Tuesday Jun 25, 2024
Numeri 21:1-35 | Itinerar Biblic | Episodul 261
Stimați ascultători, în parcursul nostru perseverent al Cuvântului scris al lui Dumnezeu ne regăsim acolo unde ne-am despărțit data trecută – vă salutăm la reîntâlnirea noastră și apreciem interesul pentru înaintare împreună... nu va trece neobservat, nu va rămâne fără efect!
Episodul precedent – consacrat cap. 20 din cartea Numeri – ne-a prezentat punctul terminus al alergării celor trei lideri proeminenți ai evreilor – frații Maria, Aaron și Moise... primii doi chiar își găsesc sfârșitul (la extremitățile capitolului), iar cârtirea poorului redată în primele versete conduc la o ieșire necontrolată a lui Moise – cel mai blând om d epe fața pământului! – care va atrage după sine interdicția de a intra în țară, rostită și împlinită în dreptul lui Moise de Iahweh Însuși. Este un bun prilej și pentru noi să reflectăm neîncetat și să avem în vedere iminența propriului sfârșit, și în consecință să nu întârziem să abordăm îndreptările sau schimbările necesare în acest sens! Oricât am fi de activi sau (dimpotrivă) de neimplicați, nimeni și nimic nu ne va absolvi de ascultarea poruncilor și împlinirea planului lui Dumnezeu în ce ne privește pe fiecare! Așa cum, pe de altă parte, nici o (s)cădere nu trebuie să compromită alergarea noastră ori, mai rău: să pună capăt umblării cu Domnul, prin Duhul! Iar dacă ne gândim că totuși decizia lui Dumnezeu pentru Moise a fost prea drastică – să nu uităm că Dumnezeu nu pedepsește cu plăcere, nu uită slujirea/credincioșia alor săi, dar nici nu poate lăsa nepedepsite necredința și neascultarea lor – desigur, nu în planul veșniciei, ci al existenței acesteia, în care păcatul suscită nu arareori un preț de plătit, chiar dacă a fost tratat cu pocăință și iertare!
Așadar, capitolul 20 ne-a mutat la finalul celor 38 de ani de rătăciri prin pustie, ca și cum Duhul lui Dumnezeu a decis să nu ne spună nimic despre această perioadă de cernere și trecere pentru toți maturii ce ieșiseră din Egipt și ajunseseră repede în pragul Canaanului; dar ezitarea și cârtirea lor, necredința și groaza iscate de raportul iscoadelor L-au determinat pe Dumnezeu să-i întoarcă în deșert, pentru ca acolo să fie îngropați pentru răzvrătirea și nemulțumirea lor... și-n acest timp, pruncii lor să crească, și să-i înlocuiască!
Așadar, pribegirea ia sfârşit odată ajunși din nou la Cades – dar „plămădeala” joacă feste poporului, care nu poate să nu-și dea în petic – și se răzvrătesc și cârtesc din nou! Domnul nu-i prăpădește, ci îi satură cu apă din stânca lovită, și-i tratează cu aceeași răbdare pe care o avusese și față de părinții lor... În uma eșecului tratativelor cu Edom – căruia-i ceruse permisiunea să-i traverseze ținutul, ca să scurteze drumul spre Canaan – Israel e nevoit să facă un lung ocol spre sud și est, iar la muntele Hor poporul își ia adio și-l jelește pe Aaron! Apoi își continuă marșul ocolitor, înspre Ețion Gheber...
Capitolul de față va consemna atât primele lor victorii militare, cât și o nouă repriză de cârtire, care va avea drept consecință şerpii înfocaţi şi şarpele de aramă – imagine folosită de Domnul Isus ca să ilustreze bunătatea mântuitoare a lui Dumnezeu și să anunțe propria Sa crucificare. Iată ce vom parcurge deci în următoarele minute...
Împăratul Aradului, un canaanit, care locuia la miazăzi, a auzit că Israel vine pe drumul Atarim. El s-a luptat împotriva lui Israel şi a luat mai mulţi prinşi de război. Atunci Israel a făcut Domnului o juruinţă şi a zis: „Dacă vei da pe poporul acesta în mâinile mele, îi voi nimici cu desăvârşire cetăţile.” Domnul a auzit glasul lui Israel şi a dat pe canaaniţi în mâinile lui. Israeliţii i-au nimicit cu desăvârşire, pe ei şi cetăţile lor; şi locul acela l-au numit Horma. (Numeri 21:1-3)
Aceasta este prima victorie (de la bătălia lor cu Amalec, la scurt timp după ce plecaseră din Egipt) din marşul prin pustie. Amaleciții și canaaniții îi măcelăriseră pe evreii neascultători tot la Horma, cu 38 de ani în urmă... acum Iahweh îngăduie o revanșă totală – și pentru că au lucrat/luptat împreună cu (ținând cont de) bunăvoința divină!
