Listen on:
Episodes
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, continuăm să urmărim aventurile poporului evreu, izbăvit din robia egipteană și aflat pe drumul spre Canaan. Convoiul mărșăluia prin peninsula Sinai, confruntat cu lipsuri, crize, răzvrătiri, cârtiri, dar și atacat de inamici. Biruința asupra lui Amalec, din care am tras și noi destule învățăminte data trecută, se datora aceluiași imbatabil Iahweh, care-i supraveghea și-i călăuzea constant și consistent! Suntem abia la începutul unui șir de experienţe menite să contribuie la formarea și confirmarea lor ca popor al Domnului, nu numai prin alegere, dar şi prin comportament. Similar, și noi călătorim prin cuvântul Domnului nu doar pentru acumulare de cunoştinţe teologice, ci pentru a ști cum să confirmăm prin viață și atitudine statutul de copii ai lui Dumnezeu.
Trecem acum în capitolul 18 din cartea Exodul, şi vom fi martorii unei noi experiențe semnificative, pe drumul dintre Marea Roşie şi Muntele Sinai. Dumnezeu era mereu în fruntea poporului prin stâlpul de foc noaptea şi norul pe timpul zilei. Moise era și el neobosit, preocupat permanent să asigure comunicarea dintre Dumnezeu şi popor.
Având în vedere rolul jucat de Moise în eliberarea şi formarea poporului evreu, ne este greu să ni-l închipuim în dimensiunea sa umană, ne e greu să acceptăm componenta domestică a existenței sale... Când e vorba de eroi, în general uităm că şi ei sunt oameni, că și ei au probleme, inclusiv în familie. Ei bine, înainte de a fi marele om folosit de Dumnezeu, liderul eroic și legiuitorul Moise era și el un om cu slăbiciuni, cu familie (soție și copii), cu socri, cu responsabilităţi, cu limite... deci şi cu probleme, uneori... Ceea ce face diferenţa între oameni, însă, din acest punct de vedere nu este numărul problemelor, ci modul în care sunt ele rezolvate. Marii oameni și eroii Bibliei rezolvă problemele după voia lui Dumnezeu, în acord cu Dumnezeu.
Dumnezeu îl ghida pe Moise prin revelaţie directă; iată-l însă acum pe Moise dând curs și altor influențe. Ietro, preot al Madianului și socrul lui Moise, vine în vizită împreună cu soţia lui Moise, şi copiii lor. A fost o vizită frumoasă, o adevărată reuniune de familie.
Ietro, preotul Madianului, socrul lui Moise, a aflat tot ce făcuse Dumnezeu pentru Moise şi poporul Său, Israel; a aflat că Domnul scosese pe Israel din Egipt. Ietro, socrul lui Moise, a luat pe Sefora, nevasta lui Moise, care fusese trimisă acasă. A luat şi pe cei doi fii ai Seforei; unul se numea Gherşom, căci Moise zisese: „Locuiesc ca străin într-o ţară străină”, iar celălalt se numea Eliezer, căci zisese: „Dumnezeul tatălui meu mi-a ajutat şi m-a scăpat de sabia lui faraon.” (Exodul 18:1-4)
Moise împreună cu adunarea lui Israel ajunseseră în ţinutul Madian. Se pare că atunci când se pogorâseră în Egipt, după acea experienţă când ea l-a numit „soţ de sânge“, Moise o trimisese acasă pe Sefora. Nu există vreo relatare care să ne dea de înţeles că ea ar fi fost în Egipt când a avut loc Exodul. Acum însă Ietro vine la întâlnirea cu ginerele său împreună cu Sefora, Gherșom și Eliezer. Dar după modul cum este alcătuit textul, prezența lor pare să treacă neobservată! Discuția de fond a capitolului se va purta între cei doi bărbați! (Exodul 18:5-7)
Ietro, socrul lui Moise, a venit cu fiii şi nevasta lui Moise în pustiu unde tăbăra el, la muntele lui Dumnezeu. A trimis vorbă lui Moise să-i spună: „Eu, socrul tău, Ietro, vin la tine cu nevasta ta şi cu cei doi fii ai tăi.” Moise a ieşit înaintea socrului său, s-a aruncat cu faţa la pământ, şi l-a sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate şi au intrat în cortul lui Moise.
De observat și apreciat în acest text relaţia exemplară dintre Moise şi socrul său. Păreau să fie foarte apropiaţi, ca nişte camarazi. Moise îi povesteşte despre tot ce a făcut Dumnezeu pentru ei şi cum i-a scos din Egipt, iar Ietro manifestă interes pentru ceea ce-i relatează Moise. De fapt, când Moise vine să-şi întâmpine familia, ni se spune că l-a sărutat pe socrul său, însă nu ni se spune că ar fi sărutat-o şi pe soţia sa. Pasajul nu menționează nimic din care să reiasă că Moise ar fi fost bucuros să-şi vadă fiii, sau că ar fi petrecut timp cu soția și copiii săi. Toate acestea par să confirme supozițiile că relaţiile de familie ale marelui bărbat al lui Dumnezeu nu erau așa cum ar fi trebuit să fie.
Moise a istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva lui faraon şi împotriva Egiptului, din pricina lui Israel, toate suferinţele care veniseră peste ei pe drum şi cum îi izbăvise Domnul din ele. Ietro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul lui Israel şi pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor. Şi Ietro a zis: „Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mâna egiptenilor şi din mâna lui faraon, El, care a izbăvit poporul din mâna egiptenilor! Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii; căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei.” Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu o ardere de tot şi o jertfă de mâncare. Aaron şi toţi bătrânii lui Israel au venit şi au luat parte la masă cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu. (Exodul 18:8-12)
Ietro fusese probabil sceptic când Moise, pe când era încă în Madian, îl anunţase că pleacă să-i elibereze pe copiii lui Israel din jugul sclaviei egiptene, și parcă-l aud spunându-le vecinilor săi: „Nu ştiu ce l-a apucat pe ginerele meu. Își închipuie că Dumnezeu l-a chemat să-i elibereze pe israeliţi din Egipt! Nu cred că așa ceva e posibil, nici măcar Dumnezeul lor nu cred că e-n stare de asta!” Iahweh însă o făcuse, așa că Ietro recunoaște unicitatea atotputernicului Dumnezeu, pe care Îl califică drept „mai mare decât toți dumnezeii”! Și ca o consfințire, Ietro aduce și jertfe lui Dumnezeu. Iahweh vorbise astfel încât oameni ca Ietro să înțeleagă și să tragă concluzii precum ale socrului lui Moise. Întotdeauna Dumnezeu își contextualizează mesajul în cultura celui căruia vrea să i Se reveleze! Și cred că Domnul S-a bucurat când a văzut că Ietro înțelesese mai repede și mai bine decât mulți din poporul pe care-l purta și-l forma în toată această peregrinare! (Exodul 18:13-18)
A doua zi, Moise s-a aşezat să judece poporul; şi poporul a stat înaintea lui de dimineaţa până seara. Socrul lui Moise a văzut tot ce făcea el pentru popor, şi a zis: „Ce faci tu acolo cu poporul acela? De ce stai singur, şi tot poporul stă înaintea ta, de dimineaţa până seara?” Moise a răspuns socrului său: „Poporul vine la mine ca să ceară sfat lui Dumnezeu. Când au vreo treabă, vin la mine; eu judec între ei şi fac cunoscut poruncile lui Dumnezeu şi legile Lui.” Socrul lui Moise i-a zis: „Ce faci tu nu este bine. Te istoveşti singur şi vei istovi şi poporul acesta, care este cu tine; căci lucrul este mai presus de puterile tale şi nu-l vei putea face singur.”
Cu siguranţă că acum și Ietro îl aprecia și-l iubea pe Moise, care era demn de repect având în vedere ce făcuse dar și ce relație avea cu cel mai mare decât toți dumnezeii! Hotărât să rămână „în familie” pentru câteva zile, Ietro are prilejul să-și dea seama cât de ocupat era Moise cu judecarea pricinilor care apăreau în popor, astfel că vine cu o sugestie pentru a uşura povara lui Moise.
„Acum ascultă glasul meu; am să-ţi dau un sfat, şi Dumnezeu va fi cu tine! Fii tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu şi du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învaţă-i poruncile şi legile; şi arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă. Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înşişi. În felul acesta îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta şi dacă Dumnezeu îţi va porunci aşa, vei putea face faţă lucrurilor, şi tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui.” (Exodul 18:19-23)
Nu ştiu dacă sunteți de acord cu mine, dar cred că greșim socotind ignorante sau nedezvoltate vechile civilizaţii. Priviţi numai la Ietro. Nu era absolvent al vreunei facultăţi, nu era un doctorat în economie sau altceva, era probabil un simplu preot al unei țări și populații păgâne, dar propunerile sale sunt compatibile cu programele manageriale moderne. Îi sugerează astfel lui Moise să fie un comunicator fidel și-un mijlocitor harnic între Dumnezeu și popor; să-i învețe pe oameni legile și poruncile ce trebuiau respectate; să-și delege autoritatea, descentralizând și relaxând lucrarea istovitoare pe care o făcea. În plus, observaţi că el nu încearcă să-L excludă pe Dumnezeu din acest proces – Iahweh urma să valideze aceste propuneri. Din păcate sunt mulţi care cred că prin aplicarea unor metode administrative, pot face lucrurile să meargă, chiar dacă latura spirituală este desconsiderată. Dragi ascultători, așa ceva nu are cum să funcționeze în niciun caz în ce privește trupul viu al Bisericii lui Hristos! A fost o vreme când societatea se inspira din Cuvântul lui Dumnezeu, când prelua modele biblice sau eclesiale... iar acum, când societatea l-a exclus pe Dumnezeu din perspectivele și valorile ei, structurile bisericești încearcă să preia și să aplice modelele societăţii. Trist, dramatic, falimentar!
Să nu cumva să ajungem să credem că Dumnezeu are nevoie de înţelepciunea noastră! Sigur, El se bucură când ceea ce ne-a dat este pus în slujba Lui. Acest Ietro era și el un om luminat care-și pune înţelepciunea lui în slujba altora. Modelul acesta este mai târziu aplicat şi în Biserica primară, pe lângă ucenici fiind învestiţi mai mulţi lucrători cu diferite responsabilităţi în viaţa Bisericii. Faptele Apostolilor - capitolul 6 de la vers. 2: „Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfînt şi înţelepciune, pe cari îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.” Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări. Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia. I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei. Cuvântul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.” De aici pleacă un întreg proces de formare de lucrători creștini care acoperă atât aria administrativă, cât și cea spirituală. Martirul Ştefan este unul din cei aleşi în acea împrejurare.
Stimați ascultători, este important să înţelegem ce plan și ce aşteptări are Dumnezeu în ce ne privește. Poate că şi noi stăm de zile întregi ca să ajungem la un Moise care să ne spună cuvântul Domnului. Dar oare nu cumva Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne asumăm o responsabilitate, şi dintr-o poziţie de consumator să trecem într-una în care să ne lăsăm consumaţi pentru alţii?! Pentru că, în fond, aceasta este ceea ce face Moise. El transformă pe mulţi din cei care erau acolo, din consumatori în persoane care să slujească poporul!
Biserica nu este un sindicat în care masa de beneficiari alege reprezentanţi care să le apere interesele. Biserica este un trup viu în care fiecare membru are o responsabilitate distinctă spre beneficiul și pentru slujirea trupului ca întreg. Este descrierea pe care o face Pavel cu privire la Biserică: „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup - tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. Dacă piciorul ar zice: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup.” Am citit vers. 12-20 din cap. 12 al primei epistole adresată de ap. Pavel bisericii din Corint, capitolul 12. În deschiderea acestui pasaj, Pavel vorbise despre faptul că Dumnezeu ne şi echipează cu această intenţie. Cu alte cuvinte El nu de dă tuturor aceleaşi talente, aceleaşi daruri, tocmai pentru că fiecare funcţiune este importantă, indiferent că este vizibilă sau mai puţin vizibilă. Trebuie să înţelegem că Dumnezeu vrea să interacţionăm corect în cadrul trupului, în spiritul caracteristic Domnului Isus, spiritul slujirii. Vom reveni și cu alte ocazii...
Deocamdată să ne întoarcem la cei doi, ca să observăm nu doar că Moise ascultă de socrul său Ietro, ci și lecțiile și efectele acestei consilieri. (Exodul 18:24-26)
Moise a ascultat sfatul socrului său şi a făcut tot ce spusese el. Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul şi i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei judecau poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înşişi.
Pe de altă parte însă, nu putem să nu facem și următoarea observație: există două tipuri de înţelepciune, și anume înţelepciunea lui Dumnezeu (care vine de sus), şi cea lumească. Propunerea lui Ietro era bazată pe înţelepciune pământească. Iar când urmezi modelul lumii, nu privești la Dumnezeu. Unul din motivele pentru care biserica are atâtea probleme astăzi, este pentru că mulţi oameni au fost puşi în poziţii înalte în biserici pentru că aveau succes în afaceri, erau influenți... iar ei au încercat să aducă și să conducă în biserică prin metode lumeşti, fără discernământ spiritual. Modelul lumii nu funcţionează în biserică. Recomandările lui Ietro erau bune, pentru că luau povara de pe umerii lui Moise şi făceau ca lucrurile să se desfășoare mai eficient printr-un sistem organizat. Sugestia lui era sinceră şi intenţiile lui erau bune, fiind preocupat de sănătatea lui Moise. Propunerea lui Ietro părea a fi o soluție atractivă – dar e de observat că nu reprezenta neapărat sau explicit și voia lui Dumnezeu. El a permis acest lucru, desigur, dar nu a fost ideea Sa.
Iar dacă privim și mai în profunzime, putem face vom observa și alte aspecte legate de sugestiile lui Ietro. În primul rând, Dumnezeu nu i-a dat lui Moise instrucțiuni în acest sens. Or, sugestia lui Ietro pare că vine să compenseze acest lucru, punând oarecum în umbră înţelepciunea, judecata şi dragostea lui Dumnezeu. Ietro spunea, cu alte cuvinte, că Dumnezeu nu făcea tot ce putea pentru Moise. Dacă Dumnezeu l-ar fi iubit cu adevărat pe Moise şi I-ar fi păsat de el, l-ar fi învățat de bine de la bun început! Să nu uităm că în Eden șarpele îi spusese atunci Evei: „Oh, dacă ai mânca din acel pom, ai deveni înţeleaptă, însă Dumnezeu nu ţi-a permis acest lucru, El nu vrea ce-i mai bine pentru tine!” Deci, dacă Moise ar fi trebuit să acționeze cum îi spusese Ietro, Dumnezeu l-ar fi instruit dinainte în acel sens!
A doua observație ar fi că Dumnezeu vorbea direct cu Moise, și nu avea nevoie de o terţă persoană implicată, care ar fi diminuat relația lui Moise cu Dumnezeu și manifestarea puterii divine. Și azi există destui oameni, inclusiv în biserici, cărora nu le place să se raporteze la Dumnezeu în mod direct, ci mai degrabă ar discuta cu alţi oameni. Ar apela la vreun om, la vreo biserică, o ceremonie, o carte sau chiar la un concert muzical. Toate îşi au locul lor, însă noi trebuie să mergem direct la Dumnezeu. Dumnezeu nu voia ca în relaţia Sa cu Moise să fie implicați și alți oameni.
Al treilea lucru de remarcat în acest pasaj este că din sugestii ca a lui Ietro au apărut germenii unor grupări de genul adunării celor 70 bătrâni, Sanhedrinul, care, peste 1500 de ani, se vor întâlni în preajma Paștilor pentru a oficializa hotărârea de condamnare la moarte a Fiului lui Dumnezeu! Moise nu avea nevoie de această organizaţie, pentru că Dumnezeu îi dădea călăuzire și putere pentru aceste sarcini dificile. Aceşti 70 de oameni nu erau mai eficienţi decât Moise. În definitiv, Duhul Sfânt este cel care însufleţeşte şi dă putere omului.
Sunt persoane care cred că, pentru ca biserica să fie mai eficientă, are nevoie de metodele potrivite. Chiar acum sunt mulţi predicatori care încearcă să se identifice cu „noua generaţie”, ori s-o influențeze. Ei spun că vor să comunice cu noua generaţie. Cunosc destule programe și seminarii unde se studiază, ca materie principală, identificarea şi comunicarea cu oamenii, însă nu am auzit de prea multe exemple de roduri ale unor astfel de eforturi! Dumnezeu nu depinde de metode, organizaţii, sisteme, ritualuri, numere sau atrategii... El dă la o parte toată înţelepciunea lumii, pentru ca să nu existe nimic între El şi sufletul tău. Înţelepciunea lumii şi cea a lui Dumnezeu sunt contradictorii – până într-acolo că una se dovedeşte a fi înţeleaptă, iar cealaltă o nebunie.
În 1 Corinteni 3:18-19, Pavel spune: „Nimeni să nu se înşele: dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: «El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.»” Iar în 1 Corinteni 2:4, adaugă: „Şi învăţătura şi propovăduirea mea nustăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere.” Nu trebuie să fim inteligenţi şi să folosim o anumită abordare intelectuală pentru a câştiga oameni pentru Hristos, ci avem nevoie ca înţelepciunea lui Dumnezeu să ne călăuzească. Noi avem nevoie de puterea mereu proaspătă a lui Dumnezeu, nu de metode noi.
Deci, va trebui ca fiecare să decidem în cunoștință de cauză: ne bazăm pe înţelepciunea lumii, sau privim cu răbdare, încredere și deschidere la Dumnezeu, ca El să ne călăuzească cu înţelepciunea Sa de sus?
Consider totuși că e posibil și indicat ca, în strânsă legătură cu (și ascultare de) Dumnezeu, să reușim să ne integrăm în slujirea activă a semenilor noștri – nu neapărat urmând modele și idei omenești, dar nici respingându-le fără discernământ, doar pentru că vin de la/prin oameni. Trebuie deci cercetați și oamenii și propunerile lor, aduse înaintea lui Dumnezeu și cerut de la El înțelepciune, îndrumare și resurse pentru acțiune.
Trebuie să ne repetăm până înțelegem: Biserica nu este un loc al consumului, ci al comuniunii exprimată prin participarea plenară în viaţa trupului. Domnul Isus ne-a implicat în jertfa Lui de pe Golgota preluând păcatele noastre. Noi trebuie de acum să ne implicăm în viaţa comunității, slujindu-L pe Domnul nostru prin slujirea semenilor noştri.
Apoi Moise a trimis pe socrul său în ţara lui. (Exodul 18:27)
Chiar dacă nu este descrisă vreo scenă dureroasă a despărţirii, probabil că n-a fost o despărţire ușoară. Pentru că se pare că aveau o relație strânsă, nu le va fi fost simplu să se despartă. Dar ca şi în alte situaţii, Moise nu scrie prea multe despre sine. Grija lui este să-L prezinte pe Dumnezeu ca motorul principal al acţiunii, și eventual să-i pună și pe alţii într-o lumină bună. De aceea, cred că acest capitol este o invitaţie la examinarea relaţiilor noastre: familiale, de lucru, și frățești (din trupul lui Hristos, Biserica).
Apoi: suntem noi preocupaţi să contribuim la dezvoltarea Bisericii, sau ne complacem să fim simpli și discreți consumatori a ceea ce ni se oferă în ea?!
Și un alt subiect de meditație: indiferent cât de mult ținem la anumite persoane, vine momentul să ne luăm rămas bun de la ele. Dar orice-ar însemna asta, cei care cred în mântuirea Domnului Isus au siguranţa că toţi credincioşii vor fi împreună în ceruri. Ai și tu această credinţă? E valabilă și-n ce-i privește pe cei dragi ţie? Le-ai prezentat calea către acel loc al veşnicei reuniri?!... Este un motiv de meditaţie, nu-i aşa? Fă ce trebuie, deci!
Pe curând!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, ne apropiem de jumătatea parcursului celei de a doua cărți a VT și a Bibliei – Exodul. Scoși din Egipt cu mână tare și braț întins de către Iahweh, izbăviți miraculos la Marea Roșie, israeliții decad și persistă însă incredibil și inexplicabil în cârtire și nemulțumire, în diverse ocazii... Dumnezeu continuă să-i hrănească și să-i protejeze prin minuni repetate, iar ei pică sistematic testele încrederii în Dumnezeu. Din eșecurile lor, să-nvățăm și noi că nu pâinea și apa pe care ni le Domnul trebuie să constituie ținta zbaterilor și căutărilor noastre, ci Domnul Însuși, Cel ce le dă cu îndurare și generozitate!
Intrăm acum într-o fază nouă, în care se va cristaliza, stabiliza și legifera – sub ochii noștri – cadrul relației dintre popor și Dumnezeul său. Partea a doua a cărţii Exodul are de-a face în cea mai mare parte a ei cu Legea pe care Dumnezeu o dă lui Israel.
Până acum, poporul evreu - în formare încă - se confruntase în repetate rânduri cu imaginea sa reală. Dumnezeu îngăduise câteva momente de criză, și poporul îşi arătase adevărata față și atitudine faţă de Dumnezeu. Aceste momente de criză şi de confruntare cu sine sunt foarte importante, pentru că prin ele Dumnezeu doreşte să aducă relaţia lor cu El la niveluri noi, pentru care deocamdată poporul nu era pregătit.
Ne uităm acum în capitolul 19 al cărții Exodul, care marchează începutul unei noi etape în viaţa poporului Israel. După victoria asupra amaleciţilor, peregrinarea continuase o vreme – nu foarte lungă, dar solicitantă, inclusiv pentru Moise, care era zilnic în mijlocul lor, împărțind dreptatea – și iată-i ajungând în cele din urmă într-un punct care va deveni de referință în existența acestui neam: Muntele Sinai, unde ei schimbă harul pe lege.
În luna a treia după ieşirea lor din ţara Egiptului, copiii lui Israel au ajuns în ziua aceea în pustiul Sinai. După ce au plecat de la Refidim, au ajuns în pustiul Sinai şi au tăbărât în pustiu. Israel a tăbărât acolo, în faţa muntelui. (Exodul 19:1-2)
Sudul Peninsulei Sinai, pe unde ajunseseră copiii lui Israel, era predominant muntos, iar de la Refidim până la ceea ce se numește Muntele Sinai, în mod normal nu era foarte mult de mers (în comparație cu ce străbătuseră până atunci). Nu se știe cu maximă precizie care este Muntele Sinai – unde urmau să treacă prin momente de măreție înfricoșătoare – oricum, acesta este punctul cel mai sudic al peregrinării lor. De aici, o vor lua spre nord și spre est, până vor ajunge finalmente în Canaanul promis. Dar aici, Dumnezeu Ăși arată încă o dată bunăvoința, dându-le posibilitatea să aleagă dacă vor ca să fie conduși în continuare prin îndurarea îndelung-răbdătoare a harului lui Dumnezeu – aşa cum o făcuse de când îi scosese din Egipt și până la Sinai – sau mai degrabă vor fi tentați să primească Legea.
Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi să spui copiilor lui Israel: «Aţivăzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.»” (Exodul 19:3-4)
Asta înseamnă har! De la începuturile umile ale unei familii (a lui Iacov) la actualitatea plină de forță a unei națiuni – Israel, chiar dacă în strămutare – mâna cea puternică și inima bună de Tată a lui Iahweh le asiguraseră izbăvirile, victoriile, protecția și călăuzirea de care aveau nevoie și pe care le implica partea Domnului din legământul care viza adoptarea poporului evreu ca „întâi-născut”, ales, al lui Dumnezeu!
Și Domnul continuă: (Exodul 19:5)
„Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu.”
Cum am spus (și e bine să repet), copiii lui Israel călătoriseră din Egipt până la Muntele Sinai prin harul lui Dumnezeu. Aici, Dumnezeu îi întreabă dacă le-a plăcut călătoria „pe aripi de vultur” (deși sunt convins că evreii numai ușoare nu socotiseră cele trei luni de marș până aici!), și dacă vor să continue bazându-se pe purtarea Lui de grijă, sau dacă vor să primească Legea şi poruncile... Ne uimesc și ne îngrozesc răspunsul și acceptarea lor nesăbuite... încă o ocazie să constatăm ce imprevizibili suntem!
Și apropo de această expresie („pe aripi de vultur”, brevetată de Dumnezeu Însuși!) poate merită aici spuse câteva cuvinte despre vultur. Vulturul nu este un mijloc de transport, cum s-ar crede, ci o pasăre de pradă, pomenită ca atare în Biblie de Iov 9:26 („ca vulturul care se repede asupra prăzii”) și de Domnul Isus Hristos Însuşi („Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.” – Mat. 24:28). Vulturul este un simbol folosit pentru Dumnezeu şi divinitate în Scriptură. În Ezechiel, în Apocalipsa divinitatea este simbolizată de un vultur în zbor. Vulturul este admirat pentru aripile sale şi pentru abilitatea sa de a se avânta spre înălţimi. Cu alte cuvinte, vulturul este avionul performant din familia păsărilor, iar aripile sale sunt un adevărat simbol al divinităţii. De aceea le spune Dumnezeu israeliţilor în Exodul 19:4: „Aţivăzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.”
Această afirmație înglobează harul incredibil, infinit și inimaginabil al lui Dumnezeu. Prin har îi adusese Dumnezeu pe israeliţi din Egipt până la muntele Sinai. Îi văzuse neajutoraţi şi lipsiţi de speranţă în sclavie, în Egipt, şi-i eliberase... prin sânge și putere! În aceeaşi noapte când îngerul nopţii decimase Egiptul, prin sângele mielului copiii lui Israel au ieşit de acolo... și au ajuns la Marea Roşie, unde Faraon îi putea măcelări ca pe nişte animale – însă Dumnezeu a intervenit din nou, și i-a trecut prin Marea Roşie cu putere. Vedeţi, El chiar i-a purtat pe aripi de vultur!
