Tuesday Jun 25, 2024
Luca 9:6-36 | Itinerar Biblic | Episodul 217
Dragi ascultători, ne reîntâlnim pe coordonatele care vă prilejuiesc reconectarea la Cuvântul lui Dumnezeu, prin intermediul acestui program de citire comentată a Bibliei. Ascultătorii fideli știu, dar nu se vor supăra pe noi că vom reaminti – pentru cei neavizați sau ocazionali – că parcurgem actualmente a treia din cele patru variante ale Evangheliei: cea semnată de Luca, un medic și intelectual ne-evreu din sec. I.
După cum cei mai mulți dintre dvs. știți, termenul „evanghelie” vine din cuvântul grecesc tradus „veste bună” – și redă (pentru oricine este interesat) aspecte din viața și învățătura lui Isus Hristos, Cel prin care Dumnezeu a adus la îndeplinire planul de mântuire a omului. Sigur că există multe feluri de vești în lume, și fiecare din noi primim așa ceva: de la reduceri de prețuri la nașterea unui copil, de la un examen luat sau un spor de salariu, la însănătoșirea cuiva drag sau încetarea unui conflict armat șamd. Ei bine, Evanghelia este o veste bună cu muuuult mai bună decât oricare de genul celor menționate! Este specială, pentru că: provine direct de la Dumnezeul-Creator; este urgentă; și nu trebuie doar auzită/aflată, ci și personalizată, primită... și apoi comunicată mai departe.
O asemenea veste are deci nevoie în primul rând de promotori, de transmițători... Sigur, într-o eră supertehnologizată și a informației ca aceasta pe care o parcurgem, lucrurile sunt mult mai simple – acum mai problematic este interesul receptorilor și capacitatea acestora de a selecta ceea ce contează, din noianul informațional... dar și azi, și dintotdeauna, o informație produce rezultate doar dacă este comunicată și procesată. Mesajul este important în măsura în care este propagat! Schimbarea de paradigmă care a influențat major istoria și numărarea anilor ei – nașterea lui Isus Hristos – a determinat, odată cu mesajul adus de Acesta, și o resuscitare și responsabilizare a agenților de propagare a acestei Vești Bune. De la îngerii care au vestit nașterea până la misionarii trimiși în toată lumea cu mesajul Evangheliei, înștiințarea umanității despre șansa de a-și depăși condiția și finalitatea cunoaște o dezvoltare exponențială, atât cantitativă cât și calitativă.
Tehnologia informației cea atât de performantă azi a avut precursori modești – ființe însuflețite, cuvântătoare sau nu... Cap. 9 din Evanghelia lui Luca debutează cu un episod (care apare și-n celelalte evanghelii sinoptice – Matei și Marcu) în care asemenea trimiși sunt chiar cei din anturajul imediat al Domnului Isus: ucenicii pe care Mântuitorul îi subordonează unui efort misionar de amploare (care are în vedere inițial teritoriile ocupate de semințiile lui Israel, și care mai târziu va deveni misiunea mondială).
Misiunea ucenicilor nu se dovedea a fi floare la ureche, călătorie de plăcere – având în vedere nu doar condițiile precare de transport din vremea aceea, ci și condițiile de subzistență impuse de Domnul, ce vizau ținerea în frâu a oricăror aplecări omenești spre confort, compromis, comoditate, complezență, care nu au cum fi compatibile cu statutul de trimis împuternicit al lui Dumnezeu. Un minimum de dotări și pretenții, austeritate, sobrietate, eficacitate – iată ce li se impunea celor dintâi misionari creștini!
Mai facem precizarea că trimiterea din Luca 9 are loc la începutul lucrării evanghelistice a Domnului și-a cetei ucenicilor, și este altceva decât Marea Însărcinare de la finalul Evangheliilor, care este o responsabilizare a ucenicilor făcută de Domnul cu puțin timp înainte de Înălțarea Sa la ceruri. Acum aici Domnul Îi trimite pe cei 12 (apoi pe cei 70) de-a lungul și de-a latul Israelului/Palestinei, pe când Marea Trimitere este generală și mondială – implică toți creștinii și se referă la tot pământul (peste tot unde există oameni). Ucenicilor Săi, Domnul le-a conferit puteri speciale (inclusiv darul vindecării și autoritate asupra duhurilor), pe când creștinii din ultimele două milenii beneficiază de prezența, puterea și manifestările formidabile (deci suficiente) ale Duhului Sfânt, persoană a Trinității!
