Tuesday Jun 18, 2024
Marcu 14:26-52 | Itinerar Biblic | Episodul 164
Nu știu în ce moment al zilei sau vieții sunteți fiecare acum, dar mă rog să vă folosească reîntâlnirea cu acest program – care ne plasează în centrul unuia din capitolele finale ale Evangheliei după Marcu. Capitolul 14 este cel mai lung capitol din această scriere biblică – de altfel succintă: cea mai scurtă Evanghelie. Și dacă este plasat spre final, înseamnă că ne apropie – prin fiecare dintre cele şaptezeci şi două de versete ale sale – de deznodământul final al vieții Mântuitorului Isus Hristos... care este – NU MOARTEA!... sau, da: și moartea... dar mai presus de jertfa măreață și unică de pe Calvar, ne gândim la învierea glorioasă a Domnului Isus, prin puterea căreia stăm, și-n virtutea căreia credem și-n învierea și-n veșnicia noastră!
Ca-n toată această narațiune dinamică atribuită lui Marcu, și-n acest capitol avem destulă acțiune – care se răsfrânge în fel și chip asupra Omului Isus Hristos, Căruia – cu fiecare secundă – I se apropia ceasul! Cum spuneam și data trecută, depistăm aici parcă un soi de pact ciudat între cer şi iad, între lumină şi întuneric... între neprihănire şi păcat... nu în sens de coabitare, desigur, ci de convergență tacită spre punctul comun urmărit (desigur, din motive diferite) – Golgota!
Am văzut în prima parte a acestui capitol cum Marele preot şi cărturarii definitivează planul pentru prinderea și executarea lui Isus (v. 1-2); cu complicitatea lui Iuda, care-și oferă serviciile mârșave (cum vedem în v. 10-11)... iar între aceste momente, interludiul luminos și reconfortant al mirului turnat pe capul Domnului Isus (v. 3-9). Și în timp ce în umbră se țese complotul ce-L viza, Domnul Isus ia pentru ultima dată cina de Paşte cu ucenicii, şi instituie Masa Domnului, semnul Noului legământ (v. 12-25).
Ne apropiem de un alt moment de puternică sensibilitate și loc cu intensă semnificație ale finalului vieții Domnului – episodul din grădina Ghetsimani... dar înainte de asta, are loc o discuție lămuritoare a Mântuitorului cu Petru (de fapt, cu fiecare dintre noi!):
După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit pe Muntele Măslinilor. Isus le-a zis: „În noaptea aceasta toţi veţi avea un prilej de poticnire; pentru că este scris: «Voi bate Păstorul, şi oile vor fi risipite.» Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.” Petru I-a zis: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.” Şi Isus i-a zis: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Dar Petru I-a zis cu şi mai multă tărie: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru. (Marcu 14:26–31)
Așadar, masa pascală se încheie după tipic cu intonarea ps. 115-118, Marele Hallellu (de unde vine si cunoscuta exclamație Aleluia, din Hallelu-Iahweh, „Lăudat să fie Iahweh”) – după care au luat-o pe drumul bătut adesea în acele zile, peste valea Chedronului, înspre așa-zisul Munte al Măslinilor, o înălțime din estul Ierusalimului, care abia ajunge la 800 m peste nivelul mării.
Ajunși în grădina Ghetsimani, loc familiar cetei de ucenici, Învățătorul le descoperă explicit (parafrazând Zaharia 13:7) că urma noaptea în care Păstorul avea să rămână singur, pentru că până și oile Sale – ei, ucenicii Lui – Îl vor abandona! Da, nu doar Iuda va falimenta în această noapte, ci toți cei doisprezece! Iar a doua profeție, și mai importantă (dar nu știu cât de atenți vor fi fost ei, s-o rețină) era privitoare la învierea Lui, și la întâlnirea lor următoare din Galileea! (rețineți: punctul de plecare și punctul final al lucrării pământești a Domnului Isus!)