Pe drumul spre Muntele Sinai, Israel avusese parte de o serie de experienţe, care prefigurează și ele experienţele noastre creştine. Dumnezeu le-a dat mană și carne când le-a fost foame, şi apă când le-a fost sete, îndulcind chiar apele amare de la Mara. Dumnezeu i-a izbăvit de Amalec. Tot drumul El îi purtase ca pe aripi de vultur... şi aşa ne poartă şi pe noi astăzi. Ne conduce prin har, şi noi umblăm prin credinţă.
Acum, la Muntele Sinai, Dumnezeu le aduce aminte de felul în care i-a condus şi cum a avut grijă de ei, iar apoi îi pune în fața unei alegeri: har sau lege. Dumnezeu îi întreabă dacă vor păzi poruncile pe care li le va da, iar ei renunță la har în schimbul legii. Mulţi oameni fac asta în zilele noastre și este un lucru regretabil, pentru că Dumnezeu mântuieşte prin har, nu prin lege. Există un contrast aşa de mare între lege şi har! Doar gândiți-vă:
Legea cere – harul dă;
Legea spune „fă” – harul spune „crezi”;
Legea este precisă – harul se revarsă: abundent, generos, inepuizabil;
Legea spune „lucrează” – harul spune „odihneşte-te”;
Legea ameninţă, aruncă blesteme – harul se îndură, imploră, oferă binecuvântare;
Legea spune „Fă asta şi vei trăi!” – harul spune „Trăieşte şi vei face!”;
Legea condamnă pe cel mai bun dintre oameni – harul mântuieşte pe cel mai rău dintre oameni.
Legea ne descoperă caracterul lui Dumnezeu, dar ne arată şi slăbiciunea omului. În Romani 3:19, Pavel spune: „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.”
Dumnezeu nu a dat Legea ca mijloc de mântuire. Nimeni nu a fost mântuit vreodată prin respectarea Legii. Nu poţi găsi vreun om care să fi fost mântuit pe baza faptului că a respectat Legea! Moise a fost un ucigaş; şi-a pierdut cumpătul şi nu L-a ascultat pe Dumnezeu. De ce a fost dată Legea atunci? Există un motiv clar exprimat în Galateni 3:19: „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină «sămânţa» căreia Îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.” Legea a fost dată pentru a ne ajuta să înțelegem faptul că suntem păcătoşi. Ea a avut caracter temporar: până va veni Sămânţa. Sămânţa despre care se vorbeşte în acest verset este Domnul Isus Hristos. Pavel continuă în Galateni 3:24: „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător (sau: pedagog) spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.”
Pedagogul nu este un învăţător, ci un sclav în casa unui patrician roman care avea grijă de copil. Îl îmbrăca, îl spăla, îl gătea, îi ştergea nasul când era nevoie şi îl disciplina când era necesar. Când copilul era destul de mare pentru a merge la şcoală, pedagogul îi dădea lecții. Termenul grecesc pentru „pedagog” este paidagogos, însemnând „cineva care-l călăuzește/ajută/asistă pe copil”, cineva care ia copilaşul de mână şi-l duce la şcoală. Legea este pedagogul nostru, ea ne ia de mână ca pe nişte copii mici, ne duce la cruce şi spune: „Copile, uite, de asta ai nevoie: de un Mântuitor! Eşti păcătos şi ai nevoie să fii mântuit.”
„Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” (Exodul 19:6)
De la bun început, Dumnezeu a intenţionat ca Israel să fie o împărăţie de preoţi. Toate semințiile ar fi trebuit să fie preoţi, însă din cauză că au făcut un viţel de aur căruia i s-au închinat, în vreme ce Moise era pe munte primind legea lui Dumnezeu, doar un singur trib a fost ales să fie o seminție de preoţi. Scopul suprem al lui Dumnezeu pentru Împărăție este să facă întreaga naţiune o împărăţie de preoţi. Aceasta se va întâmpla la multă vreme după ce Biserica va fi fost luată de pe pământ şi va fi în cer cu Domnul Isus Hristos în Noul Ierusalim.
Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. (Exodul 19:7)
Iar ei... ascultaţi ce răspunde poporul – cât de încrezători, și cât de inconștienți, erau!
Tot poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului. (Exodul 19:8)
Ratificarea și primirea Legii constituie începutul unei îndelungate perioade de prevalență a Legii. Acest segment istoric începe la Muntele Sinai și se încheie la crucea de la Calvar; se întinde de la ieșirea din Egipt până la Golgota, din cartea Exodul până la Faptele Apostolilor! Această revelație a fost dată unui popor, care trăia într-un context ideal, însă care nu a putut-o respecta. Israel a promis ușuratic: „Vom face tot ce a spus Domnul!” Ei au spus: „Dă-ne-o, o vom respecta!” înainte să ştie despre ce era vorba! Apoi au demonstrat timp de 1.500 de ani că de fapt nimeni nu putea respecta așa ceva! Aceasta este atitudinea multor oameni astăzi, care cred că omul firesc poate să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Natura pământească nu poate păzi Legea şi eşuează în mod teribil încercând s-o păzească. Legea a fost dată pentru a ţine în control firea cea veche... însă nu poate, deoarece vechea natură carnală este un rebel incontrolabil! Apostolul Pavel rezumă acest lucru în Romani 8:6-7 astfel: „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”
Toți avem o natură veche și aceasta se află în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Ea nu poate să se supună lui Dumnezeu şi nu-I poate fi plăcută. Ai observat asta în viaţa ta? Ai observat că nu reușești să te ridici la standardul cerut de Dumnezeu? Slavă lui Dumnezeu că El a făcut alt aranjament!
Nu există ipocrit mai mare decât cel care spune: „Eu păzesc Legea!” Nimeni nu se poate ridica la standardul cerut de Dumnezeu. Priviţi la poporul Israel! Dumnezeu are de gând să le dea Legea şi ei spun: „Dă-ne-o, suntem gata s-o respectăm!” Câtă încredere în sine şi câtă aroganţă! Şi totuşi, există și azi o mulţime de bărbaţi şi femei care declară că ţin Legea lui Dumnezeu, chiar şi după ce Dumnezeu a demonstrat în mod clar că nimeni nu poate fi mântuit prin Lege – pentru că nimeni nu poate ţine Legea. Lucrul acesta a fost testat pe poporul Israel care trăia într-un context ideal.
Şi Domnul a zis lui Moise: „Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi şi să aibă întotdeauna încredere în tine.” Moise a spus Domnului cuvintele poporului. (Exodul 19:9)
Unii oameni cred că apariția și afirmarea Legii a fost un eveniment frumos. Cu ani în urmă, o doamnă cultivată şi isteață m-a întrebat aproape alintându-se: „Nu credeţi că darea Legii a fost un lucru minunat, extraordinar?” Cred că am şocat-o când i-am răspuns: „Eu nu văd nimic frumos acolo, doamnă! A fost un eveniment teribil și regretabil!”
Şi Domnul a zis lui Moise: „Du-te la popor, sfinţeşte-I, azi şi mâine, şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul Se va coborî, în faţa întregului popor, pe muntele Sinai.” (Exodul 19:10-11)
Ce scenă fantastică! Cât preț punea (și pune!) Dumnezeu pe o pregătire interioară și exterioară exigentă și detaliată, în vederea accesului și închinării în prezența sfințeniei Lui! O curățare nu doar a hainelor, ci a trupurilor, minții și inimii! Și-n plus:
„Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur şi să spui: «Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea.» Nicio mână să nu se atingă de el; ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om, nu va trăi. Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.” Moise s-a coborât de pe munte la popor: a sfinţit poporul, şi ei şi-au spălat hainele. Şi a zis poporului: „Fiţi gata în trei zile; să nu vă apropiaţi de vreo femeie.” A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere, şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă. (Exodul 19:13-16)
Vi se pare că asta este o scenă frumoasă? Copiilor lui Israel li s-a spus să nu se apropie de munte şi să nu-l atingă, pentru că altfel vor muri. Acesta nu este un lucru drăguţ! Este cumplit! Aici nu suntem la circ sau la teatru, este momentul grozav în care exigențele sfințeniei lui Dumnezeu generează și comunică Legea conform căreia poporul trebuia să trăiască și să se închine lui Dumnezeu. Și asta într-un cadru intens, dramatic, care face din acest moment o experienţă terifiantă... lucru dovedit de însăși reacția poporului, care tremura de spaimă, pentru că acolo avea loc un eveniment înfricoşător.
Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui. Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se coborâse pe el în mijlocul focului. Fumulacesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura cu putere. Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare. Domnul S-a coborât pe muntele Sinai, şi anume pe vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Şi Moise s-a suit sus. Domnul a zis lui Moise: „Coboară-te şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei.” (Exodul 19:17-21)
Ce impresionantă punere în scenă a orchestrat Dumnezeu!... pe măsura importanței evenimentului de magnitudine care avea loc! Trăsnete, fulgere, nor gros, fum, cutremur, zgomot asurzitor de trâmbițe, tunetul glasului vibrant al lui Dumnezeu erau de natură să bage groaza în cei prezenți. Erau în prezența măreției slavei divine! Preasfântul Dumnezeu era pe punctul să-Și reveleze caracterul și voia în Legea pe cale să fie comunicată! Acest eveniment de mare forță și măreție va rămâne neegalat până la rveenirea în slavă a Domnului Isus! Ziua aceea va confirma adevărul celor scrise (Ioan 1:18): „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Exodul 19:22-25)
„Preoţii, care se apropie de Domnul, să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea.” Moise a zis Domnului: „Poporul nu va putea să se suie pe muntele Sinai, căci ne-ai oprit cu tot dinadinsul, zicând: «Hotărăşte anumite margini în jurul muntelui şi sfinţeşte-l.»” Domnul i-a zis: „Du-te, coboară-te şi suie-te apoi iarăşi cu Aaron; dar preoţii şi poporul să nu dea buzna să se suie la Domnul, ca nu cumva să-i lovească cu moartea.” Moise s-a coborât la popor şi i-a spus aceste lucruri.
Angajamentul luat în grabă și cu ușurătate de către Israel că va respecta Legea fusese o greşeală, pe care nu ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut mai multe despre ei înşişi şi cât de slabi erau... și dacă ar fi așteptat măcar să vadă ce li se cerea prin Lege! Pentru că se va vedea că există un contrast foarte mare între religia legii şi religia harului. Dar ei erau prea speriați și prea nerăbdători (și-aș zice și destul de ușuratici) ca să promită în necunoștință de cauză!
În vremea aceea, pentru ca preoţii să se poată apropia de Dumnezeu ca să mijlocească pentru popor, trebuiau să aducă întâi o jertfă de ispăşire pentru ei şi familiile lor. Era modul în care ei mărturiseau că sunt păcătoşi şi că n-ar fi putut să reziste înaintea sfințeniei absolute a lui Iahweh... ar fi trebuit să moară pentru păcatul lor.
Dragi ascultători, Dumnezeu așteaptă și de la noi şi acum să recunoaştem că suntem păcătoşi. Să recunoaştem că păcatul în care trăim ne separă de Dumnezeu... și că viața aceasta de păcat nu poate avea altă finalitate decât condamnarea la moarte.
Să fim bine înțeleși: nu este alegerea lui Dumnezeu, ci este natura lui Dumnezeu aceea care solicită moartea noastră. Natura Lui sfântă şi dreaptă impune moartea celor ce se complac, nu renunță și se prezintă înaintea Lui cu faptele naturii vechi, păcătoase...
În schimb este dragostea Lui aceea care a ales să-L sacrifice pe Domnul Isus pentru noi, ca El să plătească pentru vinovăția naostră, și să ne izbăvească... În felul acesta, El a fost în locul nostru jertfa de ispăşire.
Cred că e limpede (și va fi tot mai clară) lecţia pe care ne-o dă Dumnezeu aici. El afirmă răspicat că – El fiind prin excelență sfânt, incompatibil cu orice formă de întinare – accesul la El ne este închis atâta timp cât suntem sub puterea păcatului.
Pe de altă parte, poporul evreu ne arată că nici măcar teama nu este suficientă pentru a respecta Legea. Cu toate că se teme de ceea ce vede pe munte, de prezenţa lui Dumnezeu în locul acela, imediat ce Dumnezeu se retrage pe Munte cu Moise poporul păcătuieşte împotriva Domnului. Vom vede ce și cum...
Să ne fie clar un lucru: nimic din ce facem noi nu ne poate apropia de Dumnezeu! Nimic altceva decât dragostea Lui. Și asta trebuie să înţelegem chiar contextul condamnării pe care o aduce legea. Este de fapt vorba despre condamnarea firii și faptelor noastre. Sufletul nostru poate fi salvat doar prin credinţa că ceea ce a făcut Domnul Isus pe crucea de la Golgota a însemnat jertfa pentru răscumpărarea noastră, și că doar încrederea personală în El ne poate transforma mintea, inima și viața, făcându-le plăcute lui Dumnezeu.
Să nu uităm acest exemplu de precipitare și de inconștiență, și să învățăm să alegem înțelept, în cuget/duh și nu prin îndemnurile firii, sau sub imperiul fricii! În dragoste nu este frică, iar noi suntem produsul și instrumentele iubirii lui Dumnezeu! Iar Domnul Isus este cea mai profundă și înaltă dovadă de dragoste divină! El a lucrat și oferă și azi mântuirea, El e Ușa către prezenţa lui Dumnezeu. Intrați – cu îndrăzneală!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, ne-am asumat împreună cu ceva timp în urmă traversarea cu răbdare și folos a Cuvântului lui Dumnezeu. Fiecare întâlnire ne plasează pe câte-o pagină anume a Cărții cărților, și lucrul acesta este reconfortant și ne dă sentimentul acumulării în lucrurile cu adevărat importante, cele care contează și rămân.
De la o vreme, (în această călătorie biblică) suntem chiar... în călătorie – însoțind poporul evreu în pelerinajul ce a urmat evadării miraculoase din Egiptul îndelungatei lor robii... iar drumul până-n Canaanul făgăduit de Eliberatorul divin era mai scurt și sigur mai facil decât le-a luat până la urmă, din cauza neascultării, cârtirii și inconsecvențelor în care Israel a fost cât se poate de... consecvent/perseverent! În același timp, suntem cu totul fascinați de modul în care Duhul de putere și înțelepciune al lui Dumnezeu conduce poporul Său prin acest deşert, şi la fel de impresionați de modul în care Dumnezeu Îşi formează cu răbdare de bijutier poporul Său. Și pentru a le spune mai multe despre caracterul său, pentru a fi mai concret și mai detaliat, pentru a le pune la dispoziție un etalon la care să se raporteze – Dumnezeu dă poporului o lege.
Legea lui Dumnezeu mai este cunoscută și ca „legea mozaică”, pentru că a fost transmisă prin intermediul lui Moise. Dar Cel din care derivă este infinit mai reprezentativ pentru caracterul și scopurile Legii!... care debutează așadar cu Decalogul. Cele 10 porunci sunt date primele, dar ele reprezintă doar o mică parte (e drept: fundamentală) a Legii. Vom afla în acest capitol 20 din Exodul şi instrucţiuni cu privire la altar, pentru că Legea şi altarul merg împreună. Legea ne arată că omul este păcătos şi are nevoie de iertare; păcatul trebuie plătit prin vărsare de sânge, deci o jertfă trebuie adusă, așa că trebuie să existe un altar pe care să fie adusă jertfa. Ca să înțelegem și mai bine, închipuiți-vă... în baie, unde oglinda poate fi o imagine a Legii, iar sub ea se află o chiuvetă. Ne uităm în oglindă și ne spălăm în chiuvetă – nu ne spălăm în oglindă (ea doar ne arată murdăria), ci în chiuvetă. Tot așa, Legea este doar oglinda care ne arată păcatul, iar sub oglindă se află chiuveta unde putem fi spălaţi – jertfa. Asta mi-aduce aminte de cuvintele cântării:
Din sfânt izvor mult sânge-a curs / Prin jertfă-a fost vărsat
Izvoru-acesta nesecat / Mă spală de păcat!
Așadar, prima parte din Lege înseamnă codul moral al Decalogului, prezentat în prima parte din cap. 20 al cărții Exodul, al cărei studiu îl continuăm. Legea morală pe care Dumnezeu o dă poporului are în realitate o întindere mult mai mare decât Cele Zece Porunci, care urmează... și se fundamentează pe caracterul și cunoașterea Celui ce le-a elaborat și proclamat: Dumnezeu.
Pentru că știa ce urma să ratifice, și spre deosebire de un contract sau decret obișnuit, semnat la urmă, Dumnezeu Se identifică de la bun început, vrând astfel să sublinieze că așa cum orice lucru care iese din gura lui Dumnezeu este expresia caracterului Său perfect, și Legea ce urma să intre în vigoare este valoroasă și impune având în vedere cine o emite.
Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte şi a zis: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” (Exodul 20:1-2)
Dumnezeu spune: „Eu, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei, sunt Cel care-a gândit și semnează cele ce urmează!” Israel a cerut Legea, iar Dumnezeu le-a făcut pe plac şi le-o va da, începând cu un prim set de 10 porunci.
Vom reveni și-n episoadele viitoare cu alte considerații generale despre această grandioasă construcție legislativă care a marcat și statuează și-n prezent viața și istoria poporului Israel. Și chiar și-n alte locuri și momente ale itinerarului nostru prin Scriptură vom face referiri și mențiuni în ce-o privește... Vă invit acum să trecem în revistă piatra de temelie și introducerea Legii mozaice: Cele 10 porunci!
Termenul Decalog provine din expresia grecească însemnând „zece cuvinte”, adică cele 10 porunci (primele, cele esențiale, fundamentale ale Legii) date de Dumnezeu în mod direct, audibil, lui Moise, și scrise ulterior pe două table de piatră de Însuși Dumnezeu. În Biblie le găsim aici în Exodul cap. 20 (reluate într-o oarecare formă și-n cap. 34), precum și-n ultima carte a Pentateuhului – Deuteronomul (repetarea Legii), cap. 5. Ele pot fi împărţite în 2 părţi majore: primele se ocupă de relaţia omului cu Dumnezeu, iar celelalte de relaţia cu semenii.
„Sănu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exodul 20:3)
„Pentru că Eu sunt Dumnezeul care M-am dovedit în stare să te scot prin minuni din robia Egiptului, rupe-te și-n mintea și inima ta de orice alți dumnezei – Eu îți sunt de ajuns!” – spune cu alte cuvinte Dumnezeu aici... El care dintotdeauna a condamnat politeismul, adică credinţa în mai mulţi dumnezei. Dar în istoria acelor vremuri, într-un stadiu incomparabil mai nedezvoltat decât azi, nu exista ceva numit ateism – negarea oricărei divinități! Cei mai mulți dintre oameni acceptau existența instanțelor divine, zei sau dumnezeu buni sau răi, adevărați, falși, închipuiți, făuriți de închipuirea omului sau revelați... Nu există însă o poruncă împotriva ateismului, pentru că nu exista așa ceva în acele vremuri, pentru că erau prea aproape de creaţia şi revelaţia lui Dumnezeu. Ateii încep să apară ulterior, și existau deja pe vremea lui David, care-i numește „nebuni” în psalmul 53:1: „Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»” Astăzi, însă, ateul s-a emancipat, se socotește liber și evoluat, poate fi profesor universitar, gânditor, om de știință, intelectual... însă Dumnezeu spune despre el că este nebun. Sunt tot mai mulţi atei astăzi, pentru că ne-am îndepărtat de originea noastră, iar oamenii nu mai sunt dornici sau interesați să accepte revelaţia biblică, pentru că sunt tot mai puțin dispuși să se supună lui Dumnezeu!
Dumnezeu a poruncit poporului Israel: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” Dumnezeu le-a spus-o direct și pentru că în acea vreme era foarte greu pentru un om să fie echilibrat. Pe atunci, oamenii obișnuiau să se închine mai multor dumnezei, de tot felul... așa cum în vremea noastră preferă să nu se mai închine deloc. Cel mai important lucru de observat în acest verset însă este că Dumnezeu condamnă politeismul. Despre asta vorbește și ap. Pavel în Romani 1:21-25, unde scrie: „fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile;căci au schimbat în minciună adevărullui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.”
Porunca a treia a Decalogului: (Exodul 20:4-6)
„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, carepedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.”
În bazinul mediteranean al vremii, a avea alți dumnezei însemna neapărat a venera chipuri cioplite, idoli, statuete sau reprezentări. În cea mai mare parte, zeii vremii și locului erau reprezentați cumva – pe când Iahweh era Dumnezeul nevăzut, inimaginabil, pe care nu-L poate vedea omul și să trăiască! Și-apoi, nu lucrul cioplit în sine era problema (pentru că mai târziu, când cu cortul, i se va spune lui Moise să facă înfățișări ale lucrurilor din ceruri!), ci utilizarea lui! Aici se spune limpede să nu-ți faci chip cioplit la care să te închini și căruia să-i slujești... și-aici ni se face cunoscut pentru prima oară Dumnezeu cu o trăsătură de caracter taxată negativ cel mai adesea: gelos, un Dumnezeu gelos (atribut exclusiv vechi-testamentar!), care pedepsește pe cel ce-L urăște și răsplătește pe el ce-L iubește... și care nu se lasă batjocorit sau trecut pe planul doi! Chiar dacă sunt unii care cred că acest pasaj nu se mai aplică astăzi, eu cred că nu e deloc indicat să-L punem la încercare pe Dumnezeu ca să-i stârnim gelozia, iubind orice altceva mai mult decât pe El. Și cu toate stea, cred că mai degrabă majoritatea dintre noi – dincolo de ce declarăm – avem persoane sau altele la care ținem mai mult (și pt care suntem gata de orice) decât o facem sau am face-o pentru Dumnezeu!
Nu se mai aplică azi? Haida-de! Orice lucru căruia i te dăruiești, pentru care te agiți și te cheltuiești, devine „dumnezeul” tău. Coloseni 3:5 ne spune că: „lăcomia este o închinare la idoli”. Poate că puțini se mai închină astăzi lui Bachus, zeul roman şi grec al vinului şi al desfrâului, cel cu copitele despicate... dar așa de mulți se închină sticlei, mai precis conținutului ei! În prezent există milioane de alcoolici în jurul nostru! Cei care vând băuturi alcoolice se vaită de să ni se rupă inima de cât de greu le merge și ce profituri mici au, când de fapt ei cu siguranță nu plătesc în niciun fel pentru daunele provocate în consumatori de ceea ce vând ei pe piață! (Sigur, asta nu diminuează responsabilitatea celui ce consumă!) La fel producătorii de țigări... ca să nu mai spun de medicamente sau droguri ușoare... Se face foarte multă publicitate în prezent, iar generația noastră se lasă așa de ușor spălată pe creier! Că își dau sau nu seama, fiecare dintre acești consumatori sau dependenți se închină, de fapt, unui idol – tot ce pune stăpânire pe ei!
Alţii se închină Afroditei, zeiţa sexului. Unii oameni se închină banilor. Orice preocupare, plăcere, produs cărora le dedicaţi timpul, resursele, inima, sufletul vostru, devine dumnezeul vostru. Da, și azi (mai ales azi!) Domnul Dumnezeu ne poruncește, la fel de stăruitor și tranșant, să renunțăm degrabă la orice alţi dumnezei în afară de El!
„Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.” (Exodul 20:7)
Folosirea Numelui Domnului în deşert înseamnă blasfemie. Aceasta este des întâlnită în zilele noastre, însă porunca Lui rămâne valabilă și astăzi. Este greşit să foloseşti Numele Domnului în deşert, pentru că El este Dumnezeu şi este sfânt! Şi aceasta indică şi o lacună în ceea ce privește vocabularul. Mulți oameni pronunță automat, mecanic, cu ușurătate numele lui Dumnezeu, fără să se gândească niciun moment la El (și-n niciun caz cu reverență!) Alții nu se pot exprima dacă nu folosesc injurii, în care cuprind sau pe care le adresează inclusiv Numelui lui Dumnezeu! Îmi spunea cineva care s-a convertit în chip miraculos acum câţiva ani: „Când m-am întors la Dumnezeu, mi-am pierdut mai bine de jumătate din vocabular!” La asta se referă această poruncă.
