Tuesday Jun 18, 2024

Marcu 8:1-27 | Itinerar Biblic | Episodul 154

Dragi ascultători, ne reîntâlnim acolo unde ne-am despărțit – la startul cap. 8 din Evanghelia lui Marcu, și-n ecoul ultimelor cuvinte ale cap. precedent, care dădeau glas uimirii celor sub ai căror ochi Isus Hristos continua să săvâșească miracole. M-aș bucura să fim și noi la fel de „uimiți peste măsură” și convinși – nu doar de puterea de atunci a Mântuitorului, cât mai cu seamă de caracterul permanent actual și personal al atotputerniciei binevoitoare a lui Dumnezeu – activ atunci pe pământ în persoana Domnului Isus, iar astăzi – în/prin Duhul Sfânt.

Absolut minunată și imaginea Domnului Isus suspinând și rostind acel Efata care a consfințit redarea simțurilor acelui surdo-mut din „ținutul celor zece cetăți”.

Capitolul 8 continuă tema principală a lui Marcu, cu accent pe acţiune. Isus hrăneşte altă mulțime de oameni înmulțind resursele insignifiante avute al îndemână... apoi fariseii Îi cer un semn în Dalmanuta... prietenii unui orb Îl roagă pe Isus să se atingă de ochii acestuia la Betsaida... iar Petru îşi exprimă confesiunea de credinţă în Cezareea lui Filip... şi cam aceasta ar fi agenda capitolului de astăzi. Ceea ce a făcut Domnul Isus atunci era important atât pentru cei între (și pentru) care Se mișca și lucra Mântuitorul, cât și pentru audiența vizată de această Evanghelie – adică pentru romani... şi este la fel de semnificativ şi pentru noi astăzi. Poate Isus Hristos să-i mântuiască pe cei pierduţi? Poate El să ducă la îndeplinire această slujbă? El Isus Mesia era Slujitorul lui Iehova, și ni se dovedește din ce citim că era în stare să-Și ducă la îndeplinire miiunea și slujba – mântuirea celor pierduți, și redarea integrității fizice și mentale a cât mai multora (de fapt a tuturor celor ce credeau cu adevărat în El!)

Chiar de la startul acestui capitol din miezul evangheliei după Marcu – în sine prin excelență o scriere alertă, dinamică – aflăm (și nu ne mai miră!) că Isus călătorea mult... Fiți convinși că nu existau drumuri prea bune pe vremea aceea. Și chiar dacă uitându-ne pe hartă, se poate vedea că arealul în care activa Mântuitorul nu era o regiune prea vastă, străbătută cu piciorul vă asigur că devenea destul de întinsă! Or, Domnul Isus și ucenicii călătoreau cel mai adesea pe jos.

Unii cred că hrănirea celor patru mii de oameni din acest capitol este o dublură a hrănirii celor cinci mii de oameni, şi pur şi simplu ignoră acest fragment. Acest fapt i-a determinat pe alţii să considere hrănirea celor patru mii de oameni a fi „minunea neglijată a lui Isus”.

Pe de altă parte, ajuns la acest fragment, criticul Scripturii va încerca, în stilul obişnuit, să dezbrace Biblia de orice element supranatural. Explicaţia lui va fi că această minune a fost inclusă după hrănirea celor cinci mii pentru a întări pretenţia apostolilor conform căreia Isus a fost un făcător de minuni. Dacă această explicaţie ar fi fost adevărată, ar fi trebuit să avem un număr mult mai mare de oameni hrăniţi a doua oară, nu unul mai mic! Când inventează, omul exagerează. Dar aici nu avem nici o exagerare. După cum vedeţi, numărul celor hrăniţi a doua oară este mai mic.

Cele două miracole de hrănire a mulţimilor au câteva caracteristici comune. De exemplu, Isus hrăneşte oamenii cu miile: o dată cinci mii, şi a doua oară patru mii. De fiecare dată o face plecând de la resursele existente – extrem de precare... De fiecare dată a fost vorba de pâine și pește... și în ambele dăți rămâne câte ceva – semn că mulțimile chiar se săturaseră! Există însă și destule deosebiri între aceste două evenimente aparent similare... dați-mi voie să le punctez și pe acestea, și vom înțelege că nu e vorba de unul și același eveniment (și-apoi, mă îndoiesc că – aflați sub înrâurirea aceluiași Duh Sfânt – doi evangheliști: Matei și Marcu, ar fi putut greși asemănător!) Deci:

