Monday Jun 17, 2024

Matei 26:36-75 | Itinerar Biblic | Episodul 99

Dragi prieteni, fiți binecuvântați! Mă gândesc adesea, și mă bucur că și dvs. probabil, la identitatea noastră nouă și reconfortantă, și deci la ce a făcut Domnul Isus pentru noi în sensul acesta, și cred că inima noastră e plină de recunoştinţă pentru privilegiul de a fi beneficiarii jertfei Sale, făcută pentru ispăşirea păcatelor noastre.

Această părtăşie a fost şi este exprimată de semnul noului legământ, pe care Domnul Isus l-a instituit în seara dinaintea răstignirii Sale: cina (sau masa) Domnului, pe care a lăsat-o ca un act special pentru viaţa bisericii. Nimic din ce-a făcut și face Domnul nostru nu este întâmplător! El a mers cu ascultarea și împlinirea voii lui Dumnezeu până la capăt, până la ultima consecință, plătind răscumpărarea noastră cu Însăși viața Sa. Se cuvine deci să-L însoțim și noi pe parcursul acestei evanghelii a lui Matei până la capătul lucrării Sale!

În acea seară în care urma să fie vândut, Domnul Isus a celebrat cu ucenicii sărbătoarea Paştilor, care data de aproape 15 veacuri – de pe vremea când evreii erau robi în ţara Egiptului. Dumnezeu intervine și, prin intermediul unei serii de catastrofe abătute asupra Egiptului, și sub conducerea lui Moise, poporul obține eliberarea din robie. Ultima urgie dinaintea exodului lor fusese precedată de porunca lui Dumnezeu ca în fiecare gospodărie de-a lor evreii să ia un miel, să-l taie şi să ungă stâlpii uşilor cu sângele acela... care devenea astfel un semn. Dumnezeu a trimis îngerul morţii ca să lovească toţi întâii-născuţi din Egipt – acolo unde era acest semn însemna că Dumnezeu răscumpărase familia aceea. Oricine nu avea sângele pe tocul ușii avea de-a face cu îngerul nimicitor! Vă puteți oare imagina ce jale a lăsat în urmă acesta după trecerea sa!

În ultima seară înainte de crucificarea Sa, Domnul Isus a dat ucenicilor azima – reprezentând trupul Lui jertfit – și paharul cu rodul viţei, simbol al sângelui vărsat pentru iertarea păcatelor, și-i anunță că este sângele unui nou legământ. Deci, Dumnezeu încheie un nou legământ cu omenirea. Vechiul legământ fusese făcut cu poporul evreu. Domnul pecetluise poporul legământului cu sânge de miel. Acum, nu mai este vorba numai de poporul evreu. De acum, Domnul Isus venise să deschidă tuturor calea către mântuire. De acum, prin credință oricine putea beneficia de această protecţie a sângelui.

Deci şi atunci, şi acum, este vorba de credinţă. Fusese nevoie de credinţă și ascultare pentru a unge stâlpii uşilor cu sânge. Oricine nu o făcuse, va fi regretat amarnic. Dar oricine credea în ceea ce spusese Dumnezeu prin Moise avea să se bucure foarte mult.

Dragii mei, Domnul Isus le spune ucenicilor şi ne spune şi nouă că sângele Lui care spală păcatele este garanţia noului legământ pe care Dumnezeu îl face cu oamenii. Aşa cum pentru cei din vechime a fost o garanţie pentru viaţa lor, la fel este şi pentru noi azi!

Un alt aspect legat de această cină este cel al părtăşiei. Ioan va descrie în evanghelia sa detalii care nu se regăsesc în celelalte evanghelii, care completează admirabil atmosfera cinei din acea seară. Ucenicii avuseseră o dispută legată de cine o să fie cel mai mare între ei, după ce Domnul va pleca… În acest context, Domnul Isus ia un lighean cu apă şi-un ștergar și le predă cea mai important lecție de teologie: trece pe la fiecare și le spală picioarele, arătându-le discret și smerit genul de relaţie care trebuie să existe între ei. În cadrul Bisericii, preocuparea nu trebuie să fie cine este mai mare, ci cum se poate sluji mai bine. Mai târziu, când deja Biserica era instituită, Pavel se adresa bisericii din Corint şi în legătură cu cina le atrăgea atenţia că ei o foloseau ca pe un ritual banalizat, ale cărui semnificații erau nesocotite tocmai prin conduita lor.