Sau pusă altfel: a nu lua în deșert numele Domnului înseamnă a conștientiza și glorifica permanent pe Dumnezeu, adică a nu gândi și a nu vorbi despre El niciodată altfel/mai prejos decât se cuvine, cu respect și în cunoștință de cauză... or, asta înseamnă să-ți faci timp, să-ți faci obiceiul de a-L contempla! De aceea Decalogul continuă astfel, cu a patra poruncă:
„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” (Exodul 20:8-11)
Ziua de odihnă, Sabatul, i s-a dat poporului Israel într-un mod neobişnuit – reprezentând un legământ, o mărturie între Dumnezeu şi copiii lui Israel. Vom vedea asta în Exodul 31:13-17. Ziua exactă, după părerea mea, nu este importantă. La urma urmei, calendarul a fost schimbat de mai multe ori de-a lungul timpului, ceea ce lasă loc de interpretare dacă Sabatul corespunde zilei de sâmbătă sau unei alte zile. Dar și dacă Sabatul era sâmbăta, să nu uităm că a fost dat spre respectare scrupuloasă poporului Israel. În contextul poruncilor precedente, principiul care se desprinde de aici este punerea deoparte pentru închinare a unei zile – măsura în care această zi este cu adevărat consacrată Domnului este o mărturie a iubirii și reverenței noastre față de Dumnezeu, și a ascultprii noastre de El! Închinându-ne exclusiv și cu-adevărat lui Dumnzeu în ziua de închinare și odihnă – care pentru majoritatea creștinilor este ziua întâi sau ziua a opta a evreilor, adică ziua Învierii Mântuitorului Isus Hristos, fundament al credinței și Bisericii creștine. Vom mai reveni asupra acestor considerații și aplicații, atât mai târziu în cartea Exodul, cât și în alte pasaje biblice contextuale, deoarece constituie un aspect esențial al credinței noastre biblice
Acum ajungem la partea unde se reglementează relaţiile dintre oameni, și prima poruncă din această secțiune se referă la relațiile din familie. Iar dintre toate acestea, numai prima, următoarea – adică a cincea – este formulată pozitiv:
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.” (Exodul 20:12)
Un tată şi o mamă ar trebui să fie demni de cinstea pe care le-o dau copiii lor. Parafrazând versetele mai târzii din epistolele lui Ioan, putem spune: „Cine nu cinstește pe părinții săi, pe care-i vede, cum poate să-L cinstească pe Tatăl din ceruri, pe care nu-L vede?” Deci poruncile privitoare la semeni sunt clădite pe cele referitoare la relația fiecăruia cu Dumnezeu. În plus, cum ni se va atrage atenția în Efeseni, aceasta este cea dintâi poruncă însoțită de o promisiune: „ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ”, adaugă ap. Pavel (Efes. 6:3). Vom mai vorbi despre această poruncă și când ajungem acolo!
Felul succint în care sunt formulate următoarele patru porunci pare să se justifice prin claritatea enunțului și chestiunii în discuție. Mai mult, următoarele trei porunci sunt exprimate fiecare în câte trei cuvinte, părintr-o formulare negativă/interdicție.
Cea de-a şasea poruncă spune:
„Să nu ucizi.” (Exodul 20:13)
Acest verset este folosit de mulţi opozanți ai războiului. De la mulţi tineri pe cale să fie încorporați am auzit următoarele: „Să nu ucizi; deci nu avem voie să devenim soldaţi.” Porunca „să nu ucizi”, însă, nu a fost dată unei naţiuni, ca întreg, ci fiecărui individ în parte. Un om nu ar trebui să ucidă pe un altul. Nimeni nu ar trebui să meargă în altă ţară de unul singur ca să ucidă pe cineva. Porunca „Să nu ucizi”, însă, nu cred că are de-a face cu armata sau cu execuţia unui criminal. Unei administrații i se dă permisiunea să se pronunțe în ce privește a lua viața pentru a proteja viaţa – altui om sau altor oameni. „Să nu ucizi” este o poruncă dată fiecărui individ în parte şi se referă la crimă... care vine din mânie, spune Domnul nostru – iar noi nu avem voie nici măcar să ne mâniem pe fratele nostru.
Cea de-a şaptea poruncă ne comunică la fel de sec și tranșant:
„Să nu preacurveşti.” (Exodul 20:14)
Trăim astăzi într-o epocă marcată, inflamată și infamată de promiscuitate și sexualitate debordantă generatoare de desfrâu! Sigur, subiectul nu e nou, dar nerușinarea și libertinajul de azi au devalorizat scopul divin în ce privește sexualitatea ca sublimare a unirii conjugale – azi se face fără discernământ, fără reținere, pe apucate, cu disperare aproape... Ce mai contează că Dumnezeu interzice sexul în afara căsătoriei, că dezavuează curvia și adulterul – așa cum clar și răspicat statuează porunca a șaptea. Omul ar vrea să creadă că această poruncă s-a abrogat, sau măcar s-a nuanțat – dar din păcate pentru ei nu este adevărat. Această poruncă rămâne, în toată claritatea și franchețea acestor 3 cuvinte!
Cea de-a opta poruncă este: „Să nu furi.” (Exodul 20:15)
Ceea ce vreau să spun este că dacă ne este permis să comitem adulter, atunci nu-i o problemă să ne permitem să şi furăm şi aşa mai departe. Toate merg împreună. Dacă una este privită cu indulgenţă, atunci toate pot fi privite la fel; dacă una este greşită, atunci toate sunt greşite. Ca să nu mai spun că alții compară între ele aceste porunci, pentru a se scuza sau pentru a-și minimaliza vinovăția: „am luat cutare lucru, dar n-am dat în cap la nimeni!” Sau „decât să preacurvesc mai bine...”, și tot așa... de parcă păcatul poate fi catalogat după cum vrea fiecare!
Cea de-a noua poruncă e puțin mai elaborată, și spune:
„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.” (Exodul 20:16)
Să mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău înseamnă să nu spui adevărul, sau să nu spui tot ce trebuie/știi despre persoane sau situații. Cred că și această prescripție ar putea fi exprimată și ea în trei cuvinte: Să nu minți!
Iar ultima poruncă a Decalogului, cea de-a zecea, specifică:
„Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.” (Exodul 20:17)
Cred că și asta poate fi restrânsă la trei cuvinte: să nu râvnești/invidiezi... Să nu dorești ce nu-ți aparține! Într-un fel, putem spune că toate cele patru porunci precedente succinte pt fi cuprinse în această ultimă dispoziție. Lăcomia, conform lui Pavel și pasajului din Coloseni 3:5, este idolatrie... și reprezintă unul dintre cele mai dezvoltate și generalizate păcate din vremea naostră. Toată lumea vrea să aibă tot mai mult! Dar prin această poruncă parcă-i auzim pe bărbații din Noul testament (Ioan Botezătorul, ap. Pavel) care ne sfătuiesc/poruncesc din partea Domnului, spre binele nostru: „Mulțumiți-vă cu ce aveți!” Nemulțumirea și lăcomia sunt vicii majore ale lumii moderne.
Dumnezeu condamnă deci în partea a doua a Decalogului crima, adulterul, furtul, mărturisirea strâmbă şi lăcomia. Vom mai avea și alte ocazii să analizăm aceste reguli pe îndelete. Și dacă am trecut prin le, și am și convenit să le privim din perspectiva dublă a relației cu Dumnezeu și respectiv cu semenii, înțelegem parcă mai bine și ni se pare pertinent și justificat reducționismul aplicat de Însuși Domnul nostru asupra Decalogului, când a spus: „‘Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta.’ Iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” (Marcu 12:30-31) Ca să nu mai vorbim de minimalismul absolut pe care-l practică apostolul Pavel când afirmă curajos (Galateni 5:14) că: „toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
Ce ar mai fi de spus este că nu toate grupările, denominațiile și bisericile creștine socotesc și grupează similar poruncile Decalogului, dar acestea sunt detalii care nu ridică probleme teologice deosebite. Dincolo de ce consideră un crez sau o mărturisire de credință, avem la îndemână Cuvântul imuabil și infailibil al lui Dumnezeu. El să ne fie necurmat sursă și lumină!
Pentru ca viața și raporturile normale să fie posibile în orice societate umană, constituția țării trebuie să fie însoțită de un cod penal. Asta se întâmplă în continuare în cartea Exodul: Decalogul este detaliat prin prevederi specifice (un fel de norme metodologice), sau mai corect spus: Dumnezeu elaborează și stipulează prin Moise o primă serie de prevederi prin care dezvoltă cele spuse în Decalog, la care se vor adăuga în timp alte numeroase pescripții specifice, până-ntr-acolo încât Israel număra la un moment dat vreo 613 porunci specifice.
Ce privilegiu să fim beneficiarii harului! Dar asta nu ne absolvă de respectarea legislației divine perene, menite să reglementeze raporturile omului cu Dumnezeu și cu semenii! Să-L onorăm recunoscători pe Cel ce ne dă și resursele necesare pentru asta!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Stimați ascultători, dacă data trecută ne declaram fascinați de maniera plină de îndurare, răbdare și forță prin care Dumnezeu Își conduce poporul Său prin deşert, şi-Și formează (inclusiv prin încercări) poporul ales, putem spune că suntem la fel de uimiți să constatăm că același lucrul este valabil şi pentru noi azi, pentru că şi noi suntem copiii lui Dumnezeu. De unde ştim acest lucru? Din Biblie! Ascultaţi-l numai pe Pavel care ne spune (Romani 8:15): Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!” adică: „Tată!”
Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a permis să ne reîntâlnim și azi, semn că mai are de comunicat lucruri importante! El a scos poporul Israel din robie, ca să facă din ei un popor al răscumpăraților și moștenitorilor Săi. Prin Noul Legământ încheiat pe baza jertfei lui Isus Hristos, și noi suntem scoşi din robia păcatului pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu. Dar oare la ce se referă această înfiere? Mai mult decât statutul de copii ai lui Dumnezeu, în această calitate noi trebuie să semănăm în caracter Tatălui nostru. Și de la Israel se aştepta același lucru. Și pentru a le spune mai multe despre caracterul său, pentru a fi mai concret și mai detaliat, pentru a le pune la dispoziție un etalon la care să se raporteze și după care să-și rânduiască viața, Dumnezeu dă poporului Legea – o alcătuire complexă, pe măsura măreției lui Dumnezeu, dar avându-i în vedere și pe cei care urmau s-o aplice.
Cineva a descris Legea ca fiind expresia minţii lui Dumnezeu în relaţie cu ceea ce trebuie să fie omul. Legea este expresia voii sfinte a lui Dumnezeu. David, în Psalmul 19:7, declară: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.” Legea cere perfecţiune din partea noastră. Dar eu nu am întâlnit pe nimeni care să poată atinge standardul lui Dumnezeu.
Legea nu este alcătuită din idei ambigue şi nu are nicio legătură cu intenţiile bune. Ea este perfectă și cere ascultare desăvârşită.
Legea lui Dumnezeu este, de asemenea, dreaptă. Noţiunile noastre despre bine şi rău sunt influențate de mediul în care am crescut, dar în primul rând de natura noastră păcătoasă. Legea este revelaţia lui Dumnezeu, prin care El trasează o linie de demarcație între bine şi rău. Cum putem ști ce este bine? Dumnezeu ne spune! Această generaţie, care vrea libertate cu orice preţ, pune la îndoială binele. „De ce e greşit să furi?” întreabă ei. Nu îi deranjează furtul. Dar le place porunca „Să nu ucizi”, pentru că astfel argumentează că este greşit ca guvernul să execute infractorii... Câtă inconsecvenţă! Câtă ignoranţă faţă de Dumnezeu și față de Legea Lui! E greşit să minţi sau să furi pentru că Dumnezeu spune aşa! Poate te gândești: „Dar Legea există pentru binele omenirii!” Bineînțeles! Legea ar fi un lucru minunat, dacă omul ar putea s-o respecte. Omul, însă, nu poate respecta Legea, iar închisorile, încuietorile, contractele, procesele – sunt o mărturie a acestui fapt. Era o vreme când omul își respecta cuvântul dat, însă lucrurile nu mai stau așa în zilele noastre. Astfel, Legea este o normă de comportament pentru om. Furtul, minciuna şi adulterul sunt păcate, pentru că Dumnezeu le numește și le consideră aşa.
Legea nu se impune singură, prin urmare Cel care dă Legea trebuie să aibă putere pentru a o impune. Dumnezeu nu Își impune legile abuziv, ci dorind ca prin ele să ne dea posibilitatea să-I cunoaștem și asimilăm caracterul Lui perfect, conferindu-le astfel un impact de proporții. De aceea, înainte să înceapă să enunțe una după alta cele 10 porunci, Dumnezeu ne îndreaptă privirile spre perfecțiunea Sa, Cel care a emis-o și semnat-o Dumnezeu se prezintă, la începutul cap. 20 (vers. 2): „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” Legea ne arată în primul rând perfecțiunea lui Dumnezeu, iar apoi incapacitatea noastră de a satisface exigențele desăvârșirii și sfințeniei Lui. Dar El dorește cel mai mult să fie într-o relație apropiată și protectoare și împlinitoare cu omul, cu o sumă de oameni dornici să trăiască la nivelul înalt stabilit de natura și manifestările lui Dumnezeu. Legea vine într-un fel să stabilească și să precizeze cadrul și condițiile relației dintre Creator și creatură, dintre Dumnezeu și poporul Său!
Dumnezeu administrează la fel de bine și de suveran legile morale, spirituale, fizice sau naturale. El ne sfătuiește și ne avertizează, iar noi am face bine să luăm în considerare atât prescripțiile, cât și avertismentele, dacă vrem să nu suferim, ba dimpotrivă... Un exemplu facil este legea gravitaţiei: ea nu te împiedică să urci cât de sus poți și vrei, dar ar fi bine să ai mare grijă să nu-ți dai drumul de acolo. Legea gravitaţiei este activă şi nu este reversibilă. Poate îți imaginezi că o poți încălca, însă mai devreme sau mai târziu, vei pierde!
Mulţi oameni cred că pot încălca cele 10 porunci, că pot să se abată fie la dreapta, fie la stânga şi să scape nevătămați. Nu pot să nu invoc aici o anecdotă despre un om care a sărit de pe Empire State Building din New York. În vreme ce cădea şi tot cădea, undeva pe la etajul 50, un om care se uita pe fereastră l-a întrebat instinctiv și îngrozit: „Ce faci, omule?!” La care omul nostru supus legii gravitației a apucat să răspundă: „Până acum, bine!” Legea gravitaţiei însă nu este abrogată ca prin farmec, așa că peste vreo 50 de etaje, omul va descoperi că... nu mai este deloc bine!
Lucrul cel mai interesant este că legea trebuie să fie impusă pentru a fi lege, iar Dumnezeu spune în Ezechiel 18:4: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Legea trebuie impusă, iar vinovatul trebuie să plătească pentru vina sa. Nouă ne place să credem că suntem sofisticaţi şi rafinaţi (în păcătoşenia noastră), însă nu suntem – de fapt suntem păcătoşi nepricepuți, păcătoşi fireşti. Decalogul și Legea pun în faţa noastră standardul lui Dumnezeu. Așa că nimeni să nu-și închipuie că poate face șmecherii după bunul plac, și să scape de consecințe!
Pe Insula Blackwell există un cimitir pentru ucigaşi și pe unul din morminte stă scris: „Aici se odihnesc osemintele lui John Smith, care s-a împotrivit Făcătorului Său, a driblat cele 10 porunci, şi a părăsit această viaţă la vârsta de 35 de ani. Soţia şi mama lui îl plâng. Nimeni altcineva nu o face. Odihnească-se în pace!” Un asemenea tragic mesaj de pe o piatră funerară indică un om care a încercat să înfrunte legea lui Dumnezeu. Nimeni nu poate juca fotbal cu cele 10 porunci ori să creadă că poate să apere lovitura de pedeapsă a lui Dumnezeu!
De multe ori, noi cei care predicăm harul lui Dumnezeu suntem acuzaţi că nu apreciem Legea lui Dumnezeu la adevărata sa valoare... că o dispreţuim, că o respingem, şi că susținem faptul că – având în vedere că nu suntem mântuiţi pe baza Legii – aceasta poate fi încălcată fără teamă. Nu este adevărat, și așa ceva nu trebuie să se întâmple! Dimpotrivă, orice predicator care învaţă despre harul lui Dumnezeu şi are o perspectivă sănătoasă asupra naturii mântuirii prin credinţă, înțelege caracterul nobil și utilitar al Legii. Pavel comentează astfel, în legătură cu această problemă (în Romani 6:1-2): „Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?”
Dacă crezi că poţi continua să trăiești în păcat şi să încalci cele 10 porunci după bunul plac, atunci nu ești mântuit prin harul lui Dumnezeu... adică, nu ești mântuit deloc! Când ești mântuit cu adevărat, îți dorești să-I fii pe plac lui Dumnezeu şi vrei să faci voia Lui, care este descoperită în cele 10 porunci. De aceea, eu cred că orice predicator al harului lui Dumnezeu are un respect şi o reverenţă speciale față de Legea lui Dumnezeu. Ne asumăm delarația psalmistului: „Oh, cât de mult iubesc Legea Ta! Mă gândesc la ea toată ziua!”
Mai există o perspectivă greşită care trebuie corectată: confundarea legii cu harul, şi plasarea lor în acelaşi sistem de coordonate. Trebuie să fiu tranșant: aşezarea legii şi a harului în acelaşi sistem înseamnă jefuirea legii de maiestatea şi de semnificaţia ei reală. Nu există dragoste în Lege. Nu există har în lege. Harul este privat de bunătatea şi slava lui, atunci când este amestecat cu Legea. Harul este deposedat de minunăţia și atractivitatea sa. Nevoile păcătosului nu sunt împlinite atunci când harul şi legea sunt amestecate. Legea arată ce trebuie să fie omul, pe când harul arată ce este Dumnezeu. Noi trebuie să recunoaştem măreţia Legii și maiestatea harului, fără să le amestecăm.
Legea ne descoperă marele abis ce-l desparte pe om de Dumnezeu. Pavel a pus o întrebare în Galateni 4:21: „Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea?” Ar fi bine să asculţi ce zice Legea, pentru că omul a fost cântărit prin prisma celor 10 porunci şi a fost găsit uşor. Nu te poţi măsura comparându-te cu alţii! Este foarte uşor pentru omul care se află pe un deal să strige spre cel aflat pe o colină pirpirie (sau pe un muşuroi de furnici) şi să se fudulească: „Hei, sunt mai presus decât tine!” Dar omul acesta nu e nici el pe vreun munte, ca să nu mai spun că n-a ajuns pe lună sau în cer, ca să se fălească! Oricât de virtuos te-ai socoti, nu te poți măsura/compara cu standardul lui Dumnezeu!
Legea arată cine este omul şi faptul că este incapabil să treacă prăpastia dintre el şi Dumnezeu. Romani 3:19 ne spune: „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” Același apostol Pavel scrie mai încolo în Romani 8:3: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.” Nu Legea era vinovată; vina se afla (și este) în om, în noi!
Legea este o oglindă, cum spuneam data trecută, care ne arată omul în condiţia lui de păcătos. Mulţi oameni se privesc în oglindă şi cred că sunt în regulă. Aceasta îmi aminteşte de basmul „Albă ca Zăpada”, în care regina privea în oglinda ei fermecată şi-o iscodea repetat: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?” Regina dorea ca oglinda să-i spună că ea era cea mai frumoasă, însă oglinda spunea adevărul şi spunea că nu ea, ci altcineva era cea mai frumoasă din țară! Şi lucrul cel mai interesant astăzi este că mulţi oameni privesc în oglindă (cele 10 porunci ale Cuvântului lui Dumnezeu) şi spun acelaşi lucru: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?” Singura diferenţă este că ei își răspund singuri la propria întrebare: „Eu sunt!” Ei consideră că respectă Legea, însă trebuie să privim mai cu luare-aminte în oglindă şi să lăsăm ca oglinda să ne răspundă.
Deci, după ce a dat copiilor lui Israel - în primele 17 versete din Exodul 20 - codul moral cuprins în cele 10 porunci, și pentru că Legea este mai mult decât un cod moral, Dumnezeu are în vedere și le va da în curând şi legislaţia socială, precum și instrucţiuni cu privire la construirea altarului şi a cortului întâlnirii. (Cartea Leviticul ne va oferi cele mai multe detalii cu privire la slujba de la cortul întâlnirii.) Toate acestea formează un tot unitar și fac parte din Lege. Deși copleșitoare, aceste prevederi divine au fost comunicate pe un fond liniștit și reverent, clar și vibrant... marcat însă de manifestările teribile ale dumnezeirii, percepute pe toate căile de un popor terifiat de prezența lui Dumnezeu. Pasajul care redă Decalogul este precedat (v. 18-19 din cap. 19) și succedat (vers. 18-19 din cap. 20) de sunete și imagini copleșitoare:
Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: „Vorbeşte-netu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.” (Exodul 20:18-19)
Când israeliţii s-au pomenit în mijlocul acelor manifestări ale puterii lui Iahweh, s-au temut şi s-au îndepărtat de munte. Desigur, ar fi fost și mai rău să nu se fi temut, pentru că dacă vrem să ne apropiem cum se cuvine de Dumnezeu, trebuie și să credem că El există și să manifestăm teamă sfântă, reverentă, față de sfințenia și atotputernicia Domnului.
Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.” (Exodul 20:20)
Să fi dorit oare Dumnezeu să motiveze poporul la ascultare și dragoste pentru El – prin frică? Frica din acest verset se poate traduce mai bine prin „respect profund” față de Domnul, care duce la ascultare de El, și deci să asigure împlinirea poruncilor, care dă viață. Legea a adus un standard foarte înalt. Legea Domnului este desăvârşită; ea cere perfecţiune. Dacă încerci să fii mântuit prin respectarea Legii, trebuie să fii perfect. Dacă nu ești perfect, nu poți fi mântuit prin Lege. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că, prin har, El poate lua un păcătos ca mine şi să mă mântuiască. Harul ne descoperă ceva din bunătatea şi minunăţia lui Dumnezeu.
Și odată ce atitudinea față de Lege și față de Dătătorul Legii este clarificată, Domnul începe să detalieze Decalogul. Și după cum acesta poate fi mai ușor acceptat și reținut împărțindu-l în două categorii de porunci, tot așa ceea ce urmează ar putea fi de asemenea împărțit în două pasaje, din care să învățăm ce înseamnă să-L iubești pe Dumnezeu (restul acestui capitol) și ce înseamnă să-ți iubești semenii (în următoarele capitole).
Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu. Domnul a zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: «Aţi văzut că v-am vorbit din ceruri. Să nu faceţi dumnezei de argint şi dumnezei de aur, ca să-i puneţi alături de Mine; să nu vă faceţi alţi dumnezei.»” (Exodul 20:21-23)
Este important să vedem de ce apare Dumnezeu astfel înaintea copiilor Săi. Cred că este evident că Dumnezeu vrea să le imprime în minte ideea că El este Dumnezeul cel Viu. Amintiţi-vă că generația aceasta de israeliți crescuse în Egipt, înconjurați de idoli – fuseseră și mai erau idolatri, aşa cum vom vedea. Ei se închinau mai degrabă creaturii, deși știau că datorează venerație Creatorului; cel mai aprig concurent la supremația lui Dumnezeu este omul însuși – această dorință sau pretenție la auto-îndumnezeire fiind esența păcatului, și ceea ce determinase căderea primilor oameni. Dacă tot ce spunem și facem este îndreptat spre noi și ne oglindește pe noi, există riscul ca și în cazul în care construim un altar – chipurile lui Dumnezeu – cioplitura și forma altarului să ni se pară mai importante decât altarul însuși, sau – vai! – decât cel căruia îi este închinat!
De aceea Dumnezeu se apropie de evrei aşa cum nu o mai făcuse vreodată. După cele 10 porunci, și după reafirmarea unicității Sale supreme și suverane, Dumnezeu le dă instrucţiuni cu privire la construirea altarului. Altarul trebuia să fie folosit pentru aducerea jertfelor. Altarul simbolizează crucea lui Hristos şi sângele vărsat. Acest altar a fost făcut înainte de construirea cortului întâlnirii. Se pare că pe unde ajungeau, israeliții făceau câte un altar.
„Să-Mi ridici un altar de pământ, pe care să-ţi aduci arderile de tot şi jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine şi te voibinecuvânta.” (Exodul 20:24)
Nu se menţionează aducerea ca jertfă pentru păcat pe acest altar. Jertfele de mulţumire ne arată că omul are nevoie de o jertfă ce-l va împăca cu Dumnezeu şi Hristos ne-a împăcat prin sângele vărsat pe cruce. Arderile de tot reprezintă Persoana lui Hristos, făcând referire la meritele Lui şi la capacitatea de mântui.
Altarul era de pământ şi era locul unde israeliţii aduceau jertfele de mulţumire şi arderile de tot. Jertfele pentru păcat au fost date mai târziu.
„Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pângări.” (Exodul 20:25)
Este o lecţie importantă în acest verset. Dumnezeu voia ca ei să construiască un altar de piatră, însă fără pietre cioplite. Probabil un cioplitor de meserie ar fi dorit să-și demonstreze meșteșugul și talentul, autoafirmându-se deci sub pretextul că vrea ca altarul să fie cât mai atractiv, frumos. În momentul în care unealta ar fi atins piatra, aceasta ar fi fost pângărită, iar Dumnezeu respinge acest lucru. Să te mândrești cu lucrarea mâinilor tale atunci când stai în prezența Atotputernicului Dumnezeu și Singurului Creator desăvârșit – era dovada celei mai profunde goliciuni și nebunii.
Astăzi am trecut chiar dincolo de „cioplire” în bisericile noastre. Am ajuns chiar să credem că tot ce are legătură cu închinarea trebuie să fie frumos. Vrem muzică liniştită, eventual și niște, lumini şi multe culori frumoase. Vrem ca predica să fie rostită pe un ton calm, într-o manieră respectabilă, cu cât mai multe floricele și povești posibil. Am trecut prin așa ceva și am văzut cum a golit liberalismul bisericile. Nu este nimic greşit în a avea un loc de închinare atrăgător. Nu am ceva special împotriva luminilor difuze, muzicii frumoase şi vorbirii înflorită... decât atunci când acestea ascund mesajul Crucii şi distrag atenţia de la Domnul Isus Hristos care a murit pe cruce! Atunci și Dumnezeu este ofensat. Dumnezeu nu vrea să se întâmple acest lucru.
