătate, îndurare și har în baza căreia existăm, acționăm și... înaintăm – inclusiv în parcursul nostru duhovnicesc prin cărțile Bibliei, căreia-i dăm filele una după alta, cu dorința de a cunoaște mai bine Cuvântul vieții. Și pentru că nu dorim doar o cunoaștere care să „dea apă la moară” egoului nostru, credem că vom deprinde pe parcurs și destule învățăminte practice care să ne ajute să trăim și să acționăm pe placul lui Dumnezeu!
Suntem pe ultima turnantă a cărții Exodul, în toiul celui de-al patrulea său sfert... Spuneam data trecută că pasajul cuprins între cap. 32 și 34 sunt o paranteză deloc anostă sau superfluă, ci mai degrabă dramatică – avem aici conflictul major survenit în relația Iahweh-Israel. În cap. 32 am asistat împreună la declanșarea și escaladarea tensiunii, prin neascultarea poporului care-și făurește un idol căruia i se închină – asta, în absența lui Moise care rămăsese pe Sinai să capete de la Dumnezeu detaliile și planurile pentru cortul întâlnirii și mobilierul acestuia. Dumnezeu îi atrage atenția lui Moise și-l trimite în vale, reproșându-i acestuia rătăcirea poporului. În context, am admirat cred împreună mijlocirea mesianică a lui Moise – care L-a înduplecat impresionant pe Dumnezeu să renunțe la nimicirea poporului. Sfărâmând tablele legii, el distruge practic baza legală a revărsării mâniei lui Dumnezeu, iar prin acțiunea punitivă (aparent violentă) a leviților a încercat să apere onoarea lui Dumnezeu, satisfăcând dreptatea Lui în ce privește acoperirea păcatului. Apoi, Moise reia „negocierea”, mijlocind intens pt popor și identificându-se cu acesta. Gestul lui este copleșitor, pentru că – dincolo de faptul că relevă un caracter ales, supus lui Dumnezeu, interesat de onoarea Acestuia dar și plin de compasiune pentru popor – pur și simplu prefigurează jertfa substituționară desăvârșită a Domnului Isus; înțelegem acum de ce Scriptura vorbește despre Hristos ca fiind un proroc ca Moise. Prin această intervenție, Moise încearcă și reușește să apere concomitent Numele și onoarea lui Dumnezeu, dar și să obțină achitarea poporului vinovat de fărădelegea groaznică a idolatriei.
Când citim Exodul 32 ne încearcă un sentiment ciudat. De ce a trebuit să facă Dumnezeu atâta caz de idolul/vițelul respectiv? Putea să tranșeze disputa Lui cu toți idolii lumii cu un simplu zâmbet – pentru că toate atitudinile, cuvintele și acțiunile Lui din Biblie arată clar incompatibilitatea și superioritatea incontestabilă a lui Dumnezeu în raport cu idolii. Atât locul secvența din Exodul în care este plasat incidentul, cât și implicațiile sale asupra relației dintre popor și Dumnezeu ne fac să ne întrebăm dacă există vreo legătură (și care?) între vițelul de aur, cortul întâlnirii și prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său?
Pentru că Domnul urma să coboare/locuiască în mijlocul poporului, în cortul întâlnirii, acesta trebuia executat identic cu planul revelat pe munte lui Moise. Rolul cortului era pe de o parte să-L reveleze pe Dumnezeu, iar pe de alta să definească modul unic acceptabil de apropiere de Dumnezeu, și de închinare înaintea Lui. Deci Dumnezeu nu putea să vină să locuiască în tabără până când cortul nu era executat/ridicat, și-n plus se dovedește că poporul nu-l dorea neapărat pe Iahweh și condițiile puse de El, ci se mulțumea cu orice fel de obiect de închinare. Dintotdeauna, popoarele păgâne au taxat religia lui Israel drept ciudată, pentru că ei se închinau unui Dumnezeu nevăzut și nereprezentat în vreun fel! Cortul întâlnirii, și mai târziu Templul, vorbeau tocmai despre acest Dumnezeu nevăzut – care era însă mai prezent decât orice idol, și care Se revela ca un Dumnezeu personal. Dumnezeu Se dovedește invariabil credincios legământului și făgăduințelor făcute.
Pe de altă parte, strictețea prevederilor Legii privind apropierea de acest Dumnezeu atrăgea atenția asupra singurei căi de acces către prezența Sa – o cale a sângelui, care pornea de la altar, străbătea curtea, intra în Locul sfânt și (printre piesele de mobilier de aici: masa, sfeșnicul, altarul tămâierii) ajungea la perdeaua dinlăuntru, prin care trecea o dată pe an Marele preot, cu sângele ispășirii, pentru ca să nu moară înaintea sfințeniei desăvârșite a lui Dumnezeu! Intrarea la Dumnezeu era deci mijlocită de sângele ispășitor, iar prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului era prin/datorită jertfei necurmate de pe altar. Cortul întâlnirii revela pe Dumnezeu către popor și definea condițiile în care Dumnezeu Se angaja să locuiască în mijlocul copiilor lui Israel.
Și deși aflase toate astea, poporul vine cu o alternativă: vițelul de aur, care în condițiile absenței lui Moise dintre ei (și implicit – credeau ei – a Dumnezeului care le vorbea prin Moise) avea să fie obiectul închinării și călăuza lor prin pustie.
Dar se dovedește că dumnezeul pe care-l întruchipa vițelul și calea pe care o sugera idolul n-aveau nimic în comun cu Iahweh și cortul întâlnirii cu El; dovadă: poporul s-a așezat să mănânce și să bea... și apoi s-a sculat să joace. Deci practic închinarea înaintea/pe baza propriilor simțuri și plăceri, versus închinarea potrivită, înaintea Singurului Dumnezeu adevărat – aceasta era miza confruntării și subiectul confuziei poporului evreu... și-a omenirii!... tranșată însă rapid, pentru că firea și duhul sunt reciproc ostile, iar carnea nu va alege decât ce poate atinge și măsura!
Miza în întreaga întâmplare este prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Spre deosebire de Israel, Moise înțelege ce este în joc și acționează pentru a preîntâmpina revărsarea nimicitoare a mâniei lui Dumnezeu – pentru că ești al lui Dumnezeu în măsura în care prezența Lui în tine și prin tine este reală. Dac-ar fi să aplicăm asta la vremea noastră, trebuie să acceptăm că nu neapărat prin „omul din față! (pastor, vorbitor, lider de închinare etc.) Se manifestă Dumnezeu, deci nu „omul din față” trebuie cinstit/onorat! Pentru că altfel riști să ajungi să crezi că este poporul cuiva, biserica ta, lucrarea aceluia... dar toate acestea sunt ale lui Dumnezeu!!! Arhitectul și zidarul Bisericii, temelia și piatra din capul unghiului – nu e decât Isus Hristos, deci nimeni altcineva nu poate uzurpa această postură, sau nu poate pretinde onoarea care I se cuvine doar lui Dumnezeu!
În cap. 32, și mai ales în 33, vedem că Moise înțelege că nu prezența sa era vitală în mijlocul poporului, ci prezența lui Dumnezeu! De aceea el sugerează și e gata să fie șters din registrul divin... pentru ca, peste câteva versete (vom vedea imediat, în cap. ce ne stă azi înainte, 33) să spună: „Dacă nu mergi Tu cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici!” Înțelegem cât se poate de clar de aici că lecția divină era deopotrivă pentru popor și pentru Moise, iar acesta din urmă e clar că învață mai repede!
Datorită mijlocirii lui, Dumnezeu a renunțat/S-a lăsat de răul pe care voia să-l facă poporului, ca răspuns la impietatea și insensibilitatea lor duhovnicească... Iahweh îl încurajează pe Moise să continue călăuzirea poporului spre Canaan, cu amendamentul deloc confortabil că „Eu nu mă voi sui în mijlocul tău”! Se pare că și poporul va începe să înțeleagă – chiar dacă nu pentru multă vreme – că prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor era infinit mai importantă decât a lui Moise, sau decât accesul lor în Țara făgăduită.