Deci Domnul trimite... ei pleacă, și se pare că Domnul rămâne pentru o vreme singur, pe perioada practicii ucenicilor! Dar dacă există reacții și rezultate, înseamnă și că trimișii își fac treaba! Revenim în textul cap. 9 al Evangheliei după Luca, și aflăm (citind de la vers. 7, unde ne-am oprit data trecută) ce efecte are lucrarea lor: (Luca 9:7–9)
Cârmuitorul Irod a auzit vorbindu-se despre toate lucrurile săvârşite de Isus şi stătea în cumpănă, neştiind ce să creadă. Căci unii ziceau că a înviat Ioan din morţi; alţii ziceau că s-a arătat Ilie; şi alţii ziceau că a înviat vreun proroc din cei din vechime. Dar Irod zicea: „Lui Ioan i-am tăiat capul; cine este oare Acesta despre care aud astfel de lucruri?” Şi căuta să-L vadă.
Irod era autoritatea politică iudaică a Galileei și probabil că cele mai multe le aflase de la informatori. conducătorul care se făcea vinovat de arestarea și executarea lui Ioan Botezătorul. Marcu ne spune că Irod se temea că Isus ar putea fi Ioan Botezătorul înviat din morți. Curiozitatea lui Irod îl făcea să-și dorească să-L vadă pe Isus.
În mod subtil, Luca introduce aici tema identității Mântuitorului, care va marca tot acest capitol într-un mod copleșitor, atestând divinitatea și superioritatea Domnului Isus. De remarcat că toate variantele propuse aici privind identitatea hristică iau în calcul doar asocierea cu vreun erou biblic notoriu revenit la viață, și nicidecum posibilitatea unui personaj inedit!
Fie că au plecat toți odată, fie că au plecat perechi-perechi, pe rând, stagiul de practică misionară în teren al ucenicilor ia sfârșit până la urmă, și ceata se regrupează pentru o sesiune de rapoarte, aspect pe care Luca nu-l trece cu vederea:
Apostolii, când s-au întors, au istorisit lui Isus tot ce făcuseră. El i-a luat cu Sine şi S-a dus la o parte, lângă o cetate numită Betsaida. Noroadele au priceput lucrul acesta şi au mers după El. Isus le-a primit bine, le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu şi vindeca pe cei ce aveau trebuinţă de vindecare. (Luca 9:10–11)
Aici se pregătește cadrul pentru hrănirea celor cinci mii de oameni. Domnul și-a luat colaboratorii deoparte, ca să se odihnească, însă acest lucru nu a fost posibil. Cu siguranță mulțimea de oameni a fost nepăsătoare față de nevoile ucenicilor, însă Domnul – deși Se retrăgea cu ucenicii tocmai pentru a petrece timp împreună și pentru a evita îmbulzeala – îi primește cu bunăvoință, le dă învățătură și îi vindecă pe cei bolnavi. Atenție, deci: un ucenic al lui Hristos nu-și clamează drepturile, nu face caz de oboseală și limitări, ci are prioritar în vedere foloasele celorlalți, care trec în plan secundar propriile nevoințe.
Urmează deci episodul familiar al înmulțirii pâinilor, prezentat (chiar dacă diferit) și în celelalte trei Evanghelii, în ambele variante cunoscute... Luca le reduce la o singură relatare, în care sar în ochi două realități paralele: Domnul Isus hrănește 5.000 de oameni... iar ucenicii se pun singuri în ridicola postură de sfătuitori neautorizați și inutili ai lui Hristos, spunându-I ce să facă. Din păcate, mulți suntem și azi vinovați de așa ceva, cel puțin în rugăciunile noastre. Dar nu credeți că El – care le-a făcut și le ține pe toate - chiar nu are nevoie de sfaturile noastre?!
