Tuesday Jun 25, 2024
Luca 4:16-44 | Itinerar Biblic | Episodul 211
Stimați ascultători, sper că ne reîntâlnim nu întâmplător, nici doar pentru că n-aveați altceva mai bun de făcut, și nici măcar de curiozitate – ci pt că ați înțeles valoarea și importanța Cuvântului lui Dumnezeu pe care vi-l deschide acest program, și vreți să-I acordați lui Dumnezeu locul care I se cuvine în viața dvs... pt ca El să vă acorde locul pregătit special fiecăruia, în veșnicia prezenței Sale!
Vă reamintesc, suntem în cea mai consistentă Evanghelie sinoptică, varianta semnată de Luca (dar inspirată de același Duh Sfânt care a fost la lucru și-n cazul celorlalte trei Evanghelii, și-n apariția întregii Biblii, de altfel). Am început data trecută să privim capitolul 4, și-am atribuit destule minute reflecției la unul dintre cele mai importante evenimente ale începutului Evangheliei: ispitirea lui Isus Hristos de către diavol, în pustie, după un post de 40 de zile (40 fiind în Biblie un număr asociat încercării, testării). Am spus, și merită repetat pentru cei care fie n-au fost atenți, fie n-au fost pe recepție – că întreita ispitire a Domnului Isus a vizat trei domenii în care fiecare din noi vom fi ispitiți: fizic, psihic și spiritual... (Peste decenii, apostolul Ioan va sintetiza lupta omului cu sine și cu ispitele exterioare prin formula cuprinsă în prima sa epistolă, cap. 2 vers. 16: „pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii”, care au proveniență lumească, nu divină.) Iar răspunsurile și atitudinea Mântuitorului pot constitui de aceea garanții și pentru biruința noastră!
Așadar, confirmat prin botez (atestat de prezența la fața locului a întregii Trinități), apoi încercat și biruitor prin testul dur al ispitirii din pustia Iudeei, Isus Își începe misiunea publică. (Sunt dacă vreți și aceste etape o recomandare și-un model de abordare a vieții și de implicare în slujirea creștină, în care nu-i de ajuns doar să vrei sau să n-ai nimic împotrivă!) Domnul revine în Galileea și-i învăța pe oameni în sinagogă, fiind lăudat și apreciat... dar nu unanim, cum vom vedea imediat! Această atitudine pozitivă, favorabilă față de Domnul Isus este întreruptă... în Nazaret – locul unde crescuse și unde locuia familia Sa! Această excepție greu de înțeles va deveni paradigmatică și fundament pt celebra afirmație hristică „Niciun proroc nu e bine primit în patria lui!” (cu variantele specifice fiecărei Evanghelii, și intrată în mentalul universal cu formula generalizatoare „nimeni nu-i proroc în țara lui”)
Deși pare un eșec, să înțelegem bine că aceasta era o excepție! Atitudinea reținută și mai degrabă ostilă din Nazaret face notă discordantă în entuziasmul cvasi-generalizat care-L însoțea pe Isus în toată Galileea. Cred că insistând pe acest episod, Luca se gândește la audiența/publicul țintă al Evangheliei sale, care sunt ne-evreii, păgânii, pe care vrea să-i încurajeze arătându-le că Biserica nu înseamnă doar sinagoga! Domnul Isus a venit la ai Săi, dar ai Săi nu numai că nu L-au primit – ci au și căutat să-L linșeze (cum vom vedea imediat!) Dar tuturor celor ce L-au primit... și-o fac încă! – le-a dat dreptul (nu doar să se numească, ci) să devină copii ai lui Dumnezeu!
Pe scurt, pasajul care urmează este socotit de unii unul din cele mai frumoase incidente menționate în Cuvântul lui Dumnezeu, iar de alții o relatare tristă și dezonorantă pentru concetățenii lui Isus Hristos, și chiar pentru umanitate! Oricum, următoarele versete se constituie într-o relatare profundă, din care rămâi cu ceva citind-o. Iată cum o redă doctorul Luca:
A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.” (Luca 4:16–21)
Trebuie să știți că acest episod apare doar în Evanghelia lui Luca și fie și numai pentru atât – nu poate fi trecută ușor cu vederea. Așadar, Domnul Se întoarce în orașul Său natal. În general, orașul natal este mândru de orice fiu al său care devine faimos. Vom vedea însă că și această regulă este întărită prin excepții (precum cea de față!)