Rămânem însă deocamdată în primele versete ale cap. 33, care subliniază punctul maxim al intrigii/conflictului din acest pasaj aferent capitolelor 32-34:
Domnul a zis lui Moise: „Du-te şi porneşte de aici cu poporul pe care l-ai scos din ţara Egiptului; suie-te în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: «Seminţei tale o voi da!» Voi trimite înaintea ta un înger şi voi izgoni pe canaaniţi, amoriţi, hetiţi, fereziţi, heviţi şi iebusiţi. Suie-te înţara aceasta unde curge lapte şi miere. Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat.” (Exodul 33:1-3)
Dumnezeu pregăteşte poporul Israel să intre în ţară. În cartea Numeri vom vedea continuarea marşului lor prin pustie, iar în cartea Leviticul vom vedea continuarea instrucţiunilor pentru slujba la cortul pe care l-au construit în cartea Exodul. Cum am spus, în aceste cuvinte ale lui Dumnezeu din debutul capitolului 33 intensitatea conflictului devine maximă, pentru că Domnul comunică atât verdictul Lui în ce privește poporul, cât și decizia divină de a nu Se mai manifesta în mijlocul lor, și de a nu mai însoți poporul... Motivul nu e vreun capriciu al lui Dumnezeu, ci perseverența negativă a evreilor. Spuneam și altădată: dacă perseverența este o cerință a caracterului și stilului creștin de viață, încăpățânarea este cea mai nocivă și contraindicată formă de perseverență! Mă gândesc: ce tragic să auzi din gura lui Dumnezeu un asemenea verdict: om (sau popor) încăpățânat!!    
„Când a auzit poporul aceste triste cuvinte, toţi s-au întristat; şi nimeni nu şi-a pus podoabele pe el. (Exodul 33:3-4)
Aceste podoabe (inele, brățări, verigi, lănțișoare, cercei etc.) după cum am văzut, erau păgâne și demonstrau că, în fapt, ei încă se închinau zeilor Egiptului. Cerceii erau un semn al religiilor păgâne, așa cum purtarea unui crucifix astăzi, deşi nu are o semnificaţie reală, ajută la identificarea unui creştin.
Şi Domnul a zis lui Moise: „Spune copiilor lui Israel: «Voi sunteţi un popor încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi. Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face.»” (Exodul 33:5)
Este a treia oară când Dumnezeu îi numeşte un popor încăpăţânat. Dumnezeu arată foarte clar că nu i-a răscumpărat pentru că erau superiori celorlalte popoare.
Dumnezeu le cere să dea jos de pe ei semnele păgânismului şi să ia o decizie clară și fermă pentru Dumnezeu. Eu cred că de aceea era aşa de important botezul (în apă) în biserica primară. Era o dovadă că acea persoană a părăsit lucrurile vechi şi își asumă lucrurile noi. Aceasta ar trebui să fie mărturia noastră astăzi. Fapt dătător de speranță este că măcar pe moment și „de fațadă” cum se spune, poporul nu intră în polemică, ci se supune; astfel:
Copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele şi au plecat de la muntele Horeb. (Exodul 33:6)
Gestul lor ne lasă impresia că această renunțare la podoabe este o continuare a întristării, și e un semn al apropiatei pocăințe, determinată de înțelegerea poziției și stării în care se aflau. Chiar dacă atmosfera din tabără era încordată, parcă ne dă speranțe acest moment de suspans, iscat de senzația că poporul se supune și se pocăiește – care-l determină și pe Moise la acțiuni în consecință:
Moise a luat cortul lui şi l-a întins afară din tabără, la o depărtare oarecare; l-a numit Cortul întâlnirii. Şi toţi cei ce întrebau pe Domnul se duceau la Cortul întâlnirii, care era afară din tabără. (Exodul 33:7)
În timp ce se construia Cortul întâlnirii, Moise și-a aşezat cortul lui în afara taberei. Era probabil un cort obişnuit, pe care l-a desemnat să fie loc de întâlnire cu Dumnezeu și l-a numit chiar cortul întâlnirii, parcă pentru a-i obișnui pe evrei cu adevărarul cort al întâlnirii, ce urma să fie ridicat în scurtă vreme. Dovada că era un substitut pentru adevăratul Cort este că acest cort al lui Moise era plasat în afara taberei, nu în mijlocul poporului, cum anunțase Dumnezeu că va fi Cortul Întâlnirii. Plus că Domnul abia ce promisese că nu se va mai sui în mijlocul lor!
Când se ducea Moise la Cort, tot poporul se scula în picioare; fiecare stătea la uşa cortului său şi urmărea cu ochii pe Moise, până intra el în Cort. Şi când intra Moise în Cort, stâlpul de nor se cobora şi se oprea la uşa Cortului, şi Domnulvorbea cu Moise. (Exodul 33:8-9)
Se pune adesea întrebarea: „L-a văzut cineva pe Dumnezeu?” Ioan 1:18 ne spune că nici un om nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Ioan 14:9 ne descoperă că aceia care L-au văzut pe Isus Hristos, L-au văzut pe Tatăl. Domnul Isus Hristos este revelaţia lui Dumnezeu în trup omenesc. În Vechiul Testament, unul din numele lui Hristos era „Îngerul Domnului”. Era Îngerul Domnului cel care vorbea cu Moise.
Tot poporul vedea stâlpul de nor oprindu-se la uşa cortului; tot poporul se scula şi se arunca cu faţa la pământ la uşa cortului lui. (Exodul 33:10)
Smerirea și conformarea poporului cu rigorile închinării care să fie primite aduce un început de înseninare în raportul lui Israel cu Iahweh.
Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Apoi Moise se întorcea în tabără, dar tânărul lui slujitor, Iosua, fiul lui Nun, nu ieşea deloc din mijlocul Cortului. (Exodul 33:11b)
„Față în față” este o expresie figurativă cu sens de „deschidere și prietenie sinceră”. Textul trebuie înțeles astfel: aşa cum vorbesc prietenii faţă în faţă, deschis și clar, aşa vorbea Moise cu Dumnezeu. Pentru că nu trebuie uitat: Moise (nimeni!) nu L-a văzut pe Dumnezeu!
Încă o dată este menţionat Iosua, care era ucenicul, slujitorul și aghiotantul credincios al lui Moise. Era omul pregătit de Dumnezeu pentru a-i urma lui Moise. Nu cred că bănuia cineva asta pe atunci, dar când vom ajunge la cartea Iosua, vom vedea că el era probabil cea mai nepotrivită persoană pentru a fi succesorul lui Moise.
Și a trecut astfel ceva timp... până când Moise îndrăznește să spargă tăcerea: (Exodul 33:12-13)
Moise a zis Domnului: „Iată, Tu îmi zici: «Du pe poporul acesta!» Şi nu-mi arăţi pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: «Eu te cunosc pe nume şi ai căpătat trecere înaintea Mea!» Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte şi voi avea trecere înaintea Ta. Şi gândeşte-Te că neamul aceasta este poporul Tău!”
Moise cerea acelaşi lucru pe care-l va cere şi Pavel în Filipeni 3:10: „să-L cunosc pe El...” Este acelaşi lucru la care se gândea Filip când a spus în Ioan 14:8: „arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.” Cred că orice copil al lui Dumnezeu are dorinţa de a-Și cunoaşte Tatăl! Mai mult decât, Moise Îl citează pe Dumnezeu atunci când își justifică cererea îndrăzneață, și reiterează înaintea lui Yahweh că Israel nu este poporul lui Moise, ci poporul Domnului – implicându-L/obligându-L astfel pe Dumnezeu să nu Se sustragă de la călăuzirea Lui vitală. Și ce frumos că Prietenul glorios al lui Moise, Yahweh, răspunde cu bunăvoință:
Domnul a răspuns: „Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.” Moise i-a zis: „Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exodul 33:14-15)
Moise ştia că are nevoie de prezenţa lui Dumnezeu cu el. Ştia că nu se descurcă singur. Și știa că Domnul nu-i va abandona! În plus, această frază a lui Moise din Exodul 33:15 candidează la titlul de cea mai frumoasă declarație din Biblie!
„Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” (Exodul 33:16)
Este important de observat că Dumnezeu a ales poporul Israel să fie un popor deosebit de celelalte pentru un motiv clar. Tot așa, Biserica trebuie să fie şi ea un popor deosebit astăzi. Iar aceasta înseamnă că trebuie să fim diferiți, dar nu excentrici, și că trebuie să fim un popor care ia fără ezitare poziție de partea lui Dumnezeu.
Domnul a zis lui Moise: „Voi face şi ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!” (Exodul 33:17)
Este încurajator pentru oricine – inclusiv pentru noi azi – că Dumnezeu intră în acest dialog al îndrăznelii în mijlocirea și cererea după voia și plăcerea Lui! Faptul că Yahweh este sensibil la cererile lui Moise și-i răspunde favorabil, demonstrează nu doar că Moise devenise foarte apropiat de Dumnezeu, ci și că oricine îndrăznește la fel – spre binele poporului Domnului – capătă de asemenea răspuns. Mai cu seamă noi azi, care știm că orice vom cere în Numele Domnului Isus vom căpăta!
Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” (Exodul 33:18)
„Arată-mi căile Tale! Mergi cu noi! Arată-mi slava Ta!” Sunt cele trei cereri pe care Moise I le adresează pe nerăsuflate și cu îndrăzneală lui Dumnezeu... deși știa că nu-L putea vedea pe Dumnezeu chiar faţă în faţă! Repet: ne saltă inima de bucurie văzându-L pe Dumnezeul cel Viu și adevărat reacționând favorabil și fără să Se dezică de Sine la solicitările – am zice exaltate, ale – lui Moise:
Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!” (Exodul 33:19)
Pavel va cita aceste cuvinte în Romani 9:15, când spune: „Căci El a zis lui Moise: «Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.»”
Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exodul 33:20)
Și oare despre ce fel de frumusețe vorbește Domnul aici, devreme ce fața nu I se poate vedea?! Pentru că este un lucru clar și repetat răspicat că Dumnezeu nu poate fi văzut faţă în faţă, la modul propriu.
Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar faţa Mea nu se poate vedea.” (Exodul 33:21-23)
Lui Moise Domnul continuă să i se adreseze prietenește, astfel încât omul lui Dumnezeu să beneficieze la maximum de arătarea Domnului. Yahweh uzează încă o dată de antropomorfisme gen: mâna Mea, fața Mea, spatele Meu (dinapoia)... în egală măsură expresive și neconcludente! Dar e reconfortant că El nu este aspru cu Moise, Se bucură că prorocul/slujitorul Lui dorește să-L cunoască tot mai bine... Și cred dragi ascultători că putem lua și pentru noi asemenea promisiuni... pentru că la răstimpuri Dumnezeu face câte unora din poporul Lui favoarea de a i Se arăta, în fel și chip! Glorie Domnului nostru!
Acest pasaj vorbeşte despre slava Lui, ca fiind o reprezentare a lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus că atunci când va veni a doua oară, se va vedea semnul Fiului omului în cer. Matei 24:30 afirmă: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.” Cred că acel semn este shekinah (slava) despre care se vorbeşte în Exodul 33:21-23. Când Hristos a luat trup de om, nu avea slavă. Şi-a luat un loc smerit şi a renunțat la slava Sa, dar încă era Dumnezeu. De aceea putea spune: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.”
În ceruri Îl vom vedea pe Domnul Isus Hristos şi El va avea formă omenească, deoarece El este Dumnezeu și Om, în același timp. Astăzi El are un trup glorificat, şi odată vom fi și noi ca El, și cu El! Aşa ni se spune în 1 Ioan 3:2: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” Aceasta este anticiparea şi nădejdea credincioşilor care trăiesc prin credinţă. Aceasta este calea aleasă de Moise. El știa că prezenţa lui Dumnezeu trebuie să meargă cu el, pentru că altfel rezultatul ar fi fost un dezastru total. Avem nevoie şi noi astăzi de prezenţa Sa pentru a face faţă problemelor zilnice. Căutați-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi, vorbiți-I câtă vreme vă mai poate răspunde! Asigurați-vă veșnicia câtă vreme se zice „astăzi, dacă auziți glasul Domnului, nu vă împietriți inimile!”
Să ne reauzim sănătoși data viitoare, dacă Domnul ne va permite!

Exodul 34:1-35 | Itinerar Biblic | Episodul 139

Pentru că fiecare pas înainte este consecința celui precedent, la fel se cuvine să ne bazăm și noi înaintarea prin textul Scripturii pe legătura cu evenimentele precedente. Astfel, vă aduc aminte că tocmai am traversat un conflict major relatat în capitolele 32 și 33 din Exodul. Pe cât de neașteptat și dezamăgitor fusese incidentul idolatru din care s-a văzut clar cât de ușor putea să alunece Israel (până acolo încât să-L înlocuiască pe Iahweh cu statueta din aur a unui vițel), pe atât de reconfortant apare momentul următor; rugăciunea lui Moise pentru popor va completa portretul omului lui Dumnezeu, dar mai cu seamă revelează noi și spectaculoase fațete ale lui Iahweh.
Trebuie observat că, dacă numele lui Dumnezeu derivate din rădăcina El vorbeau despre Persoana Sa, cele contrase din rădăcina Iah Îl definesc pe Dumnezeu în relație cu poporul Său. Or, tocmai această față a lui Dumnezeu o descoperea Moise aici la Sinai: un Dumnezeu gata să renunțe la răul pe care se pregătea să-l facă lui Israel, gata să ierte și să ia relația de la capăt, să revină în rolul de suport, resursă și călăuză. O față divină (să recunoaștem!) mult mai atrăgătoare decât Dumnezeul urgiilor din Egipt!
Moise descoperă așadar atât noi aspecte ale frumuseții lui Dumnezeu, precum și un nou mod de raportare la El: rugăciunea de mijlocire, și lupta în rugăciune. El era identificat cu poporul în fruntea căruia fusese pus, și a cărui povară o purta, și descoperă că parte din sarcina sa era mijlocirea. Deopotrivă cu Moise, descoperim și noi că mijlocirea lui era centrată și fundamentată pe prioritatea, Persoana și planurile lui Dumnezeu... Așa că:
-înaintea lui Dumnezeu poate mijloci doar acela care nu uită că deasupra a toți și toate este Dumnezeu! El Se îndură de cine vrea și are milă de cine dorește. Chiar dacă în urma mijlocirii lui Moise, Dumnezeu pare că cedează, asta nu înseamnă că Moise era suveranul! Domnul îi mântuiește și-i ascultă pe ai Săi tocmai pentru că este Suveran absolut!
-înaintea lui Dumnezeu poate mijloci doar acela care cunoaște și recunoaște caracterul lui Dumnezeu, și are curajul să se bizuie pe El cu toată încrederea. Înaintea lui potae mijloci doar cel care este pe deplin convins de credincioșia și îndurarea lui Dumnezeu, în pofida circumstanțelor.
-înaintea lui Dumnezeu, poate mijloci cel care înțelege că nu Dumnezeu este în slujba lui, ci el este în slujba Domnului, pentru împlinirea planurilor Lui! Înaintea lui Dumnezeu poate mijloci doar cel preocupat nu de numele propriu, ci de Numele lui Dumnezeu!
Când (de pe această poziție, și astfel) vom mijloci pentru poporul lui Dumnezeu, ne vom bucura de împlinirea planurilor Lui, având în vedere proslăvirea Lui, onorați că suntem împreună lucrători cu Cel de la care vine orice bine, și care ne are și pe noi în vedere!
