Tuesday Jun 18, 2024
Marcu 8:27-9:1 | Itinerar Biblic | Episodul 155
Dragi ascultători, continuăm parcursul uneia dintre cele mai dinamice și-n același timp succinte scrieri biblice – cea mai scurtă dintre Evanghelii: cea purtând semnătura lui Marcu... Capitolul 8, în care ne găsim încă, a continuat și data trecută tema slujirii (caracteristică Evangheliei lui Marcu și accentului ei pus pe acţiune). Domnul Isus hrănise vreo patru mii de bărbați (deci în realitate mult mai multe persoane, pentru că mulți din ei ei erau însoțiți), înmulțind miraculos șapte pâini și câțiva peștișori... apoi retează din fașă sfada cu fariseii, care cereau repetat semne care să probeze descendența Sa divină... apoi, în Betsaida, prietenii unui orb Îi cer Mântuitorului să Se-ndure de acesta, iar Domnul Isus îl vindecă pe bietul om...
Atrăgeam atenția și data trecută asupra diverselor metode prin care Mântuitorul săvârșește minunea redării vederii, în cazul diferiților orbi cu care a avut de-a face (și au fost cu totul vreo șapte, doar cazurile redate în textul Evangheliilor)... Aici, la Betsaida, Domnul a atins ochii orbului. Pe orbul Bartimeu, Isus nici măcar nu l-a atins, ci l-a vindecat de la distanţă: credinţa i-a deschis ochii acelui om. Pe orbul din naştere, Isus l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului. Iată, în trei cazuri, şi trei metode diferite.
A fost – după vindecarea omului surdo-mut – a doua minune relatată doar de Marcu, și singura vindecare gradată, progresivă relatată de cele patru Evanghelii. (Explicația sugerată de unii comentatori a fost atmosfera de necredință din cetate... dar era oare singulară?!) Oricum, ceea ce contează în acest moment și context aflăm din versetul 27:
Isus a plecat cu ucenicii Săi în satele Cezareii lui Filip. Pe drum le-a pus următoarea întrebare: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Marcu 8:27)
Ca orice Evanghelie, din principiu fidelă preocupării predilecte pentru figura întemeietorului creștinismului, și cea pe care o datorăm lui Marcu – deși succintă – nu expediază problematicile fundamentale, precum aceasta care transpare din întrebarea pusă chiar de Domnul, referitoare (aproape surprinzător) la receptarea lui Isus de către beneficiarii învățăturilor și lucrării Sale (inclusiv ai minunilor Lui)... În niciun caz nu este vorba despre vanitate aici, ci despre dorința profundă a Domnului ca toți care au de-a face cu El să știe adevărul despre El, și să nu rămână cu păreri împărțite sau vagi...
Dacă vă uitați pe o hartă a Palestinei/Israelului din vremea Domnului Isus, veţi găsi trei oraşe cu numele Cezareea. Cezareea lui Filip se afla la vreo 40 km. nord de Marea Galileei. De fapt, Cezareea lui Filip desemna și regiunea, și capitala provinciei (așezarea cea mai importantă) construită cam pe când Se năștea Mântuitorul – cca 3-4 îH., în onoarea Cezarului Augustus, de către tetrarhul Irod-Filip, de unde i se trage și numele.
Peregrinările prin cele mai nordice puncte ale teritoriului evreiesc nu-l detașează pe Domnul Isus de perspectiva Crucii; era pe punctul să pornească spre Ierusalim (inima națiunii, aflată la vreo 200 de km mai la sud), așa că pentru Domnul rămâne importantă aceeași întrebare: „Cine cred oamenii că este El?” Isus voia ca fiecare (cât mai mulți, toți!) să ştie nu doar adevărul despre El, ci și cum se pot apropia/re-conecta de Iahweh... Desigur, acum noi știm foarte bine cum stăteau lucrurile, și cât de subiectivă și relativă era percepția cvasi-generală despre Isus, dar pentru stadiul acela al lucrării hristice, El și ceata ucenicilor aveau nevoie de acest minimal feed-back, pentru a ști cum să continue și unde să insiste...
