Tuesday Jun 25, 2024

Numeri 6:1-27 | Itinerar Biblic | Episodul 248

Dragi ascultători, e un lucru remarcabil că vă alocați timp pentru a fi regulat împreună în traversarea – veți vedea cât de benefică! a – Cuvântului lui Dumnezeu; sunt convins că, odată prins gustul pentru Cuvânt, nu vă veți mulțumi cu cele 20 de minute ale acestui program, și veți investi din ce în ce mai mult – astfel încât, aprofundând și asimilând perspectivele divine pe care vi le deschide Biblia, să trăiți tot mai solid și rodnic. Și asta, pentru că ați consimțit să puneți deoparte timp, atenție și energie în cunoașterea lui Dumnezeu și asemănarea cu El! Nu uităm că a fost dintotdeauna voia Creatorului să aibă în preajmă persoane și comunități consacrate Lui, și însăși istoria lui Israel a început cu o punere deoparte pentru Dumnezeu – Avraam și sămânța lui devenind, prin ascultare și dedicare, instrumentele binecuvântării lui Dumnezeu. Și această punere deoparte devine un tipar pe parcursul istoriei generațiilor omenirii; scoaterea evreilor din Egipt a fost un asemenea moment marcant de ieșire/despărțire de mediul în care trăiau de sute de ani și consacrare pentru Dumnezeu, care Și-a asumat călăuzirea și protecția lor, pentru a-i duce în Țara promisă. A fi pus deoparte pentru Domnul înseamnă a fi sfânt, și presupune o rupere de tot ce este necurat și coruptibil – lucru deloc simplu, dar accesibil, pentru că cel dispus să facă asta nu e lăsat singur, Dumnezeu însoțindu-l și împuternicindu-l atât în dezbrăcarea de obiceiurile păcătoase, cât și pentru îmbrăcarea cu omul cel nou.

În cadrul chemării generale la sfințire pe care Dumnezeu o adresează stăruitor omenirii, El a rânduit și ocazii și legi speciale care particularizau și facilitau celor cu adevărat dornici șansa exersării sistematice, practice a sfințirii; legea nazireatului, pe care ne-o pune înainte Cuvântul lui Dumnezeu aici în cap. 6 din Numeri, nu pledează și argumentează în favoarea acestei dedicări speciale, ci menționează condițiile în care cine voia să se supună acestei consacrări putea s-o facă astfel încât să fie plăcut lui Dumnezeu, și gestul lui bine primit. Legământul nazireatului era un legământ benevol. Orice bărbat sau femeie din Israel care vroiau puteau să devină nazirei. Puteau să facă legământul pentru o anumită perioadă sau pentru toată viaţa. Dumnezeu nu a stabilit termene precise, și nici nu a poruncit generalizarea acestui legământ... care era complet voluntar... dar dacă oricare dintre copiii lui Israel vroiau să umble mai aproape de Domnul, acesta era lucrul pe care erau chemați să-l facă. Cei ce se supunea legământului nazireatului se numeau nazirei – termen care derivă din rădăcina nazar care desemnează consacrare, separare, punere deoparte. În categoria celor consacrați intrau toți cei peste care se turna uleiul consacrării – preoții, împărații, și aceste persoane care se dedicau voluntar... și a căror punere deoparte era de notorietate, nu tainică.

În primele 4 versete ale capitolului aflăm cine putea să se dăruiască Domnului, și ce avea de făcut în mod necesar și imediat:

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când un bărbat sau o femeie se va despărţi de ceilalţi, făcând o juruinţă de nazireat, ca să se închine Domnului, să nu bea nici oţet făcut din vin, nici oţet făcut din vreo băutură îmbătătoare; să nu bea nicio băutură stoarsă din struguri şi să nu mănânce struguri proaspeţi, nici uscaţi. În tot timpul nazireatului lui, să nu mănânce nimic care vine din viţă, de la sâmburi până la pieliţa strugurelui. (Numeri 6:1-4)

