Monday Jun 17, 2024
Matei 8:18-34 | Itinerar Biblic | Episodul 73
Dragi ascultători, suntem binecuvântați să avem la dispoziție Cuvântul lui Dumnezeu și exemplul unic, măreț al Mântuitorului Isus Hristos, fondatorul credinței creștine. Cu ochii și gândul la El, parcurgem la pas Scriptura, Cuvântul scris al lui Dumnezeu – dornici nu doar să-L cunoaștem și să-l înțelegem, ci să și știm (și să fim motivați) să-l trăim, să-l transpunem „în viul vieții”, cum se spune...
Suntem într-un pasaj din Noul Testament în care Îl vedem chiar pe Domnul nostru făcând asta. După ce a elaborat – poate în mai multe sesiuni și cu diverse prilejuri – învățăturile strânse de Matei în cap. 5-7 ale evangheliei sale, și cunoscute sub numele de Predica de pe Munte, Isus Hristos – odată pusă deci temelia teoretică, principială, doctrinară dacă vreți – le arată (ucenicilor și noroadelor) și cum se poate trăi la înălțimea și în conformitate cu această înaltă etică transmisă cu forța simplă, profundă și transformatoare a verbului Său.
Mi se pare absolut admirabil că învățătura Lui (chiar dacă era nouă, și aducând amendamente, de fapt ridicând o stacheta și așa înaltă – a Legii – cu toate astea deci învățătura Domnului era absorbită cu nesaț de asistență, asta și datorită patosului și înțelepciunii pe care le-o transmitea Isus, diferite de ceea ce le ofereau cărturarii lor. Și vestea despre El răspândindu-se fulgerător – pentru timpul acela – nu-i de mirare că mulțimile adunate să-L audă sporeau... Mă gândesc că învățătorii de azi sunt așa de dornici să aibă audiențe care să le suporte predicile sau mesajele alcătuite după toate regulile omileticii, și împănate cu principii și citate... pe când Domnul nostru, comunicând simplu și predicând practic, și fără să țintească popularitate și rating, le avea pe amândouă, cel puțin deocamdată.
Iar mulțimile mai aveau un motiv puternic să umble după Domnul: coborât la șes, printre ei, Mântuitorul împletea învățătura cu lucrări miraculoase, care vizau și rezolvau instantaneu probleme grave și nevoi vitale ale oamenilor. Chiar dacă nu avem puterea de a face minuni – deși nu trabuie decât să ne punem la dispoziția lui Dumnezeu, cu credință și-n curăție – și noi trebuie să adăugăm cuvintelor noastre gestul, lucrul... să unim cu credința – fapta... să fim harnici nu doar cu vorba, să arătăm că iubim cu fapta și cu adevărul – așa ne învață Dumnezeu în Cuvântul Lui. Și vrem să facem așa pentru că Acela după care suntem numiți așa a făcut!
Prima parte a cap. 8 din Ev. lui Matei ne arată începutul lucrării divine prin Isus Hristos, care – cum vedem în primele versete a vindecat fără să stea pe gânduri un lepros, apoi de la distanță pe robul unui sutaș, apoi pe soacra discipolului Său Petru... pentru ca într-un singur verset (16) să ni se redea amploarea și neoboseala Domnului în acest moment al vieții și lucrului Său: „prin cuvântul Lui, a scos din (îndrăciți) duhurile necurate și a tămăduit pe toți bolnavii”! Câți să fi fost? Zeci, sute, mii?! Oricâți ar fi fost, mai erau foarte mulți nevoiași...
Isus a văzut multe noroade împrejurul Său şi a poruncit să treacă de cealaltă parte. (Mat. 8:18)
Observaţia aceasta îmi întărește părerea că Domnul a vindecat literalmente mii de oameni suferinzi, și a scos demonii din mulții îndrăciți din zona Capernaumului... Înspre finalul evangheliei sale (20:30–31), Ioan consemna și el ceva similar: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui”. Deci până la urmă, soluția, dar și scopul, a fost și este credința!
