Itinerar Biblic

Matei 27:33-66 | Itinerar Biblic | Episodul 101

Dragi ascultători, fie ca întâlnirile noastre, oricât de regulate, să nu se transforme în rutină, și să nu știrbească (ci să crească!) bucuria de a fi subiectul atenției lui Dumnezeu, inclusiv prin această călătorie prin Cuvântul Lui scris. Așa cum viitorul vine spre noi zi după zi, la fel istoria se scrie sub ochii noștri și ne include – fie că ne dăm, fie că nu ne dăm seama, fie ca eroi fie ca martori – atât prin ce se petrece curent, cât și prin cunoașterea celor petrecute până azi și înregistrate cumva, undeva... și care au determinat ce și unde suntem noi azi... Suntem către finalul Evangheliei după Matei, iar ceea ce relatează el în aceste ultime capitole fac parte dintre cele mai mari evenimente legate de istoria acestui univers. Această afirmaţie nu este nici pe departe o exagerare. Din orice punct de vedere este un act impresionant, unic în întreaga istorie, în întreaga existenţă a universului. De ce? În primul rând pentru că niciodată nu a mai fost făcut un asemenea act, şi apoi pentru că niciodată acest act nu va fi repetat. Vorbesc acum despre jertfa Domnului Isus. Nimeni nu a fost în stare să facă o asemenea jertfă. Desigur nu este vorba despre moartea substituționară a cuiva... Au mai fost cazuri în care anumite persoane şi-au dat viaţa pentru alte persoane. Dar niciunul din aceste cazuri nu a putut avea semnificaţia şi valoarea jertfei Domnului Isus. De ce? Pentru că niciun om, nicio altă fiinţă nu putea să facă în felul acesta perfect răscumpărarea întregii rase omenești, decât Fiul lui Dumnezeu. De ce spun asta? Pentru că era nevoie (pentru această răscumpărare) de o jertfă a neprihănirii, ori nimeni nu a fost fără păcat în afară de Domnul Isus. Acesta este motivul pentru care numai jertfa Lui putea realiza necesara ispăşire.
Întrucât numai Domnul Isus putea aduce jertfa desăvârșită, ea a fost făcută odată pentru totdeauna. El a fost unic, jertfa Lui a fost irepetabilă – pentru că a plătit dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu ceea ce era necesar pentru ca omenirea să fie socotită curată, fără păcat. Pentru ca această jertfă să aibă efect în viaţa cuiva este suficient ca acea persoană să creadă în necesitatea ei, în valoarea ei şi în eficienţa ei. Acolo pe cruce, Domnul Isus a împlinit în sine tot ceea ce era necesar pentru mântuirea noastră. Tot ce trebuie să facem noi acum este să credem în acest lucru.
Jertfa lui a fost unică şi pentru că El era Dumnezeu întrupat, și în El se împăcau dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu cu dragostea lui Dumnezeu pentru cei pe care I-a creat.
Să ne întoarcem la relatarea acestor ultime clipe ale Domnului Isus, redate în a 2-a jumătate a cap. 27 din Evanghelia după Matei; versetele precedente ne pregătiseră pentru scena terifiantă la care vom asista. Răstignirea, deși nespecifică – și de fapt neaprobată de Legea – evreilor, devenise monedă curentă în Palestina sec. 1. Era folosită de administrația romană în special împotriva rebelilor politici și a criminalilor periculoși, și dusă la îndeplinire cu maximum de publicitate, ca factor de intimidare și descurajare. Chiar dacă până și în predicarea creștină se insistă asupra detaliilor și intensității suferințelor cauzate Domnului de această metodă barbară, autorii Evangheliilor nu procedează așa, ci parcă nu știu cum să expedieze mai repede acest tablou... accentuând mai degrabă disprețul și batjocurile executanților și asistenței. Citim și noi redarea seacă a răstignirii, începând cu vers. 33:
Cândau ajuns la un loc numit Golgota, care înseamnă: „Locul Căpăţânii”, I-audat să bea vin amestecat cu fiere; dar, când l-a gustat, n-a vrut să bea.
Cuvântul CALVAR derivă din latinescul calvaria (gr. kranion) traducerea termenului aramaic gulgolta, „Golgota", din Matei 27:33, care înseamnă „craniu". Locul se numea așa fie din cauza craniilor găsite acolo; fie pentru că era un loc de execuţie; fie pentru că dâmbul semăna cu un craniu. Ceea ce ştim din Scriptură este că se afla în afara Ierusalimului, că era cunoscut, că nu era departe de o poartă a cetăţii şi de un drum principal, şi că în apropiere se afla o grădină cu un mormânt. Deși nu se știe locația exactă, două sunt opțiunile cele mai viabile: locul unde acum se înalță Biserica Sfântului mormânt, sau – la vreo 250 m nord-est de Poarta Damascului – o stâncă în formă de craniu, numită chiar Calvarul lui Gordon (după numele generalului și eroului britanic Gordon, care l-a argumentat la sfârșitul sec. al 19-lea ca loc probabil al Golgotei). După atâta timp, și după toate vicisitudinile abătute peste Ierusalim, e greu de precizat care este varianta reală!
Amestecul oferit Domnului, la care se va face referire și în vers. 48, era un narcotic menit să reducă durerea. (Marcu ne spune că a fost smirnă) Refuzul Domnului poate fi înțeles ca o asumare de a-Și purta suferința pe deplin conștient. Este și împlinirea vers. 21 din Ps. 69 („Ei îmi pun fiere în mâncare, şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet”), care alături de Ps. 22, profețesc despre „Robul neprihănit care suferă”. (Matei 27:35).
După ceL-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei, trăgând la sorţi, pentru ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul care zice: „Şi-au împărţithainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi”.
Citatul este din (Psalmul 22:18 - „Îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea”) fiind o anticipare aproape fotografică a celor ce se vor petrece peste o mie de ani, la piciorul crucii pe care a fost răstignit Domnul Isus.
Apoiau şezut jos şi-L păzeau (Matei 27:36).
Avem aici umanitatea în starea sa cea mai decăzută. Nu-i nevoie să mergi în cartiere rău-famate sau în închisori ca să vezi omul în postura sa cea mai josnică; îl poţi vedea aici: „au şezut jos şi-L păzeau.” Tâlharii vegheau sfântul, lupii se-ngrijeau ca Mielul să nu facă vreun rău! Dac-ar fi fost posibil, cred că între aceștia s-ar fi oferit să fie şi Saul din Tars. Mai târziu, el îi scria lui Timotei denunțându-se ca cel dintâi dintre păcătoşi (vezi 1 Timotei 1:15), cred: pentru că chiar fusese capul păcătoşilor, prin persecutarea furibundă a creștinilor. Continuăm să citim din (Matei 27:37–40).
ŞiI-au scris deasupra capului vina: „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor.” Împreunăcu El au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta, şi celălalt la stânga Lui. Trecătoriiîşi băteau joc de El, dădeau din cap și ziceau: „Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacăeşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”
Titlul scris pe crucea lui Isus – Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor – era desigur ironic, un avertisment pentru a sublinia soarta de care vor avea parte toți cei ce-ar fi îndrăznit să se ridice împotriva Imperiului roman; dar fără îndoială Matei se așteaptă ca noi să înțelegem adevărul regalității pretinse (și atinse) de Isus (prin moartea Sa).
Observaţi că asistența tocmai asta punea la îndoială și dorea ca Isus să dovedească – „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu...” Habar n-aveau că, tocmai fiindcă era Fiul lui Dumnezeu, nu Se va coborî de pe cruce! Isus Hristos a înțeles că în aceste momente nu trebuie și nu vrea să dovedească nimic; doar Își juca rolul până la capăt: murea pentru păcatele lumii!
Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau: Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El! (Matei 27:41-42).
Trecerea în revistă a demnitarilor evrei care asistau la supliciu subliniază asentimentul în respingerea totală a lui Isus de către iudaismul oficial. Te-ai fi așteptat poate ca, după ce această haită de copoi va fi reuşit să-L condamne la crucificare, să se ducă acasă şi să se liniștească – dar n-au făcut-o. Au rămas acolo, savurându-și triumful și contribuind sarcastic și nemilos la batjocurile și infamia de care a avut parte din belșug Mântuitorul și-n ultimele Sale momente de viață.
Fără să-Și dea seama, în ura lor irepresibilă și irațională spun și lucruri adevărate: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui.” Ca să te mântuiască pe tine şi pe mine, Isus Hristos trebuia să moară pe crucea aceea... deci să nu ocolească răstignirea! Dacă S-ar fi dat jos de pe cruce, noi am fi fost pierduți – tu şi cu mine ar fi trebuit să fim condamnați și executaţi pentru păcatele noastre. Noi o meritam; noi suntem păcătoşi, condamnaţi pentru iad. Hristos lua locul nostru pe cruce. La fel de sigur cum i-a luat locul lui Baraba, a luat şi locul nostru.
Și chiar credeți că dacă ar fi coborât de pe cruce, înfierbântații lui adversari s-ar fi potolit și L-ar fi urmat, sau măcar L-ar fi lăsat în pace?! Da de unde! Eu sunt convins că nu!
S-aîncrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:43).
Cât se poate de evreiască tema aceasta a robului/fiului lui Dumnezeu care este persecutat și suferă – și a cărui identitate se va dovedi reală în măsura în care Dumnezeu Își va întinde mâna și-l va izbăvi! Da, mulţimea stârnită (care înţelesese măcar atât: că Isus pretindea că este Dumnezeu) avea grijă să asigure o atmosferă tensionată, ostilă, turbulentă... în care, da: puterea lui Dumnezeu era prezentă – dar nu va interveni cum s-ar fi așteptat evreii aceia scoși din minți; în mijlocul recitalului lor de ponegrire, huiduieli și dispreț primitiv, grosolan, acolo unde oamenii scoteau ce era mai rău din inimile lor, Fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru că era fiul lui Dumnezeu, Își arăta dragostea Lui tăcând, îndurând, rugându-Se pentru ei, ducându-Și misiunea la bun sfârșit!
Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, Îi aruncau aceleaşicuvinte de batjocură (Matei 27:44).
Matei spune câteva cuvinte și despre tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, și subliniază că ei s-au alăturat liderilor și mulțimii, în batjocurile adresate Domnului. Nu în această evanghelie (ci în Luca) găsim dialogul Domnului cu tâlharul care capătă nu doar promisiunea, ci și asigurarea că va fi în Rai în aceeași zi. Împărăţia prezentată în Matei are în vedere în special acest pământ, iar tâlharul care s-a pocăit s-a dus cu Hristos în paradis, chiar în ziua aceea.
Dragii mei, de fapt, pentru aceasta a fost jertfa Domnului Isus: nu ca să împărățim pământul, ci ca să fim în Cer cu Dumnezeu. Hristos a gustat moartea pentru ca noi să avem viaţa. Lui i-a fost oferit un mormânt pentru ca nouă să ne fie oferit cerul! Și să nu uităm că esențială rămâne decizia personală. Fie ca nimeni şi nimic să nu ne poată ţine departe de cel pe care nimeni și nimic altceva nu l-a ţinut pe cruce – decât dragostea pentru noi!
De laceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara (Matei 27:45).
Este prima mențiune specifică a timpului în această consemnare. Domnul nostru a fost pus pe cruce la ceasul al treilea, adică 9 dimineaţa. Până la amiază, umanitatea Îi făcuse Fiului lui Dumnezeu tot ce-i trecuse prin cap. Apoi, pe la ora 12 s-a făcut întuneric în Iudeea, ca semn al mâhnirii divine față de spectacolul cumplit, oribil, zguduitor de pe Calvar... iar crucea a devenit altarul pe care Mielul care ridica păcatul lumii a fost jertfit.
Şi pe la ceasul al nouălea, Isus astrigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46).
Găsim răspunsul la această întrebare în Psalmul 22. Acest psalm începe cu următoarele cuvinte: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele?” Apoi, în versetul 3 citim: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt...” (Ps 22:1,3). Odată păcatul meu pus asupra lui Isus, Dumnezeu trebuie să Se retragă. Mântuitorul nostru trebuia să fie răstignit ca să ridice păcatul meu şi al tău!
Unii din cei ce stăteau acolo, când au auzit aceste vorbe, au zis: „Strigă pe Ilie!” Şi îndată, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplutcu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea. Dar ceilalţi ziceau: „Lasă să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască.” Isusa strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul (Matei 27:47–50).
Observaţi cum a murit Isus: El nu S-a stins treptat, ci „Şi-a dat duhul” – adică Şi-a trimis sufletul... nu cu răsuflarea tot mai grea, horcăită... ci cu luciditate, își adună ultimele puteri și strigă tare – încredințându-Și duhul în mâinile Tatălui! A fost sfârșitul celor vreo opt-nouă ore cumplite, ultimele dinaintea morții Sale petrecute în amiaza aceea de Nissan!
La moartea lui Hristos s-au întâmplat o serie de lucruri notabile: (Matei 27:51)
Şi îndată perdeaua dinăuntrulTemplului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat.
Observaţi că perdeaua interioară a Templului, care separa Sfânta Sfintelor de restul Templului, s-a rupt, nu de jos în sus, ci de sus în jos. A fost deci ruptă de Dumnezeu, nu de om. Și perdeaua aceasta simbolizează trupul lui Isus. Când a fost frânt pe cruce – când El a plătit pedeapsa pentru păcatul tău şi al meu, în trupul Său – atunci ni s-a deschis o cale către prezenţa lui Dumnezeu. Prin urmare, nu mai avem nevoie de nimeni care să meargă în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi; fiecare poate merge direct înaintea tronului lui Dumnezeu prin Hristos. Subliniez apăsat că singura cale către Tatăl este Fiul Său: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Isus Hristos” (1 Timotei 2:5). Dar n-a fost doar cutremurul și perdeaua sfâșiată;
Mormintele s-au deschis, şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora (Matei 27:52–53).
Acesta eveniment este menţionat doar de Matei. Mi-ar fi plăcut să ne fi spus mai multe detalii. Chiar și așa, eu cred că lucrurile s-au întâmplat întocmai aşa cum le descrie Matei şi că cei care au înviat au fost parte din grupul deosebit de oameni care au mers în cer atunci când Hristos a luat robia roabă, la înălţarea Sa (vezi Efeseni 4:8-10). Putem spune că acest cutremur menţionat în versetul 51 a fost unul inteligent, și nu un produs catastrofic al hazardului, pentru că prin el mormintele au fost deschise şi „multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat” (doar anumite trupuri!). „...și s-au arătat multora.” Au fost martori care i-au văzut pe oamenii aceştia, pt că ei „au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora.” Acest eveniment şi celelalte minuni care au avut loc în momentul acela sunt foarte bine analizate într-o carte intitulată Cele şase minuni de la Calvar, scrisă de Bishop Nicholson.
Sutaşulşi cei ce păzeau pe Isus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:54).
În relatarea evanghelistului Marcu se spune: „Sutaşul care stătea în faţa lui Isus, când a văzut că Şi-a dat astfel duhul, a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15:39). Se pare că acel centurion roman care coordonase și supervizase răstignirea a stat la piciorul crucii lui Hristos. Evenimentele miraculoase întâmplate și modul exemplar în care Şi-a dat sufletul Domnul Isus l-au făcut să creadă și să proclame adevărul că răstignitul din mijloc chiar fusese Fiul lui Dumnezeu! Cred că acel centurion a fost mântuit. Poate că nu ştia prea multe; nu citise filozofie și istorie, nici compendii de teologie, dar ştia suficient pentru a-şi lua locul sub crucea lui Hristos – și-n poporul Lui. Pentru că asta este tot ce cere Dumnezeu de la un păcătos: să se-ncreadă în Fiul Său Isus Hristos!
Acolo erau şi multe femei care priveau de departe; eleurmaseră pe Isus din Galileea, ca să-I slujească. Întreele era Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iose, şi mama fiilor lui Zebedei (Matei 27:55–56).
Istorisirea morții Mântuitorului este completată cu menționarea câtorva dintre martorii oculari... pe care-i vom mai întâlni până la finalul apropiat al evangheliei lui Matei – pentru că vor fi martori și ai îngropării și învierii lui Isus – eliminând astfel orice posibilitate de a contesta realitatea morții și învierii Domnului.
Spreseară, a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus. El s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. Pilat a poruncit să i-L dea. Iosif a luat trupul, L-a înfăşurat într-o pânză curată de in și L-apus într-un mormânt nou, al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului şi a plecat. Maria Magdalena şi cealaltă Marie erau acolo şi şedeau în faţa mormântului (Matei 27:57–61).
Până la acest eveniment nu se ştia că exista un ucenic numit Iosif din Arimateea. Este interesant să vedem că tocmai lucrul care a determinat împrăştierea apostolilor pare să îi fi scos la lumină pe alţii care, până în acest moment, ar fi fost numiţi ucenici pe ascuns. Iosif din cetatea Arimateea a făcut un pas înainte şi şi-a afirmat credinţa. El s-a dus la Pilat și pentru că era un om cu influență și prestigiu, și fără să-și mai ascundă identitatea de ucenic al lui Isus. Ioan ne spune că Nicodim a lucrat împreună cu Iosif la pregătirea trupului lui Isus pentru înmormântare – „Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi L-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obicei iudeii să îngroape” (Ioan 19:39-40). Aceşti doi oameni, care aparent se aflau în fundal, au ieşit acum la lumină ca ucenici ai lui Isus. Este interesant să observăm că doar mâinile unor oameni plini de dragoste au atins trupul lui Isus, după moartea Sa.
În context este remarcabil că și alții și-au asumat ucenicia – apropo de moartea lui Isus: câteva femei curajoase au rămas la cruce. Ele au stat pe loc credincioase, atunci când apostolii au fugit. Și le vom reîntâlni la fel de prezente și preocupate și-n scena Învierii!
Aproape de ridicătura numită „Calvarul lui Gordon” există un mormânt considerat a fi cel în care a fost îngropat Isus. Se numeşte Grădina Mormântului. Nu avem cum să ştim dacă acesta a fost mormântul lui Isus, pentru că există foarte multe morminte în zona aceea şi ar fi putut să fie oricare altul. Dar probabil că mormântul Lui este în zona aceea, iar Grădina Mormântului este o alegere la fel de bună ca oricare alta. Dar să stabileşti locaţia exactă a Golgotei şi a mormântului, ca să le transformi în altare sfinte nu a fost intenţia lui Hristos. Am văzut nenumărate persoane intrând în genunchi în mormânt şi sărutând pământul unde ar fi fost puse trupurile! Eu cred că asta nu are nicio valoare. Ceea ce vrea Domnul nostru să facem este să credem Evanghelia – că El a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat, şi să ducem această veste bună întregii lumi.(Matei 27:62–66)
A doua zi, care vine după ziua pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „Dupătrei zile voi învia.” Dă poruncă, dar, ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spună norodului: „A înviat din morţi!” Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” Pilat le-a zis: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi.” Ei au plecat şi au întăritmormântul, pecetluind piatra şi punând strajă.
Acest zel al adversarilor confirmă de fapt învierea lui Isus! Dacă ar fi plecat şi ar fi lăsat mormântul aşa cum era, explicaţia lor ulterioară pentru mormântul gol ar fi putut să fie plauzibilă. Dar, prietene, când ai un mormânt sigilat şi o strajă romană în jurul lui păzindu-l, pretenţia lor că apostolii au furat trupul lui Isus sună destul de penibil. Inamicii lui Isus au depus eforturi considerabile pentru a asigura mormântul, şi acest fapt oferă o confirmare minunată a învierii Lui.
Un lucru este clar: moartea lui Isus este o realitate istorică incontestabilă, iar eforturile pentru a contesta, deturna și răstălmăci Învierea Mântuitorului atestă teama adversarilor de realitatea acestui fapt cu incredibile consecințe și incontestabile efecte! Înseși forța și amploarea creștinismului argumentează imparabil că Golgota și Învierea sunt nu doar borne istorice remarcabile, ci și pivoți existențiali definitorii pentru omenire!
Mă rog ca așa să fie și pentru fiecare dintre cei ce ne însoțesc în acest periplu biblic... care cu voia lui Dumnezeu continuă și data viitoare. Până atunci, rămâneți cu bine!