Când o persoană făcea această juruinţă a nazireatului erau trei lucruri care îi erau interzise. În primul rând nu avea voie să bea vin sau băuturi tari. Orice băutură stoarsă din struguri îi era interzisă. Aceasta nu are nici o legătură cu întrebarea dacă e bine sau nu să bem vin. Dă-mi voie să spun acest lucru cu prudenţă şi vreau să mă asculţi cu atenţie. Norma creştină nu este o normă despre ce e rău şi ce e bine. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în toate și oricând este aceasta: În ce scop fac ceea ce fac? Ca să-i fii pe plac lui Dumnezeu, sau ca să-i impresionezi pe oameni, poate chiar să-ți liniștești cugetul și mintea?! Vrei să trăieşti pentru El? – aceasta este întrebarea. Oamenii mă întreabă dacă este bine ca un creştin să bea vin. Prietene, nu voi dezbate această problemă. Nu voi susţine că este bine sau rău. Ce vreau să ştiu este dacă vrei să fii pe placul lui Hristos. Vinul, în Scriptură, era un simbol al bucuriei pământeşti; este pentru înveselirea inimii. Întreaga idee de aici este că nazireul trebuia să îşi găsească bucuria în Domnul. Și mi se pare potrivit să mai adaug ceva aici: dedicarea către Domnul se presupune a fi totală – Dumnezeu nu ar accepta o inimă, minte și slujire împărțită. Or, vinul sau orice altă băutură amețitoare atrofiază, amorțește simțurile și ia din capacitatea minții! Deci lepădarea de sine și dedicarea omului pentru Domnul nu mai era/este totală, câtă vreme este sub o asemenea influență!

Sunt foarte mulţi creştini astăzi care nu îşi găsesc bucuria în lucrurile Domnului, în Cuvântul Domnului sau în părtăşia cu Hristos. Ei îşi căută – și uneori își găsesc plăcerea în lucrurile acestei lumi (sau așa li se pare!). Merg la tot felul de agape și ospeţe prin biserici, pe unde apar de altfel o sumedenie de oameni care n-ar veni niciodată la vreo întâlnire obinuită a congregației, dacă nu s-ar da și câte-o masă... Îmi pare mereu rău pentru acei așa-zis creştini care, la fel ca femeia săracă, se mulțumesc cu firimituri de la masa lui Dumnezeu. Nu mă înţelegeți greşit: nu este nimic greşit în ospeţe, dar când oamenii merg doar la ospeţe, se mulțumesc cu puțin, nu caută esențialul, durabilul... se hrănesc cu firimituri – asta e... Îşi petrec timpul sporovăind la masă, apoi se vor spune și câteva lucruri evlavioase: va lua cineva un verset din Scriptură şi se vor spune câteva lucruri plăcute din el... şi toţi vor pleca simţindu-se duhovniceşti şi foarte mulţumiţi, poate chiar provocaţi... Dar se vor întoarce să trăiască exact ca înainte... Îmi pare atât de rău pentru ei!

Unde-ți găseşti plăcerea, prietene? Te întreb acest lucru foarte direct și personal. Ai nevoie de stimulenţii lumii acesteia ca să te bucuri de lucrurile „creştineşti”? Găseşti tu cu adevărat plăcere în aprofundarea Cuvântului lui Dumnezeu? Rugăciunea te plictiseşte sau te aprinde? Vai, câţi dintre noi credem azi că suntem creştini adevăraţi şi foarte duhovniceşti, când, de fapt, tot ceea ce am făcut a fost să aducem treburile pământeşti în activităţile noastre așa-zis creștine!

În al doilea rând, când o persoană făcea juruinţa nazireatului nu trebuia să îşi radă capul.

În tot timpul nazireatului, briciul să nu treacă pe capul lui; până la împlinirea zilelor pentru care s-a închinat Domnului, va fi sfânt; să-şi lase părul să crească în voie. (Numeri 6:5)

Termenul nezer era folosit și-n relație cu diadema marelui preot, cu acea placă de aur pe care era scris „Sfânt/sfințenie Domnului” (adică pus deoparte pentru Domnul); de asemenea, coroana împărătească era tot nezer ca semn și consfințire a ungerii Domnului. La frl ca acea coroană, părul lung al nazireului era numit tot nezer, ca uns emn exterior al consacrării lui. Așadar, nazireul trebuia să fie dispus să accepte un astfel de semn al consacrării sale... Interesant că, dacă în VT părul lung putea indica deci o consacrare spre sfințenie Domnului, Pavel spune în 1 Corinteni 11: 14: „Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung?” Sunt de acord cu apostolul Pavel: era și este o ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung. Mi-ar plăcea dacă am putea atârna semne care să afirme acest lucru în locurile publice. Sau... să știm clar că cel care poartă părul astfel este consacrat lui Dumnezeu! Părul lung să ne arate că este un om dispus să împărtăşească statutul lui Hristos care a zis: „...am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor.” (Psalm 22:6) M-aș bucura să văd lumea plină de asemenea pletoși! Din păcate însă n-am niciun dubiu că aceia care poartă azi părul lung n-o fac în semn de consacrare pentru Dumnezeu, și nici că le pasă de ruşinea specificată de Pavel!