În primul caz, mulţimile erau cu Isus de o zi; în cel de-al doilea, erau cu El de trei zile.
Prima dată, ucenicilor li s-a spus să meargă şi să vadă ce provizii au la dispoziţie; în cel de-al doilea caz, ei au avut informaţia pregătită înainte de a fi întrebaţi.
Când au fost hrăniţi cei cinci mii, au fost folosite cinci pâini şi doi peşti, în timp ce pentru cei patru mii a fost nevoie de şapte pâini şi câţiva peşti.
Prima dată, când întâmplarea a avut loc în preajma Paştelui, mulţimii i s-a spus să se aşeze în grupuri “pe iarba verde”. A doua oară, mult mai târziu în an, iarba verde era arsă de soarele oriental şi oamenilor li s-a poruncit să se aşeze pe pământ.
În primul caz, Domnul a rostit binecuvântarea apoi a frânt pâinile, iar în cel de-al doilea caz, a luat cele şapte pâini şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, le-a frânt. După aceea a luat peştii, i-a binecuvântat şi a poruncit să fie împărţiţi.
6. După ce au fost hrăniţi cei cinci mii, au rămas douăsprezece coşuri cu rămăşiţe, iar când au fost hrăniţi cei patru mii au rămas şapte coşuri.
În mod explicit, numărul de oameni hrăniţi de Isus a fost diferit în cele două cazuri.

Un alt contrast puternic între aceste două minuni este cel referitor la momentul din zi în care au avut loc. Când au fost hrăniţi cei cinci mii de oameni, aceasta s-a întâmplat la sfârşitul zilei. Isus îi învăţase pe oameni până atunci. Evanghelistul Ioan ne spune că, după hrănirea celor cinci mii, Isus le-a vorbit oamenilor despre Pâinea vieţii. Acest mesaj important a urmat după cină. În cazul hrănirii celor patru mii, mulţimea fusese cu Isus timp de trei zile, ascultându-I învăţătura. Hrana fizică a urmat după cea spirituală. Cu alte cuvinte, mulţimea nu venise să mănânce, ci să asculte învăţătura lui Isus.

Cred că aceasta este o lecţie importantă pentru noi. Ne folosim de agapele de la biserică pentru a aduna mulţimile? Dacă da, atunci motivul nostru este greşit. Multe biserici adună oameni în mijlocul săptămânii sau chiar la serviciile regulate doar dacă dau un prânz, o masă... Unele cursuri biblice oferă și mâncare, pentru a-i atrage pe oameni să studieze Scriptura sau să asculte diverse mesaje... Ce credeți: poate (mai bine zis: Îi place, este de acord) Dumnezeu să binecuvânteze astfel de eforturi care amestecă lucrurile și nu încurajează motivaţia pur-spirituală? Vă las pe voi să răspundeţi. Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele! Să nu ne trezim că oamenii vor dispărea brusc când vor înceta resursele de „pâine și pește”!

Încă un cuvânt, concluziv, al acestui sub-capitol; am constatat că își face loc tot mai mult printre cercetători și comentatori o interpretare pe care v-o las la finalul acestei succinte treceri în revistă a deosebirilor dintre cele două înmulțiri ale pâinilor: majoritatea acestora afirmă că încă din antichitatea creștină prima înmulțire a pâinilor (cea relatată de Marcu în cap. 6, iar de Matei în cap. 14) era interpretată ca simbolizând evanghelizarea și mântuirea casei lui Israel, în vreme ce a doua (cea redată aici în cap. 8 de Marcu, și-n capitolul 15 de Matei) s-ar referi la evanghelizarea și mântuirea ne-evreilor. Indicii care ar susține această perspectivă: contextul apropiat (cap. 7 din Marcu și 15 din Matei) sugerează preocuparea pentru chestiunea păgânilor – raportul pur-impur; evrei-neevrei; vindecări ale unor personaje care nu erai dintre evrei; cele 12 coșuri cu firimituri din prima înmulțire ar reprezenta semințiile lui Israel, iar cele 7 de aici ar fi numărul popoarelor principale canaanite; faptul că prima înmulțire a avut loc în preajma Paștilor, sărbătoare eminamente evreiască.

În orice caz, un ospăț mesianic oferă aici păgânilor noul Moise – Isus-Mesia. Vom citi acum fragmentul cu cea de-a doua înmulţire a pâinilor.

