Tuesday Jun 18, 2024
Marcu 14:1-25 | Itinerar Biblic | Episodul 163
Dragi ascultători, este cu neputință ca în parcurgerea oricărei Evangheliei să nu ajungem la momentul de apogeu pe care-l reprezintă suferințele, moartea și învierea lui Isus Hristos – pentru că acestea sunt fundamentale pentru creștinism, pentru a ajunge aici a fost posibil tot restul... Așadar, la fel trebuie să stea lucrurile și în ce privește varianta semnată de Marcu, din care am parcurs deja primele 13 capitole. Ultimele 3 capitole (14-16) sunt consacrate pătimirii și Învierii Mântuitorului. Pentru că există anumite nuanțe sesizate de diverși cercetători în stilul scrierii (care pare mai coerentă și cu o tensiune teologică și narativă superioară), există și opinia că ultimele trei capitole sunt fie scrise de altă mână, fie adăugate ulterior. Este doar o mențiune anecdotică și secundară, mai degrabă de context – având în vedere că suntem înaintea celui mai lung capitol din Evanghelia după Marcu - 14; sunt şaptezeci şi două de versete, în care avem cu siguranţă destulă acţiune... chiar dacă acum nu mai este Domnul Cel ce inițiază acţiunea, ci mai degrabă El este Cel asupra Căruia alţii acționează – aceștia fiind deopotrivă prieteni şi duşmani.
Am ajuns deci la momentul de maximă intensitate istorică – adevăratul motiv pentru care Dumnezeu Se întrupase. Lucrarea pământească a Domnului Isus se sfârşeşte prin împlinirea profeţiei („[a fost chinuit] ca un miel pe care-l duci la măcelărie” – Isaia 53:7). Isus Se predă în mâinile oamenilor. Maria Îl unge, Iuda Îl trădează, Petru se leapădă de El şi Sinedriul Îl arestează. Dar în toate acestea, Domnul Isus este în voia Tatălui.
Pe măsură ce ne apropiem de umbra crucii, orice inimă plină de reverenţă îşi dă seama că ne aflăm pe pământ sfânt. Există adâncimi care n-au fost sondate şi nişte înălţimi care n-au fost măsurate. Acţiunea acestui moment implică și agonia sufletului Său. Venise timpul ca Isus să fie dat în mâinile oamenilor! Vă amintiţi că, la nunta din Cana, Isus i-a spus mamei Lui: “Nu Mi-a venit încă ceasul!”? (Ioan 2:4)? Dar acum... venise!
În aceste două capitole (14 și 15 din Marcu) parcă am sesiza o înţelegere ciudată între Cer şi iad. Lumina şi întunericul merg împreună în aceeaşi direcţie. Neprihănirea şi păcatul merg către cruce. Dumnezeu şi Satan (sigur, fiecare-n parte și pentru motive diferite!) au decis ca Isus să fie crucificat! Pe lângă toate acestea, există desigur și nişte decizii individuale care converg spre cruce – aşa cum se întâmplă şi astăzi.
Iată schiţa mea pentru acest capitol:
- Complotul preoțimii și-al cărturarilor pentru omorârea lui Isus (vs. 1–2).
- Ungerea cu mir din Betania (vs. 3–9).
- Trădarea lui Iuda (vs. 10–11).
- Isus celebrează ultimul Paşte şi prima Cină a Domnului (vs. 12–25).
- Petru Îi jură credinţă (vs. 26–31).
- Isus Se roagă în grădina Ghetsimani (vs. 32–42).
- Arestarea (vs. 43–52).
- Isus este judecat înaintea Sinedriului (vs. 53–65).
- Lepădarea lui Petru, care se jură că nu-L cunoaşte pe Isus! (vs. 66–72).
Aproape insuportabilă densitatea evenimențială a cap. 14! Dar s-o luăm la rând și pe îndelete... Citim în primele 2 versete despre complotul pentru uciderea lui Isus:
După două zile era praznicul Paştilor şi al Azimelor. Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau cum să prindă pe Isus cu vicleşug şi să-L omoare. Căci ziceau: „Nu în timpul praznicului, ca nu cumva să se facă tulburare în norod.” (Marcu 14:1–2)
Pesah-ul era sărbătorit în a paisprezecea zi a primei luni care la evrei este luna Nisan, şi care corespunde lunilor noastre martie (a doua jumătate) și (prima jumătate din) aprilie. „În luna întâi, în a paisprezecea zi a lunii, între cele două seri, va fi Paştile Domnului” (Lev. 23:5). Apoi Sărbătoarea Azimelor era în a cincisprezecea zi a aceleiaşi luni şi continua pentru încă şapte zile. „Şi în a cincisprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea Azimelor în cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azime” (Lev. 23:6). Cred că intenţia conducătorilor era să-L prindă pe Isus la sfârşitul perioadei pascale, după ce mulţimile vor fi părăsit Ierusalimul, şi apoi să-L omoare.