Ca de obicei, dintre toți cei de față, Simon Petru se găsește să protesteze, ba chiar să se jure că, în ce-l privește, el va rămâne cu Domnul până la ultima consecință! Hm! Nu putem spune că nu-L iubea pe Isus, sau că-i știa pe ceilalți (și se aștepta ca ei să-L părăsească pe Domnul), dar – deși era sincer – Petru dovedește (în lumina celor ce aveau să se petreacă în următoarele ceasuri) că nu îşi cunoştea și nu-și recunoștea propria slăbiciune! Accentul din textul original este foarte emfatic: chiar dacă toți... eu NU! În definitiv, aceasta este problema și cu mulţi dintre noi astăzi: nu ne recunoaştem slăbiciunile! Şi nu psihologia ne spune adevărul în acest sens, ci Cuvântul lui Dumnezeu – singurul în care te poţi vedea pe tine însuți așa cum ești... pentru că este singura oglindă fidelă a sufletului omenesc!
Daţi-mi voie să citez un mic fragment dintr-un material tipărit de o organizaţie creştină care, cred eu, oferă o impresie greşită. Este vorba despre o fată ce avea o problemă şi s-a dus la pastorul ei. „După câteva discuţii împreună, pastorul şi-a dat seama că el nu era pregătit să o ajute aşa cum ea avea nevoie... așa că i-a făcut fetei legătura cu un psiholog creştin competent; cineva care, fiind un consilier profesionist, a ajutat-o finalmente să înţeleagă mai bine cauzele neliniştii sale, multe dintre ele provenind din experienţe din copilărie demult uitate, dar dezgropate și tranșate, sub călăuzirea unui ajutor priceput. Rezultatul: o adolescentă creştină eliberată din strânsoarea problemelor emoţionale, căreia i s-a dat o nouă relaţie cu ea însăşi, cu alţii şi cu Domnul.” Daţi-mi voie să spun că asta sună ca o poveste de fraţii Grimm – „Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.”
Se întâmplă să ştiu că un psiholog creştin nu este mai competent să rezolve aceste probleme astăzi decât un pastor obişnuit. Cred că ni se induce prea mult astăzi să credem că psihologul creştin poate să spună „Hocus-pocus, abracadabra” şi, într-un fel sau altul, problemele sunt rezolvate.
Dă-mi voie să-ţi spun că niciunul dintre noi nu cunoaşte profunzimile inimii umane. Numai Cuvântul lui Dumnezeu ne poate lăsa să vedem ce păcătoşi suntem. Aceasta era problema cu tânăra din acel articol; aceasta este problema mea şi a ta. Și când recunoaştem asta, vom fi de acord că oricine înţelege și trăiește călăuzit de Cuvântul lui Dumnezeu ne poate ajuta. Dacă eliminăm accentul pus pe Cuvântul lui Dumnezeu, vom descoperi că oamenii îşi pot rezolva o problemă cu ajutorul psihologului... dar pleacă de acolo cu alte două probleme... Şi atunci starea omului aceluia este mai rea ca la început! Să fie foarte clar: singura soluţie a oricărei probleme este Domnul. Nu rezolvi problema ca să poţi să te duci la Domnul. Nu, te duci la Domnul şi El este stăpânul şi marele Medic. Apropo, El este marele Psiholog şi numai El ne cunoaşte. În ultimă instanţă, El este Singurul. Insist asupra acestui lucru, pentru că este foarte important s-o spună cineva!
Vedem că în zilele noastre mulţi fac afaceri din problemele oamenilor când, de fapt, numai Cuvântul lui Dumnezeu poate să le rezolve problemele. Dumnezeu Însuşi trebuie s-o facă, numai dacă am învăţa să ne ducem la El şi să ne vărsăm poverile asupra Lui. Poate recunoaştem că am avut o copilărie rea – sau că tot ce am făcut a fost rău! Dar avem un Mântuitor care ne iubeşte şi la care putem și trebuie să mergem, pentru iertare și pentru reabilitare!
Am citit deci că Domnul Isus le spune alor Săi că El va fi de găsit în Galileea. De fapt, El Îi anunţase cu privire la învierea Lui. Da, le-a spus că oile vor fi risipite, dar și că Păstorul le va ieși înainte în Galileea, după învierea Lui. Le promite să-i întâlnească acolo! Dar Simon Petru (cine altul?) nu poate să lase lucrurile aşa, și declară că pentru el Învățătorul, Păstorul nu va fi o piatră de poticnire, chiar dacă pentru ceilalţi va fi. Din nou vedem aici că Petru nu ştie ce spune. Aşa că Domnul nostru îl pregăteşte pentru ce va urma, și îi spune precis lui Petru cum, cât, când se va lepăda de Isus... și-l asigură și că va fi alături de el!
