Tuesday Jun 18, 2024
Marcu 10:23-52 | Itinerar Biblic | Episodul 158
Dragi ascultători, recunoscători cerului că ne îngăduie o nouă întâlnire, chiar dacă doar pe calea undelor, suntem încântați să vă luăm părtași la încă o porțiune de drum parcursă pe urmele (și în ecoul) pașilor Mântuitorului – Cel ce ne-a dat nume și sens! Oricât de ciudat și anticreștin acest secol, oricât de antibiblică ar fi lumea în care trăim, suntem reconfortați să constatăm că nu sunt puțini cei dispuși să meargă până la capăt, cu orice preț, pe calea mântuirii. Nu-i ușor, dar nu suntem singuri, și nu înaintăm prin propriile resurse... și mai cu seamă: ne încântă ce se ghicește la capătul drumului: Împărăția lui Dumnezeu, noua creație în care și noi vom fi... noi, în compania Celui ce ne-a câștigat cu prețul vieții Sale.
Nu-mi iese din minte o imagine redată în câteva cuvinte de evanghelistul Marcu, în a cărui scriere ne aflăm... Ne-am despărțit la finalul ediției trecute urmărind cu privirea un om ce se depărta trist de ceata ucenicilor, pentru că a înțeles că – deși se părea că-și dorește – nu era gata să plătească prețul urmării lui Isus. Dar imaginea care-mi stăruie sub ochi este începutul acestui pasaj, nu neapărat finalul său... „Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Marcu 10:17) Un om bine situat, realizat din tinerețe, dar care se simțea neîmplinit, aleargă la Domnul, Îl abordează cuviincios și plin de respect, în poziția și cu vorbele cele mai potrivite, și-I pune Bunului Învățător întrebarea care contează... Nu cred că ar mai fi ceva de adăugat ca să avem imaginea ideală a modului în care trebuie să vină cineva la Isus: cu respect, cu entuziasm, sincer, la timp, în fugă... și totuși ce trist deznodământ a avut acest incident!
În această epocă a materialismului cras, relatarea despre tânărul bogat şi învăţătura Domnului nostru despre bogăţii au, cu siguranţă, o largă aplicabilitate. Matei ne spune că acel conducător era un tânăr care a pus o întrebare normală pentru cineva care se afla sub Lege. De aceea și răspunsul Domnului îl păstrează în aceeași arie de valori morale a Decalogului. Mai precis, „bunul Învățător” (exprimare care Îi recunoaște Domnului descendența divină) îi citează tânărului poruncile din a doua secţiune a celor Zece Porunci: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” (Marcu 10:19)
Menționam și data trecută, prima tablă a poruncilor este numită pietas şi statuează poziția și relaţia omului cu Dumnezeu. A doua secţiune este numită probitas şi are de-a face cu relaţia omului cu semenii săi. Deci, Domnul nostru a pus accentul (în cazul acestui tânăr) pe relaţia cu aproapele său... Asta și pentru că știa că omul acesta se dovedise oarecum performant în respectarea standardului din a doua secţiune, şi chiar spusese că a păzit acele porunci... Dar când Mântuitorul a precizat și lucrul care-i lipsea pentru a fi desăvârșit – și-a dat seama că între el și Dumnezeu (pe care poate că-L respecta, dar nu-L iubea dincolo de orice) stătea... tocmai bogăţia lui! Isus îi pune înainte proba supremă: îi cere să se despartă de bogăţiile lui, şi să-L urmeze – iar Domnul îl va conduce în viața veșnică... În acel moment, Domnul Isus era pe punctul de a muri pentru păcatele omenirii, deci și ale acestui tânăr bogat. Dacă L-ar fi urmat pe Isus, ar fi venit la cruce pentru a primi răscumpărare. Tânărul și-a făcut însă rapid socotelile, și a înțeles că nu poate avea două priorități – și Dumnezeu și mamona – și „a plecat întristat de tot, căci avea multe avuţii”.