Ei se hotărâseră că nu o vor face în timpul perioadei pascale, inclusiv sărbătoarea Azimelor care se întindea pe durata a şapte zile. Era rezonabil ca, la sfârşitul acelor şapte zile, când oamenii ar fi început să părăsească Ierusalimul, liderii să poată pună mâna pe Isus fără să atragă prea mult atenția. Motivul pentru care nu voiau să se atingă de El în timpul acelor zile de sărbătoare era că se temeau de o revoltă sau o răscoală. Mulţimile se aflau în Ierusalim pentru sărbătoare şi oamenii aveau o părere foarte bună despre Isus. Oamenii de rând Îl ascultau cu bucurie. El îi vindeca şi îi hrănea. Se va vedea însă că planul lor nu ținea cont și nu putea prevala înaintea a ceea ce hotărâse deja Dumnezeu!
Ce reconfortant este să constatăm că într-o săptămână teribil de grea, în care se confruntă cu un val de ostilitate care-L va mătura (aparent) finalmente, Domnul Isus are parte și de manifestări de iubire și apreciere – ca episodul care urmează, unul dintre cele mai frumoase din Evanghelii, redat de Marcu (expeditiv ca de obicei) dintr-o suflare:
Pe când şedea Isus la masă, în Betania, în casa lui Simon, leprosul, a venit o femeie care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump; şi, după ce a spart vasul, a turnat mirul pe capul lui Isus. (Marcu 14:3)
Acesta a fost realmente un lucru frumos, apreciat ca atare de Însuși Domnul Isus. Evanghelia după Ioan plasează acest eveniment cu şase zile înainte de Paşte (vezi Ioan 12:1). Greșesc oare Matei şi Marcu, inserând această întâmplare chiar înainte de Paşte? Nu. Trebuie să ne amintim că nici Matei, nici Marcu nu încearcă să dea evenimentelor o ordine cronologică. Scopul lor evident este de a plasa acest eveniment reconfortant cât mai aproape de fapta rea a lui Iuda – în antiteză deci față de complotul care urmărea eliminarea Domnului Isus. Ideea era de a crea un contrast puternic și clar, un conflict între lumină şi întuneric... acesta este motivul pentru care sunt puse astfel alături. Matei şi Marcu nu încearcă să ofere o biografie cronologică a lui Hristos. Şi prietenul şi duşmanul se îndreaptă spre cruce, dar pe căi diferite. Maria din Betania merge pe calea luminii şi a iubirii. Iuda este mânat de motive murdare şi întunecate. Şi, apropo, Ioan este cel care ne spune că această femeie era Maria, sora Martei şi a lui Lazăr (vezi Ioan 12:3).
Încă o dată se vede și-n această circumstanță cât de diferiți suntem – și de ce avem disperată nevoie ca Domnul să Se atingă de ochii noștri, ca să ne vindece de prejudecăți și răutate, de ochi rău și de malițiozitate (ascunse adesea după argumente rezonabile!):
Unora dintre ei le-a fost necaz şi ziceau: „Ce rost are risipa aceasta de mir?
Mirul acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de lei şi să se dea săracilor.” Şi le era foarte necaz pe femeia aceea. (Marcu 14:4–5)
Ioan ne spune, de asemenea, în relatarea lui, că Iuda a fost cel care a stârnit această discuţie şi i-a făcut şi pe ceilalţi să reacţioneze la fel. Sugestia mincinos-grijulie cum că suma ar fi putut fi folosită în scopuri caritabile ascundea adevăratul motiv: Iuda voia să ajungă la el acea sumă, pentru a-și face parte din ea pentru propriile dorințe și nevoi egoiste. Este trist să spunem, dar se întâlnește uneori aşa ceva şi astăzi în lucrarea creştină. Dacă banii aceștia ar fi trecut pe la Iuda, unde crezi că ar ajuns oare?
