Tuesday Jun 18, 2024
Marcu 9:2-50 | Itinerar Biblic | Episodul 156
Ca unii care așteptăm instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, faptul că ne reauzim în aceleași condiții ca data trecută e semn că aceasta încă nu a venit „cu putere”, așa cum Isus Însuși a promis... deci ne bucurăm cu măsură, pt că ne reîntâlnim, și continuăm să ne rugăm cu încrederea că într-o bună zi acest program se va transpune într-o altă dimensiune și vom participa la el pe cu totul alte frecvențe și-n cu totul alte condiții – net superioare. Parcurgem împreună Scriptura, și am ajuns la capitolul 9 din cea de-a doua Evanghelie.
Cum bine știm, relatările și exprimarea lui Marcu sunt, de obicei, mai concise... dar de astă dată el ne oferă cea mai lungă relatare a Schimbării la Faţă dintre cei trei evangheliști ce-o redau (Matei, Marcu și Luca). Oare de ce pune el accent pe această întâmplare? Pentru că, în acord cu perspectiva sa generală asupra vieții și scopului lucrării Fiului lui Dumnezeu, Marcu evidențiază în acest episod nu atât dumnezeirea lui Isus, cât umanitatea Sa. După cum am mai spus, toate Evangheliile sinoptice relatează acest eveniment, în afară de Ioan – care, pentru că îşi propune să reliefeze dumnezeirea lui Hristos, nu redă evenimentul Schimbării la Faţă.
Evangheliștii sinoptici introduc acest episod printr-o afirmație hotărâtă a Domnului Isus, care la Marcu sună așa (9:1): „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.” Există tot felul de interpretări cu privire la acest verset, însă eu cred că este clar că Domnul nostru face o referire directă la Schimbarea Sa la Faţă. Ca martor ocular, Petru ne-a lăsat scris (în 2 Petru 1:16-18): „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.» Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.” El spune că a fost (de fapt ei au fost) martorii glorificării cu anticipație a Domnului Isus. Când? La Schimbarea la Faţă, de care ne ocupăm acum...
După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri deoparte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. (Marcu 9:2)
Bineînţeles, se ridică întrebarea de ce i-a luat pe aceşti trei oameni. Daţi-mi voie să spun mai întâi că El nu i-a luat pentru că erau favoriţii Lui sau pentru că ar fi fost superiori celorlalţi. Cred că ei erau, de fapt, cei mai slabi dintre apostoli şi El a trebuit să-i ia cu el ca pe nişte bebeluşi, pentru că altfel ei n-ar fi venit deloc.
Observam la un moment dat o mamă care mergea pe stradă şi avea trei copii cu ea. Pe unul îl ţinea în braţe, pe unul îl ţinea de mână, iar altul mergea în spatele ei. Trebuia să se oprească din când în când pentru ca cel din spate s-o prindă din urmă. Îi priveam în timp ce înaintau foarte lent pe stradă, gândindu-mă în sinea mea: Îi ia cam mult micuţului din spatele ei. Dar apoi mi-am dat seama că cel pe care îl purta în braţe nu ar fi putut merge cu ceilalți dacă ea nu l-ar fi ţinut în braţe. Cred că Petru, Iacov şi Ioan sunt cam la fel. Ei par să fie un grup superior, însă eu cred că erau doar nişte bebeluşi, iar El a trebuit să-i ia cu El... și nu oriunde, și nu la plimbare, ci la... încercare: pe muntele Schimbării la Faţă.
Petru va afirma mai târziu că ei au fost martorii oculari ai slavei Lui – ei au văzut slava Hristosului glorificat, aşa cum va veni El într-o zi pe pământ. Aceasta este, de asemenea, o imagine a felului în care vom fi şi noi (și tu, și eu) într-o zi... Ni se spune că vom fi ca El (vezi 1 Ioan 3:2). Aduceţi-vă aminte că același Ioan scria: „noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
Expresia s-a schimbat la faţă este traducerea termenului grecesc metamorphoom, care înseamnă metamorfoză. Schimbarea la Faţă a avut loc în trupul lui Isus – nu a fost doar o lumină sau un efect produs din exterior. Schimbarea la Faţă a fost lumina care strălucea dinăuntru. Eu cred că Adam şi Eva erau îmbrăcaţi astfel, într-o lumină care venea dinăuntru. Schimbarea la Faţă arată aşadar caracterul uman perfect al lui Isus şi nu dumnezeirea Lui.
Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da. (Marcu 9:3)
Hainele Lui au devenit albe. Erau mai albe decât putea crede cineva, pentru că lumina venea din interior. Cuvântul înălbitor înseamnă un produs de curăţat hainele şi are legătură cu spălarea hainelor. Cu alte cuvinte, niciun miracol al curăţătoriei moderne nu ar fi putut produce o asemenea strălucire, ci toată venea dinăuntru.
Ilie li s-a arătat împreună cu Moise şi stătea de vorbă cu Isus. (Marcu 9:4)
Ilie era reprezentantul profeţilor, aşa cum Moise era cel care reprezenta Legea. Ni se spune în Scriptură că şi Legea şi prorocii mărturisesc despre moartea lui Isus. Luca ne spune că acolo, pe munte, ei au discutat despre moartea lui Isus. Ştim că Moise ştia de Hristos, pentru că ni se spune în Evrei 11:26 despre Moise: „El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.” Moise ştia că El va veni. Toţi profeţii au vorbit despre suferinţa Lui şi despre gloria care va urma.
Petru a luat cuvântul şi I-a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” Căci nu ştia ce să zică, atât de mare spaimă îi apucase. (Marcu 9:5–6)
Petru era purtătorul lor de cuvânt, ca de obicei. Şi, de obicei, când nu ştia ce să spună Simon Petru vorbea. Bietul Petru a făcut destule gafe, şi cu siguranţă asta este una dintre ele.
A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!” (Marcu 9:7)
Toată atenţia era concentrată acum asupra Domnului Isus Hristos. Ca Alfa și Omega, El era de la început cu Dumnezeu, și va avea și ultimul cuvânt... deci și nu îi putem pune pe Moise şi pe Ilie pe acelaşi nivel cu El.
Îndată ucenicii s-au uitat împrejur, şi L-au mai văzut numai pe Isus singur cu ei. (Marcu 9:8)
Sintagma „Isus singur” (cu sensul de „Doar Isus”) este un titlu minunat, nu-i aşa? „Isus singur” nu este doar o expresie folosită în Evanghelia lui Marcu, ci ar trebui să fie sloganul vieţii credincioşilor din ziua de azi. Atât de succintă, această expresie conține nişte cuvinte măreţe de o mare greutate – singur Isus, sau numai Isus!
Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, până va învia Fiul omului dintre cei morţi. (Marcu 9:9)
Moartea şi învierea lui Hristos trebuie să facă parte din această istorie. Schimbarea la Faţă nu aduce nimănui mântuirea. Or, aceasta reprezintă idealul sau ţinta, care însă poate fi atinsă doar prin moartea lui Hristos pe cruce şi prin învierea Lui din morţi. Şi veţi observa că El pune întotdeauna moartea şi învierea Sa împreună.
Ei au păstrat în ei lucrul acesta şi se întrebau între ei ce să însemne învierea aceea dintre cei morţi. (Marcu 9:10)
Ingrată sarcină! Să fi văzut lucruri și persoane atât de slăvite, și să fie nevoiți să nu scoată un cuvânt despre ele! Oricum, însă, ei nu știau nimic cu privire la Înviere. În momentul învierii lui Isus, ei s-au grăbit să ajungă la mormânt, dar nu se aşteptau să vadă un Mântuitor viu. Nimeni nu merge la cimitir ca să-i vadă pe cei vii, ci pentru a-i cinsti pe cei morţi.
Ucenicii I-au pus următoarea întrebare: „Pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină întâi Ilie?” El le-a răspuns: „Ilie va veni întâi; şi va aşeza din nou toate lucrurile; tot aşa după cum este scris despre Fiul omului că trebuie să pătimească mult şi să fie defăimat. Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit, şi ei i-au făcut ce au vrut, după cum este scris despre el.” (Marcu 9:11–13)
Poate vă gândiți că „Isus n-ar fi putut să întemeieze Împărăţia, pentru că profetul a spus că Ilie trebuia să vină mai întâi”, însă Domnul nostru a spus clar că Ioan Botezătorul venise în spiritul lui Ilie. Dacă ei L-ar fi acceptat pe Isus ca Mesia, Ioan ar fi fost împlinirea profeţiei. Totuşi, din moment ce ei nu L-au acceptat pe Isus ca Mesia al lor, la prima Lui venire, profeţia despre Ilie ca înainte-mergător se va împlini la a doua Lui venire
Acum, de la această scenă plină de glorie de pe vârful muntelui, coborâm la scena eşecului total al ucenicilor de la baza muntelui.