Cina nu este un ritual ezoteric, mistic, ci este o afirmare a principiilor care conduc la izbăvirea și sfințirea noastră. Cred că apogeul părtășiei este atins tocmai de această împărtăşire cu trupul şi sângele Domnului Isus. Nu mai este nevoie de nicio altă jertfă sau plată, pentru că Domnul Isus ne-a făcut şi pe noi părtaşi la jertfa Lui, ne-a inclus în jertfa Lui. Și cina este o reprezentare excepţională a acestui fapt.

În plus, cina Domnului nu este numai o garanţie a ispăşirii, și o garanție a vieţii, ci este şi o garanţie a viitorului – suntem îndemnați s-o practicăm cu reverență, bucurie și-n cercetare de sine – până va reveni El!

Facem un salt mare... înapoi, ne întoarcem din viitor în trecut – în cap. 26, Matei tocmai a descris episodul ultimei cine pascale a Învățătorului Isus cu ucenicii Săi, și instituirea noului legământ, celebrat până în ziua de azi prin Masa Domnului... după ce se consumă tot ce impunea ceremonialul de pesah, ceata ucenicilor părăsește casa care-i găzduise și se îndreaptă spre muntele Măslinilor. Domnul îi avertizează că în curând se vor despărți, și-l anunță pe impetuosul Petru că nu va chiar așa viteaz cum se declara, și că și el se va lepăda de Mântuitorul peste câteva ceasuri. Citim în continuare (Mat. 26:36–39)

AtunciIsus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani, şi a zis ucenicilor: „Ședeţi aici până mă voi duce acolo să mă rog.” A luat cu El pe Petru şi pecei doi fii ai lui Zebedei şi a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristarede moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.” Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărteazăde la Mine paharul acesta! Totuşi nucum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”

Trebuie să fim atenţi la rugăciunea pe care o rosteşte aici Domnul nostru. „Paharul acesta” reprezintă în mod evident crucea Lui, iar conţinutul lui reprezintă păcatele întregii lumi. Mai rea decât moartea însăşi şi decât suferinţa îngrozitoare a răstignirii, este neînțelegerea sau neacceptarea faptului că Isus, sfânt, nevinovat şi despărţit de păcătoşi, a fost făcut păcat pentru noi. Acolo pe cruce, păcatul umanităţii a fost pus peste El – nu la modul teoretic, nu doar judiciar – ci în realitate. Nu putem să ne închipuim oroarea pe care El a resimţit-o atunci când păcatul a fost pus asupra Lui. A fost o experienţă îngrozitoare pentru Cel sfânt, nu doar împovărat cu abjectțiile noastre, ci și despărțit de tatăl Său! Și El nu cere să scape de cruce, ci Se roagă ca voia lui Dumnezeu să se împlinească. Nu vom putea înțelege niciodată pe deplin cele întâmplate în grădina Ghetsimani, dar eu cred că acolo a câştigat El biruinţa de la Calvar. Fără îndoială, a fost ispitit de diavolul la fel ca în pustie. Observaţi versetul 42: „S-a depărtat a doua oară şi S-a rugat zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de la Mine paharul acesta, fără să-L beau, facă-se voia Ta.” El acceptă ceea ce urma să se întâmple. Afirmația că Domnul nostru încerca să evite să meargă la cruce nu are de-a face cu realitatea. Sigur, în umanitatea Lui, El a simţit aversiune faţă de sarcina păcatelor lumii şi, pe un moment, parc-a dat înapoi din faţa acestor lucruri. Dar Și-a revenit, S-a îmbărbătat și S-a consacrat lucrării Sale, și voii Tatălui.

Să ne uităm o clipă la ucenicii care erau în grădină cu El – Petru, Iacov şi Ioan. După prima Lui rugăciune, S-a întors la ei şi i-a găsit dormind:

Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţişi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Mat. 26:40–41)

„Vegheaţi” – staţi treji, fiţi atenţi – „şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” Care era ispita? Cine avea să îi ispitească? Satan era acolo. Isus se lupta cu un duşman nevăzut, puternic și perfid – acest lucru este evident. Dar Domnul nostru a biruit acolo, în grădina Ghetsimani. Biruinţa de la Calvar a fost precedată de cea din grădina Ghetsimani.