Absolut impresionante aceste cuvinte: „întristat de tot”! Îi stătea în puteri să facă alegerea, părea să fie onest și sincer în căutările și nevoile sale sufletești – dar (cu prețul unei întristări trecătoare, chiar dacă profunde) a ales... cum nu trebuia! Cred că era întristat văzându-și propria neputință de a alege corect! Și câți asemenea lui...
Acesta este un mesaj important. Pavel spune că „iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor” (1 Tim. 6:10). Este practic o reiterare a ceea ce a spus Domnul nostru în acest discurs. Astăzi avem impresia că poţi cumpăra orice cu bani, dar nu e chiar așa... și-n orice caz, NU valoarea cea mai reală și inestimabilă: viaţa veşnică.
Continuăm trecerea în revistă a capitolului 10 din Evanghelia după Marcu, reluând lectura de la vers. 23, unde ne-am oprit data trecută:
Isus S-a uitat împrejurul Lui şi a zis ucenicilor Săi: „Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!” Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Marcu 10:23–25)
Pe cât de tare ne uimește entuziasmul inițial dar și dezumflarea rapidă ale tânărului bogat, pe-atât de mult ne descumpănește și uimirea ucenicilor – pradă se vede treaba concepției evreiești conform căreia averea este semn de binecuvântare din partea lui Dumnezeu, și nu obstacol între om și Dumnezeu! Domnul avea însă în vedere aici realele grijuri și zbuciumul celor înstăriți, care îi distrag cu siguranță de la calea desăvârșirii.
Avuția despre care vorbește Domnul Isus aici nu trebui confundată cu bogăția, ci cu materialismul. Mântuitorul afirmă că toți cei ce se lasă robiți de obsesia înavuțirii rătăcesc calea spre mântuire, pentru că pierd dispoziția și perspectiva necesare apropierii de Dumnezeu! Și nu contează cât ai, ci cum te raportezi la ce ai! Poți să ai o oaie – dacă ești terorizat/înrobit de grija pentru acest animal, tot „ratarea Împărăției” scrie pe tine!
Cineva a scris aceste rânduri despre bani, la care cred că ar trebui să medităm și noi:
Cu banii poţi cumpăra un pat, dar nu poţi cumpăra somn.
Cu banii poţi cumpăra mâncare, dar nu poţi cumpăra apetit.
Cu banii poţi cumpăra medicamente, dar nu poţi cumpăra sănătate.
Cu banii poți cumpăra un ceas, dar nu timp!
Cu banii poți cumpăra favoruri, dar nu fericirea!
Cu banii poţi cumpăra o casă, dar nu poţi cumpăra un cămin.
Cu banii poți cumpăra haine, dar nu poți cumpăra frumusețe!
Cu banii poţi cumpăra bijuterii, dar nu poţi cumpăra dragostea.
Cu banii poți cumpăra o poziție, dar nu respectul!
Cu banii poţi cumpăra o strană în biserică, dar nu poţi cumpăra mântuirea.
Morala: cu banii poți cumpăra multe lucruri, dar nu poți cumpăra orice!Există desigur mai multe variante ale acestui poem modern, dar orice-am adăuga, trebuie să reținem că banii pot cumpăra destule, dar nimic de valoare autentică și perenă – cu-atât mai puțin accesul în Împărăția lui Dumnezeu!
Pe de altă parte, și sărăcia poate determina aceeași ratare! Lipsurile oamenilor îi pot ține la distanță, rupți de Dumnezeu, pt că săracul nu se gândește decât cum să scape de nevoi, să prindă cheag, să devină înstărit! Deci sărăcia nu este automat o virtute, așa cum nici bogăția nu este automat un handicap insurmontabil în calea mântuirii! De altfel, Însuși Domnul Isus nu spune aici că este imposibil, ci că este anevoie... pentru cei ce se încred (nu: „dețin”) bogății... să intre în Împărăția lui Dumnezeu!