Dar Isus le-a zis: „Lăsaţi-o în pace; de ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine; căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi le puteţi face bine oricând voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.” (Marcu 14:6–7)
Se pare că Iuda va fi fost doar un purtător de cuvânt al mai multora, pentru că Mântuitorul, în apărarea Sa, vorbește la plural! Este de fapt un contra-atac, specific Învățătorului: dacă erau sinceri, vor avea parte de multe ocazii să-i ajute pe săraci şi puteau să profite de acele ocazii. Prezenţa săracilor este una dintre caracteristicile acestei epoci. Sărăcia nu va fi eliminată până nu va veni Isus. Această idee de astăzi, cum că poţi elimina sărăcia dând bani în stânga şi-n dreapta, este o mare greşeală. Sunt multe alte lucruri care sunt greşite în această lume care trebuie corectate mai întâi.
„Ea a făcut ce a putut: Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare.
Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” (Marcu 14:8–9)
„Ea a făcut ce a putut...” De fapt, asta e tot ceea ce a cerut vreodată Dumnezeu unui om să facă: ce poate... Dar lucrul important pe care trebuie să-l observăm aici este că femeia aceasta a avut un discernământ spiritual care, din păcate, le-a lipsit chiar şi ucenicilor în acel moment. Ea vine și Îi unge trupul pentru îngropare. Gândiţi-vă la asta. Această femeie fragilă se afla în mijlocul evenimentelor care urmau să ducă la cruce, şi prin ceea ce face ea Îi dă de înțeles Domnului Isus că ea înţelegea ce se întâmplă... și ce urma să se întâmple! Niciunul dintre apostoli nu a simţit și nu a făcut acest lucru, dar ea – da! Mireasma mirului din vasul prețios pe care ea l-a spart în acea zi a fost purtată peste secole de Duhul Sfânt, până în zilele noastre. Mireasma încă umple inimile cu dulceaţa ei, chiar şi în ziua de azi. Aici, în umbra suferinţei Lui, era cineva care înţelegea.
Este atât de simplu să citeşti acest pasaj... şi la fel de ușor poate fi doar unul poetic/estetic/sensibil – și cam atât! – pentru noi... Pentru că... a spart vreunul din noi vasul său de alabastru deasupra lui Isus? Și-a predat și transformat viaţa astfel încât să devină o mireasmă, care să fie o binecuvântare pentru alţii? Cred că dacă unii şi-ar sparge vasele de alabastru cu mir, ar face-o mai degrabă pentru a-i ajuta pe săraci. Mă întreb azi dacă cei care sunt poporul lui Dumnezeu fac într-adevăr ceea ce ar trebui și ar putea să facă?!
Sigur, Dumnezeu hotărăște ce e de valoare și ce nu din faptele noastre, și ce valoare are fiecare din actele care compun trăirea noastră – dar stă în capacitatea unei făpturi noi, care trăiește și acționează prin combustibilul și călăuzirea Duhului Sfânt, să facă lucruri frumoase, de neșters, din dragoste pentru Mântuitorul!
Și asta e cu atât mai important și necesar cu cât – cum vom vedea imediat – actele luminoase, de dragoste sunt pândite și contracarate de faptele răutății și întunericului – să recunoaștem: predominante... precum planul lui Iuda de a-l trăda pe Domnul.
Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la preoţii cei mai de seamă ca să le vândă pe Isus. Când au auzit ei lucrul acesta, s-au bucurat şi i-au făgăduit bani. Şi Iuda căuta un prilej nimerit ca să-L dea în mâinile lor. (Marcu 14:10–11)
Pentru un om normal, așa ceva e greu de acceptat: tovarășul cu care-ai împărțit bucurii și încercări, pâine și apă, mai bine de trei ani neîntrerupt – să se întoarcă împotriva ta, și nu ca atitudine, ci cu faptul samavolnic al vânzării. Iuda dă mâna cu adversarii înverșunați ai Mântuitorului, establishmentul religios al Israelului, ca să-L anihileze pe Isus Hristos. Dar și de astă dată Domnul le strică socotelile, dovedindu-le că știe totul și că nu ei, ci El este în controlul lucrurilor, nu El, ci ei sunt adevăratele victime ale momentului! Aflăm din Evanghelia lui Ioan că Domnul i-a spus lui Iuda: „Ce ai să faci, fă repede” (Ioan 13:27).
Deci Iuda trebuie că s-a grăbit să meargă la farisei și să le spună: „Ați face bine să vă duceţi să-l prindeţi acum, pentru că planul nostru a fost descoperit. El mi-a spus să fac repede ceea ce plănuiam să fac. Ar putea să părăsească oraşul.” Aşa că i-au luat pe soldaţi, imediat, şi au plecat să-L aresteze.