Isus este Același! Domnul va fi și alături de tine în vremuri ca acestea. Nu te bizui pe tine, ci pe dragostea, credincioșia și puterea Lui! Domnul va fi acolo în momentul în care suntem cei mai disperaţi şi cei mai mişei. Așa au stat lucrurile și cu Petru!
S-au dus apoi într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani. Şi Isus a zis ucenicilor Săi: „Şedeţi aici până Mă voi ruga.” A luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi a început să Se înspăimânte şi să Se mâhnească foarte tare. El le-a zis: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!” (Marcu 14:32–34)
Grădina Ghetsimani era cel mai probabil un loc familiar în care grupul ucenicilor și Mântuitorul veneau destul de frecvent. Dar dacă este exact acceași „Grădină Ghetsimani”, aşa cum este cunoscută astăzi, nu ştim. Eu sunt de părere că ar trebui să fie pe cealaltă parte a muntelui – dar locul exact este greu de identificat. Din moment ce ei veneau aici destul de des, era un loc pe care și Iuda îl cunoştea. Domnul nostru nu a petrecut niciodată noaptea în Ierusalim, în acea săptămână...
Trebuie spus că în ce privește acest incident se poate vorbi de trei retrageri ale Domnului: întâi, din Ierusalim în Ghetsimani, împreună cu ucenicii (dintre care se pare că cel mai probabil au rămas unsprezece, conform lui Ioan care apreciază că Iuda s-ar fi retras în timpul mesei de Paști); apoi, Isus lasă un cerc exterior compus din opt dintre ei, și-i ia doar pe trei dintre ei (cercul select compus din Petru, Iacov şi Ioan) să-I fie mai aproape în acest ceas... În fine, Isus Se retrage singur cu Tatăl – și limbajul rugăciunii Sale arată că Se confrunta cu un chin îngrozitor în grădină. „A început să Se înspăimânte” înseamnă că era speriat, mâhnit foarte tare (lit. tulburat), sau chiar mai intens – am putea spune îngrozit.
Isus înfruntă aici un travaliu al sufletului care a fost la fel de mare, dacă nu mai mare, decât suferinţa trupului de pe cruce. S-a confruntat cu ispititorul, din nou, aici în grădină? Eu cred că da. Sigur, ca să fim foarte cinstiți, trebuie să recunoaștem că se pot face doar speculaţii. Sunt gesturi și acțiuni tainice aici în grădină, pe care nici nu le cunoaștem și nici nu le putem înţelege. Cred că este o dovadă de insolenţă şi chiar la limita blasfemiei ca oamenii să cânte „Vreau să merg și eu cu El în Ghetsimani”... Îmi pare rău, dar, dacă nu te superi, eu o să mă retrag. Eu nu pot să merg cu El prin grădină. Nu ştii cât de slab şi împiedicat sunt, de fapt. Nu pot să merg la El, și cu El – prin grădină, dar voi sta pe margine şi-L voi privi cum Se roagă. El ne-a cerut să veghem şi să ne rugăm ca să nu cădem în ispită.
Apoi a mers puţin mai înainte, S-a aruncat la pământ şi Se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela. El zicea: „Ava – adică: Tată – Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu.” (Marcu 14:35–36)
Marcu ne spune că Domnul Isus S-a rugat să treacă de la El ceasul acela. Nu de moarte se temea, ci mai degrabă de ceasul crucii – acel moment în care păcatul urma să fie pus asupra Lui... Nu chinul și moartea ce se-apropiau L-au înspăimântat, ci grozăvia păcatului, și perspectiva singurătății, a despărțirii de Tatăl – fie și numai pentru câteva ceasuri! El a fost făcut păcat pentru noi (vezi 2 Cor. 5:21). Marcu foloseşte „ceasul” şi „paharul” cu acelaşi înţeles.
Iată ce scrie autorul Epistolei către Evrei: „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” (Ev. 5:7–8).
Acum Domnul se întoarce la locul în care i-a lăsat pe cei trei ucenici. Și constatăm, împreună cu Domnul, că retragerilor Sale (care culminează cu singurătatea Fiului omului) le corespunde... oboseala ucenicilor, care – incapabili să vegheze cum li se indicase – cedaseră tensiunii și tristeții...
