Tuesday Jun 25, 2024
Luca 24:28-53 | Itinerar Biblic | Episodul 240
Dragi prieteni, iată-ne ajunși pe ultima pagină a Evangheliei scrise de Luca sub insuflarea Duhului Sfânt. Pentru că dorim să vă ținem pe cât mai mulți aproape, ba chiar crescând în plăcerea de a citi și descoperi singuri alte taine și-nțelesuri – nu ne-am propus să atingem profuzimile, dar nici să trecem în marș superficial printr-o asemenea mină de aur a învățăturii evanghelice, precum această scriere... O spunem încă o dată, și-o vom mai tot afirma-o, pt că acesta va fi ritmul pe care încercăm să-l păstrăm în parcurgerea cărților Scripturii: împreună desțelenim... și-n plus: ne-ncurajăm să lucrăm și singuri, pentru ca prin studiul personal să descoperiți și alte nestemate ale diverselor texte biblice parcurse.
Dincolo de tipul scrierii biblice (istorică, profetică, poetică, didactică, sapiențială, escatologică etc.), de proveniența, mesajul sau audiența cărții, sau de autorul uman, nu uităm niciun moment că avem de-a face cu inspirația divină și cu forma scrisă a planului și voiei lui Dumnezeu, aduse la cunoștința noastră prin harul și bunăvoința Lui suverană, care voiește ca niciun om să nu piară, ci toți să vină la pocăință! Viața veșnică este mesajul Bibliei, și este darul lui Dumnezeu – care depinde de Dătător (care l-a dat și care a plătit din greu pentru el) dar și de primitor; pentru că Tatăl nu silește pe nimeni!
În finalul episodului precedent, poate că vă amintiți, Domnul Isus cel înviat explica intens și detaliat Cuvântul lui Dumnezeu celor doi ucenici descurajați, alături de care mergea de o bună bucată de vreme pe drumul spre Emaus, și care – din diverse și enigmatice motive – încă nu-L recunoscuseră! Încercând să le explice temeinicia și semnificațiile celor întâmplate, și către ce conduceau ele, Domnul Isus – adresându-li-se familiar și drastic – îi admonestează pentru necredința și neștiința scripturală pe care le vădeau în disperarea lor, și ne ajută și pe noi – dacă citim atent măcar pasajul acesta remarcabil (vv.13-35) din ultimul capitol (24 din Ev. lui Luca) – să ne corectăm ca să evităm extremele: să nu venerăm doar un Isus omenesc; să nu ne închinăm doar unui Hristos ceresc, triumfal... ci să punem accentul pe deplinătatea Scripturii! „Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” (Luca 24:26–27)
Domnul a început de la Moise şi de la prooroci, pentru că Moise și proorocii vorbiseră despre El. Moartea și învierea Domnului Isus împliniseră profețiile lor. Cred că fiecăruia ne-ar fi plăcut să fim acolo în seara aceea și să-L ascultăm pe Domnul vorbind! Domnul cel înviat a subliniat apăsat cel puțin două lucruri esențiale pentru înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu – cerințe simple, dar fundamentale. În primul rând, trebuie să avem credință în Biblie. Domnul i-a mustrat cu îndrăzneală pe cei doi, când le-a/ne-a spus: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii!” Blaise Pascal (cunoscutul savant, gânditor și moralist francez) a rostit următoarele cuvinte: „Cunoștințele umane trebuie înțelese pentru a fi crezute, însă cunoașterea divină trebuie crezută pentru a fi înțeleasă.” Eu sunt de părere că Biblia este o carte închisă pentru critic și pentru necredincios; ei pot afla câte ceva de acolo, însă pierd esența mesajului. Pe de altă parte, un suflet simplu, a cărui inimă vine smerită și cu credință înaintea lui Dumnezeu, va fi iluminată de Duhul Său cel Sfânt și ochii săi vor fi deschiși. Mari oameni din trecut au venit la Scriptură pentru a primi lumină și viață în momente de întuneric și criză. Nu este cel mai inteligent lucru să-ți bați joc de Biblie, pentru că Domnul a spus că „Ești nebun dacă nu crezi!” Iar eu prefer să fiu simplu, lipsit de subtilitate și rafinament, decât să fiu nebun.