Un catren creștin formula astfel chestiunea:
„Ce crezi despre Hristos?” e-un test
Ce spune multe despre tine;
Nu poţi să fii prea drept în rest
De nu-L cunoști cum se cuvine!
A ști și a accepta cine este Isus cu-adevărat, a-L dori, a fi și a rămâne în relație strânsă cu El – este lucrul cel mai important, determinat pentru viața noastră de acum/aici, dar mai cu seamă în perspectiva veșniciei. Noi suntem meniţi să ne bucurăm de o relaţie privilegiată cu Isus Hristos, și poate fi așa – dacă vrei și I te supui!
Ei I-au răspuns: „Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: unul din proroci.” (Marcu 8:28)
Această secțiune (8:27-9:13) reprezintă inima, miezul Evangheliei lui Marcu, nu doar pt. că e chiar centrul ei (am ajuns deci la jumătate), ci în principal pentru că aici Își revelează Mântuitorul identitatea mesianică – mai degrabă indirect, prin gura lui Petru, cum vom auzi imediat. Se aflau în preajma momentului decisiv – întoarcerea spre Ierusalim, unde Domnul avea să Se aducă jertfă pascală.
Interesant e că Domnul Isus Însuși spusese despre Ioan Botezătorul că ar fi Ilie (mai bine zis: întruchiparea duhului și focului profetic ale celui ce bătuse acele meleaguri cu 8-9 secole în urmă, Ilie fiind un proroc major, recunoscut ca atare de cele trei religii monoteiste avraamice). Iată că acum despre Domnul Însuși se afirma că ar fi fost... vărul Său Ioan, înviat! – variantă pusă în circulație mai degrabă de apropiații irodienilor.
Exista deci destulă confuzie cu privire la persoana Lui. Dacă vă aduceți aminte, părerile împărțite și vagi, oricum inexacte, despre identitatea Domnului Isus abundă încă din cap. 6... și tot cam aceleași 3 opțiuni sunt reluate și acolo, și aici... Toată părerile erau foarte bune, onorante – dar nu îndeajuns de bune pentru cine era El de fapt... Înțelegem că pentru majoritatea Domnul Isus era mai degrabă un profet puternic, și că divinitatea Sa era în continuare sub semnul întrebării, în pofida miracolelor săvârșite sub ochii lor!
„Dar voi”, i-a întrebat El, „cine ziceţi că sunt Eu?” „Tu eşti Hristosul!”, I-a răspuns Petru. (Marcu 8:29)
Această întrebare era un nou test pentru ucenici, înainte de intrarea în ultima etapă a lucrării Mântuitorului... Mai erau, de acum, cam şase luni până la Cruce.
Afirmația „Tu ești Hristosul” este poate lucrul cel mai frumos pe care l-a spus Simon Petru vreodată, și vorbea în numele întregului grup. Marcu redă doar un fragment al acestei mărturisiri. Nu Hristos, ci Isus este numele Mântuitorului. Hristos este un titlu – din ebraicul Ha Mashiah (Mesia), care înseamnă „Unsul” – despre care Scripturile iudaice sunt bogate în referințe (Mica 5:2; Isa. 7:14; Ps. 2:2; Ps. 45:6-7; Mal. 3:1 sunt doar câteva dintre multele sale ocurențe din Vechiul Testament). Isus a venit să ni-L descopere pe Dumnezeu – adică taina supremă... nu degeaba I se mai spune în diverse tradiții creștine Isus Mistagogul (epitet dat unui om înzestrat cu puterea de a pătrunde în adâncul lucrurilor, de a cunoaște aspectele ascunse ale realității.)
Propoziția aceasta simplă „Tu ești Hristosul” este o afirmație capitală și fundamentală pentru creștinism. (În varianta lui Matei sună: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu”, și lucrul cel mai important în prima Evanghelie este că Domnul Isus completează aprecierea pentru răspunsul lui Petru subliniind că revelația vine din partea lui Dumnezeu-Tatăl!)
