Tuesday Jun 25, 2024
Numeri 10:1-36 | Itinerar Biblic | Episodul 252
Dragi ascultători, după atâta pregătire – a poporului Israel de către Iahweh, și a noastră dimpreună în pas cu ei, ca să-nțelegem cum lucreaz Dumnezeu cu indivizii și cu grupurile de diferite mărimi – era inevitabil ca până la urmă lucrurile să se și urnească! Învățăm de aici că nimic nu trebuie să se facă intempestiv, fără o bună pregătire și organizare, și la fel că nimic nu se va face de la sine dacă doar ne pregătim la nesfârșit, fără a face primul pas... Într-un asemenea momnet de grație ne aduce capitolul 10 din Numeri – care debutează însă cu un ultim set de prescripții (concise, și veți vedea: utile)
La startul acestui episod primiți salutul și îndemnul nostru de a continua alergarea... iar la startul acestui capitol, înainte de ridicarea taberei și plecarea înspre Canaan – ultimele indicații divine au în vedere un lucru mărunt veți zice... dar se dovedește încă o dată că lui Dumnezeu nu-I scapă nimic, nu subînțelege nimic, și – mai cu seamă când e vorba de poporul Său și de planul Său – nu lasă nimic la voia întâmplării! Într-un asemenea Dumnezeu trebuie să fii nebun să nu te încrezi sau să nu-L asculți! Și totuși...
Ultimele instrucţiuni divine ocupă primele 10 versete din capitolul 10, iar de la versetul 11 asistăm la „ridicarea ancorei”, la startul traversării pustiei...
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Fă-ţi două trâmbiţe de argint; să le faci de argint bătut. Ele să-ţi slujească pentru chemarea adunării şi pentru pornirea taberelor. (Numeri 10:1-2)
Dacă numai bărbații în stare să poarte armele erau 603.550, am mai spus că numărul aproximativ al efectivelor lui Israel la acel moment era de cca două milioane de suflete! – o întrebare legitimă era cum se putea comunica cu acești/atâția oameni, cum să li se transmită clar și eficient mesajele necesare deplasării, atenționării, diverselor anunțuri...?! (nici astăzi n-ar fi „floare la ureche” de administrat/armonizat/coordonat mișcarea a două milioane de oameni, deși mijloacele de comunicare și tehnologia sunt la apogeu!) Așa a apărut și se va concretiza ideea a două trâmbițe de argint, ca instrumente elementare de comunicare. Doi este numărul martorilor – orice declarație trebuia să se întemeieze pe două surse, pe doi martori. Aceste trâmbiţe, făcute din argint, care este metalul răscumpărării, chemau la ordine poporul răscumpărat.
Când se va suna cu ele, toată adunarea să se strângă la tine, la uşa Cortului întâlnirii. Când se va suna numai cu o trâmbiţă, să se strângă la tine căpeteniile, mai marii peste miile lui Israel. (Numeri 10:3-4)
Important apoi era nu doar să se știe că trâmbițele vor suna la răstimpuri, ci și cum să se interpreteze fiecare semnal, ce mesaj transmite fiecare sunet. Deci adunarea avea datoria să deprindă limbajul trâmbițelor, ca reacțiile lor să fie cele adecvate.
De exemplu, când suna numai o trâmbiţă căpeteniile se strângeau. Acest lucru ne reaminteşte că va fi o ultimă trâmbiţă a „judecăţii de apoi” pentru Biserică. Cred că această ultimă trâmbiţă este vocea lui Hristos care va face ultima Sa strigare. El a trimis invitaţie după invitaţie. Ultimul Său apel pentru biserica din Laodicea este: „Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.” (Apoc.3:20). La ultima Sa trâmbiţă El Îşi va chema Biserica din lume. Aceasta va fi ultima strigare. O singura trâmbiţă, care este vocea Domnului Isus, va aduce toţi credincioşii împreună. Aceasta va fi ceea ce numim Răpirea bisericii.
Când veţi suna cu vâlvă, să pornească cei ce tăbărăsc la răsărit; veţi suna a doua oară cu vâlvă, să pornească cei ce tăbărăsc la miazăzi: pentru plecarea lor, să se sune cu vâlvă. Când va fi vorba de strângerea adunării, să sunaţi, dar să nu sunaţi cu vâlvă. Din trâmbiţe să sune fiii lui Aaron, preoţii. Aceasta să fie o lege veşnică pentru voi şi pentru urmaşii voştri. (Numeri 10:5-8)
Aceste două trâmbiţe erau deci folosite pentru transmiterea unor semnale unitare pe timpul campării, dar și pentru coordonarea și fluentizarea deplasării lui Israel în marşul prin pustie. În limba ebraică, există denumiri speciale pentru fiecare sunet de trompetă. Dacă atunci când se sufla într-o trâmbiță erau chemate la sfat căpeteniile, sunetul liniștit al ambelor trâmbițe chema întreaga adunare înaintea Domnului. O serie de sunete sacadate, aproape zgomotoase – redate în textul nostru prin expresia „cu vâlvă” – anunțau taberele că sosise vremea să pornească.