Cred că oricât de obosit, Domnul nu voia neapărat să Se izoleze de mulțimea care-L asalta... mai degrabă, știa ce-L aștepta acolo unde se gândea să se ducă (vom vedea și noi imediat). Dacă aruncăm o privire pe o hartă a Palestinei antice, vedem Capernaumul așezat pe țărmul nord-estic al Mării Galileei, sau Lacul Tiberiadei, sau Ghenezaret, cum îl mai găsim în alte pasaje. Deci Domnul intenționa să ajungă – pe calea apei – și-n alte zone adiacente acestui lac. Și tocmai când se pregăteau să treacă de cealaltă parte, un om s-a apropiat de Isus. S-a dovedit a fi unul dintre cărturari, care i-a zis (Mat. 8:19)
...„Învăţătorule, vreau să te urmez oriunde vei merge.”
Acest „om al cărții” era probabil și el destul de tânăr, pentru că un vârstnic mai degrabă nu ar fi acţionat astfel. Încorporat până la identificare în norod, cărturarul nostru se frământase îndelung și parcă tot aștepta o confirmare pentru a-L urma sau nu pe Hristos. Nu ştia ce să facă. Dar când i-a văzut pe Isus şi ucenicii Lui îndreptându-se către barcă, înțelegând că se pregăteau să plece de acolo, a trebuit să se hotărască rapid. Aşa că a ieşit înaintea mulţimii, poate că s-a plecat înaintea Domnului şi I-a declarat: „Te voi urma oriunde vei merge!” În sfârșit părea că se hotărâse! Dar Domnul S-a uitat țintă la el şi i-a spus, sincer şi direct ca de obicei:
„Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” (Mat. 8:20)
De fapt, Domnul Isus nu voia să-i predea o lecție de zoologie sau vreo fabulă subtilă, ci îi spunea acestui tânăr: „Ai cântărit preţul?” Domnul nostru îl făcea conștient de lipsurile la care se expunea – pentru că era deja notorie sărăcia și detașarea Lui de cele pământești. Tânărul acela îşi deschisese inima, aşa că şi Domnul nostru Şi-a deschis inima față de el. Îmi închipui că Domnul i-a spus ceva de genul: „Să mă urmezi pe Mine te va costa. Când va fi să plecăm pe undeva, nu se va face nicio rezervare pe numele nostru la Hilton sau Holiday Inn, nici măcar nu vom fi poftiți în vreo cămăruță... pur şi simplu n-o să avem unde-nnopta! Păsările cerului au cuiburi, vulpile au vizuini în care se ascund, dar Fiul omului nu are unde să-Şi plece capul.” Sărăcia, smerenia, solitudinea repetată erau caracteristici ale stilului hristic de viață, care ar trebui să dea de gândit și creștinilor hedoniști ai acestui veac.
Nu ni se precizează explicit dacă tânărul L-a urmat pe Hristos, însă eu am avut dintotdeauna sentimentul că L-a urmat. Cred că atunci când barca s-a desprins de ţărm, acolo, în barcă, se afla și cărturarul acesta, care se lansa în aventura vieții sale. Sper să-l întâlnesc în cer!
Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: „Doamne, dă-mi voie să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” (Mat. 8:21)
Iată un alt potențial discipol, care luase o decizie pentru a-L urma pe Domnul, dar care avea o urgență familială: trebuia să-şi îngroape tatăl... Incidentul acesta a fost în mare măsură greşit înţeles. Am impresia că bătrânul tată tocmai murise, iar familia se pregătea să ţină serviciul de înmormântare. Așadar, Domnul nostru pare dur, atunci când răspunde:
„Vino după mine”, i-a răspuns Isus, „şi lasă morţii să-şi îngroape morţii!” (Mat. 8:22)
Oare ce-ncearcă Domnul să spună cu aceste cuvinte? Cum ar putea morţii să-şi îngroape morţii?
Dr. Adam Smith, care a fost o autoritate în studiul culturii Orientului Apropiat, a scris câteva cărţi folositoare despre acest subiect. El redă într-una din ele experiența sa când a dorit să angajeze un arab drept ghid. A explicat oamenilor din jur ce avea nevoie, unde voia să meargă, şi a fost îndrumat către un anume sat, unde locuia un tânăr despre care i s-a spus că ar fi fost un ghid excelent. Dr. Smith s-a dus în satul acela şi i-a cerut tânărului să-i fie ghid, dar i s-a spus: „Mai întâi trebuie să-mi îngrop tatăl.” Şi chiar acolo, în faţa colibei, stătea bătrânul domn, cât se poate de bine şi sănătos. Ceea ce dorea să spună tânărul arab era că el nu putea să plece, pentru că trebuia să se îngrijească de tatăl său până la moartea lui. Tatăl era responsabilitatea fiului.