Odată această lecție prețioasă învățată, odată depășit momentul greu al conflictului ce amenința cu ruperea relației dintre Iahweh și Israel, înaintăm – de fapt, ne apropiem de finalul cărții Exodul. Ultimele sale șapte capitole au în prim plan materializarea proiectelor privind instituirea cadrului legal și ceremonial al relației dintre Dumnezeu și popor.
Faptul că Iahweh decisese să tranșeze conflictul (stârnit de incidentul cu vițelul de aur) iertând poporul, conduce la câteva mișcări importante, care se regăsesc în aceste ultime pagini ale celei de a doua cărți a Bibliei. Mă refer la: înnoirea legământului (deci cadrul legal al relației) – cap. 34; executarea Cortului Întâlnirii (consfințirea cadrului ceremonial al relației, cap. 35-40); iar ultimele câteva versete ale cărții surprind coborârea lui Dumnezeu în mijlocul poporului.
Ne-ntoarcem și vom rămâne azi în cap. 34, de unde citim (Exodul 34:1-4)
Domnul a zis lui Moise: „Taiedouă table de piatră ca cele dintâi, şi Eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintâi pe care le-ai sfărâmat. Fii gata dis-de-dimineaţă şi suie-te de dimineaţă pe muntele Sinai; să stai acolo înaintea Mea, pe vârful muntelui. Nimeni să nu se suie cu tine şi nimeni să nu se arate pe tot muntele; şi nici boi, nici oi să nu pască pe lângă muntele acesta.” Moise a tăiat două table de piatră ca şi cele dintâi; s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a suit pe muntele Sinai, după cum îi poruncise Domnul; şi a luat în mână cele două table de piatră.
Acestea sunt alte Table ale Legii. Primele table fuseseră distruse de Moise, atunci când a coborât de pe Muntele Sinai şi a descoperit că poporul Israel făcuse un viţel de aur şi se închina înaintea lui. Acum, Moise urcă din nou pe munte cu table pe care nu era scris nimic. Era momentul reînnoirii Legământului, și Dumnezeu poruncește ca și atmosfera să fie precum la Sinai.
Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el şi a rostit Numele Domnului. (Exodul  34:5)
Diferența majoră față de Sinai aici este: înainte să dicteze/înmâneze poruncile Legii/Decalogului, Domnul Îşi proclamă Numele! Este un progres fantastic, atât pentru Moise cât şi pentru copiii lui Israel. Un nume are o semnificaţie. Când auziţi nume precum Cezar, Galileo, Napoleon, Oscar, Albert etc. anumite imagini vă vin în minte, probabil. Dumnezeu Îşi proclamă acum Numele şi vrea ca israeliţii să-şi amintească experienţele avute cu El de când au părăsit Egiptul. Dacă poruncile Decalogului constituiseră baza legală a legământului de la Sinai, temelia înnoirii Legământului este Numele Său
Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exodul 34:6-7)
Avem aici una dintre cele mai ample și compleze prezentări de Sine a lui Dumnezeu, un Nume care denotă un caracter în care abundă îndurarea, bunătatea, mila, îndelunga răbdare, credincioșia, dragostea, iertarea, sfințenia dar și dreptatea divină. Dumnezeu nu-Şi arată îndurarea închizând ochii asupra celui vinovat sau spunând: „Voi uita acel păcat.” Păcatul trebuie pedepsit, iar pedeapsa trebuie ispăşită. În niciun caz Dumnezeu nu îl consideră nevinovat pe cel vinovat. Atunci ce se întâmplă de fapt? Cum împacă El dragostea şi dreptatea Sa? A fost adusă o jertfă. Jertfele pe care israeliţii le aduceau atunci nu le luau păcatul, ci doar arătau înspre „Jertfa Desăvârşită”, Domnul Isus Hristos, care, atunci când a venit, a făcut ispășire pentru păcat prin moartea Sa pe cruce.
Este bine să reținem de aici și că păcatul comis acum ne va afecta copiii, nepoţii, strănepoţii şi stră-strănepoţii.
Am avut un curs de psihopatologie  în facultate –  psihologia era a doua mea specializare și am cochetat îndelung cu ideea de a-mi continua studiile în acest domeniu (povestește JVMcGee). Odată, am făcut un tur al unui spital de boli nervoase, și ni s-au arătat acolo diverse forme de anormalităţi. Fiecare pacient avea o boală mentală de o natură sau alta. După ce am văzut un anumit grup, un coleg l-a întrebat pe doctor care a fost cauza acestor boli. Doctorul – care nu era creștin declarat – a răspuns: „Poate a fost păcatul tatălui, al bunicului sau poate al străbunicului.”
Altădată, într-o dimineaţă, un doctor m-a luat cu el la spitalul unde lucra, unde urma să opereze câţiva copii orbi, cu scopul de a le reda fie și parţial vederea. „Ce le-a cauzat orbirea?”, am întrebat eu. Iar răspunsul a fost: „Păcatele părinţilor lor!”
Credeţi-mă, nu putem încălca Legea lui Dumnezeu fără a ne pune în pericol. Dumnezeu este mereu acelaşi. Legile Lui nu se schimbă. Dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că „El îşi ţine dragostea până în mii de neamuri şi iartă nelegiuirea.” Toți cei care se întorc la El, vor găsi îndurare!
Moise este gata să alerge și să se arunce în brațele unui asemenea Dumnezeu... dar pare că-și aduce aminte de rezultate mijlocirii precedente, și o reia, cu reverență:
Îndată, Moise s-a plecat până la pământ şi s-a închinat. El a zis: „Doamne, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, Te rog să mergi în mijlocul nostru, Doamne; poporul acesta este în adevăr un popor încăpăţânat, dar iartă-ne fărădelegile şi păcatele noastre şi ia-ne în stăpânirea Ta!” (Exodul 34:8-9)
Cuvintele lui Moise pot fi considerate corespondentul jurământului necugetat al poporului, de pe Sinai (cap. 24)... Doar că de data asta, cel ce le rostește este pe deplin convins de autoritatea atotputernică și suverană a lui Iahweh! El preia până și cuvintele și aprecierile lui Dumnezeu (este a patra oară când acest popor este numit încăpăţânat, de astă dată de către Moise!). Sper că v-aţi dat seama că Dumnezeu nu mântuise acest popor pentru că era mai bun, sau pentru că merita mai multe, sau pentru că promiseseră că vor face binele. Poporul Israel chiar era un popor încăpăţânat!
Cererii și pocăinței lui Moise, făcute în numele poporului, Domnul răspunde înnoind legământul și precizând în primul rând promisiunile Sale:
Domnul a răspuns: „Iată, Eu fac un legământ. Voi face, în faţa întregului popor, minunicare n-au avut loc în nicio ţară şi la niciun neam; tot poporul care este în jurul tău va vedea lucrarea Domnului, şi prin tine voi face lucruri înfricoşate.” (Exodul 34:10)
Întotdeauna legămintele în care Dumnezeu a fost parte au avut la bază promisiunile Sale, întemeiate pe natura și caracterul Persoanei Sale slăvite. Înainte de orice, Domnul vine cu DA-ul Lui. Condițiile legământului ar fi mai greu de suportat dacă n-ar începe cu garantarea prezenței și implicării divine! Cuvântul înfricoşat înseamnă „ceva ce stârneşte teroare”. Termenul nu are aici sensul de „teribil”. Aceasta era o parte a scutului Său pe care îl punea în jurul poporului Său, care altfel ar fi fost devorat de vrăjmaşi.