Unele manuscrise grecești mai târzii propun aici o noțiune mai rațională: funie, odgon... Care oricum e greu de crezut că poate intra prin urechile unui ac, cam la fel ca o cămilă... care sigur nu poate trece prin urechea unui ac; acest lucru este imposibil din perspectivă umană... Dar pentru Dumnezeu, orice lucru este posibil.
Ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: „Cine poate atunci să fie mântuit?” Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Marcu 10:26–27)
Acest discurs arată imposibilitatea intrării unui om bogat în cer prin bogăţiile lui. Este imposibil pentru orice om să intre în Cer prin mijloace proprii. Omul nu poate să facă acest lucru; doar Domnul Isus poate. Aici este accentul hristic pe har – omul este incapabil să se mântuiască, dar ce e imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu!
Isus l-a invitat pe acest tânăr să scape de ceea ce stătea între el şi Dumnezeu. Dacă el L-ar fi urmat pe Domnul Isus, el ar fi aflat că motivul pentru care Isus este bun este faptul că Isus este Dumnezeu.
Petru a început să-I zică: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat.” Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Marcu 10:28–30)
Ca de atâtea ori, Petru vorbește din nou – se pare că în numele echipei de discipoli, pentru că folosește pers. I plural – dar intervenția este jenantă, relevând o mentalitate de profitor... și de suficiență și auto-îndreptățire... dar și o doză de neîncredere: „Uite câte-am sacrificat noi... Vom obține mântuirea?”
Să fie deci creștinismul o religie a recompensei pe baza meritelor personale? Credem, pentru că avem un interes? Să fie morala creștină o consecință a pragmatismului? Să nu uităm că Marcu scrie aici gândindu-se și la audiența/cititorii săi dintre neamuri (romani, greci) care se rupseseră de familii și locuri și slujbe... și care trebuiau încurajați... De aceea, cred că include reacția mai mult decât paternă și înțelegătoare a Domnului Isus, care – în loc să-l mustre pe Petru – promite o răsplată celor care fac sacrificii pentru El... o răsplată care este și abundentă, și imediată, dar care are și componenta sa eternă.
Creștinii pregustă deja aici și acum Împărăția lui Dumnezeu... dar să se aștepte și la prigoniri! Dar acestea intră atât în pregătirea, cât și în prețul dobândirii vieții veșnice.
Deci recompense pe termen scurt, dimpreună cu prigoniri, aici... dar și în perspectiva eternității – viața veșnică, fără nicio lacrimă!
„Mulţi din cei dintâi vor fi cei de pe urmă, şi mulţi din cei de pe urmă vor fi cei dintâi.” (Marcu 10:31)
Chiar dacă apare aici puțin cam straniu atașată, această afirmație reprezintă una din contribuțiile creștine la fondul sapiențial al omenirii, articulând însă în același timp unul dintre principiile care va fi aplicat la răsplătire.
După ce le-a arătat avantajele întoarcerii la Dumnezeu ca prioritate supremă (în detrimentul oricăror alte procupări, oricât ar părea de plăcute sau avantajoase), Domnul Isus Își prevestește și le face pentru a treia oară cunoscute moartea iminentă și Învierea glorioasă care va urma. Ceata este surprinsă de Marcu tot în mișcare – cuvânt determinant pentru stilul dinamic al acestei Evanghelii – iar ucenicii ne sunt zugrăviți cu un nou cuvânt deconcertant, care le vădește instabilitatea și îndoielile... Dacă adineauri erau uimiți, acum iată-i pășind șovăielnic pe urmele Învățătorului, terifiați – ca și cum ar fi pregătit terenul pentru natura anunțului pe care Domnul avea să li-l facă imediat... (Marcu 10:32–34)
Ei erau pe drum şi se suiau la Ierusalim; şi Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după el. Isus a luat iarăşi la el pe cei doisprezece şi a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să i se întâmple. „Iată”, a zis El, „ne suim la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile Neamurilor, care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi-L vor omorî; dar, după trei zile, va învia.”
