Tuesday Jun 25, 2024
Numeri 13:22-14:45 | Itinerar Biblic | Episodul 255
Dragi prieteni, am intrat în a doua treime a unei cărți biblice – Numeri – importantă, dar nu ușor de parcurs; nu doar pentru că include destule numărători și liste de nume, ci și pentru că deconcertează datorită inconsecvențelor comportamentale ale lui Israel... revine astfel în prim-plan, pe cale de consecință, o teză biblică fundamentală: credincioșia lui Dumnezeu reclamă răspunsul credincioșiei noastre. Când nu se întâmplă așa, așteptați-vă la lecții dure! Vă reamintesc că de-a lungul episoadelor precedente am mai spus că sunt vreo trei secțiuni majore în care am putea împărți aaceastă a patra carte a Pentateuhului mozaic – ca s-o înțelegem și s-o reținem mai ușor și mai bine... și anume: primele 10 cap. – pregătirea și consacrarea în slujba Domnului, culminând cu sărbătoarea; apoi, cap. 11-25 – dezastrul adus de necredință, neascultare și nemulțumire; iar de la cap. 26-36 – generația noii șanse, sau: o nouă șansă, unei noi generații!
Vom vedea că – deși toți evreii din prima parte a cărții Numeri fuseseră martorii și beneficiarii miracolelor repetate prin care Iahweh îi scosese din robia Egiptului și-i hrănise și-i instruise în detaliu pe drumul spre Țara promisă – în afară de doi, toți vor fi îngropați în nisipurile propriei nesocotințe, pentru că s-au împotrivit conștient și consecvent Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov (din care se revendicau, de altfel!) Iar când Dumnezeu Își va întoarce fața de la de la acea generație de oameni – veți observa că între cap. 19 și 20 este o distanță de 38 de ani, semn că din punctul de vedere al Autorului divin al Bibliei istoria acelei generații nici n-a mai meritat să fie consemnată pe paginile Scripturii!
Noi suntem însă deocamdată în cap. 13, și ne vom ocupa de un personaj colectiv... din care se vor distila ulterior două puternice personaje individuale, și mult mai durabile... Vă reamintiți, ne-am despărțit data trecută în momentul în care – pe punctul să intre în Canaan – poporul vrea asigurări suplimentare și trimite câte un om din fiecare seminție într-o misiune de recunoaștere și spionaj. Mai curajoși decât majoritatea celor ce-i trimiseseră (erau dintre oamenii cu pregătire și calități militare), „ei s-au suit şi au iscodit ţara, de la pustiul Ţin până la Rehob, pe drumul care duce la Hamat.” (Numeri 13:21)
Hamatul era în extremitatea nordică a Canaanului... adică înțelegem că au traversat țara de la sud la nord – adică au făcut o treabă meticuloasă, culegând multe cunoştinţe (și desigur riscând destul, pentru că erau străini și au bântuit prin locurile acelea destulă vreme!). Aflăm și noi câte ceva citind în continuare (Numeri 13:22-25)
S-au suit pe la miazăzi şi au mers până la Hebron, unde se aflau Ahiman, Şeşai şi Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu şapte ani înainte de cetatea Ţoan din Egipt. Au ajuns până la valea Eşcol; acolo au tăiat o ramură de viţă cu un strugure şi l-au dus câte doi cu ajutorul unei prăjini, au luat şi rodii şi smochine. Locul acela l-au numit valea Eşcol, din pricina strugurelui pe care l-au tăiat de acolo copiii lui Israel. S-au întors de la iscodirea ţării după patruzeci de zile împlinite. (Numeri 13:22-25)
O lectură grăbită poate lăsa impresia că era nevoie de doi bărbaţi ca să care un ciorchine de struguri. Oricum, e sigur că au tăiat destui struguri (mai bine zis: o ramură încărcată, doldora de rodul viței) astfel încât era nevoie de doi bărbaţi să-i care, cu ajutorul unei prăjini. Și toate astea, ca să aibă dovezi ce minunată era ţara! Parcă ne-am pregăti să-i aplaudăm și să-i elogiem... dar încă nu i-am auzit!
Au plecat şi au ajuns la Moise şi la Aaron şi la toată adunarea copiilor lui Israel, la Cades, în pustiul Paran. Le-au adus ştiri, lor şi întregii adunări, şi le-au arătat roadele ţării. Iată ce au istorisit lui Moise: „Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele. (Numeri 13:26-27)
Iată însă că și când încep să vorbească, fac cel puțin la început o bună și realistă descriere a faptelor; raportul lor tinde să confirme că Dumnezeu a avut dreptate când a spus că e „o ţară în care curge lapte şi miere”! Dar să nu ne grăbim! (Numeri 13:28-29)
Dar poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fiii lui Anac. Amaleciţii locuiesc ţinutul de la miazăzi; iebusiţii şi amoriţii locuiesc muntele; şi canaaniţii şi hetiţii locuiesc lângă mare şi de-a lungul Iordanului.”
