Tuesday Jun 25, 2024
Luca 22:1-38 | Itinerar Biblic | Episodul 236
Dragi prieteni, pe măsură ce ne apropiem de inevitabilul deznodământ al Crucii – arhi- și ante-cunoscut – pe măsură ce evenimentele se precipită, și ritmul Evangheliei după Luca pare că se accelerează, de parcă autorul a ajuns într-o zonă incomodă sau dureroasă. Nu cred că stilul și simțul artistic îi dictează asta lui Luca, ci participarea afectivă. Cred că doar cei ce n-au simțit nimic pentru Omul Isus, sau cei ce-L urăsc – pentru că au fost și sunt destui și din aceștia! – ar găsi plăcere în paginile finale ale acestei scrieri. Autorul ei își păstrează abordarea obiectivă și precisă, încercând să nu se implice emoțional și să nu manipuleze în vreun fel sentimentele cititorilor – dar taberele sunt deja formate, cei două mii de ani care s-au scurs de la evenimentele descrise și în continuare n-au făcut decât să le confirme, să le adauge partizani – destui de partea Domnului, dar incomparabil mai mulți de partea opusă – iar falia dintre facțiuni s-a adâncit considerabil.
Suntem în capitolul 22, și el unul amplu și intens – și prin întindere, și prin cantitatea și semnificația întâmplărilor redate, și prin încărcătura emoțională (acesta este motivul pentru care și noi îl vom aborda în două episoade consecutive).
Isus venise la Ierusalim. Cu șase luni (și vreo 12 capitole) în urmă, în Cezareea lui Filip, El Își întorsese fața hotărât să meargă la Ierusalim (9:51), ca să moară acolo. Tot ce a spus și făcut din acel moment înainte a indicat și a fost direcționat către Ierusalim. Muntele Schimbării la față și așa-zisa intrare triumfală în Ierusalim rămăseseră în urmă. Se apropiau Paștele și Praznicul Azimelor, dar aceste sărbători majore ale lui Israel vor fi umbrite de astă dată de evenimente tragice – conform celor hotărâte și anunțate de la bun început, Mielul lui Dumnezeu (care a venit să șteargă păcatele lumii) urmează să moară. Până la capăt însă Domnul Isus a rămas învățătorul mesianic al poporului Său. Și-n ultimele Sale ore, Cuvântul vestit și explicat norodului a fost ocupația Lui... Nopțile ultimei săptămâni le-a petrecut în Betania și-n Ghetsimani, și-apoi revenea în Templu la lucrarea predilectă de vestire (21:37-38). Nu uităm însă că Evangheliile s-au coagulat în jurul episodului patimilor Mântuitorului, și către acest apogeu conduce acum fiecare din scenele care urmează... (Luca 22:1-2)
Praznicul Azimelor, numit Paştele, se apropia. Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau un mijloc cum să omoare pe Isus; căci se temeau de norod.
Era deci în preajma zilei de 14 nisan – luna florilor, prima din calendarul ecleziastic și a 7-a din calendarul civil, care se mai numea și abib (în special în VT, până la captivitatea babiloniană). Evreii celebrau eliberarea din Egipt, pesah fiind una din cele trei sărbători cu pelerinaje obligatorii. Conducătorii religioși ar fi scăpat demult de Isus, dar se temeau de popor. Era Paștele, ceea ce însemna că oamenii din toată țara se adunau la Ierusalim, or aceștia erau pentru El, reprezentând majoritatea tăcută. (Poate că tema aceasta: frica de oameni, ar merita o atenție sporită și-un studiu istoric și-n primul rând biblic!)