În zilele acelea, fiindcă se strânsese din nou mult norod şi n-avea ce mânca, Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Mi-e milă de norodul acesta; căci iată că de trei zile stau lângă Mine şi n-au ce mânca. Dacă le voi da drumul acasă flămânzi, au să leşine de foame pe drum, fiindcă unii din ei au venit de departe.” Ucenicii I-au răspuns: „Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici într-un loc pustiu?” „Câte pâini aveţi?”, i-a întrebat Isus. „Şapte”, I-au răspuns ei. Atunci a poruncit norodului să şadă pe pământ; a luat cele şapte pâini; şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor Săi ca să le împartă; şi ei le-au împărţit norodului. Mai aveau şi câţiva peştişori: şi Isus, după ce i-a binecuvântat, a poruncit să-i împartă şi pe aceia. (Marcu 8:1–7)

Expresia „În zilele acelea” cu care debutează capitolul 8 plasează acest incident în perioada în care Isus S-a aflat în ţinutul Decapole. Mulţimile Îl urmaseră pe Isus într-o zonă deşertică, propice predicării, datorită spaţiului deschis, dar mai puţin primitoare sau favorabilă din punctul de vedere al rezervelor de hrană. Iar ceata alcătuită de Domnul și ucenicii Săi era acum urmată de mari mulţimi de oameni.

Se întâmplă ceva foarte interesant aici... de parcă ucenicii ar fi uitat că El mai hrănise de curând alte mii de oameni. Sunt de părere că și unora dintre noi ni se întâmplă asta – Dumnezeu face lucruri bune şi pline de milă pentru noi, dar noi uităm repede! Data viitoare, când apare o nouă urgenţă, ne purtăm (sau vrem să fim tratați) ca niște neofiţi, proaspăt convertiți care debutează în experimentarea puterii și bunătății lui Dumnezeu... ca unii cărora ni se întâmplă pentru prima oară lucrurile astea... sau ca niște amnezici, de parcă Domnul ar fi fost tăcut și indiferent față de noi până acum! Şi pentru că trebuie să ne recunoaștem ingratitudinea, cred că putem să-i înțelegem și să nu ne grăbim să-i acuzăm pe ucenici...

Ei au făcut repede un inventar aproximativ al mulţimii, pentru că ştiau câte pâini aveau. Oare chiar uitaseră, sau mai degrabă sperau ca Isus să repete minunea celor cinci mii?! De data aceasta, erau ceva mai multe pâini pentru ceva mai puţini oameni, dar întrebarea lor era legitimă: „Ce sunt acestea pentru un număr aşa mare de oameni?” Şi de la cine aveau pâinile de data aceasta? Nu ştim, nu ni se spune... Unul sau câțiva anonimi le-au încredințat ucenicilor mica lor provizie... nu ştim cine și câți au fost, dar suntem convinși că într-o zi îşi vor primi răsplata cu preaplin de măsură.

S-au așezat pe pământ, care devine un fel de masă comună pe care se întind beneficiarii bucatelor mesianice... Şi câţi peşti aveau? Ni se spune că erau „câţiva peştişori”. Numărul nu contează şi Domnul nu numără peştii.

Au mâncat şi s-au săturat şi au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de firimituri. Erau aproape patru mii de inşi. În urmă, Isus le-a dat drumul. (Marcu 8:8-9)

Când Dumnezeu este implicat, veţi observa că există întotdeauna un surplus. Fie că El hrăneşte cinci mii sau patru mii, El nu le dă doar o gustare, ci le oferă un festin – dacă nu prin varietate, măcar prin cantitate: oamenii mănâncă pe săturate! În paranteză fie spus, dacă ne gândim că pe lângă fiecare bărbat, din cei patru mii, era și câte o femeie şi un copil, probabil că ar trebui să fim de acord că numărul real de oameni care au fost hrăniţi cu această ocazie va fi fost în jur de zece-douăsprezece mii.

Și încă un lucru demn de remarcat: în original, cuvântul pentru „coșnițe” este altul decât cel folosit în 6:43 („coșuri”) – și indică un coș împletit, cu o capacitate destul de mare, în care se păstra pâinea după obiceiul grecesc. Folosind alt termen, Marcu e posibil să fi dorit să întărească sugestia că mulțimea prezentă la acest al doilea ospăț mesianic este alcătuită preponderent din ne-evrei.