Când veţi merge la război, în ţara voastră, împotriva vrăjmaşului care va lupta împotriva voastră, să sunaţi cu vâlvă din trâmbiţe, şi Domnul, Dumnezeul vostru, Îşi va aduce aminte de voi şi veţi fi izbăviţi de vrăjmaşii voştri. (Numeri 10:9)
Așadar, trâmbiţele erau folosite ca să transmită mesaje simple și inteligibile, și să mențină „în formație” mulțimea de israeliți, atât în marș cât și în staționare. Dar înțelegem din text că trâmbițele urmau să sune atât pe vreme de pace – chemând poporul la odihnă, la sărbătoare sau la îndeplinirea anumitor ritualuri, cât și pe vreme de război – să cheme poporul la oaste.
În zilele voastre de bucurie, la sărbătorile voastre şi la lunile noi ale voastre, să sunaţi din trâmbiţe, când vă veţi aduce arderile de tot şi jertfele de mulţumire; şi ele vor face ca Dumnezeul vostru să-Şi aducă aminte de voi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” (Numeri 10:10)
Da, sunetul și răsunetul trâmbiţelor indica anumite intervale de timp, mesaje şi ocazii speciale... dar mi se pare interesantă și nuanța pe care Însuși Iahweh o introduce în acest verset: trâmbițele urmau să transmită mesaje pe orizontală, dar și pe verticală: „ele vor face ca Dumnezeul vostru să-Şi aducă aminte de voi”! De fapt era mai degrabă vorba de o confirmare audibilă a ascultării poporului de poruncile divine transmise prin Moise în legătură cu modul și momentele de utilizare a trâmbițelor.
...Pentru că utilizarea lor era iminentă... având în vedere că ne pregătim să abordăm partea a doua a cărții Numeri, în care vom urmări poporul în deplasarea sa de la Sinai la câmpia Moabului. Vă vine să credeți sau nu, de la cap. 1 vers. 1 până aici trecuseră... 19 zile! Citim: „Domnul a vorbit lui Moise în pustiul Sinai, în Cortul întâlnirii, în cea dintâi zi a lunii a doua, în al doilea an după ieşirea lor din ţara Egiptului...” (Numeri 1:1)... iar versetele la care am ajuns (10:11-12) ne comunică lapidar următoarele:
În ziua a douăzecea a lunii a doua a anului al doilea, s-a ridicat norul de pe Cortul întâlnirii. Şi copiii lui Israel au pornit din pustiul Sinai după taberele lor. Norul s-a oprit în pustiul Paran. Această cea dintâi plecare au făcut-o după porunca Domnului dată prin Moise. (Numeri 10:11-13)
Ei erau în pustiu de vreo 14 luni, iar la Sinai cam de un an, timp în care primiseră Legea de la Dumnezeu... le fuseseră date instrucţiunile pentru ridicarea Cortului întâlnirii, iar acesta fusese realizat... apoi se făcuseră recensămintele semințiilor, fuseseră executate și trâmbiţele de argint... necesare atât în timpul deplasării ce sta să înceapă, în confruntările militare ce-i așteptau, dar și în diverse momente ale vieții sociale de după așezarea în Țara promisă. Și iată acum ele chiar răsunau... semn că poporul Israel îşi începea marşul prin pustie!
În continuarea capitolului 10 primim foarte multe detalii privind instrucţiunile pe care le-au primit. Să ne amintim pentru un moment planul de ridicare al taberei din capitolul 2. Vă amintiţi că familiile lui Levi tăbărau în jurul cortului întâlnirii: Moise şi Aaron în partea de est, Chehat în sud, Gherşon în vest şi Merari în nord. Apoi taberele celor douăsprezece seminţii erau în spatele lor. Iuda, Isahar şi Zabulon erau în est; Ruben, Simeon şi Gad în sud; Efraim, Manase şi Beniamin în vest; şi Dan, Aşer şi Neftali în nord.