Dar Satana a intrat în Iuda, zis şi Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. (Luca 22:3)
Poate fi un creștin posedat de demoni? Poate un demon sau chiar Satan să intre într-un creștin? Răspunsul, bineînțeles, este „nu”. Însă un membru al bisericii, care nu este cu adevărat creștin, poate fi posedat de demoni. Unii din cei mai răi oameni pe care i-am cunoscut nu erau neapărat interlopi, ci membri ai unor biserici. Am întâlnit așa-zis credincioși despre care sunt convins că erau posedați de demoni, pentru că nu mi-aș putea explica în niciun alt fel comportamentul lor. Dragul meu, dacă vrei să stai pe un scaun și să asculți o predică, fără să iei vreo decizie (ci doar amestecându-te printre copiii lui Dumnezeu), va veni o zi când Satan se va muta în casa ta goală (așa cum am întâlnit în Luca 11:24–26, poate vă mai amintiți). Vreunul din demonii lui Satan se va muta acolo. Exact așa cum s-a întâmplat și cu Iuda, care nu L-a primit niciodată cu adevărat pe Domnul Isus – ceea ce l-a condus la un sfârșit tragic și rușinos.
Iuda s-a dus să se înţeleagă cu preoţii cei mai de seamă şi cu căpeteniile străjerilor Templului cum să-L dea în mâinile lor. Ei s-au bucurat şi au căzut la învoială să-i dea bani. (Luca 22:4–5)
Și tocmai când vârfurile religioase își băteau capul cum să pună mâna cât mai discret pe Isus, iată că tocmai unul din oamenii din ceata ucenicilor vine și se oferă să-L trădeze.
După ce le-a făgăduit că li-L va da în mâini, Iuda căuta un prilej nimerit să dea pe Isus în mâinile lor, fără ştirea norodului. (Luca 22:6)
Planul era următorul: „Așteptați până pleacă mulțimea din Ierusalim! Așteptați până când Îl vom prinde singur, ca oamenii să nu știe ce se întâmplă!” Iuda trebuia deci să aștepte și să-i anunțe pe liderii religioși când va fi momentul potrivit. De fapt, acel moment potrivit n-a mai venit, pentru că Domnul i-a forțat să acționeze fără să mai aștepte. După cum aflăm din Evanghelia după Ioan, când Isus i-a dat acea îmbucătură lui Iuda în odaia de sus, unde lua masa pascală cu ucenicii, și i-a spus: „Ce ai de făcut, fă repede! A sosit vremea. Grăbește-te!” Și Iuda nu mai așteaptă, ci iese afară în noapte... Oricât ne-ar mira asemenea abisuri ale ființei omenești, să nu uităm că totul este în controlul suveran al lui Dumnezeu!
Revenim în Luca 22, unde Isus și ucenicii Săi pregătesc acum ultimul Paște împreună.
Ziua praznicului Azimelor, în care trebuiau jertfite paştele, a venit. Şi Isus a trimis pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: „Duceţi-vă de pregătiţi-ne paştele, ca să mâncăm.” „Unde voieşti să pregătim?”, L-au întrebat ei. El le-a răspuns: „Iată, când veţi intra în cetate, vă va ieşi înainte un om, ducând un ulcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra şi spuneţi stăpânului casei: „Învăţătorul îţi zice: „Unde este odaia pentru oaspeţi în care să mănânc paştele cu ucenicii Mei?” Şi are să vă arate o odaie mare de sus, aşternută gata: acolo să pregătiţi paştele.” Ei au plecat şi au găsit aşa cum le spusese El. Şi au pregătit paştele. (Luca 22:7–13)
Ca și în episodul cu măgărușul pe care a călărit la intrarea în Ierusalim, cred că nu e cazul să vorbim de vreo minune în acest pasaj. Domnul Isus fusese de multe ori la Ierusalim și sigur îl știa pe omul care avea această odaie de sus. Sunt convins că acesta Îi spusese Domnului, cu vreo altă ocazie: „Când ești în Ierusalim, vino la mine cu ucenicii Tăi!” Și probabil că Domnul vorbise deja cu omul respectiv să-L lase să folosească odaia în acea seară, iar acum îi transmitea că sosise momentul când aveau s-o folosească. (Luca 22:14)
Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli.