Probabil că și unii (măcar) din ceilalți ucenici vor fi încercat variante de răspuns, pentru că întrebarea Domnului a fost colectivă, dar Evangheliile rețin doar afirmația lui Petru – pe care s-o reținem așadar ca răspunsul grupului – în care Învățătorul lor Isus din Nazaret este identificat cu Mesia-Hristos. (Marcu 8:30)
Isus le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui lucrul acesta despre El.
De ce le dă oare această poruncă ciudată? Ucenicii trebuiau să aştepte până când povestea evangheliei era completă. Observaţi, vă rog, versetul următor, 31:
Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învie. (Marcu 8:31)
Fidel conciziei sale remarcabile, Marcu pune într-o frază profetică întreg tabloul suferințelor viitoare ale Domnului, consecința ostilității capilor iudaismului. Domnul Își informează precis ucenicii despre contestările și pătimirile Sale, omorârea dar și Învierea Sa! E important ce a făcut Mântuitorul aici, pentru că e aproape sigur că și ucenicii împărtășeau aceeași perspectivă ca majoritatea norodului – a unui Mesia glorios, adulat, biruitor... și nu o căpetenie învinsă sau un învățător pacifist sfârșind pe o cruce! Dar Isus nu avea cum să Se reveleze pe Sine separat de lucrarea Sa de mântuire. Mântuirea depinde de cine este El şi de ce face El.
Cum am spus, ultima etapă a pregătirii lor începe aici. La Cezareea lui Filip le vorbeşte El pentru prima dată despre cruce.
Le spunea lucrurile acestea pe faţă. Petru însă L-a luat deoparte şi a început să-L mustre. (Marcu 8:32)
Românul are o vorbă: „pe șleau”... sau „verde-n față”! Adică de-a dreptul, deschis, sincer, fără ocolișuri... cu îndrăzneală, fără teamă sau falsă pudoare. Așa le vorbește acum Domnul ucenicilor Săi – și numai lor!... Chiar dacă ei se vor dovedi încă nepregătiţi pentru a înțelege corect acest mesaj – iar aici avem cel mai rău lucru pe care l-a făcut Simon Petru vreodată (sau care s-a spus despre Simon – că L-a mustrat pe Domnul!)... fapt pentru care și replica primită e pe măsură:
Dar Isus S-a întors şi S-a uitat la ucenicii Săi, a mustrat pe Petru şi i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.” (Marcu 8:33)
E de apreciat totuși că scena aceasta are loc între patru ochi, trași puțin deoparte față de restul grupului... Unii exegeți sugerează că Domnul Isus ar fi sesizat că Satan îi sugerase aceste cuvinte lui Petru, deoarece Satan este cel care neagă valoarea morţii lui Isus, și deci diavolului din spatele cortinei îi sunt adresate de fapt cuvintele retro satana, nu lui Petru! Oricum, confuzia ucenicului (chiar mascată de o dragoste și preocupare pentru soarta Învățătorului) și-a avut originea sa umană și chiar luciferică, pt că diavolul respinge (și vrea ca nici noi să nu înțelegem) rostul și puterea crucii de la Golgota! Aproape că am putea zice că Petru a dorit slavă, fără drumul de suferință care duce la slavă! Chiar dacă pe moment a fost admonestat de Domnul, Petru a înțeles până la urmă – citiți spre lămurire cele două epistole ale lui Petru, și vom vedea acolo ce evidentă devenise între timp pt apostol relația suferință-slavă!
Reacția promptă, hotărâtă a Domnului Isus, ale Cărui vorbe sunt aproape dure, îl descumpănește și-l amuțește pe Petru... Luând în considerare și ce urmează imediat – precizarea condițiilor și termenilor uceniciei, adică urmarea lui Isus la modul autentic – putem conchide că mesajul de ansamblu al ultimei părți din Marcu 8 este următorul: treaba ucenicului (care n-are cum să știe/înțeleagă totul!) nu este să dea sfaturi Învățătorului (fie ele și aparent bine-intenționate), ci să-L urmeze pe acesta, cu lepădare de sine!
Cu toate că mai pomenise despre sensul morții Sale, aceasta este prima dată (în Evanghelia lui Marcu) când ucenicilor li se comunică clar perspectiva către care Se îndreaptă: respingere, suferințe/patimi, moarte... și înviere.
Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său? Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.” (Marcu 8:34–38)
Repet (pentru că e foarte important): Domnul nu Se revelează pe Sine separat de lucrarea Sa de mântuire. După ce Petru a mărturisit cine este El şi după ce L-au recunoscut cu adevărat, El le-a spus imediat că „Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). Şi apoi urmează pasajul pe care tocmai l-am citat. El nu pune aici o condiţie pentru mântuire, ci spune care este poziţia celor care sunt mântuiţi. La asta se referă El atunci când spune: „Oricine se va ruşina de Mine…”
Noi devenim copii ai lui Dumnezeu când ne punem încrederea în Hristos și mărturisim că El este Fiul lui Dumnezeu și Domnul nostru, pentru că a murit pe cruce în locul nostru, dar a înviat și Și-a reluat locul de slavă la dreapta măririi. Devenim ucenicii lui Hristos când Îi supunem Lui totul, ne luăm crucea – adică: ne asumăm noua identitate cu tot ce presupune ea – și Îl urmăm. Dacă vom continua să trăim pentru noi înșine, pentru aici și acum, ne vom rata și viața aceasta, și cea viitoare... și cel mai grav: El Se va rușina de noi! Dar dacă înțelegem ce înseamnă să trăim cu și pentru Hristos – și trăim așa! – Îl onorăm și-L slăvim pe El, și ne punem la adăpost de mânia viitoare... pentru că Însuși Hristos va pleda, înaintea Dreptului Judecător Suprem, cauza celor ce nu s-au rușinat de/cu El!
Nu e deloc greu sau anormal să te rușinezi azi de Domnul Isus – pentru că valorile creștine bat în retragere (sau mai bine zis sunt puse la index!), ateismul și deșănțarea tropăie prin lume, hedonismul și libertinajul (o variantă canceroasă a libertății autentice) fac ravagii, în special printre tineri... Iar modelele zilei vin dintre staruri, dintre puternicii și realizații zilei, dintre cei cu resurse și averi (nu mai contează cum acumulate!), dintre cei ce-și permit să-și trăiască clipa la maximum... Deci să mărturisești că subiectul credinței tale este un Învățător care a atârnat ca un răufăcător pe o cruce, care a afirmat despre Sine că este Dumnezeu și împăratul lui Israel, Căruia nu I se mai recunoaște vreo relevanță și nu I se mai acordă reverență – este o probă de îndrăzneală... care nu va rămâne netaxată! Ca să nu mai vorbesc despre mulțimea în creștere a celor ce încearcă să argumenteze caracterul ficțional al Cuvântului lui Dumnezeu, care e contestat și denigrat și combătut... sau care ridiculizează orice tentativă de a trăi curat, conform Bibliei... sau care-i disprețuiesc, nedreptățesc, prigonesc, discriminează pe cei ce profesează și afirmă valorile iudeo-creștine... sau care se dedau până și la exterminarea fizică a celor ce se declară creștini... Aceasta este lumea în care trăim!... și-n care nu e simplu să fii creștin, și să recunoști asta senin și pe propria răspundere.
Gândește-te deci (și să ai totdeauna răspuns) la întrebările fundamentale: cine este Isus pentru tine? ce fel de creştin eşti tu astăzi? Eşti tu unul care Îl recunoaşte, Îi slujeşte şi-L proclamă pe Domnul Isus Hristos? Ești dintre cei ce-L așteaptă să revină, care iubesc și grăbesc revenirea Lui cu adevărat glorioasă? Iată în ce să stărui, este lucrul cel mai important în zilele acestea în care trăim!
Sigur, am putea continua în această notă de avertizare și responsabilizare, dar nu vrem să devenim lupi moraliști, nici să fim taxați alarmiști sau să ni se reproșeze o retorică patetico-apocaliptică... doar pentru că prelungim reflecția generată de sensul afirmațiilor hristice... Așa că vă încurajăm s-o faceți dvs., personal, în continuare, după încheierea acestui episod... de al cărui final ne apropiem... nu înainte să ciocănim timid la ușa capitolului nouă al Evangheliei după Marcu, care debutează cu relatarea Schimbării la Faţă.