Domnul Isus i-a spus de fapt tânărului care era pe cale să-L urmeze fie să lase pe altcineva să se îngrijească de tatăl său, fie să-l lase pe tatăl său să-şi poarte singur de grijă. Oricum, era vorba de oameni străini de evanghelie, morți deci în păcatele lor, chiar dacă fizic trăiau... Vedeți, în societatea occidentală tânărul se emancipează destul de repede. Deciziile majore cum ar fi şcoala, slujba, căsătoria, domiciliul aparţin tânărului în cele mai multe din cazuri, părintele fiind mai degrabă consultat – dacă! – în legătura cu acestea.
Nu este la fel în cazul familiei orientale. Cel puțin în trecut, mecanismele familiale erau ferme și inflexibile. Tatăl era cel care hotăra viitorul copilului său. Şcoală, serviciu, soţie, toate erau hotărâte de părinți. La vârsta adecvată, tânărul va exercita autoritatea în propria familie, dar rămânea supus autorităţii tatălui până la moartea acestuia.
Ori într-o problemă legată de asocierea cu un lider care nu avea prea mari perspective să devină popular, precum Isus, decizia nu putea nicicum să aparţină unui tânăr aventuros. Sau, dac-ar fi făcut-o, risca să fie renegat de tatăl lui. Chiar unii dintre ucenici la un moment dat au fost nevoiţi să ia o asemenea decizie. Ascultaţi numai ce spun ei Domnului Isus: „Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” şi ascultaţi răspunsul Domnului Isus: Ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa vecinică.
Tradiţia este adesea o piedică pentru mulţi în ceea ce ar însemna o relaţie dinamică, vie, reală cu Dumnezeu. Cei mai mulţi rămân cantonaţi în nişte obiceiuri ce nu ajută prea mult. Chiar dacă încălcarea tradiţiei în Israel era și mai este o faptă groaznică care atrăgea consecinţe din cele mai dure, Domnul Isus afirmă aici că tradiţia trebuie lăsată să-şi vadă de ale sale. El era un lider a cărui autoritate venea să aducă viaţă, şi nu o osificare a unor obiceiuri vechi.
Dragii mei, chiar dacă lumea de astăzi s-a schimbat foarte mult, omenirea – doar foarte puțin! Când este vorba despre decizii atât de importante cum este aceea de a-L pe urma pe Domnul Isus, de a accepta dragostea Lui salvatoare, reacţiile noastre nu sunt mult diferite de ale celor doi prezentaţi aici.
Fie că este teama pentru popularitatea noastră care ar putea scădea, fie că este teama că ne vom pierde confortul, sau prietenii, sau avantajele – de multe ori ceva ne împiedică să facem acel mare pas al schimbării, prin credință, de care avem nevoie nu numai pentru viaţa de aici ci şi pentru cea viitoare. A-L urma pe Domnul Isus presupune, pe lângă pierderile posibile, câştigarea a ceva infinit mai valoros și mai durabil!
De caeea, Domnul Isus nu menajează. Răspunsurile Lui sunt clare, şi corecte.Vi se pare că a fost crud, când a răspuns în felul acesta? Mie nu mi se pare! Sunt mai degrabă convins că Hristos L-a adus deliberat pe acel tânăr în punctul în care trebuia să ia o decizie. Trebuie să recunoaştem că nici noi nu ne-am fi aşteptat la un asemenea răspuns, dar trebuie să înţelegem că Domnul Isus nu avea nevoie de ucenici nehotărâți, nici exaltaţi sau iubitori de aventură, ci oameni cu inimă dedicată şi sinceră care îl urmează dincolo de interese. Dorința Lui e aceeași azi! Așa că dacă vrei să fii un ucenic autentic și devotat, evaluează-te, și decide în consecință.
Isus s-a suit într-o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El. (Mat. 8:23)
Și iat-ne pe punctul de a fi martorii încă unei minuni săvârșite într-un răstimp atât de scurt. Ar fi cam a cincea doar în acest capitol 8. Și de data asta nu are nimic de-a face cu vindecarea sau eliberarea trupului sau minții omenești, ci este o intervenție măreață care-i dovedește autoritatea asupra naturii. Ni se revelează puterea de Creator a Domnului Isus asupra creației; mă gândesc că şi Adam trebuie să fi avut o autoritate asemănătoare, înainte de a-şi pierde autoritatea de a stăpâni asupra naturii, din cauza păcatului nevegherii și neascultării. Iată acum, în Domnul Isus, al doilea Adam, manifestarea acestei stăpâniri.
Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. (Mat. 8:24)
Poate că ne imaginăm că această așa-zisă Mare a Galileii este asemenea mărilor capricioase pe care le mai ştim, suprafeţe vaste și periculoase de ape adânci… dar nu este deloc aşa! Marea Galileii este mai mult ca un lac, ori pe un lac furtuna nici nu apare din senin, nici nu poate fi prea mare... dacă nu se amestecă în mod deliberat vreo forță natural. Nu este doar părerea mea că de fapt Diavolul a stârnit această furtună. Am văzut în relatarea ispitirii lui Isus că Diavolul s-a retras și L-a lăsat, pentru puţină vreme – se pare, iată, că nu pentru mult timp! Cred că această furtună era o încercare a lui Satan de a-L deturna, compromite sau anihila pe Domnul Isus.
...Care, vă rog să observaţi, dormea! Eu socotesc tabloul acesta drept una dintre cele mai umane ipostaze în care Matei Îl prezintă și surprinde pe Domnul Isus. Mântuitorul era atât de obosit, încât adormise... și faptul că tocmai atunci s-a stârnit furtuna aceea mă face să cred că era mâna lui Satan. Acest lucru ne mai dezvăluie ceva: Domnul a putut (nu nepăsător, ci liniștit și încrezător) să doarmă în timpul furtunii, eu însă nu pot. Eu sunt tare îngrijorat atunci când este furtună, şi la fel erau şi ucenicii... care (Mat. 8:25)
Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au deşteptat, strigând: „Doamne, scapă-ne, că pierim!”
E curios că niște pescari cu experiență, care nu erau probabil la prima furtună, și care știau zona, apelează la intervenția unuia care nu era tocmai cel mai încercat navigator! Sau poate tocmai pentru că ce traversau acum era ceva ce nu mai pățiseră, și erau speriați... Asta nu mai era deja o chestiune de competență ori de îndemânare, ci de credință! Și am fi tentați să exclamăm: Ce puţină credinţă aveau! Dar noi cum procedăm când ne temem? Suntem cumva mai calmi, mai încrezători, mai senini?!
Iată însă cum a reacționat Învățătorul:
El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Apoi S-a sculat, a certat vânturile şi marea, şi s-a făcut o linişte mare. (Mat. 8:26)
Nu se arată deloc a fi tocmai trezit din somn, Domnul! Calm și ferm, face exact ce trebuie – după ce-i mustră pe ucenici pentru lipsa lor de credinţă, apoi a mustrat vântul şi marea. Cuvântul pe care îl foloseşte Luca pentru „a mustra” este a certa. El controlează valurile, tot aşa cum noi punem o botniţă unui câine. Iar valurile s-au liniştit pe loc!
Deşi este adevărat că aceşti bărbaţi au dat dovadă de o credinţă mică de data aceasta, a venit o zi în care furtunile persecuţiei s-au năpustit peste vieţile lor fragile şi nu am găsit nicio relatare despre vreunul dintre ei care să fi spus: „Nu-ţi pasă că pierim?” Mai degrabă, citim în Faptele Apostolilor 4:29 că ei au spus: „Şi acum, Doamne, uită-te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala.” Asta era important pentru ei! O, cât de multă nevoie avem în vremurile acestea de curajul acela şi de convingerea pe care o aveau creștinii din Biserica primară!
Observaţi, vă rog, impresia profundă pe care minunea potolirii furtunii a avut-o asupra ucenicilor Lui!
Oamenii aceia se mirau şi ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi marea?” (Mat. 8:27)
Cel care a putut să prezinte acea nouă etică fulminantă din Predica de pe munte, este Cel care are și putere asupra creației! El este Domnul acestui univers. Nu numai bolile şi demonii i se supun, ci însăși natura, chiar și dezlănțuită...