Matei 28:1-20 | Itinerar Biblic | Episodul 102

Dragi ascultători, iată-ne ajunși aproape de punctul terminus al relatării pe care Matei o face în Evanghelia sa cu privire la viaţa Domnului Isus. Cei care ne-au însoțit au putut reține că fostul vameș ajuns ucenic de nădejde al Domnului L-a prezentat pe Învățătorul sau ca fiind Regele, Împăratul Împărăţiei Cerurilor – a fost ideea centrală a Evangheliei sale. Adresată preponderent concetățenilor evrei, mesajul Evangheliei după Matei este că Domnul Isus este Mesia cel aşteptat de veacuri.
Dragii mei, dacă evreii l-au aşteptat și mulți încă-l așteaptă pe Mesia, la fel au stat lucrurile și cu restul omenirii: chiar inconștientă, în fiecare om există nevoia de mântuire, de izbăvire. Singurul care o poate aduce este Domnul Isus, iar singurul modul în care se putea realiza (și El a împlinit!) această misiune – era prin jertfă.
Bolta Evangheliei se sprijină pe două coloane măreţe: (1) moartea lui Hristos şi (2) învierea lui Hristos. Ascultaţi cum defineşte apostolul Pavel Evanghelia: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3-4).
În capitolul precedent am traversat evenimentele legate de moartea şi îngroparea Domnului Isus, iar în acest capitol vom fi martorii Învierii Lui. Ambele sunt esenţiale pentru mântuirea mea şi a ta – pentru că Isus Hristos „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Romani 4:25). El a fost făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în El.
Adevărul unic și major al Evangheliei este învierea. Toate celelalte religii consemnează moartea conducătorului lor. Doar credinţa creştină consemnează învierea Fondatorului ei. Toţi ceilalţi conducători religioşi sunt morţi. Doar Isus este viu! Este fundamental să ştim și să credem asta!
Niciunul dintre autorii Evangheliilor nu prezintă detaliile complete referitoare la înviere. Fiecare consemnează acel aspect al învierii care contribuie la atingerea scopului pe care Duhul i l-a inspirat. Deci, imaginea completă derivă din suma relatărilor celor patru Evanghelii. Aș zice că autorii lor nici nu încearcă să ofere relatarea completă şi întreagă, ci doar ceea ce slujeşte scopului său. De aceea relatările Evangheliilor trebuie aduse împreună pentru a obţine imaginea de ansamblu, iar ele se vor susține unele pe altele.
Referitor la ordinea evenimentelor legate de învierea lui Hristos, vreau să vă împărtăşesc o notă foarte interesantă pe care am găsit-o în Biblia Scofield la pagina 1043:
„Ordinea evenimentelor, combinând cele patru relatări evanghelice, este următoarea: trei femei (Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salome) pornesc către mormânt, urmate de alte femei care duc mirodenii. Cele trei găsesc piatra rostogolită, iar Maria Magdalena se duce să le spună ucenicilor (Luca 23:55–24:9; Ioan 20:1-2). Maria, mama lui Iacov şi a lui Iose se apropie de mormânt şi îl vede pe îngerul Domnului (Matei 28:2). Ea se întoarce pentru a se întâlni cu celelalte femei care vin după ele cu mirodeniile. Între timp, Petru şi Ioan, anunţaţi de Maria Magdalena, ajung la mormânt, se uită înăuntru şi apoi pleacă (Ioan 20:3-10). Maria Magdalena se întoarce plângând, vede doi îngeri, iar apoi pe Isus (Ioan 20:11-18) şi pleacă după ce El îi spune să îi anunţe pe ucenici. Maria (mama lui Iacov şi a lui Iose), s-a întâlnit între timp cu femeile care aduceau mirodenii şi, întorcându-se împreună cu ele, văd cei doi îngeri (Luca 24:4-5; Marcu 16:5). De asemenea, ele primesc mesajul îngerilor şi, plecând să îi caute pe ucenici, Îl întâlnesc pe Isus (Matei 28:8-10).
Ordinea arătărilor Domnului nostru pare a fi: În ziua învierii Lui: (1) Mariei Magdalena (Ioan 20:14–18). (2) Femeilor care se întorc de la mormânt cu mesajul îngerilor (Matei 28:8–10). (3) Lui Petru, probabil după-amiaza (Luca 24:34; 1 Corinteni 15:5). (4) Ucenicilor la Emaus, spre seară (Luca 24:13–31). (5) Apostolilor, cu excepţia lui Toma (Luca 24:36–43; Ioan 20:19–24). Opt zile după aceea: (1) Apostolilor, între care era acum şi Toma (Ioan 20:24–29). În Galileea: (1) Celor şapte lângă Marea Tiberiadei (Ioan 21:1–23). (2) Pe un munte, apostolilor şi la 500 de fraţi (1 Corinteni 15:6). La Ierusalim şi Betania din nou: (1) Lui Iacov (1 Corinteni 15:7). (2) Celor unsprezece (Matei 28:16–20; Marcu 16:14–20; Luca 24:33–53; Faptele Apostolilor 1:3–12). Lui Pavel: (1) Lângă Damasc (Faptele Apostolilor 9:3–6; 1 Corinteni 15:8). (2) În Templu (Faptele Apostolilor 22:17–21; 23:11). Lui Ştefan, în afara Ierusalimului (Faptele Apostolilor 7:55). Lui Ioan pe insula Patmos (Apocalipsa 1:10–19).”
Pentru că Matei Îl prezintă pe Isus ca Rege (într-adevăr, El S-a născut Rege, a trăit ca un Rege, a murit Rege şi a înviat din morţi Rege!), relatările despre Înviere cuprind elemente spectaculoase; de exemplu, o fanfară de trâmbiţe, un cutremur, îngeri, despre piatra rostogolită, despre paznicii înspăimântaţi, efortul depus de către conducătorii religioşi să muşamalizeze adevărul mormântului gol.
Dac-ați compara ce spune Matei despre Înviere cu relatarea din Evanghelia după Luca de exemplu, veți observa că acesta din urmă marșează mai mult pe tăcere şi un ton scăzut... Femeile vin în tăcerea dimineţii, piatra este deja rostogolită. Domnul Isus li se arată celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, iar apoi ucenicilor într-o cameră secretă a unei case de la o adresă necunoscută. Luca relatează istoria de la nivelul umanității, în timp ce Matei îl prezintă pe Hristos în poziţia Sa regească. Ambele relatări sunt corecte, ca şi ale celorlalte două Evanghelii, dar ele sunt fiecare prezentate din puncte de vedere diferite.
La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şicealaltă Marie au venit să vadă mormântul (Matei 28:1).
Celelalte relatări ale Evangheliilor ne spun că femeile veneau nu în vizită, ci să aducă miresme pentru a unge trupul lui Isus. Este greu să o identificăm pe „cealaltă Marie”. Tradiţia spune că ea era mama lui Iacov şi Iose. Oricum rolul femeilor ca primi martori ai Învierii nu poate fi socotit o ficțiune apologetică, pentru că femeile nu erau acceptate ca martori în societatea evreiască a acelor zile.
Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un îngeral Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea (Matei 28:2).
De ce era nevoie să fie rostogolită piatra de la uşa mormântului? Ca să îi permită lui Isus să iasă? Nu, El deja ieşise când piatra a fost rostogolită. Mormântul nu a fost deschis pentru a-L lăsa pe El să iasă, ci pentru a-i lăsa pe ei să intre. (Matei 28:3)
Înfăţişarealui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.
Nu e lipsită de interes descrierea îngerului, un lucru neobişnuit în Scriptură (vezi Daniel 10:6; Apocalipsa 10:1, pentru alte descrieri). Pe de altă parte, să remarcăm că îngerii marchează începutul și finalul acestei Evanghelii.
Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi (Matei 28:4).
Îmi închipui că apariția teofanică i-a paralizat de spaimă, și cred că paznicii s-au bucurat să plece îndată după episodul acesta! Erau neajutoraţi în prezenţa îngerului... care însă nici nu-i bagă în seamă! Mesajul angelic este doar pentru femeile prezente... pe care în primul rând le liniștește, lucru mereu necesar când supranaturalul atinge naturalul!
Îngerul a luat cuvântul şi a zis femeilor: „Nu vă temeţi; căci ştiu că voi căutaţi pe Isus care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat, după cumzisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul. Şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El mergeînaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta (Matei 28:5-7).
Acesta este anunţul divin al învierii. Isus părăsise mormântul, înainte ca piatra să fie dată la o parte. Mai târziu, El avea să intre într-o încăpere cu uşile încuiate. Trupul glorificat al lui Isus era radical diferit de trupul cu care se născuse.
Anunţul angelic (deloc triumfalist, nici succint, nici amplu – ci clar și înviorător) ia sfârșit; de aici încolo, mesajul avea să fie spus de buze omeneşti! Dar înainte ca orice persoană să depună mărturie, ea trebuie să aibă o convingere de nezdruncinat cu privire la adevărul învierii. În mintea sa trebuie să fie la loc de cinste adevărul că Hristos a murit pentru păcatele sale şi a fost îngropat („Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul”) şi că Hristos a înviat din morţi – „Nu este aici, a înviat.” Apoi, astfel convins, el poate să se ducă „repede şi să spună.” Prietene, tu şi cu mine trebuie să mergem şi să spunem – repede!
Ele au plecat repede de la mormânt, cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui (Matei 28:8).
Observaţi sentimentele amestecate ale celor două femei – teamă şi bucurie mare. Dacă ne cunoaștem cât de cât bine, ne dăm seama că excitația și sentimentele amestecate sunt cât se poate de explicabile în asemenea circumstanțe extraordinare! Și sunt stimulative, aș adăuga, pentru că ele au plecat în fugă să ducă vestea ucenicilor!
Dar iată că le-a întâmpinat Isusşi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat (Matei 28:9).
Aceste cuvinte par să contrazică întâlnirea Mariei Magdalena cu Domnul ei înviat. În Ioan 20:17 găsim următoarele cuvinte: „Nu Mă ţine”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” O posibilă explicaţie este că între aceste două întâlniri, Isus Se înălţase la Tatăl şi-Și prezentase preţiosul sânge în Sfânta Sfintelor din cer.
Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă de spuneţi fraţilorMei să meargă în Galileea: acolo Mă vor vedea” (Matei 28:10).
Domnul Isus confirmă și repetă mesajul îngerului către ucenici – despre care Mântuitorul înviat folosește apelativul onorant „frații Mei”, cu o posibilă referire la un cerc mai mare decât doar cei doisprezece!
Între Galileea spre care arată vers. 7 și Galilea în care se desfășoară ultima scenă a Evangheliei lui Matei (28:16-20) este introdusă o scenă din Ierusalim, care prezintă în contrast cu bucuria femeilor și-a ucenicilor – frica și perversitatea oponenților lui Isus.
Pe când se duceau ele, au intrat în cetate unii din străjeri şi au dat de veste preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întâmplate (Matei 28:11).
Soldaţii care erau de strajă s-au dus în cetate şi i-au anunţat pe preoţii cei mai de seamă. Ei nu ştiau că Isus ieşise din mormânt. Tot ceea ce ştiau era că după ce piatra a fost rostogolită au aruncat o privire în mormânt, iar trupul nu mai era acolo! Întregul episod i-a înspăimântat ca de moarte. Ar fi putut să fie executaţi pentru că îngăduiseră ca trupul lui Isus să dispară de sub ochii lor.
Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani și le-au zis: „Spuneţi aşa: „Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat” (Matei 28:12–13).
Aceasta nu este o explicaţie foarte plauzibilă! Închipuiţi-vă un soldat, îndeosebi un soldat roman, pus de strajă într-un anume loc şi care primeşte ordine stricte să stea de pază lângă obiectiv şi să împiedice pe oricine să pătrundă acolo. Să presupunem că cineva ar veni şi ar lua lucrul pe care trebuia să îl păzească; să presupunem că explicaţia pe care el i-o prezintă ofiţerului său superior ar fi: „Am adormit.” Ce crezi că i s-ar întâmpla?
Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile dregătorului, îl vom potoli noi şi vă vom scăpa de grijă (Matei 28:14).
Cu alte cuvinte: „Nu vă îngrijoraţi dacă zvonul acesta ajunge la urechile lui Pilat. Cu o mită bună, o să-i treacă și lui supărarea și veți scăpa de plutonul de execuţie.”
Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspândit zvonul acesta printre iudei până în ziua de astăzi (Matei 28:15).
Mita a ajutat în convingerea lor de a prezenta această scuză nesăbuită. Acesta era alibi-ul din primul secol pentru a explica învierea lui Hristos. De atunci și până astăzi au apărut tot felul de alte alibi-uri, tot felul de alte încercări de a escamota adevărul minunat al Învierii, dar nimic nu a putut prezenta argumente și contraargumente documentate.
Dragii mei, învierea Domnului este un act confirmat chiar de acţiunile celor care s-au împotrivit cel mai mult Domnului. Ea este confirmată şi astăzi de vieţile multora care inițial s-au împotrivit lui Isus, dar care, când au cedat, au ajuns să experimenteze o viaţă cu totul schimbată. Puterea învierii Domnului Isus este o putere care acţionează şi astăzi în viaţa celor care îşi pun credinţa în El. Și este ceea ce garantează și învierea noastră!
Dragi prieteni, pentru noi învierea este o mare taină. Resursele și limitele noastre nu ne permit s-o explicăm, dar pentru Dumnezeu este manifestarea naturii Lui, confirmă Atotputernicia Lui, calitatea lui de Domn Absolut al acestui Univers.
Când Domnul Isus i-a explicat lui Nicodim taina naşterii din nou, i-a spus că noi nu putem înţelege ce se întâmplă, ci-i putem vedea doar efectele. Iar efectele acestei noi vieţi au devenit vizibile la Nicodim. La fel se întâmplă cu această putere a învierii. Chiar dacă nu avem explicaţii pentru ea, efectele ei sunt vizibile şi fiecare dintre noi le poate experimenta.
Puterea învierii este cea care aduce neprihănirea în viaţa noastră. Nu este vorba de o neprihănire pe care o dau faptele, ci este neprihănirea care vine ca dar de la Dumnezeu. Domnul Isus n-a avut păcat, dar El a purtat păcatul nostru. Păcatul nostru merita o pedeapsă aspră – moartea. Dar, Domnul a luat totul asupra Lui pentru ca noi să primim neprihănirea, o stare pe care Dumnezeu ne-o oferă. Este asemenea unei datorii achitate. Este asemenea unui bilet de liberă trecere. Noi avem acum dreptul să intrăm în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că El ne-a pus  în starea care ne permite acest lucru. Dacă Domnul Isus nu ar fi adus această jertfă, noi nu am fi putut beneficia de toate acestea. Prin faptele noastre nu am fi putut niciodată să realizăm acest lucru. Nimic din ceea ce putem noi face nu ar fi fost suficient pentru aceasta. Nimic din ceea ce suntem noi nu ne-ar fi calificat pentru o asemenea poziţie.
Totul este harul lui Dumnezeu. Scriptura spune că mântuirea este un har, pentru ca să nu se laude nimeni. Dragii mei, nu ne putem lăuda cu nimic atunci când este vorba despre neprihănire.
Nimic altceva nu ne poate oferi accesul la prezenţa lui Dumnezeu. Nimic nu ne poate oferi iertare, nimic nu ne poate oferi regenerare, decât această jertfă a Domnului Isus.
Preferăm noi minciunile savante ale diavolului, preferăm noi indiferenţa, ignoranţa? Sau, acceptăm, credem şi trăim aşa cum spunea Pavel:
„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dar pe Sine Însuşi pentru mine.”
Și iată-ne ajunși înaintea ultimului pasaj al evangheliei lui Matei, așa numita Mare Însărcinare/Trimitere. În zilele noastre cunosc două puncte de vedere antitetice referitoare la această Trimitere – iar eu cred că amândouă sunt extreme (afirmă JVMcGee). Trimiterea pe care Domnul nostru o încredinţează ucenicilor Săi, aşa cum este ea consemnată în Matei este o sursă de controverse. Un grup extremist consideră că Marea Trimitere conţine singura poruncă pentru Biserică. Celălalt grup extremist consideră că ea nu are nicio relevanță pentru noi astăzi şi că ar trebui să fie exclusă din programul misionar al Bisericii. Repet: personal le consider pe amândouă greşite!
Ne-am străduit să arătăm că Matei are aplicaţii directe pentru noi, deci cu siguranţă și Marea Trimetere a fost și este actuală pentru creștini. Asta nu înseamnă că nu-şi va găsi o semnificaţie finală şi deplină și în viitor... Dar, după cum este evident că Matei nu a prezentat relatarea completă a învierii, tot aşa nici nu ne-a dat întreaga Trimitere (adaugă McGee). Eu cred că tot ceea ce a spus Domnul nostru privitor la orice temă ar trebui adunat şi prezentat ca întreg, pentru a avea o poruncă completă pentru ziua de astăzi, precum şi pentru viitor. Trimiterea din Matei trebuie luată în considerare împreună cu trimiterea consemnată în celelalte relatări ale Evangheliilor şi, îndeosebi, cu textul din Faptele Apostolilor 1:8: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” Noi trebuie să fim martorii Lui şi avem nevoie să fim înzestraţi cu putere de sus.
Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea, pe muntele undele poruncise Isus să meargă. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit (Matei 28:16–17).
Așadar, misiunea mai vastă începe acolo unde generase și misiunea inițială a grupului! Și să nu ne mire că unii i s-au închinat, iar alţii s-au îndoit – asta se tot întâmplă de atunci până azi! Oricare dintre noi, și tu, prietene, suntem într-una din aceste două categorii!
Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost datăîn cer şi pe pământ (Matei 28:18).
El vorbea ca un Rege cu prerogative depline pe un domeniu nelimitat, în măsură să delege autoritate incontestabilă și irezistibilă:
Duceţi-văşi faceţi ucenicidin toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28:19).
A-i trimite pe ucenici – evrei – la neamuri însemna o extindere considerabilă a mentalității lor, precum și a misiunii lor; reprezintă de fapt apogeul temei omniprezente pe parcursul acestei Evanghelii și a Noului Testament: formarea unui popor universal a cărui coeziune este asigurată de relaționarea la același centru de comandă: Dumnezeirea! Sunt convins că aceste cuvinte vor avea o aplicaţie reală în timpul Necazului celui Mare şi chiar în timpul Mileniului. Dar, prietene, ele sunt aplicabile şi pentru noi astăzi.
Botezul în apă în numele Trinităţii a fost practicat de către Biserică încă de la începuturile sale. Chiar şi Pavel, care nu a fost trimis să boteze (vezi 2 Corinteni 1:14-17), a practicat acest ritual al Bisericii primare, care trebuie făcut în deplină cunoștință de cauză.
Şi învăţaţi-isă păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin (Matei 28:20).
Observaţi că învăţătura este parte a lucrării Bisericii (vezi Efeseni 4:11). Iar învăţăturile lui Isus se găsesc nu doar în Evanghelii, ci şi în Epistole (1 Tesaloniceni 4:2), scrise de apostolii Domnului, din care majoritatea umblaseră cu El!
Penultimul cuvânt al textului, veac este cuvântul grecesc aion, care înseamnă vreme. Domnul nostru promite să fie cu noi până la sfârşitul vremurilor. În puterea Lui, Marea Trimitere poate fi dusă la îndeplinire. „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Ce altă resursă, ce altă asigurare, ce alt stimulent mai puternic ne trebuie?
Am privit la Marea Trimitere, să spunem două vorbe și despre „marea omitere”. Vedeţi ce lipsește din relatarea lui Matei? Nu există înălţarea lui Hristos aici. Motivul care mi se pare evident este că Împărăţia va fi aici pe acest pământ, iar Matei lasă Regele pe pământ pentru că aici trebuie să fie El. Luca 24:49-53 şi Faptele Apostolilor 1:6-11 relatează înălţarea lui Hristos. La momentul răpirii Bisericii, Domnul Isus îi va scoate pe cei ce sunt ai Lui din lume pentru a fi cu El, iar înălţarea este esenţială pentru acel eveniment.
Matei este Evanghelia Regelui. Isus S-a născut Rege, a trăit ca un Rege, a murit ca un Rege, a înviat din morţi ca un Rege. Şi, prietene, se va întoarce din nou pe acest pământ ca Rege al regilor şi Domn al domnilor! Să nu crezi că te vei putea închina atunci înaintea Lui – dacă nu I te vei închina Lui chiar astăzi. Acum este momentul, folosește-l, întoarce-te la Dumnezeu, primește mântuirea prin credință, și vei trăi veșnic în compania Regelui!
SCHIŢa cărții, pe CAPITOLE
Genealogia şi relatarea naşterii lui Isus din fecioară
Vizita Magilor – Fuga în Egipt – Întoarcerea în Nazaret
Ioan Botezătorul, antemergătorul Regelui, proclamă Împărăţia şi Îl botează pe Isus, Regele
Testarea Regelui în pustie – Începutul lucrării publice în Capernaum – chemarea ucenicilor
          5–7. Predica de pe munte
Supuşii Împărăţiei în relaţie cu ei înşişi, 5:1–16
Supuşii Împărăţiei în relaţie cu Legea, 5:17–48
Supuşii Împărăţiei în relaţie cu Dumnezeu, 6:1–34
Relaţia dintre copiii Regelui, 7:1–29
Şase minuni ale Regelui care demonstrează aplicarea principiilor din Predica de pe Munte
Alte şase minuni înfăptuite – Chemarea lui Matei – Discuţii cu fariseii
Isus îi trimite pe cei 12 ucenici să predice Evanghelia Împărăţiei poporului Israel
Întrebările ucenicilor lui Ioan – respingerea cetăţilor nepocăite – o nouă chemare adresată oamenilor
Conflict şi despărțire finală între Isus şi conducătorii religioşi
Pildele Împărăţiei cerurilor
Ioan Botezătorul este decapitat – Isus hrăneşte 5.000 de oameni – Trimiterea ucenicilor pe mare în mijlocul furtunii– Isus umblă pe ape
Isus îi învinuieşte pe cărturari şi farisei – vindecarea fiicei femeii siro-feniciene – hrănirea celor 4.000
Conflict cu fariseii şi saducheii – Mărturisirea din partea ucenicilor, Petru, purtătorul de cuvânt – Isus îi confruntă prima dată cu Biserica, Moartea şi Învierea Sa
Schimbarea la faţă – Băiatul demonizat – Banii pentru bir asiguraţi în mod miraculos
Copilaşul – Oaia pierdută – Comportamentul în Biserică – Pilda despre iertare
Standardul lui Dumnezeu pentru căsătorie şi divorţ – Binecuvântarea copilaşilor – Tânărul bogat – Poziţia apostolilor în Împărăţia care vine
Pilda lucrătorilor viei – Isus face al patrulea şi al cincilea anunţ referitor la moartea Sa – Mama lui Iacov şi Ioan cere locuri de cinste pentru fii ei – Isus întâlneşte doi orbi şi le redă vederea
Regele se oferă pe Sine în mod public şi final poporului – Curăţarea Templului – Condamnarea conducătorilor religioşi prin pilda celor doi fii şi a vierilor
Pilda nunţii Fiului de Împărat – Isus le răspunde şi îi reduce la tăcere pe irodieni, saduchei şi farisei
Avertismentele lui Isus şi vai-urile rostite împotriva cărturarilor şi fariseilor – Isus plânge pentru Ierusalim
          24–25.         Predica de pe Muntele Măslinilor; Isus răspunde la întrebări legate de semnele sfârşitului veacurilor şi semnele venirii Lui – Pilda celor 10 fecioare – Pilda talanţilor – Judecata națiunilor ilustrate prin oi şi capre
Complotul împotriva lui Isus – Maria din Betania Îi unge picioarele – Trădarea comisă de Iuda – Ultima celebrare a Paştelor şi prima celebrare a Cinei Domnului – Agonia din Ghetsimani – Arestarea şi judecarea de către conducătorii religioşi – Lepădarea lui Petru
Judecata, Moartea şi Îngroparea Regelui
Învierea Regelui —Marea Lui trimitere

Exodul Introducere și 1:1-22 | Itinerar Biblic | Episodul 103

Dragi ascultători, continuăm să citim atent și să comentăm succint Sfânta Scriptură. Ne întoarcem în Vechiul Testament – din prima parte a Bibliei, am traversat deja prima carte: Geneza, unde am văzut modul în care a fost creat acest univers şi omul care păcătuieşte; după care am abordat prima carte a Noului Testament, unde am aflat ce a făcut Dumnezeu pentru eliberarea omului de sub puterea păcatului; ajungem acum la cea de a doua carte a Sfintei Scripturi, intitulată Exodul.
Înainte să trecem în revistă câteva date generale despre această secțiune, permiteți-mi o observație de context: Pentateuhul (primele cinci cărți ale VT, atribuite lui Moise) dezvoltă câteva teme majore: binecuvântarea de către Creator a umanității și-a creației naturale; promisiunile făcute de Dumnezeu patriarhilor; izbăvirile lui Dumnezeu; revelarea de Sine a lui Dumnezeu în legăminte; peregrinările poporului Israel până la luarea în stăpânire a Țării Promise, Canaan. Câteva dintre aceste teme sunt abordate în această a doua carte a Pentateuhului și-a Torei (și-a Bibliei noastre), fapt pt care Exodul e considerat „inima Torei”.
Cartea Exodului continuă relatarea începută în cartea Geneza, deşi există o perioadă de cel puţin 3 secole şi jumătate între cele două cărţi. În Geneza 15:13 se spune că sămânţa lui Avraam va locui în Egipt timp de 400 de ani. Exod 12:40 spune că această perioadă a fost de 430 de ani, iar Galateni 3:16-17 confirmă acest lucru. Au fost 430 de ani din momentul în care Dumnezeu l-a chemat pe Avraam şi 400 de ani de când El i-a spus lui Avraam despre acest lucru.
Dacă Geneza ne vorbește despre căderea omului, Exodul este descrierea glorioasei intervenții a lui Dumnezeu, pornit în răscumpărarea creației pierdute (și-n special a umanității rebele și dezbinate!) Exod înseamnă „ieşire”, şi cartea relatează istoria răscumpărării poporului Israel printr-o mare desfășurare de forță, și cu sânge. Ca semnificaţie spirituală, aceasta ne vorbeşte clar despre răscumpărarea pe care Domnul Isus a înfăptuit-o pentru noi prin sânge şi putere, scoțându-ne de sub tirania păcatului și-a morții – așa precum a fost poporul evreu scos din robia egipteană.
Mesajul acestei secţiuni biblice poate fi sintetizat în Evrei 11:23-29, unde se spune că: „Prin credinţă a fost ascuns Moise trei luni de părinţii lui când s-a născut: pentru că vedeau că era frumos copilul şi nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului. Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon,ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Prin credinţă a prăznuit el Paştele şi a făcut stropirea sângelui, pentru ca nimicitorul celor întâi născuţi să nu se atingă de ei. Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi.”
Primul cuvânt din cartea Exod este o conjuncţie, care s-ar traduce cel mai bine prin „şi”. Exodul a fost considerat a fi continuarea cărţii Geneza, iar dr. G. Campbell Morgan a spus cu referire la acest lucru că: „Exodul nu are nici introducere, nici încheiere” – este ca și cum curge natural din geneza și se prelungește aproape insesizabil în Leviticul.
Geneza 46:27 ne spune că 70 de suflete, urmaşi ai lui Iacov, au intrat în Egipt, iar conform unei estimări se pare că peste două milioane de evrei au părăsit Egiptul în timpul exodului. Deşi este imposibil să știm cu certitudine datele exacte ale acestor evenimente, se pare că Iosif a venit în Egipt în timpul domniei faraonilor hicsoși (așa-numiții regi-păstori), care îi cuceriseră pe semiţi şi erau înrudiţi cu Avraam, Isaac şi Iacov. De fapt, israeliţii păreau să fie singurii lor prieteni, căci hicsoșii erau urâţi de egipteni. În cele din urmă, această dinastie a fost alungată de către o dinastie egipteană, care în mod normal era ostilă față de străini. În acest context a apărut acel Faraon „care nu cunoştea pe Iosif” şi care a început să oprime poporul Israel.
Moise apare ca personaj proeminent în Cartea Exodului, dar faptul și mai meritoriu este că el e considerat aproape indubitabil autorul Pentateuhului, care include primele cinci cărţi ale Vechiului Testament: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom. În cartea Exodului viaţa lui Moise este împărţită în trei perioade a câte 40 de ani:
40 de ani în palatul lui Faraon din Egipt;
40 de ani în deşertul Madian;
40 de ani în pustie, în calitate de conducător al lui Israel.
Instruirea din prima parte a vieții, din Templul Soarelui din Egipt, nu l-a pregătit pe Moise să elibereze Israelul din robie. Dumnezeu l-a format în deşert timp de 40 de ani ca să-i arate că el nu putea elibera pe Israel de unul singur. Dumnezeu i-a oferit lui Moise o diplomă în Arta Deşertului.
În baza prerogativelor Sale de suveran absolut și de Singurul care știe mereu ce și când să se petreacă, Dumnezeu – după ce l-a pregătit pe Moise timp de 40 de ani ca să elibereze poporul Său – l-a trimis înapoi în Egipt. Moise trebuia să adune pe bătrânii lui Israel şi să meargă la Faraon, însă acesta urma să refuze să lase pe Israel să plece. Refuzul său a dus la începerea unei lupte între Dumnezeu şi zeii Egiptului. Egiptul era stăpânit de idolatrie, „mulţi zei şi mulţi domni”. Existau mii de temple şi milioane de idoli, dar în spatele acestei  idolatrii se afla Satan. Religia Egiptului era puternică; ap. Pavel va pomeni două nume de preoți sau vrăjitori evrei ca prototip al celor ce se opun lui Dumnezeu și credinței adevărate: „După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa.” (2 Timotei 3:8). Faraon a întrebat: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să  plece.”(Exod 5:2). Dumnezeu S-a prezentat apăsat, printr-o serie de urgii, Faraon a făcut cunoştinţă cu El şi L-a recunoscut ca Dumnezeu. „Faraon a chemat îndată pe Moise şi pe Aaron şi a zis: ‹‹Ampăcătuit împotriva Domnului Dumnezeului vostru şi împotriva voastră.››” (Exod 10:16). Dar doar atât, pentru că stăruit până la capăt în răzvrătire și nebunie!
Dacă privind la acest episod sumbru, ne-am putea întreba: De ce aceste urgii? – răspunsul e simplu și clar: era lupta lui Dumnezeu cu zeii Egiptului. Fiecare plagă a fost îndreptată împotriva unui anumit zeu al Egiptului. „În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul.” (Exod 12:12). Dumnezeu a vrut să arate poporului Său că El, Domnul, era mult mai mare decât orice zeu al Egiptului şi că avea putere să-i elibereze. Nimeni nu se poate împotrivi Domnului. Sau, se poate împotrivi, dar cu preţul distrugerii sale.
Să trecem acum în revistă un scurt cuprins al cărţii:
O primă secţiune este aceea în care este prezentat modul în care Dumnezeu ridică izbăvitorul în persoana lui Moise. Această secţiune este încadrată între capitolele 1-11, în care Dumnezeu face o demonstraţie a puterii Sale prin care se impune clar înaintea zeităţilor unui Egipt idolatru. Aici sunt cuprinse cele nouă plăgi cu care este confruntat Egiptul.
O a doua diviziune importantă, cuprinsă între capitolele 12 şi 14, poate fi numită eliberarea.
A treia secţiune majoră este reprezentată de Marşul către Sinai., redat în capitolele cuprinse între 15 şi 18; vom remarca multă mișcare și informație în aceste 4 capitole.
A patra secţiune, cuprinsă între capitolele 19 şi 24, sunt marcate de Legea pe care Dumnezeu o oferă poporului evreu. În acest pasaj vom găsi și ceea ce eu consider a fi versetul-cheie al cărții Exodul – cap. 20 vers. 2: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei”, formulă prin care Domnul deschide Decalogul!
Iar o ultimă parte a cărții – între capitolele 25-50 – descriu realizarea Cortului Întâlnirii. Capitolele incluse aici sunt 25 până la 40.
Așadar, în concluzie, scopurile și subiectele principale ale cărții Exodul sunt: planul lui Dumnezeu de izbăvire; călăuzirea lui Dumnezeu în plan etic-moral; ordinea lui Dumnezeu în închinarea adusă Lui. Sper să fim împreună – sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu – prin fiecare din aceste secţiuni, pentru a ne face părtași unor minunate binecuvântări și izbăviri divine. Vom constata cum cronicile, evenimentele și ceremonialurile religioase ale poporului Israel pot fi ilustrații, tipare, simboluri ale Mântuitorului și ale credinciosului. Ar fi aproape imposibil să înțelegem corect o bună parte din semnificațiile doctrinelor NT-are dacă nu am avea și nu înțelegem evenimentele și simbolurile din Exodul.
Să pătrundem în textul propriu-zis al cărţii, unul foarte bogat în evenimente care ne vor arăta atotputernicia lui Dumnezeu şi modul în care lucrează El cu noi oamenii.
Primele câteva versete din cartea Exodului au legătură cu relatarea din cartea Geneza. Mai întâi sunt menționate persoanele care se coborâseră în Egipt, iar apoi Exod 1:7 continuă relatarea din cartea Geneza.
„Iată numele fiilor lui Israel, intraţi în Egipt; au intrat cu Iacov fiecare cu familia lui: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Beniamin, Dan, Neftali, Gad şi Aşer. Sufletele ieşite din coapsele lui Iacov erau şaptezeci de toate. Iosif era atunci în Egipt.  Iosif a murit, şi toţi fraţii lui, şi toată vârsta aceea de oameni.” (Exod 1:1-6).
Vedem că în traducerea românească lipsește acel „și” despre care spuneam că leagă Exodul de Geneza (primele cuvinte ale cărții exosul sunt identice cu începutul vers. 8 din Geneza 46!). Robia din Egipt a lui Israel fusese prezisă în Geneza 15. Cartea Exodului este continuarea cărţii Geneza, care se încheie cu moartea lui Iosif, petrecută într-un Egipt care nu era încă ostil poporului. Apoi, au trecut trei secole şi jumătate. În Geneza capitolul 46, Dumnezeu spusese că poporul Israel se va înmulţi şi va deveni o mare naţiune în ţara Egiptului, și în Exod 1:7 vedem că această profeţie se împlinise deja.
„Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei.” (Exod 1:7)
Versetul 8 arată că a avut loc o mare schimbare:
„Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat care nu cunoscuse pe Iosif.” (Exod 1:8)
Un nou Faraon  a ajuns pe tronul Egiptului, unul care nu auzise niciodată de Iosif. Sunt mai multe variante posibile: fondatorul dinastiei hicsoșilor; sau cel ce a pus bazele dinastiei a 18-a, care i-a alungat pe hicsoși; sau inițiatorul dinastiei a 19-a... sau primul faraon mai puternic din aceasta... Oricum, noul faraon nu-l cunoscuse pe Iosif, şi deci nu s-a simţit dator faţă de el sau faţă de urmaşii lui... ba chiar vede în aceștia o amenințare!
Din versetul 8 se poate învăţa o lecţie nemaipomenită. Deseori m-am întrebat cum de organizațiile din ziua de azi, specializate în ajutorarea copiilor, nu folosesc acest verset; ar trebui folosit. Există o responsabilitate permanentă de a învăţa Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare generaţie, și dacă neglijăm acest lucru, va veni un timp când vom culege roadele!
Un director de la o fabrică „Coca-Cola” din Texas mi-a spus că un anumit procent din valoarea sticlei este cheltuit pentru reclama produsului. Am glumit pe seama lui, ştiind că acest produs este doar atât de cunoscut! Am menţionat că am văzut într-un oraş mic din Texas 13 reclame pentru Coca-Cola şi am crezut că se exagerează. El a spus: „Nu este aşa!”, apoi m-a întrebat: „Când a fost ultima oară când ai văzut un pahar de cafea Arbuckle?”. I-am spus că era o marcă populară când eram copil, dar că nu văzusem nici o reclamă recent. „Vezi?”, mi-a zis omul, „au crezut că nu mai e nevoie să facă reclamă!”
Ajunsese deci la putere în puternicul Regat egiptean un faraon care nu punea preț pe istorie – nu-l cunoştea pe Iosif. Să știți că e inevitabil ca mulți, din fiecare nouă generaţie, să nu știe nimic (ori chiar să nu fi auzit!) despre Domnul Isus Hristos. Cu puţin timp în urmă, am fost şocat să aflu că propria mea fiică şi ginerele meu nu ştiau nimic despre criza economică din 1933 – spune John Vernon McGee. Așa cum, adaug, majoritatea tinerilor de azi nu au idee despre ce era în zona aceasta de lume înainte de 1990; n-au cum înţelege prin ce și câte greutăţi şi suferinţe au trecut cei mai în vârstă. De aceea este întotdeauna necesar ca fiecare generaţie să fie învăţată şi să cunoască lucrurile care s-au întâmplat în generaţiile anterioare. Se ridicase iată o generaţie care nu auzise niciodată de Iosif, deși fusese o vreme când era atât de cunoscut, fiind un salvator al egiptenilor... Noul Faraon care a venit la putere nu era binevoitor faţă de israeliţi, cum fuseseră predecesorii săi.
El a zis poporului său: „Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară.” (Exod 1:9-10)
Aici în vers. 9 se vorbește/este numit Israel ca popor, pentru prima oară – deci nu mai era doar un grup etnic în populația multicoloră a Regatului egiptean. Dincolo de avantaje, însă, faraon întrevede o posibilitate reală ca Israelul să se alieze cu duşmanii Egiptului. Cea mai uşoară cale de a rezolva problema era să lase pe Israel să plece, dar avea nevoie de mână de lucru... așa că în loc să le dea drumul, faraonul a decis să folosească înţelepciunea lumească ca să rezolve dilema în care se afla... și să poată să păstreze forța de muncă fără să pericliteze siguranța națională.
Şi au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele. Astfel a zidit el cetăţile Pitom şi Ramses, ca să slujească de hambare lui faraon. (Exod 1:11)
Copiii lui Israel au fost supuşi la munci grele. Nu vă gândiți că au fost folosiți la construirea piramidelor, pentru că acestea existau de mulţi ani. Dar fuseeră forța de muncă principală în ridicarea unor cetăți-depozit: Pitom şi Ramses, pe care le-au construit din cărămizi pe care tot ei înşişi trebuiau să le facă. La începutul robiei li se dădeau paiele necesare pentru facerea cărămizilor. În urma creşterii persecuţiei, israeliții au fost siliţi să-și procure singuri paiele şi, în acelaşi timp, să producă acelaşi număr de cărămizi, ca înainte. Mi-aduc aminte că odată unul din profesorii mei de la seminarul teologic a adus la clasă o cărămidă din cetatea Ramses – povestește JVMcGee. Cărămida nu avea în compoziție paie. Mărturia biblică privitoare la robia poporului Israel nu are nevoie să fie apărată; chiar și acea cărămidă era o mărturie că ceea ce scrie în Biblie este  corect.
Ce mai, poporul Israel se afla într-o poziţie tot mai dificilă, pentru că oficialii Egiptului le făceau viaţa din ce în ce mai grea.
Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea; şi s-au scârbit de copiii lui Israel. (Exod 1:12)
Dumnezeu îi spusese lui Avraam că Israel va avea parte de vremuri grele în Egipt. Geneza 15:13 spune: „Şi Domnul a zis lui Avram: ‹‹Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani.››” Trei lucruri sunt prezise în acest verset: israeliţii urmau să fie străini într-o ţară necunoscută; aveau să slujească, adică să fie robi; urmau să fie apăsaţi. Toate aceste predicţii iată-le împlinite cu vârf și-ndesat în primele versete din cartea Exodul.
Dar și Domnul Își vede imperturbabil de planul Său, și de protecția poporului ales! Cu cât egiptenii îi asupreau mai mult, cu atât evreii creşteau şi se înmulţeau.
Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp, şi în toate muncile acestea, pe care-i sileau să le facă, erau fără niciun pic de milă. Împăratul Egiptului a poruncit moaşelor evreilor, numite una Şifra, şi cealaltă Pua. (Exod 1:13-15)
Faza a doua a relației toxice: nu doar că egiptenii îi transformaseră în robi pe evrei, dar îi şi tratau rău. Dar, în ciuda persecuţiei, binecuvântarea Domnului se odihnea asupra lor, așa că izbândeau, şi pe deasupra numărul lor creştea din ce în ce mai mult. Împăratul a observat natalitatea lor spectaculoasă, și-n loc să fie mulțumit că va avea și mai mulți sclavi, a simțit pericolul potențial în poporul de robi, şi atunci le-a chemat la ordin pe moaşele evreice pentru a rezolva această problemă. Este interesant de notat semnificaţia numelor acestor două femei. Şifra înseamnă „frumuseţe”, iar Pua „splendoare”. Aţi observat vreodată imaginea femeilor egiptene? Frumuseţea şi splendoarea caracterizau femeile din ţara Egiptului. Se pare că aceste femei ocupau poziţii înalte în Egipt şi se ocupau de îngrijirea mamelor; erau responsabile pentru cele care năşteau. Deci Faraon le-a chemat...
…Și le-a zis: „Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângă femeile evreilor şi le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacă este băiat, să-l omorâţi; iar dacă este fată, s-o lăsaţi să trăiască.”(Exod 1:16)
Vedem aici o altă încercare a lui Satan de a distruge poporul din care urma să vină Domnul Isus Hristos. Asemenea tentative pot fi identificate multe pe tot parcursul Vechiului Testament. Au fost repetate încercări de a-i distruge pe evrei şi este foarte interesant de observat cât de răspândit este antisemitismul și în ziua de azi. La originea lui, antisemitismul este satanic, şi de aceea nici un copil al lui Dumnezeu nu ar trebui să ia parte la acest lucru. De obicei, oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu îi persecută pe evrei. Va zice poate cineva: „Da, dar în Evul Mediu timpuriu, Biserica s-a angajat în antisemitism.” Din păcate așa este, dar să ținem cont că nu degeaba perioada aceea e socotită întunecată – şi Biserica era destul de departe de Cuvântul lui Dumnezeu, fiind mai degrabă implicată în tot felul de afaceri religioase. După părerea mea, nimeni nu poate studia Cuvântul lui Dumnezeu şi să devină antisemit.
Iar când Satan a încercat să scape de copiii lui Israel, Dumnezeu a intervenit.
Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcutce le poruncise împăratul Egiptului: ci au lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască. Împăratul Egiptului a chemat pe moaşe şi le-a zis: „Pentru ce aţi făcut lucrul acesta şi aţi lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască?” Moaşele au răspuns lui faraon: „Pentru că femeile evreilor nu sunt ca egiptencele; ele sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei.” Dumnezeu a făcut bine moaşelor; şi poporul s-a înmulţit şi a ajuns foarte mare la număr. Pentru că moaşele se temuseră de Dumnezeu, Dumnezeu le-a făcut case. (Exod 1:17-21)
Această încercare de a-i ucide pe toţi copiii evrei de parte bărbătească era o manevră politică, eşuată datorită caracterului acesto femei, Șifra și Pua, care având de ales între a asculta de Dumnezeu sau de Faraon, au ales și au învăţat să se teamă de Domnul – iar ascultarea lor a fost răsplătită de către Dumnezeu, care le-a dăruit un loc și un nume în Israel, şi erau respectate în ţară. Cum vom vedea și mai târziu, acest Faraon era însă perseverent, de und e se vede că încăpățânarea poate fi fatală!
Atunci faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul lui: „Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască.” (Exod 1:22)
Dacă acest ordin ar fi fost dus până la capăt, poporul Israel ar fi fost exterminat. Din fericire, porunca lui Faraon nu a fost ascultată sau respectată nici măcar de propria familie (şi în următoarele capitole din cartea Exodului vom vedea clar asta!). Dumnezeu îl va ridica pe Moise ca să elibereze pe copiii lui Israel din robia egipteană. Exod este marea carte a răscumpărării. Ea ne arată clar cum Dumnezeu ne eliberează și astăzi: din păcat, din lume, izbăvindu-ne de firea pământească şi de diavol - şi ne mântuieşte pentru cer. Ce privilegiu!