Isus a intrat îndată în corabie cu ucenicii Săi şi a venit în părţile Dalmanutei. (Marcu 8:10)

Localizarea Dalmanutei nu se poate face cu precizie. Se pare că se afla pe coasta Mării Galileei, astfel că Domnul trebuise să traverseze marea pentru a ajunge acolo, ceea ce înseamnă că s-au dus pe partea de vest. Ei au călătorit cu barca şi, evident, locul se afla undeva pe coasta de nord-vest.

Dar aproape peste tot pe unde ajung, alături de cei care-i sorbeau vorbele și faptele, și copoii urii sunt pe urmele Lui. Desigur, Domnul și ucenicii nu fugeau de ei, ci-și vedeau de hărnicia planului lor de propovăduire a Evangheliei Împărăției, dar e clar că sunt urmați ca o umbră de adversari, care-și vedeau și ei de agendele lor întunecate.

Fariseii au venit deodată şi au început o ceartă de vorbe cu Isus; şi, ca să-L pună la încercare, I-au cerut un semn din cer. Isus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: „Pentru ce cere neamul acesta un semn? Adevărat vă spun că neamului acestuia nu i se va da deloc un semn.” Apoi i-a lăsat şi a intrat iarăşi în corabie, ca să treacă de cealaltă parte. Ucenicii uitaseră să ia pâini; cu ei în corabie n-aveau decât o pâine. Isus le dădea în grijă şi le zicea: „Luaţi seama, să vă păziţi bine de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod!” Ucenicii se gândeau şi ziceau între ei: „Fiindcă n-avem pâini.” (Marcu 8:11–16)

În Scriptură, aluatul (drojdia) reprezintă învăţătura greşită sau rea. Una dintre erorile care se propagă astăzi este că aluatul reprezintă evanghelia în pilda femeii care a ascuns aluat (drojdie) în trei măsuri de făină (Matei 13:33). De fapt, făina simbolizează evanghelia, iar aluatul (drojdia), care reprezintă învăţătura greşită, este ascuns în ea. Asta înseamnă să faci ca o mâncare să aibă gust bun pentru omul firesc. Ce este, de fapt, liberalismul? Totul a apărut din dorinţa celor de la amvon de a fi pe placul membrilor nemântuiţi ai bisericii. Şi astăzi există mulţi predicatori care încearcă să fie pe placul membrilor congregaţiei, chiar dacă aceștia nu sunt mântuiţi. Şi asta înseamnă, dacă pot să spun aşa, să pui aluat (drojdie) înăuntru – adică, să amesteci învăţătura greşită cu adevărul evangheliei. Singura pâine pe care vor să o mănânce acești oameni este cea făcută cu drojdie, pentru că drojdia dă un gust bun pâinii; dar, cum am mai spus, niciodată aluatul nu reprezintă evanghelia, sau ceva bun... Eu am fost crescut cu biscuiţi calzi şi credeţi-mă, omului firesc îi plac! Drojdia este răul care este ascuns înăuntru.

Şi aici Domnul Isus îi avertizează pe ucenici cu privire la învăţătura greşită a fariseilor şi a lui Irod.

Isus a înţeles lucrul acesta şi le-a zis: „Pentru ce vă gândiţi că n-aveţi pâini? Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi, şi nu vedeţi? Aveţi urechi, şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc?” (Marcu 8:17-18)

Sunt predicator de mult timp – mărturisea JVMcGee – şi descopăr adeseori ceva ce mă uimeşte. Apare câte o persoană despre care cred că ştie adevărul spiritual, şi totuşi ea dovedește la un moment dat că de fapt nu a prins ideea; nu înţelege chiar deloc, şi te şi miri unde a fost până atunci. Există și oameni care citesc Biblia de ani de zile şi care sunt în această situație; sunt ca aceşti ucenici care au urechi, dar nu aud.

„Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii de bărbaţi, câte coşuri pline cu firimituri aţi ridicat?” „Douăsprezece”, I-au răspuns ei. „Şi, când am frânt cele şapte pâini la cei patru mii de bărbaţi, câte coşniţe pline cu firimituri aţi ridicat?” „Şapte”, I-au răspuns ei. Şi El le-a zis: „Tot nu înţelegeţi?” (Marcu 8:19–21)

Cuvântul lui Dumnezeu este Pâinea Vieţii, pentru că el ni-L descoperă pe El. Trebuie să ne hrănim cu Biblia şi să ne păzim de învăţătura falsă. Cred că ar trebui să ne fie clar acest lucru din ceea ce spune Domnul aici.