Apoi, Domnul spune că Biblia nu poate fi înțeleasă decât cu ajutor divin, pentru că doar intelectul uman pur și simplu nu este suficient pentru a putea înțelege adevărurile sale. (Vom ajunge imediat și-n versetul 45 unde scrie: „Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.” ) Apoi, în 1 Corinteni 2:14, Pavel declară: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” Există lucruri care sunt deasupra puterii de înțelegere a omului și numai Duhul Sfânt ni le poate arăta.
Așa că, rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Ps. 119:18) Trebuie să ne apropiem cu credință și cu smerenie de Cuvântul lui Dumnezeu... să ne deprindem să-l citim și să-l prețuim... Iar când citim, fie ca Duhul lui Dumnezeu să ne ajute să înțelegem ce trebuie și s-o trăim ca atare!
Reluăm citirea cap. 24 de la vers. 28:
Când s-au apropiat de satul la care mergeau, El S-a făcut că vrea să meargă mai departe. Dar ei au stăruit de El şi au zis: „Rămâi cu noi, căci este spre seară, şi ziua aproape a trecut.” Şi a intrat să rămână cu ei. (Luca 24:28–29)
Chiar dacă textul folosește „stăruit” ca să descrie demersul ucenicilor captivați deja de felul Domnului de a le prezenta Scriptura, Hristosul înviat și glorificat vrea și abia așteaptă să aibă părtășie cu cei care sunt ai Săi, cu cei care se-ncred în El. Ei au vrut ca El să rămână cu ei, și Domnul a acceptat, după ce S-a asigurat că era dorința lor sinceră ca El să rămână.
Când stai la masă, este cel mai bun moment să împărtășești despre Hristos. Nu e nimic greșit să dai o masă la biserică, cu condiția ca în centrul atenției să nu fie un solist, un conferențiar sau un al tip de performer. Avem prea multe programe de biserică din care Isus Hristos nu prea face parte. Pentru a avea parte cu adevărat de părtășie și binecuvântare, El trebuie să fie în mijloc și să frângă pâinea – adică să ni Se împărtășească!
Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea; şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. Şi au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:30–32)
Este curios că nu gazda face gestul de frângere și binecuvântare a pâinii – ci Musafirul cel special. Practic avem de-a face cu o a doua cină cea de taină, doar că participanți sunt doi ucenici din afara cercului apostolilor li s-a descoperit la frângerea pâinii. Cateheza de pe drum era urmată și confirmată de momentul deschiderii ochilor, din timpul cinei. De remarcat simultaneitatea revelației și a dispariției inexplicabile a Domnului! Deschiderea Scripturilor de către Domnul pe drum a fost urmată de deschiderea ochilor ucenicilor la frângerea pâinii, și de deschiderea – chiar dacă tardivă – a inimilor celor doi. Spun „tardivă” în sensul relației cu Domnul cel înviat, pentru că în sensul kerigmei/proclamării Evangheliei deschiderea ochilor și inimii lor a fost valorificată aproape instantaneu – cum citim mai departe (Luca 24:33–35):
S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei, adunaţi la un loc şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.” Şi au istorisit ce li se întâmplase pe drum şi cum l-au cunoscut la frângerea pâinii.
Absolut remarcabilă „trezirea” la viață a celor doi (transformarea din abătuții de pe drumul spre Emaus, în entuziaștii care n-au mai ținut cont de oboseală ci au făcut imediat cale-ntoarsă mânați de unica dorință de a împărtăși (de fapt: de a confirma și ei!) vestea Învierii! Tristețea se transformase în bucurie, oboseala în energie, frica în îndrăzneală!