Acesta este momentul ultimei Cine, în care urma să fie instituit Noul Legământ, prin care această masă va intra în istoria creștină. Domnul va sărbători Paștele acesta cu ucenicii Săi și-i va conferi un format nou și-o semnificație și mai profundă.
El le-a zis: „Am dorit mult să mănânc paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 22:15–18)
La sărbătoarea Paștelui, paharul circula de câteva ori și cred că Domnul a participat până la ultimul pahar. Acela era paharul bucuriei, pe care El însă nu l-a băut. Atunci se ridică întrebarea: „A băut vreodată Domnul paharul acesta?” Eu cred că da... pentru că în Evrei 12:2 ni se spune „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea…”
Pe tăciunii ce se stingeau ai sărbătorii Paștelui, Domnul Isus Hristos a reaprins flacăra noii sărbători a Cinei Domnului.
Apoi a luat pâine; şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu care se varsă pentru voi.” (Luca 22:19–20)
Domnul a ales două din cele mai sensibile și perisabile elemente, ca simbol al trupului și al sângelui Său – și-n același timp arătând spre hrana elementară și fundamentală. Atât pâinea, cât și vinul se alterează în câteva zile. În aceste momente solemne, Domnul nostru instituie un memorial, ca și cum ar inaugura un monument, făcut însă nu din marmură sau aramă, ci din aceste două sortimente fragile, care pier iute. Domnul a spus că pâinea simbolizează trupul Său, iar vinul simbolizează sângele Său. Pâinea amintește de trupul Său zdrobit – nu de un os rupt, ci de un trup frânt, zdrobit, pentru că El a fost făcut păcat pentru noi (vezi 2 Cor. 5:21). Cred că atunci când a fost luat de pe cruce, nici măcar nu arăta ca un om; Isaia spusese despre El că „pentru mulți a fost o pricină de groază, atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor…” (Is. 52:14); și că „n-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile…” (Is. 53:2).
Vreme de aproape 1500 de ani, sărbătoarea Paștelui anticipase venirea Domnului și moartea Sa. Acum, El se afla în anticamera și-n umbra crucii, iar pentru El acesta era ultimul Paște celebrat pe pământ. Sărbătoarea Paștelui era de-acum împlinită. Când ne adunăm în jurul Mesei Domnului, ne cercetăm inimile și ceea ce facem noi este în amintirea Lui; privim în urmă la ceea ce a făcut El pe cruce pentru noi, și privim înainte la revenirea Lui! Și mai facem ceva: „Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” (1 Cor. 11:26). (Luca 22:21)
„Dar iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta.”
Cel care dăduse startul pătimirii (prin trădarea Lui convenită cu autoritățile) stătea (sau stătuse, și nu o dată!) la aceeași masă cu Cel ce urma să sufere pătimirea. Isus și Iuda – ce tandem! Sunt unii care cred că Iuda a plecat, de fapt, înainte de instituirea Cinei Domnului (și eu cred că așa este, afirmă JVMcGee). Luca nu ne prezintă evenimentele în ordine cronologică, ci ne relatează doar acele lucruri necesare scopului scrierii sale. Ioan ne arată clar că, în timpul sărbătorii Paștelui, Domnul a luat acea bucățică de pâine și i-a dat-o lui Iuda, spunând: „Ce ai de făcut, fă repede” (vezi Ioan 13:26–30). Apoi, Iuda a plecat.
„Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este rânduit. Dar vai de omul acela prin care este vândut El!” Şi au început să se întrebe unii pe alţii cine din ei să fie acela care va face lucrul acesta. (Luca 22:22–23)
Cred că în acele momente, aproape fiecare ucenic s-a descoperit a fi în stare să se lepede de Domnul și să-L trădeze. Și, dacă ne-am cerceta sincer, cred că și tu ai putea ajunge la aceeași concluzie!... și eu!... Dacă mâna Lui n-ar fi asupra mea, probabil m-aș lepăda de El în următoarele cinci minute. Însă, Îi mulțumesc Domnului că El nu-Și va lua mâna de pe mine, și nu va îngădui să mă lepăd de El! Cât mă bucur de mult de acest lucru!