Vine însă și momentul plecării, așa că de la muntele Hor au trebuit s-o ia spre Marea Roşie, având în vedere că nu puteau trece prin ţinutul Edomului... Pe ruta ocolitoare, probabil că drumul a fost anevoios, așa încât destul de repede oamenii devin tot mai descurajați... În starea lor avansată de nemulțumire, încep să se plângă şi să se vaite şi să cârtească. Din păcate, asemenea stări ne caracterizează adesea și pe mulţi dintre noi, astăzi... Când viaţa devine un pic mai dificilă, începem să ne plângem şi să cârtim... să nu-i judecăm deci prea aspru pe evreii aceștia, care cărau după ei și agitatorii din Egipt!
Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie, ca să ocolească ţara Edomului. Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.”(Numeri 21:4-5)
Avem de-a face deci cu o nouă (a opta, şi ultima) cârtire a poporului Israel (îndrăznesc să nuanțez: ultima menționată în fascicolul acesta biblic!) Israel cârtește din nou, tot cu privire la resurse – de astă dată însă în ce privește hrana. Vă veţi aminti că adunătura de oameni era fermentul care determina majoritatea vociferărilor și cârtirilor, și ei mai veniseră cu nemulțumirea legată de mană și mai devreme în timpul marşului (cap. 11). Dar mana era o miraculoasă, dietetică, hrănitoare și accesibilă hrană cerească, apropo. Dumnezeu le va reaminti în cartea Deuteronomul – între altele – că în timpul peregrinărilor îndelungate picioarele nu li s-au umflat. Un doctor misionar în Filipine îmi spunea că o dietă deficitară, nepotrivită sau nesănătoasă, va avea diverse consecințe grave în planul sănătății – între altele: boala beriberi și umflarea picioarelor. Deci prin mana aceasta unică și mereu proaspătă (trimisă zilnic din cer) ei primeau nutriţia corespunzătoare... pe lângă că era un fel de mâncare gratis, garantat, generos și gustos! Şi totuşi, ei se plâng...
Dar întotdeuana vor exista oameni care se vor plânge – până și de cozonac sau friptură! Vor dori un hamburger, sau iaurt – pentru varietate! Este surprinzător cât de la îndemână ne este să ne văităm, şi mai ales să ne plângem despre lucrurile pe care nu le putem controla, și pentru care-L învinovățim pe... Dumnezeu! Cât am fost păstor, am avut mereu de-a face cu oameni care se plângeau cu privire la locurile din biserică. Dar pe de altă parte am aflat că aceiași n-aveau nicio problemă să meargă la meciurile de fotbal şi să stea ore-ntregi pe băncile dure sau scaunele inconfortabile de pe stadion, fără să se plângă! Acum trebuie să recunosc că ascultându-mă pe mine predicând au avut mai mult timp să observe scaunele... Dar nu este inadmisibil cum ne comportăm și cât ne văităm şi ne plângem înaintea lui Dumnezeu? De câte ori I-am mulțumit, în schimb, și cât de mult ne-am bucurat de prezența Lui, și de bunătatea Lui faţă de noi?!
Sincer, cred că și Dumnezeu ajunge să Se sature de tot acest comportament cârtitor. Ei spuneau de fapt că sufletele lor urăsc mana... ajunseseră să se scârbească de ea, n-o mai doreau... Și-L învinuiesc pe Dumnezeu că i-a adus în pustie, și că le dorește și lor moartea – precum părinților lor! Ei bine, la răstimpuri Dumnezeu reacționează – așa de pildă, acum: sătul de plângerile lor, ca să-i trezească și pentru ca să nu îngăduie ca să ajungă și ei unde ajunseseră părinții lor – la păcatul cu voia! – Iahweh decide să intervină și să-i judece pe loc pentru nerăbdarea și ingratitudinea lor!
Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel. Poporul a venit la Moise şi a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca să depărteze de la noi aceşti şerpi.” Moise s-a rugat pentru popor. (Numeri 21:6-7)
Ei sunt acum gata să recunoască că au păcătuit împotriva Domnului şi împotriva lui Moise; strigă „Am păcătuit!” – ceea ce putem spune că era o noutate! Dar
Vedeţi, aceasta este problema cu mulţi oameni astăzi. Ei vor să pornească cu Dumnezeu ca şi membrii ai bisericii, asemenea unei fetiţe drăguţă sau a unui băiat. Noi toţi trebuie să pornim cu Dumnezeu ca păcătoşi. Singura cale în care Dumnezeu va porni cu noi este ca şi păcătoşi. Vedeţi, Hristos a murit pentru păcătoşi şi El iubeşte păcătoşii. Dacă nu poţi intra în acea categorie, atunci Hristos nu este pentru tine. El a venit pentru păcătoşi.
Aceşti oameni vor trebui să-şi dovedească credinţa, deoarece ei nu au fapte bune. Ei nu pot veni înaintea lui Dumnezeu cu promisiunea că de acum încolo vor fi buni, deoarece nu vor fi buni. Dar ei pot să creadă în Dumnezeu, şi Dumnezeu îi va lăsa să vină la El prin credinţă.
Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.” Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă, trăia. (Numeri 21:8-9)
Vedeţi, există o lecţie minunată aici. Ca să aibă valoare și efect, pocăința lor trebuia dublată de credință! Iar Domnul creionează magistral cadrul pentru asta: ei trebuiau să privească şarpele de aramă, şi trebuiau să privească încrezători, cu credinţă. De fapt, ei nici nu s-ar fi uitat dacă nu aveau credinţă. Cu mintea, știm (și ei la fel!) că a privi la un șarpe de bronz atârnat de o prăjină n-are cum să oprească efectul veninului mușcăturii! Pot să-mi imaginez foarte bine cum destui oameni vor fi spus că asta era o prostie! Ar fi vrut altceva, ceva mai palpabil decât doar să se întoarcă şi să privească un şarpe de aramă ridicat într-o prăjină, ca să fie văzut de departe... Dar, bineînţeles, acela care – mușcat de șerpii ce continuau să fojgăie – nu se întorcea să privească şarpele de aramă, murea! Minunea (făcută de Dumnezeu!) trebuia activată/declanșată de actul credinței – ochii ridicați spre șarpele de aramă, după porunca lui Dumnezeu dată prin Moise...
Cred că nu e nevoie să ne dăm cu presupusul – semnificaţia acestei lecţii este destul de clară pentru noi. Când – peste un mileniu și jumătate – Domnul Isus vorbea cu Nicodim într-o noapte târzie, El a rostit cunoscutele cuvinte: „...după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:14-16)
Cum a fost Fiul omului înălţat? Pe o cruce, veţi spune... Da, dar El murea pe crucea lui Baraba, iar Baraba fusese un hoţ şi un criminal. Baraba era vinovat şi merita moartea. Isus nu era vinovat de nimic, nu săvârșise niciodată nicio călcare de lege! Dar Domnul nostru S-a făcut păcat pentru noi. Pe acea cruce, El nu doar că a luat locul lui Baraba, dar a luat locul meu şi al tău... luând asupra Lui toate păcatele tuturor oamenilor din toate timpurile și locurile! Dumnezeu a lăsat să se întâmple acest lucru pentru că ne iubeşte. Dar Dumnezeu nu ne putea mântui doar declarând că ne iubește! Cuvintele pe care le-am citat mai devreme nu ne spun că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât a mântuit lumea... Sau, da – așa a făcut, dar nu-i atât de simplu! În dragostea Sa practică, și-n dreptatea Sa neștirbită, Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, arătând cât și cum a iubit de fapt omenirea! Acum, ceea ce îţi cere Dumnezeu să faci, prietene, este să priveşti spre crucea înălțată precum șarpele de aramă din pustie – şi să trăieşti. Priveşte la Hristos! El este Cel care îţi ia locul acolo. Este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! Tu eşti un păcătos şi meritai să mori – dar nu vei muri, dacă crezi... Hristos nu merita să moară... dar a murit – din ascultare față de Tatăl... și din dragoste pentru tine!
Citim deci că şarpele de aramă a fost făcut, instalat... iar cei care s-au uitat la el au trăit. Cei care nu s-au uitat au murit!