„Ia seama la ceea ce-ţi poruncesc azi. Iată, voi izgoni dinaintea ta pe amoriţi, canaaniţi, hetiţi, fereziţi, heviţi şi iebusiţi.” (Exodul 34:11)
E a treia oară când Iahweh promite că-i va izgoni pe toţi vrăjmaşii lor (chiar dacă enumeră aici doar vreo șase grupuri etnice canaanite)... După care, Dumnezeu aduce la cunoștința poporului datoriile lor în cadrul legământului reînnoit:
„Să nu cumva să faci legământ cu locuitorii ţării unde ai să intri, ca să nu fie o cursăpentru tine, dacă vor locui în mijlocul tău.” (Exodul 34:12)
De ce nu voia Dumnezeu ca Israel să încheie legământ cu popoarele ţării Canaan? Pentru că orice asemenea tratat le-ar fi impus să respecte nu doar oamenii și înțelegerile de orice natură cu aceștia, ci și obiceiurile și dumnezeii lor – deci aceste înțelegeri ar fi devenit o cursă pentru ei şi i-ar fi dus iar în idolatrie.
În cartea Iosua, gabaoniţii i-au păcălit pe israeliţi, pretinzând că vin de departe; aveau cu ei chiar pâine veche mucegăită pentru a dovedi acest lucru, iar Iosua i-a crezut (fără să cerceteze!) – și-au avut de tras apoi, și unii și alții...
„Dimpotrivă să le dărâmaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti şi să le trântiţi la pământ idolii. Să nu te închini înaintea unui alt dumnezeu; căci Domnul se numeşte gelos, este un Dumnezeu gelos.” (Exodul 34:13-14)
Iahweh este un Dumnezeu gelos, care nu vrea să-şi împartă onoarea şi gloria cu dumnezeii falşi. Iar Dumnezeu nu trebuie să Se scuze pentru gelozia Sa! Odată am auzit o soţie spunând: „Soţul meu nu este gelos.” Și se lăuda cu acest lucru. Eu însă i-aş fi putut spune că, dacă soţul ei nu era gelos, atunci înseamnă că nu o iubea. Dacă iubești pe cineva sau ceva, atunci nu vrei să împarţi cu nimeni obiectul dragostei tale. Sigur, gelozia poate fi și negativă și violentă, poate duce și la consecințe grave, dar nu despre asta este vorba aici. Când iubești o persoană, ești preocupat de ea şi îți pasă de ea.
„Fereşte-te să faci legământ cu locuitorii ţării, ca nu cumva, curvind înaintea dumnezeilor lor şi aducându-le jertfe, să te poftească şi pe tine şi să mănânci din jertfele lor,ca nu cumva să iei din fetele lor neveste fiilor tăi, şi astfel, fetele lor, curvind înaintea dumnezeilor lor, să târască şi pe fiii tăi să curvească înaintea dumnezeilor lor. Să nu-ţi faci un dumnezeu turnat.” (Exodul 34:15-17)
Ţara Canaanului era impregnată de idolatrie, și plină de o imoralitate strigătoare la cer, iar Dumnezeu îi avertizează pe israeliți să se ţină departe de oamenii care sunt implicați în astfel de lucruri, şi să nu facă niciun legământ cu ei. Israel trebuia fie să-i distrugă, fie să-i izgonească din ţară.
De-a lungul anilor, mulți critici au dezaprobat acest lucru, pentru că nu au cercetat să afle care a fost motivul acestei măsuri drastice: Dumnezeu le-a cerut asta pentru a-i proteja pe ai Săi de grozăvia idolatriei. Iar un al doilea motiv avea în vedere bolile venerice, care erau de proporţii endemice printre locuitorii Canaanului, iar Dumnezeu încerca astfel să-Și protejeze poporul de ravagiile acelor boli.
Ce păcat însă că Israel nu L-a ascultat pe Dumnezeu şi nu a curăţat integral ţara de aceste popoare! Prin urmare, au avut de suportat consecinţe grele. În final, Dumnezeu a fost nevoit să trimită Israelul neascultător şi corupt în robia babiloneană.
Iar după ce stipulează obligațiile contractuale esențiale, evidențiind că relația lor privilegiată excludea relațiile cu alte neamuri și cu atât mai mult cu alți dumnezei, Iahweh reiterează și obligațiile ceremoniale prin intermediul sărbătorilor (care marcau intervențiile și lucrările Domnului în favoarea lui Israel, devenite iată motive de bucurie și adunări sfinte!)
„Să ţii sărbătoarea Azimelor: timp de şapte zile, la vremea hotărâtă, în luna spicelor, să mănânci azime, cum ţi-am poruncit, căci în luna spicelor ai ieşit din Egipt.” (Exodul 34:18)
Așadar, Dumnezeu pregăteşte poporul prin restabilirea sărbătorilor şi a sabatului, care devin parte componentă și importantă a legământului înnoit cu Israel.
Orice întâi născut este al Meu, chiar orice întâi născut de parte bărbătească din turmele de vaci sau de oi. Să răscumperi cu un miel pe întâiul născut al măgăriţei, iar dacă nu-l răscumperi, să-i frângi gâtul. Să răscumperi pe orice întâi născut al fiilor tăi şi să nu te înfăţişezi cu mâinile goale înaintea Mea. (Exodul 34:19-20)
Libertatea/eliberarea poporului fusese plătită cu prețul mielului de pesah sacrificat în locul întâiului născut dintre oameni și dobitoace. De aceea israelitului i se impune să-l închine Domnului pe întâiul născut dintre pruncii săi și să răscumpere cu un miel întâiul născut al măgăriței. Restul întâilor născuți ai celorlalte animale trebuiau aduse ca jertfă. În baza acestei tranzacții a putut cere Domnul ca Israel să dea Domnului o întreagă seminție (Levi) în locul întâilor născuți ai poporului.
Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea să te odihneşti; să te odihneşti, chiar în vremea aratului şi a seceratului. (Exodul 34:21)
De asemenea, prăznuirea Sabatului nu era opțională. Această zi trebuia respectată chiar și-n cele mai aglomerate perioade ale anului. Ziua de odihnă reclama o întrerupere a unui ritm marcat de propriile obligații, datorii, atribuții, obiceiuri... și o întoarcere radicală spre Dumnezeu, recunoscut și onorat ca adevăratul Creator și Stăpân al vieții. Sabatul trebuie să focalizeze ochii, mintea și inima fiecărui israelit asupra lui Dumnezeu – Singurul care merită atenția, ascultarea și închinarea omului! (Exodul 34:22-24)
„Să ţii Sărbătoarea Săptămânilor, a celor dintâi roade din secerişul grâului, şi Sărbătoarea Strângerii Roadelor la sfârşitul anului. De trei ori pe an, toţi cei de parte bărbătească să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel. Căci voi izgoni neamurile dinaintea ta şi-ţi voi întinde hotarele şi nimeni nu-ţi va pofti ţara în timpul când te vei sui de trei ori pe an ca să te înfăţişezi înaintea Domnului Dumnezeului tău.
Și după intrarea în țară, Israel trebuia să rămână organizat și concentrat în jurul lui Iahweh, care avea să locuiască în mijlocul lui Israel – lucrul acesta trebuia menținut proaspăt prin cel puțin trei sărbători: Sărbătoarea Azimelor, Sărbătoarea Săptămânilor (Cincizecimea) și Sărbătoarea terminării strângerii roadelor, ce va deveni în timp Sukot (sărbătoarea corturilor).
Dumnezeu continuă şi oferă detalii privind lucrurile pe care copiii lui Israel trebuiau să le facă, precum și interdicțiile pe care le aveau. (Exodul 34:25-26)
„Să n-aduci cu pâine dospită sângele dobitocului jertfit în cinstea Mea; şi carnea din jertfa praznicului Paştilor să nu fie ţinută în timpul nopţii până dimineaţa. Să aduci în Casa Domnului Dumnezeului tău pârga celor dintâi roade ale pământului. Iedul să nu-l fierbi în laptele mamei lui.”
Israeliţii trebuiau să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc! Iedul nu trebuie fiert în laptele mamei sale, adică trebuiau să evite să facă lucruri nefireşti.