Ordinea in care au mărşăluit este prezentată în Numeri 10: 11-36
Aici, în momentul plecării taberei de la Sinai, Moise procedează la o schimbare în ordinea în care pornesc taberele și grupurile. După tabăra lui Iuda, în loc de Ruben pornesc merariții și gherșoniții, care duceau structura și învelitorile Cortului. Schimbarea s-a făcut probabil ca să dea răgaz pentru ridicarea structurii Cortului, care era punctul de reper în așezarea tuturor celorlalte steaguri ale taberei lui Israel. Apoi, după tabăra lui Ruben, porneau Chehatiții, care duceau pe umeri lucrurile sfinte (mai puțin se pare chivotul, care deschidea convoiul!)
Așadar, într-o bună dimineaţă, devreme, deoarece stâlpul de nor se înălţase, poporul Israel – care probabil aștepta și el semnalul, deci n-au fost luați prin surprindere – ăși desface rapid tabăra... fiecare familie îşi împachetează lucrurile; cortul întâlnirii este demontat... Era timpul să se miște, să meargă mai departe!
Ce fac mai întâi? Moise şi Aaron dau semnalul şi sună din trâmbiţele de argint ca o avertizare. Cine sunt cei ce se pun în mişcare primii? Familia lui Chehat care poartă chivotul merg în faţă. Chivotul conduce marşul prin pustie.
La fel, este Hristos Cel care Îşi conduce biserica prin pustia acestei lumi. Chivotul este o imagine a lui Isus Hristos.
Întâi a pornit steagul taberei fiilor lui Iuda, împreună cu oştirile lui. Peste oştirea lui Iuda era mai-mare Nahşon, fiul lui Aminadab; peste oştirea seminţiei fiilor lui Isahar era Netaneel, fiul lui Ţuar; peste oştirea seminţiei fiilor lui Zabulon era Eliab, fiul lui Helon. Când a fost desfăcut cortul, au pornit întâi fiii lui Gherşon şi fiii lui Merari, ducând cortul. Apoi a pornit steagul taberei lui Ruben, împreună cu oştirile lui. Peste oştirea lui Ruben era mai-mare Eliţur, fiul lui Şedeur; peste oştirea seminţiei fiilor lui Simeon era Şelumiel, fiul lui Ţurişadai; peste oştirea seminţiei fiilor lui Gad era Eliasaf, fiul lui Deuel. Apoi au pornit chehatiţii, ducând Sfântul Locaş; până la venirea lor ceilalţi întinseseră cortul. Apoi a pornit steagul taberei fiilor lui Efraim, împreună cu oştirile lui. Peste oştirea lui Efraim era mai-mare Elişama, fiul lui Amihud; peste oştirea seminţiei fiilor lui Manase era Gamliel, fiul lui Pedahţur; peste oştirea seminţiei fiilor lui Beniamin era Abidan, fiul lui Ghideoni. Apoi a pornit steagul taberei fiilor lui Dan, împreună cu oştirile lui: ei erau coada tuturor taberelor. Peste oştirea lui Dan era mai-mare Ahiezer, fiul lui Amişadai; peste oştirea seminţiei fiilor lui Aşer era Paguiel, fiul lui Ocran; peste oştirea seminţiei fiilor lui Neftali era Ahira, fiul lui Enan. Acesta a fost şirul în care au pornit copiii lui Israel, după oştirile lor; aşa au plecat. (Numeri 10:14-28)
Deci prima strigare a trâmbiţei îi pune pe Moise şi Aaron şi chivotul în faţă.
Trâmbiţa sună din nou şi Iuda porneşte din partea de est cu Isahar şi Zabulon, mergând sub steagul lui Iuda.
După ei vin Gherşon şi Merari, cărând în cele șase care primite de la căpeteniile lui Israel partea din cort de care ei erau resposnabili: lucrurile mai grele, cum ar fi stâlpii, scândurile şi învelitorile.
Apoi trâmbiţa sună iar şi Ruben cu Simeon şi Gad se pun în mişcare, mergând sub steagul lui Ruben.
Trâmbiţa sună din nou şi chehatiţii îi urmează. Ei poartă toate obiectele de mobilier, cu excepţia chivotului, care cum am spus este deja în fruntea marşului. Toate aceste obiecte de mobilier aveau drugi, şi chehatiţii le purtau pe umeri, împachetate cu grijă.
Trâmbiţa sună din nou şi Efraim porneşte cu Manase şi Beniamin sub steagul lui.
În final, se pun în mişcare Dan cu Aşer şi Neftali, sub steagul lui Dan.