Când au ajuns la ucenici, au văzut mult norod împrejurul lor, şi pe cărturari întrebându-se cu ei. De îndată ce a văzut norodul pe Isus, s-a mirat şi a alergat la El să I se închine. El i-a întrebat: „Despre ce vă întrebaţi cu ei?” Şi un om din norod I-a răspuns: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ. Copilul face spumă la gură, scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n-au putut.” (Marcu 9:14–18)
Aceasta este, de fapt, o imagine a creştinătăţii de astăzi. Domnul Isus S-a dus deja în prezenţa Tatălui şi se află acolo în trupul Său glorificat. Apostolii Săi sunt acolo cu El. Ei s-au dus deja acolo, ca şi mare parte din Biserică... Moise şi Ilie se află acolo astăzi. Muntele Schimbării la Faţă reprezintă Raiul de astăzi.
Uitaţi-vă însă la pământul acesta amărât şi observaţi care este problema de aici. Acest băiat reprezintă lumea de astăzi care a luat-o razna. Cred că dacă am putea să plecăm de pe pământ şi să-l privim aşa cum îl vede Dumnezeu şi aşa cum probabil îl văd şi îngerii, am ajunge la concluzia că omul de pe acest pământ este nebun... și pare a fi și demonizat, după felul în care se comportă şi în lucrurile pe care le face. Tragic este însă că omul l-a adus pe băiat la ucenici, dar aceştia nu au putut face nimic. Este imaginea unei Biserici neputincioase în faţa nevoilor acestei lumi.
Biserica instituţionalizată iese în stradă, protestează şi mărşăluieşte în disperare şi se implică în tot felul de lucruri... şi lumea, de fapt, critică Biserica pentru că ei cred că ea ar trebui să se implice şi mai mult. Problemele sociale nu sunt, însă, problema noastră! Noi ar trebui să putem să-l ajutăm pe un sărman băiat posedat de demoni, aducându-l înaintea unui Mântuitor care poate să-i redea normalitatea, şi care-l va aduce într-o relaţie bună cu Dumnezeu. Din nefericire, acelaşi lucru îl putem spune şi despre Biserică astăzi: „N-au putut.” Ucenicii n-au putut, şi nici noi nu putem...
„O, neam necredincios!”, le-a zis Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.” (Marcu 9:19)
Ce poruncă extraordinară: „Aduceţi-L la Mine!” Doamne, iartă-ne că de atâtea ori încercăm să facem noi câte ceva, în loc să aducem oamenii pierduţi la Isus Hristos!
L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură. Isus a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când îi vine aşa?” „Din copilărie”, a răspuns el. „Şi de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.” (Marcu 9:20–22)
Acesta este un caz grav. Poate nu la fel de grav ca al omului care trăia printre morminte în Gadara, pentru că acesta era un om matur şi fusese posedat de demoni de multă vreme. Aici e vorba de un băiat, însă, dacă ar fi continuat în această stare, ar fi ajuns probabil la fel de rău, dacă nu chiar mai rău decât acel bărbat. Aşa că acest tată se aruncă la picioarele Domnului Isus pentru fiul său tdemonizat. Când facem asta, El va face ceva ca să ne ajute.
Isus a răspuns: „Tu zici: «Dacă poţi!…» Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9:23)
Ideea de aici este că Isus S-a întors spre tatăl respectiv şi i-a cerut să creadă – se poate ca acest tată să fi fost responsabil în vreun fel de starea în care se găsea copilul? Problema nu e „dacă poţi face ceva…”, pentru că Domnul Isus poate face totul. Întrebarea este „dacă crezi”. Domnul Isus ne spune clar că toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.
Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24)
Aceasta este dovada disperată a credinţei acestui tată! (Marcu 9:25–27)
Când a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat şi i-a zis: „Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el.” Şi duhul a ieşit, ţipând şi scuturându-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: „A murit!” Dar Isus l-a apucat de mână şi l-a ridicat. Şi el s-a sculat în picioare.
Întrebarea care se pune aici este dacă acesta este şi un caz de înviere din morți. Eu sunt de părere că da, dar nu e cazul să dezvolt acest subiect aici.
Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: „Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?” „Acest soi de draci”, le-a zis El, „nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post.” (Marcu 9:28–29)
În răspunsul Domnului către ucenici, am descoperit că termenul post nu apare în manuscrisele cele mai bune. Accentul se pune, de fapt, pe rugăciune... ei atunci erau (și noi azi suntem ca Biserică) atât de slabi – pentru că viața noastră de rugăciune este slabă.
Au plecat de acolo şi au trecut prin Galileea. Isus nu voia să ştie nimeni că trece. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi zicea: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia.” (Marcu 9:30–31)
Observăm că Domnul întotdeauna când vorbeşte despre moartea Sa vorbește şi despre învierea Sa, luându-le totdeauna împreună. (Marcu 9:32)
Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea şi se temeau să-L întrebe.
Ei nu prea înţelegeau ce înseamnă această înviere din morţi. Aici El le vorbeşte despre propria moarte şi ne-am fi așteptat ca aceşti oameni să-i fi pus măcar nişte întrebări. Ei însă au îndrăznit să se certe care dintre ei va fi cel mai mare în Împărăţie, imediat după ce El le spusese despre moartea Sa. Ar fi trebuit să le fie ruşine de purtarea lor. Nu era prima dată când El le spunea despre moartea şi învierea Lui, şi ei tot nu înţelegeau (Marcu 9:33–35)
Apoi au venit în Capernaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: „Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?” Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine este cel mai mare. Atunci Isus a şezut jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor!”
Acesta este principiul spiritual profund al măreţiei.
Şi a luat un copilaş şi l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe şi le-a zis: „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi, în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Marcu 9:36–37)
Domnul ilustrează acest principiu, făcând apel la un copilaş. Observaţi, vă rog, că Isus l-a luat pe copil în braţe.
Ioan I-a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu venea după noi.” „Nu-l opriţi”, a răspuns Isus, „căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu, şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea. Cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentru că sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” (Marcu 9:38–41)
Despre Ioan s-a crezut tot timpul că a fost un apostol efeminat, însă observaţi reacţia lui aprinsă de aici. Isus acuză orice fel de spirit separatist și vom vedea că temelia unităţii așezată de Isus este „în Numele Meu”. Ceea ce este făcut în Numele lui Isus nu poate fi negat de niciun urmaş de-al Lui. Totuşi, eticheta „Isus” este pusă acum pe multe lucruri care nu sunt făcute „în Numele Lui”.
Observaţi acum că în versetul 42 se întoarce la copilul pe care l-a luat în braţe. Acesta este un gest tandru, dar şi de atenţionare pentru cei care rănesc un copil.
„Dar, dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.” (Marcu 9:42)
Iar apoi adaugă:
„Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” (Marcu 9:43-44)
Vă daţi seama cine vorbeşte aici despre iad? Sunt unii astăzi care spun că El este Isus cel blând! Însă El este Singurul care a vorbit despre iad. Nu Pavel a vorbit întâi sau cu precădere despre iad, ci Domnul Isus a vorbit, așa că ar fi bine să-L ascultăm. El a spus că există un loc şi acesta se numeşte iad. Eu sunt sigur că există un astfel de loc şi că este exact aşa cum îl descrie El.
Chiar dacă versetele 44, 46 și 48 (de fapt o aceeași expresie, inserată de trei ori) nu apar în manuscrisele cele mai bune, nu cred că se cuvine să le trecem cu vederea. După ce s-a referit la mâna păcătoasă, Isus vorbeşte și despre piciorul și ochiul vinovate.
„Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi, şi să fii aruncat în focul gheenei, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.” (Marcu 9:45-48)
Ochiul poate duce la păcat. Gândiţi-vă la Eva, care întâi a văzut că pomul era bun, înainte de a mânca din el.
„Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu sare.
Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.” (Marcu 9:49–50)
Aceste afirmaţii (ciudate) transmit ideea că şi focul, şi sarea purifică. Focul purifică prin arderea impurităţilor, iar sarea împiedică răspândirea impurităţilor. Dacă avem focul Duhului Sfânt și sarea – lucrarea de curăţire a Cuvântului lui Dumnezeu – care lucrează în noi, acestea lucrează sfinţirea şi aduc pacea. Vi le doresc din plin, măcar până data viitoare!