Până aici, se pare că am avut parte de un raport cât de cât unitar al celor 12.Toate acestea erau adevărate. Existau uriaşi în ţară. Cetăţile erau întărite şi foarte mari. Aveau dreptate în privinţa constatărilor lor... dar de aici, perspectivele se despart în două curente. Caleb, parcă anticipând ce efect vor avea cuvintele de mai sus asupra poporului, s-a grăbit să încerce s-o pondereze:
Caleb a potolit poporul care cârtea împotriva lui Moise. El a zis: „Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!”(Numeri 13:30)
Avem aici raportul minorităţii. Caleb a vorbit tare în darea sa de seamă, dar ceilalţi bărbaţi l-au combătut. Doar Iosua a aprobat ceea ce spunea Caleb.
Așadar oamenii aceștia văzuseră aceleași lucruri dar le interpretau diferit! Dacă Iosua și Caleb au avut o perspectivă sănătoasă și curajoasă (care atestă credința lor în Dumnezeul care-i adusese până aici), ceilalți 10 tind nu doar să interpreteze greşit lucrurile, ci să și convingă poporul să nu înainteze, dacă țin la viață! (Numeri 13:31-33)
Dar bărbaţii care fuseseră împreună cu el au zis: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.” Şi au înnegrit înaintea copiilor lui Israel ţara pe care o iscodiseră. Ei au zis: „ Ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am mai văzut în ea pe uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor: înaintea noastră, şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste.”
Atunci când îţi este teamă şi ţi-ai pierdut credinţa, greutăţile şi problemele se amplifică. Ele devin mai mari decât sunt în realitate. Erau acolo uriaşi, dar bărbaţii aceștia cred că îi vedeau mai mari decât erau de fapt. Ei păreau mai mari deoarece acestor oameni parcă brusc și se face frică. Ce contrast interesant vedem aici: lăcuste și uriaşi! Ştiţi ce-au uitat ei? Să-L ia în calcul pe Dumnezeu! În comparaţie cu uriaşii, ei poate că păreau lăcuste... Dar s-au văzut așa pentru că L-au lăsat pe dinafară pe Dumnezeu! Ce diferită ar fi fost istoria lor și-a lumii dacă ar fi ținut cont de Dumnezeu și ar fi apelat la El!
Deci avem acum întreaga imagine. Avem un raport – corect – asupra realității țării... Și avem două perspective diferite în interpretarea acelor realităţi. Raportul majorităţii era: „Nu putem să facem asta, sunt prea mari!” Raportul minorităţii era: „Sunt atât de mari, că n-avem cum să-i ratăm! Să mergem şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!”
Deci finalmente avem de-a face cu eterna confruntare dintre credință și necredință; iar Israel trebuia să ia o decizie: vor intra în ţară, sau nu?! Capitolul 14 prin care vom trece în continuare ne va da răspuns – și constituie explicația pentru tot ce urmează, nu doar în cartea Numeri, ci și în istoria lui israel din următoarele deceni: pe scurt, vom vedea că Israel alege să... NU înainteze, refuză să intre în Țara promisă și dăruită de Dumnezeul lor! Motivul? Necredinţa lor! Cât de trist sună: necredința aleșilor, credincioșii necredincioși! Biblia conține și-n acest caz cel mai bun comentariu asupra propriilor pasaje – pe care-l datorăm autorului epistolei către Evrei, care scrie astfel: „Şi cine au fost aceia de care S-a dezgustat El patruzeci de ani? N-au fost oare cei ce păcătuiseră şi ale căror trupuri moarte au căzut în pustiu? Şi cui S-a jurat El că n-au să intre în odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultaseră? Vedem, dar, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor.” (Evrei 3:17-19) Necredinţa este aceea care i-a împiedicat să intre în ţară!
Iată deci pe ce ton începe cap. 14:
Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron, şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustiul acesta? (Numeri 14:1-2)
Sunt de părere că bieţii Moise şi Aaron în acest moment îşi doreau să fi murit în pustie ca să fi scăpat de plângerile lor neîntrerupte.
Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt? (Numeri 14:3)
Poate c-ar trebui să le-nțelegem totuși limitările și temerile: erau un popor de robi, nedeprinși cu lupta, obișnuiți să muncească din greu și să-și mănânce pâinea în tihnă... Problema lor reală era însă cu inima: deveniseră dependenți de darurile Domnului, de aceea când se confruntă cu un pericol potențial ochii lor nu se ridică spre Cel ce le dăduse de toate până atunci, și care devine tot mai mic în ochii lor, ci se opresc la probleme, care se măresc rapid și sufocant! Sunt într-o stare sufletească aşa de rea încât spun: „Nevestele şi copiii noştri vor fi de pradă!” Ei se folosesc de copiii lor ca justificare, pretinzând că se gândesc la siguranţa copiilor lor... dar în realitate este un reproş la adresa lui Dumnezeu. Ei spun că lui Dumnezeu nu îi pasă ce se întâmplă cu copiii lor. Dar orizontul lor mărunt, uman, era surclasat de planul divin. Ştiţi cine sunt cei care au intrat până la urmă în Canaan? Tocmai aceşti copii, generaţia următoare! Bătrânii au stat acolo şi au plâns şi au spus că se gândeau la siguranţa copiilor lor. Adevărul este că – în paralel cu pedepsirea cârtitorilor – Dumnezeu avea în vedere tocmai siguranţa copiilor lor, şi asta se va dovedi până la sfârșit – când ei vor fi cei ce vor intra în țară!
Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt.” Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ, în faţa întregii adunări a copiilor lui Israel care era strânsă laolaltă. Şi, dintre cei ce iscodiseră ţara, Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, şi-au rupt hainele, şi au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: „ Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!” (Numeri 14:4-9)
Aceşti doi bărbaţi, Caleb şi Iosua, au văzut și au confirmat și ei aceleaşi realităţi ca şi ceilalţi. Marea diferenţă a constat însă în maniera de interpretare a faptelor, în care rolul și locul principal l-a avut Dumnezeu. Când te vezi o lăcustă în prezenţa uriaşilor, atunci ai nevoie de Dumnezeu. Aceşti oameni aveau cu siguranţă nevoie de Dumnezeu. Dar doar Ioasua și Caleb au insistat că dacă Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în ei, îi va duce în ţară. Dar cum poate Dumnezeu să Îşi găsească plăcerea în cei care nu cred în El? Israel ar fi trebuit să aibă nimic altceva decât încredere în Iahweh!
„Îi vom mânca”, adică – într-o expresie de-a noastră: „N-avem ce-alege de oamenii aceia! Va fi joacă de copii pentru noi!” Cum puteau fi aşa de încrezători? Aveau credinţă în Dumnezeu!
Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre, când slava Domnului s-a arătat peste Cortul întâlnirii, înaintea tuturor copiilor lui Israel. (Numeri 14:10)
Aţi observat că de fiecare dată când are loc un protest, sau cârtire sau plângere, sau atentat la voia sau sfințenia Domnului – gloria lui Dumnezeu apare? Dumnezeu este foarte iritat și de această răzvrătire împotriva Lui, care tindea să le dăuneze celor doi viteji ai Săi.
Şi Domnul a zis lui Moise: „Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi cu ciumă, şi-l voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mai mare şi mai puternic decât el.” (Numeri 14:11-12)
Ce contrast aici, și ce scenă: blândețea unui om față-n față cu mânia lui Dumnezeu! În loc să se simtă flatat și mulțumit că i s-au recunoscut meritele și va fi lăsat în pace, Moise mijlocește cu înțelepciune cauza poporului, și-o face invocând onoarea lui Iahweh:
Moise a zis Domnului: „Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. Şi vor spune locuitorilor ţării aceleia. Ei ştiau că Tu, Domnul, eşti în mijlocul poporului acestuia; că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui, ziua, într-un stâlp de nor, şi, noaptea, într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile, care au auzit vorbindu-se de Tine, vor zice: „ Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în ţara pe care jurase că i-o va da: de aceea l-a omorât în pustiu!” Acum, să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: „Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea; dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam.” Iartă, dar, fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici.” (Numeri 14:13-19)
Moise îndrăznește să-I sugereze/amintească lui Dumnezeu că, pe lângă biruința nicmicirii lui Israel fără mari eforturi, canaaniții vor putea lansa zvonuri și campanii de discreditare a Domnului (cum că El n-a putut să-i ducă în ţară, n-a fost în stare să sfârşească ce a început cu ei și pentru ei)... Ca trezit din somn, Dumnezeu este de acord să meargă pe mâna lui Moise, și să-i așeze pe evrei în Țara promisă. Mă gândesc cu cât drag îl va fi privit Domnul pe robul Său Moise, atât de preocupat de renumele și voia Domnului! Așa că îl anunță sec:
Şi Domnul a zis: „Iert cum ai cerut. (Numeri 14:20)
Apoi Domnul dă această profeţie:
Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu şi că slava Domnului va umple tot pământul, atât este de adevărat că toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustiu, şi totuşi M-au ispitit de zece ori acum şi n-au ascultat glasul Meu, toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da, şi anume, toţi cei ce M-au nesocotit, n-o vor vedea. Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni. (Numeri 14:21-24)
Judecata cade asupra poporului Israel. Generaţia care a cârtit nu va intra în ţara promisă. Iosua şi Caleb sunt singurii pe care Dumnezeu îi alege din popor. Dumnezeu promite că ei vor intra în ţară, şi Dumnezeu şi-a ţinut aceea promisiune. În același fel, Dumnezeu va duce la îndeplinire și planul pe care l-a avut pentru tine când te-a mântuit... Şi va împlini și planul cu privire la întregul pământ, care va fi plin de gloria lui Dumnezeu!