Fapt la fel de remarcabil este că i-au găsit pe ceilalți ucenici împreună; știu că poate ați vrea să știți cum de se regrupaseră așa de rapid apostolii, unde/în ce casă se vor fi întâlnit, de ce?!... dar cel mai important dincolo de toate este că erau împreună să se îmbărbăteze, să se roage, să se organizeze probabil, să hotărască ce au de făcut în continuare... Nici nu apucaseră să digere vestea că Domnul înviase și Se arătase lui Simon Petru în particular (chiar dacă nu avem detalii despre această întâlnire privată, ea este rezonabilă: Domnul și aprigul lui ucenic Petru aveau ceva de rezolvat: n-ați uitat cred că Simon se lepădase de Domnul, iar refacerea părtășiei trebuia să aibă loc doar între Petru și Domnul său!), când iată că apar și cei doi ucenici: obosiți, surescitați și plini de bucuria întâlnirii... cu Domnul! Probabil că e vorba de o confirmare reciprocă, pentru că nu e exclus ca și cei doi să mai fi păstrat un dram de îndoială față de identitatea Însoțitorului și Învățătorului de la Emaus, care dispăruse misterios... or, cele două arătări deja se completau între ele, și se adăugau veștii deja notorii că femeile care se duseseră să-I ungă trupul Domnului pentru înmormântare găsiseră mormântul gol...
Și-atunci, apoteotic dar liniștit, natural deși miraculos, ca pentru a Se explica singur,
Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” (Şi, după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.) (Luca 24:36–40)
Parcă tot nu-mi vine să cred: ei discutau și se asigurau unii pe alții că Domnul lor înviase, că Se arătase unora dintre ei – iar când li Se arată lor, înlemnesc de frică! Pe de altă parte, sunt sigur că și noi am fi reacționat la fel dacă am fi fost acolo! Sunt mulți care și azi (după două milenii de creștinism) privesc cu reținere relatările Învierii, așa că cei ce le trăiau la prima mână, pe viu, trebuie cu atât mai mult înțeleși!
Pe de altă parte, Domnul probabil că nu Se miră, dar nici nu Se bucură că Învierea Sa este încă privită cu îndoială, de aceea îi invită pe ucenici să se convingă singuri, pe bază de atingere, că nu au de-a face cu un spectru, sau cu un trup imaterial! Probabil că mâinile și picioarele Lui păstrau urmele chinurilor dinainte sfârșitului Său pe cruce. Episodul acesta va fi reeditat peste câteva zile și față de Toma, ucenicul absent care nu se lasă ușor înduplecat.
(Aș mai vrea doar să menționez că din trupul glorificat al Domnului Isus un lucru sigur lipsea: sângele, care fusese vărsat pe cruce! Oricum, este evident că nu a mai fost același trup ca înainte de răstignire: chiar dacă aparența și funcționalitatea se păstraseră, capacitățile erau superioare. Cred că nu greșim dacă vorbim despre un trup intermediar al Domnului în această perioadă dintre Înviere și Înălțare, pentru că este cert că Domnul nu era nici în trupul glorificat pe care-l va avea în eternitate!)
Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor. (Luca 24:41–43)
Nu putem să nu remarcăm din nou modificările bruște de comportament ale ucenicilor: de la groază, la bucurie; dar Domnul pare că vrea mai mult de la ei (pentru că nu putea fonda Biserica și misiunea mondială pe sentimente și emoții!). Așa că, pentru a le induce siguranță, certitudine, încredere, Domnul îi coboară cu picioarele pe pământ... Doctorul Luca ne prezintă aici o adevărată lovitură de maestru: dovada că Domnul și Mântuitorul nostru a fost o ființă umană este faptul că a mâncat în fața lor, deci funcționa ca o ființă umană, ca un trup omenesc! (Ioan va păstra în Evanghelia Sa episodul consumării de pește fript de către Domnul înviat, plasat într-un alt context însă, vom vedea la momentul respectiv) (Luca 24:44–45)
Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.” Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.
Domnul Isus Își începuse lucrarea pământească interpretând Scripturile, și o încheie făcând același lucru – absolut necesar, de vreme ce ucenicii, care știau Cuvântul Său, pur și simplu nu-l crezuseră! Ni se spune în Biblie: „Cei ce caută pe Domnul înțeleg totul!” Ca să poți înțelege Biblia, trebuie ca Duhul lui Dumnezeu să-ți deschidă mintea și inima. Numai Duhul Sfânt poate face ca orice înveți din Scriptură să fie real în viața ta.