După cum obișnuia în ziua de Sabat, Isus a mers la sinagoga din Nazaret. Observați, vă rog, că El nu a fost adeptul și nu a promovat falsa idee că te poți închina lui Dumnezeu în natură la fel de bine ca în locul ales (clădirea amenajată) pentru aceasta. Ca excepție, sunt de acord, dar nu ca regulă! M-am cam săturat să-i tot aud pe unii spunând foarte pios că ei se pot închina lui Dumnezeu în timpul jocului de golf de duminică la fel de bine ca la biserică. Și mie-mi place să joc golf – continuă JVMcGee – dar vreau să le pun o întrebare: „Când îți iei geanta de golf duminică dimineața, mergi să te închini lui Dumnezeu sau să joci golf?” Adevărul este că acești oameni nu au nici cea mai mică intenție de a se închina lui Dumnezeu pe terenul de golf. Duminică dimineața mergi la biserică pentru a te închina lui Dumnezeu și mergi pe terenul de golf pentru a juca golf. După aceeași logică simplă, Domnul Isus obișnuia ca în ziua de sabat să meargă la sinagogă (bine, nici nu cred că L-aș fi văzut vreodată pe terenul de golf, decât poate ca să-i evanghelizeze pe cei ce pierdeau timpul pe-acolo!)
În timpul vieții pământești a Domnului nostru, sinagoga era una dintre cele mai importante instituții religioase a evreilor; se pare că ea a luat ființă în timpul captivității babiloniene, când evreii se aflau departe de țara în care s-au născut, unde nu aveau nici Templu și nici altar. Simțeau, fără-ndoială, nevoia să se adune în jurul celor care erau mai pioși și mai temători de Dumnezeu, pentru a lua parte la închinare și a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. În Ezechiel (14:1 și 20:1) citim că bătrânii se adunau în jurul prorocului Ezechiel, ceea ce este foarte posibil să se fi întâmplat într-un cadru asemănător cu sinagoga.
După întoarcerea din exil, sinagoga s-a păstrat, la început din considerente aproape exclusiv didactice, fiind folosită doar pentru a prezenta expuneri din Legea mozaică. Mai târziu, însă, acestor expuneri li s-a adăugat și un timp de rugăciune și predicare. În orice caz, scopul primordial al sinagogii era învățarea Legii, popularizarea ei către toate clasele de oameni. Există mărturii istorice că în sec. I slujba de sabat într-o sinagogă palestiniană cuprindea: intonarea unui psalm; recitarea rugăciunii Sh’ma Israel, lectura unui pasaj din Tora și-a unui pasaj din Profeți. Urma o predică pe marginea lecturii. Slujba se încheia cu binecuvântarea mai-marelui sinagogii (un rabi local) și cu rostirea binecuvântării aaronice din Numeri 6:24-26 (care în zilele noastre se citește predilect la binecuvântarea pruncilor la intrarea lor în congregație). De asemenea, se știe că în vremea Domnului nostru existau sinagogi în toate așezările mai mari din țară.
Iată deci că aflăm ce făcea Hristos în cel puțin una din zilele săptămânii din timpul anilor vieții Sale pe pământ despre care nu ni se dau informații în Evanghelii. Nu știm prea multe despre ce făcea în celelalte zile ale săptămânii, decât că era tâmplar și lucra. Însă tocmai am citit că în fiecare a șaptea zi (de sabat) Domnul avea obiceiul să meargă la sinagogă. Mergea să se închine în locul destinat pentru aceasta, pentru că acolo putea să propovăduiască voia și planul Tatălui Său, să explice Cuvântul și să mărturisească.