Vă amintiţi că atunci când Pavel a mers în biserica din Corint, a descoperit că credincioșii de acolo deveniseră cam filosofi. Mulţi dintre preoţii păgâni din religiile păgâne încercau să se identifice cu păcatele Corintului. Când Pavel a venit, aceşti filosofi de mâna a doua voiau să discute, să argumenteze şi să pară intelectuali. Aceşti corinteni aveau tot felul de păreri. Pavel avusese o experienţă similară cu cei din Atena, iar acum le spune tranșant corintenilor: „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit.” (1 Cor. 2:2). Dacă „Isus Hristos crucificat” este scos din mesajul transmis, nu-mi pasă cât de înaltă este turla, cât de tare sună clopotniţa, cât de frumos este sanctuarul, cât de liniştită este muzica sau cât de cultivat este predicatorul – aceasta nu este o biserică, iar în ce-L priveşte pe Dumnezeu, acesta este un loc pângărit.
„Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui.” (Exodul 20:26)
Mulţi oameni ar dori să construiască nişte trepte neasemuit de frumoase, care să urce spre altar, lucru care ar fi foarte convenabil. Pe atunci, însă, oamenii purtau un fel de robă lungă... şi, ca să urce treptele, probabil că ar fi trebuit să-şi ridice roba şi astfel s-ar fi dezgolit mai mult decât era cuviincios. Dumnezeu spune: „Nu vreau să-ţi văd goliciunea.” Ceea ce vine din fire nu poate fi folosit de Dumnezeu.
Permiteți-mi, vă rog, să devin puțin mai personal! Tot ceea ce Vernon McGee face din fire, Dumnezeu urăşte şi nu poate folosi. Dumnezeu nu vrea ca firea să-şi facă simţită prezenţa în lucrarea Lui, iar noi trebuie să ne păzim de acest lucru. Nu-mi place când oamenii îl văd sau îl aud pe Vernon McGee, şi nu pe Acela pe care încerc să-L prezint. Nu-mi place să mi se spună că am ținut o predică frumoasă, pentru că eu vreau să predic despre un Mântuitor minunat şi când oamenii mă aud predicând, vreau să-i aud spunând: „Nu-i așa că acest Isus este atât de minunat?!”
N-am primit multe complimente de când sunt pastor, însă cu siguranță îmi amintesc de unul dintre ele. Pe perioada studenției, obişnuiam să predic într-o bisericuță de țară... Într-o duminică, după mesaj, toţi au plecat, în afară de un flăcău simpluț, cu haine demodate și încălţăminte galbenă... M-a așteptat timid, apoi a venit spre mine cu lacrimi în ochi, mi-a luat mâna şi mi-a spus: „N-am ştiut cât de minunat este Isus!” A mai vrut să spună ceva, dar era prea gâtuit de emoţie, așa că s-a întors şi a ieşit... Acum, biserica aceea se află în mijlocul unui oraş, însă pe atunci era situată la marginea unui ogor... L-am privit pe acel băieţel mergând prin lanuri, şi mi-am zis: „Oh, Doamne, ajută-mă să predic în aşa fel încât oamenii să vadă cât de minunat este Isus!” Acesta a fost pentru mine un adevărat compliment, dar și o provocare! Nu trebuie să ne afişăm firea în lucrare, la amvon sau în lucrarea din biserică. Noi trebuie să-L predicăm pe Isus Hristos crucificat!
Vedeți, așadar, dragi prieteni, că oriunde-am citi în Cuvântul lui Dumnezeu, totul se leagă și ne întoarce spre Dumnezeul manifestat în Isus Hristos care a plătit dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu prețul sângelui Său... ceea ce ascultarea noastră de Lege n-ar fi putut niciodată să facă! Suntem mântuiți prin har, nu prin Lege – lăudat să fie Dumnezeu!
Cu ajutorul Lui, nădăjduiesc să ne reîntâlnim și data viitoare! Cu bine, deci!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, e mare lucru că dorim să deschidem regulat Cuvântul lui Dumnezeu, care ne ajută să înţelegem care este voia Lui Dumnezeu cu privire la noi oamenii. Dar la fel de benefic este și faptul că acest Cuvânt ne deschide și el la rândul său pe noi, arătându-ne cum suntem și cum ar trebui să fim, și repoziționându-ne față de Dumnezeu. Și pe măsură ce studiem acest cuvânt, fiecare filă a sa întregește nu numai imaginea a ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, ci și chipul și voia lui Dumnezeu. Și să știți că El nu Se aşteaptă și nu Se mulțumește ca noi să fim mai puţin decât El. El doreşte ca noi să avem un caracter asemănător cu al Lui, și cu asta să ne îndeletnicim.
Continuăm să luăm notă de maniera absolut specială prin care Dumnezeu Se ocupă de poporul Israel, evidentă și în detaliile pe care le stipulează în Legea pe care le-o dă. Trecuți în a doua jumătate a cărții Exodul, vom traversa în capitolele următoare o detaliere aproape scrupuloasă a Decalogului, cu aplicabilitate expresă în ceea ce putem numi „legislaţie socială”. Aici sunt formulate legile pentru ceea ce noi am numi o societate civilizată. Valorile iudeo-creștine cristalizate prin contribuţia standardelor divine au contribuit la formarea unui sistem juridic şi al unei morale deosebite, care constituie o bază a sistemelor juridice din cele mai multe state creştine de astăzi. Aceasta pentru că Dumnezeu este interesat de fiecare aspect al vieţilor noastre şi niciun detaliu nu este trecut cu vederea.
Trăim însă o vreme de relativism... absolut (?!), în care tot mai mulți se îndoiesc sau neagă existența și implicarea lui Dumnezeu în istorie și omenire. Mulți afirmă superficial că nu se știe exact ce este bine şi ce este rău, sau că binele şi răul sunt noţiuni relative – deci nu există absoluturi, nu există nimic imuabil, nu există definiții ferme. Da, este discutabil și poate e ceva adevăr în afirmația că este o anumită doză de relativism în bine şi-n rău, dar aceasta depinde de sistemul de valori, măsuri și etalonare pe baza căruia faci evaluarea. Dacă ne raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu, în el nu există relativism în ceea ce priveşte binele şi răul, pentru că Dumnezeu este Cel care ni se adresează prin Cuvânt, și El este foarte clar în ceea ce spune. Apoi, nu poate fi vorba de relativism câtă vreme binele vine din sfinţenia lui Dumnezeu, care este absolută!
Parcurgând Exodul, vom tot privi înapoi, înainte și-n jur, pentru a fixa și înțelege voia și argumentele lui Dumnezeu, și a evalua prin această prismă – singura care contează – persoane, fapte, contexte. Spuneam la un moment dat că tot ce urmează după Decalog, poate fi privit din două perspective: ce înseamnă să-L iubești pe Dumnezeu, și ce înseamnă să-ți iubești semenul (aceasta fiind de fapt sinteza Decalogului, exprimată de Însuși Isus Hristos: Să-L iubești/onorezi constant pe Dumnezeu, și pe aproapele tău ca pe tine însuți!) .
Partea a doua a capitolului 20, după Decalog, a explicat direct și indirect că dragostea de Dumnezeu stă în recunoașterea Lui ca singurul Dumnezeu adevărat, în evitarea oricărei forme de idolatrie sau închinare formală/eronată, în închinarea adecvată și plăcută înaintea Lui, și-n respectarea poruncilor și indicațiilor Lui.
Iar cele ce urmează în cap. 21 și 22 detaliază relația cu semenii, și ce e de făcut pentru a-ți dovedi dragostea față de ei: să le respecți și să le recunoști viața, demnitatea, libertatea și proprietatea.
În primele versete din Exodul 21, sunt trecute în revistă legile care reglementează relaţia stăpânilor cu robii lor. Această parte a Legii este un lucru important acum, pentru că israeliţii fuseseră robi în Egipt. De fapt, Dumnezeu nu cere lucruri grele sau extravagante copiilor Săi, ci să încerce să trăiască luând seama la ce și cum lucra și lucrează El – așa cum Dumnezeu a scos din robie poporul, la fel trebuia avut în vedere că libertatea semenului se cuvenea prețuită de fiecare, atât pentru sine cât și pentru semenii săi. Porunca de a elibera pe orice rob în al 7-lea an oferea fiecărui om posibilitatea s-o ia de la capăt de câteva ori în viață... Cam întreaga țară trebuia să se odihnească în al 7-lea an: pământul de truda de a rodi; robii de munca lor grea; datornicii de povara datoriilor etc. Anul sabatic era un an al bucuriei care (alături de anul de veselie) amintea evreilor că țara era darul lui Dumnezeu – n-aveau cu ce să se laude, o primiseră de la Domnul, n-o câștigaseră, nici n-o produseseră niciunul!
Pe de altă parte, Dumnezeu ia în considerare viața așa cum este. Legea nu propunea o egalitate utopică. Omul a fost creat ca agent moral liber, or libertatea implică responsabilitate și responsabilitatea este reală numai atunci când există consecințe reale pt fiecare decizie. Viața îți poate oferi inclusiv șansa de a dispune de semenul tău – dar după șase ani, eliberează-l, dă-i o (altă) șansă! În această perioadă, cel în cauză putea înțelege prețul libertății și responsabilitatea fiecărui act care-l adusese poate în acea stare! Înaintea lui Dumnezeu, fiecare individ este responsabil de propria viață! Trebuie să muncesc ca să mănânc, și să mă lupt ca să-mi mănânc pâinea în libertate!
Iar dacă lucrurile nu prea mai stau așa azi, să știți că nu Dumnezeu ne-a complicat viața, ci noi! Sistemul inclusiv economic pe care-l propune aici are în vedere tocmai simplificarea și eficientizarea lucrurilor. Omul primea în al șaptelea an nu doar libertatea, ci și compensații care să-l încurajeze să-și restarteze existența, să-și refacă viața.
„Iată legile pe care le vei pune înaintea lor. Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească şase ani ca rob; dar în al şaptelea să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire“ (Exodul 21:1-2)
Din aceste 2 versete reiese în mod clar că israeliţii nu-i puteau face robi pe fraţii lor pentru totdeauna.
„Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă şi nevasta sa împreună cu el. Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi copiii să fie ai stăpânului lui, iar el să iasă singur. Dacă robul va zice: «Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevasta mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod», atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.” (Exodul 21:3-6)
Această lege remarcabilă afirmă că, dacă un israelit devine rob, după 7 ani el este liber. Dacă era căsătorit când a devenit rob, la plecare îşi poate lua soţia cu el. Dacă se căsătorea în timp ce era rob, adică dacă se însura cu o femeie, care era și ea o roabă a stăpânului său, la sfârşitul celor 7 ani, el era liber să plece, însă soţia lui aparţinea stăpânului său. El era liber, însă nu şi soţia lui. El putea, totuşi, dacă-şi iubea soţia şi stăpânul, să decidă să rămână rob de bunăvoie. Dacă se hotăra să rămână, atunci stăpânul trebuia să-i găurească urechea cu o sulă, ceea ce însemna că-şi va servi stăpânul pentru totdeauna.
Aceasta este o imagine frumoasă a Domnului Isus Hristos, care a venit pe acest pământ, şi și-a asumat umanitatea noastră. Noi toţi eram robi ai păcatului. El ar fi putut să plece liber. S-ar fi putut întoarce în cer, la poziţia Lui din Trinitate, fără să trebuiască să calce prin moarte. Nu trebuia să meargă la cruce. Însă Domnul Isus a venit pe pământ de bunăvoie şi și-a asumat umanitatea noastră: „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” (Filip. 2: 8)
Psalmul 40:6-8, de asemenea, spune: „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: «Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!» Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Acest pasaj se referă la Hristos, lucru pe care îl aflăm din Evrei 10:5-9 și care s-a împlinit atunci când Domnul nostru a venit pe pământ. „De aceea, când intră în lume (Hristos), El zice: «Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup (nu doar urechea i-a fost găurită, ci Dumnezeu I-a dat un trup pentru eternitate); n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”» După ce a zis întâi: «Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinosuri, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat» (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: «Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.» El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.” Hristos a fost făcut „asemenea fraţilor Săi”. El nu vrea să plece fără noi. Ar fi putut părăsi pământul fără să moară, însă El a spus: „Îmi iubesc Mireasa. Îl iubesc pe păcătos.” Astfel că S-a făcut ascultător până la moarte, chiar moarte de cruce, pentru a ne putea răscumpăra din robia păcatului. Ce imagine a lui Hristos – aşezată aici, la începutul Legii, după cele 10 porunci!
Dacă un om îşi va vinde fata ca roabă, ea să nu iasă cum ies robii. Dacă nu va plăcea stăpânului ei, care o luase de nevastă, el să-i înlesnească răscumpărarea, dar nu va avea dreptul s-o vândă unor străini, dacă nu-şi va ţine cuvântul. Dacă o dă de nevastă fiului său, să se poarte cu ea după dreptul fiicelor. Dacă-i va lua o altă nevastă, nu va scădea nimic pentru cea dintâi din hrană, din îmbrăcăminte şi din dreptul ei de soţie. Dacă nu-i face aceste trei lucruri, ea va putea ieşi fără nicio despăgubire, fără să dea bani. (Exodul 21:7-11)
Nimeni nu este prea mic sau prea neînsemnat pentru Domnul – El pune preț pe viața și condiția fiecăruia dintre copiii Săi/din poporul Său. Astfel, o tânără dată în căsătorie, dar ajunsă roabă – prin abuz – putea fi recuperată fără nicio plată compensatorie, invocându-se nerespectarea contractului inițial. Ea trebuia tratată ca fiică, sau ca femeie liberă.
Din vers. 12-36 din Exodul 21 reiese grija/călăuzirea lui Dumnezeu ca să ne manifestăm dragostea față de aproapele – respectând darul prețios al vieții. Avem de-a face cu porunci a căror încălcare era pedepsită cu moartea. În lumea noastră în care pedeapsa capitală este atât de controversată, și dreptul la viață este mai degrabă o chestiune de șansă, decât de sistem și de ascultare de lege, ar fi (mai mult decât interesant, ar fi) benefic să medităm și să învățăm din atitudinea divină față de călcările de lege pasibile de pedeapsa capitală așa cum reies din acest pasaj: ofense împotriva sanctității închinării (idolatrie, blasfemie, necinstirea Sabatului, vrăjitoria, ghicitul, necromanția, destrăbălarea din familiile preoților), ofense împotriva sanctității vieții (omorul, intenționat sau accidental, răpirea), ofense împotriva sancității originii vieții (necinstirea/neascultarea părinților, abuzurile și perversiunile sexuale, adulterul etc.)
Pedeapsa capitală pentru așa ceva este explicată de Însuși Domnul: „Astfel să cureți răul din mijlocul tău”. Ne uităm în jur azi, și constatând implicațiile ample, tragice ale acestor fărădelegi, ne dăm seama unde duce tolerarea unor asemenea manifestări. Decadența morală modernă este consecința abordării ușuratice a acestor crase devieri de la normalitatea existenței și-a relațiilor interumane. Ne sperie generalizarea unor maladii intratabile precum SIDA, ne este teamă să ieșim seara pe străzi, vrăjitoria, promiscuitatea și perversiunile sexuale, inclusiv toată nebunia de azi cu identitatea de gen și alteritatea, cu sincretismul și toleranța, plus minciuna și corupția ce domnesc din vârful până-n afundul națiunii – sunt consecința nebuniei omului care se socotește mai înțelept și mai important decât Dumnezeu! Dar cine oare prețuiește viața omului mai mult decât Cel ce-a dat viață omului? De aceeea în Lege își fac loc și prescripții care-i vizează pe cei ce-și rănesc semenii:
„Cine va lovi pe altul cu o lovitură de moarte să fie pedepsit cu moartea.” (Exodul 21:12)
Acest verset pune bazele pedepsei capitale. Unii cred că porunca „Să nu ucizi” înseamnă că statul nu are dreptul de a pune în aplicare pedeapsa cu moartea. Totuşi, Dumnezeu a poruncit naţiunii lui Israel să pedepsească cu moartea pe orice criminal.
„Dacă nu i-a întins laţuri şi dacă Dumnezeu l-a făcut să-i cadă în mână, îţi voi hotărî un loc unde va putea să fugă.” (Exodul 21:13)
Existau șase cetăţi de scăpare pe teritoriul Palestinei, aşezate în locuri ușor accesibile, astfel că, dacă cineva era acuzat de omucidere, putea să se folosească de adăpostul oferit de aceste cetăți, până când situația în care fusese implicat primea o rezolvare. Vom vorbi însă mai târziu despre cetăţile de scăpare.
„Dar dacă lucrează cineva cu răutate împotriva aproapelui său, folosindu-se de viclenie ca să-l omoare, chiar şi de la altarul Meu să-l smulgi, ca să fie omorât.” (Exodul 21:14)
Dacă un om comite o crimă premeditată, acel om trebuie executat. Dacă un om ucide pe cineva în legitimă apărare, fără premeditare, acel om nu trebuie pedepsit cu moartea. În VT, existau trei feluri de pedepse: pedeapsa capitală; excluderea individului din comunitatea legământului; restituirea (pagubelor făcute anterior)
Sigur că azi, într-o societate care pune accentul pe om și nu pe Dumnezeu, pedeapsa capitală este o chestiune controversată. Valurile de crime și de sinucideri, milioanele de avorturi continuă să pună în paranteze sanctitatea vieții – iar un scelerat care seceră vieți se presupune că e probabil să i se acorde șansa s-o mai facă și-n continuare! Asta este realitatea la care ne-a adus neascultarea de a curăța răul de la rădăcină. În VT nu viața era cea care trebuia păstrată cu orice preț (altfel Dumnezeu nu ar fi pronunțat pedeapsa cu moartea!) Dumnezeu atrage sistematic atenția că țara trebuie curățată de rău – care este nu atât fapta în sine, cât vinovăția de a o permite sau lăsa nesancționată. Poruncile VT scot în evidență natura răului și implicațiile necurăției lui prin pedeapsă – care avea atât rol punitiv, cât și preventiv, curativ și de igienizare. Pedeapsa capitală a fost promulgată din cauza implicațiilor grave pe care le avea asupra întregii țări neispășirea călcării de lege. Teama de pedeapsă ar trebui să împiedice perpetuarea răului!
Sigur că nu întotdeauna este posibilă înțelegerea deplină a fiecărei situații în parte, astfel că uneori o pedeapsă sau alta ni se pare dreaptă sau nedreaptă. Dar pe considerentul neînțelegerii situației, n-ar mai exista judecată și condamnare. Sigur, doar Dumnezeu cunoaște perfect inimile și contextele, și doar El are drept de judecată – de aceea e de preferat să greșim mai degrabă iertând decât condamnând... dar să nu ne trezim în felul acesta – prin acumularea vinovăției – că expunem țara mâniei și pedepsei lui Dumnezeu!
„Cine va lovi pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea.”
(Exodul 21:15) Aceasta este protecţia căminului oferită de Dumnezeu.
„Cine va fura un om şi-l va vinde sau îl va ţine în mâinile lui să fie pedepsit cu moartea.” (Exodul 21:16)
Dumnezeu nu aproba sclavia în nici un caz, de fapt, El chiar o condamna. Acesta era însă un sistem foarte înrădăcinat în societatea de atunci, iar Dumnezeu le dă israeliților legi care reglementează acest sistem. În plus, este vizat aici și procedeul răpirii și abuzării unor persoane în scop de profit.
„Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea. Dacă se vor certa doi oameni, şi unul din ei va lovi pe celălalt cu o piatră sau cu pumnul, fără să-i pricinuiască moartea, dar silindu-l să stea în pat, cel ce l-a lovit să nu fie pedepsit, dacă celălalt se va scula şi se va plimba afară, sprijinit pe un toiag. Numai să-l despăgubească pentru încetarea lucrului lui şi să-l îngrijească până la vindecare.” (Exodul 21:17-19)
Cu alte cuvinte, cel care a rănit pe cineva trebuie să-l despăgubească pe cel rănit, atât pentru timpul de convalescenţă, cât şi pentru cheltuielile medicale.
Uciderea începe în minte/inimă, în sfera motivațiilor, atitudinilor, gândurilor și vorbelor. Legea deci trebuie să prevină faptele grave (precum uciderile) ocupându-se de cele ce le-ar putea genera: certuri, bătăi etc.
Versetele 18-36 din Exodul 21 tocmai asta fac. Trecând în revistă diverse împrejurări posibile, Legea hotărăște și pedeapsa care trebuie aplicată. În felul acesta ajungem să estimăm corect valoarea vieții în ochii lui Dumnezeu.
Asasinul dovedit vinovat trebuia să moară, indiferent de starea sau statutul celui ucis – ceea ce arată că valoarea vieții în ochii lui Dumnezeu nu era dată de gen, vîrstă, stare socială etc (chiar și fetusul uman avea valoare! – nenorocire aici se poate referi atât la mamă, cât și la pruncul nenăscut) Deci nu doar viața biologică în mediul natural, ci și viața intrauterină are preț în ochii lui Dumnezeu!
Legile de mai sus, împreună cu legile prezentate în restul capitolului, reprezintă temelia legislației acestei ţări. Chiar dacă prin exprimarea de atunci, sau prin cazuisitica prevăzută, par desuete sau amuzante, să nu uităm că ele formează platforma de bază a legii şi ordinii, necesare pentru construirea unei naţiuni civilizate. (Exodul 21:20-23)
Dacă un om va lovi cu băţul pe robul său, fie bărbat, fie femeie, şi robul moare sub mâna lui, stăpânul să fie pedepsit. Dar, dacă mai trăieşte o zi sau două, stăpânul să nu fie pedepsit; căci este argintul lui. Dacă se ceartă doi oameni şi lovesc pe o femeie însărcinată şi o fac doar să nască înainte de vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă pusă de bărbatul femeii şi pe care o vor plăti după hotărârea judecătorilor. Dar, dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă...
Pentru ca versetele 24 şi 25 să rezume totul:
„…ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.” (Exodul 21:24-25)
Aceasta este așa-numita „lege a talionului”. Legea trebuia pusă în aplicare pentru responsabilizarea fiecăruia cetățean, pentru descurajarea celor tentați să comită infracțiuni, pentru ca în țară să domnească legea şi ordinea, precum şi pentru asigurarea protecţiei vieţii şi a proprietăţii.
Citim, fără să comentăm, și ultima parte a cap. 21, de la vers. 26:
Dacă un om loveşte ochiul robului său, fie bărbat, fie femeie, şi-l face să-şi piardă ochiul, să-i dea drumul ca despăgubire pentru ochiul lui. Şi dacă face să cadă un dinte robului său, fie bărbat, fie femeie, ca despăgubire pentru dintele lui, să-i dea drumul. Dacă un bou va împunge şi va omorî pe un bărbat sau pe o femeie, boul să fie ucis cu pietre, carnea să nu i se mănânce, iar stăpânul boului să nu fie pedepsit. Dar, dacă boul avea obicei mai înainte să împungă şi stăpânul fusese înştiinţat de lucrul acesta şi nu l-a închis, boul să fie ucis cu pietre, dacă va ucide un bărbat sau o femeie, şi stăpânul lui să fie pedepsit cu moartea. Dacă i se pune stăpânului un preţ pentru răscumpărarea vieţii lui, va plăti tot ce i se va cere. Când boul va împunge pe un băiat sau pe o fată, i se va face după legea aceasta, dar, dacă boul împunge pe un rob, fie bărbat, fie femeie, să se dea trei sicli de argint stăpânului robului, şi boul să fie ucis cu pietre. Dacă un om descoperă o groapă sau dacă un om sapă o groapă şi n-o acoperă şi cade în ea un bou sau un măgar, stăpânul gropii să plătească stăpânului lor preţul vitei în argint, iar vita moartă să fie a lui. Dacă boul unui om împunge boul unui alt om şi boul acesta moare, vor vinde boul cel viu şi preţul lui îl vor împărţi; vor împărţi şi boul mort. Dar, dacă se ştia că boul avea obicei mai înainte să împungă, şi stăpânul lui nu l-a închis, stăpânul acesta să dea bou pentru bou, iar boul cel mort să-l ia el. (Exodul 21:26-36)
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că mântuirea noastră nu depinde de respectarea unor asemenea prescripții ale Legii! Este Cineva care este gata să ofere har pentru ca noi să fim mântuiţi, şi anume Domnul Isus Hristos! Cu ajutorul Lui, ne vom reîntâlni data viitoare!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Continuăm să privim cu atenție în Cuvântul lui Dumnezeu, și-aș spune și cu o senină detașare, în această zonă a Scripturii unde suntem cantonați de o bucată de vreme – și anume cartea Exodul... care după o perioadă intensă și dinamică, a intrat într-o zonă „de platou”, unde ne este detaliată legislația pusă de Dumnezeu la dispoziția poporului Israel, pe care-l scosese din robia egipteană cu mână puternică, braț întins și mari minuni!
Am spus: „cu senină detașare” (și sper că este așa!), pentru că această contemplare a prescripțiilor divine ne arată clar câteva lucruri: 1.ce Dumnezeu măreț avem, și cât este de interesat/implicat în rânduiala și siguranța poporului Său; 2.ce privilegiați suntem, ca beneficiari ai „harului nespus de felurit”, că nu mai suntem sub robia și blestemul Legii (care n-a putut fi respectată riguros și integral de nicio făptură omenească!), dar nu suntem lipsiți de repere în ce privește viețuirea după voia și plăcerea lui Dumnezeu (câtă vreme avem la dispoziție Cuvântul scris, exemplul hristic și călăuzirea/împuternicirea Duhului Sfânt!).
Așadar, oricât de irelevante ni s-ar părea unele dintre prevederile divine peste care trecem, să nu uităm că sursa lor este Singurul Dumnezeu adevărat, care nu Se schimbă și care ne cunoaște și ființele și nevoile și posibilitățile mult mai bine decât noi înșine!