Între apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare. (Luca 22:24)
Vedem aici firea pământească în toată splendoarea nimicniciei sale! Acești oameni, care tocmai recunoscuseră cât de mult puteau să decadă, aveau și ambiții, și-și doreau să fie cel mai mare (e drept, în ierarhia Împărăției, spune în altă parte... Ce bine știm noi să ne drapăm cu pseudo-spiritualitate instinctele primare scăpate de sub control!). Vă puteți imagina? În umbra crucii, oamenii aceștia tânjeau după poziții. Același lucru îl vedem și astăzi în biserică; se pare că sfinții de astăzi nu sunt cu mult mai buni decât apostolii.
Isus le-a zis: „Împăraţii Neamurilor domnesc peste ele; şi celor ce le stăpânesc li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte. Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu totuşi sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă.” (Luca 22:25–27)
Domnul le spune aici că El a luat locul cel mai de jos, și asta a făcut atunci când a luat locul meu pe cruce. Este ca și cum un stăpân s-ar ridica de la masă și i-ar spune slujitorului său: „Ia loc la masă și eu te voi servi!” Când Isus Hristos a venit pe pământ, toată omenirea ar fi trebuit să-I slujească! În schimb, absolut copleșitor, El a slujit omenirea! El a pregătit masa salvării și ne invită pe toți la această mare sărbătoare a mântuirii!
„Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele.” (Luca 22:28)
Domnul este atât de înțelegător, de bun și răbdător – că găsește fără dificultăți motive să-i laude și să-i mângâie pe ucenicii Săi: acum, pentru simplul motiv că au rămas alături de El în încercările Sale, aici pe pământ.
„De aceea vă pregătesc Împărăția, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncați și să beți la masa Mea în Împărăția Mea și să ședeți pe scaune de domnie, ca să judecați pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel.” (Luca 22:29–30)
Personal sunt convins că apostolii vor avea un loc special în Împărăție. Ei sunt cei care au fost puntea de legătură dintre Vechiul și Noul Testament; ei au ieșit din epoca vechi-testamentară și au intrat în cea nou-testamentară. Noi, cei de astăzi, nu ne aflăm în aceeași situație; niciunul dintre noi nu se potrivește în acea poziție, pentru că, din punct de vedere istoric, ei au făcut trecerea de la o epocă la alta. Ei vor primi o învestitură importantă: nu doar vor mânca și vor bea la masa Domnului, ci vor și sta pe tronuri, judecând cele 12 triburi ale lui Israel. Aceasta va fi poziția înaltă rezervată apostolilor!
Pe copiii lui Dumnezeu îi așteaptă lucruri mărețe în viitor, cei răscumpărați vor ocupa poziții înalte. Mă întreb și te întreb dacă te gândești, dorești, lucrezi pentru un loc în cer. Nu vreau să spun că trebuie să lucrezi ca să-ți câștigi mântuirea; mântuirea nu se câștigă, însă poți să lucrezi pentru locul tău din cer. Poți să ajungi în cer numai prin harul lui Dumnezeu, însă vei fi judecat după faptele tale, pentru a primi poziția care ți se cuvine. Vrei să faci fapte bune? Ar trebui să vrei!