Întors deci acasă în ținutul Său natal, pentru o vreme, și mergând la sinagogă... I se dă Cartea și începe să citească din ea. Domnul Isus citește din Isaia. În acea vreme, Biblia nu era împărțită în capitole și versete, dar dacă ar fi fost, Isus ar fi citit pasajul din Isaia 61:1–2. Este important să observăm unde întrerupe citirea, căci nu mai citește și pasajul care anunță „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru…” Termină deci lectura textului destul de abrupt, închide Cartea, o înapoiază slujitorului de la sinagogă... și Se așază. Este uimitor deci că Domnul nu citește textul nici măcar până la sfârșitul propoziției, ci încheie mai înainte, adică (după traducerea pe care o avem noi) s-a oprit la virgulă (deși, în textul de atunci, nu existau virgule). Nu a vrut să pomenească de „ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru” și nu a menționat nimic din ceea ce urma după textul citit. Știți de ce? Domnul Isus a privit la mulțimea de oameni din fața Sa și a spus: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.”
Avem aici un pasaj din Scriptură care urma să se împlinească până la virgulă, restul urmând să se împlinească abia la a doua Sa venire. Ziua răzbunării nu venise încă... însă ce este această zi a răzbunării? Este acea vreme despre care Dumnezeu a spus: „Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire” (Ps. 2:8). Cum va moșteni Domnul neamurile? „Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (Ps. 2:9). În acest fel va prelua Domnul stăpânirea lor și aceea va fi ziua de răzbunare. Aceea este marea Zi a Domnului, care va avea loc la cea de-a doua Lui venire! Domnul a venit prima dată să predice Evanghelia celor săraci, ca aceștia să fie mântuiți. El a venit cu ungerea Duhului Sfânt pentru a aduce mesajul măreț al salvării... iar noi încă trăim acea zi, ziua Evangheliei. Însă, când va veni a doua oară, atunci va fi ziua răzbunării!
Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?” (Luca 4:22)
Să recapitulăm: Isus citește pasajul din Isaia... afirmă că profeția se împlinise sub ochii lor... cei prezenți Îl aprobă și-L binecuvântează, mirându-se totuși de performanțele și competența „fiului lui Iosif”. Le înțelegem într-un fel stupoarea: cum putea fiul lui Iosif, un simplu tâmplar, să fie... Mesia?! Luca scoate astfel în evidență faptul că El a luat asupra Lui umanitatea noastră... și nu trece sub tăcere nici intervenția critică, fără menajamente, a Domnului Isus – care pare fără legătură cu profeția lui Isaia și în răspăr cu atitudinea binevoitoare de până atunci a audienței. Tocmai acest discurs stârnește mânia audienței:
Isus le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi»; şi Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.»” „Dar”, a adăugat El, „adevărat vă spun că niciun proroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la niciuna din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei; şi totuşi niciunul din ei n-a fost curăţat, afară de Naaman, sirianul.” (Luca 4:23–27)
Personal, consider că aparenta inadecvare a discursului Mântuitorului la ceea ce se discutase înainte ține mai degrabă de lacune de redactare (ca și cum, dorind să preia și să reformuleze din mai multe surse, evanghelistul ar pierde firul logic al povestirii).
Termenul tradus aici „adevărat vă spun” (sau în alte locuri „adevăr grăiesc vouă”, sau „adevărat, adevărat vă spun”) – termenul original aici este „amin”, cuvânt de origine ebraică, însemnând „într-adevăr”, sau „așa să fie” (atunci când încheie o rugăciune). Cu același sens și-n aceeași poziție apare și-n NT cel mai adesea. Doar Domnul Isus (și numai El!) introduce această inovație de a-l plasa – în câteva rânduri – la începutul enunțului, ca și cum ar consfinți de la bun început împlinirea a ceea ce urmează! Nu e vorba de o promisiune, ci de afirmarea unei realități efective, certe!