Vă reamintesc, scopul lui Dumnezeu în darea Legii a fost, în principal: 1. Să arate păcătoșenia grozavă a omului, care se ține la distanță de Dumnezeu; 2. Să dovedească nevoia omului de un mijlocitor/răscumpărător; 3. Să învețe omul cum să trăiască avându-L drept model și suport pe Dumnezeul perfect în caracterul și manifestările Sale. Din vechimea originării Legii, până-n zorii și-n zilele Noului Legământ, ni se tot repetă: „...nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. (Galateni 2:16)
...Așa cum nu Legea îl face pe om păcătos, ci ea doar arată că omul este păcătos. Legea a fost dată pentru a-l arăta și îndruma pe om la Hristos, după cum am văzut mai devreme. Legea a fost pedagogul care ne ia de mână și ne duce la cruce, căutând să ne convingă: „Omule, ai nevoie de un Mântuitor, pentru că eşti păcătos!”
Am constatat deja – și vom avea ocazia să vedem că Dumnezeu are un cuvânt în ceea ce priveşte proprietăţile noastre, relaţiile de familie, problemele sociale, furt, vrăjitorie, în mare parte probleme cu care și lumea modernă se confruntă din plin.
Asta arată grija lui Dumnezeu pentru ca omul să aibă un sistem corect și adecvat de valori și de raportare; atenția Lui față de fiecare persoană, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (și deci cu destin, rol și valoare specifice în planul și voia lui Dumnezeu). Pe de altă parte, Legea nu are în vedere ființe sau societăți ideale, utopice, ci reale și cât se poate de sensibile și de expuse legilor schimbării istorice, sociale, politice, culturale. Sclavia era la acel moment o realitate, și robii erau o clasă aparte, desigur defavorizată (în unele cazuri sub-evaluată și sub-apreciată) Deci, recunoașterea statutului social nu contrazice și nu atenuează preocuparea Creatorului pentru demnitatea și dreptul la existență și la proprietate al fiecărei persoane. În mod evident, Dumnezeu cerea poporului Israel să respecte atât viața și demnitatea, cât și bunurile și semenilor – acestea fiind coordonate practice de manifestare a iubirii față de aproapele.
Sigur azi creștinii știu – din NT, care nu era accesibil nici atunci și nici acum evreilor – că în IH nu există iudeu sau grec, femeie sau bărbat, rob sau slobod... Dar în baza pragmatismului exprimat în Lege, și a contextului larg în care Dumnezeu a generat și a prezervat viața de-a lungul timpului, El educă implicit omenirea să manifeste preocupare și respect pentru ea. În mod special în relația cu Israel, Dumnezeu induce perspectiva valorizării vieții prin respectarea celor palpabile înconjurătoare (semeni, demnitate, bunuri), subliniind și principiul că viața nu are sens când este călcat în picioare chipul lui Dumnezeu (din fiecare om). Dumnezeu nu îngăduia nimănui să păgubească deliberat pe aproapele său fără să fie obligat să repare răul făcut! Păgubitul trebuia repus în drepturi, iar făptașul trebuia să-și învețe lecția. Deci chipul lui Dumnezeu trebuie manifestat atât în maniera în care copiii lui Israel se raportau unii la alții, cât și în atenția și grija pentru universul material în care trăiau. Putem spune același lucru și azi: dacă viața noastră Îl manifestă pe Dumnezeu, niciun segment al vieții nu este neglijabil! Nu este indicat și nici eficient să despărțim viața în sacru și profan, material și spiritual etc.
De aceea următorul set de prescripții ale Legii pune accentul pe dreptul de proprietate – am zice, nepotrivit cu spiritualitatea preponderentă presupusă în dreptul Cuvântului lui Dumnezeu – pentru care însă, iată: nimic din ce-i omenesc nu-i lipsit de importanță! Ce bine-ar fi să acordăm și noi atenție și respect, nu doar Creatorului, ci și creației și creaturii cărora Marele Designer și Susținător le dă atâta sens și importanță, în economia vieții!
Sunt unii care ridică astăzi o întrebare: „Ce este bine şi ce este rău?” Unii spun că binele şi răul sunt relative, adică în acord cu ce crede fiecare că este bine sau rău, chiar dacă asta intră în opoziție, sau poate fi exact contrariul a ceea ce crede altcineva... Sigur că natura umană și manifestările ei admit o mare varietate de nuanțe și accepțiuni, dar dacă ar fi să le luăm pe toate în considerare, nu am putea armoniza niciodată și în niciun fel contrariile. De aceea, este incredibil și copleșitor faptul că Dumnezeu pune la dispoziție un standard la care poporul Său trebuia să se raporteze. Lucrul cel mai interesant de observat aici este că standardul lui Dumnezeu a produs o societate în care există, într-o anume măsură, lege şi justiţie.
Legile prezentate în capitolele 21-24 se ocupă de chestiuni elementare și esențial ale vieţii de zi cu zi. Poate că unora vor părea plictisitoare de citit, poate că seamănă cu un cod penal – într-un fel, chiar așa este... Mă bucur că în Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar: „Să nu ucizi”, pentru că această poruncă mă protejează pe mine şi pe familia mea. Și mă bucur că Biblia zice și: „Să nu furi”, deoarece astfel îmi este protejată mica mea proprietate. Toate aceste legi sunt fundamentale pentru a avea ordine în societate. Suntem la startul unui capitol – 22 – care continuă să ne arate cum le cerea Dumnezeu evreilor să-și manifeste iubirea față de semeni – la modul cel mai concis: respectându-le libertatea, viața, demnitatea și bunurile/posesiunile. Ne apare evidentă astfel diferența de optică a mentalului evreiesc în comparație dacă vreți cu individualismul exacerbat și hedonist al zilelor noastre.
„Dacă un om fură un bou sau o oaie, şi-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată.” (Exodul 22:1)
Nu știu de ce trebuiau daţi înapoi cinci boi pentru unul sau patru oi pentru cea furată. În Noul Testament, însă, Zacheu face referire la acest principiu: „Dar Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: «Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.»” (Luca 19:8) Când a spus „împătrit”, se pare că făcea referire la această poruncă din Legea mozaică.
Legea noastră de astăzi spune că dacă distrugi proprietatea cuiva, trebuie să plătești daunele. Tot ceea ce cere societatea, când faci stricăciuni sau distrugi proprietatea cuiva, este să dai acel lucru înapoi sau să plăteşti valoarea acelui sa. Legea lui Dumnezeu de despăgubire de patru ori mai valoroasă este mult mai exigentă, și deci poate avea un mai mare efect. Având în vedere natura umană, dacă ar trebui să restituim împătrit tot ce stricăm sau distrugem, am fi mult mai atenţi. Pentru că Dumnezeu nu Se schimbă, El îl tratează pe om aşa cum este cel mai bine pentru el.
„Dacă hoţul este prins spărgând şi e lovit, şi moare, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de omor faţă de el, dar dacă a răsărit soarele, va fi vinovat de omor faţă de el.” (Exodul 22:2)
Legea îți dă dreptul la protecţie. În zilele noastre nu-s rare cazurile în care hoţi care au intrat în casa unui om, care s-a apărut trăgând asupra lor, câștigă procesul intentat proprietarului, și obțin chiar daune (?!) – pe baza unor ridicole clauze penale, dibaci administrate de avocați veroși! Ba chiar știu un caz în care proprietarul a trebuit să-şi vândă casa, ca să plătească daunele! Iar hoţul nu a suferit deloc! Acestea sunt vremurile pe care le trăim, în care așa-zisele drepturi ale omului bat de departe legile/Legea Domnului, iar protecția îi vizează parcă mai degrabă pe făptași decât pe păgubași, și-i protejează pe vinovaţi în detrimentul celor nevinovați.
Legea lui Dumnezeu protejează casa şi proprietatea omului. Sub acest principiu, un om are dreptul să-şi apere proprietatea, casa şi pe cei dragi.
Legile lui Dumnezeu sunt legi fundamentale, ce oferă societăţii lege şi ordine. Dacă omenirea ar fi urmat legislaţia socială a lui Dumnezeu dată în cartea Exodul, nu cred că ar exista problemele sociale pe care le avem acum în lume. Sisteme economice și legislative clădite pe Cuvântul lui Dumnezeu sunt contestate tot mai vehement de oameni care nu cunosc și nu acceptă Biblia, și care-și fac un titlu de glorie din a se declara agnostici, spirite luminate, intelectuali progresiși... Convingerile lor sunt însă șubrede și ridicole, bazate pe efemerul uman și pe libertăți exacerbate, ce sfidează bunul simț și pudoarea... și care desigur n-au cum să fie în acord cu Legea ce reflectă caracterul lui Dumnezeu.
Constituţia Statelor Unite ale Americii a fost scrisă de niște oameni care chiar dacă nu erau creștini declarați (de fapt, majoritatea erau deişti), aveau totuși un oarecare respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Am auzit spunându-se că Thomas Jefferson a ridiculizat Biblia. Din ce-am putut eu constata însă – afirmă JVMcGee – scrierile sale arată că avea cunoștință și respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă nu-l aplica în viaţa personală şi nu credea în minuni. Astăzi însă avem oameni care dau legi și care nu au nicio cunoştinţă biblică, sau de alții care afirmă că se tem de Dumnezeu, dar nu se vede nimic dincolo de aceste cuvinte, așa că legislația și educația/sancționarea oamenilor au mari lacune.
Hoţul trebuie să dea înapoi ce este dator să dea; dacă n-are nimic, să fie vândut rob, ca despăgubire pentru furtul lui. Dacă ceea ce a furat, fie bou, fie măgar sau oaie, se găseşte încă viu în mâinile lui, să dea îndoit înapoi. (Exodul 22:3-4)
Dacă un om era dovedit că a furat, trebuia să restituie de două ori pe cât a furat, ajungând chiar să se vândă pe sine ca rob pentru a putea plăti daunele.
„Dacă cineva face stricăciune într-un ogor sau într-o vie şi îşi lasă vita să pască pe ogorul altuia, să dea ca despăgubire cel mai bun rod din ogorul şi via lui.”(Exodul 22:5)
Dacă vaca sau oaia cuiva intra pe câmpul altcuiva şi producea stricăciuni, proprietarul animalului trebuia să plătească daunele. Foarte des întâlnită și dăunătoare este și azi – desigur, mai mult în zonele periferice sau rurale – o astfel de situație, aparent minoră, dar în realitate generatoare de mari pasiuni și chiar de violență!
„Dacă izbucneşte un foc şi întâlneşte mărăcini în cale şi arde grâul în snopi sau în picioare, sau câmpul, cel ce a pus foc să fie silit să dea o despăgubire deplină.” (Exodul 22:6)
Versetul acesta mi se pare extrem de practic, pentru că ne arată care este cel mai bun lucru pe care trebuie să-l facem: să ne recunoaștem vinovăția (chiar dacă nu deliberată) și să contribuim la aplanarea conflictului și la acoperirea daunelor pricinuite! Aici este un alt principiu de bază pentru bunăstarea omenirii pe pământ. Dumnezeu a dat naţiunii Israel Legea mozaică, pentru a fi un exemplu pentru celelalte naţiuni.
Pasajul despre legile privitoare la avere din Exodul 22 continuă cu un alt set de situații ipotetice, pe care doar le trecem în vedere ca atare (Exodul 22:7-15)
Dacă un om dă altuia bani sau unelte spre păstrare şi le fură cineva din casa acestuia din urmă, hoţul trebuie să întoarcă îndoit, dacă va fi găsit. Dacă hoţul nu se găseşte, stăpânul casei să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu ca să spună că n-a pus mâna pe avutul aproapelui său. În orice pricină de înşelăciune cu privire la un bou, un măgar, o oaie, o haină sau un lucru pierdut, despre care se va zice: ‘Uite-l!’ – pricina amânduror părţilor să meargă până la Dumnezeu; acela pe care-l va osândi Dumnezeu trebuie să întoarcă îndoit aproapelui său. Dacă un om dă altuia un măgar, un bou, o oaie sau un dobitoc oarecare să i-l păstreze şi dobitocul moare, îşi strică un mădular sau e luat cu sila de la el, fără să fi văzut cineva, să se facă un jurământ, în Numele Domnului, între cele două părţi, şi cel ce a păstrat dobitocul va mărturisi că n-a pus mâna pe avutul aproapelui său; stăpânul dobitocului va primi jurământul acesta, şi celălalt nu va fi dator să i-l înlocuiască. Dar, dacă dobitocul a fost furat de la el, va fi dator faţă de stăpânul lui să i-l înlocuiască. Dacă dobitocul a fost sfâşiat de fiare sălbatice, îl va aduce ca dovadă şi nu va fi dator să-i înlocuiască dobitocul sfâşiat. Dacă un om împrumută altuia o vită, şi vita îşi strică un mădular sau moare în lipsa stăpânului ei, va trebui s-o plătească. Dacă stăpânul e de faţă, nu i-o va plăti. Dacă vita a fost dată cu chirie, preţul chiriei va fi de ajuns.
Odată trasat un cadru de protecție a drepturilor asupra posesiunilor minimale, legislația de proveniență divină se întoarce în partea a doua a cap. 22 din Exodul spre cazuri de atentat asupra vieții și demnității persoanelor.
Creat după chipul și spre slava lui Dumnezeu, omul trebuia să plătească pentru împotrivirea sau abandonarea deliberată a planului lui Dumnezeu în ce-l privește. Prioritatea și unicitatea lui Dumnezeu impuneau omului respingerea idolatriei și închinare exclusive înaintea lui Iahweh. Idolatria, vrăjitoria erau considerate curvie spirituală, alături de care la fel de abominabilă și de supusă mâniei și pedepsei lui Dumnezeu era și curvia fizică, plus toate anomaliile și perversiunile care erau o teribilă degradare și călcare în picioare a propriei demnități. Despre acestea este vorba în continuare...
„Dacă un om înşală pe o fată nelogodită şi se culcă cu ea, îi va plăti zestrea şi o va lua de nevastă. Dacă tatăl nu vrea să i-o dea, el va plăti în argint preţul zestrei cuvenite fetelor.” (Exodul 22:16-17)
Cu alte cuvinte, dacă un bărbat abuza sexual o fată, el era silit să se căsătorească cu ea. Dacă tatăl ei nu era de acord cu căsătoria, violatorul trebuia să plătească o anumită sumă pentru fapta sa. (Lucrurile nu stau deloc la fel în vremea noastră!)
„Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.” (Exodul 22:18)
Asistăm astăzi la o renaştere a închinării înaintea lui Satan şi a supranaturalului. Acest curent este puternic şi real, vom vorbi despre aceasta și pe parcursul cărții Deuteronomul.
„Oricine se culcă cu un dobitoc să fie pedepsit cu moartea.” (Exodul 22:19)
Mi se strânge inima doar citind așa ceva! A avea relaţii sexuale cu un animal arată cât de jos poate să decadă omul. De ce a trebuit să dea Dumnezeu o lege ca asta? Pentru că așa ceva se întâmpla... și se întâmplă! Pentru că observăm o revenire la asemenea practici scabroase și degradante în societatea noastră „iluminată”.
„Cine aduce jertfe altor dumnezei decât Domnului singur să fie nimicit cu desăvârşire.” (Exodul 22:20)
Aceasta era, bineînţeles, pedeapsa cea mai aspră. Dacă aceasta ar fi aplicată în zilele noastre ad literam, am avea cu siguranță o societate mai bună. A distruge pe oricine se închină altui dumnezeu decât Iahweh era/este un lucru deosebit de dur, însă, la urma urmei, dacă ai cancer, vrei să scapi de el, nu-i așa? Despre asta e vorba aici!
Dar și starea celor desconsiderați are preț în ochii și inima lui Dumnezeu... cei aflați în situații limită, de maximă vulnerabilitate (inclusiv socială): străin, sărac, orfan, văduvă, datornic etc.... demnitatea omului poate fi foarte expusă. Or, Dumnezeu are în vedere protejarea unor astfel de persoane... spre deosebire de noi!
„Să nu chinuieşti pe străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului.” (Exodul 22:21)
Acestea sunt optica și tratamentul (de tip Bunul Samaritean, ale) lui Dumnezeu!
„Să nu asupreşti pe văduvă, nici pe orfan.” (Exodul 22:22)
Legile privind munca copiilor au fost formulate în timpul trezirii wesleyene. Cuvântul lui Dumnezeu a fost la temelia tuturor acestor mişcări care au fost o binecuvântare pentru întreaga omenire. Ce-i cu copilul fără părinți? Casele de copii au fost construite în ţările ateiste, sau sub auspiciile creştinismului?
„Dacă-i asupreşti, şi ei strigă la Mine după ajutor, Eu le voi auzi strigătele; mânia Mea se va aprinde şi vă voi nimici cu sabia; nevestele voastre vor rămâne văduve, şi copiii voştri vor rămâne orfani.” (Exodul 22:23-24)
Fără îndoială, Dumnezeu îi cunoaște și îi protejează pe cei neajutoraţi. Mai devreme sau mai târziu – dar El nu întârzie niciodată! – Dumnezeu va interveni în favoarea urgisiților... și vai de aceia care i-au maltratat pe cei nevoiași!
„Dacă împrumuţi bani vreunuia din poporul Meu, săracului care este cu tine, să nu fii faţă de el ca un cămătar şi să nu ceri camătă de la el. Dacă iei zălog haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi înainte de apusul soarelui, căci este singura lui învelitoare, este haina cu care îşi înveleşte trupul – cu ce are să se culce? Dacă strigă spre Mine după ajutor, Eu îl voi auzi, căci Eu sunt milostiv. (Exodul 22:25-27)
Dacă o persoană împrumuta bani altcuiva, concetățeni fiind, nu avea voie să ceară dobândă. (Astăzi însă principiul acesta nu prea acționează nici între credincioși! Dar Dumnezeu spune apăsat că este greşit să abuzăm pe cineva, sau să ne bazăm profitul pe paguba altora!) Iar dacă la termenul sorocit nu avea posibilitatea să returneze, Dumnezeu nu așteaptă Noul Testament ca să ne învețe să manifestăm îndurare față de datornic!
Capitolul 22 se încheie cu câteva prescripții referitoare la întâii-născuți ai lui Israel... puse în contextul respectării autorității – atât supreme, divine, cât și delegate (mai-mari)...
Să nu huleşti pe Dumnezeu şi să nu blestemi pe mai-marele poporului tău. Să nu pregeţi să-Mi aduci pârga secerişului tău şi a culesului viei tale. Să-Mi dai pe întâiul născut din fiii tăi. Să-Mi dai şi întâiul născut al vacii tale şi al oii tale; să rămână şapte zile cu mama sa, iar în ziua a opta să Mi-l aduci. Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi. Să nu mâncaţi carne sfâşiată de fiare pe câmp, ci s-o aruncaţi la câini. (Exodul 22:28-31)
Acestea sunt câteva dintre legile lui Dumnezeu, a căror detaliere va continua și în Exodul 23. În concluzie, nimeni nu trebuia să uite că – aparținându-I de fapt și de drept lui Dumnezeu – datorează respect și întâietate înainte de toate Creatorului... și că ființele create și susținute de Acesta trebuie tratate cu atenție și considerație. Când nu există frică și respect pentru Dumnezeu, nimic nu stă în calea încălcării poruncilor Lui. (În Leviticul 24:10-16, Moise spune că un astfel de om trebuie să moară!)
Viața este mai mult decât existență fizică doar atunci când relația cu Dumnezeu există și este bună! Iar relația cu un Dumnezeu sfânt ne impune să trăim pe măsura sfințeniei Lui, care presupune în primul rând ascultarea poruncilor Lui. Să luăm aminte, deci!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Facem în continuare cu răbdare pași în cunoașterea Cuvântului și voiei lui Dumnezeu. Sper să nu considerați irelevante pt dvs. și zilele noastre prevederile detaliate ale lui Dumnezeu cuprinse în Legea mozaică redată în primele cărți ale Bibliei (deci și în Exodul, în care suntem), pentru că dincolo de litera și spiritul acestei Legi, din fiecare prescripție transpare caracterul și grija lui Dumnezeu, precum și dorința Lui de a oferi poporului aleșilor Săi tot ce au nevoie pentru a-I rămâne loiali, și pentru a deveni liberi, stăpâni pe sine și preocupați de lucrurile cu adevărat importante. Or, Dumnezeul nostru nu S-a schimbat, și are aceeași răbdare și bunătate pe care le manifestă și-n ceea ce ne privește, prin mijloacele nespus mai generoase ale harului.
Privind retrospectiv, dar și generic Legea mozaică – în ansamblul ei și-n contextul încadrării în Cuvântul lui Dumnezeu, prin care trece ca un fir important – pot fi de folos și următoarele observații:
1.Deși Legea derivă din dragoste, ea este mai degrabă imperativă și exigentă în formă. Ni se sugerează un anume standard, care derivă din și reflectă cel mai bine natura lui Dumnezeu.
2.Reacția omului față de Lege indică întotdeauna o alegere. A respinge binele înseamnă a alege răul, și viceversa. Când Dumnezeu afirmă ceva/cere în termeni pozitivi, tot ce este contrar acelei afirmații/cereri devine automat interzis.
3.Nu contează dacă porunca este exprimată în formă pozitivă sau negativă – ea indică și interzice în egală măsură, pt că orice indicație pozitivă conține/subînțelege și interdicția de a face altfel, și viceveresa. E mai ușor să indici în câteva cuvinte ce să nu facă cineva. Libertatea de a asculta de Dumnezeu deschide mai multe posibilități, deci forma negativă e mai precisă, mai succintă, plus că ne conștientizează de potențialul negativ al inimii/minții umane.
Ne întoarcem acum la conținutul efectiv al cărții Exodul, am ajuns și ne vom uita azi la cap. 23, care conține alte prevederi privind dreptul de proprietate, dar și referitoare la dreptate... atenționări privind dreptul la opinie și maniere de comunicare precum și recomandări care au de-a face cu sărbătorile naţionale ale lui Israel. Să nu încetăm să ne minunăm de atenția minuțioasă, detaliată a Dumnezeului Creator și Răscumpărător răsfrântă asupra aleșilor Săi... pe care continuă să-i învețe (de fapt să le poruncească) ferm:
„Să nu răspândeşti zvonuri neadevărate. Să nu te uneşti cu cel rău, ca să faci o mărturisire mincinoasă pentru el.” (Exodul 23:1)
Un fel de a spune: „Fii atent la cuvintele tale!” Aceasta este regula de conduită prescrisă de Dumnezeu. Un bârfitor este la fel de rău ca un ucigaş, un hoţ, sau un preacurvar în mijlocul vostru, şi totuşi, în societatea noastră, un bârfitor scapă uşor... și câți se găsesc și-n bisericile noastre, din păcate! Dar să nu credeți că Domnul nu vede, nu aude, nu va interveni! Și oricum, vom da socoteală de orice cuvânt nefolositor (cu-atât mai mult: dăunător) pe care-l rostim!
„Să nu te iei după mulţime ca să faci rău; şi la judecată să nu mărturiseşti trecând de partea celor mulţi, ca să abaţi dreptatea.” (Exodul 23:2)
Dacă realmente am aplica porunca dată de Dumnezeu să nu ne luăm după mulţime ca să facem rău, ar trebui să oprim marşurile, protestele şi răscoalele... și am scăpa de ameninţarea crescândă a bandelor. Vorbeam odată cu un tânăr care făcea parte dintr-un asemenea grup... și-mi spunea că se îmbrăca în felul respectiv în semn de independenţă. Am observat însă că erau mii de tineri îmbrăcaţi ca el, aşa că l-am întrebat: „Ai avea curaj să te îmbraci diferit? Te-ar accepta aşa cum eşti?” El a spus: „Nu.” Apoi l-am întrebat: „Când ei protestează, trebuie să stai cu ei şi să protestezi și tu, nu-i așa?” El a răspuns afirmativ. „În cazul acesta”, i-am spus eu, „nu ai prea multă independenţă. Ești, practic, obligat să faci anumite lucruri: când protestează ei, trebuie să protestezi şi tu; când se îmbracă într-un anume fel, trebuie să te îmbraci şi tu la fel... Asta e independenţă?” Pentru că a te supune anturajului nu înseamnă libertate, și la fel independenţă nu înseamnă să te alături unei mulţimi care face răul! Iar dacă este vorba despre asociere, ea ar trebuie să fie pentru cauze bune, nobile.
Mărturia, comportamentul este de asemenea în atenţia lui Dumnezeu. El ştie că uneori cu bani poţi cumpăra dreptatea. Ştie foarte bine că inimile atinse de păcat pot fi înşelătoare. Tocmai de aceea prin intermediul acestei Legi, Domnul atrage atenţia asupra faptului că adevărul nu trebuie să fie influenţat de bogăţie sau influenţă.
„Să nu părtineşti pe sărac la judecată.” (Exodul 23:3)
Judecata nu trebuie să favorizeze pe nimeni, bogat sau sărac. Judecata şi justiţia trebuie să fie exercitate în mod corect. Romanii înfăţişau justiţia ca o femeie legată la ochi. Ea nu se uita la oameni şi ţinea sabia într-o mână şi o balanţă în cealaltă. Sabia semnifica faptul că atunci când judecata era dată, se făcea executarea pedepsei. Balanţa semnifica faptul că judecata va fi dreaptă. Judecata trebuie făcută fără să ne uităm la oameni – e un principiu divin care se regăsește în mai multe locuri în Scriptură!