În cel de-al treilea rând, cel care făcea o juruinţă de nazireat nu trebuia să atingă un trup mort.

În tot timpul cât s-a făgăduit Domnului prin jurământ, să nu se apropie de un mort; să nu se pângărească nici la moartea tatălui său, nici a mamei sale, nici a fratelui său, nici a surorii sale, căci poartă pe cap închinarea Dumnezeului lui. (Numeri 6:6-7)

În capitolul 5 am citit că leproşii şi cei care erau întinaţi prin atingerea unui mort trebuiau scoşi afară din tabără. Vedeţi, pământul este locul morţii. Cred că cineva ar putea spune că moartea este amprenta cea mai profundă care există în lumea de azi. Moartea este pecetea unui pământ blestemat de păcat. Este judecata pe care a declarat-o Dumnezeu. Din cauza păcatului a venit moartea în lume. Ca să putem rezolva problema păcatului, trebuie să tratăm păcatul, pentru că plata păcatului este moartea.

Nazireul nu trebuia să atingă un trup mort. El trebuia să fie separat de lume. Domnul trebuia să fie pe primul loc în viaţa lui. El e Dumnezeul cel viu, iar a te consacra Lui înseamnă punere deoparte pt bătălia împotriva morții, pentru a aduce oamenii în contact cu Domnul vieții! Apoi, amintiţi-vă că Domnul Isus a spus: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” Domnul trebuie pus înaintea celor dragi. El este în vârful priorităţilor. Amintiţi-vă că această juruinţă este voluntară. El nu porunceşte legământul nazireatului. Dar dacă cineva vroia să facă această juruinţă şi să îşi dedice viaţa Lui putea să o facă.

Îţi găseşti bucuria în Domnul? Eşti gata să porţi ruşinea pentru El, să ocupi un loc smerit pentru El? Eşti gata să Îl pui pe El pe primul loc, deasupra oricăror altor lucruri din viaţa aceasta? Vedeţi, deşi creştinul din ziua de zi nu face o juruinţă de nazireat, există oportunitatea de a umbla mai aproape de Domnul. Este o acţiune benevolă. Trebuie să vrei acest lucru. Este o hotărâre a dedicării. Este greşit să o numim consacrare, nu poţi să te sfinţeşti singur. Doar Dumnezeu te poate sfinţi. De fapt, ceea ce facem noi este să venim la Dumnezeu cu mâinile goale, fără a oferi nimic altceva decât pe noi înşine: devotamentul nostru, închinarea noastră, dragostea noastră, slujirea noastră, timpul nostru.

Uneori, când rămâi vertical pentru Dumnezeu, e posibil să descoperi că ai rămas singur. El trebuie să fie și să rămână pe primul loc în viaţa ta. Mulţi oameni astăzi vorbesc despre a fi creştini dedicaţi, dar nu ar face nimic care ar deranja lucrurile, ierarhia și ritualurile din respectiva biserică. Le este teamă că s-ar pomeni daţi afară, lucru care ar fi mai bun pentru ei, deoarece unele dintre aceste grupuri de forță din biserici nu-I aparţin lui Dumnezeu şi pot fi nemiloase! Şi totuşi sunt oameni care cred că sunt consacraţi, care nu au tăria sau puterea de a se ridica împotriva unor astfel de stări de lucruri... aşa că merg în pas cu mulţimea. Dar, dacă vrei să te predai Domnului, Hristos trebuie să fie prioritatea ta. Trebuie să îţi găseşti plăcerea şi bucuria în El, și să ții cont de El, nu de liniștea și comoditatea ta!

În tot timpul nazireatului să fie închinat Domnului. (Numeri 6:8)

Sunt de părere că o mare parte din toți oamenii ratează o mare binecuvântare. Poate treci chiar acum printr-o perioadă aparte de încercare. De ce să nu te pui deoparte pentru Domnul? Dacă eşti creştin, predă-te lui Dumnezeu într-un mod categoric. Nu vei fi scutit de încercări, dar acestea vor fi mai uşor de purtat. Domnul Isus a spus: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:28-29) Este minunat să tragem la acelaşi jug cu El.