Şi a venit la ucenici, pe care i-a găsit dormind. Şi a zis lui Petru: „Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios.” (Marcu 14:37–38)
Am putea spune că aici în Ghetsimani stau față în față două singurătăți: a Domnului Isus și-a ucenicilor. Cei trei ucenici nu doar că nu erau deloc alarmaţi, dar nu li se pare nimic grav sau greșit că adormiseră! De fapt, acum ar fi putut să doarmă până la capăt. Nici Petru nu era tulburat că se apropia momentul în care i se prevestise că avea să se lepede de Hristos. El ar fi trebuit să se lupte să arate că lucrurile stau așa cum anunțase el trimfalist, să vegheze şi să se roage, să se împotrivească somnului și ispititorului... dar s-a dus să se culce. Și dacă întâi i Se adresase lui Petru, Domnul spune următoarele cuvinte (din vers. 38) nu doar celorlalți ucenici de față (frații Iacov și Ioan), ci nouă tuturor – pentru că fraza are valoare de adevăr etern! E bine și lăudabil să avem un duh plin de râvnă (posibil, prin acțiunea Duhului Sfânt), dar să ne dăm silințele să nu motivăm la nesfârșit eșecurile noastre prin neputințele trupului! Centrul de comandă este în mintea noastră, să ne-o lăsăm transformată/înnoită! Vegherea şi rugăciunea reprezintă mijloace valoroase de luptă și biruință împotriva ispitei! Să le folosim cât mai mult și des!
S-a dus iarăşi şi S-a rugat, zicând aceleaşi cuvinte. (Marcu 14:39)
Observăm că Isus Se întoarce şi repetă prima rugăciune. Şi chiar dacă nu trecuseră prea multe minute între cele două veniri ale Mântuitorului, ucenicii avuseseră timp să... adoarmă din nou.
Apoi S-a întors din nou şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. Ei nu ştiau ce să-I răspundă. (Marcu 14:40)
Domnul i-a trezit din nou, înțelegem... dar omul trezit brusc din primul somn abia își găsește cuvintele, darămite argumente logice! Nu aveau nicio explicaţie pentru eşecul adormirii lor. Sigur, treceau printr-o perioadă solicitantă, dar este vreme pentru dormit, și este și o vreme când nu se doarme, ci se veghează în vederea luptei! Se vede că ucenicii nu-și însușiseră lecția aceasta, și căzuseră în capcana somnului, întinsă de ispititorul! Cu siguranţă învăţăm de aici că nu ne putem încrede în carne, în firea noastră.
În sfârşit, a venit a treia oară şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! Destul! A venit ceasul! Iată că Fiul omului este dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă; haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul!” (Marcu 14:41–42)
Se pare că trecuse deja o perioadă de timp, astfel încât ei au putut să doarmă puţin înainte ca Isus să fie arestat. Acest „Destul!” înseamnă că șederea în Ghetsimani se apropia de sfârșit – lupta solitară în rugăciune a lui Isus, ca și somnul (adică eșecul) ucenicilor ajunseseră la final... Venise ceasul – apogeul suferințelor debuta cu vânzarea Neprihănitului în mâinile păcătoșilor... așa că: toată lumea, scularea!
Şi îndată, pe când vorbea El încă, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, şi împreună cu el a venit o mulţime de oameni cu săbii şi cu ciomege, trimişi de preoţii cei mai de seamă, de cărturari şi de bătrâni. (Marcu 14:43)
Ce rapidă împlinirea a profeției hristice! Nici nu terminase bine de vorbit, că trupele responsabile cu arestarea își fac apariția zornăindu-și arsenalul... Nu mai e nicio taină că prin apelativul „vânzătorul” Isus Se referea la Iuda. Dacă momentul agoniei în rugăciune a lui Hristos din Ghetsimani durase trei ceasuri (maximum!), era cam miezul nopții. Acum devine și mai clar cât de lipsiți de demnitate și de credibilitate erau liderii poporului – care au trimis mulțimea (probabil la insistențele lui Iuda) deși spuseseră că n-or s-o facă „în timpul sărbătorii”. Și pentru că era „o afacere iudaică” (deși sună a reglare de conturi locală), puterea romană, deși omniprezentă în zonă, este absentă din acest incident!