În bunătatea dreptății Sale, un Dumnezeu corect precum Iahweh Se arată constant preocupat de cei defavorizați sau păgubiți, ale căror drepturi și reparații le are în vedere și-n versetele următoare:
Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar. La judecată, să nu te atingi de dreptul săracului. Fereşte-te de o învinuire nedreaptă şi să nu omori pe cel nevinovat şi pe cel drept, căci nu voi ierta pe cel vinovat. Să nu primeşti daruri, căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi şi sucesc hotărârile celor drepţi. Să nu asupreşti pe străin; ştiţi ce simte străinul, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. (Exodul 23:4-9)
Relația cu Dumnezeul cel sfânt ne obligă să trăim pe măsura sfințeniei Lui, care începe cu păzirea poruncilor Lui. Ascultarea sau neascultarea erau probate în relația cu porunci aparent banale. Dar ce nuanțe importante se ascund în spatele acestor „banalități”! Cum ar străluci în zilele noastre o comunitate în care nimeni n-ar răspândi zvonuri neadevărate, n-ar depune nicio mărturie mincinoasă, s-ar feri de învinuiri nedrepte, nu s-ar admite niciun fel de favorizare, ci cu maximă responsabilitate fiecare și-ar asuma respectarea legii și eventuala pedeapsă în caz de vinovăție?! Cum ar arăta o comunitate în care violența și răzbunarea ar fi înlocuite cu îndurarea și binefacerea? Oricât de utopic ar suna, acestea sunt standardele lui Dumnezeu, și-ar trebui să ne crape obrazul de rușine când le comparăm cu practicile noastre care eludează cu nonșalanță legi scrise și nescrise!
Ne-ntoarcem la prevederile scrise ale Legii mozaice. Conform principiului „cine este credincios în cele mici va fi credincios și-n cele mari” (Lc. 16:10), după cercetarea de sine și confruntarea cu prevederi care țin de relația cu bunurile și demnitatea semenului, Legea revine la raportarea acelorași – la Dumnezeu.
„Timp de şase ani să semeni pământul şi să-i strângi rodul. Dar în al şaptelea, să-i dai răgaz şi să-l laşi să se odihnească; din rodul lui să mănânce săracii poporului tău, iar ce va mai rămâne, să mănânce fiarele de pe câmp. Tot aşa să faci cu via şi măslinii tăi.” (Exodul 23:10-11)
Dumnezeu va repeta această lege când israeliţii vor intra în Țara Promisă. Sabatul era a şaptea zi a săptămânii şi era o zi de odihnă şi sărbătoare în cinstea Domnului. Anul sabatic era al şaptelea an, în care pământul se odihnea şi nu era cultivat. Anul de veselie mai este numit anul eliberării. La fiecare 50 ani, evreii care au fost siliţi să fie robi, sunt eliberaţi. Pământurile care şi-au schimbat proprietarii, revin la proprietarii lor de drept.
Este interesant de observat că există persoane sau comunități din zilele noastre, care afirmă că ţin Sabatul... dar care încearcă să ţină doar ziua de Sabat. Ei ignoră însă și anul sabatic (mai ales cei din zonele rurale!) şi nu ţin deloc anul de veselie. Păi cine și cum stabilește ce și cât din Lege se mai respectă, și ce nu?!
Timp de şase zile să-ţi faci lucrarea. Dar în ziua a şaptea să te odihneşti, pentru ca boul şi măgarul tău să aibă odihnă, pentru ca fiul roabei tale şi străinul să aibă răgaz şi să răsufle. (Exodul 23:12)
Chiar dacă nu explicit, aici Dumnezeu se referă nu numai la ziua de Sabat, dar chiar şi la anul sabatic. Observaţi vă rog importanţa pe care o dă Dumnezeu acestor aspecte. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Omul, dar și terenul trebuiau să se bucure de odihnă de contemplare a creaţiei lui Dumnezeu. Lumea modernă ignoră azi aceste lucruri. Noi exploatăm la maximum această Creaţie, fără să ţinem cont de legile pe care Dumnezeu le-a instituit, și care puneau la loc de cinste odihna şi sărbătoarea consacrate Domnului!
Să păziţi tot ce v-am spus şi să nu rostiţi numele altor dumnezei: numele lor să nu se audă ieşind din gura voastră. (Exodul 23:13)
Chiar nepusă explicit, și aproape retorică, întrebarea care rezidă în context este: va putea cel obișnuit să înșele și să obțină mărunțișuri prin orice mijloc – să respecte poruncile referitoare la închinarea și cinstirea lui Dumnezeu? Sărbătorile poruncite de Domnul erau testul dependenței și reverenței față de Dumnezeu. Iată-le pe cele majore prescrise:
„De trei ori pe an, să prăznuieşti sărbători în cinstea Mea. Să ţii sărbătoareaAzimelor; timp de şapte zile, la vremea hotărâtă, în luna spicelor, să mănânci azime, cum ţi-am poruncit; căci în luna aceasta ai ieşit din Egipt; şi să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea. Să ţii sărbătoarea secerişului, a celor dintâi roade din munca ta, din ceea ce vei semăna pe câmp; şi să ţii sărbătoarea strângerii roadelor, la sfârşitul anului, când vei strânge de pe câmp rodul muncii tale. De trei ori pe an toată partea bărbătească să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeu.” (Exodul 23:14-17)
De trei ori pe an, fiecare evreu de parte bărbătească trebuia să vină înaintea Domnului la Ierusalim. Erau trei sărbători cu pelerinaj la Ierusalim: (1) Sărbătoarea Paştilor; (2) Sărbătoarea secerişului; (3) Sărbătoarea corturilor. Sărbătoarea Paştilor a fost instituită, după cum vă amintiţi, în amintirea ocrotirii poporului Israel de ultima urgie dezlănțuită peste ţara Egiptului şi a eliberării/ieșirii lor din ţara robiei. Înainte de a intra în Ţara Promisă, aceste sărbători vor fi reluate mai în detaliu.
Să n-aduci cu pâine dospită sângele jertfei Mele; şi grăsimea praznicului Meu să nu rămână toată noaptea până dimineaţa. Să aduci în casa Domnului Dumnezeului tău pârga celor dintâi roade ale pământului. Să nu fierbi un ied în laptele mamei lui. (Exodul 23:18-19)
Până și astfel de prevederi secundare se constituiau în repere pe care Dumnezeu le-a socotit necesare pentru popor în perspectiva intrării în ţara pe care le-o va da Domnul ca moştenire. Pentru Dumnezeu, Țara promisă era ca şi dată evreilor. De acum nu mai era decât o problemă de timp, dar şi una de ascultare din partea lor, pentru a intra în posesia ei. Poporul trebuia să-şi aducă mereu aminte că ceea ce făcuse constituia atât actul eliberării lor, cât și legământul lui Dumnezeu cu poporul copiilor săi.
Prin sărbătorile lor, prin legile pe care le-au primit de la Domnul ei trebuiau să fie o mărturie în mijlocul popoarelor în care vor fi aşezaţi. Începând cu vers. 20 avem de-a face cu un epilog al codului legământului mozaic, din care vor reieși clar și intențiile și angajamentul lui Dumnezeu privind poporul Israel și Canaanul:
„Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.” (Exodul 23:20-21)
Cine este acest Înger? Există alte versete în Biblie, care fac lumină asupra acestui lucru şi ne oferă un răspuns. 1 Corinteni 10:4 spune: „...toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.” 1 Corinteni 10:9-10 continuă: „Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin şerpi. Să nu cârtiţi, cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciţi de nimicitorul.” Isus Hristos este Acela de care trebuiau să asculte. În mod clar, despre El este vorba aici. Încă nu sosise momentul revelaţiei totale cu privire la Domnul Isus dar el era acolo, era în mijlocul lor. Observaţi că Dumnezeu nu exclude nici un element din acest proces de eliberare al poporului. Atunci când Dumnezeu începe ceva El duce până la capăt.
Dar, dacă vei asculta glasul Lui şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi. (Exodul 23:22)
Dumnezeu accentuează aici atât rolul și mandatul major al trimisului Său, cât și atitudinea pe care trebuie s-o aibă poporul, ca beneficiar al intervenției angelice, și care trebuia să înțeleagă că atitudinea potrivită era supunerea. Dumnezeu le spune: Nu vă răzvrătiți și nu vă împotriviți! Iar efectele atitudinii potrivite erau imediate și benefice:
„Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la amoriţi, hetiţi, fereziţi, canaaniţi, heviţi şi iebusiţi, şi-i voi nimici.” (Exodul 23:23)
Poporului scos din Egipt i se dă o lege care era vitală pentru existenţa lui ca popor, şi i se dă o ţară. Dragii mei şi noi suntem poporul Domnului. Prin credinţa în Domnul Isus suntem copii ai lui. Avem deja o ţară promisă, ceea ce înseamnă că ea este deja pregătită pentru noi. Dar avem şi o lege căreia trebuie să ne supunem. Dacă legea dată evreilor era ceremonială, pentru noi legea unică este a dragostei. Este ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi – dragoste. O dragoste la fel cu cea pe care El o arată poporului Israel şi nouă. Prin Lege Dumnezeu le-a arătat că era plin de grijă faţă de ei. La rândul lor, prin grija faţă de străin, faţă de văduve, faţă de orfani, poporul trebuia să-l reprezinte pe Dumnezeu. Ori, să fii reprezentantul lui Dumnezeu, să arăţi din ceea ce este al Lui, este onoarea supremă!
Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor şi să nu le slujeşti; să nu te iei după popoarele acestea în purtarea lor, ci să le nimiceşti cu desăvârşire şi să le dărâmi capiştile. Voi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi va depărta boala din mijlocul tău. Nu va fi în ţara ta nici femeie care să-şi lepede copilul, nici femeie stearpă. Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin. (Exodul 23:24-26)
În pasajul acesta, analog cu paragrafele despre binecuvântări și blesteme din Leviticul 26 și Deuteronomul 28-29, Dumnezeu îi anunță că vor trece testul coabitării cu protecția și călăuzirea Îngerului Domnului. Intrarea în Țara promisă urma să se facă prin cucerirea țării, care atârna tot de ascultarea de Dumnezeu și încrederea în El. Închinarea corectă și exclusivă înaintea lui Yahweh va influența în consecință viața și hrana poporului – spre deosebire de rebeli și neascultători care-și vor înjumătăți astfel zilele, în ce-i privește pe închinătorii supuși deplinătatea traiului și-a protecției le va fi răsplata!
Dumnezeu a spus poporului Israel că El intenţiona să-i scoată pe duşmanii lor din ţară, din cauza păcatelor acestora. Acum Domnul le spune:
„Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta.” (Exodul 23:27)
Pe lângă forța nimicitoare a Îngerului Său, Dumnezeu promite să genereze panică și confuzie între toți cei cu care Israel va trebui să se confrunte. Dar concretozarea acestor promisiuni, și implicit cucerirea Canaanului pare să atârne tot de ascultarea poporului pe tot parcursul drumului. Niciodată problema nu a fost la Dumnezeu, ci semnul întrebării a fost ridicat doar de capacitatea și voința poporului de a face ce-i spunea Iahweh... care nu înceta să uzeze de orice mijloc pentru a le debloca drumurile de acces, și de a le comunica planurile Sale de o uimitoare simplitate și de maximă eficacitate.
Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta şi vor izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă o pustie şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării. (Exodul 23:28-30)
Cuvântul tradus prin „viespi bondărești” se întâlnește în Scriptură doar în trei locuri: aici în vers. 28, în Deut. 7:20 și-n Iosua 24:12. Unii au încercat să sugereze sensuri precum: „lepră/ciumă”, sau „disperare”, sau să afirme că este un simbol pentru Egipt așa cum muștele și albinele din Isaia 7:18 avem ca simboluri pentru Egipt și Asiria.
Viteza/rata de cucerire a țării este afirmată și ea diferite în alte texte. În Judecători (2:20-3:4) se motivează o cucerire graduală a țării, iar deut. 9:3 promite una rapidă! Realitatea a dat dreptate ambelor ritmuri avansate – cucerirea în principiu a fost rapidă, dar preluarea efectivă în posesie a trebuit să țină cont de influențele canaanite și de pericolul animalelor sălbatice din zonă, astfel că a fost mai lentă și gradată.
Îţi voi întinde hotarele de la Marea Roşie până la marea filistenilor şi de la pustie până la râu (Eufrat). Căci voi da în mâinile voastre pe locuitorii ţării şi-i vei izgoni dinaintea ta. (Exodul 23:31)
Dumnezeu îi repetă lui Moise (dar de fapt poporului Israel) nu doar că este dorinţa Lui să-i ducă în Țara Promisă şi să le-o dea lor, ci le și precizează granițele între care se întinde teritoriul alocat: Golful Aqaba la este, Marea Mediterană la vest, deșertul Neghev în sud și râul/fluviul (se pare Eufrat) în nord. Spun „se pare” pentru că există și posibilitatea ca râul menționat aici să fie un curs la granița dintre Liban și Siria numit chiar „râul cel mare”. Oricum teritoriul promis și de această dată (lui Moise) este comparabil/asemănător cu ce i se promisese lui Avraam (Geneza 15:18) și cu regatul unit sub David și Solomon, ale cărui granițe sunt menționate în câteva rânduri în cărțile istorice scrise de judecătorul și prorocul Samuel. Apoi Dumnezeu le spune:
„Să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor. Ei să nu locuiască în ţara ta, ca să nu te facă să păcătuieşti împotriva Mea; căci atunci ai sluji dumnezeilor lor, şi aceasta ar fi o cursă pentru tine.” (Exodul 23:32-33)
Copiii lui Israel nu trebuiau să facă niciun fel de tratat cu locuitorii ţării sau cu dumnezeii lor. Iosua va face greşeala de a încheia un legământ cu gabaoniţii, pentru că nu a făcut destule cercetări în privința acestora. Bineînţeles că motivul pentru care evreii au fost duși în robia babiloneană a fost faptul că au căzut în idolatrie şi au slujit altor dumnezei. Cu alte cuvinte, ei nu au ascultat de avertismentul lui Dumnezeu.
Neascultarea de Dumnezeu ne aduce în situația de a privi viața nu prin prisma Lui, ci din perspectivele noastre, și de a umbla nu prin puterea Lui ci prin a noastră. Iar când ne bizuim pe caii și carele noastre, se poate întâmpla ca ceea ce ar fi fost de drept al nostru pe bază de pură ascultare (Dar voi stați liniștiți, căci Domnul Însuși va lupta pentru voi!) să se transforme în blestem, și să devină o împotrivire care să ne mistuie!
Așadar, dragi ascultători, indiferent de statura spirituală sau de măsura de credință – vă rog să nu stârniți mânia lui Dumnezeu prin neascultare. Țineți cont de poruncile, voia și plăcerea Sa, și veți fi și protejați, și binecuvântați!
Sper să ne reîntâlnim și data viitoare, să ne continuăm... Exodul! Pe curând!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, Biblia continuă să ne atragă și să ne intereseze, de pe fiecare filă a sa privindu-ne și vorbindu-ne Însuși Dumnezeu, Creatorul nostru și inspiratorul acestui Cuvânt... și care Își formează un popor de care să Se bucure veșnic!
Chiar dacă traversăm o porțiune care am zice că ne interesează mai puțin în plan practic, permiteți-mi să vă reamintesc că niciun cuvânt de la Dumnezeu nu e lipsit de noimă și de putere – și chiar din deplasarea spre Canaan a poporului Israel (și din ce li se spune și întâmplă în această perioadă) sunt destule concluzii de tras, de folos în primul rând pentru a-L cunoaște și înțelege mai bine pe Dumnezeu, dar și voia Lui cu noi toți!
Spuneam la un moment dat că pasajul cuprins între cap. 19 și 24 din cartea Exodul pune în lumină cadrul legal al relației din Dumnezeu și poporul Său... așa că, după episodul de azi – care se va ocupa de cap. 24, vom aborda aspecte ce țin de cadrul ceremonial al acestei relații privilegiate dintre Iahweh și Israel.
Vom încheia secţiunea legislaţiei sociale începute în Exodul capitolul 21. Am descoperit – cu fiecare capitol și episod – că Legea lui Moise este mai cuprinzătoare decât cele 10 porunci şi că zona legislaţiei sociale acoperă multe domenii ale trăirii și conviețuirii. Dacă vreți, prin alura și tematica sa, acest capitol 24 face trecerea către domeniul asupra căruia Dumnezeu stăruie și Se concentrează - cel al închinării și vieții religioase a poporului.
Dumnezeu a zis lui Moise: „Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu, şi şaptezeci de bătrâni ai lui Israel, şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ.” (Exodul 24:1)
Din acest prim verset putem extrage o învăţătură valoroasă cu privire la modul în care ne apropiem de Domnul. Cred că trebuie să ne dea mai mult de gândit în ceea ce priveşte atitudinea pe care o avem faţă de El – faptul că Dumnezeu îi cheamă pe aceşti oameni pe munte, dar chiar şi lor (care erau dintre autoritățile recunoscute ale poporului) Dumnezeu le cere să se arunce cu faţa la pământ înaintea Lui. Un alt lucru pe care-l putem învăţa în context este că respectul faţă de Dumnezeu şi de voia Lui este independent de poziţia pe care o ocupăm în cadrul împărăţiei Sale. Chiar dacă suntem în slujba Lui, chiar dacă suntem folosiţi de El pentru împlinirea planurilor Sale, indiferent de vârstă ori statut, Îi datorăm reverenţă lui Dumnezeu.
Cât de diferită era situaţia lor acum, faţă de modul în care Dumnezeu îi purtase pe aripile de vultur ale harului, de la ieșirea din Egipt. Și cât de diferite erau lucrurile sub Lege, faţă de cum stau lucrurile sub har! Sub lege, omul trebuia să se închine de departe, dar în Efeseni 2:13 ni se spune: „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.” Dumnezeu ne mântuieşte şi ne conduce și azi pe calea vieţii prin harul Domnului Isus! Dar să vedem mai departe ce le spune:
„Numai Moise să se apropie de Domnul; ceilalţi să nu se apropie şi poporul să nu se suie cu el.” Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul.” (Exodul 24:2-3)
Este a doua oară când poporul promite să respecte legile Domnului. Observaţi vă rog că Dumnezeu nu impune legile sale poporului. Poporul este cel care alege să promită că le vor respecta. Nu erau probabil foarte conştienți, nici de propria stare, nici de ce implica acest angajament. Nu spun că nu ar trebui să ne asumăm ascultare faţă de Dumnezeu! Numai că nu trebuie să facem promisiuni uşuratice înaintea Domnului. Trebui să ne cunoaştem limitele şi să venim înaintea Domnului cu starea noastră, pentru că doar El aduce binecuvântarea și ne dă putere pentru împlinirea voii Sale.
Personal, sunt tot mai nedumerit nu atât cu privire la înșelarea și nesăbuința lui Israel, cât mai ales când constat cât de mulți sunt cei care aleg (sau cred că pot) să trăiască după Lege. Cei care cred că trăiesc după standardul lui Dumnezeu, se înşeală, și asta e teribil! 1 Ioan 1:8 ne spune: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi.” Dimpreună cu psalmiștii și cu ap. Pavel, și Ioan afirmă că nu există niciun astfel de om (fără păcat!), ba mai mult (tot Ioan spune, în 1 Ioan 1:10): „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.” Dumnezeu NU este mincinos! – eu unul n-aş îndrăzni vreodată să-L consider aşa! Așa că... cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să nu te umfli în pene cu bunătatea și corectitudinea ta.
În aroganţa sau inconștiența lor, copiii lui Israel au rostit în cor, ca la comandă: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Veţi vedea însă, mai târziu, că n-au respectat deloc asta!
Încă o dată, Legea a fost dată ca un îndrumător pentru Domnul Isus Hristos. El este acela care vine să ne aducă răscumpărare din pedeapsa pe care am primi-o pentru călcările noastre de lege. Israelul se angaja să asculte Legea (care îi condamna de la chiar prima prevedere!), dar n-au vrut și nu vor să-L accepte pe Cel spre care indica ea – Domnul Isus!
Și pentru că poporul se angajează să asculte Legea, Domnul îi porunceşte lui Moise să scrie această lege.
Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis-de-dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. A trimis pe nişte tineri dintre copiii lui Israel să aducă Domnului arderi de tot şi să înjunghie tauri ca jertfe de mulţumire. Moise a luat jumătatedin sânge şi l-a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit-o pe altar. A luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.” (Exodul 24:4-7)
Israeliţii erau, fără îndoială, foarte încrezători și siguri pe ei! A fost una din cele mai mari amăgiri. Au promis să-L asculte pe Dumnezeu, însă nu s-au ținut de cuvânt. Omul firesc crede că-L poate mulţumi pe Dumnezeu, dar se înșeală. Nici eu și nici tu nu putem să-I fim plăcuţi, pentru că nimeni nu poate atinge standardul lui Dumnezeu. Mereu uităm că facem parte dintr-o rasă decăzută din majoritatea punctelor de vedere. Dacă te îndoiești de asta, uită-te la tine și la nelegiuirea din jur: păcatul, confuzia, promiscuitatea, idolatria, ateismul şi necredinţa țin capul de afiș al știrilor zilei! Dumnezeu are perfectă dreptate când spune în Romani 3:10: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar.” Trăim în vremuri în care binele este numit rău şi răul bine. Dar profeţii au anunțat demult că va veni un timp ca acesta... și se pare că a sosit deja!
Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.” (Exodul 24:8)
După ce poporul a promis ascultare, chiar înainte ca Dumnezeu să le dea Legea, israeliţii sunt stropiţi cu sânge, pentru ca ei să ştie că trebuie să existe o jertfă, și ca semn al pecetluirii legământului făcut pe baza acestor cuvinte. Evrei 9:22 spune: „Şi, după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare.” Dumnezeu va repeta acest lucru de multe ori, în fapt și-n Cuvântul Său. Există o pedeapsă care trebuia (și a fost!) plătită cu viața, pentru ca noi să mergem în cer.
Iar după această pecetluire, Moise și suita menționată și mai înainte se întorc în prezența copleșitoare a lui Dumnezeu: (Exodul 24:9-10)
Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu, şi cu şaptezeci de bătrâni ai lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safirstrăveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui.
Faptul că „au văzut pe Dumnezeul lui Israel” trebuie corelat cu alte versete care vorbesc despre acest lucru. De fapt, nimeni nu a văzut niciodată pe Dumnezeu, pentru că El este Duh. Ioan 1:18 ne spune: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Ce au văzut ei pe muntele Sinai era o manifestare a prezenței lui Dumnezeu. Noi nu ştim cum „arată”, simte sau gândeşte Dumnezeu Tatăl, și tot ce cunoaștem despre El este prin intermediul Cuvântului și Duhului, sau prin revelații excepționale, unde și când găsește El de cuviință... Tot ceea ce cunoaştem astăzi despre Tatăl este prin Fiul, care a spus clar: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl...” (Ioan 14:9)
Moise, Aaron, Nadab, Abihu şi cei 70 bătrâni ai lui Israel nu L-au văzut pe Dumnezeu-Tatăl, ci doar o manifestare slăvită a prezenței Lui. Nouă însă Domnul Isus ni L-a făcut cunoscut.
„El nu Şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut.” (Exodul 24:11)
Și în acest verset, ca şi în cel precedent, e vorba despre o manifestare a Ființei slăvite a lui Dumnezeu. Mai târziu, înțelegând că tot ce văzuse el fusese doar o reprezentare, Moise dorește și cere să-L vadă pe Dumnezeu. De asemenea, şi rugămintea lui Filip din camera de sus a fost aceea să-L vadă pe Dumnezeu: „Doamne”, I-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.” Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: «Arată-ne pe Tatăl?»” (Ioan 14:8-9). Dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu, trebuie să mergi la Isus Hristos!
Am auzit creștini serioși care credeau că intră direct în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl, când au fost mântuiţi. Dar noi nu venim direct în prezenţa lui Dumnezeu, ci avem un mijlocitor. „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” Vino la Dumnezeu prin Isus Hristos Mijlocitorul! El este acel „Răscumpărător” după care tânjise Iov, și despre care știa că este viu! Hristos ia cu o mână mâna Tatălui şi cu cealaltă mâna ta – şi le aduce împreună. Noi nu ajungem la Dumnezeu Tatăl de unii singuri, trebuie să recunoaştem acest lucru.
Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte şi rămâi acolo. Eu îţi voi da nişte table de piatră cu Legea şi poruncile pe care le-am scris pentru învăţătura lor.” Moise s-a sculat, împreună cu Iosua, care-i slujea: şi Moise s-a suit pe muntele lui Dumnezeu. (Exodul 24:12-13)
De aici înainte Iosua este tot mai des menționat, deoarece Dumnezeu îl pregătea se devină succesorul și continuatorul lui Moise, cel prin care se va realiza cucerirea și împărțirea țării (atribuirea de teritorii precise fiecărei seminții a lui Israel). Dumnezeu avea multe lucruri să-l înveţe, înainte să fie pregătit să conducă poporul Israel. Am făcut cunoştinţă cu El în lupta cu Amaleciţii. Apoi, o să-l găsim împreună cu Caleb printre cele 12 iscoade. Și doar ei doi vor îmbărbăta poporul încurajându-i să înainteze în țara promisă. Curajul lor nu venea din faptul că erau războinici încercați, ci pentru că erau „însuflețiți de alt duh”, Duhul Domnului. Iată deci cât de important este să-l cunoaştem pe Dumnezeul nostru.