Iar cei care încheiau coloana, coada convoiului, erau adunătura de oameni, oameni care se alipiseră de israeliţi la ieșirea lor din Egipt. Ei erau o masă amorfă și indecisă, buimacă și eterogenă... nu ştiau dacă trebuie să rămână sau să meargă. Fiecare dintre ei era confuz... plecaseră din inerție cu israeliții, dar acum li se părea că hoinăresc de prea multă vreme fără țintă... Ei fuseseră și vor mai fi o sursă de probleme pentru popor... Tânărul care hulise (despre care am citit în Leviticul 24), provenea dintr-o familie mixtă - tatăl lui era egiptean, iar mama israelită... o mostră perfectă a acestui grup.
Ne întoarcem puțin la pornirea taberelor... Aţi observat că trâmbiţa a sunat de şapte ori? Și în cartea Apocalipsa se vorbeşte despre suflarea a şapte trâmbiţe. Aceste şapte trâmbiţe au legătură cu poporul Israel. Suflarea celor şapte trâmbiţe în timpul necazului cel mare îi va strânge pe toţi copiii lui Israel din toate colţurile lumii în acea ţară.
Mulţi oameni încearcă să asocieze cea din urmă trâmbiţă din 1 Corinteni 15:52 cu ultima trâmbiţă din cartea Apocalipsei şi apoi trag conluzia că biserica va trece prin perioada necazului cel mare. Totuşi cea din urmă trâmbiţă care este menţionată în Corinteni este vocea Fiului lui Dumnezeu, care este explicată în 1 Tesaloniceni 4:16: „ Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.” Glasul Lui este ca glasul unui arhanghel şi ca sunetul unei trâmbiţe. Ştim acest lucru deoarece în Apocalipsa 1:10-11 Ioan scrie: „ În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „ Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă.” Pe cine a văzut Ioan când s-a întors să vadă cine i-a vorbit? L-a văzut pe Hristos glorificat, Marele Preot. Glasul Lui este ca o trâmbiţă. Vocea Lui va aduce la viaţă morţii, iar trupurile muritoare ale celor ce sunt în viaţă vor fi schimbate când El va veni după biserica Sa. Sunetul trâmbiţei pentru biserică este glasul Fiului lui Dumnezeu.
Trâmbiţele sunt asociate cu copiii lui Israel. Sunetul trâmbiţei era acela care îi punea în mişcare în timpul marşului prin pustie. Trâmbiţele vor fi acelea care îi vor aduce din pustia acestei lumi înapoi în ţară.
Moise a zis lui Hobab, fiul lui Reuel, madianitul, socrul lui Moise: „Noi plecăm spre locul despre care Domnul a zis: „Eu vi-l voi da.” Vino cu noi, şi îţi vom face bine, căci Domnul a făgăduit că va face bine lui Israel.” (Numeri 10:29)
Avem aici consemnată discuția lui Moise cu fiul socrului său Reuel (sau Ietro, cf. Exosul 2:18; 3:1, care fusese util lui Moise cu sfatul său de numire a unor supraveghetori peste popor). Acum fiul acestuia, Hobab, fratele soției lui Moise, era probabil un bun cunoscător al locurilor, oamenilor și obiceiurilor zonei și Moise îi cere ajutorul, sub forma invitației de a beneficia și el de binecuvântările pe care Iahweh le promisese lui Israel.
În ce ne privește, și noi suntem străini şi călători prin lumea de azi. Suntem într-o pustie aici, dar avem de partea noastră prezenţa Domnului Isus Hristos. Invitaţia pe care noi o adresăm celor nemântuiți este aceeaşi cu cea pe care Moise a lansat-o cumnatului său care nu era din poporul lui Dumnezeu: „Vino cu noi.”
Dacă nu eşti un copil al lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, te poţi alătura grupului. Și trebuie să știi că este un grup minunat, deoarece călătorim pentru a ajunge în prezenţa lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos. Noi nu suntem dintre cei care înaintează într-o direcție din spirit de turmă, sau pentru că ne credem mai buni decât ceilalţi. Suntem păcătoşi care au fost mântuiţi prin harul lui Dumnezeu. Dacă îți dai seama și accepți că și tu eşti un păcătos, şi că ai nevoie de mântuire, și că Isus este Mântuitorul necesar și suficient – întoarce-te la El cu credinţă neprefăcută şi încrede-te în El! Alătură-te poporului în marș! Cum poporul evreu înainta spre Canaan, la fel Israelul duhovnicesc – Biserica lui Isus Hristos – înaintează spre Canaanul ceresc! Creștinii nu sunt un convoi aflat într-un marş de protest, ci s-au angajat într-o călătorie a mântuirii, a răscumpărării. Este călătoria spre Sion, nu Sionul pământesc, ci cel ceresc, Ierusalimul care va veni de la Dumnezeu din cer, împodobit ca o mireasă pentru mirele ei.