Dacă moare cineva de moarte năprasnică lângă el, şi capul lui închinat se face astfel necurat, să-şi radă capul în ziua curăţării, şi anume, să şi-l radă a şaptea zi. În ziua a opta, să aducă preotului două turturele sau doi pui de porumbel, la uşa Cortului întâlnirii. Preotul să jertfească pe unul ca jertfă de ispăşire, iar pe celălalt ca ardere-de-tot şi să facă pentru el ispăşirea păcatului lui, făcut cu prilejul mortului. Nazireul să-şi sfinţească apoi capul chiar în ziua aceea. Să închine din nou Domnului zilele nazireatului lui dinainte şi să aducă un miel de un an ca jertfă pentru vină; zilele dinainte nu vor fi socotite, pentru că nazireatul lui a fost pângărit. (Numeri 6:9-12)

Înțelegem din acest text că a fi închinat Domnului nu însemna izolare într-un mediu aseptic, abandonarea familiei sau anturajului, ascetism... Nazireul continua să trăiască în societate, în mijlocul ispitelor și problemelor de tot felul ce puteau apărea. Și dacă vreuna din aceste incidente călca/contravenea condițiile jurământului, acesta era invalidat, și ce fusese până atunci nu se mai lua în considerare... chiar dacă respectivul era practic nevinovat; după o curățire ritualică serioasă, nazireul respectiv lua totul de la început!

Dumnezeu este și astăzi foarte serios în privinţa păstrării juruinţei pe care i-o facem. Dacă un nazireu se întina trebuia să aducă o jertfă. Dumnezeu nu solicită intrarea într-un asemenea jurământ, dar când un jurământ este făcut, El aşteaptă ca să fie și respectat, încălcarea acestuia fiind o problemă gravă.

Este absolut remarcabil apoi că Dumnezeu face precizări nu doar pentru intrarea și parcursul perioadei de nazireat, ci și pentru ieșirea din acest legământ (Numeri 6:13-21):

Iată legea nazireului. În ziua când se va împlini vremea nazireatului lui, să fie adus la uşa cortului întâlnirii. Ca dar, să aducă Domnului un miel de un an fără cusur pentru arderea-de-tot, o oaie de un an şi fără cusur pentru jertfa de ispăşire şi un berbec fără cusur pentru jertfa de mulţumire; un coş cu azimi, turte făcute din floarea făinii frământată cu untdelemn, şi plăcinte fără aluat, stropite cu untdelemn, împreună cu darul de mâncare şi jertfa de băutură obişnuite. Preotul să aducă aceste lucruri înaintea Domnului şi să aducă jertfa lui de ispăşire şi arderea-de-tot; să pregătească berbecul ca jertfă de mulţumire Domnului, împreună cu coşul cu azimi, şi să pregătească şi darul lui de mâncare şi jertfa lui de băutură. Nazireul să-şi radă, la uşa cortului întâlnirii, capul închinat Domnului; să ia părul capului său închinat Domnului şi să-l pună pe focul care este sub jertfa de mulţumire. Preotul să ia spata dreaptă fiartă a berbecului, o turtă nedospită din coş şi o plăcintă nedospită şi să le pună în mâinile nazireului, după ce acesta şi-a ras capul închinat Domnului. Preotul să le legene într-o parte şi într-alta înaintea Domnului: acesta este un lucru sfânt, care este al preotului, împreună cu pieptul legănat şi spata adusă ca jertfă prin ridicare. Apoi, nazireul va putea să bea vin. Aceasta este legea pentru cel ce a făcut juruinţa de nazireat: acesta este darul lui, care trebuie adus Domnului pentru nazireatul lui, afară de ce-i vor îngădui mijloacele lui. Să împlinească tot ce este poruncit pentru juruinţa pe care a făcut-o, după legea nazireatului.’”

Sunt sigur că există o mulţime de creştini care i-au promis lui Dumnezeu lucruri pe care nu le-au făcut niciodată bine, fapt ce explică starea spirituală tristă în care se află astăzi. În anii mei de slujire am urmărit pe mulți care veneau regulat la biserică, radiind puternic. Erau aşa de pioşi că ai fi crezut că în orice clipă li s-ar putea desface aripile şi ar zbura... ce mai: doar nimburile le lipseau! Cu toate acestea, oamenii aceştia L-au dezamăgit pe Dumnezeu în mod repetat, pentru că ei nu erau pe deplin mulțumiți cu Dumnezeu! Apoi, mai târziu, în viaţa lor intervenea ceva care le transforma credinţa într-o epavă.

Astăzi un număr mare de oameni nu vor să-i facă o promisiune lui Dumnezeu, pentru că le e teamă că nu o vor putea onora. Oamenilor le este teamă să vorbească direct cu Dumnezeu. De exemplu, le este teamă să îşi ia un angajament financiar, pentru că ar putea să vadă o maşină nouă sau un televizor nou, pe care şi le-ar putea cumpăra cu acei bani. Aşa că nu vor să-şi ia nici un angajament înaintea lui Dumnezeu.