Domnul a zis lui Moise: „Scrie-ţi cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine şi cu Israel!” Moise a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. N-a mâncat deloc pâine şi n-a băut deloc apă. Şi Domnul a scris pe table cuvintele legământului, Cele Zece Porunci. (Exodul 34:27-28)
Atunci când recitim cuvintele pe temeiul cărora a încheiat Dumnezeu legământul cu Moise și cu poporul, înțelegem că esența legământului era într-adevăr iubirea față de Dumnezeu, care trebuia să se manifeste într-o încredere deplină în El (oglindită prin ținerea sărbătorilor Domnului) și într-o loialitate neîmpărțită față de El (dovedită de exclusivitatea Legământului cu Iahweh – doar cu El, și niciun alt legământ, cu nimeni altcineva!)
Moise s-a coborât de pe muntele Sinai, cu cele două table ale mărturiei în mână. Când se cobora de pe munte, nu ştia că pieleafeţei lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul. Aaron şi toţi copiii lui Israel s-au uitat la Moise, şi iată că pielea feţei lui strălucea; şi se temeau să se apropie de el. Moise i-a chemat; Aaron şi toţi fruntaşii adunării s-au întors la el, şi el le-a vorbit. După aceea, toţi copiii lui Israel s-au apropiat, şi el le-a dat toate poruncile pe care le primise de la Domnul pe muntele Sinai. Când a încetat să le vorbească, şi-a pus o maramă pe faţă. Când intra Moise înaintea Domnului, ca să-I vorbească, îşi scotea marama până ce ieşea; iar când ieşea, spunea copiilor lui Israel ce i se poruncise. Copiii lui Israel se uitau la faţa lui Moise şi vedeau că pielea feţei lui strălucea; şi Moise îşi punea iarăşi marama pe faţă până ce intra ca să vorbească cu Domnul. (Exodul 34:29-35)
Ce satisfăcătoare din toate punctele de vedere, și ce marcantă este părtășia (neîntreruptă și nemijlocită) cu Dumnezeu! Moise nu-și propusese să postească, suindu-se pe munte – doar că în prezența lui Dumnezeu toate nevoile sale au fost automat și miraculos rezolvate! Iar când a coborât, toată lumea a înțeles că a fost în initimitatea prezenței lui Iahweh, pentru că preluase din strălucirea Lui nepământeană!
La finalul acestui episod, nu pot decât să vă doresc să aveți o astfel de părtășie cu Domnul, prin Duhul Sfânt, care să vă deturneze orice alte gânduri sau nevoi, ca să rămâneți cu unica dorință a prezenței Celui Atotputernic! Antrenați-vă astfel pt. veșnicie!

Exodul 35:1-35 | Itinerar Biblic | Episodul 140

Dragi ascultători, mă gândeam că – dacă după 40 de zile petrecute cu Dumnezeu fața lui Moise strălucea – ar trebui și noi să-l „concurăm” (din punctul de vedere al seninătății feței și-al strălucirii mărturiei), având în vedere că de mult mai multe zile călătorim împreună, fie și numai prin intermediul acestui program, în căutarea și spre cunoașterea lui Dumnezeu. Iar dacă încă nu strălucim, să nu dezarmăm, ci să stăruim în această umblare!
După ce Moise a coborât de pe munte, „toți copiii lui Israel s-au apropiat și el le-a dat toate poruncile pe care le primise de la Domnul pe muntele Sinai.”  (34:32) Interesant este – și nu voi comenta nimic în plus – că din tot ce transmite Moise, textul din Exodul redă doar porunca privitoare la Sabat; sub această poruncă adună Moise practic toate celelalte prescripții divine, subînțelegându-le însă și pe celelalte, nicidecum socotind-o pe aceasta prevalentă sau prioritară. (Exodul 35:1-3)
Moise a strâns toată adunarea copiilor lui Israel şi le-a zis: „Iată lucrurile pe care a poruncit Domnul să le faceţi: șase zile să lucraţi, dar ziua a şaptea să vă fie sfântă; acesta este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua aceea să fie pedepsit cu moartea. Să n-aprinzi foc, în niciuna din locuinţele voastre, în ziua Sabatului.”
În acest capitol, Domnul vorbește pentru a treia oară Israelului despre ziua de Sabat. Domnul spune că primul motiv pentru care trebuie respectat Sabatul este faptul că își are originea la creaţie. Dumnezeu s-a odihnit în ziua de Sabat. Pe măsură ce omenirea se îndepărta de momentul creației, a început să se îndepărteze și de Dumnezeu, astfel că a venit și ziua când omenirea nu L-a mai recunoscut pe Dumnezeu, ci a început să se închine creaturii. Omul a încetat atunci să ţină ziua Sabatului. Dumnezeu a spus că Sabatul era un semn deosebit între El şi copiii lui Israel. Dumnezeu a început să le dea israeliților reguli care se aplică cu precădere poporului Israel în Ţara Promisă. Dacă cineva lucra de Sabat, era omorât cu pietre. Pedeapsa capitală aplicată călcătorilor acestei porunci indică seriozitatea sa în ochii Domnului și-n același timp intensitatea luptei ce trebuia dusă pentru respectarea ei. Să nu uităm însă că această poruncă (repetată în multe alte locuri în VT) se adresa cu precădere lui Israel. Celor ce-L urmează pe Hristos (care a împlinit în Sine toată Legea!) le rămâne o odihnă „ca cea de Sabat”, și imperativul respectării ei ca răstimp de concentrare exclusivă și închinare înaintea lui Dumnezeu.
Am putea concluziona deci că esența Legământului era încrederea în Dumnezeu, iar testul acestei încrederi era păzirea sărbătorilor.
Pregătirea pentru execuția Cortului Întâlnirii cunoaște câteva etape. În primul rând, provocarea poporului la generozitate, pe baza unei liste de materiale necesare, adusă la cunoștința lui Israel. (Exodul 35:4-5)
Moise a vorbit întregii adunări a copiilor lui Israel şi a zis: „Iată ce a poruncit Domnul. Luaţi din ce aveţi şi aduceţi un prinos Domnului. Fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima: aur, argint şi aramă…”
Deși Dumnezeu ar fi avut tot dreptul să le aducă la cunoștință și să le impună participarea la efortul de achiziționare a materiilor și materialelor necesare, porunca transmisă prin Moise lasă un soi de libertate, dar în realitate este un test serios. Aceste daruri pentru construirea cortului trebuiau să fie de bunăvoie. Nu li se cerea acestor oameni să aducă nimic în mod expres. Nu era nicio poruncă. Cum ar fi putut Dumnezeu să se pogoare într-un cort construit prin stoarcere cu sila?! Aceasta ne spune multe despre natura relației pe care Dumnezeu a dorit dintotdeauna s-o întrețină cu poporul Său – libertate deplină în limitele voii Sale sfinte! Nimic de silă, dar aportul trebuia păstrat în marja stabilită deja prin planul dat pe Sinai. Dacă vreți, aceasta nu este zeciuiala, ci erau daruri de bunăvoie. Ei trebuiau să aducă și alte lucruri decât aur, argint, aramă, aşa cum vom vedea.
„...materii vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, in subţire şi păr de capră; piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare; lemn de salcâm, untdelemn pentru sfeşnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare; pietre de onix şi alte pietre pentru împodobirea efodului şi a pieptarului.” (Exodul 35:6-9)
Acestea sunt lucrurile pe care copiii lui Israel le puteau aduce pentru construirea cortului. Pe atunci nu exista un mijloc de plată oficial. Metoda de plată era schimbul în natură; astfel că poporul Israel dădea mai mult lucruri decât bani pentru lucrarea Domnului.