S-a depărtat a doua oară şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” S-a întors iarăşi la ucenici şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. I-a lăsat din nou, S-a depărtat şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte. Apoi a venit la ucenici şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!… Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. (Mat. 26:42–45)

Consacrându-Se total planului Tatălui, Domnul Isus parcă Se destinde și El; și chiar le dă un răgaz, mi se pare că e normal să nu le spună să doarmă, iar apoi imediat, cu următoarea respirație să-i scoale! Cred că le-a permis un pic de timp pentru somn, în definitiv aveau şi ei nevoie de odihnă. Observaţi că Domnul nostru acordă atenţie și nevoilor trupurilor lor. Și, după ce au dormit o vreme, El îi trezește și le spune:

Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.” Pe cândvorbea El încă, iată că vine Iuda, unul din cei doisprezece, cu o gloată mare, cu săbii şi cu ciomege, trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de bătrânii norodului. (Mat. 26:46–47)

Pentru că Iuda şi duşmanii Domnului fuseseră martorii multor minuni, ei credeau că Isus S-ar putea folosi în continuare de puterile Sale supranaturale. Aşa că atunci când vin să-L aresteze, sunt însoțiți de o mulţime de oameni înarmaţi. Se poate ca întreaga gardă să fi venit să îl aresteze (de parcă un număr mai mare s-ar fi putut împotrivi unei minuni!)

Vânzătorul le dăduse semnul acesta: „Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El!” (Mat. 26:48)

Sărutul fierbinte al trădării este unul dintre cele mai urâte lucruri consemnate de istorie.

Îndată, Iuda s-a apropiat de Isus şi I-a zis: „Plecăciune, Învăţătorule!” Şi L-asărutat. Isus i-a zis: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Atunci oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus şi L-au prins. (Mat. 26:49–50)

Sărutul este un semn de iubire, dar iată-l și ca semn al respingerii (vezi Psalmul 2:12). Sărutul timid și furișat al trădării Domnului de către Iuda este unul dintre cele mai infame gesturi ale omului. Unii teologi consideră că Iuda a fost predestinat să îl trădeze pe Isus şi că nu a avut de ales. Dacă acest lucru ar fi adevărat, Iuda nu ar fi nimic altceva decât un robot. Eu cred că a fot decizia lui Iuda să-L trădeze pe Domnul nostru şi avea toate şansele să-şi schimbe planurile. Poate veţi spune: „Da, dar s-a profeţit că el îl va trăda pe Isus.” Da, s-a profeţit, iar Domnul nostru l-a identificat pe el ca făptaş. Totuşi, după ce s-a împlinit profeţia, după ce Isus a fost trădat, Iuda ar fi putut să se pocăiască. Iuda a avut șansa aceasta să se împace cu Isus. Chiar după ce I-a dat Domnului Isus acel sărut otrăvit al trădării, Isus l-a numit „Prietene”... Mai târziu, când Iuda s-a dus în Templu şi a aruncat arginţii care îi fuseseră daţi pentru trădarea Domnului, ar fi putut să se răzgândească. Atunci când preoţii îl duceau pe Isus la Pilat, Iuda ar fi putut să cadă în genunchi înaintea Lui şi să spună: „Iartă-mă, Doamne, n-am ştiut ce fac.” Și Domnul l-ar fi iertat! Dar n-a făcut-o!

Şi unuldin cei ce erau cu Isus a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. (Mat. 26:51)

Noi ştim cine era omul cu sabia – Simon Petru. Se pare că el încerca să dovedească ceva. Mai devreme, Petru se lăudase că este gata să moară pentru a-L apăra pe Isus, dar Isus îi spusese că se va lepăda de El chiar în noaptea aceea. Ei bine, se pare că Petru făcuse rost de o sabie de pe undeva şi avea intenţia de a-şi apăra Domnul. Dar Petru era pescar, nu soldat. El i-a tăiat urechea omului, dar sunt convins că el nu ţintise urechea, ci capul. Avea de gând să îi taie capul acelui om, dar aproape că l-a ratat cu totul!(Mat. 26:52–54)

Atunci Isus i-a zis: „Pune-ţi sabia la locul ei; căcitoţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână maimult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile care zic căaşa trebuie să se întâmple?”