Exodul 2:1-25 | Itinerar Biblic | Episodul 104

Dragi ascultători, ne bucurăm să constatăm că momentul reîntâlnirii noastre regulate ne intră încet-încet în reflex, și nu mai plătim tribut neglijenței sau uitării, deși sunt cât se poate de omenești amândouă... Avem deja interesul, râvna, plăcerea de a cunoaște mai mult, ca să trăim mai bine – în conformitate cu adevăratele valori!
Pe de altă parte, e bine că mai și uităm... Sunt destule lucruri pe care nu dorim să ni le mai amintim. Dar mai importante sunt lucrurile pe care n-avem voie, nu trebuie să le uităm, și care nu rămân în memoria noastră aşa cum ar trebui. Adesea uităm experienţe importante pentru sufletele noastre. Sper să nu fie-ntre ele experienţa întoarcerii la Dumnezeu, a primirii mântuirii... deși cred că pe măsura trecerii timpului dispare câte ceva din fiorul şi emoţia dintâi... Ce păcat!
Un alt lucru care pălește evident pe parcursul timpului, de la generație la generație, în postmodernitatea aproape postcreștină pe care o trăim – este evlavia, reverența față de cele sfinte, credinţa în Dumnezeu, în atotputernicia lui şi în dragostea Lui. Să fie de vină ştiinţa sau tehnologia care câştigă tot mai mult teren? Sau ateismul, materialismul, hedonismul, relativismul furibund, consumerismul... sau cine știe ce alt „-ism” la modă? Nu, cred că mai degrabă este vorba de apatia și neglijența noastră în a transmite generaţiilor care urmează credinţa în Dumnezeu. Ceea ce cauzează constatări precum cele din versetul 8 al primului capitol din cartea Exod: „Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif.” Cu alte cuvinte, indiferent de prestigiul sau statutul cuiva, indiferent de meritele remarcabile, pentru ce făptuise la un moment dat, este întotdeauna datoria generaţiilor care îi urmează să-i păstreze memoria vie – altfel uitarea înghite totul!
Iosif fusese unul dintre oamenii importanţi ai antichității; el a salvat Egiptul dintr-o criză economică cauzată de o calamitate care ar fi putut distruge ţara. Prin credincioşia lui faţă de Dumnezeu şi prin modul în care a administrat economia ţării, Iosif a făcut ca Egiptul să ajungă la prestigiu de care beneficiau şi generaţiile care nu-şi mai aminteau de el.
Dar ce să ne mirăm de Iosif, când oamenii uită sau ignoră cine a fost Domnul Isus şi ce a făcut El pentru omenirea întreagă. Tot mai mult, generaţiile din urmă nu doar că nu sunt preocupaţi să ţină vie memoria Lui, ci chiar încearcă s-o estompeze și s-o anuleze!
Să mai fim surprinşi de direcţia spre care se îndreaptă lumea de astăzi? Sunt doar consecințele fugii și independenței de Dumnezeu, iar între cei responsabili suntem şi noi. Concluzie mereu valabilă: Evanghelia trebuie mărturisită, propovăduită, trăită, astfel încât lumea din jurul nostru să aibă în permanenţă acces la planul şi voia lui Dumnezeu!
Mergem mai departe în incursiunea noastră în cartea Exodului. Poporul evreu era deci într-o robie severă, în țara care cu 3-4 secole în urmă îi primise și-i hrănise. Li se aplica un tratament care adusese poporul într-o stare jalnică. Speranţa lor era doar Dumnezeu. Sigur, El va interveni... Însă, o primă lecţie pe care trebuie s-o reţinem este că Dumnezeu are un timp al Său când intră în acţiune, şi un plan al Său pe care îl aplică. El nu Se grăbește niciodată, și-ntotdeauna știe ce are de făcut! Și ce face, e perfect!
Continuăm deci derularea evenimentelor, și privim la capitolul 2 al cărţii Exodul. Este capitolul în care aflăm despre naşterea lui Moise, despre anii petrecuți în palatul lui faraon, precum şi despre încercarea sa de a elibera poporul prin propriile forţe. Încercarea eşuează şi el fuge în deşert. Acesta ar fi rezumatul evenimentelor, pe care acum le luăm pe rând...
Un omdin casa lui Levi luase de nevastă pe o fată a lui Levi. Femeia aceasta a rămas însărcinată şi a născut un fiu. A văzut că este frumos şi l-a ascuns trei luni. (Exod 2:1-2)
Este povestea clasică cu un bărbat și o femeie care se îndrăgostesc, se căsătoresc (deși erau în exil și-n robie), și care au copii împreună. Moise scrie această relatare despre părinţii săi şi naşterea sa. Este o înregistrare succintă, de aceea trebuie să căutăm alte porţiuni din Biblie pentru mai multe informaţii despre evenimentele din cartea Exod. Dacă am avea ocazia, mulţi dintre noi am face o descriere amănunţită, dar Moise nu le-a amintit nici măcar numele. Erau oameni obişnuiţi, din seminția lui Levi. Asta este tot ce ne spune Moise în acest punct. Mai târziu, ni se dau numele lor: Amram şi Iochebed. Versetul 2 ne dezvăluie că Moise era un copil frumos şi sănătos. Moise a fost reticent în a da prea multe detalii legate de naşterea sa. Nu uitați însă că el ar fi trebuit omorât (cf. 1:16) (Exod 2:3)
Nemaiputând să-l ascundă, a luat un sicriaş de papură, pe care l-a uns cu lut şi cu smoală; a pus copilul în el şi l-a aşezat între trestii, pe malul râului.
Pentru că era un copil sănătos, probabil că Moise avea şi nişte plămâni foarte puternici. Și dacă o vreme părinţii l-au putut ascunde, a venit și ziua când ţipa atât de tare că existența lui n-a mai putut fi tăinuită. Ce contrast faţă de momentul de peste ani când Domnul i-a cerut să devină purtătorul de cuvânt în faţa lui Faraon, şi Moise a răspuns că el nu poate vorbi. Mulţi dintre noi plângem ca nişte bebeluşi, când ca niște adulţi zdraveni ce suntem am putea să-l slujim pe Domnul cum trebuie!
Numai mamă evreică să nu fi fost în Egiptul acelor zile! Iochebed avea o problemă serioasă. Nu mai putea ţine ascuns copilul, vreun străjer în trecere, sau vreun vecin răuvoitor ar fi putut auzi plânsul lui Moise, iar asta ar fi dus la o moarte neîntârziată. Oricât am comenta noi față de ce a făcut sau putea face Iochebed, părerea mea e că Dumnezeu nu ne cere niciodată să facem lucruri nebuneşti. Eu zic că Iochebed a acţionat cu judecată, și cu credință, atunci când a făcut un mic coș de papură şi l-a pus pe Moise în el.
Sora copilului pândea la o depărtare oarecare, ca să vadă ce are să i se întâmple. (Exod 2:4)
În plus, pe lângă făurirea coşuleţului, Iochebed a trimis-o pe sora lui Moise să vegheze asupra lui şi să vadă ce i se va întâmpla fratelui ei. Acţiunile ei dau dovadă că ea se încredea în Dumnezeu – și aștepta rezolvarea... care nu întârzie!
Fata lui faraon s-a coborât la râu să se scalde; şi fetele care o însoţeau se plimbau pe marginea râului. Ea a zărit sicriaşul în mijlocul trestiilor şi a trimis pe roaba ei să-l ia. (Exod 2:5)
Mâna Domnului se arată şi El va interveni în această situaţie. Asta face Domnul când vă folosiţi judecata, iar Iochebed a dat dovadă de bun simţ. Chiar fiica faraonului a venit la râu să se scalde. Fără îndoială că era un loc mai ferit... şi acolo se oprise plutirea coşuleţului. Fiica lui Faraon i-a spus uneia dintre însoţitoare să i-l aducă...  
L-a deschis şi a văzut copilul: era un băieţaş care plângea. I-a fost milă de el şi a zis: „Este un copil de al evreilor!” (Exod 2:6)
În acel moment era timpul potrivit ca micuţul să plângă. De parcă Însuși Domnul l-ar fi pişcat pe Moise, şi el a scos un scâncet. Aşadar, Dumnezeu a făcut ca două lucruri să se întâlnească: plânsul unui copil evreu şi inima unei tinere egiptence. Fiica lui Faraon nu putea să treacă pe lângă acel copilaş.
Atunci sora copilului a zis fetei lui faraon: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile evreilor, ca să-ţi alăpteze copilul?” (Exod 2:7)
Miriam, sora lui Moise, a făcut o sugestie foarte bună prinţesei. Şi mai târziu va avea grijă ca fratele ei mai mic să nu uite acest lucru. Povestirea pe care o citim este foarte umană. Dumnezeu vrea să ne spună ceva pe fiecare pagină a Cărţii Sale.
„Du-te” , i-a răspuns fata lui faraon. Şi fata s-a dus şi a chemat pe mama copilului. (Exod 2:8)
Aceasta este o schimbare reală a evenimentelor şi ne arată că Dumnezeu se mişcă atunci când noi acţionăm cu judecată şi prin credinţă. Chiar mama copilului a fost chemată să-l alăpteze pe Moise şi urma să fie plătită pentru acest lucru. Nu puteţi să vă închipuiţi mai mult decât atât; n-avem cum să-L întrecem pe Dumnezeu atunci când El Se pune în mişcare în vieţile şi inimile noastre.
Fata lui faraon i-a zis: „Ia copilul acesta, alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti.” Femeia a luat copilul şi l-a alăptat. Copilul a crescut, şi ea l-a adus fetei lui faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise; „căci”, a zis ea, „l-am scos din ape.” (Exod 2:9-10)
Numele „Moise” înseamnă „scos”, iar fiica lui Faraon l-a numit aşa pentru că îl scosese din apă. Cu toate că identificarea acelui Faraon care a asuprit pe poporul lui Israel este un subiect controversat şi o chestiune de speculat, fata lui Faraon ar putea fi fata cea mare a lui Ramses II sau sora lui. Conform obiceiurilor egiptenilor din acea vreme, primul născut avea dreptul la tron. Moise, deși adoptat, ar fi urmat la tron dacă Ramses II şi regina lui nu ar fi avut moştenitori.
Primii 40 de ani din viaţa lui Moise au fost petrecuți la curtea lui Faraon. Moise a fost crescut şi educat ca un egiptean, arăta ca un egiptean, vorbea ca un egiptean şi se comporta ca atare. El a fost recunoscut drept egiptean când a plecat în Madian, aşa cum vom vedea mai departe.
Moise a fost educat în marele Templu al Soarelui, care era universitatea de seamă a acelor vremuri. Dacă subestimați nivelul cunoștințelor antichității, aflați că egiptenii aveau niște cunoştinţe de astronomie fenomenale: ştiau cu exactitate distanţa până la soare, și au formulat teoria că pământul ar fi rotund, şi nu plat. Cunoşteau multă chimie, prin faptul că ştiau cum să îmbălsămeze un mort. Noi n-avem nici azi procese chimice care să le egaleze pe al lor. Arta şi abilităţile lor artistice erau fantastice. Culorile lor  sunt mult mai strălucitoare decât cele pe care le avem astăzi. Sunt sigur că mulți din zilele noastre ar da orice pentru a cunoaşte formulele folosite de egipteni pentru alcătuirea culorilor – durabile... proapsete și vii chiar și după 4000 de ani. (Noi trebuie să zugrăvim la fiecare câțiva ani, de exemplu). În plus, egiptenii aveau o bibliotecă colosală. Iar Moise, ni se spune că a fost instruit în toată înţelepciunea Egiptenilor. Marea lipsă din educaţia sa a fost reverența și slujirea față de Dumnezeu. Oricum, Moise era un om remarcabil.
În vremea aceea, Moise, crescând mare, a ieşit pe la fraţii săi şi a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un egiptean care bătea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip. A ieşit şi în ziua următoare şi iată că doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: „Pentru ce loveşti pe semenul tău?” Şi omul acela a răspuns: „Cine te-a pus pe tine mai-mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine cum ai omorât pe egipteanul acela?” Moise s-a temut şi a zis: „Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut.” (Exodul 2:11-14)
Iar peste ani, primul martir creștin Ştefan (în Fapte 7:20-29) redând viaţa lui Moise adaugă: „La auzul acestor vorbe, Moise a fugit şi s-a dus de a locuit ca străin în pământul Madian, unde a născut doi fii.”
Moise s-a uitat în jur ca să vadă dacă fapta lui fusese văzută, în loc să privească... în sus! Ar fi trebuit să privească spre Dumnezeu, și încă înainte de a omite crima, iar Dumnezeu i-ar fi interzis să facă asta. Moise a vrut să o ia cu 40 de ani înaintea planului lui Dumnezeu de a-i elibera pe israeliți. De aceea, Dumnezeu îl duce pe Moise în altă etapă a vieții sale, cea a deşertului. (Exod 2:15)
Faraon a aflat ce se petrecuse şi căuta să omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea lui faraon şi a locuit în ţara Madian. A şezut lângă o fântână.
Moise petrecuse 40 de ani în Egipt, dar aceştia nu l-au pregătit pentru ce avea să urmeze.
Preotul din Madian avea şapte fete. Ele au venit să scoată apă şi au umplut jgheaburile ca să adape turma tatălui lor. Dar au venit păstorii şi le-au luat la goană. Atunci Moise s-a sculat, le-a ajutat şi le-a adăpat turma. Când s-au întors ele la tatăl lor Reuel, el a zis: „Pentru ce vă întoarceţi aşa de curând azi?” Ele au răspuns: „Un egiptean ne-a scăpat din mâna păstorilor şi chiar ne-a scos apă şi a adăpat turma.” Şi el a zis fetelor: „Unde este? Pentru ce aţi lăsat acolo pe omul acela! Chemaţi-l să mănânce pâine!” Moise s-a hotărât să locuiască la omul acela, care i-a dat de nevastă pe fiica sa Sefora.” (Exod 2:16-21)
Sefora îi este dată lui Moise şi el o ia de soţie. Este interesant cum mulţi dintre bărbaţii din Vechiul Testament Îl prefigurează pe Hristos. Deşi nu toate detaliile vieţii lor arată evident spre și ca Hristos – nici nu ar putea! – cu siguranţă există anumite analogii în sensul acesta. Moise era un criminal, în contrast cu Hristos, Mântuitorul nostru! Totuşi, Moise a fost arhetipul lui Hristos prin faptul că el a fost ales să devină eliberator; a fost respins de poporul Israel  (ca Isus) şi s-a dus la neamuri, apoi se întoarce ca eliberator şi este acceptat.
Astfel îl găsim pe Moise în ţara Madian. Pentru următorii 40 de ani aceasta va fi casa lui. Doi fii i se nasc aici. De asemenea, pustia este locul unde Moise va fi antrenat și călit pentru a deveni salvatorul poporului Israel din robia egipteană. Întotdeauna au existat discuții legate de viaţa de căsnicie a lui Moise. Cu siguranţă el şi-a iubit soţia, dar informațiile pe care le avem nu arată că ei aveau o relaţie minunată. Această parte din viaţa lui Moise aproape că este trecută cu vederea. Numele „Sefora” înseamnă „vrabie”, și ar putea indica o persoană mică, agitată. Citim ultimele versete din cap 2. - (Exod 2:22-25)
Ea a născut un fiu, căruia el i-a pus numeleGherşom „căci”, a zis el, „locuiesc ca străin într-o ţară străină.” După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; şi copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei.
Dumnezeu se pregătea să-i elibereze pe copiii lui Israel, iar Moise a fost instruit să devină acel salvator. Dumnezeu nu a ales pe poporul Israel pentru că era superior egiptenilor, pentru că I-au fost credincioşi, sau pentru că se ținuseră departe de idolatrie. Acest popor a fost mai mult decât necredincios lui Dumnezeu: au slujit idolilor, nu Lui! Vă amintiţi că abia fuseseră scoşi din Egipt, şi Moise îi conducea prin pustie, când israeliţii nu au mai putut aştepta şi au făcut un viţel de aur, căruia i s-au închinat. Dorinţa lui Dumnezeu de a-i elibera era motivată de dragostea Lui, pentru că, acolo în robie, ei se aflau într-o poziţie neajutorată şi fără nicio speranţă. Dacă nu intervenea El pentru ei, ar fi pierit!
Dumnezeu oferă în pasajul precedent motivele pentru care eliberează poporul Israel: 1. A auzit gemetele lor; 2. Şi-a amintit legământul cu Avraam, Isaac şi Iacov.
Condiţia disperată, fără speranţă în care se afla Israel a ajuns la inima lui Dumnezeu. Şi promisiunea pe care a făcut-o lui Avraam, că-i va aduce urmaşii înapoi în ţară după 400 de ani, l-a făcut pe Dumnezeu să conceapă un plan de eliberare pentru ei.
De ce credeţi că Dumnezeu v-a răscumpărat pe voi (în cazul în care sunteţi răscumpăraţi)? Dumnezeu ne-a mântuit pentru acelaşi motiv care l-a făcut să-l salveze pe Israel. Nu a găsit nimic în noi care să-L determine să ne salveze. El arată foarte clar că nu suntem mântuiţi pe baza vreunui merit. Pavel explică acest lucru în Romani 3:23-24: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.”
Cuvântul „fără plată” înseamnă „fără motiv”. Am fost izbăviţi de păcatele noastre fără niciun motiv. Este acelaşi cuvânt pe care Domnul nostru îl foloseşte când a spus că a fost urât fără pricină (Ioan 15:25). Dumnezeu nu S-a uitat la mine şi a spus: „O, eşti un om cumsecade, sincer şi muncitor, cred că am să te răscumpăr!” Adevărul este că Dumnezeu nu se uită la fața noastră, dar ne vede întreaga ticăloşie, şi ignoranţa noastră, și vede/știe că suntem pierduţi, fără nicio speranţă, şi că nu putem să ne mântuim pe noi înşine... Dragostea lui Dumnezeu ne-a asigurat un Mântuitor! Ioan 3:16 ne spune că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât a dat pe Singurul Său Fiu. Cu toate acestea, nu dragostea Lui a fost ceea ce ne-a salvat; a fost harul Său. Suntem mântuiţi prin har, fără motiv, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus!
Mulţi oameni cred poate că Dumnezeu a văzut ceva demn în ei ca să fie mântuiţi. Da, cred că au fost mântuiţi fiind păcătoşi, dar au fost salvaţi deoarece Dumnezeu ştia ce oameni minunaţi vor deveni! N-aveți idee cât de eronată este această părere. Nu vom deveni niciodată minunaţi. Fiecare dintre noi avem firea cea veche în care nu locuieşte nimic bun. În Romani 7:18 Pavel ne spune: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească…” Înţeleg că e un punct sensibil când amintesc că nimic bun nu locuieşte în om. Niciodată nu a fost şi nu va fi nimic bun în noi, de aceea nu putem produce nimic bun, de aceea Dumnezeu ne dă o natură nouă când suntem mântuiţi, şi natura veche trebuie distrusă, în cele din urmă.
Dumnezeu nu a văzut nimic bun nici în Israel, nici când l-a ales, nici când l-a izbăvit... dar a auzit plânsetele poporului care se afla în robie, şi S-a îndurat! Dumnezeu a văzut condiţia noastră disperată şi ne-a aruncat colacul de salvare – L-a trimis pe Fiul Său! El a avut un plan, însă nu a întrebat rasa umană ce părere are despre acest plan. Dumnezeu n-a spus: „Iată planul meu de mântuire. Dacă sunteţi de acord cu el, voi începe să acţionez în consecință!” În nici un caz! Dumnezeu Tatăl a iubit atât de mult lumea, încât L-a trimis pe Isus Hristos ca să moară pentru păcatele lumii. Fiul a fost de acord să vină şi Tatăl a fost de acord să mântuiască pe oricine crede în Mântuitorul, Mielul care ridică păcatul lumii. Dumnezeu ne spune: „Aceasta este mântuirea pe care v-o ofer. Luaţi-o, sau plecaţi!” El vrea ca noi să primim oferta, dar ne lasă ca noi să alegem individual.
Am auzit o ilustrație despre o doamnă din Scoţia care muncea din greu, spălând rufe și făcând menaj, ca să-şi țină fiul la universitate. Când a venit acasă în vacanţă, el deja avea îndoieli cu privire la Dumnezeu, din cauza învăţăturii liberale pe care o primise, însă  nu a vrut ca mama lui să afle despre noile sale gânduri. În timp ce punea masa, ea îi tot spunea ce minunat este că fusese mântuită şi că era sigură de asta! În cele din urmă, băiatul n-a mai rezistat şi i-a spus: „Mamă, nu cred că realizezi cât de neînsemnată eşti în acest Univers. Dacă ţi-ai pierde sufletul, Dumnezeu nu ar pierde nimic, nu înseamnă nimic.”
Ea nu i-a răspuns nimic, dar a continuat să-l servească. În cele din urmă, mama a răspuns: „M-am gândit la ce mi-ai spus. Ai dreptate, sufletul meu nu înseamnă mare lucru. Nu aş pierde nimic şi nici Dumnezeu. Totuși dacă nu mă salvează, Dumnezeu va pierde mai mult decât pierd eu. El mi-a promis că dacă mă încred în Isus, mă va izbăvi, iar dacă-Și calcă cuvântul, Îşi va pierde reputaţia şi-Și va afecta imaginea și caracterul!”
Acesta este adevărul pe care îl transmite Dumnezeu întregii omeniri. Copiii lui Israel nu erau deloc mai plăcuți sau deosebiți, însă El le auzise plânsul. Nu e nimic încântător în noi care-ar putea să-L determine pe Dumnezeu să ne mântuiască. Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam, Isaac şi Iacov, și a promis că va răscumpăra poporul Israel. Apoi, a fost de acord să salveze pe oricine crede în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor. Acesta este harul – dragostea în acţiune. Dumnezeu ne salvează prin har şi dragostea Lui măreaţă ne-a asigurat răscumpărarea. Prin har suntem mântuiți, prin credință, este darul lui Dumnezeu pentru oricine crede! Sper să fiți dintre aceia! Gândiți-vă și hotărâți-vă... acum! Pe curând!