A şasea minune din această înșiruire de miracole este la fel de uimitoare! Nu vom intra în amănunte, ea are de-a face cu scoaterea demonilor – Domnul Isus dovedindu-se autoritar din nou și-n lumea și-n lupta spirituală, nevăzută și dură... Iată împrejurarea:
Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. (Mat. 8:28)
Ajunseseră deci în Gadara, ținut care și-a păstrat această denumire până în zilele noaste. Oamenii care locuiau acolo erau din tribul lui Gad. În Vechiul Testament, când ţara a fost împărţită între triburile lui Israel, tribul lui Gad a rămas de cealaltă parte a râului Iordan. Ce s-a întâmplat cu ei în timp? Sub influența mediului și-a societății înconjurătoare, s-au apucat de afaceri cu... porci, ceea ce, ca evrei, nu ar fi trebuit să facă. Dar, dacă nu-L asculţi pe Domnul o dată, următorul pas de neascultare nu mai este la fel de dificil, și nu întârzie. Astfel, nu va trece mult timp până când vei ieşi cu totul din calea şi din voia Lui.
Așa că nu-i de mirare că, atunci când Isus a intrat în zona aceea, a fost întâmpinat de doi oameni posedaţi de demoni, cu siguranță foarte periculoşi. (Mat. 8:29)
Şi, iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?”
Minunea aceasta deschide un tărâm fabulos, despre care, din păcate, ştim atât de puţine astăzi. Este greu pentru noi să înţelegem importanţa acestei minuni din cauză că știm atât de puține lucruri despre lumea demonilor. Personal, eu cred că minunile în care sunt implicaţi demonii sunt cele mai mari minuni făcute de Hristos, și cele care-i atestă cel mai deplin autoritatea. (Mat. 8:30–31)
Departe de ei era o turmă mare de porci care păşteau. Dracii rugau pe Isus şi ziceau: „Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci!”
Nu înțeleg de ce, demonii aceștia – dovedind o suspectă predilecție pentru lumea fizică - doresc să rămână în realitatea materială, și se mulțumesc și cu o turmă de porci. Este interesant de observat că demonii nu vor să fie închişi. Ei știau ceva despre închiderea altor demoni, îngerii căzuţi, aşa cum sunt numiţi în Epistola lui Iuda. Parcă aceşti demoni doreau să găsească un loc în lumea aceasta în care să stea.
„Duceţi-vă”, le-a zis El. Ei au ieşit şi au intrat în porci. Şi deodată toată turma s-a repezit de pe râpă în mare, şi a pierit în ape. (Mat. 8:32)
S-ar putea înțelege că până și turma de porci a preferat mai degrabă să moară decât să fie posedată de demoni (deși cred că această sinucidere colectivă a fost tocmai rezultatul influenței demonice!) În ceea ce-i privește pe oameni, oamenii se lasă mult mai ușor influențați sau posedaţi de demoni astăzi. Biblia redă multe manifestări ale supranaturalului în timpul lui Moise, în timpul lui Ilie, în timpul Domnului Isus... Și se pare că în zilele noastre manifestările demonice sunt tot mai virulente și nerușinate, vedem dovezi cu duiumul peste tot în jurul nostru. Multe cazuri sunt greu de identificat, şi întotdeauna există pericolul de a exagera atunci când spunem: „Cred că cutare şi cutare este posedat de demoni.” Trebuie să fim foarte atenţi când facem lucrul acesta, pentru că am putea declanșa o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Dar problema este reală și gravă, trebuie să fim conștienți de asta!
Când eram la facultate, am încercat la un moment dat să mă specializez în psihopatologie. Cunoşteam pe atunci un om care lucra în acest domeniu; era medic creştin şi mi-a spus că era convins că unele dintre cazurile cu care lucra erau din domeniul supranaturalului, adică erau cazuri de posedare demonică. (Mat. 8:33–34)
Porcarii au fugit şi s-au dus în cetate de au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus; şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ţinutul lor.
Nu-i aşa că aceasta este o situație tragică? Oamenii aceștia – deși nu-și revendică porcii înghițiți de ape – nu știu cum să scape de Domnul Isus, pe care-l invită cu aprindere să-i lase în pace, să plece de la ei! Din nefericire, asta nu este specific doar gadarenilor. Și astăzi există mulţi oameni care preferă „porcii” sau posesiunile lor (chiar și demonice!) în detrimentul Domnului Isus Hristos. Gândiți-vă chiar acum: ce alegeți? Pe curând!