Aceasta este o modalitate de a sluji Domnului și în zilele noastre. Au fost numeroase cazurile când diverși oameni, din toate colțurile țării și continentului, au ieșit în întâmpinarea unor nevoi reale ale lucrării de vestire a Evangheliei pe unde radio – oferind echipament, consumabile sau diverse alte daruri în natură, care au fost mai mult decât binevenite în acoperirea nevoilor ivite în această lucrare frumoasă și grea. Majoritatea acestor daruri au sosit la momente în care chiar era mare nevoie de ele. Mulţi nici nu se gândesc că această lucrare trebuie susținută – da, în primul rând cu rugăciune, dar nu numai... și iarăși sunt unii care cred că doar banii pot însemna ceva de folos, și de vreme ce ei nu au de prisos... Nu mă înțelegeți greșit, nu critic pe nimeni, și da: este nevoie şi de bani – dar Îl putem sluji pe Domnul și donând anumite lucruri pe care Duhul Său ne inspiră că ar fi de folos în lucrarea Lui.
Toţi cei iscusiţi dintre voi să vină şi să facă tot ce a poruncit Domnul: locaşul, cortul şi acoperişul lui, copcile, scândurile, drugii, stâlpii şi picioarele lui; chivotul şi drugii lui, capacul ispăşirii şi perdeaua dinăuntru pentru acoperirea chivotului; masa şi drugii ei, cu toate uneltele ei, şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; sfeşnicul cu uneltele lui, candelele lui şi untdelemnul pentru sfeşnic; altarul pentru tămâie şi drugii lui, untdelemnul pentru ungere şi tămâia mirositoare, şi perdeaua uşii de afară, de la intrarea cortului; altarul pentru arderile-de-tot, grătarul lui de aramă, drugii lui şi toate uneltele lui, ligheanul cu piciorul lui, pânzele curţii, stâlpii ei, picioarele ei şi perdeaua de la poarta curţii; ţăruşii cortului, ţăruşii curţii şi funiile lor; veşmintele preoţeşti pentru slujba Sfântului Locaş, veşmintele sfinte ale preotului Aaron şi veşmintele fiilor lui pentru slujbele preoţeşti.” (Exodul 35:10-19)
Alături de lista de materialele necesare, Moise pune și opisul cu lucrările care trebuiau executate. În versetele citite, sunt menționate obiectele din incinta și curtea cortului, în ordinea în care urmau să fie executate. Și dacă enumerearea de mai sus este în cea mai mare parte axată pe lucruri, obiecte, materii, mobilier, operațiuni – îmi place foarte mult să constat că începe cu... oamenii! Ca de obicei, pentru Domnul oamenii rămân principala țintă! Și-n cazul acesta sunt în mod expres mobilizați cei chemați să fie mâna de lucru folosită în această măreață lucrare: „Toţi cei iscusiţi (dintre voi să vină şi să facă tot ce a poruncit Domnul)”
În lucrarea lui Dumnezeu există chemare și există ordine, există înzestrări speciale și responsabilități pe baza acestor abilități. Așa este și (vedem aici) așa a fost de la-nceput! Iscusit înseamnă îndemânatic, priceput, dar și ingenios, inventiv. Solomon a pus priceperea la loc de cinste în observațiile sale practice: „Dacă vezi un om iscusit în lucrul lui, acela poate sta lângă împăraţi, nu lângă oamenii de rând.” (Proverbele 22:29) Sigur, de cele mai multe ori însă acest atribut desemnează oamnei precum Bețaleel și Hiram, „meşteri pentru lucrările în aur, în argint, în aramă şi în fier, în piatră şi în lemn, în materii vopsite în purpură şi în albastru, în materii de vison şi cârmâz şi pentru orice fel de săpături şi lucruri meşteşugite care i se dau de făcut. El va lucra cu oamenii tăi iscusiţi şi cu oamenii iscusiţi ai... lui David...” (2 Cronici 2:14) Dar oricât ni s-ar părea de curios, iscusit poți fi nu doar cu mâinile, prin experiență și talent, ci și cu inima și mintea – despre Ezra de exemplu Biblia ne spune că era „preot şi cărturar iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor” (Ezra 7:21).
Așadar, orice iscusință este cel mai bine valorificată atunci când se lasă folosită în lucrarea și spre lauda lui Dumnezeu, de la care vine orice înțelepciune și pricepere!
Toată adunarea copiilor lui Israel a ieşit dinaintea lui Moise. Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă au venit şi au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui şi pentru veşmintele sfinte. (Exodul 35:20-21)
O a doua fază a pregătirii a fost donarea și colectarea acestor materiale necesare în vederea executării cortului și mobilierului său. Aceeași întrebare revine: „De unde au luat copiii lui Israel acele articole pe care le-au dat pentru cort, când ei fuseseră robi în Egipt?” Amintiţi-vă, însă, că Dumnezeu spusese că vor ieşi din Egipt cu mari bogăţii (Gen. 15:14). El a avut grijă ca ei să-şi primească plata pentru munca lor, iar egiptenii erau aşa de bucuroşi că au scăpat de israeliţi, încât le-au dat tot ce au cerut. Astfel, poporul Israel a plecat cu o mare parte din bogăţiile Egiptului.
Au venit îndată bărbaţii şi femeile, toţi cei cu tragere de inimă şi au adus belciuge de nas, inele, cercei, brăţări, salbe şi tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur, pe care-l închinase Domnului. Toţi cei ce aveau stofe (materii) vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, din in subţire şi păr de capră, piei de berbec vopsite în roşu şi piei de viţel de mare le-au adus. Toţi cei ce puteau aduce prin ridicare un prinos de argint şi de aramă au adus prinosul Domnului. Toţi cei ce aveau lemn de salcâm bun pentru lucrările rânduite pentru slujbă l-au adus. Toate femeile iscusite au tors cu mâinile lor şi au adus lucrul lor, şi anume: tort vopsit în albastru, în purpuriu, în cărămiziu şi in subţire. Toate femeile cu tragere de inimă şi iscusite au tors păr de capră. Fruntaşii poporului au adus pietre de onix şi alte pietre pentru efod şi pieptar; mirodenii şi untdelemn, pentru sfeşnic, pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare. (Exodul 35:22-28)
Câteva cuvinte și expresii ne atrag atenția în acest pasaj dens, care relatează strângerea efectivă a materialelor necesare Cortului Întâlnirii. Un prim cuvânt este „îndată” – n-au pierdut vremea, n-au dat din colț în colț, n-au obiectat, n-au ezitat. Așa cum de atâtea ori n-am ezitat să-i criticăm, se cuvine acum să și apreciem această spontaneitate în dărnicie a poporului Israel.
O a doua exprimare care atrage atenția și prin repetare și prin semnificație subliniază o altă calitate a contribuabililor de seamă din popor: tragerea de inimă. Toate aceste daruri au fost făcute „cu tragere de inimă” – o caracteristică menționată de Însuși Iahveh: „fiecare să aducă prinos Domnului ce-l lasă inima” (Exodu 35:3). Dispoziţia lor de a dărui le-a dat ocazia de a-şi exprima mulţumirea şi recunoştinţa. Oamenii au oferit de bunăvoie din bunurile lor materiale, din timpul lor, din talentele lor şi din capacităţile lor. Doar Domnul făcuse atât de multe pentru ei! Sigur că Dumnezeu n-avea și n-are nevoie de darurile noastre (pentru că „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el”), dar El primește (pentru lucrarea Sa de pe pământ) doar pe acelea care sunt făcute cu tragere de inimă. Doar astfel de daruri Îi plac Domnului și au valoare în ochii Lui. Este un principiu repetat des în Scriptură: „Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul” (Coloseni 3:23); 2 Corinteni 9:7: „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui, nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu”... iar în 2 Corinteni 8:5: „s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului...” Numai dăruindu-te pe tine însuți lui Dumnezeu, poți da pentru lucrarea Lui „cu tragere de inimă” – adică generos, entuziast, sincer, cu bucurie... Să nu uităm nicio clipă că Dumnezeu Se uită la inima noastră, nu la cuvinte multe și goale!