Întorcându-ne la textul propiu-zis al cap. 14 din Evanghelia după Marcu, descoperim că următorul lucru menţionat este pregătirea Domnului și-a ucenicilor pentru Paşte.
În ziua dintâi a praznicului Azimelor, când jertfeau paştele, ucenicii lui Isus I-au zis: „Unde voieşti să ne ducem să-Ţi pregătim ca să mănânci paştele?” (Marcu 14:12)
Paştele trebuia mâncat cu pâine nedospită, de fapt urmau să fie încă şapte zile apoi în care se mânca numai pâine nedospită (Exod 12:14–20). Nu cred că v-ați pus problema, dar vă asigur că (pentru ne-evrei cel puțin) consumul de astfel de pâine, pentru o vreme oarecare, mai ales dacă ești pretențios – nu e deloc plăcut. Odată am fost în Israel în timpul Paştelui – își amintește JVMcGee – şi am primit numai pâine nedospită şapte zile! Vreau să vă spun că m-am lămurit și m-am săturat repede de pâinea aia. În rest mâncarea era bună, dar pâinea aia nu m-a încântat deloc!
Ucenicii erau foarte meticuloşi în a împlini litera legii lui Moise. Ei voiau să ştie unde vor mânca Paştele. Voiau să o facă cum trebuie. În câteva ore, Isus urma să împlinească semnificaţia Paştelui.
El a trimis pe doi din ucenicii Săi şi le-a zis: „Duceţi-vă în cetate; acolo aveţi să întâlniţi un om ducând un ulcior cu apă: mergeţi după el. Unde va intra el, spuneţi stăpânului casei: «Învăţătorul zice: „Unde este odaia pentru oaspeţi, în care să mănânc paştile cu ucenicii Mei?»” (Marcu 14:13–14)
Din nou, cred că acest pasaj ne arată partea umană a Domnului nostru şi, de asemenea, ne arată faptul că erau implicaţi în acele evenimente şi destui alții, chiar dacă nu în prim plan, dar care Îl prețuiau pe Domnul Isus şi Îi promiseseră ajutor pentru masa de Paşte. Vedem, de asemenea, și că Domnul nostru era un Dumnezeu omniscient. Se pare că acest stăpân al casei era un urmaş anonim al Domnului. Nu există niciun motiv să ne îndoim că-I mai oferise camera de oaspeţi lui Isus, și înainte... Eu cred că la un moment dat în timpul celor trei ani de lucrare publică acest om a venit la Domnul Isus şi i-a oferit acces la această cameră. Cred că I-o fi spus lui Isus: „Când vii la Ierusalim pentru Paşte, această cameră va fi pregătită doar pentru tine.” Aș zice, apropo de lucruri frumoase făcute pentru Domnul, că și acesta a fost așa ceva! Sunt multe lucruri pe care le putem face pentru Domnul Isus, şi exemplele din acest capitol ne stau mărturie și imbold în acest sens.
„Şi are să vă arate o odaie mare de sus, aşternută gata: acolo să pregătiţi pentru noi.” Ucenicii au plecat, au ajuns în cetate şi au găsit aşa cum le spusese El; şi au pregătit paştele. (Marcu 14:15–16)
Așadar, Domnul Isus sărbătorea Paştele într-o cameră împrumutată... care bineînțeles fusese pregătită corespunzător... aşa că mă gândesc că avusese loc o înţelegere prealabilă cu privire la asta. De asemenea, nu cred că gazda acestei celebrări ar trebui învinuită că nu era acolo să spele picioarele ucenicilor. Urma să fie un Paşte privat. Domnul spusese: „să mănânc paştele cu ucenicii Mei” (v. 14)... deci gazda nu va interveni.
Vă veţi aminti că am observat o experienţă similară înainte, când Isus i-a trimis pe ucenici după măgăruşul pe care urma să meargă la Ierusalim. Ei l-au găsit aşa cum le spusese Domnul că-l vor găsi. Și acolo cred că fusese vorba de o înţelegere prealabilă... cred că viața și mersul lucrurilor Îl convinseseră pe Domnul nostru că erau necesare astfel de mici „aranjamente din mers”.
Seara, Isus a venit cu cei doisprezece. (Marcu 14:17)
Marcu precizează că Isus a venit seara. Paştele începe la asfinţitul soarelui şi cred că El a intrat în casă la adăpostul întunericului. Domnul nu voia nici să precipite nici să întârzie lucrurile – era gata ca, la timpul potrivit, să Se predea în mâinile lor, ca să-L răstignească. Lucrurile se vor petrece nu după programul lor, ci în acord cu programul Lui. Acesta este un lucru minunat.