Dumnezeu are diferite etape pentru fiecare dintre noi în ceea ce priveşte formarea noastră. Uneori, suntem implicaţi în lupte, alteori avem nevoie să stăm în prezenţa lui Dumnezeu... iar uneori e bine/e nevoie să stăm în prezenţa oamenilor lui Dumnezeu. Prin toate acestea, Dumnezeu lucrează în viaţa noastră, în caracterul nostru, și ne pregătește pentru destinul nostru.
El a zis bătrânilor: „Aşteptaţi-ne aici, până ne vom întoarce la voi. Iată, Aaron şi Hur vor rămâne cu voi; dacă va avea cineva vreo neînţelegere, să meargă la ei.” Moise s-a suit pe munte, şi norula acoperit muntele. Slava Domnului s-a aşezat pe muntele Sinai, şi norul l-a acoperit timp de şase zile. În ziua a şaptea, Domnul a chemat pe Moise din mijlocul norului. Înfăţişarea slavei Domnului era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui, înaintea copiilor lui Israel. Moise a intrat în mijlocul norului şi s-a suit pe munte. (Exodul 24:14-17)
O experienţă asemănătoare va avea mai târziu un alt mare profet al lui Dumnezeu: Isaia, care ascultaţi ce relatează în capitolul 6 al cărții sale: „În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul, şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el, şi a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!”
Aceste cuvinte le găsim în cartea profetului Isaia la capitolul 6, vers. 1-7. Este practic redată întâlnirea autorului lor cu Dumnezeu. Observaţi vă rog că este vorba despre un acelaşi foc care însoţeşte prezenţa lui Dumnezeu.
Dar care să fie semnificaţia acestui foc? Focul indică întotdeauna curăţirea, necesara sfinţenie care te aduce și te susține în prezenţa lui Dumnezeu. În cazul lui Isaia, prezenţa lui Dumnezeu este însoţită şi de cuvintele serafimilor care repetă de trei ori cuvântul „Sfânt” (sau kadosh în limba ebraică). Pentru că am redat cuvântul original cu privire la sfinţenie, trebuie spus că în limba ebraică, limba în care a fost scrisă cea mai mare parte a Vechiului Testament, repetarea unui cuvânt exprimă gradul superlativ la care este el folosit. Deci, Sfinţenia lui Dumnezeu trebuie înțeleasă în cazul acesta ca absolută, atât cât putem noi înțelege. Nici nu este de mirare teama care îl cuprinde pe Isaia. El spune: „Vai mie, că sunt un om cu buze necurate!” Ceea ce spune el mai poate însemna şi „Vai mie, că sunt total nepotrivit pentru a-I sta înainte!” Isaia se simţea inadecvat pentru acel loc și moment! Aceasta este o lecție foarte prețioasă pentru fiecare dintre noi. Faţă de sfinţenia lui Dumnezeu, noi toţi trebuie să ne simţim așa cum suntem: total neadecvaţi. Pentru Isaia, această evaluare a fost momentul în care Dumnezeu îl pregăteşte. Un serafim, un mesager al Domnului este trimis cu un cărbune pentru a curăţa buzele lui Isaia.
Dragii mei, pentru a-L vedea pe Domnul este nevoie să ne vedem nevrednicia. Dacă nu recunoaştem că nu avem niciun merit pentru a sta în prezenţa lui, nu vom recunoaște că trebuie să fim curățați, și deci nu vom trece prin acest proces purificator. Or, fără să fim curăţaţi de El, este cu neputinţă să stăm în prezenţa celui PreaÎnalt şi să trăim – pentru că El este perfect în sfințenia lui, și nimic întinat nu rezistă astfel înaintea Lui! Sfinţenia lui Dumnezeu înseamnă separarea lui faţă de păcat. El este incompatibil cu orice întinare, cu orice pată... nu poate locui împreună cu păcatul. Nu pentru că este numai alegerea Lui, aceasta dar şi pentru că natura Lui este sfântă. Din pricina aceasta, o natură nesfinţită nu poate sta în prezenţa Lui fără să fie consumată de acest foc al sfinţeniei Sale.
Moise a rămas pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. (Exodul 24:18)
Moise urmea să primească acum toate celelalte instrucţiuni prezentate în restul cărţii Exodul... fapt pentru care, ajuns înaintea lui Dumnezeu, Moise petrece patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pe Munte în prezenţa lui Iahweh. Este o experienţă probabil dorită de unii, înfricoşătoare pentru alţii, uimitoare pentru mulți și neînțeleasă de majoritatea... în orice caz, niciun alt om n-a mai avut parte de o asemenea experienţă. Da, au mai fost oameni care au avut întâlniri cu Dumnezeu, dar nimeni nu a mai petrecut atâta timp în această prezenţă binecuvântată. Moise percepe gloria lui Dumnezeu ca un foc mistuitor. Dragi ascultători, poate nu reuşim să ne facem o imagine adecvată a sfinţeniei lui Dumnezeu. Ei bine, ceea ce găsim în Cuvântul Său, în legile pe care El le dă poporului Său, Legea Sa însăși... reprezintă o imagine a caracterului Său. El nu aşteaptă de la noi ceea ce El nu este deja. Apoi, El aşteaptă să fim asemenea Lui.
De fapt, aceasta este misiunea noastră aici pe pământ. Este foarte adevărat că prin credinţa în Domnul Isus noi suntem mântuiţi, dar în acelaşi timp primim şi misiunea de a-I fi asemenea Acestuia, de a-I semăna cât mai fidel... și-n același timp să nu uităm că suntem reprezentanţii Săi aici pe pământ.
Iată ce le transmite Pavel efesenilor în epistola pe care o adresează acestora (capitolul 5, vers. 1): „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi.” Cu alte cuvinte, apostolul le spune credincioșilor din Efes (şi bineînţeles prin Duhul Sfânt și nouă) să fie/fim modele ale lui Dumnezeu în această lume, aşa cum trebuie să fie orice copil reușit și preaiubit în raport cu tatăl/părintele său. După care Pavel continuă să enunțe aspectele practice prin care se concretizează acest lucru: „Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros”, lui Dumnezeu. Curvia, sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţumire. Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşerte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. Să nu vă întovărăşiţi dar deloc cu ei.”
Nu regăsiţi aici tocmai ceea ce Dumnezeu transmisese poporului prin Lege? Sunt aceleaşi principii (chiar şi cel cu privire la tovărăşie!). Și mai zicem că noi suntem sub har, nu sub Lege... Dar Dumnezeul nostru este Același – El nu Se contrazice!
Dragi prieteni, nu putem fi prieteni cu lumea şi cu Dumnezeu. Același lucru ne spune şi Domnul Isus (Matei 6:24): „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”
Nu putem să trăim în această dualitate. Noi nu suntem creaţi în acest fel. Nu avem această capacitate. Diavolul se apropie de noi în acelaşi fel cum s-a apropiat de prima pereche de oameni, spunându-ne că putem fi ca Dumnezeu. Adică putem avea existenţe separate, putem avea două fiinţe ce pot coexista în noi înşine.
Nu, dragi prieteni, aceasta este doar o minciună. Noi suntem creaţi cu o personalitate distinctă, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp avem limitările noastre – printre care şi această capacitate de a înmagazina în noi un singur gen de experienţe. Fie că este vorba despre experienţele care ne apropie de Dumnezeu, fie că este vorba despre cele care ne pun în vrăjmăşie cu El, un gen îl exclude pe celălalt. Din ceea ce spune Domnul Isus reiese foarte clar că noi nu putem fi supuşi decât unui singur Domn.
De asemenea, vorbele și faptele noastre nu se pot contrazice, între ele sau unele pe altele... Este ca și cum din același izvor ar cugre și apă dulce/bună, și apă amară... Iar rodurile noastre arată ce suntem de fapt – pt că nu poate pomul bun să facă fructe stricate, nici pomul rău să facă roduri bune!
Fie ca Dumnezeul cel Viu, Atotputernicul, Domnul cerului şi al pământului să fie Domnul și Stăpânul ființei noastre în integralitatea ei... Și să ne dorim și să ne fie suficientă ca lui Moise doar prezența Lui – mai mult decât satisfăcătoare și împlinitoare din toate punctele de vedere... și nu doar pentru patruzeci de zile, ci pentru veșnicie!
Dacă nu ne va chema între timp în prezența Sa, vom continua și data viitoare să aflăm alte prescripții divine din cartea Exodul! Pe curând, deci!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, înaintăm și noi pe urmele poporului evreu angrenat în traversarea pustiei, aflat de fapt în exod, pe drumul spre Canaanul în care urmau să intre... când va decide Iahweh! Înaintăm în același timp și-n parcursul citirii comentate a Scripturii, dar și-n cunoașterea voii și Legii lui Dumnezeu – care se descoperă sub ochii noștri, nu mai puțin mirați decât ai evreilor de-acum peste 3300 ani... Partea a doua a cărții Exodul se ocupa cu definirea cadrului relației lui Dumnezeu cu poporul răscumpărat – cadrul social, legislativ dar și – cum vom vedea începând de azi – ceremonial... pentru că (nici nu ar mai fi nevoie să vă spun) închinarea a fost dintotdeauna (și este) foarte importantă în ochii lui Dumnezeu. Accesul nostru înaintea Lui necesită precauție și pregătire, mare grijă și atenţie, pentru că El este un Dumnezeu sfânt care – intolerant cu păcatul – solicită sfinţenie și din partea noastră. Cuvântul Său ne învaţă cum să ne apropiem de El, inclusiv prin poruncile și Legea lui Dumnezeu – în care găsim de asemenea și instrumente, și indicații foarte precise date poporului Său, în vederea facilitării accesului (la) și relației (cu) Dumnezeu.
Legea continuă să arate poporului sfinţenia lui Dumnezeu, care aşteaptă și de la noi separare de păcat. Vom vedea în continuare că El doreşte întâlnirea, relaţia, părtăşia cu poporul Său, vrea să fie în mijlocul lor.
În capitolele 25-30 din Exodul, Dumnezeu dă copiilor lui Israel planul pentru construirea cortului întâlnirii, precum şi modelul veșmintelor marelui preot. Apoi, vom asista la construirea şi ridicarea cortului, precum și la inaugurarea sa copleșitoare, când incinta s-a umplut de slava Domnului. Cortul urma să se afle în centrul vieţii israeliţilor, pentru că acolo se apropiau de Dumnezeul care le vorbea.
Capitolul 25 debutează cu precizările divine privind materialele care trebuiau folosite pentru cortul întâlnirii, precum și proveniența lor:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:. „Vorbeşte copiilor lui Israel să-Mi aducă un dar; să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă.” (Exodul 25:1-2)
Vom zice: „Bine, dar Israel abia ieşise din robie... Le cere deja Domnul contribuţia, ca și cum ar trebui să plătească pentru serviciile făcute de Iahweh în beneficiul lor?!” Să nu exagerăm, și să nu uităm că ieșiseră cu brațele încărcate, plătiți de egipteni să plece mai repede... iar ceea ce se preconiza – construirea cortului – era tot înspre beneficiul lor! Lucrul uimitor este că ei nu s-au lăsat prea mult rugați, și au început să dăruiască... aşa de mult, încât a trebuit să li se spună să se oprească! Un lucru ca acesta nu se întâmplă prea des! Eu sunt pastor de multă vreme – afirma JVMcGee – dar nu-mi aduc aminte să fi fost nevoit să rog oamenii să nu mai dăruiască pentru biserică. Dar Moise a făcut-o!
În versetele următoare aflăm care erau materiile și materialele lucrurile pe care trebuiau să le aducă israeliții:
„Iată ce veţi primi de la ei ca dar: aur, argint şi aramă; materii vopsite în albastru, purpuriu, cârmâziu, pânză de in subţire şi păr de capră; piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare; lemn de salcâm; untdelemn pentru sfeşnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare; pietre de onix şi alte pietre pentru efod şi pieptar.” (Exodul 25:3-7)
Cât de precis știa Domnul – și ce aveau ei, și ce era necesar pentru realizarea cortului! Domnul n-a cerut puțin (chiar dacă formula a fost: „dar”!), iar condiția filtrantă era starea de spirit care însoțea darul: bunăvoința, generozitatea, tragerea de inimă... Da, cortul nu va fi foarte mare, pentru că trebuia să fie des montat și demontat, și-n plus cărat în timpul marşului prin pustie, dar era bogat și frumos ornamentat, nu gratuit-somptuos, ci cu o generozitate îndreptată ca recunoștință către Domnul. S-a estimat că valoarea materialelor folosite doar la construirea cortului era în jur de 5.000.000 $.
O aplicație importantă: prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră costă. Sigur, în ceea ce priveşte mântuirea noastră, Domnul Isus a sacrificat totul pentru noi. Însă în ceea ce priveşte prezenţa Lui în viaţa noastră, venirea Lui în fiinţa noastră, este cazul să ne așteptăm la sacrificii – și să consimțim la ele, chiar „cu tragere de inimă”! Uneori sunt lucruri scumpe nouă: obiceiuri cu care ne simţeam bine, prietenii, pasiuni și preferințe, şi altele asemenea, care par preţioase pentru noi dar care nu ne sunt de prea mare folos. Dacă privim la lucrurile pe care Dumnezeu le-a cerut de la popor vom vedea că într-adevăr, ele erau lucruri de preţ, dacă privim la valoarea lor, dar nu erau tocmai ce aveau ei nevoie acolo unde se aflau.
Acum, din nou, este foarte adevărat că nu este uşor să renunţi la ce-ți aparține, lucruri, tradiții sau opinii, pe care ți le-ai format, în care ai crezut şi cu care te-ai simţit bine... De exemplu, anumite atitudini pe care le-ai avut. Să presupunem că un coleg nu îţi este pe plac. Și poate că şi alţi colegi au aceeaşi părere despre el. În felul acesta opinia ta cu privire la el ţi se pare justificată. Eşti în ton cu ceilalţi, deci nu ți-e peste mână... Dar iată că vine Cuvântul lui Dumnezeu care îţi spune: „Nu vorbi în chip uşuratic împotriva aproapelui tău; ori ai vrea să înşeli cu buzele tale?” (Proverbe 24:28)
În acest caz, trebuie să renunţi la atitudinea ta. Şi dragii mei, cine a încercat să scape de asemenea atitudini păcătoase ştie că nu este uşor. Nu este uşor să lupţi cu tine însuţi, nu este uşor să lupţi cu firea ta. Însă merită să o faci. Domnul este acolo lângă tine susţinându-te cu puterea Sa. Rezultatul este prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ta ceea ce înseamnă o mare binecuvântare.
Poate că alteori este nevoie să renunţi la vreo comoditate de-a ta. De exemplu, în ce privește rugăciunea de dimineaţă, timpul petrecut cu Dumnezeu, închinarea zilei și-a ființei tale în mâinile Lui. Oare unde ar putea fi mai sigur viitorul nostru decât în mâinile Lui? Dar pentru aceasta trebuie să renunţi la câteva minute din somnul tău. Este nevoie de să te trezeşti cu o jumătate de oră mai devreme pentru această întâlnire specială. Însă această înseamnă pregătire din ziua precedentă, înseamnă să te duci cu o jumătate de oră mai devreme la culcare. Înseamnă să renunți la filmul de la ora târzie, sau la navigarea solitară și periculoasă pe internet... cere deci schimbarea priorităților și-a orarului, renunțare și disciplină. Suntem noi gata pentru astfel de sacrificii? Sunt ele mari? Dacă ne gândim la viaţa ce ne stă înainte, nu ar trebuie să spunem şi noi asemenea lui Pavel: Filipeni 3:8 Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos?
Deci, prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră implică eforturi şi din partea noastră. Poporul a adus lucruri scumpe înaintea Domnului. Cortul întâlnirii cu Dumnezeu este împodobit cu pietrele scumpe/prețiose ale renunţărilor noastre.
„Să-Mi facă un Locaş Sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.” (Exodul 12:8)
Este așadar iniţiativa lui Dumnezeu să locuiască în mijlocul lor. Numai că şi ei trebuie să facă ceva. Şi dragi ascultători, ceea ce facem pentru Domnul, mai ales când vrem ca El să fie prezent și activ în viaţa noastră, nu poate fi niciodată prea scump.
Dumnezeu nu a spus niciodată că va locui în acel cort, în sensul geografic, spațial. Însă El a spus că va locui între heruvimi. Versetele din 1 Samuel 4:4, 2 Samuel 6:2, 2 Regi 19:15 şi Isaia 37:16 mărturisesc acest lucru. Israel era o națiune teocratică şi Iehova era Regele lor. Israel urma să fie guvernat de către Dumnezeu. Tronul lui se afla între heruvimi şi aici se întâlnea omul cu Dumnezeu. Ideea modernă cum că Dumnezeu ar locui în clădiri făcute de mâini omeneşti nu este adevărată... de fapt este o noţiune păgână. Unii oameni numesc clădirea bisericii „casa lui Dumnezeu”. Da. Îi aparține Lui, ca orice alt lucru de pe pământ... da, aici se întâlnesc credincioșii din poporul Lui... dar Dumnezeu nu are nevoie de clădirea bisericii noastre pentru a Se manifesta! Nu-L putem restrânge la atât! El nu locuieşte într-o clădire şi nici nu a locuit vreodată. Solomon s-a exprimat corect: „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cât mai puţin Casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” Cortul întâlnirii trebuia să fie locul unde omul îl întâlneşte pe Dumnezeu. „Domnul împărăţeşte: popoarele tremură; El şade pe heruvimi: pământul se clatină.” (Ps. 99:1). Chivotul (revenim imediat la el) era tronul lui Dumnezeu şi a fost primul articol de mobilier construit din Cortul întâlnirii.
„Să faceţi Cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta.” (Exodul 25:9)
Cartea Evrei ne spune că acest Cort pământesc fusese făcut după modelul Cortului ceresc. Se ridică însă o întrebare aici: „Există vreun Cort propriu-zis în cer?” Eu cred că este, deoarece Dumnezeu spune că este. Iau acest lucru în mod literal şi cred că dacă nu ar fi fost aşa, Dumnezeu ar fi spus clar acest lucru. În Evrei 8:5 scrie: „Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă Cortul: «Ia seama», i s-a zis, «să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte.»” Iar Evrei 9:23-24 continuă: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţate în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.”
Curtea în care era plasat era un loc îngrădit în jurul Cortului, 100 coţi lungime pe 50 coţi lăţime. Cotul era o unitate de măsură bazată pe lungimea antebraţului, de la vârful degetului mijlociu până la cot. Dacă îți măsori antebraţul, vei observa că are în jur de 45 cm; dacă ești o persoană mai mică de statură, va fi puțin mai mic, iar dacă ești mai înaltă, va fi puțin mai lung.
Așadar, lungimea curții era de cca 45-50 m, iar lățimea – pe jumătate. (Vom vedea că în curtea de afară se afla altarul de aramă şi ligheanul – Exodul 30:28).
Cortul propriu-zis era împărţit în două compartimente, Locul Sfânt şi Locul Prea-sfânt (sau Sfânta Sfintelor). Cortul în sine era de 30 coţi lungime (deci mai puțin de 15 m.), 10 coţi lăţime şi 10 coţi înălţime (asta-nseamnă maximum 5 m). Locul Sfânt era 20 pe 10 coți. Sfânta Sfintelor era de 10 coţi lungime, 10 coţi lăţime şi 10 coţi înălţime, având deci forma unui cub perfect (cu latura de cca 4,5-5 m.).
Mobilierul din Locul Sfânt consta din masa pentru punerea înainte, sfeşnicul de aur şi altarul tămâierii. Iar în Locul Preasfânt se afla chivotul legământului şi capacul ispăşirii. În curtea de afară se aflau 2 piese de mobilier: altarul de aramă şi ligheanul, curtea fiind împrejmuită cu un gard de pânză albă.
„Să facăun chivot de lemn de salcâm; lungimea lui să fie de doi coţi şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate, şi înălţimea de un cot şi jumătate. Să-l poleieşti cu aur curat, să-l poleieşti pe dinăuntru şi pe din afară, şi să-i faci un chenar de aur de jur împrejur. Să torni pentru el patru verigi de aur şi să le pui la cele patru colţuri ale lui: două verigi de o parte şi două verigi de cealaltă parte. Să faci nişte drugi de lemn de salcâm şi să-i poleieşti cu aur.” (Exodul 25:10-13)
Chivotul (care avea peste el capacul ispăşirii) era locul unde Dumnezeu urma să se întâlnească cu copiii lui Israel. Era locul unde ei se apropiau de Dumnezeu. Era Locul Preasfânt din Cort. Observaţi, vă rog, că prima piesă de mobilier construită a fost chivotul. Îl vom analiza și noi acum, din perspectiva lui Dumnezeu, privind așadar dinspre interior înspre exterior. Chivotul era în Locul Preasfânt, unde se afla prezenţa lui Dumnezeu. (Dacă am privi lucrurile din perspectivă omenească, am veni în primul rând la uşa cortului, apoi la altarul de aramă şi la lighean.)
Să vâri drugii în verigile de pe laturile chivotului, ca să slujească la ducerea chivotului; drugii vor rămâne în verigile chivotului şi nu vor fi scoşi din ele. Să pui în chivot mărturia pe care ţi-o voi da. (Exodul 25:14-16)
Cortul a fost croit astfel încât israeliţii să-l poată căra în marşul lor prin pustie. Când așezau tabăra, asamblau Cortul... şi îl dezasamblau atunci când ridicau tabăra pentru a merge în alt loc. Fiecare piesă de mobilier din cort era echipată cu verigi şi drugi, pentru a putea fi dus cu uşurinţă prin pustie.
Capacul ispăşirii (sau scaunul îndurării), care forma vârful chivotului, era considerată o piesă de mobilier separată... și-ntr-un fel, piesa de rezistență - (Exodul 25:17-19)
„Să faci un capac al ispăşirii de aur curat; lungimea lui să fie de doi coţi şi jumătate, şi lăţimea lui de un cot şi jumătate. Să faci doi heruvimi de aur, să-i faci de aur bătut, la cele două capete ale capacului ispăşirii; să faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt; să faceţi heruvimii aceştia ieşind din capacul ispăşirii la cele două capete ale lui.”
Observaţi, vă rog, ce spune Dumnezeu acum:
„Heruvimii să fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispăşirii, şi cu feţele întoarse una spre alta; heruvimii să aibă faţa întoarsă spre capacul ispăşirii.” (Exodul 25:20)
Heruvimii aveau faţa întoarsă spre capacul ispăşirii.
„Să pui capacul ispăşirii pe chivot, şi în chivot să pui mărturia pe care ţi-o voi da. Acolo Mă voi întâlni cu tine; şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintrecei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei, îţi voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel.” (Exodul 25:21-22)
Chivotul era un cufăr acoperit pe dinafară şi pe dinăuntru cu aur. Era făcut din lemn de salcâm, care era mai rezistent în timp şi foarte asemănător coniferelor. Era un simbol perfect al Domnului Isus Hristos în divinitatea şi umanitatea Sa. Isus Hristos a fost Dumnezeu-om. Divinitatea Sa era reprezentată aici prin aur şi umanitatea Sa prin lemn.
Chivotul nu este doar un cufăr de lemn, pentru că era şi de aur. Însă nu putea fi numit nici cufăr de aur, pentru că era şi de lemn. Trebuia să fie şi de aur şi de lemn, pentru a menţine simbolismul care-l indică pe Hristos ca Dumnezeul-om. Nu poate fi un amestec între cele două. Omiterea acestei dualităţi ar însemna să nutrim idei monstruoase despre Persoana Sa. Nu există o altă doctrină în Scriptură atât de umplută de mister infinit şi atât de lipsită de explicaţii pe cât este uniunea ipostatică a celor două naturi ale lui Hristos, a Dumnezeului-om. Şi totuşi nu există un simbol mai simplu decât chivotul, care să descrie uniunea lui Dumnezeu cu omul într-un singur trup. O simplă cutie făcută din lemn şi aur lămurește lucruri de neînţeles. Cu adevărat Dumnezeu alege lucrurile simple pentru a le face de rușine pe cele înţelepte! Acea cutie simplă spune pe înțelesul nostru întreaga poveste despre misterul impenetrabil al persoanei binecuvântate a Domnului Isus Hristos!
Chivotul era acoperit cu aur şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Coloseni 2:9 ne asigură că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” Isus Hristos nu a fost doar un făcător de minuni, sau unul care conştientiza mai puternic prezența lui Dumnezeu. El a fost Dumnezeu! Vorbea ca Dumnezeu! S-a pus pe Sine la acelaşi nivel cu Dumnezeu. În Ioan 14:1, 9, Mântuitorul nostru spune: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine… De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” Da, El era într-adevăr Dumnezeu!
Cu toate acestea, însă, El a fost și om, în toată puterea cuvântului. A obosit și s-a odihnit lângă fântâna din Samaria în arşiţa zilei. A dormit, a mâncat, a băut, a râs, a plâns şi mai presus de toate, a suferit mult, şi a murit. Toate acestea sunt caracteristici omeneşti. Aurul şi lemnul erau amândouă de trebuinţă în construirea chivotului, însă cele două materiale nu puteau fi amestecate, nu se contopeau pierzându-și astfel identitatea. Hristos era atât Dumnezeu, cât şi Om, dar cele două naturi nu au fost niciodată amestecate, dispersate una-ntr-alta. El a acționat întotdeauna ca Dumnezeu şi Om. Ceea ce a făcut a fost atât perfect din punct de vedere omenesc, cât și desăvârşit ca Dumnezeu.