Exodul 3:1-22 | Itinerar Biblic | Episodul 105

Dragi ascultători, așteptând să trecem la statutul de prieteni – vă salut la reîntâlnirea noastră... care, pentru că e regulată, îmi dă speranțe... În primul rând, că vă veți înțelege identitatea, rostul și nevoile reale, pentru că Cel ce vi le poate lămuri și împlini e în așteptare în ce vă privește. El, Dumnezeu, este – conform celor afirmate despre Sine – Prietenul adevărat care iubește oricând, și-n nenorocire ajunge ca un frate!
Și pentru că se spune (cu temei) că „cine te iubește, te cioplește”, și El e nevoit adesea să ne trezească sau să ne atragă atenția și interesul nu doar cu daruri și bunătăți... Ingratitudinea și neatenția noastră, egoismul și incoerențele noastre (în care suntem vai atât de consecvenți!) aproape că Îl determină pe Dumnezeu să ne treacă și prin teste și contexte, prin locuri şi evenimente care nu ne convin şi pe care nici nu le înţelegem. Cel mai greu este când uităm că Dumnezeu doreşte întotdeauna binele celor ce-L iubesc, și-ncepem să ne văicărim și să căutăm soluții să-ndreptăm „greșelile” lui Dumnezeu! În loc să ne oprim și să reflectăm, să ne propunem să distingem cauzele și scopul unor asemenea încercări – tragem concluzii pripite, ne dezvinovățim și ne repezim la „planul B”, sau la cine știe ce expediente și soluții care sunt la îndemână sau par potrivite! Din această cauză ne este atât de greu să înţelegem care este „binele”, în acel context. Ce bine poate să fie atunci când suferim, când pierdem, când falimentăm? Dacă lui Dumnezeu I-ar păsa cu adevărat de noi, atunci nu ne-ar face să suferim atât!
Poate că aţi auzit, sau experimentat astfel de lucruri. Nu este uşor să răspunzi la astfel de întrebări, pentru că nu este uşor să tii toate dedesubturile și ițele fiecărei situații, necum să mai și avem reţeta-miracol care vindecă și conferă ieșire și chiar succes în asemenea contexte aparent defavorabile. Învățăm însă din istorie și din Scriptură că Dumnezeu foloseşte astfel de situaţii (în care noi nu găsim nicio plăcere) pentru a schimba sau a face ceva mai potrivit, sau mai bun, fie în viaţa noastră, fie în viaţa altora.
Dacă luăm viaţa lui Moise, ceea ce pentru el nu a fost uşor a însemnat o mare binecuvântare pentru alţii. El a trăit până la vârsta de 40 de ani în, probabil, cel mai măreț palat dintr-unul din imperiile cu adevărat importante ale acelor vremuri... beneficiind de tot ce putea lumea oferi mai bun. Şi din această poziţie privilegiată, iată-l ajuns undeva în pustietatea ostilă și deprimantă a unui deşert, trăind în nisip, căutând un pic de verdeaţă pentru animalele socrului său. Cum trebuie să fi considerat Moise acest lucru? Putea el oare să-l numească „binecuvântare”? Probabil că nu... încă!
Vedeţi, ăștia suntem: așa ne grăbim adesea, şi-o luăm chiar înaintea lui Dumnezeu. Considerăm anumite lucruri binecuvântări, care apoi se dovedesc a fi încercări pentru noi. Pe altele le resimțim ca probleme, poate chiar ne supărăm pe Dumnezeu... şi când colo, ele se dovedesc a fi adevăratele binecuvântări, până la urmă... Dumnezeu ne trece prin toate astea, pentru a ne pregăti pentru adevăratele valori și binecuvântări pe care le are pregătite și vrea să ni le ofere. Nu întotdeauna ele se relevă din prima în adevărata lumină!  
Aduceţi-vă aminte că nici Domnul Isus nu avut parte de mare fericire, de aplauze necurmate sau de succes... Ba, în ultima parte a vieții Sale, putem spune că a fost mereu vânat, urmărit, încercat, obstrucționat de liderii religioşi ai vremii... și-n cele din urmă a fost pus pe o cruce și executat cu cruzime. Din perspectivă umană, El falimentase, nu Se dovedise la înălțimea momentului, și Își cam merita pedeapsa. Dar El Se dovedeşte curat şi gata să dea și altora curăţie. El a murit pentru ca noi să fim eliberați din robia păcatului.
Moise va avea și el multe de îndurat, pentru că Dumnezeu îl pregătea pentru ceea ce avea să fie un mare act măreţ – eliberarea poporului evreu. Iar dacă noua postură îl umplea de nedumerire, ceea ce nu înţelegea avea să-I fie descoperit curând. Asemenea multora dintre noi, nici nu el nu va accepta uşor ceea ce Dumnezeu avea să-i ofere.
Dar mai bine să ne uităm și să reținem ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu în acest al treilea capitol al cărţii Exod. Un lucru mai vreau să precizez (poate inutil pt unii, dar de folos pt toți) – nicio prorocie sau precizare din Scriptură nu se tâlcuiește prin sine, de sine stătător, există în Biblie destule alte indicii care-o confirmă; la fel, pentru mențiunile (de ordin temporal în special) pentru care nu există precizări imediate în textul respectiv, ne-am folosit de texte înrudite sau paralele, care aduc un plus de informație... Așa spre exemplu, împărțirea pe perioade de câte 40 de ani a vieții și lucrării lui Moise reiese atât din texte ulterioare din Exodul, cât și din cuvântarea diaconului Ștefan din Fapte 7. Așadar, Moise se apropia de vârsta de 80 de ani – primii 40 (privilegiați) petrecuți în Egipt, următorii 40 de ani – petrecuți în Madian, ca păstor și tată, într-un mediu străin și neprielnic, dar atât de util pentru formarea lui în vederea a ceea ce urma să facă în următoarea perioadă de 40 de ani! Doar instruirea din Egipt n-ar fi fost de ajuns să-l pregătească pentru a gira eliberarea poporului Israel din sclavie. Dumnezeu îl echipase suplimentar și temeinic pentru acest lucru pe parcursul celor 40 de ani din deșertul țării Madian... și-acum i Se arată!
Moise păştea turma socrului său, Ietro, preotul Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustiu şi a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc, şi rugul nu se mistuia deloc. (Exod 3:1-2)
Aceasta este una dintre cele mai pregnante și impresionante imagini biblice! Moise a fost intrigat că tufișul acela uscat ardea dar nu se mistuia! Una dintre cele mai mari dovezi ale acurateţei Scripturii este existenţa naţiunii Israel. Cu mulţi ani în urmă, un împărat al Germaniei a pus capelanului său următoarea întrebare: „Care este cea mai mare dovadă a faptului că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu? Dovada asta trebuie să existe undeva în împărăţia mea”. Fără nicio ezitare, capelanul i-a răspuns: „Evreii, Sire. Ei sunt dovada”. Istoria poporului Israel conține în sine dovada protecției și călăuzirii lui Dumnezeu! Ei reprezintă într-un fel rugul aprins înspre care orice necredincios trebuie să se întoarcă şi să privească astăzi. Este uimitor cum au supravieţuit atâtor secole. Evreii au existat dinainte de Moise şi până în zilele noastre. Atâtea alte popoare au existat şi au dispărut, şi evreii au asistat la funeraliile tuturor acestor popoare. Israel s-a aflat în focul și-n centrul persecuţiei de când erau sclavi în Egipt şi până astăzi. Dar aşa cum rugul aprins nu era mistuit, nici Israelul nu a fost mistuit. O imagine de o simplitate și profunzime cutremurătoare!
Fiindcă veni vorba, când a fost ultima oară când aţi văzut un madianit? Cunoaşteţi steagul Madianului? Ştiţi ceva despre forma de guvernământ a Madianului? Nici eu, nici voi nu aţi văzut vreun madianit – pentru că nu mai există madianiți astăzi. Iar provincia Madian era situată în sudul teritoriului de azi al Israelului, în nord-vestul peninsulei arabice, pe țărmul estic al Golfului Aqaba al Mării Roșii).
Cei mai mulți cercetători și teologi cred că Îngerul Domnului care apare înaintea lui Moise nu este altul decât Hristos, înainte de întrupare. Și eu sunt de aceeași părere, după ani întregi de studiu biblic, chiar dacă unii pun la îndoială această opinie.
Moise a zis: „Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată şi pentru ce nu se mistuie rugul.” Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului şi a zis: „Moise! Moise!” El a răspuns: „Iată-mă!” Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.” (Exod 3:3-5)
Ca și cum Dumnezeu ar trebui să-i corecteze bunele maniere! Chiar dacă Moise fusese educat la curtea lui Faraon, nu era suficient de bine-crescut încât să se gândească să-şi scoată încălţămintea în prezenţa unui Dumnezeu Sfânt... sau poate că era doar uimit și aproape blocat, de ce vedea și auzea... Mă tem că prea mulţi oameni din ziua de azi care acceptă Cuvântul lui Dumnezeu devin prea familiari cu Dumnezeu. De aceea El îl învaţă pe Moise lecţia măreaţă a sfinţeniei lui Dumnezeu. Şi noi trebuie să deprindem această lecţie!
Şi a adăugat: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu. (Exod 3:6)
Dacă Moise L-ar fi privit pe Dumnezeu, ar fi avut parte de revelaţia Domnului Isus Hristos Însuși, în formă umană. Deci încă se mai poate spune cu îndreptățire: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18). Singura cale prin care Îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu este prin Domnul Isus Hristos – în care noi credem fără să-L fi văzut, cu o bucurie strălucită și indescriptibilă, adaugă apostolul Petru (1 Petru 1:8). Iar Domnul nu doar că I se arată, ci îi și vorbește lui Moise, făcându-și cunoscute intențiile și planul:
Domnul a zis: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îicunosc durerile. M-am coborât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi anume, în locurile pe care le locuiesc canaaniţii, hetiţii, amoriţii, fereziţii, heviţii şi iebusiţii.” (Exod 3:7-8)
Când Dumnezeu răscumpără, nu o face doar din ceva, ci şi pentru ceva, având în vedere un anumit scop, țintă... Am fost salvaţi din păcat pentru cer şi pentru sfinţire. Pavel explică acest concept în Efeseni 2:5-6: „Măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus”. Dumnezeu ne-a înviat şi ne-a dat o nouă poziţie în Hristos. Dacă astăzi puteți declara că sunteţi mântuiţi, să fiți siguri că sunteţi salvați în mod desăvârşit, adică ideal și veșnic – deoarece sunteți în Hristos. Aţi fost scoşi din Adam şi puşi în Hristos; aţi fost scoşi din moarte şi aduşi la viaţă; aţi fost scoşi din întuneric şi puşi în lumină. Cu alte cuvinte, aţi fost scoşi din iad şi așezați în rai. Aceasta este răscumpărarea: se referă la a fi scos din ceva şi așezat în altă parte... izbăviți din ceva rău și greu, pentru ceva nou, perfect și etern!
Dumnezeu a spus: „Am să-i scot pe copiii lui Israel din robie şi am să-i duc într-o ţară bună”. Aceasta este mântuirea lui Dumnezeu, aceasta este răscumpărarea Lui... Pe care o afirmă clar și răspicat – de trei ori Domnul pronunță cuvântul „țară” – promisiunea repetată patriarhilor avea să se împlinească negreșit – chiar dacă așteptaseră aproape o jumătate de mileniu! (Dar ce-s câteva veacuri la Dumnezeu?!) Și nu orice țară îi aștepta pe evrei – ci una bună și întinsă... chiar dacă locuită la acel moment de neamuri păgâne și puternice! Dar tocmai în asta se va vădi măreția Dumnezeului lor! Expresia „o țară unde curge lapte și miere” devine în timp proverbială, desemnând o zonă de mare frumusețe și rodnicie.
„Iatăcă strigătele israeliţilor au ajuns până la Mine şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii. Acum, vino, Eu te voi trimite la faraon, şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.” (Exod 3:9-10).
Se întâlnesc în aceste cuvinte atât nevoia poporului, cât și soluția lui Dumnezeu, prin precizarea metodei și instrumentului prin care Dumnezeu va interveni. Prin aceste cuvinte, Îngerul Domnului statuează clar misiunea lui Moise în economia planului divin de izbăvire a lui Israel. Și ca să vă dați seama cât de puțin s-a schimbat omenirea în ultimele trei-patru milenii, reacția lui Moise este edificatoare... și ușor de înțeles, nu? Pentru că și noi ne speriem și dăm bir cu fugiții când Dumnezeu ne dă o misiune, de parcă n-am ști că El întotdeauna odată cu sarcina acordă și resursele și asistența pentru îndeplinirea ei!
Moise a zis lui Dumnezeu: „Cine sunt eu, ca să mă duc la faraon şi să scot din Egipt pe copiii lui Israel?” (Exod 3:11).
Ce s-o fi-ntâmplat cu Moise?! Cu vreo 40 de ani în urmă, se simţea capabil să elibereze poporul... Era obraznic şi aproape arogant. A înjunghiat un egiptean şi a crezut că astfel a eliberat pe unul din fraţii săi de persecuţie... și chiar credea că acel gest va fi înţeles. A crezut că poate elibera poporul prin puterile sale, dar a aflat că nu putea, în primul rând pentru că oamenii nu-l percepeau ca pe unul din ei... și-apoi nu se putea pentru că lucra independent de planul și voia lui Dumnezeu! De aceea a găsit potrivit Dumnezeu să-l trimită în pustie pentru o echipare specială care să-l facă potrivit pentru slujba sa. Așa află Moise cât de slab era de fapt... Și își dă seama că nu poate elibera poporul prin propriile forţe.
Acum Moise – care nu-și dădea încă seama de rostul celor 40 de ani ai săi în pustie, și parcă nu-L cunoștea pe Cel ce-i anunța planul, și rolul lui Moise în el... – Moise deci îi răspunde lui Dumnezeu: „Cine sunt eu? Nu pot face ceea ce-mi ceri”. Și putem spune că abia acum Dumnezeu îl poate folosi... pentru că acesta este modul de lucru al lui Dumnezeu cu toţi oamenii Săi.
Dumnezeu a trebuit să-l ia pe tânărul David, care putuse ucide un uriaş, şi să-l facă să se ascundă în peşterile şi gropile din pământ, pentru că era vânat ca o potârniche. Afla astfel și David cât de slab era... Abia apoi Dumnezeu l-a putut face rege!
Profetul Ilie a fost îndeajuns de curajos să păşească în curtea împărătească a lui Ahab şi a Izabelei şi să le spună: „Nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu.” (1 Împăraţi 17:1). Ilie nu era chiar atât de curajos precum părea. Și Dumnezeu l-a dus și pe el în pustie, pentru că acolo și așa Îşi formează El oamenii. Ilie își procura apa de băut dintr-un pârâu din apropierea ascunzătorii sale... până a venit seceta care a secat pârâul. A văzut cum debitul apei se micşora văzând cu ochii... şi s-o fi gândit: „Viaţa mea este exact ca un pârâu secat...” Și avea dreptate! Apoi Ilie a petrecut destul de multă vreme hrănindu-se dintr-un ulcior cu făină gol. A văzut că el nu era nimic, dar şi că Dumnezeu era totul. Când Ilie și-a dat seama de asta, Dumnezeu l-a putut folosi ca să-i demaşte pe proorocii lui Baal şi să pogoare foc din cer!
Apostolul Pavel a formulat atare experiențe (de care și el avusese parte) astfel: „De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:10). Acesta este, cu siguranţă, un paradox. Totuşi este ceea ce Dumnezeu a vrut neapărat ca Moise să învețe. Iar când omul lui Dumnezeu și-a dat seama că nu el va elibera poporul, ci Dumnezeu prin el, abia atunci Dumnezeu a putut să-l folosească.
Unul din motivele pentru care Dumnezeu nu ne mai foloseşte astăzi este pentru că suntem prea siguri de noi, prea puternici. V-aţi gândit vreodată la asta? Dumnezeu nu ne poate folosi când suntem prea puternici... Prin slăbiciunea noastră devenim puternici! Apostolul Pavel: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.” (1 Cor 1:27). Moise şi Pavel au recunoscut că Dumnezeu poate lucra prin noi doar atunci când noi suntem slabi. Este uimitor ce poate face Dumnezeu printr-un vas slab!
Dumnezeu a zis: „Eu voi fi negreşit cu tine; şi iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta.” Moise a zis lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi»; şi mă vor întreba: «Care este Numele Lui?», ce le voi răspunde?” (Exod 3:12-13).
Întrebarea pusă de Moise era una normală. Sunt sigur că oricare dintre noi am fi pus  aceeaşi întrebare. Lui Moise îi era teamă că evreii nu-l vor accepta. Nu ştia cum să li-L explice pe Dumnezeu, nu ştia cum îi va aduce pe israeliţi pe muntele lui Dumnezeu. Cu astfel de probleme se confrunta Moise... Dar observaţi cum îi răspunde Dumnezeu:
Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce Se numeşte „Eu sunt”, m-a trimis la voi.»“ (Exod 3:14)
Fără îndoială, se află mai multe de cât se înțeleg ori s-au spus, în acest „Eu sunt”! Dar există câteva lucruri de primă importanţă care trebuie luate în considerare. Numele „Eu sunt” este vestita tetragramă, sau un cuvânt din 4 litere. Îl traducem prin Iehova, însă poate fi rostit şi ca Iahve. Deci e important cum îl pronunţaţi... Evreii nu-l prea pronunță! Devenise cu timpul un nume atât de sacrosanct, atât de înfricoșător pentru copiii lui Israel, încât nici nu îl mai puteau rosti. Ca să nu profaneze Numele Lui, evreii evitau și evită să-l folosească. În pofida unora cărora li se pare că știu/sunt siguri cum se pronunță acest nume, în realitate nimeni nu ştie sigur. De aceea, să reținem traducerea: „Eu sunt” este Numele lui Dumnezeu.
În Geneza vedem că Dumnezeu este Creatorul. El este Elohim, Dumnezeul cel mare cu o multitudine de caracteristici, Cel care există, pur şi simplu: Eu sunt Cel ce Sunt. Acesta este Dumnezeul care-l trimitea pe Moise să elibereze poporul Israel. În Psalmul 135:13 citim: „Doamne, Numele Tău rămâne pe vecie; Doamne, pomenirea Ta ţine din neam în neam”. „Domnul” din acest verset este vestita tetragramă tradusă prin „Eu sunt Cel ce Sunt”. Este important să vedem că acest nume ne arată că „Dumnezeu este” – o existență mereu actuală, deci infinită în timp și spațiu! Pentru că El este oricum dincolo de ele, în afara lor... Sosise timpul ca să se împlinească promisiunea făcută lui Iosif în Geneza 50:25: „Când vă va cerceta Dumnezeu…”
Dumnezeu a mai zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: «Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.»“ (Exod 3:15)
Dumnezeu Se arătase lui Avraam, Isaac şi Iacov. Acelaşi Dumnezeu îl trimitea pe Moise la copiii lui Israel, şi modul cum trebuia acționat este redat în următoarele versete:
Du-te, strângepe bătrânii lui Israel şi spune-le: „Mi S-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov. El a zis: «V-am văzut şi am văzut ce vi se face în Egipt, şi am zis: „Vă voi scoate din suferinţa Egiptului şi vă voi duce în ţara canaaniţilor, hetiţilor, amoriţilor, fereziţilor, heviţilor şi iebusiţilor, într-o ţară unde curge lapte şi miere.” Ei vor asculta de glasul tău; şi te vei duce, tu şi bătrânii lui Israel, la împăratul Egiptului şi îi veţi spune: „Domnul Dumnezeul evreilor S-a întâlnit cu noi. Dă-ne voie să mergem cale de trei zile în pustiu, ca să aducem jertfe Domnului Dumnezeului nostru.” Ştiu că împăratul Egiptului n-are să vă lase să plecaţi decât silit de o mână puternică.. Eu Îmi voi întinde mâna şi voi lovi Egiptul cu tot felul de minuni pe care le voi face în mijlocul lui. După aceea, are să vă lase să plecaţi.››” (Exod 3:16-20)
Dumnezeu i-a dat lui Moise o agendă şi cursul pe care avea să-l urmeze. Trebuia să le spună bătrânilor lui Israel despre planul de eliberare al lui Dumnezeu. Apoi el şi bătrânii vor merge la Faraon să-i ceară permisiunea să facă o călătorie de 3 zile în pustie, pentru ca tot poporul să aducă jertfe de consacrare și mulțumire lui Dumnezeu. Ideea era ca Moise să-i prezinte cu tact lui Faraon planul de eliberare, și nu să-i zică fără menajamente: „Noi plecăm şi ne întoarcem în Canaan pentru totdeauna!” Dumnezeu îl atenţionează pe Moise că Faraon nu va lăsa poporul să plece. Iar refuzul acestuia va declanșa campania lui Dumnezeu împotriva autorităților și zeilor Egiptului. După această confruntare, deşi Dumnezeu Îşi va demonstra puterea prin lucrările Sale minunate, Faraon va rămâne de neclintit şi nu-i va îngădui lui Israel să plece. În consecință, Dumnezeu va trimite urgii care să-l facă pe Faraon să se răzgândească... și în cele din urmă, de voie-de nevoie, acesta îl va lăsa pe Israel să plece din Egipt. Dumnezeu avea un plan, și îl va urma neabătut!
Voi facechiar ca poporul acesta să capete trecere înaintea egiptenilor; şi, când veţi pleca, nu veţi pleca cu mâinile goale. Fiecare femeie va cere, de la vecina ei şi de la cea care locuieşte în casa ei, vase de argint, vase de aur şi haine, pe care le veţi pune pe fiii şi fiicele voastre. Şi veţi jefui astfel pe egipteni. (Exod 3:21-22)
Cuvântul „cere” din acest pasaj nu înseamnă a fura, ci desemnează plata unei datorii. Ca sclavi, israeliţii nu primeau nicio plată pentru munca lor. Era forma prin care Dumnezeu le permitea să se facă o reparație pentru datoriile acumulate în urma a sute de ani de muncă. Vor părăsi Egiptul, și vor fi și recompensaţi pentru atâţia ani de zbucium. Dumnezeu Se îngrijea... și Se îngrijește! – de poporul Său. Vă las în mâna Lui, până data viitoare!