Apoi să reținem că avem aici de-a face cu o altă „deschidere” datorată Învierii: mințile ucenicilor devin permeabile la puterea Cuvântului lui Dumnezeu, nu doar citit/cunoscut, ci înțeles prin Duhul Sfânt. Mâncând și lăsându-Se atins, Domnul pare că le deblochează ucenicilor simțurile și rațiunea, ajutându-i să priceapă nu doar ce știau deja, ci și ceea ce aveau de făcut în continuare:
Şi le-a zis: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învie a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri. Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24:46–49)
Observați, vă rog, perspectiva globală a acestor versete; Evanghelia aceasta (mântuirea prin pocăință și credința în jertfa și învierea lui Hristos) trebuie să ajungă până la marginile pământului. Metoda de lucru aleasă de Domnul a fost ca oamenii să meargă și să depună mărturie, iar mesajul era că El a murit și a înviat din morți și că, prin credința în El, păcătoșii puteau fi salvați. Călăuza și combustibilul necesare pentru a duce mesajul lumii întregi era Duhul Sfânt – El este puterea promisă aici de Domnul Isus. Peste numai 10 zile, această resursă li se va da din belșug... și durează până în zilele noastre!
Deci sarcina ucenicilor și-a credincioșilor nu este transformarea socială a lumii, nu este revoluția mondială, nu este înlăturarea sărăciei sau violenței, generalizarea bunăstării și a sănătății, sau prelungirea vieții fizice... Nici răspândirea unor idei politice, filozofice sau trenduri culturale, nici măcar unitatea religioasă e lumii sau a omenirii! Ceea ce li s-a (și ni s-a) încredințat este propovăduirea pocăinței și a iertării păcatelor, care asigură accesul în Împărăția sfântă și veșnică a lui Dumnezeu! Nimic mai mult, nimic mai puțin!
Înainte de a parcurge ultimul pasaj al Evangheliei după Luca, să sintetizăm concis că în ziua Învierii Mântuitorul înviat S-a întâlnit cu: 1. Femeile care au venit la mormânt; 2. Maria Magdalena (ambele dimineață); apoi 3. Cu Simon Petru (nu se știe exact momentul); 4. cu ucenicii pe drumul spre Emaus (după-amiază spre seară); 5. Cercul ucenicilor (din care se pare că lipsea Toma, dar în care erau și cei doi de la Emaus) – seara târziu...
Aceste întâlniri și ce s-a întâmplat în ele ne lasă cele două elemente pe care se sprijină încredințarea că Isus a înviat cu adevărat: Cuvântul lui Dumnezeu și propria întâlnire cu Domnul! Doar invitându-L și bine-primindu-L în inima, viața și casa noastră, vom putea să le spunem oamenilor, cu bucurie, credință și entuziasm: „Hristos a înviat”!
Ca o consfințire a aportului personal remarcabil la corpusul nou-testamentar, trebuie remarcat că doar Luca relatează despre Înălțarea Domnului – punctul final al planului divin de mântuire prin întruparea, moartea și învierea lui Isus Hristos. În patru versete scurte din finalul Evangheliei, și-n prima jumătate a primului capitol din Faptele Apostolilor, Luca acordă spațiu și importanță acestui punct luminos al traiectoriei hristice vizibile.
El i-a dus afară până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer. (Luca 24:50–51)
Ultima imagine a Mântuitorului și Învățătorului lor pe care o au ucenicii este cu Domnul având mâinile întinse sau/și ridicate, ca Mare Preot ce le oferă binecuvântare. Când va veni din nou, El va aduce judecata asupra lumii; El nu va veni atunci să judece biserica, ci va veni cu binecuvântarea Sa pentru biserică. Așadar, trebuie să așteptăm cu nerăbdare și mare bucurie venirea Lui!