Au venit la Betsaida; au adus la Isus un orb şi L-au rugat să se atingă de el. (Marcu 8:22)

Iată aici o altă minune extraordinară a Domnului nostru. El a răspuns rugăminţii lor, atingându-Se de ochii orbului. Observaţi, însă, că El l-a dus pe orb afară din oraş. Devenise Betsaida, oraşul în care făcuse multe dintre minunile Sale cele mai mari, asemenea Nazaretului, unde nu mai putea face nicio minune? Cu siguranţă, nu se cunosc calitățile curative ale salivei, dar Domnul Isus o foloseşte pentru a testa și mări credinţa acestui om. Să citim şi să învăţăm adevărul spiritual care reiese de aici.

Isus a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?” El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci.” Isus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi, când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat.” (Marcu 8:23–26)

Asupra Betsaidei fusese rostită deja judecata (Matei 11:21). Există ceva în această minune la care trebuie să ne uităm cu atenţie. De ce a folosit Domnul această metodă? Nu putea să-i deschidă ochii acestui om dintr-o dată, cum făcuse şi în alte ocazii? Bineînţeles că ar fi putut! Putea să-l facă pe acest om să vadă clar de la bun început. Dar există aici o lecţie pentru el şi o lecţie pentru noi.

Există trei etape în acest caz:

Orbirea. Toţi eram la început orbi din punct de vedere spiritual. Ca omul acesta, putem spune şi noi: „Eram orb şi acum văd.” Observaţi, însă, că el capătă întâi doar o vedere parţială, şi numai Marcu ne spune acest lucru...
Vederea parţială. Nu este aceasta condiţia noastră de astăzi? „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă.” (1 Cor. 13:12) Trebuie să vă mărturisesc că și eu văd doar printr-o oglindă, în mod întunecat. Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg... Sunt destui însă care cred că ştiu totul despre tot. Aceasta este problema bisericilor care beneficiază de o învăţătură biblică bună. Sunt destui credincioși care nu se sinchisesc să vină la studiul biblic sau la rugăciune în timpul săptămânii. Ştiţi de ce? Pentru că cred că știu deja destul! Presupunând că ar fi adevărat, lucrul tragic e că ei nu știu atât cât cred că ştiu! Să ne rugăm pentru discernământ și acuitate spirituală, dar și pentru smerenie și realism!

Socrate s-a declarat „cel mai înţelept dintre atenienii din vremea lui”, și asta a uimit pe toată lumea, pentru că el era un om foarte umil. Aşa că l-au întrebat ce a vrut să spună. Iată ce le-a răspuns: „Există mulţi atenieni care cred că eu ştiu multe şi eu ştiu că nu ştiu. Şi pentru că ştiu că nu ştiu, sunt cel mai înţelept dintre atenieni.”

Daţi-mi voie să vă spun că sunt mulţi sfinţi astăzi care cred că ştiu. Dar Pavel spune că noi vedem acum ca printr-o oglindă, în mod întunecos, aceasta este starea noastră în această viaţă. Când vom ajunge însă în cer, vom cunoaşte aşa cum suntem cunoscuţi și noi. Abia aștept să ajung acolo unde voi cunoaşte şi eu în sfârșit ceva!

Vederea perfectă. A treia etapă este vederea perfectă. Vom căpăta această vedere perfectă atunci când vom ajunge în prezenţa Lui şi abia atunci vom putea într-adevăr să vedem. Observaţi, vă rog, că atunci când Domnul a terminat ce avea de făcut, El l-a vindecat pe acest om în mod complet.

Există aici un lucru despre care nu am timp să vorbesc acum, însă aţi observat cât de diferite sunt metodele pe care le foloseşte Domnul când îi vindecă pe orbi? Aici, în Betsaida, când l-a vindecat pe orb, i-a atins ochii, aşa că acest om a avut parte de o experienţă tactilă. Când l-a vindecat pe Bartimeu, nu l-a atins deloc, ci doar i-a vorbit de la distanţă şi numai credinţa i-a deschis ochii. Omului care fusese orb din naştere i s-a spus să se ducă şi să se scalde în scăldătoarea Siloamului, conform cu Ioan 9, şi aceasta este o altă metodă... Suntem diferiți, cu nevoi și structuri diferite, de aceea Domnul ne vindecă pe fiecare în acord cu faptul că ne știe cel mai bine! Să ne bucurăm așadar, și să nu ne pierdem nici nădejdea, nici răbdarea, nici bucuria! Isus Hristos este același, ieri, azi și în veci!