Vânzătorul le dăduse semnul acesta: „Pe care-L voi săruta, Acela este; să-L prindeţi şi să-L duceţi sub pază.” (Marcu 14:44)
Aici avem relatarea celui mai josnic act de trădare. Este murdar şi dezgustător. Iuda ştia locul obişnuit de odihnă al Domnului nostru şi l-a condus pe duşman acolo. Un sărut este de obicei o mărturie a iubirii şi a afecţiunii, dar Iuda l-a folosit pentru a-L indica în felul acesta pe Cel care trebuia... nu iubit, ci arestat! Asta face ca fapta lui să fie şi mai mişelească şi mai respingătoare. Apropo, aflăm de aici că Domnul nostru în umanitatea Lui nu arăta în niciun fel diferit de ceilalţi oameni. Era nevoie să fie identificat într-o mulţime, mai cu seamă că era noapte și era probabil și înconjurat de ucenici...
Când a venit Iuda, s-a apropiat îndată de Isus şi I-a zis: „Învăţătorule!” Şi L-a sărutat mult. (Marcu 14:45)
Veţi observa că Iuda Îl numeşte „Învăţător”. Nu Îl numeşte „Domn”. „Nimeni nu poate zice: «Isus este Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12:3). Sărutul nu era ceva neobișnuit într-o comunitate precum cea al cărei centru era Domnul Isus, ori în relația Maestru-învățăcel, sau între ucenici... și sigur nu avea conotația dubioasă care i se conferă azi... dar în cazul de față, câteva aspecte îl individualizează: este semnul trădării; este nenatural deoarece cei doi abia se despărțiseră (ce ai de făcut, fă repede!) și-apoi e deplasat de insistent, apăsat, lung... în mod evident pt ca trupele să nu aibă niciun dubiu pe cine să aresteze! Așa că acționează îndată, în consecință:
Atunci oamenii aceia au pus mâna pe Isus şi L-au prins. (Marcu 14:46)
Acest incident marchează momentul în care Isus a fost predat în mâinile oamenilor păcătoşi. El nu Se împotrivește și nu caută să fugă, ci Se predă – pentru că știa ce urmează: crucea. În schimb, Simon Petru (cum aflăm de la Ioan) încearcă să-I vină în apărare (ca pentru a confirma declarația înflăcărată făcută în vers. 31: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.”) Și-o face neașteptat de hotărât, de viguros, de contondent și de... stângaci (fapt pentru care ratează aprope cu totul lovitura):
Unul din cei ce stăteau lângă El a scos sabia, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele am fost la voi şi învăţam pe oameni în Templu, şi nu M-aţi prins. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scripturile.” (Marcu 14:47–49)
Simon Petru era un pescar bun, dar un spadasin slab. Sigur că țintise capul, dar abia de atinsese urechea. Matei ne spune că Domnul l-a admonestat pe Petru, Luca – arată că Domnul l-a vindecat pe om, iar Ioan ne dă numele acestei victime colaterale – Malhu, beneficiarul ultimei vindecări făcute de Domnul înainte să moară pe cruce!
Domnul Isus mai arată că ceea ce se întâmplă împlineşte o profeţie. Dacă aceşti oameni ar fi crezut în propriile Scripturi, ei poate ar fi ezitat, sau poate chiar s-ar fi răzgândit... Dar sunt prea înfierbântați și preocupați să-L captureze, ca să răspundă... Și-n timp ce ei își luau în primire prada,
Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit. (Marcu 14:50)
Acest verset – unul din cele mai scurte și intense, din această Evanghelie scurtă și intensă – constituie de fapt împlinirea profeţiei.
Episodul, ca și întâlnirea noastră de azi, se încheie cu o menționare curioasă și singulară, pe care o găsim doar în această Evanghelie:
După El mergea un tânăr care n-avea pe trup decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el; dar el şi-a lăsat învelitoarea şi a fugit în pielea goală. (Marcu 14:51–52)
Au existat dintotdeauna speculaţii cu privire la cine ar fi acesta. Unii cred că s-ar putea să fi fost apostolul Pavel... dar majoritatea cercetătorilor, inclusiv autorul acestor rânduri, înclină să creadă că a fost vorba cel mai probabil de autorul Evangheliei pe care o parcurgem, Ioan Marcu.
Sunt de acord că a fost o noapte și o trecere în revistă soicitantă a acelor evenimente, așa că propun să ne oprim aici – chiar dacă cel mai lung capitol din această Evanghelie n-a ajuns la capăt... Vom reveni data viitoare, dacă ne va ajuta și îngădui Dumnezeu!