Exodul 4:1-31 | Itinerar Biblic | Episodul 106

Dragi ascultători, mărturisesc că nu doar înainte de startul fiecăreui episod al acestui program, ci mult mai adesea mă gândesc și-ncerc să-mi închipui unde va ajunge mesajul de azi, în ce împrejurări vă găsește pe fiecare, în ce dispoziție, în ce stare de spirit, ce părere aveți despre ce și cum vi se comunică, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu. Și nu mă refer la calitatea acestui program în sine, ci la cât vă ajută el să atingeți scopul care sper că vă animă: este el doar cunoașterea Bibliei? Nu e rău, dar nu-i destul și nu trebuie să fie prioritar. Biblia ne spune că doar dragostea zidește, pe când cunoștința îngâmfă! Să nu uităm că Biblia este inspirată de Dumnezeu și ni-L prezintă pe Dumnezeu. Folosindu-se de învățături directe, de porunci, de ilustrații, de poezie, de istorie, de cronologii, de evenimente istorice, Biblia îndrumă, îndreaptă, indică spre Dumnezeu. Biblia e unică nu pentru că e literatură, istorie, profeție, educație la superlativ, ci pentru că ne prezintă o soluție unică la problema capitală a omenirii. Iar cărțile care compun această Carte a cărților, inclusiv Exodul în care ne găsim, nu sunt menite să ne impresioneze prin evenimentele și personajele umane mărețe pe care ni le schițează sau detaliază, ci să ne ajute să-L cunoaștem tot mai bine pe Dumnezeu – Cel care este deasupra timpului și istoriei. Și când nu înțelegem ce sau de ce, și când ne cuprinde nerăbdarea sau credem că lucrurile trenează, că răspunsurile sau soluțiile întârzie, să nu uităm un principiu fundamental: Dumnezeu Își onorează promisiunile, Dumnezeu e credincios și consecvent făgăduințelor și caracterului Său. În perfecțiunea Sa, El nu-și împarte slava cu nimeni și nimic, nu e reținut de nicio forță sau context, nu întârzie niciodată în raport cu voia și planul Său, și acționează cu scopul suprem al răscumpărării omului. A făcut ce era mai greu și a plătit prețul cel mai scump – în Isus Hristos, Fiul Său și Mântuitorul nostru – pe care L-a promis din vechime și care va reveni să-și preia poporul pe care tot Dumnezeul îl formează și rafinează în prezent, prin mijloacele harului și lucrarea Duhului.
Lucru absolut admirabil este că adesea Dumnezeu cheamă și înrolează oameni care să-I fie parteneri în lucrarea grandioasă a mântuirii, pe care o desfășoară de milenii pe pământ. El – Dumnezeu – desemnează, El convinge, El înzestrează, El însoțește, El împlinește... omul trebuie doar să asculte și să consimtă perfecțiunilor divine. Constatăm însă adesea mai degrabă confuzie, neascultare, teamă, îndărătnicie în răspunsul nostru. Încă un principoiu pe care e bine să nu-l uităm: Dumnezeu inițiază mântuirea, El lucrează răscumpărarea, și când ne cheamă să-i fim alături – tot El are ultimul cuvânt, pentru că așa-zisele noastre argumente limitate și ridicole nu-L impresionează, nu-L conving, nu-L împiedică! Vom vedea imediat că așa stau lucrurile și din istoria în toiul căreia suntem...  
Vă reamintesc, suntem la începutul cărții Exodul... data trecută și-n capitolul precedent – 3 – am fost martorii unei revelații speciale: Dumnezeu Se arată într-un tufiș care ardea necurmat, și-i dezvăluie lui Moise identitatea și intențiile Sale cu privire la poporul Israel aflat sub apăsare egipteană. Capitolul 4 continuă să redea această întâlnire și discuția dintre Dumnezeu şi Moise.
Unul din lucrurile care trebuie să ne dea de gândit este că Moise reacţionează așa cum am reacționa cei mai mulţi dintre noi în astfel de momente. Îmi place că Biblia nu încearcă să ne prezinte numai personaje pozitive în cele mai bune momente ale lor. Biblia este o carte care prezintă viaţa în toată complexitatea ei, iar personajele ei sunt oameni credibili, cu suișuri și coborâșuri, cu puncte tari și puncte slabe – dar al căror mare merit este acela că au dat voie Duhului Sfânt să schimbe viaţa lor... cu excepții inevitabile, desigur.
Am spus au dat voie, pentru că nu toate au mers ușor de la bun început. La fel se întâmplă şi cu Moise, care după ce petrece 40 de ani ca prinţ al Egiptului, încearcă prin propriile eforturi să elibereze pe fraţii lui evrei din captivitatea egipteană... dar se izbeşte tocmai de ingratitudinea și împotrivirea fraţilor săi, şi după ce omoară un egiptean este nevoit să fugă în deşert pentru a se ascunde de faraon.
Pe lângă faptul că se căsătoreşte şi are doi copii, Moise trece prin profunde prefaceri, toate supravegheate, orchestrate și coordonate de Dumnezeu, care îl pregătea astfel pentru unul din cele mai importante evenimente din istoria poporului evreu – ieşirea din Egipt.
Moise petrecuse 40 de ani în Madian şi acum venise timpul să se întoarcă în Egipt pentru a face ceea ce dorea cu 40 de ani mai înainte. Numai că – acum, când Dumnezeu era Cel care-i încredinţa acest mandat – Moise dă înapoi!
Știți desigur că până la urmă Moise va ajunge la poporul evreu și se va înhăma la slujba dificilă de a-l pregăti pentru ieşirea din Egipt. Dar până la acel moment mai sunt niște lucruri care trebuie să aibă loc, inclusiv în/cu Moise. Iată-l stând față în față cu rugul aprins din care îi vorbea Dumnezeu, care-i explică întregul plan cu privire la scoaterea poporului din robie.
Moise credea că are câteva motive pentru care nu se simţea omul potrivit pentru slujba pe care Dumnezeu voia să i-o dea. Așa că îndrăznește să-și exprime obiecțiile:
Moise a răspuns şi a zis: „Iată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: «Nu ţi S-a arătat Domnul!»“ Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?” El a răspuns: „Un toiag.” (Exod 4:1-2)
În zilele ce aveau să urmeze, Moise trebuia să folosească acel toiag în multe feluri diferite. Toiagul va deveni simbolul autorităţii sale, va fi o mărturie a prezenţei lui Dumnezeu alături de Moise pentru Israel şi Egipt. De asemenea, va sluji ca sursă de putere pentru el.
Domnul a zis: „Aruncă-l la pământ.” El l-a aruncat la pământ, şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el. (Exod 4:3)
Când Moise a aruncat toiagul la pământ, acesta s-a transformat într-un mică fiară. Să știți că acel toiag nu avea nu știu ce înzestrări magice. Era o unealtă a păstorului Moise, și ca orice instrument putea fi folosit fie de Satan, fie de Dumnezeu. Dacă facem o paralelă între o bancnotă și acel toiag: bancnota poate fi folosită pentru a plăti un criminal, sau pentru prostituţie, jocuri de noroc, băuturi alcoolice etc. Cu alte cuvinte, acea bancnotă devine un şarpe. Doar când ea ajunge în mâna unui om al lui Dumnezeu, poate fi folosită bine în lucrarea Domnului. În acest pasaj Dumnezeu ne învaţă o  lecţie foarte importantă.
Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă.” El a întins mâna şi l-a apucat; şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-un toiag în mâna lui. (Exod 4:4)
Mulţi oameni consideră că automobilele, radioul sau televizorul, tehnologia, chiar și unele instrumente muzicale sunt de la diavol. Da, cel rău poate folosi aceste instrumente, dar ele pot fi bine folosite şi în slujba lui Dumnezeu. Apucaţi acel şarpe de coadă! Folosiţi automobilul pentru a conduce pe un sfânt drag la biserică, sau pe unul din prietenii voştri necreştini ca să asculte Cuvântul lui Dumnezeu predicat. Acordaţi sprijin programelor creştine de radio şi televiziune. Faceţi-vă partea şi folosiţi mass-media ca pe un instrument în slujba Domnului, nu ca pe un instrument al celui rău. Cântați Domnului cu toată inima și cu toate corzile vocii și instrumentelor! Transformaţi-le într-un toiag în mâna lui Dumnezeu.
EXODUL 4:5!!!
Dumnezeu l-a chemat pe Moise pentru a elibera  poporul Israel din robia Egiptului. L-a echipat timp de 40 de ani în pustie şi l-a trimis când a văzut rugul aprins. Acest om, care la un moment dat a fost atât de nerăbdător încât a luat-o înaintea lui Dumnezeu, şovăie acum să accepte noua lui slujbă oferită de Dumnezeu. I-a spus lui Dumnezeu obiecţiile sale şi, în schimb, Dumnezeu i-a pus un toiag în mână. El învaţă astfel că atunci când toiagul este folosit după voia lui Dumnezeu de un om care cedează în faţa Lui, acesta devine simbolul autorităţii sale. În plus faţă de toiag, Domnul îi dă lui Moise o altă garanţie şi-l învaţă o lecţie importantă, în timp ce el urmează să-şi asume marea responsabilitate de a conduce pe Israel afară din Egipt.
Domnul i-a mai zis: „Bagă-ţi mâna în sân.” El şi-a băgat mâna în sân; apoi a scos-o, şi iată că mâna i se acoperise de lepră şi se făcuse albă ca zăpada. Domnul a zis: „Bagă-ţi din nou mâna în sân.” El şi-a băgat din nou mâna în sân; apoi a scos-o din sân; şi iată că mâna se făcuse iarăşi cum era carnea lui. „Dacă nu te vor crede” a zis Domnul, „şi nu vor asculta de glasul celui dintâi semn, vor crede glasul celui de al doilea semn.” (Exod 4:6-8)
Acest mesaj măreţ este în special pentru Moise. Sânul lui simbolizează viaţa sa interioară. Proverbe 4:23 spune: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”. Cu alte cuvinte, mâna va face ceea ce spune inima. Dumnezeu a vrut să pună toiagul în mâna unui om supus Lui. Acum El doreşte ca mâna lui Moise să fie în acord cu inima. Domnul a făcut această afirmaţie în Matei 7:17: „Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.” Apoi în Luca 6:45 Domnul spune: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura”. Dumnezeu îi spune lui Moise că vrea mâna şi inima sa. Dumnezeu ne spune asta şi nouă astăzi. El nu vrea banii sau abilităţile noastre, ci vă vrea pe voi şi pe mine. Dacă ne ia pe noi atunci va primi şi restul.
EXODUL 4:9!!! Moise îşi pune mâna în sân şi o scoate de acolo plină de lepră. O pune din nou şi o scoate curată. Din inimă va ieşi ce sunteţi voi cu adevărat. Dumnezeu a vrut ca acel toiag să fie în mâna unui om supus Lui. Vroia ca mâna acelui om să se mişte în aceeaşi direcţie cu inima sa supusă. Aceasta este lecţia pe care o are Dumnezeu pentru Moise, pentru poporul Israel şi pentru noi astăzi – rămâne să decidem dacă ne-o însușim!
Moise a zis Domnului: „Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba-mi este încurcată.” (Exod 4:10)
Moise aduce acum altă obiecţie. El spune: „Doamne, Tu ai nevoie de un orator elocvent pentru această slujbă, iar eu nu sunt bun la asta”. Moise demonstrase că ştie să vorbească la nevoie, dar acum căuta o scuză. Se simțea nepotrivit pentru lucrarea aceasta...
Domnul i-a zis: „Cinea făcut gura omului? Şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul? Du-te, dar; Eu voi fi cu gura ta şi te voi învăţa ce vei avea de spus.” (Exod 4: 11-12)
Dumnezeu îi spune că nu vrea doar mâna lui, dar vrea şi gura lui. Îi promite că va fi cu el şi-l va învăţa tot ce va avea de spus. Din inimă ies izvoarele vieţii şi „ceea ce se găseşte în adâncul inimii va ieşi la suprafaţă”. Dumnezeu dorea inima lui Moise, și voia s-o umple!
Moise a zis: „Ah! Doamne, trimite pe cine vei vrea să trimiţi.” (Exod 4:13)
Nici nu știi dacă Moise chiar încearcă să-şi găsească un înlocuitor, sau pur și simplu încerca să-i transmită Domnului că oricine ar fi fost mai bun decât el, oricine – în orice caz, nu el! Nu-l interesa și nu se simțea pregătit pentru o asemenea misiune.
Atunci Domnul S-a mâniat pe Moise şi a zis: „Nu-i oare acolo fratele tău, Aaron, levitul? Ştiu că el vorbeşte uşor. Iată că el însuşi vine înaintea ta; şi, când te va vedea, se va bucura în inima lui. Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvintele în gura lui; şi Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui; şi vă voi învăţa ce veţi avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţine pentru el locul lui Dumnezeu.” (Exod 4:14-16)
Moise a făcut o mare greşeală când a cerut lui Dumnezeu un vorbitor. Dumnezeu a îngăduit acest lucru, dar El nu-şi dorea o comandă divizată. Veţi vedea cum acest lucru a cauzat probleme în timpul călătoriei poporului Israel prin pustie. În Cartea Numeri vom vedea cum Aaron face un viţel de aur pentru ca Israel să i se închine, în vreme ce Moise se afla pe muntele Sinai! A fost o gafă teribilă din partea lui Aaron, cauzată de autoritatea divizată. Apoi alte şi alte probleme vor apărea în cartea Numeri. Dumnezeu nu avea nevoie de Aaron ca să elibereze poporul Israel; avea nevoie doar de Moise. Totuşi, pentru că Moise a şovăit şi nu s-a încrezut în Dumnezeu, Domnul a trebuit să trimită un alt om împreună cu el. Este bine să ne recunoaştem slăbiciunile, dar când Dumnezeu ne cheamă la o misiune, trebuie să răspundem cu încredere. Dumnezeu ne va și echipa pentru lucrarea la care ne cheamă!
„Ia în mână toiagul acesta, cu care vei face semnele.” Moise a plecat; şi, când s-a întors la socrul său, Ietro, i-a zis: „Lasă-mă, te rog, să plec şi să mă întorc la fraţii mei, care sunt în Egipt, ca să văd dacă mai trăiesc.” Ietro a zis lui Moise: „Du-te în pace!” (Exod 4:17-18)
Pentru a păstra armonia familiei, și căpătând binecuvântarea și acordul de principiu al socrului său, pe care se vede treaba că-l respecta foarte mult, Moise se pregătește de drum, așteptând – cred eu – doar semnalul Domnului pentru a ști când să pornească. Și la momentul potrivit, Moise o apucă pe drumul spre Egiptul de care fusese despărțit 40 de ani
Domnul a zis lui Moise, în Madian: „Du-te, întoarce-te în Egipt: căci toţi cei ce umblau să-ţi ia viaţa au murit.” (Exod 4:19)
Între timp, în Egipt Faraonul care poruncise moartea lui Moise era el mort, aşa că Moise nu mai avea de ce să se teamă în acest sens.
Moise şi-a luat nevasta şi copiii, i-a pus călare pe măgari şi s-a întors în ţara Egiptului. Şi-a luat în mână toiagullui Dumnezeu. Domnul a zis lui Moise: „Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi toate minunile pe care ţi le pun în mână, să le faci înaintea lui faraon. Eu îi voi împietri inima, şi nu va lăsa pe popor să plece.” (Exod 4:20-21)
Faptul că Dumnezeu spune că El va împietri inima lui Faraon a pus întotdeauna problema înțelegerii mdului de lucru al lui Dumnezeu... și dificultpțile vor reveni când încep urgiile. Vom studia acest aspect într-un mod mai detaliat la momentul potrivit şi vom ajunge – sper – la o perspectivă satisfăcătoare. Domnul continuă să-i dea indicații precise lui Moise:
Tu vei zice lui faraon: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut.»“ (Exod 4:22)
Dumnezeu nu a numit pe fiecare israelit „fiu al lui Dumnezeu”, ci s-a referit la națiune ca întreg când a spus: „Israel e fiul Meu, întâiul Meu născut”. Și Moise va continua:
Îţi spun: „Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut.” (Exod 4:23)
Dumnezeu a fost cât se poate de clar și de răbdător; i-a spus lui Faraon de la începutul conflictului: „Ori îl laşi pe fiul Meu, Israel, să plece, ori îl ucid pe fiul tău”. Dumnezeu a trimis multe urgii înainte ca să se atingă de întâii-născuţi ai egiptenilor, oferindu-i timp suficient pentru a-L recunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi a-l lăsa pe Israel să plece... însă Faraon nu s-a folosit de niciuna din ocaziile avute.
În timpul călătoriei, într-un loc unde a rămas Moise peste noapte, l-a întâlnit Domnul şi a vrut să-l omoare. (Exod 4:24)
Acesta chiar este un verset neobişnuit,  ca întregul pasaj de altfel, și pare să se refere la faptul că Moise neglijase să-i taie împrejur pe fiii săi. Tăierea împrejur era dovada sau sigiliul legământului încheiat de Dumnezeu cu Avraam. Dacă Moise urma să-L proclame pe Dumnezeu altora, El trebuia să fie ascultător de voia Domnului. Dumnezeu a trebuit să-l forţeze pe Moise să-şi amintească de neascultarea sa. Nu se știe cum l-a afectat pe Moise această intenție a lui Dumnezeu, dar se pare că – deși revoltată și dezgustată – soția lui a trebuit să înfăptuiască ritualul tăierii împrejur, cum citim mai departe
Sefora a luat o piatră ascuţită, a tăiat prepuţul fiului său şi l-a aruncat la picioarele lui Moise, zicând: „Tu eşti un soţ de sânge pentru mine.” Şi Domnul l-a lăsat. Atunci a zis ea: „Soţ de sânge!”, din pricina tăierii împrejur. (Exod 4:25-26)
Repet: incidentul e greu de înţeles şi trebuie să căutăm sursa pentru a examina problema. Când Moise a fugit din Egipt a mers în ţinutul Madian. Madianiţii erau urmaşii lui Avraam şi ai Cheturei, și erau un popor monoteist. Nu era un popor idolatru, ci se închinau lui Dumnezeu. Moise se simţea bine cu aceşti oameni. S-a ataşat de preotul Madianului, care avea 7 fete, și s-a căsătorit cu una din ele, Sefora. Primul lor fiu, Gherşom, care înseamnă „străin”, s-a născut în Madian. Moise fusese un străin, dar reuşise să se adapteze bine. Se pare însă că în viaţa lor conjugală exista o problemă. Dumnezeu l-a chemat pe Moise la rugul aprins şi l-a trimis să plece în Egipt. În timpul călătoriei, Dumnezeu a încercat să-l omoare (nu există indicii sau interpretări pertinente, dar se pare că Moise neglijase ritualul de tăiere împrejur al fiului său. Tăierea împrejur era simbolul şi sigiliul legământului lui Dumnezeu cu Avraam, prin care trebuia ca israeliţii să învețe să nu aibă încredere în firea lor. Carnea trebuia tăiată şi fiecare israelit era chemat să-şi pună încrederea în Dumnezeu).
Geneza 15:6, Psalmul 106:31, Romani 4:3 şi Galateni 3:6 ne spun că Avraam l-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Isaac şi Iacov au urmat exemplul lui Avraam. Tăierea împrejur era dovada că acela era fiul lui Avraam, era o dovadă a credinţei lor. Ei bine, se pare că Sefora s-ar fi împotrivit acestui ritual de tăiere împrejur, iar Moise nu insistase. Probabil că Moise nu simţea că ar fi fost un lucru esențial, iar soţia lui va fi fost de părere că era un lucru nebunesc şi sângeros. În orice caz, Moise nu a vrut să declanşeze o ruptură în viaţa lor de familie. Soţia lui Moise era monoteistă – doar că se împotrivea ritualului poruncit de Dumnezeu, iar Moise n-a vrut să facă mare caz din asta. Iată că Moise era gata să-l înfrunte pe Faraon, dar nu o putea confrunta pe soţia sa. Moise le putea spune israeliţilor când greşeau, dar nu s-a opus soţiei sale, când aceasta a greşit.
Este clar că Moise a crezut că poate scăpa cu neascultarea lui din acest domeniu al vieţii sale. A lăsat lucrurile să treacă pe lângă el, cum fac mulţi lucrători creştini care îşi neglijează familiile, încercând să salveze familiile altora. Dumnezeu a intervenit în viaţa lui Moise. L-a oprit în drum spre Egipt şi i-a atras atenţia asupra seriozităţii acestui lucru. Este un pericol imens când soţul şi soţia nu se pun în mod complet de acord în chestiuni spirituale. De aceea Scriptura ne avertizează de faptul că necredincioşii şi credincioşii nu se pot căsători.
Sefora a fost cea care a îndeplinit ritualul de tăiere împrejur al fiului lor pentru a salva viaţa lui Moise. Așadar, ceea ce ea a făcut a fost până la urmă un act de credinţă și supunere din partea ei. A revendicat promisiunea legământului cu Avraam, răscumpărarea prin sânge. După tăierea împrejur a fiului lor, probabil când au ajuns în Egipt, Moise a văzut problema şi a trimis-o înapoi acasă la tatăl ei. Apoi, în timpul mărşăluirii prin pustie, Ietro îi va ieși înainte lui Moise, având-o pe Sefora cu el, pentru ca cei doi să se împace. Dar asta va fi mai târziu... Deocamdată (și-ncheiem cu acest pasaj și întâlnirea de azi!)
Domnul a zis lui Aaron: „Du-te înaintea lui Moise în pustiu.” Aaron a plecat: a întâlnit pe Moise la muntele lui Dumnezeu şi l-a sărutat. Moise a făcut cunoscut lui Aaron toate cuvintele Domnului, care-l trimisese, şi toate semnele pe care-i poruncise să le facă. Moise şi Aaron şi-au văzut de drum şi au adunat pe toţi bătrânii copiilor lui Israel. Aaron a istorisit toate cuvintele pe care le spusese Domnul lui Moise; şi Moise a făcut semnele înaintea poporului. Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzusesuferinţa; şi s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la pământ. (Exod 4:27-31)
Luăm act așadar și de întâlnirea emoționantă a celor doi frați care vor conlucra în aventura izbăvirii (Aaron avea deja 83 de ani!), dar și de contactul reluat cu bătrânii poporului, deci călătoria de înapoiere în Egipt se încheiase cu succes. Punem și noi punct aici călătoriei împreună făcută astăzi, sper să ne reîntâlnim data viitoare, pentru că acțiunea și învățămintele Exodului sunt abia la început... Pe curând deci!