Chivotul nu era o cutie goală, ci conţinea (cf. Evrei 9:4): „...un vasde aur cu mană, toiagul lui Aaron care înfrunzise şi tablele legământului.” Și conţinutul acesta avea puternice semnificații: toiagul lui Aaron care înflorise simbolizează învierea Domnului. Mana Îl reprezintă pe Hristos ca Pâine a Vieţii. Tablele Legii vorbesc despre viaţa Lui trăită pe pământ, în care a împlinit Legea în toate punctele sale, precum și profeţiile cu privire la El.
Capacul ispăşirii era deasupra chivotului, slujind drept capac al acestui cufăr (chivotul, supranumit și arca legământului)... În sine, era o piesă de mobilier separată. Era făcut din aur pur, şi doi heruvimi stăteau câte unul la fiecare capăt, față-n față cu aripile întinse, acoperindu-l şi privind în jos spre locul unde era stropit sângele. Acela era locul unde marele preot stropea sângele jertfei, și practic sângele îl făcea ca să fie un „capac al ispăşirii”. Sângele simboliza de asemenea lucrarea lui Isus Hristos, care, în mod literal, Şi-a prezentat sângele în cer după moartea Sa pe cruce.
Un critic a lăudat cartea mea Cortul Întâlnirii, Portretul lui Hristos – povestește JVMcGee – dar i-a și avertizat pe oameni că iau totul în mod literal şi trebuie să aibă grijă, pentru că eu susţineam că Hristos Şi-a oferit sângele în cer. Omul susținea că mesajul meu este prea dur, prea crud. Eu nu cred că e prea dur, pentru că sângele lui Hristos nu este ceva dur, ci este foarte preţios. Petru îl numeşte sângele „scump” al Mântuitorului său, în 1 Petru 1:18-19: „căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” Sângele lui Hristos este mai preţios decât aurul sau argintul. Cel mai de preţ lucru care se află în ceruri este sângele pe care Hristos l-a vărsat pe pământ pentru om. El Şi-a prezentat sângele în cer, de cum a păşit acolo, şi acest lucru face ca tronul lui Dumnezeu să fie un tron al îndurării pentru noi astăzi. Nouă ni se cere să venim la Dumnezeu astăzi pe baza faptului că Isus Hristos, Marele nostru Preot, Şi-a dat sângele pentru păcatele noastre. Evrei 4:14-16 ne reaminteşte că: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”
Dacă ne putem apropia de Dumnezeu, este datorită Marelui nostru Preot din cer, care este Hristosul Viu ce stă la dreapta lui Dumnezeu. Prin El găsim trecere, îndurare şi ajutor. Mulţi credincioşi încearcă să lupte în această bătălie pe cont propriu, încercând să se confrunte cu problemele vieţii de unii singuri. Noi însă nu putem face asta, pentru că nu suntem destul de puternici. Avem nevoie de ajutor, însă adesea nu ne folosim de ajutorul pe care Hristos ni-l oferă. Pavel s-a rugat pentru efeseni, ca puterea măreaţă care era în Hristos, și care L-a înviat din morți, să lucreze şi în ei (Efes. 1:19-20). Vedem astăzi prea puţin din acea putere lucrând în credincioşi, însă noi trebuie să ne agățăm strâns de ea prin credinţă, pentru că El este Marele nostru Preot care se află la dreapta lui Dumnezeu.
Și apropo de rânduiala Legii: marele preot care slujea la cort intra în Locul Sfânt, stropea sângele pe capacul ispăşirii şi ieşea în grabă. Hristos, Marele nostru Preot, când Şi-a adus darul, S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu şi... acolo Se află și astăzi! El a murit aici jos pentru a ne mântui... dar acum stă acolo sus, în cer, la dreapta lui Dumnezeu, continuând lucrarea de mijlocire pentru a ne ţine mântuiţi.
De aceea, noi trebuie să fim mereu în legătură cu El. Tu ai stat astăzi de vorbă cu El? Nu-i târziu nici acum... dar obișnuiește-te să faci asta cu prioritate, și cu bucurie!
Facă Domnul să ne putem întâlni și data viitoare, pentru a continua și încheia cap. 25 din Exodul!
Tuesday Jun 18, 2024
Tuesday Jun 18, 2024
Dragi ascultători, fără ispăşirea pe care Domnul Isus a făcut-o, nu poate exista apropiere de Dumnezeu. Nici măcar cuvântul Său nu ni se poate deschide atâta timp cât nu ne lăsăm smulși de sub autoritatea/robia păcatului... precum evreii odinioară scoși din Egipt prin seria de intervenții miraculoase ale lui Dumnezeu. Scriptura ne poate spune ce trebuie să facem pentru a fi izbăviţi, dar nu vom cunoaşte măreţia, unicitatea şi frumuseţea Domnului nostru până nu vom rezolva problema barierei păcatului. Este mesajul pe care ni-l transmite Cortul Întâlnirii – pe care Dumnezeu poruncise lui Moise să-l făurească.
Prin ce anume era acesta sfânt? Pentru că era domeniul de contact/întâlnire cu Dumnezeu, consacrat/pus deoparte pentru aceasta. Dar cel mai important: pentru că era făcut în conformitate cu planul/modelul puse la dispoziție direct de Dumnezeu. Prin modul în care erau rânduite lucrurile în el, și prin semnificația spirituală a fiecărei slujbe/lucrări care avea loc în el, și care arătau spre o realitate spirituală concretizată în Isus Hristos, Cortul era unic, atât ca formă cât și ca funcție și semnificație.
Nimeni nu putea pătrunde în prezența lui Dumnezeu fără să treacă prin curtea unde se aduce jertfa pentru păcat. Nici măcar Marele Preot nu poate încălca această prevedere. Şi el trebuia să aducă o jertfă pentru păcatele Sale pentru ca apoi să poată întra în Sfânta Sfintelor acolo unde urma să facă ispăşirea pentru popor.
Dragii mei, aceasta nu este teologie, și nu este numai informaţie, ci este o problemă de viaţă veşnică. Și nu e vorba numai de accesul la cunoaşterea lui Dumnezeu, ci în primul rând despre Calea într-acolo, și despre faptul că relaţia noastră cu El e singura care ne garantează viaţa veşnică. Cortul Întâlnirii şi prescripţiile divine în ce privește construcția și utilizarea lui ne oferă o imagine a planului pe care Dumnezeu îl are pentru izbăvirea noastră.
Ajunși în Exodul cap. 25, am privit data trecută la materialele din care urma să fie confecționat Cortul, precum și la piesele de mobilier din partea sa cea mai importantă (Locul Preasfânt), și anume: chivotul legământului şi capacul ispăşirii.
Atenție: să nu uităm nicio clipă că menirea Cortului (inclusiv a mobilierului) era să-L reveleze pe Dumnezeu, precizând singura cale de apropiere de El. Dacă Dumnezeu n-ar fi fost prezent, cortul acesta n-ar fi fost cu nimic mai presus de oricare altul. Și pentru ca Domnul să poată locui în Sfânta Sfintelor, în chivot trebuia pus ceea ce mărturisea despre El și planul Său. Și toate aceste trei lucruri puse în chivotul legământului arată intens spre Domnul Isus: Tablele legământului vorbesc despre regalitatea lui Hristos. S-a născut Rege. A trăit ca Rege. A murit Rege şi a înviat ca Rege. Și va veni din nou pe pământ ca Rege. Programul lui Dumnezeu se desfăşoară astăzi şi se desfăşoară din eternitatea trecută, până în momentul când Hristos va domni peste tot pământul. Pământul are nevoie de un domnitor. Omul are nevoie de un Rege. Isus va reveni ca Rege al regilor şi Domn al domnilor.
Ulciorul cu mană semnifică oficiul lui Hristos de profet, deoarece El vorbea în numele lui Dumnezeu, aşa cum arată în mod clar Ioan 6:32: „Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer.” Isus Hristos a fost, de asemenea, Logos-ul, Cuvântul lui Dumnezeu, alfabetul lui Dumnezeu, Alfa şi Omega. Este mesajul final al lui Dumnezeu către om. Când Hristos s-a pogorât pe pământ ca Dumnezeu-om, cerul a tăcut pentru că Dumnezeu nu avea completări de făcut. Nu mai trebuia nimic adăugat la scrisoarea trimisă omenirii, pentru că Hristos era acea scrisoare. Iar Dumnezeu Şi-a revelat inima în Hristos.
Toiagul lui Aaron care a înflorit simbolizează lucrarea de preot a lui Hristos. Profetul vorbea în numele lui Dumnezeu către om, iar preotul vorbea lui Dumnezeu în numele omului. Ca preot, Hristos S-a oferit pe Sine. Ca preot, a urcat la cer. Chiar şi acum stă la dreapta lui Dumnezeu în cer. Isus Hristos, Omul-Dumnezeu a fost înviat din morţi şi este exemplul unic al învierii până acum. Nu crinii primăvăratici sau ouăle de Paşte amintesc de Învierea Domnului, ci toiagul înflorit al lui Aaron... în sine, o bâtă îmbătrânită de vreme şi moartă demult, revenită însă la viaţă! Astfel, Chivotul vorbește despre Hristos ca rege, profet și preot. „ŞiCuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14)
La fel de important era desigur capacul ispășirii (sau scaunul îndurării) – pe care, o dată pe an, era stropit sângele curățirii și-al izbăvirii, amintind de minunea din noaptea de Pesah și de nevoia de ispășire care permitea accesul înaintea sfințeniei lui Iahweh.
În continuare, vom analiza mobilierul din celălalt compartiment al Cortului, Locul Sfânt plasat chiar după intrarea în cort. Existau aici trei obiecte de mobilier: (1) sfeşnicul de aur, (2) masa cu pâinile pentru punerea înainte şi (3) altarul tămâierii. Sfeşnicul de aur reprezintă una din cele mai importante prefigurări a lui Hristos. Masa cu pâinile pentru punerea înainte vorbeşte despre El ca fiind Pâinea Vieţii. Altarul tămâierii reprezintă rugăciunea și faptul că Domnul nostru este marele nostru Mijlocitor astăzi, iar noi ne rugăm Tatălui prin El. (asupra altarului acesta se va reveni abia în cap. 30!)
Pe masa amintită se aflau permanent 12 pâini. Există multe explicaţii despre felul cum erau aranjate ele, însă lucrul ce trebuie reţinut este că fiecare bucată reprezenta o seminţie a lui Israel. Cu alte cuvinte, Dumnezeu le oferea egalitate. Suntem în continuare în capitolul 25 de această dată la versetul 23.
„Să faci o masă de lemn de salcâm; lungimea ei să fie de doi coţi, lăţimea de un cot, şi înălţimea de un cot şi jumătate.” (Exodul 25:23)
Veţi observa că masa cu pâinile pentru punerea înainte avea 2 coţi lungime şi 1 cot lăţime, altfel spus era de 2 ori mai lungă. Avea 1 cot şi jumătate înălţime. Masa cu pâinile pentru punerea înainte avea aproape aceleași dimensiuni precum chivotul legământului, care era doar cu o jumătate de cot (cca 25 cm.) mai lat!
„S-o poleieşti cu aur curat şi să-i faci un chenar de aur de jur împrejur. Să-i faci împrejur un pervaz de un lat de mână; peste el să pui un chenar de aur de jur împrejur. Să faci pentru masă patru verigi de aur şi să pui verigile în cele patru colţuri, care vor fi la cele patru picioare ale ei. Verigile să fie lângă pervaz, şi în ele se vor vârî drugii, ca să ducă masa. Drugii să-i faci din lemn de salcâm şi să-i acoperi cu aur, şi ei vor sluji la ducerea mesei. (Exodul 25:24-28)
„Chenarul de aur” este ca o ramă, mai degrabă un ornament, iar pervazul era o împrejmuire gândită pentru ca pâinea să nu cadă de pe masă.
Încă o dată ni se spune că drugii erau introduși în aceste verigi, pentru ca masa să poată fi cărată prin pustie atunci când israeliții mărșăluiau, iar preoții erau cei care aveau sarcina de a o duce pe umeri.
„Să-i faci farfurii, căţui, potire şi ceşti, ca să slujească la jertfele de băutură: să le faci de aur curat. Să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte, ca să fie necurmat înaintea Mea.” (Exodul 25:29-30)
Masa avea maximum 1 m. lungime, pe jumătate lățime, și cam 70 de cm. înălţime. Era făcută din lemn de salcâm şi poleită cu aur. Lemnul de salcâm (acacia), care este atât de rezistent încât aproape nu putrezește, amintește de umanitatea Sa. Acest lemn era un produs al pământului, însă nu era supus acţiunii chimice a acestuia, prin faptul că nu putrezea. În acelaşi fel, Domnul nostru avea un trup făcut din cele patru elemente ale pământului şi conceput în pântecele unei fecioare. Aurul vorbeşte despre divinitatea Sa, însă aurul nu este un produs al pământului; este separat de el şi are valoare intrinsecă. Divinitatea lui Hristos nu venea de pe pământ. El era Dumnezeu și venea din glorie.
Pe masă se aflau 12 pâini. Despre masă şi pâini se vorbește în Scriptură ca și cum ar fi unul și același lucru. La fel facem și noi astăzi când zicem: „Masa Domnului”, însă nu mâncăm masa, ci asociem masa cu mâncarea. Aceasta metonimie este des folosită în Scriptură.
Pâinea este un prototip al lui Hristos. Tot așa, și masa este un prototip al lui Hristos, adică Îl înfăţişează pe El. Masa cu pâinile pentru punerea înainte reprezintă multe lucruri: susţinere, hrană şi aprovizionare. Este masa salvării. Domnul nostru ne-a dat o pildă în Matei 22:1-14, care vorbește despre căsătoria fiului regelui. Cei invitaţi au refuzat să vină, iar refuzul lor l-a determinat pe rege să se ocupe de cei care l-au respins și, de asemenea, să adreseze invitaţia sa celor care stăteau la marginea drumului şi la răscruci. Acestora li s-a poruncit să vină şi să mănânce; astfel, invitaţia a fost dată lumii întregi pentru a veni și a lua parte la mântuirea Domnului Isus Hristos.
Masa cu pâinile pentru punerea înainte este şi o masă a hranei. Dumnezeu, ca şi Creator, asigură hrana pentru om şi animale. Fie că vă place sau nu, tu mănânci în fiecare zi la masa lui Dumnezeu, în sens fizic vorbind. Şi totuşi, cât de puţini recunosc acest adevăr și Îi aduc mulţumiri pentru bunătatea Sa! Dumnezeu este cel care ne oferă hrana.
Această masă simbolizează, de asemenea, şi cina Domnului, instituită de Domnul Însuşi, chiar înainte de moartea Sa pe cruce. Aceasta este o masă pentru cei credincioşi. Masa cu pâinile pentru punerea înainte este o prefigurare a lui Hristos ca susţinător al vieţii spirituale pentru credincios.
Pâinea era schimbată la fiecare Sabat. Pâinea care era schimbată era mâncată cu vin de către familia preoţilor, în Locul Sfânt. Această masă nu-l prefigurează pe Hristos în acelaşi fel în care o face mana. Deşi amândouă vorbesc despre Hristos, ele nu au exact aceeaşi semnificaţie. Mana vorbeşte despre Hristos ca dătătorul vieţii, interpretare dată chiar de Domnul în Ioan 6:32 când a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer.” Pentru ca numai trei versete mai încolo (Ioan 6:35), Domnul Isus să afirme: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.”
Așadar, masa cu pâinile pentru punerea înainte Îl simbolizează pe Hristos ca susţinător al vieţii. Viaţa veşnică este un dar şi este mana care vine din cer. Persoana care primeşte mana, primeşte viaţă veşnică. Totuşi, viaţa veşnică necesită o mâncare specială pentru a o susţine şi a o ajuta să crească şi a găsi putere. Masa cu pâinile pentru punerea înainte Îl reprezintă pe Hristos ca acea hrană specială, pentru aceia care au luat parte la mana vieţii.
Există aici încă o asemănare cu Domnul Isus Hristos, despre care vorbește şi El mai târziu. Pâinea pentru punerea înainte era făcută din făină de grâu nedospită, şi coaptă. Leviticul 24:5 spune: „Să iei floare de făină şi să faci din ea douăsprezece turte; fiecare turtă să fie făcută din două zecimi de efă.”
Apoi vedem că Domnul Isus spune: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” (Ioan 12:24)
Domnul Isus cunoştea calea suferinţei. În agonia Sa, Hristos a spus în Ioan 12:27: „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… „Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta!”?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!”
Pasajul imediat următor (Ioan 12:31-32) ne va lămuri că El a fost adus în focul suferinţei şi al judecăţii. „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Isus Hristos a ieşit din mormânt la o viaţă nouă, pentru că sufletul Său nu a gustat putrezirea și acum trăieşte o viaţă nouă. El este pâinea pentru punerea înainte, pentru ca cei credincioşi să se hrănească din El pentru a fi susţinuţi în viaţa veşnică şi pentru a creşte. Creştinul trebuie să se hrănească cu Hristos cel înviat. Trebuie să şi-L însuşească pe Hristos aşa cum este astăzi, locuind la dreapta lui Dumnezeu. Isus Hristos a spus: „Eu sunt Pâinea vieţii” (Ioan 6:35).
Există un vechi proverb (crești cum te hrănești) care spune că orice organism creşte după ce, cât, cum îl hrănești. De asemenea, un slogan mereu actual – pe lângă zecile de programe nutriționiste, și miile de cărți tematice – ne asigură că Eşti ceea ce mănânci. Problema în zilele noastre este că sunt prea mulţi așa-zis creştini care nu se mai hrănesc cu Scriptura sau cu Hristos. Acestea trebuie să fie esența hranei tale, dacă vrei să creşti! În 2 Corinteni 5:16, Pavel ne spune: „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi, chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta.”
Nu-L mai cunoaştem pe Hristos în mod firesc! Trebuie să ne hrănim cu El aşa cum este El astăzi. El este Hristosul Viu şi trebuie să creştem privind la El.
Desigur însă, în contextul imediat și originar, cele 12 pâini arătau spre cele 12 seminții ale lui Israel, deci întregul popor era reprezentat și plasat înaintea Domnului... care era reprezentat prin sfeșnicul care se afla față în față cu masa pe care erau așezate pâinile.
Să privim așadar și următoarea piesă de mobilier a Locului sfânt: sfeşnicul, descris într-un pasaj amplu și detaliat. Înțelegem de aici că era imperios necesar să se facă aceste precizări, ca să avem imaginea corectă a minuțiozității plină de semnificații a lui Dumnezeu.
„Să faci un sfeşnic de aur curat: sfeşnicul acesta să fie făcut de aur bătut: piciorul, fusul, potiraşele, gămălioarele şi florile lui să fie dintr-o bucată. Din laturile lui să iasă şase braţe; trei braţe ale sfeşnicului dintr-o parte, şi trei braţe ale sfeşnicului din cealaltă parte. Pe un braţ să fie trei potiraşe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor, şi pe celălalt braţ trei potiraşe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor; tot aşa să fie şi cele şase braţe care ies din sfeşnic. Pe fusul sfeşnicului, să fie patru potiraşe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor. Să fie o gămălioară sub cele două braţe care ies din fusul sfeşnicului, o gămălioară sub alte două braţe şi o gămălioară sub alte două braţe; tot aşa să fie şi sub cele şase braţe care ies din sfeşnic. Gămălioarele şi braţele sfeşnicului să fie dintr-o singură bucată; totul să fie de aur bătut, de aur curat. Să faci cele şapte candele, care vor fi puse deasupra, aşa ca să lumineze în faţă. Mucările şi cenuşarele lui să fie de aur curat. Se va întrebuinţa un talant de aur curat pentru facerea sfeşnicului cu toate uneltele lui. (Exodul 25:31-39)
Sfeşnicul este probabil cea mai limpede imagine a lui Hristos din mobilierul cortului, deoarece este confecționat din aur curat, simbolizând astfel divinitatea Sa. Sfeşnicul Îl arată pe Hristos aşa cum este El, adică Dumnezeu adevărat. Închinarea este în strânsă legătură cu umblarea în lumină și este important de menționat acest lucru.
Am studiat masa cu pâinile pentru punerea înainte şi am observat că aceasta vorbeşte despre faptul că atunci când ne închinăm lui Dumnezeu, trebuie să ne hrănim cu Domnul Isus Hristos. Dacă mergi la biserică şi acolo doar asiști la un program, sau ești prezent la o lansare unde ți se prezintă un rezumat al unei cărți, sau asculţi un discurs despre problemele vieţii sau despre cum să contribui la îmbunătăţirea oraşului, să știi că niciuna dintre acestea nu este o slujbă de închinare, este doar o întâlnire. Te închini lui Dumnezeu doar în termenii Lui, și doar atunci când te hrăneşti cu Cel care este Pâinea pentru punerea înainte.
Însă, pentru a te închina lui Dumnezeu, trebuie să umbli în lumină. Hristos este lumina, aşa cum este simbolizat de sfeşnicul din Locul Sfânt. Dacă doreai lumină naturală, trebuia să ieşi afară din cort. Dacă voiai să umbli în lumina dată de sfeşnic, trebuia să intri în cort. Ioan 1:9 ne spune că Isus Hristos este : „adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume…” . Vedem adesea că sunt oameni care îi sfătuiesc pe alţii prin „cuvinte”, însă Biblia se spune că prin filozofie şi amăgiri deşarte putem fi amăgiţi. Ascultaţi, vă rog, cuvintele lui Pavel din Coloseni 2:8: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.” Hristos nu este un alt filosof care a „umbrit povața prin cuvinte fără pricepere”. El este Fiul lui Dumnezeu şi în El nu este pic de întuneric.
Sfeşnicul era făurit din aur şi era dintr-o singură bucată. Era o lucrare din aur bătut, plină de ornamente. Avea un picior central, şi pornind dinspre picior se extindeau 3 braţe pe fiecare parte, cu un total de 6 braţe. Fiecare braţ era ca o creangă de migdal înflorit și cu roade. La vârf era o inflorescență de migdal şi aici erau așezate candelele umplute cu ulei.
Florile de migdal păreau de lemn, însă erau aurite. Aceasta ne reaminteşte de toiagul lui Aaron care înflorise. Când prerogativele preoţeşti ale lui Aaron au fost puse la îndoială, toiagul lui înflorit restabilea dreptul său la preoţie. Toiagul de migdal, o ramură moartă, a fost readusă la viață şi a rodit. Hristos a fost dovedit ca fiind Fiul lui Dumnezeu prin învierea Sa din morţi. Învierea nu-I dădea statutul de Fiu al lui Dumnezeu, pentru că El avea deja acest statut, prin sfatul veşnic al lui Dumnezeu; învierea doar a confirmat acest lucru. Aaron a fost marele preot ales de Dumnezeu şi această poziţie a fost confirmată de înflorirea toiagului de migdal mort. Învierea lui Hristos i-a întărit preoţia. Hristos este Marele nostru Preot. A devenit om şi Și-a însuşit natura noastră, „ispitit ca şi noi, în toate lucrurile, dar fără păcat”. Însă primul fundament al preoţiei Sale este divinitatea Sa. Preotul îl reprezenta pe om înaintea lui Dumnezeu. Şi Hristos, ca Dumnezeu devenit om, este acum Dumnezeul-om, care-l reprezintă pe om înaintea lui Dumnezeu. Există Cineva în cer care mă ştie şi mă înţelege! El mă poate ajuta. Învierea, care L-a confirmat pe El ca fiind Fiul lui Dumnezeu, a confirmat şi dreptul Său la preoţie.
Iar versetul 40 atrage încă o dată atenția asupra obligațiilor de respectare a planului și prescripțiilor puse la dispoziție de Însuși Iahweh:
„Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte.” (Exodul 35:40)
Este interesant de observat că nu sunt date nici un fel de măsurători pentru sfeşnic. De ce? Pentru că nu putem măsura Divinitatea. Nu-L putem măsura pe Fiul lui Dumnezeu; nu-L putem înţelege, pentru că El este deasupra înțelegerii oricărui om. Şi totuşi, El a fost pe deplin om. Divinitatea şi umanitatea Sa nu se contopesc. Isus a plâns la mormântul lui Lazăr, însă tot El i-a poruncit acestuia să iasă afară.
Sfeşnicul lumina Locul Sfânt, care era locul de închinare. Observaţi, vă rog, că sfeşnicul susţinea candelele aprinse. La rândul lor, candelele arătau frumuseţea sfeşnicului. Uleiul din candele Îl reprezintă pe Duhul Sfânt. Hristos a spus despre Duhul Sfânt în Ioan 14:26: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Când noi studiem Cuvântul împreună, ne întâlnim în jurul persoanei lui Hristos, iar Duhul Sfânt este cel care ia lucrurile lui Hristos şi ni le descoperă – aşa cum acele candele aprinse revelează frumuseţea sfeşnicului. Duhul Sfânt ni-L arată pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, Cel care a venit pe pământ pentru noi şi care locuieşte în ceruri pentru a mijloci pentru noi.
Masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului și sfeșnicul de aur simbolizează relația dintre Iahweh și poporul Său – binecuvântarea extraordinară pe care Domnul o revărsa peste Israel când venea să locuiască în mijlocul lor.
Deci dacă aceasta – prezența Domnului – este valoarea supremă care trebuie urmărită și cultivată, oricine desconsideră această relație, oricine urmărește altceva – se expune în chip nesăbuit... și nu doar unor riscuri ce țin de viața aceasta, ci mai cu seamă în perspectivă eternă... pentru că – nu-i așa? – „ce i-ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?!”
Your Title
This is the description area. You can write an introduction or add anything you want to tell your audience. This can help potential listeners better understand and become interested in your podcast. Think about what will motivate them to hit the play button. What is your podcast about? What makes it unique? This is your chance to introduce your podcast and grab their attention.