Amaleciţii şi canaaniţii locuiesc valea aceasta, deci mâine, întoarceţi-vă şi plecaţi în pustie, pe calea care duce spre Marea Roşie.” (Numeri 14:25)
Aici și-acum se decide soarta acestei generații cârtitoare și necredincioase, iar hotărârea divină trebuie neapărat adusă la cunoștința întregii tabere:
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Până când voi lăsa această rea adunare să cârtească împotriva Mea? Am auzit cârtirile copiilor lui Israel, care cârteau împotriva Mea. Spune-le: ‘Pe viaţa Mea’, zice Domnul, ‘că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele! Trupurile voastre moarte vor cădea în pustiul acesta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi cârtit împotriva Mea, nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun. Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustiu. (Numeri 14:26-32)
Ei, care-și purtau atât de mult de grijă, vor pieri... iar copiii lor, despre care insinuaseră că lui Dumnezeu nu Îi păsa, tocmai ei urmau să intre vii și nevătămaţi în ţara pe care părinții lor o nesocotiseră – și nici măcar aceștia fără eforturi!
Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustiu şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustiu. După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi. Eu, Domnul, am vorbit! În adevăr, aşa voi face acestei rele adunări care s-a unit împotriva Mea; vor fi nimiciţi în pustiul acesta şi în el vor muri.” (Numeri 14:33-35)
Acum înțelegem clar de ce urmează dezastrul: Dumnezeu îi va face să rătăcească prin pustie timp de patruzeci de ani, un an pentru fiecare zi în care iscoadele au fost în ţară!
Bărbaţii pe care îi trimisese Moise să iscodească ţara, şi care, la întoarcerea lor, făcuseră ca toată adunarea să cârtească împotriva lui, înnegrind ţara; oamenii aceştia, care înnegriseră ţara, au murit acolo înaintea Domnului, loviţi de o moarte năprasnică. Numai Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, au rămas cu viaţă dintre oamenii aceia care se duseseră să iscodească ţara. (Numeri 14:36-38)
Dintre cele 12 iscoade, cei zece care făcuseră aprecieri negative și descurajaseră poporul conducând la răzvrătire – au fost nimiciți de Dumnezeu!
Moise a spus aceste lucruri tuturor copiilor lui Israel; şi poporul a fost într-o mare jale. (Numeri 14:39)
Și, pe lângă jale, iată-i și confuzi: le era frică de Canaan, dar și mai groază de pustie!
S-au sculat dis-de-dimineaţă a doua zi şi s-au suit pe vârful muntelui zicând: „Iată-ne! Suntem gata să ne suim în locul de care a vorbit Domnul, căci am păcătuit.” Moise a zis: „Pentru ce călcaţi porunca Domnului? Nu veţi izbuti! Nu vă suiţi, căci Domnul nu este în mijlocul vostru! Nu căutaţi să fiţi bătuţi de vrăjmaşii voştri! Căci amaleciţii şi canaaniţii sunt înaintea voastră şi veţi cădea ucişi de sabie; odată ce v-aţi abătut de la Domnul, Domnul nu va fi cu voi.” (Numeri 14:40-43)
Ei rataseră deja ocazia avută! N-au vrut să intre în ţară când Dumnezeu le-a spus s-o facă... Iar acum, cu întârziere, consimt s-o facă, și ăși închipuie că trebuie să... urce. Dar credinţa nu este presupunere! Și iată-i greșind din nou, alegând varianta lor, și nu calea lui Dumnezeu.
Ei s-au îndărătnicit şi s-au suit pe vârful muntelui; dar chivotul legământului şi Moise n-au ieşit din mijlocul taberei. Atunci s-au coborât amaleciţii şi canaaniţii, care locuiau pe muntele acela, i-au bătut şi i-au tăiat în bucăţi până la Horma. (Numeri 14:44-45)
Concluzia este una singură: Nu poate exista victorie atunci când nu este supunere totală și necondiționată faţă de voia lui Dumnezeu. Vă doresc deci numai biruințe!