Fiindcă ziua se pleca spre seară, cei doisprezece s-au apropiat şi I-au zis: „Dă drumul noroadelor, ca să se ducă în satele şi cătunele dimprejur să găzduiască şi să-şi caute de ale mâncării; pentru că aici suntem într-un loc pustiu.” Isus le-a zis: „Daţi-le voi să mănânce!” Dar ei au răspuns: „N-avem decât cinci pâini şi doi peşti; afară numai dacă ne vom duce noi înşine să cumpărăm merinde pentru tot norodul acesta.” Şi erau aproape cinci mii de bărbaţi. (Luca 9:12–14a)
Câteva lucruri sar în ochi: 1. Mulțimea pare fascinată de Isus, până-ntr-acolo încât ucenicii mijlocesc pentru noroade, și-L atenționează pe Domnul să le dea drumul – ca și cum Domnul nu-i lăsa pe bieții oameni să mai fie preocupați de altceva, fie chiar cele necesare supraviețuirii!. 2. Mulțimea nu se plânge, și pare să nu-i lipsească hrana! 3. Apostolii Îl interpelează pe Domnul și se erijează în purtătorii de grijă ai noroadelor. Deși primiseră putere de la Învățătorul și Domnul lor pentru a predica, vindeca, săvârși semne și minuni – ei par a nu depăși stadiul puținei credințe! 4. Cu toate acestea, vin cu indicații și sugestii tactice, ba chiar devin brusc consilieri financiari, experți în economie.
Domnul însă îi pune la-ncercare (s-ar zice chiar că-i ironizează blând) și-i face conștienți nu doar de măreția sarcinii și de mica lor credință și putere, ci și de îngrijorarea lor nefondată – câtă vreme El era de față...
Isus a zis ucenicilor Săi: „Puneţi-i să şadă jos în cete de câte cincizeci.” Aşa au şi făcut: i-au pus pe toţi să şadă jos. Isus a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer şi le-a binecuvântat. Apoi le-a frânt şi le-a dat ucenicilor să le împartă norodului. Au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimiturile rămase. (Luca 9:14b–17)
Cum am spus, Matei, Marcu și Ioan relatează și ei hrănirea celor cinci mii. Observați, vă rog, că Domnul le dă încă o dată nu atât o sarcină imposibil de îndeplinit, cât o lecție imposibil de uitat: ei trebuiau să învețe (ca și noi, de altfel) că Domnul întotdeauna poruncește imposibilul, pentru a testa credința noastră că El va face lucrul respectiv! După ce prin gestică anticipează euharistia pe care o va institui în ultimele Sale ceasuri dinainte de răstignire, Creatorul, Cel care are grijă de pești și care face ca grâul să crească pe câmp, acum, prin porunca Sa, hrănește mulțimea. Cred că mulți din cei de-acolo au mâncat atunci pentru prima dată în viața lor „pe săturate”! Iar „firimiturile” care au rămas nu erau ceea ce noi am pune astăzi la gunoi, ci erau bucăți de pâine și pește rămase neconsumate.Mai că-mi vine să spun că aveau asigurat și micul dejun următor!
Dumnezeu întotdeauna dăruiește cu preaplin de măsură! Iar în Domnul Isus avem întotdeauna de toate din destul, pentru trup și pentru suflet!
Continuăm să citim în capitolul 9 al Evangheliei după Luca o altă secvență în care se pune problema percepției publice asupra identității Domnului Isus:
Într-o zi, pe când se ruga Isus singur deoparte, având cu el pe ucenicii Lui, le-a pus întrebarea următoare: „Cine zic oamenii că sunt eu?” Ei I-au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii zic că eşti Ilie; alţii zic că a înviat un proroc din cei din vechime.” „Dar voi”, i-a întrebat El, „cine ziceţi că sunt?” „Hristosul lui Dumnezeu!”, I-a răspuns Petru. Isus le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui lucrul acesta. (Luca 9:18–21)
Întrebarea importantă din acest pasaj – atenție: pusă în contextul/pe fondul rugăciunii dimpreună cu ucenicii! – este: „Cine este Isus?” Isus voia să știe cine cred oamenii că este El. Sunt sigur că scopul Său, atunci când a pus această întrebare, a fost să cristalizeze identitatea Sa în mintea lor. Exista și există încă multă confuzie în privința persoanei și divinității lui Isus Hristos. Observați, vă rog, că părerile vehiculate în legătură cu persoana Domnului, redate în răspunsurile ucenicilor, erau preponderent apreciative, însă niciuna nu reprezenta adevărul cu privire la identitatea Sa. Cel mai bun lucru pe care l-a spus Petru vreodată a fost următorul: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (aceasta este afirmația completă, redată în Mat. 16:16).