La fel este şi astăzi – simplu: fie priveşti la Hristos ca la Mântuitorul tău, deoarece eşti un păcătos, fie – nu o faci! Dar dacă nu faci acest lucru, indiferent de câte ori ai fost la biserică, sau câte fapte bune ai făcut, indiferent dacă te-ai botezat și ai participat la nu știu câte sute sau mii de ceremonii, câtor bisericii te-ai alăturat, sau cine se întâmplă să fie tatăl sau mama ta – eşti un păcătos pierdut, sortit iadului! Trebuie să priveşti la Domnul Isus Hristos! Asta-i tot! Este atât de simplu... Şi este atât de complicat! Ce probleme-și fac oamenii astăzi. Ar prefera mai degrabă să privească la ei înşişi şi la faptele lor bune, sperând că propriile lor fapte bune îi vor putea mântui, cumva... Este-atât de dificil pentru oameni să recunoască că sunt păcătoşi şi să privească la Hristos şi să se încreadă în El.
Ne-ntoarcem în cartea Numeri, unde narațiunea se accelerează dintr-o dată, textul devenind aproape un jurnal de călătorie, nu lipsit pe alocuri de poezie, cum vom remarca imediat. Ai zice că Însuși Iahweh S-ar grăbi să aducă poporul pocăit mai aproape de ospețele din „țara unde curge lapte și miere”:
Copiii lui Israel au plecat şi au tăbărât la Obot. Au plecat din Obot şi au tăbărât la Iie-Abarim, în pustia din faţa Moabului, spre răsăritul soarelui. De acolo au plecat şi au tăbărât în valea Zered. (Numeri 21:10-12)
Poporul Israel merge acum mai departe. Au ajuns la râul Arnon, pe care îl poţi marca pe harta ta.
De acolo au plecat şi au tăbărât dincolo de Arnon, care curge prin pustiu, ieşind din ţinutul amoriţilor; căci Arnonul face hotarul Moabului, între Moab şi amoriţi. De aceea se zice în Cartea Războaielor Domnului: „Vaheb în Sufa, șuvoaiele Arnonului și scurgerile şuvoaielor care se întind înspre Ar şi se ating cu hotarul lui Moab.” (Numeri 21:13-15)
După acest citat din misterioasa Carte a războaielor Domnului, se reia consemnarea itinerarului poporului ce-și continuă înaintarea... Ceva asemănător acestei relatări vom mai întâlni în cap. 33, unde Moise redă sec toate popasurile copiilor lui Israel, de la ieșirea din Egipr până în câmpia Moabului.
De acolo s-au dus la Beera. La această fântână, Domnul a zis lui Moise: „Strânge poporul şi le voi da apă.” (Numeri 21:16)
Pentru a preîntâmpina alte derapaje ale poorului, și pentru a le arăta că nu-I face plăcere să-i chinuie, Iahweh Își adapă turma cu generozitate și din proprie inițiativă! Ascultaţi acum cât de diferit sună totul... E practic pentru prima oară când poporul înalță spre cer un cântec de laudă şi mulţumire. Ei tot cântaseră în gamele minore ale jalei blues-urile deşertului şi ale vaietelor. Acum însă e ca și cum am auzi corul Aleluia de Handel!
Atunci a cântat Israel cântarea aceasta: „Ţâşneşte, fântână! Cântaţi în cinstea ei! Fântâna pe care au săpat-o căpeteniile, pe care au săpat-o mai marii poporului, cu toiagul de cârmuire, cu toiegele lor!” Din pustiul acesta s-au dus la Matana; din Matana, la Nahaliel; din Nahaliel, la Bamot; din Bamot, la valea din câmpia Moabului, în vârful muntelui Pisga, care caută spre pustiu. (Numeri 21:17-20)
Ei îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru măsurile pe care le luase pentru ei, și pentru îndurarea și bunătatea arătate prin îndestularea cu apă. Căpeteniile au săpat fântâni şi mai marii poporului au săpat. Aici descoperim capitalul şi munca aliindu-se într-un scop comun!
Israel a trimis soli la Sihon, împăratul amoriţilor, ca să-i spună: „Lasă-mă să trec prin ţara ta; nu vom intra nici în ogoare, nici în vii şi nu vom bea apă din fântâni; vom ţine drumul împărătesc, până vom trece de ţinutul tău.” Sihon n-a îngăduit lui Israel să treacă prin ţinutul lui. Sihon a strâns tot poporul şi a ieşit înaintea lui Israel, în pustie. A venit la Iahaţ şi s-a luptat împotriva lui Israel. (Numeri 21:21-23)
După modelul tratativelor precedente – deși nereușite – cu Edom, Israel îi cere acum lui Sihon, împăratul Amoriţilor, permisiunea de a trece prin ţinutul lui. Dar răspunsul este identic – Sihon refuză şi îşi adună o armată împotriva lui Israel. Doar că de data aceasta, cu experiența îmbogățită și curajul alimentat de biruința categorică împotriva împăratului Aradului, (Numeri 21:24)
Israel l-a bătut cu ascuţişul sabiei şi i-a cucerit ţara de la Arnon până la Iaboc, până la hotarul copiilor lui Amon; căci hotarul copiilor lui Amon era întărit.