Exodul 5:1-23 | Itinerar Biblic | Episodul 107

Dragi ascultători, sper că sunteți de acord cu zicala românească: „omul cât trăiește învață”! Și asta nu se referă la relația cu școala, ci la disponibilitatea de a te cizela permanent, de a afla lucruri sau a testa relații sau domenii noi, nu doar de dragul de a cunoaște, ci pentru viața să-ți fie mai bună, iar trăirea mai rodnică. Dar ca viața să-ți fie perfectă și veșnică ai nevoie de un singur lucru: împăcarea cu Dumnezeu. Ce-nseamnă și cum se realizează de fapt asta aflăm din Cuvântul lui Dumnezeu, în forma sa scrisă: Biblia, pe care ne-o facilitează Duhul Sfânt.
Deci suntem din nou împreună în prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu, din/prin care primim cele mai importante învăţături. Personajul uman principal al cărții Exodul – în care ne aflăm – și autorul de altfel al primelor cinci cărți ale Sfintei Scripturi este Moise. Nu știu dacă vreunul dintre onorabilii noștri ascultători cu mai mulți ani în urma dânșilor s-ar mai socoti gata să învețe la 80 de ani, sau să se lanseze într-un proiect nou și dificil. Ei bine, din acest punct de vedere Moise este un personaj exemplar: deși fusese pregătit îndelung în cele mai înalte şcoli ale vremii, pentru a deveni poate parte din clasa conducătoare – sau poate chiar liderul – unui regat grandios al vremii (Egiptul), acest lucru nu s-a întâmplat. Ba mai mult, a fost necesar să treacă și prin şcoala deşertului (una mai grea și la fel de lungă!) pentru a deprinde ceea ce reușise să învețe în calitatea lui de prinţ: întâlnirea și experienţele cu Dumnezeu constituie adevărata şcoală!
Putem extrage o învățătură de folos pentru orice om din orice vreme: e important să învăţăm ceea ce ne oferă în sistemul educaţional, dar adevăratele acumulări, cele care aduc succes și viaţă, sunt acelea care provin de la Dumnezeu. De aceea ne apropiem cu reverenţă şi deosebită atenţie faţă de Cuvântul Lui, de unde sigur vom mai învăța lecții valoroase.
Suntem acum la capitolul 5 al cărţii Exodul, unde Moise ajunge pentru prima dată înaintea Faraonului în exercițiu. Până în acest moment (avea 80 de ani), putem spune că Moise fusese intens instruit, și formal și inofrmal, și de oameni dar permanent sub ochiul suveran al lui Dumnezeu. Pentru el, viața de până acum însemnase pregătire – urma testul, misiunea, bătălia, graduarea. Împreună cu fratele său Aaron (care avea 83 de ani!), se prezintă în faţa lui Faraon. Momentul va coincide cu deschiderea seriei de dezastre care va afecta grav Egiptul.
Cu privire la aceste urgii (plăgi), trebuie să spunem că ele au venit ca reacție divină împotriva idolatriei. Este în fapt războiul pe care Dumnezeu îl va purta cu zeii Egiptului. Rețineți deci: plăgile nu au fost rodul hazardului, ci intervenţii orchestrate de Dumnezeu. Ele au avut de fiecare dată în vedere câte o zeitate a Egiptului. Faraon întreabă la un moment dat: „Cine este Dumnezeu?! Eu nu-L cunosc şi nu voi îngădui poporului să plece!” Aşa că Dumnezeu Se prezintă, dar modul în care va face Faraon cunoştinţă cu Domnul nu îi va conveni deloc! În Exodul 7:5, Yahweh Își prezintă foarte clar intențiile: „Egiptenii vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului, şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.”
Deci plăgile pe care le foloseşte Dumnezeu au un dublu scop: scoaterea poporului evreu din Egipt şi etalarea puterii glorioase a Domnului în faţa Egiptenilor. Se spune că erau peste 3000 de zei în Egipt, iar Domnul şi-a arătat atotputernicia şi unicitatea prin acele plăgi. Deci să fie clar: Dumnezeu a folosit urgiile pentru a-și elibera poporul şi pentru ca egiptenii să ştie cine era El.
Pentru că am spus că fiecare din cele 10 urgii administrate de Dumnezeul dumnezeilor a atras atenția asupra câte unui  zeu diferit din Egipt, trebuie să ținem cont că existau mii de temple, milioane de idoli şi vreo 3.000 de zei în Egipt! Puține țări din lumea de azi ar putea concura cu panteonul egiptean antic! Religia Egiptului era puternică. Noi avem tehnologie ultimul răcnet și trimitem misiuni spațiale către marginile Universului - dar aceasta nu înseamnă că suntem superiori. Toate cunoştinţele noastre de azi sunt bazate pe ce ne-a fost lăsat ca moştenire de către cei din trecut, clădim pe cunoştinţele transmise mai departe timp de secole. Pavel exprimă foarte clar că exista putere în religia Egiptului în 2 Timotei 3:8: „După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa”. Puterea religiei Egiptului era însă de sorginte satanică, or Satan făgăduieşte putere celor ce i se închină. Oracolul grecesc din Delphi era un alt exemplu concret.
Dumnezeu nu putea rămâne impasibil când aleșii Lui sunt prinși la mijloc, opresați direct și indirect! Deși știa ce repede își vor schimba evreii atitudinea, Își direcţionează urgiile spre izbăvirea lor și împotriva idolatriei din Egipt, împotriva lui Faraon şi împotriva lui Satan. Era o bătălie a zeilor. Exod 12:12 confirmă: „În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul.” Dumnezeu a demascat că acei zei sunt falşi şi a descoperit poporului puterea Sa de a-i elibera. Acelor israeliţi născuţi printre cărămizi, în mijlocul idolatriei, Dumnezeu trebuia să le dovedească că El era superior celorlalţi zei.
O scurtă trecere în revistă ne-ar putea ajuta în acest punct, pentru a înțelege mai bine semnificaţia acestor urgii. Când Moise a stat pentru prima oară înaintea lui Faraon și și-a preschimbat toiagul într-un şarpe, înţelepţii lui Faraon au făcut și ei aceeaşi minune. De aici înțelegem că Satan are și el putere. După această demonstraţie au urmat cele 10 urgii, în ordine:
1.Apa transformată în sânge (Exod 7:19-25). Egiptul depindea de revărsarea Nilului, atât pentru asigurarea necesarului de apă, cât şi pentru fertilizare. De aceea, acest râu era sacru pentru zeul Osiris, ai cărui ochi atoatevăzători se găseau în picturile din Egipt. Ritualuri păgâne erau ţinute în fiecare primăvară când râul aducea viaţă din moarte. Când apa Nilului a fost transformată în sânge, aceasta a adus moarte în loc de viaţă! Magicienii egipteni au reuşit să imite şi ei acest semn cu vrăjitoriile lor.
2.Broaştele (Exod 8:1-15). Unul din cele mai frumoase temple din Memfis era templul lui Heka, zeiţa cu cap de broască. Era o ofensă la adresa ei să ucizi broasca sacră, ori – când le găseşti în casă, în pat sau în oalele cu mâncare, aşa cum li s-a-ntâmplat egiptenilor, simţeai nevoia să le omori. Dar ele erau sacre. Vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei acelaşi lucru, dublând practic broaştele! În loc să scape țara de ele, le-au înmulțit!
3.Păduchii (Exod 8:16-20). Egiptenii adorau pe zeul pământului, Geb. Dar pentru că „ţărâna pământului s-a transformat în păduchi pe toată suprafaţa pământului”, egiptenii au ajuns să urască ce era sacru pentru Geb. Faraon nu a cerut ca urgia să înceteze, şi nici vrăjitorii egipteni nu au putut reproduce această molimă. Se pare că ajunseseră să recunoască supremaţia Aceluia care adusese această urgie peste zeii Egiptului.
4.Muştele (Exod 8:20-32). Unele persoane consideră că roiul de muşte era de fapt o grămadă de cărăbuşi sacri. Khepara era zeul-cărăbuş. Cărăbuşul sau scarabeul se află în mormintele egiptene şi semnifica (pentru cei ce credeau asta) viaţa veşnică. Aceşti cărăbuşi erau sacri pentru zeul-soare, Ra. (Dar mai este cunoscut și ca gândacul de bălegar, stranie opțiune pentru un simbol așa de venerat!)
5.Ciuma (Exod 9:1-7). Ciuma (sau pesta, sau moartea neagră) era și este o boală infecțioasă cu rată mare de mortalitate; urgia prin această molimă a afectat predilect vitele. Cel de-al doilea templu mare din Egipt se afla la Memfis şi era folosit pentru închinarea la boul negru Apis. Aţi putea crede că această urgie i-a determinat pe egipteni să adore o vacă bolnavă!
6.Vărsatul negru (Exod 9:8-17). Preoţii tuturor religiilor Egiptului trebuiau să fie fără pete – fără zbârcituri pe trupurile lor – pentru a sluji la temple. Ei bine, se pare că a fost o perioadă în care slujbele religioase au fost sistate în Egipt, din cauza bubelor care erau pe toţi preoţii; niciunul nu putea sluji nicăieri. Era, de fapt, o judecată asupra întregii religii a Egiptului.
7.Grindina (Exod 9:18-35). Dumnezeu îşi demonstrează puterea prin grindină faţă de zeiţa cerului, deposedată de putere în chiar propriul ei domeniu.
8.Lăcustele (Exod 10:1-20). Judecata prin lăcuste era împotriva zeilor-insecte. Urgia aceasta însemna că recoltele erau blestemate și este o dovadă a judecăţii lui Dumnezeu, așa cum se mai întâlnește în cărțile biblice Ioel şi Apocalipsa.
9.Întunericul (Exod 10:21-29). Dumnezeu a adus întunericul împotriva principalului zeu egiptean, ținta predilectă a adorației: zeul-soare, Ra. Discul soarelui este cel mai familiar simbol care se găseşte în ruinele egiptene. Întunericul arată starea completă de neputință și neajutorare în care este pus Ra de către Dumnezeu.
10.Moartea întâilor-născuți (Exod 11-12:36). Conform religiei Egiptului, întâiul-născut aparţinea zeilor Egiptului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a luat ce era pus deoparte pentru ceilalţi zei. Dumnezeu a vrut deci să le arate egiptenilor cine era El. De asemenea, El îşi aducea poporul în punctul în care ei, de bunăvoie, să-L recunoască pe Dumnezeu ca singura lor șansă. Era actul final de judecată prin care elibera poporul Israel din robia egipteană.
Este important ca să înţelegem scopul urgiilor trimise peste Egipt. Dumnezeu i-a provocat pe zei la o bătălie şi i-a învins, eliberându-Și totodată poporul.
Greu ne putem imagina idolatria care exista în Egipt, și căreia Dumnezeu i-a declarat război, anunțând prin Isaia ziua când orice idol va dispărea din Egipt. Astăzi, Egiptul este o ţară musulmană, care nu permite idoli. Orice idol a dispărut aşa cum a zis Dumnezeu.
Dar să lăsăm capitolul 5 din Exodul să ne arate cum se declanșează lupta cu zeii egipteni.
Moise şi Aaron s-au dus apoi la faraon şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: «Lasă pe poporul Meu să plece ca să prăznuiască în pustiu un praznic în cinstea Mea.»“ (Exodul 5:1)
Aducerea de jertfe lui Dumnezeu în pustie era primul pas a lui Israel spre libertate. Moise şi Aaron nu au dat buzna în prezenţa lui Faraon zicând: „Lasă pe poporul meu să plece. Noi părăsim Egiptul şi ne îndreptăm către Ţara Promisă”. Ei au cerut doar ca să fie lăsaţi să meargă în pustie şi să se închine – ceea ce era un pretext onorabil, care ar fi trebuit să fie agreat de Faraon, el însuși considerat reprezentant al zeilor supremi pe pământ. Acesta însă nu pare deloc impresionat nici de invocarea lui Dumnezeu, nici de solicitarea reprezentanților poporului Israel. Reacția e trufașă, seacă și nefavorabilă: (Exodul 5:2)
Faraon a răspuns: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece.”
Dacă expresia mozaică „Lasă pe poporul meu să plece” a devenit faimoasă și motiv/temă pentru multe creații literare și artistice, cred că ar fi de dorit ca și expresia „Cine este Domnul?” să devină faimoasă... Pusă pozitiv și sincer (nu cum a pus-o faraon!), este cea mai bună întrebare, pentru că ne convinge să-L cunoaştem pe Dumnezeu, dacă vrem să existe vreo eliberare. Faraon face în răspunsul său două afirmaţii categorice: (1) Nu-L cunosc pe Domnul şi (2) N-am de gând să las poporul să plece. De unde să știe el la acel moment ce va atrage asupra Egiptului împotrivirea sa arogantă?!... Pentru că Dumnezeu urma să i Se arate într-un mod teribil, şi nu va avea scăpare!
Ei au zis: „Ni S-a arătat Dumnezeul evreilor. Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustiu ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.” (Exod 5:3)
Moise și Aaron se simt datori să se explice cumva, dar îl și avertizează indirect pe Faraon ce se întâmplă cu cei ce nu se-nchină lui Dumnezeu. Și azi (ca totdeauna) Dumnezeu doreşte ca noi să ne închinăm Lui, și răspunderea e a noastră pentru ce vom avea de suferit dacă nu facem de bunăvoie acest pas.
Şi împăratul Egiptului le-a zis: „Moise şi Aaron, pentru ce abateţi poporul de la lucrul lui? Plecaţi la lucrărilevoastre.” Faraon a zis: „Iată că poporul acesta s-a înmulţit acum în ţară, şi voi mai voiţi să-l faceţi să-şi înceteze lucrările?” (Exod 5:4-5)
Moise avusese desigur destule prilejuri să ia notă de starea și nevoile și dorința neamului său, ce gemea sub apăsare – erau neliniştiţi şi vroiau să părăsească Egiptul. Faraon a luat notă de această problemă, dar nu s-a sinchisit să-i înțeleagă sau să le ofere permisiunea solicitată – i-a trimis înapoi la munca lor grea, pe care a avut grijă să le-o suplimenteze și îngreuneze: (Exod 5:6-9)
Şi chiar în ziua aceea, faraon a dat următoarea poruncă isprăvniceilor norodului şi logofeţilor: „Să nu mai daţi poporului paie, ca mai înainte, pentru facerea cărămizilor; ci să se ducă singuri să strângă paie. Totuşi să le cereţi acelaşi număr de cărămizi, pe care le făceau mai înainte; să nu le scădeţi nimic din ele, căci sunt nişte leneşi; de aceea strigă mereu: «Haidem să aducem jertfe Dumnezeului nostru.» Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru şi să nu mai umble după năluci.”
Ca să dovedească cine era de fapt dumnezeu în Egipt, Faraon înăsprește condițiile de lucru, cu speranța că va curma astfel pofta și cererile robilor evrei. Faraon a crezut că Israel era cu gândul la o vacanţă; s-a gândit că dacă ei cer acceptul să se închine in corpore, atunci nu le arde de treabă și caută pretexte să nu muncească. Deci, pentru început nu li s-au mai dat paie! Li se cerea acelaşi număr de cărămizi şi, în plus, trebuiau să caute şi paiele. Sarcinile zilnice au devenit deci tot mai grele, pe măsură ce deciziile Faraonului erau duse la îndeplinire... (Exodul 5:10-12)
Isprăvniceii poporului şi logofeţii au venit şi au spus poporului: „Aşa vorbeşte Faraon: ‘Nu vă mai dau paie; duceţi-vă singuri de vă luaţi paie de unde veţi găsi, dar nu vi se scade nimic din lucrul vostru.’” Poporul s-a răspândit în toată ţara Egiptului, ca să strângă mirişte în loc de paie.
Pentru cei nefamiliarizați cu terminologia, miriștea se referă la părțile inferioare ale tulpinilor de cereale sau alte plante cultivate, rămase în pământ după recoltare. Deci evreii trebuiau să se escurce cum puteau – dacă nu găseau paie, să smulgă din pământ resturile de tulpini ca să aibă cu ce-și produce numărul de cărămizi (paiele având atât rolul de a face lutul să se lege/adune mai bine și să asigure o coeziune deci duritate superioară cărămizilor după uscare (eventual și ardere) dar și de a contribui la o calitate mai bună a materialului prin acizii pe care-i conțineu și care se omogenizau în materia primă a cărămizilor).
Cred că faraon era (sau credea că este) pe punctul să-și vadă scopurile și agenda împlinite: păstrând activă și ocupată considerabila forță de muncă pe care o reprezentau evreii, reducându-le la tăcere (credea el) pretențiile și conducătorii, și împrăștiindu-i pe arii cât mai largi – în căutare de paie, ca să nu mai reprezinte un pericol ca mase compacte (de care se tem așa de mult tiranii!) Putea fi mulțumit de măsura luată... pe care vajnicii supraveghetori egipteni au aplicat-o neîntârziat și drastic: (Exodul 5:13-14)
Isprăvniceii îi sileau zicând: „Isprăviţi-vă lucrul zi de zi, ca atunci când erau paie!” Au bătut chiar pe logofeţii copiilor lui Israel, puşi peste ei de isprăvniceii lui Faraon. „Pentru ce”, li se zicea, „n-aţi isprăvit ieri şi azi, ca mai înainte, numărul de cărămizi care vă fusese hotărât?”
În acele momente în Egipt Faraon și acoliții lui erau agenții umani prin care lucra Satan. Și efectele opresiunii amplificate nu întârzie: nu doar că munca era mai solicitantă, dar intervenea probabil concurența și se iviseră conflicte între evrei, care-și smulgeau paiele sau ăși furau cărămizile unii altora ca să-și împlinească norma cumva, așa că starea de spirit devenise extrem de tensionată. Dându-și seama că situația prezentă nu putea dura fără să se producă tulburări,   
Logofeţii copiilor lui Israel s-au dus să se plângă la faraon şi i-au zis: „Pentru ce te porţi aşa cu robii tăi? Robilor tăi nu li se mai dau paie ca mai înainte, şi totuşi ni se spune: «Faceţi cărămizi!» Ba încă, robii tăi sunt şi bătuţi, ca şi când poporul tău ar fi vinovat.” Faraon a răspuns: „Sunteţi nişte leneşi şi nişte trântori! De aceea ziceţi: «Haidem să aducem jertfe Domnului!» Acum, duceţi-vă îndată de lucraţi; nu vi se vor da paie, şi veţi face acelaşi număr de cărămizi.” (Exodul 5:15-18)
E clar că Faraon se întărea în convingerea că poporul era o adunătură de leneși... sau uza de această terminologie aspră și depreciativă doar ca să aibă de ce să le pretindă mai mult. E clar însă că nu-i picase deloc bine solicitarea evreilor de a se duce să se închine – pentru că nu doar că le-o reproșează repetat, ci o și folosește ca argument pentru contramăsurile luate: „Vreți închinare? Aveți chef de pauză ori de libertate? Poftiți mai mult de muncă – să vă piară cheful!” Este reacția tipic dictatorială a exploatatorului venal. Dar un suveran măreț ca faraon nu avea timp de scrupule – ele ar fi fost dovadă de slăbiciune, mai cu seamă în relația cu niște robi!
Logofeţii copiilor lui Israel au văzut în ce stare nenorocită erau, când li se zicea: „Nu vi se scade nimic din numărul de cărămizi; ci în fiecare zi să faceţi lucrul cuvenit unei zile.” Când au ieşit de la faraon, au întâlnit pe Moise şi pe Aaron, care îi aşteptau. Şi le-au zis: „Să vă vadă Domnul şi să judece! Voi ne-aţi făcut urâţi lui faraon şi slujitorilor lui; ba încă le-aţi dat sabia în mână ca să ne omoare.” (Exod 5:19-21)
Cum am spus: Faraon lucra satanic, și machiavelic – după principiul „Dezbină și stăpânește!” Iată cum reprezentanții și mai-marii evreilor sunt asmuțiți unii asupra altora! În loc de apreciere și respect pentru eforturile celor doi frați de a le îmbunătăți condițiile și de a obține o învoire sau poate chiar libertatea, văzând că nu găsesc înțelegere și îndurare la faraon, copiii lui Israel ridică pâră împotriva lui Moise şi pe Aaron, pe care-i găsesc vinovați pentru înmulţirea poverilor lor. Prin gura supraveghetorilor lor, i-au acuzat pe aceşti oameni că mai mult împiedicau decât să-i ajute, şi că îi ofereau lui Faraon motive să le facă viaţa şi mai grea... Și aproape că-i blestemă, cerând intervenția punitivă a lui Dumnezeu peste Moise și Aaron – de parcă nu Domnul fusese Cel ce inițiase toată această agitație, care va duce la conflictul ce se va solda cu izbăvirea poporului.
Moise s-a întors la Domnul şi a zis: „Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? De când m-am dus la faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face şi mai rău poporului acestuia; şi n-ai izbăvit pe poporul Tău.” (Exod 5:22-23)
Deși fusese avertizat dinainte de Dumnezeu că faraon nu va da curs solicitării lor, Moise pare că nu este pregătit să digere efectele refuzului între frații lui... Devine nu doar nerăbdător, ci revendicativ și aproape mustrător la adresa lui Dumnezeu, cu o atitudine de „Ți-am spus eu!”, și se plânge lui Dumnezeu. „Am venit aici să fac un bine, după porunca Ta. Dar în loc de asta, uite că ne merge mai rău, și Faraon a făcut viaţa şi mai grea poporului Tău!” Bietul Moise, nici el nu putea vedea încă imaginea de ansamblu! Dar Dumnezeu înainta încet şi cu răbdare pentru a-și duce la îndeplinire planul Său perfect!
Dar nu suntem la fel și noi, când credem că facem bine și obținem rău – nu ne repzim să-L tragem la răspundere pe Dumnezeu? Ba, mulți îi întorc pe acest motiv spatele pentru totdeauna, uitând că El nu poate fi autorul răului, și că El întoarce spre binele copiilor Săi orice împrejurare aparent defavorabilă – la timpul Său, însă... pe care noi n-avem răbdare să-l așteptăm! Sper că veți avea răbdare până data viitoare când, reîntâlnindu-ne în... capitolul 6, vom vedea cu bucurie încurajările și înnoirea promisiunilor Domnului. Mai erau atâtea lucruri pe care Moise, israeliţii, egiptenii şi Faraon trebuiau să le înveţe... și are multe lecții și pentru noi! Inclusiv răbdare cu noi! Doamne, mărește și răbdarea/credința noastră!

Exodul 6:1-30 | Itinerar Biblic | Episodul 108

Dragi ascultători, să recunoaștem: nu este ușor să te apropii de Dumnezeu!... și asta, nu doar având în vedere sfințenia Lui! Multora dintre semenii noștri le este dificil să accepte existența lui Dumnezeu, apoi să simtă nevoia de a intra în legătură cu El, apoi să înțeleagă și să accepte că adesea felul de a lucra al lui Dumnezeu e diametral opus față de așteptările noastre... Toate astea nu sunt ușor de asimilat; în plus, pentru că suntem așa de diferiți, Dumnezeu personalizează abordările și procedurile, în funcție de noi... Da, lucrează cu principii valabile pentru toți, dar și printr-o diversitate de căi prin care Duhul lui Dumnezeu se apropie de fiecare pentru a ne învăţa voia lui Dumnezeu. De aceea, vă rog fierbinte, în loc să vă comparați unii cu alții, și să-L judecați pe Dumnezeu pt „nedreptatea” de a-i trata pe unii mai blând decât pe dvs. – încercați să vă concentrați pe calea și resursele pe care El vi le pune fiecăruia la dispoziție.
Dumnezeu n-a încetat să ni se adreseze, să ne învețe, să acționeze, să lucreze – cu scopul unic și final de a-Și forma un popor de izbăviți, de răscumpărați de sub autoritatea păcatului și-a morții. Dumnezeu ne tot vorbește: prin împrejurări, prin oameni, prein evenimente sau experiențe – personale sau comune, mijlocite sau nemijlocite... Și nu excludem, ba chiar apreciem în cel mai înalt grad învăţătura pe care o primim din partea lui Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său – din care desprindem principiile de bază pentru vieţile noastre, primite și însușite prin Duhul Sfânt.
Ne-ntoarcem deci în Sfânta Scriptură, suntem la capitolul 6 al cărţii Exodul. Vă reamintesc, sub călăuzirea lui Dumnezeu Moise şi Aron se prezentaseră în faţa lui Faraon şi ceruseră voie ca poporul evreu să iasă în deşert pentru a aduce jertfe Domnului şi pentru a I se închina. Faraon nu doar că nici n-a vrut să audă de aşa ceva, ci mai mult: decretează mărirea și îngreunarea normelor pentru evrei. Poporul se tulbură, şi supărarea lor este în primul rând pe Moise şi Aaron, pe care-i consideră principalii vinovaţi pentru situația tot mai dificilă. Moise, la rândul lui, îşi adresează nemulţumirea către Dumnezeu. Toți se așteptau ca, odată ce Dumnezeu Însuși intervenise în favoarea poporului Său, lucrurile să meargă instant mai bine, nu mai rău! Cred că există şi aici o lecţie pentru noi. Este vorba despre răbdarea pe care trebuie să o avem, atunci când așteptăm împlinirea voii lui Dumnezeu. Dacă El face o promisiune, nu-Și mai retrage acel cuvânt. Doar că El are vremea Lui pentru a răspunde! În acest capitol 6 vedem începutul răspunsului lui Dumnezeu.
Dumnezeu a vrut să-l asigure pe Moise în legătură cu Cine este El şi cu ce avea de gând să facă. Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov auzise gemetele poporului Israel şi urma să-i elibereze. Domnul a vrut ca Moise să-și amintească din istoria poporului Israel cum îi păstrase Dumnezeu, cum Își demonstrase repetat dragostea... Și așa cum a intervenit de atâtea ori pentru ei, Domnul intervine şi astăzi pentru noi. Ştiu că a făcut-o pentru mine – și sunt convins că și pentru voi, fie că sunteți sau nu conștienți și recunoscători pentru asta! Și mai știu (cf. Filipeni 1:6) că: „Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos”. Dumnezeu știe are sunt nevoile noastre astăzi. El cunoaşte condiţia noastră disperată, El poate şi vrea să ne ajute, aşa cum a ajutat poporul Israel în Egipt. Iată deci că Iahweh, Mărețul „Eu sunt”, Cel care există prin Sine, îi vorbeşte lui Moise ca să-l încurajeze, să-i dea speranţă şi încredere.
Domnul a zis lui Moise: „Vei vedea acum ce voi face lui faraon: o mână puternicăîl va sili să-i lase să plece; da, o mână puternică îl va sili să-i izgoneascădin ţara lui.” (Exodul 6:1)
Moise află încă o dată Cine este și ce urmează să facă DOMNUL. Dumnezeu nu trebuie să facă pregătiri pentru viitor, El există pur şi simplu, şi ce poruncește ia ființă, ce zice se face – nu are nevoie de planuri de rezervă! El nu depinde de nimic din creaţie și nu se bazează pe nimic; mai degrabă, întreaga creaţie se bizuie pe El pentru sprijin. Dumnezeu a vrut ca şi Moise să depindă de El. Sau, și mai exact, să fie sigur că Dumnezeu nu întârzie și nu greșește în împlinirea planurilor și făgăduințelor Sale! Și e atât de sensibil acest Dumnezeu înfricoșat, că El tot încearcă să ne lămurească, să ne convingă, să ne asigure – înainte de a face ceva... așa cum a făcut-o și cu Moise, căruia continuă să i Se explice:
Dumnezeu a mai vorbit lui Moise şi i-a zis: „Eu sunt Domnul. Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul cel Atotputernic; dar n-am fost cunoscut de el sub Numele Meu ca Domnul. De asemenea, Mi-am încheiat legământul Meu cu ei ca să le dau ţara Canaan, ţara călătoriilor lor sfinte, în care au locuit ca străini. Acum însă am auzit gemetele copiilor lui Israel, pe care-i ţin egiptenii în robie, şi Mi-am adus aminte de legământul Meu.”  (Exodul 6:2-5)
Dumnezeu i Se mai prezintă o dată lui Moise (a câta oară? Dar El are răbdare!) Este același Dumnezeu care nu doar că li Se arătase lui Avraam, Isaac şi Iacov – e drept, nu sub numele de Iahweh, „Eu sunt Cel ce sunt”, ci de El Shadai! – deci nu doar că vorbise și cu ei, ci și pentru ei intervenise cu minuni și fapte mărețe de izbăvire și binecuvântare, ei – părinții fondatori ai poporului Israel. Acest/Același Dumnezeu va răscumpăra încă o dată pe poporul Său, îi va înfia, îi va elibera din robie şi-i va conduce în Ţara Promisă, unde curge lapte și miere. Prin toate aceste lucruri, ei Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu ca Iahweh, într-o manifestare nouă a caracterului Său, în care nu Se revelase lui Avraam, Isaac şi Iacov.
În versetele 6-8, Dumnezeu îi descoperă lui Moise rețeta unei minunate și desăvârșite răscumpărări care va rezulta în urma glorioasei și imparabilei intervenții divine. Prin cele șapte făgăduințe de tip „Eu voi...” pe care le conțin, aceste versete conturează un portret binecuvântat și binefăcător al lui Dumnezeu, la fel de binevenit și măreț pentru noi astăzi, pe cât a fost de încurajator pentru Moise atunci când Domnul i S-a adresat. Dumnezeu nu obosește afirmând Cine este El şi ce va face. Și noi avem astăzi un Mântuitor care ne spune repetat Cine este şi ce face... și ce va face! El are putere să-i mântuiască până la capăt pe toți cei care vin la El și se-ncred în El! (Exodul 6:6-8)
De aceea, spune copiilor lui Israel: „Eu sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă egiptenii. Eu vă voi aduce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul.”
Cele șapte promisiuni ale răscumpărării lui Israel reieșite de aici sunt:
Vă voi izbăvi din robia apăsătoare a egiptenilor;
Vă voi scăpa din robia lor;
Vă voi răscumpăra cu braţ întins;
Vă voi face poporul Meu;
Voi fi Dumnezeul vostru;
Vă voi duce într-o ţară;
Vă voi da-o în stăpânire.
 