Avem aici o altă imagine frumoasă. Isus a mâncat Paştele împreună cu ucenicii într-un mod lejer şi informal. Noi am transformat ţinerea Cinei Domnului, duminica dimineaţa, într-un serviciu foarte formal. Veţi descoperi că Hristos a mâncat cina de Paşte aici cu ucenicii... iar următoarea masă pe care a avut-o împreună cu ei a fost micul-dejun de pe malul Mării Galileii, după Învierea Lui. Cred că fiecare din acestea au fost ocazii minunate de părtăşie deplină.
Chiar dacă nu agreez, nici nu critic personal mesele date la biserică, agapele în sine. Cred că ele pot servi unui scop minunat! Dar tipul de mese date de biserică, astăzi, nu sunt de multe ori ceea ce ar trebui să fie. Este valoros ca oamenii să se întâlnească şi să aibă părtăşie în jurul persoanei lui Hristos. Dacă El nu este în centru, şi doar avem un timp grozav, deşi îl numim părtăşie, atunci nu ne-am atins scopul. O cină la biserică ar trebui să fie o ocazie să ne întâlnim în jurul persoanei lui Hristos – deci nu pâinea și peștele, ci Pâinea vieții ar trebui să fie motivația determinantă și împlinitoare... cum a fost și la acel Paşte.
Pe când şedeau la masă şi mâncau, Isus a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă cu Mine, Mă va vinde.” Ei au început să se întristeze şi să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu?” (Marcu 14:18–19)
Toţi se ştiau capabili s-o facă! Dacă nu ai descoperit că eşti în totalitate depravat, că nu eşti o persoană bună, ci un păcătos, că eşti cu totul capabil să Îi întorci spatele lui Dumnezeu, nu ai descoperit prea multe! Din păcate, sunt în biserică oameni care nu recunosc că sunt păcătoşi şi că sunt pierduţi. În biserică există oameni mântuiţi care nu îşi dau seama că sunt capabili să-I întoarcă spatele lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm: „Nu cumva sunt eu?”
„Este unul din cei doisprezece”, le-a răspuns El, „şi anume, cel ce întinde mâna cu Mine în blid. Fiul omului, negreşit, Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut.” (Marcu 14:20–21)
Iuda Iscarioteanul a luat decizia de a-L trăda. Responsabilitatea lui era mare pentru că era cu Isus trei ani. Psalmistul scrisese: „Chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea” (Ps. 41:9). El a arătat spre Iuda Iscarioteanul, şi cred că Iuda a plecat în acel moment.
Isus a instituit o nouă sărbătoare pe cenuşa vechiului Paşte. El a întemeiat un nou memorial, nu de bronz sau marmură, ci unul care încorporează aceste elemente vitale și totuși banalizate: pâinea şi vinul. Paştele trimitea la venirea lui Isus ca Mielul de Paşte şi, acum, Cina Domnului ne face să privim înapoi la moartea Lui. Pâinea vorbeşte despre trupul Lui care a fost zdrobit (Aduceţi-vă aminte că niciun os din trupul Lui nu a fost frânt).
Pe când mâncau, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el. Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi. Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 14:22–25)
Să notăm câteva lucruri care cred că sunt interesante şi importante. Paharul Paştelui trecea de şapte ori pe la fiecare în timpul sărbătorii pascale. În acest timp ei cântau unul dintre Psalmii Hallel. Se pare că la a şaptea tură Isus nu a băut, ci a instituit Cina Domnului cu ei. Cina Domnului ne aduce aminte despre ce a făcut El pentru noi la cruce, acum aproape două mii de ani! Paştele trimitea la venirea Lui, și va fi reinstaurat în timpul Mileniului (cum aflăm din Ezechiel). Motivul este, cred eu, că în timpul celor o mie de ani va avea loc o amintire a venirii Lui; când a fost instituit prima oară, Paștele trimitea în viitor, la venirea Lui. Nu văd niciun motiv pentru care acum nu ar putea trimite şi în viitor, dar şi în trecut. Şi, apropo, asta ar evidenţia adevărata semnificaţie a Paştelui în timpul domniei de o mie de ani. Pavel spune: „Căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit” (1 Cor. 5:7).
Să fim recunoscători și reverenți față de această jertfă măreață, ai cărei beneficiari suntem! Și să-i permitem să-și producă efectele în fiecare moment de viață! Pe curând!