Bineînțeles însă că Dumnezeu este Cel care dă alor Săi biruinţa deplină asupra lui Sihon! Dar consemnarea nu se reduce la a menționa biruința deplină a lui Israel asupra amoriților, ci adaugă un scurt excurs istoric:
Israel a luat toate cetăţile acelea şi s-a aşezat în toate cetăţile amoriţilor, în Hesbon şi în toate satele de prin împrejurimi. Căci Hesbonul era cetatea lui Sihon, împăratul amoriţilor. El pornise cu război împotriva împăratului dinainte al Moabului şi-i luase toată ţara până la Arnon. De aceea zic poeţii: „Veniţi la Hesbon! Să se zidească din nou şi să se întărească cetatea lui Sihon. Căci a ieşit un foc din Hesbon, O flacără din cetatea lui Sihon, Şi a mistuit pe Ar-Moab, Pe locuitorii înălţimilor Arnonului. Vai de tine, Moab! Eşti pierdut, poporul lui Chemoş! El a făcut pe fiii lui fugari, Şi pe fetele lui le-a dat roabe Lui Sihon, împăratul amoriţilor. Noi am aruncat cu săgeţile asupra lor: Din Hesbon până la Dibon totul este nimicit; Am pustiit până la Nofah, Care se întinde până la Medeba.” (Numeri 21:25-30)
Avem aici de-a face și cu o demonstrație de măiestrie stilistică, o mostră de literatură ebraică ca ieșită de sub pana unui scriitor iscusit – o țesătură neobișnuită de poezie și cronică, din care reiese atât vitejia poporului, cât și determinarea sa de a înainta și de a lua în stăpânire cu îndrăzneală țara în care-i adusese Iahweh:
Israel s-a aşezat astfel în ţara amoriţilor. Moise a trimis să iscodească Iaezerul. Au luat satele care ţineau de el şi au izgonit pe amoriţii care erau în ele. Au schimbat apoi drumul şi s-au suit pe drumul care duce la Basan. Og, împăratul Basanului, le-a ieşit înainte, cu tot poporul lui, ca să lupte împotriva lor la Edrei. (Numeri 21:31-33)
La scurtă vreme după ce au preluat teritoriul amorit, avem de-a face cu un deja vu: precum Sihon, suveranul amorit, și împăratul Basanului Og iese să lupte împotriva lui Israel – fără să știe însă că prezența și intervențiile lui Iahweh începuseră să încline decisiv balanța în favoarea poporului Său!
Domnul a zis lui Moise: „Nu te teme de el, căci îl dau în mâinile tale, pe el şi tot poporul lui şi toată ţara lui; să-i faci cum ai făcut lui Sihon, împăratul amoriţilor, care locuia la Hesbon.” Şi ei l-au bătut, pe el şi pe fiii lui şi tot poporul lui, de n-au lăsat să scape unul măcar, şi au pus mâna pe ţara lui. (Numeri 21:34-35)
Domnul îi confirmă lui Moise că și Og, împăratul Basanului, va avea aceeași soartă ca Sihon. Așa că – dinamizați de promisiunea ajutorului divin – Israel repetă biruința... şi intră și în posesia regiunii Basan.
Odată cu aceste cuceriri, Moise așază tabăra lui Israel în șesurile Moabului, dincolo de Iordan (pe malul estic), în fața Ierihonului. Israel urma să rămână aici până când sub conducerea lui Iosua aveau să traverseze Iordanul și să cucerească Ierihonul, și apoi țara promisă. Noi rămânem cu modelul soteriologic/mântuitor așezat aici: pentru a beneficia de promisiunea divină, trebuie să-ți recunoști păcatul și să te desparți de el (pocăință) și să aplici practic soluția Domnului (care înseamnă un act de credință și ascultare). Avem viața veșnică doar dacă credem că Isus este Hristosul – Fiul lui Dumnezeu care a murit și-a înviat (și mijlocește!) pentru fiecare dintre noi!
Spre El vom privi cu ochii credinței, răsfoind paginile Scripturii și-n episoadele viitoare ale acestui program! Deocamdată, bun rămas!