E un episod notoriu, care se găseşte în primele trei Evanghelii (Matei, Marcu, Luca, cele numite sinoptice). Marcu ne va relata în detaliu în acest capitol 9 cum, în timpul Schimbării la Faţă, care avea loc pe vârful muntelui, ucenicii traversau un moment de derută și eşec total la baza muntelui, neputând scoate demonul din acel băiat îndrăcit. Apoi, Isus vorbeşte din nou despre moartea Sa, iar ucenicii se ceartă cu privire la cine ar trebui să fie cel mai mare dintre ei. Isus îi mustră cu privire la spiritul lor sectar şi îi avertizează cu privire la iad. Cam așa arată acest capitol 9 din Evanghelia lui Marcu.
Am crezut că e bine să-l deschidem acum, pentru simplul motiv că primul său verset este într-un fel continuarea, partea pozitivă a ultimului verset (38) din cap. 8 („Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.”), încheind practic secțiunea de față printr-o asigurare (Marcu 9:1):
El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.”
Acesta este unul dintre cele mai discutate/controversate versete din Evanghelia lui Marc. Atât Matei cât și Luca plasează versetul corespondent la finalul discuției prescriptive despre cum să-L urmeze ucenicul pe Hristos.
Acum, la ce să ne așteptăm că ar putea trimite versetul? Să fie gândit doar ca o schimbare de ton, cât să dea o notă mai luminoasă discursului centrat pe ideea sacrificului și suferinței pe care și le asumă orice ucenic?!
Există mai multe interpretări ale sensului expresiei „Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere”, care ar putea desemna: episodul schimbării la față a Domnului Isus (adică exact ceea ce urmează, în cele trei evanghelii sinoptice); fie învierea și înălțarea lui Isus; fie coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime și răspândirea creștinismului de către Biserica Primară; fie distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70; fie revenirea lui Isus – adică așteptarea actuală a creștinilor.
Probabil că prima interpretare ar fi cea mai rezonabilă, în context... Precizarea temporală ce deschide episodul schimbării la față („După șase zile” – Matei și Marcu; „cam la opt zile după...” – Luca) indică faptul că evangheliștii așa au înțeles promisiunea „Împărăției lui Dumnezeu venind cu putere” – ca materializându-se în episodul schimbării la față... simbolic însă și el, pentru că nu cuprinde decât o avanpremieră de scurtă durată a revenirii Domnului, dar în același timp și o garantare a acestei viitoare slăvite reveniri!
În contextul sec. I, credința în iminența parousiei era absolut firească. Și acest verset ar putea fi o expresie a acestei încredințări și speranțe. Se poate deci spune că atașarea acestor cuvinte ca prolog la episodul schimbării la față este justificată, ea aducând în imediat o pregustare a viitoarei instaurări a Împărăției lui Dumnezeu – de care au parte cei trei apostoli prezenți, și care are trei protagoniști: Isus Hristos, inițiatorul Noului Legământ, și proeminenții eroi vetero-testamentari Moise și Ilie, reprezentând Legea și prorocii (cu atâta autoritate printre iudei).
Cred că motivul pentru care acest lucru este spus în acest moment specific înainte de moartea şi învierea Lui este ca noi să înţelegem că, fie că acceptăm sau nu că El Se ducea la cruce, Împărăţia este tot în mâinile Lui. Chiar dacă va fi să plece de pe acest pământ înapoi la cer, El tot avea să rămână Conducătorul suveran al universului. Însă dacă ar fi făcut acest lucru înainte să-Și dea viața ca jertfă pentru păcat, El nu ne-ar mai fi putut mântui – pe mine şi pe tine. Nu voi dezvolta această idee aici, dar am considerat că este important să menționez acest lucru.
Ne vom opri aici, urmând să intrăm în episodul propriu zis și-n substanța cap. 9 al Evangheliei după Marcu – în următoarea ediție a programului nostru, dacă ne va permite asta Dumnezeu-Suveranul...
Deci, dacă între timp nu va veni și nu se va instaura (cu putere și literalmente) Împărăția lui Dumnezeu, sper să ne reîntâlnim cu bine data viitoare! Pe curând!