Trebuie să existe întotdeauna o diferență/deosebire între ce spun oamenii de rând despre Isus, și ce afirmă ucenicii despre Învățătorul lor... Dacă nu e așa, e o problemă! Versetul următor formează în original o singură frază cu vers. 21 – și e de înțeles, pentru că explică practic de ce Învățătorul le-a interzis ucenicilor să-L proclame și popularizeze drept „Unsul”: pentru că mesianitatea întruchipată de Isus este cu totul altceva decât cea războinică și triumfalistă din mentalul evreiesc. Isus Se redefinește în acest sens prevestindu-Și pătimirile, moartea și Învierea; El știa ce urmează să I se întâmple!
Apoi a adăugat că Fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învie. (Luca 9:22)
Este pentru prima dată în această Evangheli când Domnul Isus îi anunță pe ucenici despre moartea Sa iminentă; vă rog să observați că El nu vorbește niciodată despre moartea Sa, fără a menționa învierea. Ulterior, creștinii vor face legătura între prorocirea lui Isaia 53 și cele ce urmau să I se întâmple Învățătorului Isus Hristos.
Pasajul conține nu doar anticiparea patimilor și morții Domnului, ci și avertizarea ucenicilor referitoare la ce-i aștepta pe ei în acest sens, și cum vor trebui să se raporteze și la Domnul Însuși, și la evenimentele prin care va/vor trece, dar și-n perspectiva mărturiei și comportamentului lor de după aceea – toate puse în lumina judecății și veșniciei!
Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va mântui. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi? Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.” (Luca 9:23–26)
Fragmentul acesta este esențial în economia Evangheliei lui Luca. Aici, Domnul nu stabilește o condiție pentru mântuire, ci afirmă care trebuie să fie postura și stilul de viață al celor mântuiți: ucenicul lui Hristos care vrea să-I calce pe urme trebuie să trăiască în renunțare de sine și să fie gata să plătească prețul uceniciei – fără să roșească, să renunțe ori să se dezică de urmarea Învățătorului și de imitarea lui Hristos. Despre asta vorbește Mântuitorul aici: „De oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el…” Au fost cazuri numeroase în istorie și se întâmplă și azi în diverse zone (pentru că realmente creștinismul a rămas cea mai vânată și persecutată credință!) ca urmașii lui Isus să aibă de ales între viață – dacă se leapădă de Hristos – și moarte, dacă nu renunță. Cei ce cred că-și salvează existența dezicându-se (fie și formal) de credință și de Hristos își periclitează de fapt trăirea, și cea terestră, și cea eternă... pe când cel ce merge până la consecința ultimă – moartea, pierderea acestei vieți – fără să renunțe la subiectul credinței lor (Isus Hristos) își va mântui viața în coordonatele sale eterne, și va avea parte de aclamațiile cerului. Locuțiunea aceasta nu este un îndemn explicit la martiriu ca scop al trăirii creștine, ci este o încurajare în credință până la capăt și o consolare pentru cei care eventual vor fi în situația de a-și da viața pentru numele și cauza lui Hristos. Ei nu numai că nu-și vor pierde viața, ci vor câștiga adevărata viață!
Întrebarea retorică „ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi (dacă și-ar pierde sufletul)?” este una dintre marile fraze și teme lăsate omenirii de Isus Hristos, și de către creștinismul care a conservat-o, pe paginile Noului Testament. Dragul meu ascultător, ce fel de creștin ești tu? Autentic și mântuit este doar cel care Îl recunoaște, Îl slujește și Îl glorifică în orice situație pe Mântuitorul Isus Hristos! Și acest lucru este foarte important cu atât mai mult în zilele noastre!
Dar scurtul discurs fundamental al Domnului Isus se încheie cu următoarele cuvinte:
„Adevărat vă spun, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:27)
Simon Petru ne interpretează aceste cuvinte (în 2 Petru 1:16–18). El afirmă că a întrezărit Împărăția. Unde? Pe Tabor, unde se afla cu Domnul când a asistat la revelarea unui crâmpei al Împărăției. Eu cred că un martor ocular știe mai bine ce s-a întâmplat acolo decât toți teologii moderni care nu au fost prezenți la acel eveniment. Ce scrie Petru în epsitola sa se referă la episodul redat în continuare de Luca: (Luca 9:28-29)
Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi S-a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare.