Istoria lui Isus este una cu „happy-end” – eroul principal Se întoarce triumfător acasă, iar urmașii săi îi preiau degrabă rolul. Asta ne transmite episodul Înălțării – unul destul de greu de prins în cuvinte... dar care ne apare ca firesc, natural, în finalul unui desant divin care a invadat omenirea cu Evanghelia mântuirii! Pur și simplu, n-avea cum să nu se întâmple! Pentru că așa cum „la plinirea vremii” Dumnezeu a coborât pe pământ în Fiul Său „născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea” (Gal. 4:4-5), la fel trebuie asă vină și ziua când Isus de pe pământ va redeveni Hristosul cerului!
Înălțarea a fost un sfârșit! Se terminau pentru ucenici și pentru oameni zilele dependenței de o persoană în carne și oase, limitat în timp și spațiu; deveneau legați de cineva de dincolo de timp și spațiu, independent de ele!
Dar Înălțarea a fost și un început! Ucenicii nu părăsesc scena cu inimile zdrobite – ci convinși că de Învățătorul lor nimeni și nimic nu-i va mai putea despărți (Rom. 8:38-39) În plus era momentul în care se înfiripa Biserica – momentul ofical al consfințirii ei fiind în Ziua Cincizecimii, odată cu pogorârea Duhului Sfânt!
Dincolo de toate, Înălțarea ne-a lăsat un Prieten! Cel mai important lucru este să știm că avem sus pe cineva care știe prin ce trecem aici, care mijlocește pentru noi înaintea lui Dumnezeu, și care va reveni să ne ia să fim cu El pentru totdeauna! Și că „a muri” nu mai înseamnă a merge în întuneric, ci a fi cu El!
Cu această imagine a Hristosului luminos și viu în minte...
După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie. Şi tot timpul stăteau în Templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu. Amin. (Luca 24:52–53)
Ce schimbare, ce salt – de la ucenicii triști, speriați și descurajați din dimineața învierii, și care fugeau din Ierusalim, la oamenii plini de bucurie, curaj și entuziasm care s-au întors în Ierusalim să facă ceea ce le trasase Mântuitorul înviat – și care se va concretiza în cea mai frumoasă construcție divino-umană: Biserica, trupul viu al credincioșilor de pretutindeni.
Dacă vreți, uitându-ne la începutul și la sfârșitul acestei Evanghelii, putem spune că se închide cercul: în Templu începuse Evanghelia (cu viziunea preotului Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, și cu cântarea lui Simeon și-a Anei), în Templu se termină – de fapt nu se termină, ci intră în faza a doua – de expansiune și de rodire... Noi suntem în timpul coacerii, și se apropie cu pași repezi secerișul – mă rog să beneficiați cât mai mulți de el!
În plus, ca un fel de „va urma” (pentru că chiar așa vor sta lucrurile!), Luca încheie această primă parte (a istoriei bisericii creștine) la Ierusalim... și tot acolo va începe a doua parte (cartea Faptele Apostolilor), consacrată creșterii și dezvoltării comunităților creștine pe baza lucrării intense a figurilor principale ale primului veac creștin – Petru și Pavel.
Deocamdată, încheiem aici parcursul și mărturia Evangheliei după Luca. Sper că a fost o binecuvântare pentru tine. Inima mea a fost binecuvântată, gândirea mea a fost îmbogățită și voința mea a fost întărită... și continuă să fie ori de câte ori deschid Sfânta Scriptură, și-n special această secțiune a sa.
După fiecare parcurgere a acestei minunate Evanghelii după Luca, mă simt îndemnat și dornic să-L cunosc și mai bine, și mai mult pe Domnul Isus Hristos.
Mă rog ca și tu să îți dorești lucrul acesta!
Urmează ca data viitoare să ne întoarcem în VT – unde ne-așteaptă cea de-a patra carte a lui Moise... și-a Bibliei – Numeri. Sper să rezistați ritmului... și saltului înapoi!
Până atunci, fiți binecuvântați, și, cu voia lui Dumnezeu, să ne reîntâlnim sănătoși!