Și dacă iscusit să zicem că nu pot fi toți, să fim generoși cu tragere de inimă stă la îndemâna oricui! Toti avem sansa aceasta, toti am beneficiat de acelasi har, avem aceleasi chemari și aceeași (re)sursă: Domnul Însuși!
Suntem poate înclinaţi să credem că închinarea este o activitate a unui grup de oameni care se adună să cânte, să se roage, să asculte un mesaj... Închinarea însă nu se limitează doar la aceasta. Copiii lui Israel s-au închinat atunci când au venit cu darurile lor. Fiecare act de renunţare la sine (fie prin dărnicie, ajutorare, prin aducerea de bunuri materiale, prin alocare de timp sau resurse, de punere a talentelor și înzetsrărilor în slujba lui Dumnezeu și-a semenilor) este un act de închinare. Nu le irosiți, și faceți-le cu maximă tragere de inimă!
Toţi copiii lui Israel, bărbaţi şi femei, pe care-i trăgea inima să ajute la lucrul poruncit de Domnul prin Moise au adus Domnului daruri de bunăvoie. (Exodul 35:29)
Această simplă expresie: „cu tragere de inimă” repetată în acest capitol ne ajută să înțelegem bucuria și atmosfera luminoasă, de emulație și efervescență în care s-a desfășurat strângerea materialelor necesare facerii Cortului Întâlnirii. Deci, poporul înțelegea – măcar în acele clipe – și aprecia importanța prezenței lui Dumnezeu în mijlocul taberei, și putem spune că dăruind îndată, cu tragere de inimă și generos, aștepta și parcă voia să grăbească această prezență!
La fel și noi, credincioșii de azi care spunem că Îl așteptăm pe Domnul Isus să revină, trebuie să nu uităm nicio clupă că suntemdatori nu doar să așteptăm vigilenți și treji această a doua venire, ci și s-o iubim (adică să i ne dedicăm) și s-o grăbim (adică să ne facem partea cu preaplin de măsură în ce privește împlinirea condițiilor necesare)!
Și-aș vrea să nu trecem cu vederea o altă calitate a donatorilor din poporul Israel: bunăvoință = căldură, râvnă, amabilitate, afecțiune, mărinimie. Da, putem spune că este înrudit cu „tragere de inimă”, dar sigur nu e doar atât, pentru că implică și acord deplin (fără nicio reținere) dar și bucurie.
Să nu uităm că în urmă cu nu multe zile, Dumnezeu îi anunțase întristat: „Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc, căci ești un popor încăpățânat”, și ca reacție la această mustrare „nimeni nu și-a pus podoabele pe el” (Exodul 33:4) Ca și cum podoabele erau expresia bucuriei și aprecierii pentru prezența Domnului în mijlocul lor! Acum, în cu totul altă stare de spirit, dăruirea cu generozitate a acelorași podoabe, de către cei „cu tragere de inimă și bunăvoință” (vers. 21), exprima încă o dată același lucru!
Să înțelegem de aici că prezența lui Dumnezeu este cea mai de preț podoabă pe care o poate avea orice grup, comunitate, popor – și-n primul rând: poporul Domnului! Iar bunăvoința Lui față de noi trebuie să primească răspunsul bunăvoinței, generozității și dedicării noastre în slujba Lui, inclusiv în folosul semenilor noștri!
El oricum ne știe pe fiecare, și știe și ce avem, și ce ne rămâne după ce dăruim... La fel au stat lucrurile dintotdeauna – inclusiv în cazul acesta din Exodul, în care Dumnezeu prestabilește totul, pentru că totul să meargă șnur și cu cele mai bune rezultate... deci nu doar lista de materiale și operațiuni, ci și persoanele desemnate să coodoneze și supravegheze execuția Cortului: (Exodul 35:30-31)
Moise a zis copiilor lui Israel: „Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă, pentru tot felul de lucrări.”
Iată deci că și în VT Cel care alege este Dumnezeu, iar Cel care echipează sfinții pentru lucrarea de slujire este tot Duhul lui Dumnezeu! Beţaleel din seminția lui Iuda este înzestrat cu toate abilitățile necesare de către Dumnezeu, ca să fie în stare să execute și coordoneze toate luvrările pentru cort și mobilierul aferent.
Înainte de a invidia un meseriaș precum Bețaleel, să reținem din acest pasaj câteva învățăminte clare și importante:
-Chemarea și trimiterea în lucrare o face Dumnezeu – în conformitate cu darurile și înzestrările pe care El le știe cel mai bine.
-Abilitățile personale trebuie nu doar (re)cunoscute, ci și puse în valoare, prin disponibilitate și răspuns favorabil la chemarea/trimiterea divină. Vom avea surpriza frumoasă de a le vedea dezvoltate pe măsura exersării lor, așa cum vom fi surprinși să vedem cum Domnul adaugă altele și altele; nu există limite pentru un om ce răspunde cu credință și lepădare de sine chemării și învestirii Duhului.  
-Dumnezeu are grijă să adauge pe parcurs înțelepciune, pricepere și știință celor ce I se consacră!
I-a dat putere să născocească planuri, să lucreze în aur, în argint şi în aramă, să sape în pietre şi să le lege, să lucreze lemnul cu meşteşug şi să facă tot felul de lucrări meşteşugite. I-a dat şi darul să înveţe pe alţii, atât lui, cât şi lui Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan.” (Exodul 35:32-34)
Mai este un lucru foarte important pe care i l-a dat Dumnezeu lui Beţaleel, pe lângă îndemânare, entuziasm, ingeniozitate, atenție, inventivitate, simț estetic și prospețime, și anume: abilitatea de a transmite şi altora din darul său. Ce bucurie să vezi „pe teren” altruismul, capacitatea și dorința de a-i învăța și pe alții, de a se investi în alții, de a-i crește și pe ei, de a-i forma înspre măiestrie, pentru lucruri și lucrări mari spre lauda lui Dumnezeu! Asta a fost o realitate în viața și lucrarea lui Bețaleel – și de aici trebuie să învățăm și noi că avem datoria să urmărim nu doar creșterea/sfințirea naostră, ci și a cât mai multora din preajma noastră! Din păcate, ucenicizarea, și ideea de mentor – deși biblice și esențiale – nu sunt la loc de cinste în preocupările unei majorități a creștinilor. Și asta este o piedică în calea proclamării Evangheliei și-a mărturiei creștine. Marea însărcinare, ultimul/supremul mandat lăsat de Isus Hristos ucenicilor, are în vedere, să nu uităm, tocmai facerea de ucenici și asistarea lor întru maturizare! Nu neapărat de performeri și prestatori de servicii liturgice are nevoie Biserica azi, ci de sarea și lumina și transparența solidă a mărturiei corecte și curate a cât mai multor credincioși autentici!
Despre Bețaleel, Oholiab și restul echipei de „meșteșugari divini” e vorba și-n ultimul verset al cap. 35:
„I-a umplut cu pricepere ca să facă toate lucrările de săpătură în piatră, de cioplitură meşteşugită, de lucrat la gherghef şi de ţesut materii vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu şi in subţire, să facă tot felul de lucrări şi născociri de planuri.” (Exodul 35:35)
Iar ei nu doar că au căpătat abilitățile, ci le-au și pus la treabă – până când Cortul a fost finalizat, întocmai după cum modelul transmis pe Sinai. Era foarte frumos, ca o nestemată în mijlocul deşertului. Nu era măreț, dimpotrivă: era o construcţie mică. După calcule, estimări și actualizări, s-a afirmat că s-au investit în construcţia cortului – materiale și manoperă, cum se spune – cca 5.000.000 de dolari, la cursul zilei. Nu e o sumă exorbitantă, dar nici mică...
Să nu uităm însă că era considerat o adevărată piatră preţioasă a închinării după voa și plăcerea lui Dumnezeu, o imagine a Însuși Fiului Său, Isus Hristos. Și cine și ce poate fi mai prețios decât Acesta?! Vă las cu El, sper să vă găsesc tot cu El data viitoare!