Daţi-mi voie să spun că acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii ratează binecuvântările astăzi.

Este adevărat că aici Dumnezeu ne prezintă detaliat, ca să ne arate cum aşteaptă El să îl urmăm, întocmai conform detaliilor. De asemenea, este adevărat că nu ar trebui să facem o promisiune înaintea lui Dumnezeu şi apoi să decidem să facem altceva sau să cumpărăm altceva în schimb. Dar dacă facem o înţelegere cu Dumnezeu şi ne ţinem de ea, El ne va binecuvânta. În privinţa acestor lucruri Dumnezeu este foarte serios şi foarte practic şi la fel ar trebui să fim şi noi. Dumnezeu ne va binecuvânta întotdeauna dacă îi suntem credincioşi Lui şi promisiunii pe care i-o facem. Aceasta este o lecţie spirituală importantă pentru noi. Ar trebui să te gândeşti cu mare seriozitate la lucrul acesta astăzi.

Iar încetarea legământului trebuie să fie la fel de solemnă, determinată, clară și neechivocă, aș zice chiar publică – și să nu excludă continuarea parteneriatului între feostul nazireu și Dumnezeu, ci mai degrabă să pecetluiască o rededicare în slujba Domnului! Dacă nazireatiș a însemnat punere deoparte pentru Domnul, și a fost respectat cum se cuvine, la finalul perioadei ar fi oarecum de așteptat ca nazireul să fie răsplătit cumva de Domnul... dar iată că legea nazireatului prevede că ieșirea din legământ avea să fie marcată prin daruri pe care tot el, nazireul trebuia să le aducă Domnului! Deci practic se declara că punerea deoparte pentru Domnul fusese un privilegiu și-o favoare din partea Domnului! Fusese/ era/este o cinste că ți se îngăduie/îngăduise apropierea de Domnul și slujirea Lui!... care nu încetau, ci intrau într-o altă fază, chiar dacă în absența condițiilor legământului!

Aproape natural, binecuvântarea aaronică vine ca o confirmare pentru acela care fusese (și care urma să fie) închinat Domnului:

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi spune-le: „Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel şi să le ziceţi: ‚Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!’” Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta.”(Numeri 6:22-27)

Aici descoperim desfășurându-Se în Vechiul Testament Dumnezeirea în cele trei Persoane slăvite ale Sfintei Treimi/Trinitatea: Dumnezeu-Tatăl este sursa binecuvântării. Domnul Isus Hristos este Cel care face să lumineze faţa Lui asupra noastră. Duhul Sfânt Îşi înalţă faţa peste noi şi ne dă pacea. Aceasta este calea prin care putem veni la Dumnezeu şi experimenta pacea Lui Dumnezeu. El este Cel care poate împlini aceste lucruri în inimile noastre.

Dumnezeul triunic le oferea această binecuvântare. Numărătoarea a fost făcută şi fiecare dintre ei îşi cunoaşte genealogia. Steagurile au fost ridicate, aşa că fiecare dintre ei ştie unde îi este locul. Ei trebuie să meargă după steagul lor ca să se aşeze în tabără în locul care le era destinat împreună cu seminţia şi familia lor. Tabăra a fost curăţită. Acum Dumnezeu îi binecuvintează. Doar aşa poate binecuvânta Dumnezeu. Și-n aceleași condiții de ascultare și curățare ne oferă și nouă Dumnezeu azi binecuvântările anunțate – pe lângă multitudinea de haruri și favoruri esențiale revărsate aproape automat peste noi, și care fac posibilă funcționarea și viața făpturii noastre în intergitatea sa.

Multe biserici și credincioși de azi nu experimentează binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că nu se pregătesc și nu-și fac ordine în viață... ca un soldat care pleacă la luptă fără echipament și armament. Pavel se adresează bisericii când spune: „toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială.” (1 Cor. 14:40) Nu vă uitaţi identitatea (sunteţi copii ai lui Dumnezeu), cunoașteți-vă poziția și darul... folosiţi-le spre slava Lui, şi păstraţi-vă viaţa curată! Ce promisiune magnifică găsim aici: Dumnezeu Tatăl ne păzeşte; Fiul ne luminează, pentru că El este lumina lumii; Dumnezeu Duhul Sfânt ne dă pace.

La finalul senin al acestui capitol minunat, ne despărțim cu speranța reîntâlnirii!