Ei merg acum spre Ierusalim... Domnul, ca un adevărat Învățător și Păstor, în fruntea cetei/turmei... Parcă și această mențiune face deja aluzie/anticipează discuția pe teme ierarhice care va urma... El ştie şi le spune ucenicilor că merge acolo ca să moară. Observaţi, vă rog, din nou, că, odată cu moartea Lui, El menţionează întotdeauna şi învierea Sa.
Se pare că nu acest anunț le stârnise groaza – și pentru că Marcu precizează înainte de anunțul Domnului că erau tulburați, dar și pentru că nu era prima dată când auzeau aceste cuvinte... apostolii știau deja la ce să se aștepte, pe măsură ce se apropiau văzând cu ochii de Ierusalim... întrebarea care trebuie pusă nu este atât: de ce erau tulburați?, cât: Îl credeau, puneau la inimă ce le spunea Învățătorul? Remarcați că și aici Marcu e succint, nu pune în gura Domnlui detalii despre cele ce se vor petrece în Ierusalim, ci doar că va suferi, va muri... și va învia! Constatăm (tulburați noi, de astă dată!) că Domnul nu Se lamentează, nu Se revoltă, nu Se victimizează... ci păstrează cumpătare, smerenie, supunere față de voia Tatălui Său ceresc!
Sunt cum am spus două scene aici, în finalul cap. 10 din Marcu, și ele consider că trebuie luate împreună, pentru că cea de-a doua pare a fi efectul celei dintâi...
Fiii lui Zebedei, Iacov şi Ioan, au venit la Isus şi I-au zis: „Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-ţi vom cere.” El le-a zis: „Ce voiţi să vă fac?” „Dă-ne”, I-au zis ei, „să şedem unul la dreapta Ta, şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în slava Ta.” Isus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Marcu 10:35–38)
Din chiar această cerere a celor doi frați, deducem că ucenicii nu prea pricepuseră ce li se tot spunea. Măcar cei doi au curajul să exprime ceea ce probabil și alții vor fi gândit: să stea aproape de tronul măririi, aproape de Învățătorul și Regele lor... pretenții neacoperite însă, pentru că Isus urma să fie înălțat în slavă după ce va bea paharul morții, prețul răscumpărării omenirii!
Pentru Isus, însă, dreapta și stânga însemnau la acel moment mai degrabă cele două cruci între care se va ridica lemnulpe care va fi El pus! La acest pahar, la acest botez Se referă Domnul Isus, al suferinței și morții dinainte de slavă!
Am avut această relatare în Matei, dacă vă amintiți. Acolo, mama celor doi venise la Isus şi Îi ceruse acest privilegiu pentru fiii săi, aşa că atunci când Isus i-a întrebat dacă vor putea ei să fie botezaţi cu acelaşi botez pe care El îl va suferi, ei au răspuns că afirmativ... ca și în cazul de față: (Marcu 10:39–40)
„Putem”, au zis ei. Şi Isus le-a răspuns: „Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu îl veţi bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu veţi fi botezaţi; dar cinstea de a şedea la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită.”
Ştim că Iacov a fost martir, iar Ioan a fost exilat în Insula Patmos. Deşi nu se crede că el a fost martirizat, se prea poate să fi fost executat; nu ştim însă cum au stat lucrurile, de fapt. Deci prorocia Domnului nostru este exactă, dar ei nu cred că băteau așa departe!
Domnul nostru nu a spus că nu există nişte locuri la dreapta şi la stânga Sa. El a spus că locurile nu sunt date în mod arbitrar oricui vrea El să le dea. Dar cei care le vor primi se pregătesc pentru acele locuri. Cerul îl primeşti ca un dar. Dar locul tău în Cer – pentru el trebuie să munceşti. Mântuirea este gratuită, însă lucrăm pentru răsplată. Dacă vrei să primești răsplată de la Domnul, dragul meu, să știi că n-o vei primi dacă stai degeaba. Va trebui să munceşti pentru a primi răsplătirea.