Cu alte cuvinte: „Petre, mulțumesc, dar n-am nevoie de săbiuța ta! N-am venit aici să Mă lupt, sau să Mă apăr – ci am venit să mor pentru păcatele lumii!” Vedeţi voi, Domnul nostru împlinea Scripturile. Matei afirmă acest lucru cât se poate de clar.

În clipa aceea, Isus a zis gloatelor: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine.” Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească cele scriseprin proroci.” Atuncitoţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit. (Mat. 26:55-56)

Cu ceva timp înainte, încă nu îi sosise ceasul. Dar acum îi sosise. Lucrul acesta fusese prezis, și acum se împlinea. Fapt pentru care – de frică în primul rând - toţi ucenicii Domnului Îl părăsesc acum, și nu oricum – ci în fugă!

Cei ceau prins pe Isus, l-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii (Matei 26:57).

Mai târziu vom afla că, de fapt, Ana – socrul lui Caiafa – era cel care instigase toate aceste lucruri. Dar Isus trebuie să fie adus la Caiafa, marele preot, pentru prima acuzaţie. Pentru că liderii religioşi au de gând să ceară Romei pedeapsa capitală, era nevoie să se hotărască în seara aceea ce acuză pot ridica împotriva lui Isus atunci când vor merge înaintea lui Pilat.

Petru L-a urmat de departe, până la curtea marelui preot; apoi a intrat înăuntru şi a şezut jos cu aprozii, ca să vadă sfârşitul (Matei 26:58).

Simon Petru L-a urmărit (sau L-a urmat?) de la distanţă. În Ioan 18:15-16 citim că folosindu-se de ajutorul lui Ioan, Petru a reuşit să intre în curte. A aşteptat acolo „ca să vadă sfârşitul” şi în foarte scurt timp avea să se lepede de Domnul. Da, poate că este periculos sau dezavantajos pentru noi să-L urmăm pe Domnul nostru îndeaproape... dar în plan veșnic este mult mai riscant să-L urmăm pe Isus de la distanţă! (Matei 26:59–60)

Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot soborul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit niciuna, măcar că s-au înfăţişat mulţimartori mincinoşi. La urmă au venit doi...

Vedeţi voi, pentru că liderii religioşi nu aveau nicio acuzaţie împotriva Domnului Isus au fost nevoiţi să găsească, să fabrice martori mincinoşi. Şi problema cu găsirea martorilor mincinoşi era să găsească unul a cărui mărturie să stea în picioare în cazul unei investigaţii. Pilat putea să fie băgăreţ (ceea ce chiar era) şi să pună câteva întrebări sâcâitoare. În cele din urmă, au găsit doi martori.

Şi au spus: „Acesta a zis: „Eu potsă stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile” (Matei 26:61).

În conformitate cu Ioan 2:19-22, nici chiar ucenicii nu-L înţeleseseră pe Domnul Isus când El făcuse această afirmaţie: „Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” Ei nu au înţeles această afirmaţie decât după învierea lui Isus. În mod evident, martorul mincinos era un om care fusese de faţă atunci când Domnul Isus făcuse această afirmaţie, dar observaţi că El nu îl citează corect.

Marele preot s-a sculatîn picioare şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?” (Matei 26:62).

El încearcă să îl facă pe Domnul Isus să răspundă, astfel ca Sinedriul să ştie ce fel de argumente să folosească. Acuzaţia este atât de vizibil contrafăcută, încât Domnul nostru nu găsește de cuviință să-i răspundă.

Isustăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: „Tejur, pe Dumnezeul cel Viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 26:63).

Acum marele preot îl pune sub jurământ şi îi pune o întrebare specifică: „Eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?”

„Da”, i-a răspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, vă spun că deacum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezândla dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64).