Ele sunt valabile atât în forma și condițiile inițiale, când au fost făcute poporului Israel, și dpdv al izbăvirii/mântuirii pot fi asimilate la persoana I singular de fiecare din noi cei de azi, care râvnim la eliberare și la asigurarea viitorului și-a veșniciei. Doar câteva cuvinte în dreptul fiecăreia permiteți-mi, vă rog:
Vă voi izbăvi din robia cu care te apasă Egiptenii. Corolarul şi paralela răscumpărării făcute de Hristos se regăsesc în această afirmaţie. Noi purtăm zilnic povara și stigmatul păcatului, și lucrurile lumii ne chinuie sufletul, pentru că ne ocupăm cu ele, deși ni se spune să nu iubim lumea – Egiptul înrobitor. Dumnezeu poate și promite să ne elibereze de povara păcatului, prin credinţa în Isus Hristos.
Vă voi scăpa din robia lor. Israeliţii se aflau în ţara Egiptului, ducând o viaţă de robie. Dumnezeu a spus: „O să te scot din locul acesta. O să te scap din robie”. Dumnezeu poate și vrea să elibereze din robia păcatului – la fel de bine azi, ca acum 3500 de ani. Am primit o scrisoare extraordinară de la un om care dovedeşte că Dumnezeu poate să ne elibereze din robia păcatului. Era un tip de succes, însă care n-avea nicio reținere să trăiască în păcat. Avea vreo 6 copii nelegitimi, ca rezultat al aventurilor sale amoroase cu multe femei. Şi de fapt nici munca pe care o făcea nu era tocmai cinstită. Apoi, a început să asculte zilnic la radio emisiunea aceasta, și Cuvântul lui Dumnezeu i-a atins inima. Pe măsură ce sorbea adevărurile Scripturii, întunericul a început să se îndepărteze şi lumina a intrat în inima şi viaţa lui. Și-a dat seama că el nu-şi pusese încrederea în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al său; s-a grăbit să facă asta... și Dumnezeu l-a răscumpărat pe acest om! Răscumpărarea este ocupația lui Dumnezeu, El cu asta se ocupă. Și așa ajung să trăiască și cei răscumpărați de El – ocupându-se cu mesajul răscumpărării, care să ajungă la cât mai mulți alții!
Vă voi răscumpăra cu braţ întins. Acesta este braţul tare şi întins despre care vorbeşte profetul Isaia: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?” (Isaia 53:1). Eu nu ştiu exact cui i S-a descoperit, dar pot spune și: oare cui NU i S-a descoperit?! Știu că Dumnezeu continuă să lucreze răscumpărare în inimile şi vieţile bărbaţilor şi femeilor de astăzi. Fiecare dintre noi avem nevoie de un Mântuitor care să ne salveze de păcate, pentru că toți suntem stricaţi în ochii Lui. Ne-a iubit îndeajuns de mult, încât – în Fiul Său – să moară pentru ca noi să fim salvaţi. El doreşte acest lucru, iar noi trebuie să venim la El ca păcătoşi, de bunăvoie. Dacă ne punem încrederea în Domnul Isus Hristos, brațul Lui este la fel de puternic și primitor și azi – vom fi salvaţi. Dumnezeu are un plan măreţ de mântuire, însă omul trebuie să fie de acord și să vină la El, pentru a primi mântuirea. El vă va răscumpăra pe fiecare cu braţ întins.
Vă voi face poporul Meu. Să ne gândim puțin: Dumnezeu ne-a ridicat din mocirla şi din murdăria păcatului şi ne-a făcut fiii Lui prin credinţa în Isus Hristos! Acum ne spune: „Voi fi Dumnezeul tău”. Dumnezeu nu ne izbăveşte ca apoi să ne părăsească, ci vrea să fie Dumnezeul nostru, mereu cu noi – Emanuel! Dacă ești mântuit cu adevărat, nu vei continua să trăiești de parcă Dumnezeu nu ar exista. Dacă te-ai încrezut în Domnul Isus ca Mântuitor al tău, acest lucru îți va transforma viaţa. El va deveni Dumnezeul tău, iar tu I te vei supune, recunoscându-I suveranitatea. Dumnezeu vrea să te răscumpere. El vrea ca tu să-L cunoşti pe Hristos ca Domn şi Mântuitor și vrea să ştii că ești mântuit. El vrea să fie Dumnezeul tău; ne vrea pe toți ca popor al Său. Depinde doar de cine este Isus pt. tine!
Voi fi Dumnezeul vostru. Dumnezeu i-a ales pe credincioşi în Hristos înainte de întemeierea lumii, ceea ce așază totul înainte de existența timpului – în eternitatea trecută. Motivul alegerii nu e de găsit în credincioşi, ci în planul atotștiutor al lui Dumnezeu. Lui nu-I e greu să-i iubească pe ai Săi, în ciuda eşecurilor lor... Este în natura Lui să iubească! Singurul Dumnezeu adevărat, sfânt și atotputernic vrea să fie Dumnezeul nostru!
Vă voi duce într-o ţară. Canaanul este Ţara Promisă lui Avraam, Isaac şi Iacov. Canaanul nu este doar o imagine a cerului, ci este și un tablou al vieţii creştine pe care trebuie să o trăim. Canaanul simbolizează locurile cereşti, unde suntem binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale, iar credinciosul trebuie să trăiască demn de chemarea făcută, pentru a se putea bucura de binecuvântarea spirituală. Acest lucru se realizează prin plinătatea Duhului Sfânt (Efes. 4:1-5:18). Să nu uităm însă că există şi un război spiritual, şi bătălii pe care trebuie să le ducem... Uneori credincioşii trăiesc de parcă sunt în faliment în pustiul lumii, şi nu se bucură niciodată de bogăţiile harului şi îndurării Sale. Trăiești tu în viaţa, lumina şi dragostea unui Mântuitor viu?
Vă voi da ţara ca moştenire. Apostolul Pavel, în capitolul 5 din ep. către Romani, arată foarte clar că am fost justificaţi prin credinţă şi avem pace cu Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos. Noi avem intrare liberă la El. Avem bucurie în mijlocul necazurilor. El ne-a dat Duhul Sfânt care locuieşte în noi şi dragostea lui Dumnezeu ne-a fost arătată. Am fost izbăviţi de mânia viitoare şi suntem salvaţi de perioada Necazului celui Mare. Ce fel de mântuire ai tu, despre care tot vorbești, dacă încă nu ți-a schimbat viaţa şi nu te-a răscumpărat din nimic? Aceste versete vorbesc despre mântuirea noastră şi reprezintă moştenirea noastră.
Astfel a vorbit Moise copiilor lui Israel. Dar deznădejdea şi robia aspră în care se aflau i-au împiedicat să asculte pe Moise. (Exodul 6:9)
Inima noastră trebuie să empatizeze cu copiii lui Israel într-un moment ca acesta. Ei nu-l puteau crede pe Moise, pentru că evidențele lor arătau că în loc să-i ajute, el le complicase și mai mult situația. Ca niște oameni disperați și sufocați – la propriu și la figurat – de sarcina lor zilnică ce se tot îngreuna, evreii nu mai apreciază nici măcar promisiunile pline de putere din partea unui Dumnezeu care nu-i abandonase niciodată! Și desigur că reacția lor a fost de natură să-l descurajeze și pe Moise, care se vede tot mai nepotrivit pentru misiunea primită.
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Du-te de vorbeşte lui faraon, împăratul Egiptului, să lase pe copiii lui Israel să iasă afară din ţara lui.” Moise a răspuns în faţa Domnului: „Iată că nici copiii lui Israel nu m-au ascultat: cum are să m-asculte faraon pe mine care n-am o vorbire uşoară?” Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi le-a dat porunci cu privire la copiii lui Israel şi cu privire la faraon, împăratul Egiptului, ca să scoată din ţara Egiptului pe copiii lui Israel. (Exodul 6:10-13)
Nu e o noutate că Moise nu era acceptat nici de către copiii lui Israel și nici de Faraon; nici că el Îi tot pomenește asta lui Dumnezeu, de parcă Atotputernicul n-ar ști! Dumnezeu insistă ca Moise să meargă să-i vorbească din nou cu Faraon, însă omul acesta – deși încercat – şovăie, pentru că priveşte la circumstanţe(le, e drept: defavorabile), şi nu la Dumnezeu!
În toiul acestui moment greu (în care parcă nimeni nu se mai înțelege cu nimeni, când parcă și cititorul e pe punctul să fie copleșit sau tulburat de greutăţile și neînțelegerea celor implicați în aceste circumstanţe), Dumnezeu introduce o absolut surprinzătoare paranteză: El crede că e bine să enumere familiile lui Israel din nou, ceea ce pare a fi un lucru important în Vechiul Testament. Poate că menționarea repetată a acestor nume poate fi plictisitoare pentru unii, dar fiți siguri că numele acestea sunt semnificative pentru Dumnezeu. El insistă ca aceste genealogii să fie înregistrate, pentru că doreşte ca noi să ştim bine cine sunt copiii Lui. El vrea ca și noi să știm că suntem ai Săi, prin credinţa în Isus Hristos, și vrea să fim siguri că ne cunoaște pe nume, așa cum și pe Israel îl știa. Și mai vrea Dumnezeu să știm ceva: chemarea fiecăruia și alegerea lui Dumnezeu sunt daruri ale dragostei și îndurării lui Dumnezeu, și nu drepturi sau privilegii obținute prin ceva, orice... Ba chiar, întorcându-ne în istoricul unora dintre numele menționate, ne-am da ușor seama mai degrabă de vinovăția și neascultarea lor, decât de merite... Nimic nu-i îndreptățea să se găsească în lista izbăviților – și totuși erau! A fost, este... doar o lucrare a harului!
Iată căpeteniile familiilor lor. Fiii lui Ruben, întâiul născut al lui Israel: Enoh, Palu, Heţron şi Carmi. Acestea sunt familiile lui Ruben. Fiii lui Simeon: Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin şi Ţohar; şi Saul, fiu născut dintr-o femeie canaanită. Acestea sunt familiile lui Simeon. Iată numele fiilor lui Levi, după spiţa neamului lor: Gherşon, Chehat şi Merari. Anii vieţii lui Levi au fost o sută treizeci şi şapte de ani. (Exodulul 6:14-16)
Gherşon, Chehat şi Merari sunt cei 3 fii ai lui Levi. Ei erau responsabili de tot ce însemna transportul, montarea/demontarea și slujirea la cortul întâlnirii.
Fiii lui Gherşon: Libni şi Şimei şi familiile lor. Fiii lui Chehat: Amram, Iţehar, Hebron şi Uziel. Anii vieţii lui Chehat au fost o sută treizeci şi trei de ani. Fiii lui Merari: Mahli şi Muşi. Acestea sunt familiile lui Levi, după spiţa neamului lor. (Exodulul 6:17-19)
Moise nu menționase până acum numele părinţilor săi. Aceștia erau oameni obişnuiţi, aflați în robie și care făceau parte din tribul lui Levi. Asta e tot ce ne spune Moise.
Amrama luat de nevastă pe mătuşa sa Iochebed; şi ea i-a născut pe Aaron şi pe Moise. Anii vieţii lui Amram au fost o sută treizeci şi şapte de ani. (Exodulul 6:20)
Abia în acest pasaj sunt numiți părinţii lui Moise: Amram şi soţia lui, Iochebed. Apare aici o întrebare: „De ce viaţa lui Aaron nu a fost într-un pericol la fel de mare ca viaţa lui Moise, în urma poruncii lui Faraon de a ucide pruncii evreilor?” Un răspuns ar fi că decretul acela fusese dat după nașterea lui Aaron, și-nainte de cea a lui Moise. Numai după ce Faraon s-a-ngrijorat de înmulţirea israeliţilor, el a dat porunca aceea criminală!
Următoarele câteva versete continuă să prezinte genealogia:
Fiii lui Iţehar: Core, Nefeg şi Zicri. Fiii lui Uziel: Mişael, Elţafan şi Sitri. Aaron a luat de nevastă pe Elişeba, fata lui Aminadab, sora lui Nahşon, şi ea i-a născut pe Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar. Fiii lui Core: Asir, Elcana şi Abiasaf. Acestea sunt familiile coriţilor. Eleazar, fiul lui Aaron, a luat de nevastă pe una din fetele lui Putiel, şi ea l-a născut pe Fineas. Acestea sunt căpeteniile familiilor leviţilor cu familiile lor. Aceştia sunt Aaron acela şi Moise acela, cărora le-a zis Domnul: „Scoateţi din ţara Egiptului pe copiii lui Israel, după oştirile lor.” Ei sunt aceia care au vorbit lui faraon, împăratul Egiptului, ca să scoată din Egipt pe copiii lui Israel. Aceştia sunt Moise acela şi Aaron acela. (Exodulul 6:21-27)
Într-un moment de acută descurajare, Dumnezeu îi amintește lui Moise originea sa. El trebuia să trăiască la înălțimea descendenței sale, înainte de a-i elibera pe copiii lui Israel.
Sunt și azi unii care spun că nu e esenţial să crezi în naşterea lui Hristos din fecioară. Eu zic însă că este absolut fundamental să credem acest lucru, deoarece este una din dovezile ce susțin mesianitatea Sa. Nu trebuie să crezi în naşterea Lui din fecioară pentru a fi salvat; când m-am întors la Hristos, nu auzisem despre naşterea Lui din fecioară. Pentru a fi mântuit, trebuie să crezi în moartea şi învierea Lui, însă după ce ești mântuit, vei ajunge să-L cunoşti. Şi când Îl cunoşti, vei descoperi că dacă nu S-a născut din fecioară, atunci înseamnă că ai greşit punându-ți încrederea în El, pentru că El nu este cine pretinde că este. Nimeni care este mântuit cu adevărat nu poate nega naşterea din fecioară a lui Isus.
Este, de asemenea, fundamental ca Moise şi Aaron să afle că sunt cine pretindeau că sunt. Trecuseră 40 de ani de când Moise părăsise Egiptul. Între timp, se căsătorise cu fata preotului din Madian. Acum iată-l întors în Egipt. Cine era el de fapt? Ei bine, această genealogie confirmă cine este el. Moise aparţine tribului lui Levi, iar părinții lui sunt Amram şi Iochebed. Genealogia oferă dovezile de care are nevoie Moise pentru a împlini lucrarea pentru care a fost trimis în ţara Egiptului.
În urma dovezilor oferite, Dumnezeu reînnoieşte chemarea lui Moise şi a lui Aaron.
Când a vorbit Domnul lui Moise în ţara Egiptului, Domnul a zis lui Moise: „Eu sunt Domnul. Spune lui faraon, împăratul Egiptului, tot ce-ţi spun.” Şi Moise a răspuns înaintea Domnului: „Iată că eu nu vorbesc uşor: cum are să m-asculte faraon?” (Exodul 6:28-30)
Moise se eschivează din nou, deoarece sarcina pe care o are de îndeplinit nu era dintre cele mai facile și atractive. Până acum, fusese respins la tot pasul. Chiar şi acum, după ce se confirmă că face parte din tribul lui Levi, tot neacceptat este. Levi era fiul lui Iacov, Iacov era fiul lui Isaac, şi Isaac era fiul lui Avraam. Dumnezeu făcuse o promisiune cu privire la copiii lui Avraam. „Sunt pe drumul cel bun”, își va fi spus Moise, „dar ezit să înaintez!” Se pare că Moise nu avea o credinţă foarte mare, și nu deborda de optimism...
Dragi ascultători, nici credința noastră nu este decât arareori la înălțime! Dar și pentru noi Domnul are și răbdare, și încurajare! Să ne îmbărbătăm deci în Domnul, și să înaintăm!

Exodul 7:1-25 | Itinerar Biblic | Episodul 109

Dragi prieteni, sunt încredințat că Dumnezeu răsplătește bunăvoința, atenția și răbdarea – și cred că fiecare sunteți de acord cu asta. Apreciez deci bunăvoința și atenția pe care le acordați acestui program, ca parte a mesajelor repetate prin care vi Se descoperă și vi Se adresează Dumnezeu. Cât privește răbdarea, de ea toți avem nevoie, în cele mai multe momente și-n toate sferele. Avem nevoie de răbdare în momentele grele sau delicate ale vieţii; avem nevoie de răbdare în relaţiile dintre noi; avem nevoie de răbdare și-n ce priveşte promisiunile lui Dumnezeu, sau răspunsurile Lui la rugăciunile noastre. Nu, Dumnezeu nu este grabnic la promisiuni şi zăbavnic la împlinire. Nicidecum, Domnul nu întârzie în împlinirea promisiunilor Sale! Doar că aceste binecuvântări sunt de cele mai multe ori complexe, încadrate în contexte ale căror amploare și importanță ne scapă, şi fie noi înşine, fie cei din jurul nostru, nu avem starea necesară primirii unor astfel de binecuvântări.
Asta se aplică și la momentul din istoria poporului Israel în care am ajuns, în parcursul nostru prin a doua carte a Biblie, Exodul: Dumnezeu promisese lui Moise şi poporului că îi va scoate din Egipt. Însă după prima solicitare adusă înaintea lui Faraon, privind plecarea lor, drept răspuns condiţiile lor se înrăutăţesc dramatic. Bineînțeles, evreii sunt demoralizați. E nevoie ca Dumnezeu să le dea din nou asigurări că totul va fi bine şi cuvintele Sale se vor împlini. Moise însuşi are nevoie de întărire și încurajare din partea lui Dumnezeu.
Astăzi, privind la istoria lui și-a altor personaje biblice prin care Dumnezeu a lucrat asemănător, putem să beneficiem de o concluzie folositoare: cu cât mai mare este lucrarea la care Dumnezeu cheamă/trimite pe cineva, cu atât mai aspră e școala prin care El trece persoana respectivă! Pregătirea, instruirea aceasta cere nu doar forță și resurse în toate planurile, ci și răbdare și încredere – în care Moise mai avea mult de crescut... (Nu mai vorbim de popor!) Frumos este însă că Dumnezeu nu-i respinge, ci înnoiește asigurările că va împlini ce a promis!
Moise este și el, cum am spus, mângâiat şi întărit. Cum poporul tindea să-l respingă, Dumnezeu le aduce aminte că el este unul dintre ei, un evreu din seminţia lui Levi, pe care El l-a ales pentru această importantă slujbă – scoaterea lui Israel din Egipt.
Același Dumnezeu care a lucrat în și pentru evreii de acum trei milenii și jumătate, este Cel care ne are și pe noi în vederile, în planul și-n... brațele Sale. Dumnezeu a avut multă răbdare cu poporul Israel (și mai are încă, și-i așteaptă încă!), și are răbdare și cu noi, către care S-a întors cu bunăvoință – ca să universalizeze și să îndeplinească planul Său de mântuire. Să ne testăm deci, și să ne cultivăm și noi – răbdarea. Ea este direct legată de credinţă. Trebuie să credem că ceea ce promite Dumnezeu El şi face. Domnul Isus ne asigură la un moment dat că „prin răbdare vă veți câștiga (sau: mântui) sufletele”.
Suntem la capitolul 7 al cărţii Exodul, în preajma momentului declanșator al luptei lui Dumnezeu cu zeii Egiptului (pentru că aceasta este tema primei părți a cărții Exodul: judecarea zeilor Egiptului). Moise are parte de primele experienţe cu puterea lui Dumnezeu. Să nu uităm însă că sistematic Dumnezeu afirmă (pentru că vrea să facă clar pentru Israel) că El şi nu Moise este cel care va elibera poporul din robie. Asta, ca să nu-l venereze, dar să nici nu-l rejecteze pe cel pus de Iahweh să-i conducă și să le vorbească din partea Lui!
Apropo, poate că acesta este unul din motivele pentru care este dificil pentru Dumnezeu să-Și manifeste puterea în Biserică. Mereu se găsesc persoane care îşi arogă meritele pentru ceea ce face Dumnezeu, iar El este dat la o parte. Și la fel sunt oameni care invariabil cârtesc, bârfesc și critică pe cei puși supraveghetori, învățători sau păstori peste ei. Când oamenii își asumă ceea ce lucrează Dumnezeu, sau când denigrează pe cei de care Se folosește Dumnezeu, braţul Său puternic nu se mai vede. Este nevoie ca elementul uman să stea la dispoziţia Lui și să-și recunoască limitele și nevoia de Cel Atotputernic, inclusiv dreptul Acestuia de a delega autoritate pentru rânduială și bunul mers al lucrurilor în poporul Său! Peste veacuri, prin Duhul lui Dumnezeu, apostolul Pavel, omul de care Dumnezeu S-a folosit cu atâta rodnicie, va scrie (în Romani 7, v.18-19) următoarele: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” Deci, acest om folosit de Dumnezeu într-un mod extraordinar, ne dă rețeta succesului misiunii sale: propriul faliment și recunoaşterea dependenței de Dumnezeu și de intervenţiile Lui. Pavel recunoaşte că nu talentele lui au adus binecuvântări și rezultate în misiunea lui. Dacă ar fi fost după abilităţile personale, nimic nu s-ar fi întâmplat – pentru că nimic bun nu locuieşte în om!
Ei bine, aceeași convingere trebuia să inducă Dumnezeu și în Moise. Nu abilităţile (sau lipsa calităților) de lider ale lui Moise vor fi acelea care vor lucra (sau împiedica) eliberarea poporului evreu din apăsarea faraonică. De fapt, el nici nu se mai putea descurca deja fără Aaron. Deci Dumnezeu îl aduce şi pe Aaron în această echipă, pentru ca meritul să nu fie atribuit unei singure persoane umane, ci mai mulți să fie implicați – oricum, finalmente meritul în această operațiune salvifică fiind al Unuia singur: Dumnezeu!
Moise urma deci să stea înaintea lui Faraon, iar Aaron va vorbi. Să fi fost limba lui Moise într-atât de legată, chiar să fi avut el reale probleme de vorbire? Părerea mea este că mai degrabă, după 40 de ani în pustie, omul acesta se simţea nepotrivit şi era temător. Dar Dumnezeu nu ține cont de părerea de sine a lui Moise, și vrea nu atât să i-o schimbe, cât să accepte să conlucreze cu Cel Atotputernic – pentru că El este Eliberatorul! Dumnezeu nu are nevoie de firea noastră, El n-o doreşte și nu vrea s-o folosească. Dumnezeu înlătură firea... şi așa vrea să poată lucra cu fiecare din noi! Astfel, Aaron ajunge să fie purtătorul de cuvânt al lui Moise, care era purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu! Așa da echipă, când la bază e Dumnezeu!
Bătălia dintre Yahweh (Domnul, Dumnezeul lui Israel) şi zeii egipteni, care nu se declanșase încă, ne stă în atenție în continuare. Oricum, Dumnezeu îi pregătea pe copiii lui Israel, pe Moise şi pe Aaron (şi chiar pe Faraon, Ramses II?) pentru teribila confruntare
Domnul a zis lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru faraon; şi fratele tău, Aaron, va fi prorocul tău.” (Exodul 7:1)
Aceasta este cea mai bună definiţie a profetului. Moise va deveni un zeu pentru Faraon – literalmente: mai târziu, Moise avea să-l vadă pe suveranul egiptean plecându-se înaintea lui datorită mâniei divine, și același faraon avea să-i ceară iertare și binecuvântare – deci reverență, pocăință, cerere... lucruri care doar înaintea lui Dumnezeu pot fi aduse! Iar Aaron va fi purtătorul de cuvânt al lui Moise. Aaron era profetul: cel care vorbeşte în Numele lui Dumnezeu, care are un mesaj de la Dumnezeu către oameni. Un profet este opusul unui preot. Profetul vine din partea lui Dumnezeu la oameni, pe când un preot îi reprezintă pe oameni înaintea lui Dumnezeu. Aaron îl reprezintă pe Moise înaintea poporului, iar Moise îl va reprezenta pe Dumnezeu înaintea lui Faraon şi a poporului.
„Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău, Aaron, va vorbi lui faraon, ca să lase pe copiii lui Israel să plece din ţara lui. Eu voi împietri inima lui faraon, şi Îmi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului.” (Exodul 7:2-3)
Ce înseamnă că inima lui Faraon a fost împietrită? De către Dumnezeu? Da, dar astfel: dacă Faraon ar fi fost o persoană sensibilă şi dornică să se întoarcă la Dumnezeu, dacă ar fi consimțit bucuros la eliberarea poporului Israel, atunci ar fi fost teribil de nedrept din partea lui Dumnezeu să-i împietrească inima acestui Faraon minunat. Însă nu așa au stat lucrurile! Cuvântul „împietrire” este folosit la figurat și se poate referi la o răsucire, ca în cazul unei frânghii. Astfel, termenul se referă la faptul că Dumnezeu i-a răsucit inima, determinându-l pe faraon să facă exact ce dorea cu adevărat. (Pentru că Faraon era ca politicienii de astăzi, care nu spun ce au de gând de fapt. Ei gândesc sau simt una, spun alta și fac cu totul altceva. Faraon nu dorea să lase pe Israel să plece, şi totuşi voia să fie perceput ca un conducător binevoitor; voia ca toată lumea să creadă despre el că este un om generos, dar în ce-i priveşte pe evrei, era inflexibil și nemilos.) Dumnezeu însă avea de gând să-l aducă în boxa acuzaților, pentru a-l face să-și recunoască intențiile reale.
Unii oameni trebuie aduşi la tribunal ca să consimtă să facă ceea ce oricum trebuiau să facă. Sunt pe rol azi în lume nenumărate procese intentate celor ce nu-și onorează obligațiile contractuale. Și-n cele mai multe asemenea cazuri, doar prin constrângerea justiției se supun! Asta face și Dumnezeu cu Faraon: îl aduce la judecată şi-i spune: „Singur vei arăta ce este de fapt în inima ta, pentru că nu poţi spune un lucru şi să faci, de fapt, altceva.” (Sau, dacă asta se întâmplă, nu este nici normal, nici corect, nici recomandabil – pentru că întotdeauna adevărul iese la iveală! Atenție, asta ne privește pe toți!)
Dumnezeu urma deci să-l lase pe Faraon să piardă pe mâna lui, cum se spune. Și asta se va întâmpla cu orice om de pe pământ, pentru că toți vor ajunge într-o zi înaintea judecății Lui. Toată lumea va vedea cine ești tu cu adevărat. Nu vei mai avea nici un camuflaj. Acesta este un lucru înfricoşător pentru unii dintre noi, nu-i aşa? Ar fi bine să fie așa, pentru că ar mai fi timp de îndreptare! Și Domnul continuă să descopere ce și cum:
„Totuşi, faraon n-are să v-asculte. Apoi Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi voi scoate din ţara Egiptului oştile Mele, pe poporul Meu, pe copiii lui Israel, prin mari judecăţi. Egiptenii vor cunoaştecă Eu sunt Domnul, când Îmi voi întinde mâna asupra Egiptului şi când voi scoate din mijlocul lor pe copiii lui Israel.” (Exodul 7:4-5)
Cu alte cuvinte, Faraon va fi cunoscut aşa cum este el, iar Domnul, Dumnezeul lui Israel va fi cunoscut și El. Egiptenii vor cunoaşte, israeliţii vor confirma, iar Moise şi Aaron vor fi îndreptăţiţi.
Moise şi Aaron au făcut ce le poruncise Domnul: aşa au făcut..Moise era în vârstă de optzeci de ani, iar Aaron de optzeci şi trei de ani, când au vorbit lui faraon. (Exodul 7:6-7)
Chiar dacă am mai spus, aici și acum găsim pentru prima oară scris în Biblie că Aaron era cu 3 ani mai mare decât Moise... și că amândoi erau vârstnici când Domnul i-a chemat într-o misiune de maximă dificultate, care și dacă erau tineri le depășea puterile!
Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Dacă vă va vorbi faraon şi vă va zice: «Faceţi o minune!», să zici lui Aaron: «Ia-ţi toiagul şi aruncă-l înaintea lui faraon. Şi toiagul se va preface într-un şarpe.» Moise şi Aaron s-au dus la faraon şi au făcut cumporuncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. (Exodul 7:8-10)
Era de așteptat ca Faraon să-i întrebe, pe Moise şi pe Aaron: „De fapt, cine sunteți și pe ce bază veniți înaintea mea, cu cererea voastră exagerată?! Arătaţi-mi autoritatea voastră”. Toiagul lui Aaron urma nu doar să simbolizeze, ci să și demonstreze autoritatea lor. Șarpele era unul din simbolurile Egiptului. De fapt, cuvântul folosit aici se referă la crocodil. Pe vremea lui Moise, existau multe creaturi de felul acesta care locuiau în râul Nil şi în iazurile din toată ţara. Toiagul s-a transformat, de fapt, într-un crocodil.
Veţi observa, pe măsură ce studiem urgiile, că Dumnezeu parcă trece în revistă toată zoologia. Mai exact, zeii Egiptului erau reprezentaţi prin diverse animale, păsări sau insecte. Pavel a scris despre asta când a spus despre oameni că în nebunia lor: „au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.” (Rom. 1:23). Egiptenii desemnau simboluri pentru aproape orice. Luau o idee abstractă și-i asociau  o imagine concretă. Aveau zeităţi care reprezentau orice etapă sau funcţie a vieţii. Nu pierdeau nici un lucru din vedere. Ei au schimbat monoteismul în politeism. Deși, cum afirma Sir Wallis Budge: „Ei credeau în existenţa unui singur Dumnezeu măreţ, necreat, care există prin Sine, puternic şi etern” – egiptenii au ajuns să considere că „această Fiinţă era prea mare şi puternică ca să-i pese sau să se implice în treburile sau destinele oamenilor”. Astfel, în accepțiunea vechilor egipteni, această ființă delegase „conducerea acestei lumi… unor hoarde de zei şi demoni, spirite bune şi spirite rele”.
Așa ceva văzuse şi Pavel în Atena – cf. spuselor sale (Fapte 17:23): „Pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar pe care este scris: ‹‹Unui Dumnezeu necunoscut!›› Ei bine, ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.” Câtă vreme un om se închină la tot felul de zei, cunoscuți sau nu, el nu-L poate (re)cunoaşte pe Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat. Astfel că, aici, Domnul-Dumnezeu îi atacă pe zeii Egiptului ca să arate cine este El!
Cuvântul evreiesc tannin, tradus prin „şarpe” în acest capitol, nu mai este tradus așa nicăieri în Biblie. În cărţile Isaia şi Ezechiel este tradus prin „dragon”. Cuvântul este de fapt satanic în semnificaţia lui, şi probabil de aceea traducătorii au folosit termenul şarpe. Indiferent de motiv, se știe că egiptenii adorau crocodilul, acesta ocupând un loc important în închinarea şi în religia Egiptului. Sebak era o zeitate a răului cu cap de crocodil. Apepi, veşnicul arhiduşman al tuturor zeilor soarelui, apărea sub forma unui crocodil. Egiptenii îndeplineau un ritual în templul lui Amon-Ra din Teba. Apepi locuia în partea cea mai de jos a cerurilor şi se străduia în fiecare zi să împiedice ca zeul-soare Ra să se înalţe. El aducea fulgere, tunete, vijelii, furtuni, uragane, ploi şi încerca să ascundă lumina soarelui prin nori, burniţă, ceaţă şi întuneric. Ritualul egiptean era o încercare de a-l distruge pe Apepi. Acesta era un cult proeminent în Egipt... şi spre el a lansat Dumnezeu prima Sa lovitură. Toiagul lui Aaron se transformă într-un șarpe, care va devora crocodilii!
Dar faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. (Exod 7:11)
Magicienii Egiptului au reeditat minunea cu toiagul lui Aaron. Poate ar fi mai bine să spunem că au imitat minunea, deoarece ei au făcut un spectacol din asta, prin modul în care au acționat. Totuşi, Pavel spune ceva despre asta în 2 Timotei 3:8: „După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa”. Aceşti magicieni s-au împotrivit Dumnezeului celui Viu şi Adevărat. Alfred Edersheim afirma că „n-a fost nimic din ce au făcut vrăjitorii egipteni care să nu fie făcut și azi de magicienii orientali. Să provoci înțepenirea unui șarpe așa încât să pară un toiag, pentru ca apoi să-l readucă la forma normală, face parte și azi din trucurile obișnuite făcute înaintea turiștilor.” Deci
Toţi şi-au aruncat toiegele şi s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. (Exodul 7:12-13)
Este mai mult decât grăitor că ei se închinau crocodilului tanin, dar au surpriza să constate că toiagul lui Aaron înghite crocodilii lor. Dar asta nu-l impresionează și nu-l temperează pe Faraon, dimpotrivă: el îşi împietrește inima şi persistă în căile sale, ceea ce duce la declanșarea judecății rostite de Dumnezeu asupra zeilor Egiptului...
Cercetătorii au avansat observația că, dacă ar fi să aranjăm primele 9 urgii ce stau să începă în grupe de câte trei, primele trei din fiecare grup (nr. 1, 4, 7) sunt introduse prin avertismente date lui Faraon dimineața, pe când ieșea la Nil; a doua din fiecare grup (plăgile nr. 2, 5, 8) au fost precedate de avertizarea lui faraon pe când se afla în palat; iar pentru urgiile nr. 3, 6 și 9 nu s-au lansat avertismente! Dac-ar fi să evaluăm aceste judecăți dpdv al severității lor, putem spune că primele trei s-au soldat cu afecțiuni, următoarele trei cu distrugeri, iar ultimele trei au adus moarte. Practic, de la o urgie la alta se observă o intensificare a revărsării mâniei divine! De asemenea, primele trei urgii au afectat apele și pământul, următoarele trei afectează numai ținuturile și oamenii lui Faraon (Gosenul fiind scutit), iar ultimele trei împing scopurile lui Dumnezeu tot mai înainte, până la actul eliberării propriu zise, săvârșite după a zecea și ultima: teribila moarte a tuturor întâilor-născuți. Sigur, aveți libertatea oricăror alte posibile categorisiri ale acestor intervenții ale Domnului, distructive pentru Egipt, dar binefăcătoare pentru poporul Israel.
Domnul a zis lui Moise: „Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece. Du-te la faraon dis-de-dimineaţă, când are să iasă să se ducă la apă, şi să te înfăţişezi înaintea lui pe malul râului. Să-ţi iei în mână toiagul care a fost prefăcut în şarpe, şi să zici lui faraon: «Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine să-ţi spun: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească în pustiu.” Dar iată că până acum n-ai ascultat. Acum, aşa vorbeşte Domnul: „Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea; şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului.»“ (Exod 7:14-18)
Se pare că era obiceiul lui Faraon și-al curții sale să se închine zilnic de dimineață zeului Nilului, Hapi. Faraon spusese că nu-L știe/nu-L recunoaște pe acest Dumnezeu al lui Moise, de aceea i se transmite foarte clar cum avea să ia act de măreția Acestuia. Deci este vorba de războiul zeilor – episodul 1: zeul Nilului contra Dumnezeului evreilor.
Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: «Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge; şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră.»“ Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. (Exodul 7:19-21)
Avem aici o lovitură îndreptată direct împotriva religiei egiptenilor. Râul sacru Nil este transformat în sânge. Zeul Nilului, Hapi, era înfățișat ca un om gras cu sâni de femeie, menit să sugereze fertilitatea şi belșugul de hrană! Exista și un imn pe care-l cântau la templul acestui zeu și care suna cam aşa: „Tu uzi câmpiile create de Ra… / Tu aduci hrana… creatorul tuturor lucrurilor bune./ Tu umpli hambarele. / Tu te îngrijeşti de cei săraci şi nevoiaşi.”
Nilul era într-un fel artera dătătoare de viaţă în trupul Egiptului. Ca să fie „sânge aducător de viaţă”, era nevoie de apă. Acum, însă, Nilul se transformă în sânge aducător de moarte. Ce era o binecuvântare pentru Egipt, iată suferind sub blestem. Asta se întâmplă când Dumnezeu rostește și împlinește judecata peste asupritorii poporului Său!
Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă; dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut; căci nu puteau să bea din apa râului. Au trecut şapte zile, după ce a lovit Domnul, râul. (Exod 7:22-25)
Această urgie a fost efectiv eficientă vreme de șapte zile, timp suficient să acuzi lipsa de apă și să recunoști minunea săvârșită de Iahweh. Faraon însă nu a vrut să recunoască mâna lui Dumnezeu, mai cu seamă că și magicienii săi au reuşit să imite urgia. Remarcabilă și puterea lui Satan, manifestată aici (deși nu sunt deloc sigur că aceiași vrăjitori au putut schimba la loc sângele în apă!) Ne oprim azi aici, dar nu vom lăsa să treacă șapte zile până când vom aborda următoarea calamitate. Și mai cu seamă, nu lăsați să mai treacă nici măcar un ceas fără să vă încredeți total și necondiționat în Singurul Dumnezeu adevărat! Dacă El ne va permite, sper să ne reîntâlnim data viitoare, pe curând deci!