Cei zece, când au auzit lucrul acesta, au început să se mânie pe Iacov şi pe Ioan. (Marcu 10:41)
Restul ucenicilor, deși abătuți și tăcuți în tulburarea lor, de față fiind la acest schimb de replici – s-au mâniat... pentru că și ei voiau poziţii privilegiate! Aşa că Domnul trebuie să-i mai înveţe un principiu: metoda și perspectivele acestei lumi/omeniri nu sunt totuna cu ale lui Dumnezeu.
Isus i-a chemat la El şi le-a zis: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai Neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire.
Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.” (Marcu 10:42–44)
Abordarea și rețeta de succes a lui Dumnezeu este să-i ia pe cei umili, care slujesc smeriți, şi să-i facă lideri. Liderul trebuie să fie slujitorul tuturor. Apoi, Domnul Isus rostește (în chip de concluzie a acestui episod) afirmația-cheie a acestei Evanghelii:
„Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:45)
Prin această mențiune, Domnul Isus stabilește metoda de conducere prin slujire a apostolilor, care vor fi priviți în scurtă vreme drept modele de viață și slujire de către conducătorii comunităților creștine din vremea lui Marcu (a foua jumătate a primului secol creștin). În context se poate angaja o discuție întreagă pe tema ultimului cuvânt din vers. 45 – „mulți”. Și-a dat Domnul viața pentru toți, sau pentru mulți? Ideea este că jertfa Mântuitorului este la dispoziția tuturor, dar numai prin credința unora este ea valorificată, și devine viață veșnică pentru aceia care cred în moartea și învierea Domnului!
Pasajul final din Marcu 10 redă ultima vindecare dinainte de intrarea în Ierusalim – a unui orb... relatare care apare şi în Matei şi apoi, din nou, în Luca. Știați că există oameni care neagă infailibilitatea Scripturii, pentru că nu pot să împace relatările Evangheliilor despre această întâmplare?! Matei vorbeşte despre doi orbi, Luca vorbește despre un orb, iar Marcu îşi concentrează atenţia asupra lui Bartimeu, fiind și singurul evanghelist care ne oferă și numele orbului... Matei și Marcu plasează acțiunea la ieșirea din Ierihon (mai erau vreo 25 km până la Ierusalim), Luca – la intrare... Eu cred însă că și criticul care încearcă să demoleze relatările Evangheliilor, cramponându-se de diferențele dintre ele, este la fel de orb! (Marcu 10:46–52)
Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum şi cerea de milă. El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” Mulţi îl certau să tacă; dar el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Isus S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.” Orbul şi-a aruncat haina; a sărit şi a venit la Isus. Isus a luat cuvântul şi i-a zis: „Ce vrei să-ţi fac?” „Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.” Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.
Este grozav să ne imaginăm că Bartimeu L-a urmat de-atunci pe Isus cu ochii deschişi, putând să vadă. În câteva zile, însă, Îl va vedea pe Isus murind pe cruce. Bartimeu este ultimul tămăduit și convertit de Domnul, și pentru că nu s-a sinchisit de cei ce-l certau să tacă – el și-a cunoscut interesul și nevoia, și i-a păsat mai mult de ele decât de ce zicea mulțimea... Bartimeu fusese rob, legat de duhul rău care-l ținuse fără vedere... iar Domnul Isus îl dezleagă și-l eliberează, îl face întreg, sănătos, reabilitat și fizic și înnoit spiritual – drept dovadă, este unul din ultimii ucenici care-L urmează... și Evangheliile nu ne mai spun până unde – deci putem trage concluzia că până la capăt!
Dar tu, dragul meu, eşti tot orb? Sau L-ai văzut şi tu pe Isus murind pentru tine? Priveşte şi trăieşte! Și lasă-L să te atingă, și să te împuternicească să-L urmezi... și să-L slujești!