„Isus i-a spus: Tu ai spus asta” – asta este echivalent cu a spune. „Da, tu singur ai spus cine sunt Eu.” Isus revendică pentru Sine titlul de „Fiu al Omului.” Dr. Warfield a afirmat că acesta este cel mai înalt titlu al Domnului Isus; este un titlu folosit de către profeţi (vezi Daniel şi Ezechiel). Era un epitet al dumnezeirii. Nu ar fi putut să-şi revendice o poziţie mai înaltă decât să spună despre Sine că El este „Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”

Atuncimarele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. Ce credeţi?” (Matei 26:65).

Faptul că marele preot şi-a rupt hainele arată până un de erau dispuși să meargă mai marii norodului cu circul – acesta fiind un gest teatral care avea semnificaţia unei tristeţi covârşitoare la auzul unei blasfemii. Ei îşi închipuie că acum au acuzaţia împotriva lui Isus.

Ei au răspuns: „Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea.” AtunciL-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-aupălmuit, zicând: „Hristoase, proroceşte-necine Te-a lovit?” (Matei 26:66–68).

Nimic nu-mi pare mai barbar, mai josnic, mai nedemn decât să lovești sălbatic un om care nu poate sau nu vrea să se apere... Cât L-au urât pe Domnul Isus! Iată răspunsul firii omeneşti faţă de bunătatea și neprihănirea Lui, faţă de sfinţenia şi faţă de dumnezeirea Domnului Isus. Vă dați seama, dragi ascultători, că dacă nu am avea decât vechea noastră natură, și dacă am trăi atunci – am face la fel?! Am încerca să-L detronăm pe Dumnezeu? De la sfârșitul sec. al 19-lea, se tot spune că Dumnezeu a murit! Ştiţi de ce acceptă așa de mulți asta? Pentru că le-ar plăcea să-L doboare de pe tronul Său! Natura umană îl urăşte pe Dumnezeu! Acolo, în Sinedriu, Isus a fost pălmuit, scuipat, lovit cu pumnii şi batjocorit, „zicând: „Hristoase, proroceşte-ne cine Te-a lovit?” Se jucau în batjocură cu El. Se pare că L-au legat la ochi, apoi L-au lovit peste faţă, și-L puneau să ghicească cine a făcut-o.

Episodul cutremurător al confirmării proaspetei prorociri a Domnului Isus în legătură cu lepădarea lui Petru – îl vom analiza mai amănunţit în relatările din celelalte Evanghelii. Acum ne rezumăm a citi (Matei 26:69–73)

Petruînsă şedea afară în curte. O slujnică a venit la el şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus Galileeanul!” Dar el s-a lepădat înaintea tuturor şi i-a zis: „Nu ştiu ce vrei să zici.” Când a ieşit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică şi a zis celor de acolo: „Şi acesta era cu Isus din Nazaret.” El s-a lepădat iarăşi, cu un jurământ, şi a zis: „Nu cunosc pe Omul acesta!” Peste puţin, cei ce stăteau acolo s-au apropiat şi au zis lui Petru: „Nu mai încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, căci şi vorbate dă de gol”.

Înțelegem de aici că pronunţia galileană era diferită de cea folosită în Iudeea. Petru avea accent de galilean! Cred că nu e greu de înțeles, de vreme ce și noi azi ne putem da seama de obicei după accent cam din ce zonă provine interlocutorul nostru...

Atunci el aînceput să se blesteme şi să se jure, zicând: „Nu cunosc pe Omul acesta!” În clipa aceea a cântat cocoşul. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainteca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar (Matei 26:74-75).

Bietul om, cred că abia acum își dă seama cât de slab era! Pe lângă că se afla și în locul greşit – locul ispitirii. Lepădarea lui josnică nu poate fi scuzată în niciun fel. S-a făcut vinovat de un act odios, însă, Petru s-a pocăit şi s-a întors în părtăşie cu Domnul pe care îl iubea. Isus Se rugase să nu i se piardă credinţa, şi nu i s-a pierdut. Vom vedea că Petru a rostit prima predică după coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când trei mii de oameni au fost mântuiţi! Așadar, oriunde-ai fi, și-n orice stare – și tu ai șansa ta! Domnul S-a rugat și pentru tine! Și-o face și acum! Prețuiește-I bunătatea! Sper să ne reîntâlnim!