Domnul Se dovedește un bun cunoscător al istoriei biblice și-al Cuvântului Sfânt, dând două exemple de profeți din VT (Ilie și Elisei), și menționând două persoane dintre neamuri, care trăiau în afara țării Israelului – văduva din Sarepta și Naaman din Siria – în viețile cărora Dumnezeu a lucrat în mod miraculos. El încearcă să le arate că ei, propriul Său popor, ar putea pierde o mare binecuvântare, din cauză că nu vor să recunoască cine este El. Astfel, ei devin ca acele multe văduve și acei mulți leproși din Israel care nu au fost vindecați în vremea lui Ilie. Din nou, și acesta mi se pare un mesaj pe care Luca are grijă să-l sublinieze pentru audiența sa ne-evreiască!
Și sigur că aceste cuvinte nu au cum să convină co-naționalilor lui Isus, care se văd puși în inferioritate în ilustrațiile Celui pe care tocmai Îl lăudaseră...
Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până în sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo. (Luca 4:28–30)
Enervați că unul de-al lor acordă mai mult credit și prioritate păgânilor, concetățenii lui Isus hotărăsc ad-hoc să-L linșeze! Terenul din jurul Nazaretului pare să fi fost destul de accidentat, iar ei L-au urcat pe un deal, vrând să-L arunce de-acolo. (O tradiție ulterioară fixează scena – mai credibil – la vreo 3-4 km mai departe!) Acest moment Îl atestă pe Isus Hristos ca divin desemnat pentru o lucrare majoră, care nu putea fi periclitată de premature elanuri nesăbuite (fie și colective!) Așa se explică seninătatea și calmul miraculoase care-L detașează și-I asigură ieșirea din strânsoarea mulțimii – pe cât de înfuriate, pe atât de neputincioase (parcă revedem mulțimea orbită de la ușa lui Lot – Gen. 19:11).
Important deci rămâne că Domnul Isus (Luca 4:31)
S-a coborât în Capernaum, cetate din Galileea, şi acolo învăţa pe oameni în ziua Sabatului.
Iată-l deci pe Isus mutându-și „cartierul general” la Capernaum, pentru a-Și continua lucrarea. Și începând cu acest verset și până la sfârșitul capitolului parcă beneficiem de invitația de a petrece o zi cu Domnul Isus. Cred că mulți dintre noi și-ar fi dorit șansa asta de a petrece o zi cu El, pe vremea când era pe pământ. Luca ne oferă această posibilitate!
Atât Matei, cât și Marcu consemnează faptul că Domnul Isus Își mută sediul central din Nazaret, în Capernaum, lângă Marea Galileei, din cauză că intrase în dizgrația celor din orașul Său. Va veni însă o zi când Domnul Isus va spune și celor din Capernaum: „Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi coborât până în Locuinţa morţilor” (Luca 10:15). Ce șansă avuseseră și locuitorii cetății Capernaum, atunci când Domnul Isus alesese să locuiască în mijlocul lor pentru o vreme – și să le fie învățător în sinagogă în ziua de sabat! Morala: Lumina creează responsabilitate!
Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere. (Luca 4:32)
Dacă locuitorii Nazaretului erau mirați de înțelepciunea și profunzimea Domnului, iată-i pe cei din Capernaum uimiți de-a binelea! Domnul nu vorbea precum cărturarii sau fariseii cu care erau învățați, ci ca unul care avea putere de convingere și autoritate divină.
În sinagogă se afla un om care avea un duh de drac necurat şi care a strigat cu glas tare: „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne prăpădeşti? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” Isus l-a certat şi i-a zis: „Taci şi ieşi afară din omul acesta!” Şi dracul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău. Toţi au fost cuprinşi de spaimă şi ziceau unii către alţii: „Ce înseamnă lucrul acesta? El porunceşte cu stăpânire şi cu putere duhurilor necurate, şi ele ies afară!” Şi I s-a dus vestea în toate împrejurimile. (Luca 4:33–37)
Sub ochii lor, autoritatea lui Isus nu se manifestă doar în cuvânt, ci și asupra lumii spirituale și chiar demonice! Domnul Isus a scos un demon dintr-un om, după ce a avut chiar un scurt dialog cu acel demon. Trăim într-o vreme în care demonismul și-a ridicat din nou capul său cel urât și închinarea înaintea lui Satan este o realitate. Nimic nou sub soare! Demonii erau activi în vremea Domnului nostru, la fel cum sunt și acum. Este foarte dificil să explicăm unele din acțiunile și crimele îngrozitoare care se comit (chiar dacă sunt realizate sub influența drogurilor), fără să recunoaștem că autorii lor se află sub puterea și controlul direct al lui Satan.