Hobab i-a răspuns: „Nu pot să merg; ci mă voi duce în ţara mea şi în locul meu de naştere.” Şi Moise a zis: „ Nu ne părăsi, te rog; fiindcă tu cunoşti locurile unde putem să tăbărâm în pustiu; deci tu să ne fii călăuză. Şi dacă vii cu noi, te vom face să te bucuri de binele pe care ni-l va face Domnul.” (Numeri 10:30-32)
Se vede treaba că Hobab nu voia să meargă cu ei. Dar Moise continuă să-i vorbească, şi vă spun sincer că aici chiar nu-l înţeleg pe Moise. Dumnezeu îi arătase clar lui Moise că stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea îi vor călăuzi, şi că chivotul îi va conduce – ambele amintind de Hristos. El este Conducătorul. Or, iată că acum Moise caută să-l convingă pe cumnatul său că are nevoie de el să-i călăuzească. Da, bătrânul era madianit şi cunoştea ţinutul, sunt convins că putea fi de mare ajutor. Dar vedeţi, ei nu trebuiau să depindă de mijloace fireşti. Acest bătrân nu ştia pe ce cale vroia Dumnezeu să-i ducă!
Din păcate, biserica ascultă vocea „experţilor”, bărbaţi fără discernământ spiritual autentic. Ca urmare, fiind trasă pe sfoară în multe cazuri, biserica devine de multe ori un loc foarte trist. Ce responsabilitate atârnă asupra liderilor bisericii de astăzi, slujitorilor şi membrilor de comitet! Eşti sigur că Hristos este Capul bisericii tale? Eşti sigur că El este cel care te conduce şi călăuzeşte, sau astăzi apelezi la nişte oameni care să te ghideze?
Moise a greşit aici, prieteni. Da, Moise făcea şi el greşeli. Era și el un păcătos. Ceea ce este interesant este că el a scris această întâmplare; deci şi-a consemnat propria greşeală. Cred că majoritatea dintre noi am fi făcut aceste greşeli, nu le-am fi menţionat!
Ei au plecat de la muntele Domnului şi au mers trei zile; chivotul legământului Domnului a pornit înaintea lor şi a făcut un drum de trei zile, ca să le caute un loc de odihnă. Norul Domnului era deasupra lor în timpul zilei, când porneau din tabără. Când pornea chivotul, Moise zicea: „Scoală-te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii tăi şi să fugă dinaintea feţei Tale cei ce Te urăsc!” Iar când îl aşezau, zicea: „Întoarce-te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel!” (Numeri 10:33-36)
Iată-i deci în sfârșit pe drum – și Dumnezeu îi conduce... El Însuşi cercetează ţara. Era bine, dar nu era neapărat nevoie ca Hobab să fie cu ei! Și pare că și Moise resimte o eliberare duhovnicească, pentru că îl vedem impunând și susținând un ritual al rugăciunii în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară în timpul cât au înaintat prin pustie!
Privind cu ochii minții și parcă auzind disciplina și entuziasmul poporului, de la momentele plecării – părea că nimeni și nimic nu va putea afecta sau știrbi relația poporului cu Dumnezeu; cu toate acestea, peste numai trei zile vor începe cârtirile! Apoi răzvrătirile se vor ține lanț, culminând cu decizia poporului de a-i ucide cu pietre pe Moise și pe Aaron, pentru ca să-și aleagă altă căpetenie care să-i conducă înapoi în Egipt! Dar Egiptul este simbolul lumii, păcatului și trăirii fără Dumnezeu! De aceea, convertirea creștină NT-ară poate fi asociată cu salvarea de atingerea Îngerului nimicitor și ieșirea din Egipt, pe baza sângelui mielului pascal (antetip al Domnului Isus!); drumul prin pustie, cu toate încercările sale, poate fi asociat cu viața creștină însăși... iar pe aceia care au ajuns la capătul călătoriei îi așteaptă Canaanul ceresc, întocmai cum pe israeliți îi aștepta Țara promisă.
Să ne bucurăm că facem parte dintre aceștia, și să abandonăm conducerea și călăuzirea Duhului lui Dumnezeu – care are misiunea de a ne pregăti pentru veșnicie!