În rugăciune fiind, și sub ochii ucenicilor Săi, înfățișarea Domnului a suferit o „transformare”; termenul grecesc metamorphon este tradus în română metamorfoză – ceea ce a avut loc acolo a fost ceva similar trecerii omizii din stadiul de cocon în cel de fluture. Schimbarea la față scoate în evidență nu divinitatea, ci umanitatea Domnului Isus. Schimbarea aceasta trebuie să fie țelul omenirii. Când Îl vezi pe Isus Hristos transformat acolo pe munte, vezi exact ceea ce urmează să se întâmple în ziua când vom fi și noi transformați: morții vor învia, iar cei care vor fi în viață vor fi schimbați, metamorfozați. Atunci toți vor fi transformați și aduși în prezența lui Dumnezeu.
Din text trebuie să mai înțelegem nu că o lumină puternică a strălucit ca un reflector deasupra Lui, ci că o lumină strălucitoare ieșea din trupul Lui. Dacă unii se întreabă dacă vom purta haine în cer, eu cred că mai degrabă nu vom avea nevoie de ele, deoarece vom fi îmbrăcați într-o asemenea lumină a gloriei, ca Domnul nostru pe Tabor.
Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă şi vorbeau despre sfârşitul Lui pe care avea să-l aibă în Ierusalim. (Luca 9:30–31)
Moise, reprezentantul Legii, și Ilie, reprezentantul profeților, depuneau mărturie cu privire la Isus. Sunt proape convins că vorbeau despre apropiata moarte a lui Hristos. Pavel spune că Legea și profeții mărturisesc despre Evanghelia pe care o predica el. Evanghelia nu este deloc în opozițe cu Vechiul Testament. „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii” (Rom. 3:21). Legea și prorocii ne descoperă faptul că singura modalitate prin care putea Dumnezeu să ne salveze era prin neprihănirea obținută prin credință. În Vechiul Testament, acest lucru se realiza prin aducerea unei jertfe. Sistemul sacrificial era esența sistemului mozaic. Acel miel care era jertfit pe altar Îl simboliza pe Hristos care avea să moară pentru păcatele noastre. Profeții, de asemenea, au vorbit despre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.
Petru şi tovarăşii lui erau îngreuiaţi de somn; dar, când s-au deşteptat bine, au văzut slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau împreună cu El. În clipa când se despărţeau bărbaţii aceştia de Isus, Petru a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” Nu ştia ce spune. (Luca 9:32–33)
Sigur că Simon Petru are ceva de spus! El mai mereu simțea nevoia să vorbească, și poate gândea că are ceva important de spus. Luca, însă, comentează sec: „Nu știa ce spune.” Mulți oameni, ca Petru, spun multe cuvinte pioase, dar găunoase. Petru sugerează chiar să facă acolo trei colibe, plasându-i (nu știu cât de conștient) pe Moise și pe Ilie pe același nivel cu Isus Hristos, chiar dacă Îl pune pe Domnul primul pe listă. Multe cărți îi numesc pe Buddha, Mahomed, Moise, Hristos ca fondatori de religii. Poate vă sună ciudat, dar Hristos n-a întemeiat nicio religie! El a transmis mesajul Tatălui și a murit pe cruce pentru păcatele lumii; noi nu suntem salvați printr-o religie, ci prin Hristos! Îmi amintesc că teologul și învățătorul Harvey Carrol spunea adesea: „Când am venit la Hristos, am renunțat la religie.” Fiecare om trebuie să renunțe la religie și să vină la Hristos!
Pe când vorbea el astfel, a venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; ucenicii s-au înspăimântat, când i-au văzut intrând în nor. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi.” Când s-a auzit glasul acela, Isus a rămas singur. Ucenicii au tăcut şi n-au spus, în zilele acelea, nimănui nimic din cele ce văzuseră. (Luca 9:34–36)
Copleșit de bucuria și onoarea de a putea încheia acest episod în ecoul afirmației lui Dumnezeu despre Domnul Isus, vă mulțumesc pt atenție și interes. Pe curând!