După ce a ieşit din sinagogă, a intrat în casa lui Simon. Soacra lui Simon era prinsă de friguri mari, şi L-au rugat pentru ea. El S-a plecat spre ea, a certat frigurile şi au lăsat-o frigurile. Ea s-a sculat îndată şi a început să le slujească. (Luca 4:38–39)
Se pare că, după ce a plecat de la sinagogă, Domnul a mers acasă la Simon Petru, probabil ca să ia prânzul acolo. Tocmai săvârșise prima minune în Capernaum – urma a doua! Pe când se afla acolo, El a vindecat-o pe soacra lui Petru, care avea febră mare. Severitatea bolilor era indicată de nivelul febrei. Soacra lui Petru avea febră mare, deci boala era gravă. Domnul nostru a certat febra, care era precum un câine sălbatic scăpat din lesă. Domnul nostru s-a purtat la fel și cu păcatul. Iar soacra lui Simon, vindecată instant, s-a ridicat și și-a luat locul între ceic e urmau să le slujească la masă.
Când Domnul Isus Hristos vindeca pe cineva, vindecarea nu venea în mod treptat, ci avea loc chiar atunci. Era ceva uimitor!
Am auzit nu demult de o adunare condusă de un „vindecător prin credință”. Se spune că un olog a fost condus în față unde a fost declarat vindecat, iar apoi a fost dus înapoi la loc, șchiopătând. Apoi, a venit în față cineva care spunea că suferă de cancer la organele interne. Vindecătorul l-a declarat imediat vindecat de cancer. Este uimitor cum oamenii acceptă astfel de mărturii. Ologul de ce nu a fost vindecat pe loc? Dacă Domnul nostru l-ar fi vindecat, omul s-ar fi făcut bine pe loc. Sunt unii care întreabă: „Nu crezi în vindecarea divină?” Însă replica mea la o astfel de întrebare este: „Există un alt fel de vindecare decât cea divină?” Orice vindecare este divină și asta ne spune și doctorul Luca. Medicii însă nu recunosc întotdeauna acest lucru. Iar așa-zișii vindecători, nici atât!
Un medic foarte bun, membru al bisericii mele din Texas, mi-a spus odată: „Eu îmi fac partea mea, însă Dumnezeu vindecă. Eu scot partea care deranjează trupul, însă Dumnezeu este Vindecătorul!” Acesta este adevărul! (Luca 4:40–44)
La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boli, îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei şi-i vindeca. Din mulţi ieşeau şi draci care strigau şi ziceau: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Dar El îi mustra şi nu-i lăsa să vorbească, pentru că ştiau că El este Hristosul. Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Noroadele au început să-L caute în toate părţile şi au ajuns până la El: voiau să-L oprească să nu plece de la ei. Dar El le-a zis: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.” Şi propovăduia în sinagogile Galileei.
Ziua Domnului Isus începuse de dimineață, pe când El învăța în sinagogă, iar acum este seara târziu... dar aglomerația nu se liniștește! Domnul nu face baie de mulțime, ci trece pe la fiecare, atingându-i și vindecându-i. Evanghelistul Matei, atunci când relatează acest eveniment, citează din cartea profetului Isaia: „Ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»” (Mat. 8:17). Domnul vindeca într-un mod care ne amintește de Isaia 53:4: „El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”.
Pe Golgota, Domnul a purtat suferințele și durerile poporului nu doar în mod empatic, ci cât se poate de concret... chiar dacă Israel Îl considera atunci că e lovit de Dumnezeu, așa cum zic și azi destui... El nu i-a vindecat pe acei oameni pe baza credinței lor, cel puțin din câte știm noi, ci inima Lui plină de milă L-a determinat să acționeze în favoarea lor.
Și nouă ni se spune astăzi să avem o astfel de inimă plină de milă: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos” (Gal. 6:2). Cu ajutorul Lui, pe curând!