Exodul 8:1-32 | Itinerar Biblic | Episodul 110

Dragi ascultători, suntem din nou împreună, prin harul și puterea Creatorului nostru unic și desăvârșit. Îi suntem recunoscători și ne declarăm dependenți de susținerea și intervențiile Lui pline de putere – nimic și nimeni nu se poate compara cu Dumnezeul nostru! Nimeni nu i-a cunoscut sau experimentat limitele, dovadă: cercetările asidui ale omului și încercările de a atinge alte dimensiuni ale creației și universului; deci dacă nu le cunoaștem sau intuim, cu atât mai puțin nu ne-am putea împotrivi atotputerniciei și nemărginirii divine! Cred că doar acest gând – desigur, dacă acceptați axioma existenței și manifestărilor lui Dumnezeu – deci o astfel de simplă constatare ar trebui să fie de-ajuns să ne facă recunoscători: pentru că, deși desfășoară o incredibilă forță, El n-o folosește împotriva noastră, ci Își manifestă încă îndurarea faţă de noi.
Vedem, citim, auzim despre lucruri grandioase și incontrolabile, întâmplat demult sau azi – și-n fiecare dintre ele recunoaștem ipostaze și manifestări ale puterii lui Dumnezeu... care, ce binecuvântare: nu e o forţă iresponsabilă, scăpată de sub control, ostilă, ci e folosită în sprijinul nostru... dacă nu persistăm în răzvrătire și indiferență față de El, desigur.
Aplicând această constatare la contextul din cartea Exodul – pe care vă reamintesc că o parcurgem – chiar şi în ceea ce-i priveşte pe egipteni, Dumnezeu a acționat cu forță împotriva zeităţilor lor, și nu împotriva oamenilor, cărora le arată ce înseamnă cu adevărat putere și închinare și dumnezeire. Sigur, și oamenii au avut de suferit – dar pe de o parte fiecare trebuie să ne asumăm responsabilitatea faptelor și-a încredințărilor, pe de altă parte, în fiecare dintre urgii egiptenilor li s-au oferit și șanse de salvare, au avut posibilități să iasă de sub puterea urgiei respective, sau să le evite pe celelalte. Era o problemă de credinţă. Dacă egiptenii ar fi înțeles și s-ar fi pus la adăpost – în Gosen, de exemplu – ar fi fost izbăviţi. Dar acolo erau evreii, tocmai miza acestui potop de lovituri divine, ce se declanșase!
Ca să înțelegem și mai bine contextul, trebuie spus că Faraon era nu doar monarhul absolut și – teoretic – deținătorul tuturor resurselor Egiptului, ci era considerat și singurul dintre muritori care avea acces direct la zei, fiind socotit descendent al lor. Șarpele de aur de pe fruntea lui era semnul puterii și autorității lui, conferite prin relația sa specială cu zeii Egiptului. De altfel, la încoronare, Faraon primea diverse nume care îl legau și-l desemnau reprezentant al zeilor principali, culminând cu cognomenul „fiul lui Ra” (zeul-soare). De asemenea, modul de viață era modelat după viața zeilor așa cum reieșea din diverse texte egiptene considerate sacre. De altfel, în templele egiptene reprezentați erau doar zeii și faraonii Egiptului. Iată deci de unde deriva autoritatea lui Faraon. Iar duelul la care-l provocase Dumnezeu nu era cu un om, ci cu protectorii acestuia, zeitățile.
Poate pentru noi cei de azi urgiile abătute asupra Egiptului înfățișate în Exodul par calamități naturale, și tindem să le căutăm/găsim explicații științifice. Dar pentru cei ce le-au trăit au fost realmente o confruntare supranaturală, o încleștare la nivelul zeilor. Zeii Egiptului erau personificări ale puterilor sau fenomenelor naturale (Nilul, fertilitatea) sau ale atributelor lor; alții erau legați de astre sau de fenomene cerești/cosmice, sau întruparea anumitor concepte. Animale și plante erau respectate ca simboluri ale puterilor naturale sau ale unor forțe misterioase, și erau considerate manifestarea sau trimișii zeităților respective – așa de pildă boul Apis din Memfis sau taurul sacru din Heliopolis. Iar zeii se implicau activ în protejarea supușilor lor: Nilul (considerat artera vitală a Egiptului, dar și sistemul vascular al lui Osiris) era păzit de zeii Khnum, Hapi și Osiris. Set era protectorul grânelor, Hathor – zeița cirezilor, Isis – mama vieții, Imhotep – zeița sănătății și medicinii... Existau zei ai familiilor, meșteșugarilor, deșertului, inundațiilor, întunericului... zeițe ale îmbălsămării, fecundității, apei, cerului... și am putea continua așa mult și bine, dar nu e scopul nostru. Vreau doar să fiți convinși că idolatria era maximă în Egiptul antic, și că urgiile Exodului i-au vizat în principal pe acești așa-ziși legiuitori divini ai vieții egiptene, idoli cărora Singurul Dumnezeu adevărat le declară război și le dovedește cine este cu adevărat Dumnezeu!
Putem extrage și de aici o lecție utilă, chiar dacă vi se pare banală, sau deloc nouă: singura care ne poate izbăvi de urgia păcatului este credinţa în Singurul Dumnezeu Adevărat, credința că Dumnezeul acesta este perfect în toate atributele Sale, și că în dragostea Lui ne-a oferit şi nouă salvarea, iertarea și sfinţenia, în Domnul Isus.
Am ajuns în capitolul 8 al cărţii Exodul. Moise şi Aron se înfăţişaseră înaintea lui Faraon, care n-a luat în serios cererea ca lui Israel să i se permită să plece pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu în pustie... Moment în care Dumnezeu intervine şi aduce prima urgie – transformarea apei în sânge. Nilul aducător de viaţă devine acum aducător de moarte.
Dar credeţi că-l schimbă asta pe Faraon? Omul este în general mai împotrivitor decât îi place să recunoască. Dumnezeu însă nu este luat niciodată prin surprindere. Așa încât urgiile continuă să cadă asupra Egiptului. Dumnezeu voia să trezească poporul cufundat în idolatrie, așa încât asistăm împreună la declanșarea celei de A DOUA URGII: BROAŞTELE.
Din cele mai vechi timpuri, broasca a fost un obiect al închinării pentru egipteni. În panteonul egiptean, broaştele erau reprezentate de Heket, zeiţa învierii, cu cap de broască. Şi Hapi zeul Nilului era înfăţişat ţinând o broască din gura căreia iese un şuvoi de hrană. Aceasta sugera relaţia apropiată dintre Hapi şi Heket, un fel de mamă a tuturor zeiţelor, și care era și zeiţa fertilităţii şi patroana moaşelor. S-au păstrat reprezentări care o arată pe Heket cum recită incantaţii pentru ca Osiris să învie, sau supraveghind naşterea lui Hatshepsut (prima sau una din primele femei-faraon din istoria Egiptului). În fine...
Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon şi spune-i: «Aşa vorbeşte Domnul: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească. Dacă nu vrei să-l laşi să plece, am să aduc broaşte pe toată întinderea ţării tale. Râul va mişuna de broaşte; ele se vor sui şi vor intra în casa ta, în odaia ta de dormit şi în patul tău, în casa slujitorilor tăi şi în casele poporului tău, în cuptoarele şi în postăvile de frământat pâinea. Ba încă broaştele se vor sui şi pe tine, pe poporul tău şi pe toţi slujitorii tăi.”»“ Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: «Întinde-ţi mâna cu toiagul peste râuri, peste pâraie şi peste iazuri, şi scoate broaşte din ele peste ţara Egiptului!»“ (Exodul 8:1-5)
Având în vedere imaginea favorabilă a broaștei în mentalul egiptean, ceea ce anunța Moise nu le va fi sunat neapărat a blestem sau urgie. Dar broaştele se aflau pretutindeni – în dormitoare, în bucătării, în cuptoare. Când mergeau, păşeau peste broaşte. Când stăteau, se aşezau peste broaşte. Era o situaţie îngrozitoare. O broască-două n-ar fi însemnat mare lucru, dar invazia unor mulțimi crease deja consternare. Bineînţeles că acestea erau sacre, și oricine ucidea un animal considerat sfânt era pasibil de pedeapsa cu moartea!
Aaron şi-a întins mâna peste apele Egiptului; şi au ieşit broaştele şi au acoperit ţara Egiptului. Dar şi vrăjitorii au făcut la fel prin vrăjitoriile lor: au scos şi ei broaşte peste toată ţara Egiptului. (Exodul 8:6-7)
Ca pentru a confirma puterea lui Satan, magicienii egipteni au re-editat și ei urgia cu broaştele (Deși ideea era tocmai să scape de broaște, nu?, și nu să le înmulțească! Iată deci că nu întotdeauna competiția duce la progres!) Dar când constată că marea lor ispravă – duplicarea broaștelor – le scapă de sub control, vrăjitorii își dau seama că ceea ce venerau devenise de fapt un blestem pentru țară!
Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Rugaţi-vă Domnului, să depărteze broaştele de la mine şi de la poporul meu; şi am să las pe popor să plece să aducă jertfe Domnului.” Moise a zis lui faraon: „Hotărăşte-mi când să mă rog Domnului pentru tine, pentru slujitorii tăi şi pentru poporul tău, ca să îndepărteze broaştele de la tine şi din casele tale? Nu vor mai rămâne decât în râu.” El a răspuns: „Mâine.” Şi Moise a zis: „Aşa va fi, ca să ştii că nimeni nu este ca Domnul Dumnezeul nostru. Broaştele se vor depărta de la tine şi din casele tale, de la slujitorii tăi şi de la poporul tău; nu vor mai rămâne decât în râu.” (Exodul 8: 8-11)
Important deci de menționat că, deşi magicienii au putut produce broaşte, n-au mai putut să le îndepărteze. Și nici o intervenție în forță nu era recomandabilă, având în vedere statutul broaștei în religia egipteană. Așa încât, strâns cu ușa, și vizibil iritat de situație, Faraon e gata să promită orice. De fapt, e pentru prima dată când recunoaște că trebuie să recurgă la mijlocirea înaintea lui Dumnezeu, pentru a scăpa de forfota copleșitoare a broaștelor. Dumnezeu începea deci să-l forţeze pe acest monarh să-I recunoască puterea!
Moise şi Aaron au ieşit de la faraon. Şi Moise a strigat către Domnul cu privire la broaştele cu care lovise pe faraon. Domnul a făcut cum cerea Moise; şi broaştele au pierit în case, în curţi şi în ogoare. Le-au strâns grămezi, şi ţara s-a împuţit. Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, şi-a împietrit inima şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. (Exodul 8:12-15)
Acest pasaj ne ajută să înțelegem mai bine ce însemna împietrirea inimii lui Faraon. Dumnezeu doar făcuse să iasă la suprafaţă ce se afla în interior. În loc să reflecteze măcar, și să-și reconsidere cât de cât atitudinea, Faraon practic invită (peste el și țară) următoarea urgie. De data aceasta, Dumnezeu nu-l mai previne pe Faraon. (Exodul 8:16-19)
Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: «Întinde-ţi toiagul şi loveşte ţărâna pământului, şi se va preface în păduchi, în toată ţara Egiptului.»“ Aşa au făcut. Aaron şi-a întins mâna cu toiagul şi a lovit ţărâna pământului; şi s-a prefăcut în păduchi pe toţi oamenii şi pe toate dobitoacele. Toată ţărâna pământului s-a prefăcut în păduchi, în toată ţara Egiptului. Vrăjitorii au căutat să facă şi ei păduchi prin vrăjitoriile lor; dar n-au putut. Păduchii erau pe oameni şi pe dobitoace. Şi vrăjitorii au zis lui faraon: „Aici estedegetul lui Dumnezeu!” Dar inima lui faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.
Cuvântul tradus păduchi poate însemna și ţânţari. Rădăcina cuvântului semnifică „a acoperi”, „a apuca” sau  „a ciupi”. Trebuie însă observat că acțiunile corespunzătoare acestor verbe (acoperitul, apucatul şi chiar ciupitul) nu pot fi făcute de un ţânţar, însă pot fi asociate unui păduche. Un zoolog a spus: „Căpuşele formează un ordin gigantic, a cărui funcţie primordială, pe scară largă, este să se hrănească cu hoituri. Puteţi să vă imaginaţi ţara puţind a broaşte moarte înţesate de păduchi. Păduchii puteau scăpa ţara de broaşte în cele din urmă, devenind astfel o binecuvântare, dar şi un blestem.” Să notăm însă și experiența cuiva trăită chiar în Egipt: „Am observat deodată că nisipul părea să prindă viață. M-am uitat mai atent, și am descoperit că suprafaţa pământului era o masă mişcătoare de căpuşe mici, mii de căpuşe care se târau pe picioarele mele… Am făcut tot posibilul să mă scutur și să mă retrag în grabă, meditând la cuvintele Scripturii, «ţărâna pământului s-a prefăcut în păduchi în toată ţara Egiptului».”
Magicienii egipteni reușiseră să copieze fiecare din cele două urgii inițiale produse de mâna lui Dumnezeu; iată-i însă că de data aceasta, nu știm din ce motiv, ei n-au mai putut reproduce și această a treia urgie. Indiferent de ce făcuseră până atunci, de astă dată își recunosc neputința și, mai mult, arată și că aveau cunoștință (din păcate, nu și frică!) de Dumnezeu – pentru că recunosc că aici e vorba de „degetul lui Dumnezeu”. Și iată cum, treptat-treptat, Dumnezeu îi convingea pe egipteni de faptul că El era Singurul Dumnezeu.
Această a treia urgie i-a făcut pe oameni să-l urască pe Geb, zeul pământului, cel care dădea raportul lui Osiris asupra stării recoltelor. Și-ar mai fi de adăugat că atât a treia urgie – păduchii – cât și cea imediat următoare, care i-au spurcat pe oameni, le-au dat prin aceasta și o lovitură morală teribilă, pentru că egiptenii nu se închinau zeilor decât dacă erau curați, fără pată! (Cu-atât mai mult înaintea Dumnezeului Atotputernic ar fi bine să fim atenți și noi cum venim, mai cu seamă că ne credem superiori lor, nu?!)
Se pare că până în acel moment, urgiile atinseseră toată ţara Egiptului, deci şi ţinutul Gosen, unde trăiau copiii lui Israel. Mulţi îi vor fi spus lui Faraon, probabil, că de vreme ce Gosenul fusese şi el afectat de urgii, aceste fenomene aveau o explicaţie naturală... sau puteau fi atribuite unei zeități egiptene. Totul devine foarte clar în acest moment, când Dumnezeu anunţă că de acum înainte va exista o diferenţă şi nici una din urgii nu va afecta ţinutul Gosen, căminul poporului Israel. De acum înainte, judecata va cădea doar asupra ţării Egiptului. Și începând cu urgia a patra, vocea și atotputernicia lui Dumnezeu încep să se audă și să se vadă tot mai clar!
Despre A PATRA PLAGĂ – MUŞTELE – citim mai departe în (Exodul 8:20-24)
Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis-de-dimineaţă şi du-te înaintea lui faraon, când are să iasă să se ducă la apă. Să-i spui: «Aşa vorbeşte Domnul: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească. Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimit muşte câineşti împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale; casele egiptenilor vor fi pline de muşte, şi pământul va fi acoperit de ele. Dar, în ziua aceea, voi deosebi ţinutul Gosen, unde locuieşte poporul Meu, şi acolo nu vor fi muşte, pentru ca să cunoşti că Eu, Domnul, sunt în mijlocul ţinutului acestuia. Voi face o deosebire între poporul Meu şi poporul tău. Semnul acesta va fi mâine.”» Domnul a făcut aşa. A venitun roi de muşte câineşti în casa lui faraon şi a slujitorilor lui, şi toată ţara Egiptului a fost pustiită de muşte câineşti.
Am spus la un moment dat că dacă ar fi să împărțim judecățile acestea în trei serii de câte trei, cu apogeul teribil al urgiei a 10-a, putem observa că înaintea primelor două din fiecare grup de trei, Domnul a binevoit să-l avertizeze pe Faraon. (Practic, doar pentru trei urgii n-au fost atenționări: a treia – păduchii, a șasea – bubele, și a noua – întunericul).
„Muştele” acestea desemnează cel mai probabil cărăbuşii sau scarabeii sacri, aşa cum erau cunoscuţi în Egipt. Aceşti scarabei, majoritatea aurii, se găsesc în mormintele egiptene. Ei erau sacri pentru zeul-soare Ra. Severitatea acestei urgii rezultă din faptul că Faraon doreşte să ajungă la înțelegere cu Moise şi Aaron. Vă rog să sesizați cum Faraon inițiază negocieri, venind cu propuneri când scarabeii (sacri!) invadează Egiptul.
Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Duceţi-vă de aduceţi jertfe Dumnezeului vostru aici în ţară.” Moise a răspuns: „Nu este deloc potrivit să facem aşa; căci am aduce Domnului Dumnezeului nostru jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni. Şi dacă am aduce, sub ochii lor, jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre? Vom face mai bine un drum de trei zile în pustiu, şi acolo vom aduce jertfe Domnului Dumnezeului nostru, după cum ne va spune.” (Exodul 8:25-27)
Cărăbușul egiptean semnifica viaţa veşnică. Avem aici cea mai clară dovadă de cum poate ajunge un simbol religios socotit sacru – un blestem pentru oameni şi o urgie peste ţară. Amploarea pustiirii l-a obligat pe Faraon să se gândească la soluții alternative; de altfel, el va propune compromisuri în vreo patru rânduri, până la terminarea urgiilor. Întâi, pentru că Moise şi Aaron insistau ca Israel să meargă în pustie timp de 3 zile ca să aducă jertfe, Faraon le spune: „Bine, mergeți să aduceţi jertfe, dar nu ieșiți din ţară!”.
Este genul de compromis pe care mulţi creştini cred că îl pot face azi... E șoapta celui rău, care vrea să ne convingă că putem fi creştini, dar nu unii înguşti. „Fiţi creştini cu mintea deschisă şi nu vă complicați viaţa, chiar trebuie să renunțați la atâtea?” Dragii mei, dacă viaţa și trăirea noastră nu se schimbă, înseamnă că nu suntem adevăraţi creştini! Să nu mă acuzaţi, vă rog, că aș fi spus că trebuie să faceţi fapte bune pentru a fi creştin... nu am spus asta. Noi suntem mântuiţi prin credinţa în Hristos şi nimic altceva – faptele sunt excluse ca factori ai mântuirii... dar ele sunt cel mai natural efect al unei vieți schimbate! Când vă puneţi credinţa în Hristos ca Mântuitor și Domn, asta vă va schimba viaţa... și de-acum intră în discuţie conduita creştină. Schimbarea omului trebuie să înceapă dinlăuntru! Din păcate, mulți creștini din zilele noastre fac prea multe compromisuri şi, în cea mai mare parte, se află încă în ţara Egiptului. Nu mai sunt prea evidente azi diferenţele dintre creştinul obişnuit şi un om nemântuit. Și asta e grav și pentru creștini, și pentru cei ce se uită la ei!
Studiile arată că peste 50% din cetăţenii Statelor Unite aparțin unui grup religios – afirmă JVMcGee. Călătorind mult cu avionul, fac în secret câte un mic test, când se oferă cocktailul de rigoare... La început, număram oamenii care luau băutura, dar s-a dovedit repede o încercare peste puterile mele să-i număr... aşa că acum îi observ doar pe cei care nu servesc băuturi alcoolice. Ultima oară am numărat doar 4 oameni care nu au luat acel cocktail. Cu siguranţă că se mai aflau şi alți creștini, membri ai vreunei biserici, în acel avion, dar ei probabil că deja aduceau jertfe în ţara Egiptului. Aveau mintea deschisă şi nu vroiau să fie considerați „înguşti”. Ei voiau să trăiască aşa cum trăieşte lumea.
Dragi ascultători, suntem angajați într-o cursă cu doi cai, unul alb și-altul negru... Dacă vă hotărâţi să-i călăriţi pe amândoi şi să puneţi un picior pe unul şi alt picior pe celălalt, veţi constata curând că aceşti cai vor ajunge să alerge în direcţii opuse, așa că trebuie să hotărâți pe ce cal vreţi să călăriţi.
Iată că Moise, apreciind pe bună dreptate că jertfele evreilor ar fi reprezentat pentru evrei sacrilegii și prilej de revolte, nu acceptă compromisurile lui Faraon, și insistă cu fermitate ca poporul Israel să meargă timp de 3 zile în pustie şi să aducă jertfe Domnului Dumnezeu. Dar Faraon nu se lasă, și-i propune al doilea compromis: (Exod 8:28)
Faraon a zis: „Vă voi lăsa să plecaţi, ca să aduceţi jertfe Domnului Dumnezeului vostru în pustiu; numai să nu vă depărtaţi prea mult, dacă plecaţi. Rugaţi-vă pentru mine.”
De această dată, concesia lui Faraon este diferită doar ca nuanţă. El spune: „Bine, ieșiți, dar nu prea departe... şi rugaţi-vă şi pentru mine!” Şi acesta este acelaşi compromis pe care îl găsim în multe biserici (chiar şi în cele fundamentaliste) – un program lumesc, bazat pe banchete, promovare, concursuri, tombole şi aşa mai departe. Multe biserici sunt aşa de lumeşti încât nu le poţi diferenţia foarte mult de cluburi sau restaurante mai selecte, ai căror membri și clienți nu-L cunosc desigur pe Hristos.
De remarcat însă că în mintea lui Faraon apare teama față de puterea acestui Dumnezeu ale Cărui manifestări îl puneau în dificultate... de aceea el solicită surprinzător mijlocire și susținere în rugăciune! (Exodul 8: 29-32)
Moise a răspuns: „Am să ies de la tine şi am să mă rog Domnului. Mâine, muştele se vor depărta de la faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. Dar să nu ne mai înşele faraon, nevrând să lase pe popor să plece ca să aducă jertfe Domnului.” Moise a ieşit de la faraon şi s-a rugat Domnului. Domnul a făcut cum cerea Moise; şi muştele s-au depărtat de la faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. N-a mai rămas una. Dar faraon, şi de data aceasta, şi-a împietrit inima şi n-a lăsat pe popor să plece.
Deci Moise și-a ținut cuvântul și a mijlocit pt Faraon, urgia s-a potolit... dar conducătorul egiptean nici măcar nu a mimat că ar vrea să-și onoreze promisiunea! Nu e doar lipsă de onoare; Faraon şi-a împietrit inima ca o dovadă clară a caracterului și lipsei sale de scrupule, dar şi pentru că era planul lui Dumnezeu de a da pe față ce se afla de fapt în inima lui răzvrătită... și cel mai important: să avanseze spre distrugerea puterii și panteonului Egiptului, și să-Și izbăvească poporul!
Convinși că Dumnezeul nostru desfășoară și azi aceeași putere izbăvitoare pentru cei ce vor să facă parte din poporul Său, ne oprim și ne despărțim aici... Cu ajutorul lui Dumnezeu însă, ne reîntâlnim și continuăm – data viitoare! Până atunci, fiți binecuvântați!