Eu cred că un lucru pe care Dumnezeu îl va analiza și judeca este felul în care am folosit darul pe care ni l-a dat. Domnul ne dă daruri – cel puțin unul! – atunci când ne salvează și ne așază în trupul credincioșilor... și există literalmente o sumedenie de astfel de daruri spirituale. Subiectul acesta este fascinant. Știi care a fost unul din darurile din biserica primară? Era o femeie în biserica primară care cosea haine; acesta era darul ei. Ea făcea haine pentru văduve, care altfel n-ar fi avut cu ce să se îmbrace. Deci nu atât talentul de croitoreasă, cât dorința de a-l folosi în beneficiul celor din jur! La fel și tu: vei fi răsplătit după credincioșia ta în folosirea darului și talanților pe care ți le-a dat Dumnezeu. Felul practic în care îți trăiești viața de credință contează înaintea lui Dumnezeu, dragul meu!
Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22:31–32)
Expresia „te vei întoarce la Dumnezeu” din acest pasaj se referă nu la convertire, ci la momentul în care Petru va experimenta o reală schimbare a inimii și a minții sale, iar credința lui va crește. În acel moment, va avea loc o schimbare atât de mare în Petru, încât el va putea să-i întărească și pe frații săi. Domnul știa că Petru se va lepăda de El, și totuși S-a rugat pentru Petru, ca să nu i se piardă credinţa.
Domnul mijlocește astăzi și pentru noi; El știe când te îndrepți către un loc de cădere. Dacă ești al Lui, dragul meu, El S-a rugat deja pentru tine, și încă o face – ca să nu se piardă credința ta! Poate că vei păcătui împotriva Lui, dar dacă ești al Domnului, credința ta nu se va pierde. Și motivul pentru care nu se pierde este că El S-a rugat deja pentru tine. Domnul nu Se roagă pentru lume; El a murit pentru întreaga lume, făcând tot ce se putea mai mult și mai bine! El a murit pentru lume, dar Se roagă pentru ai Săi să fie păziți cât sunt în lume. El S-a rugat și azi pentru tine; poate că tu nu te-ai rugat pentru tine, dar El S-a rugat!
Și pentru că Învățătorul S-a rugat pentru el, Petru a putut apoi să-și întărească frații – și pe noi, doar citindu-i epistolele! Omul care a fost încercat este cel care-i poate ajuta cu adevărat și pe ceilalți; chiar dacă a căzut, s-a întors apoi la Domnul. Obișnuiesc de aceea să trimit un alcoolic convertit să stea de vorbă cu un alt bețiv. Când eram tânăr, un asemenea bețivan pe care încercam să-l ajut mi-a spus într-o zi: „Vernon, ești un băiat bun, dar nu mă-înțelegi!” Și avea dreptate: n-aveam cum să-l înțeleg! Așa că am găsit un om care fusese alcoolic înainte de a veni la Hristos și l-am rugat să stea de vorbă cu omul acela. Acesta s-a dus la el acasă, s-a așezat lângă el și i-a spus: „George, știi că noi doi beam împreună! Isus m-a salvat și te poate salva și pe tine!” Și Domnul l-a salvat și pe George! Omul care a experimentat un lucru pe pielea lui este cel care poate ajuta cu adevărat!
„Doamne”, I-a zis Petru, „cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte.” Şi Isus i-a zis: „Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti.” (Luca 22:33-34)
Cred că Petru spunea acest lucru din toată inima – doar că orele următoare îi vor dovedi că nu se cunoștea pe sine! La fel, mulți dintre noi nu știm cât de slabi suntem. Simon Petru pur și simplu nu credea că ar fi în stare să se lepede de Domnul lui, dar o va face înainte de zorii zilei următoare. (Luca 22:35)
Apoi le-a mai zis: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?” „De nimic”, I-au răspuns ei.
Este absolut impresionant felul în care Domnul le-a purtat întotdeauna de grijă apostolilor, mai cu seamă când i-a trimis să proclame Evanghelia casei lui Israel. Și iată-i gata să primească o nouă misiune, cu un nou mesaj. Acum însă, vor avea parte de o nouă audiență, pentru că nu vor mai fi limitați doar la Israel, ci vor duce mesajul în toată lumea!
Şi El le-a zis: „Acum, dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia; cine are o traistă, de asemenea, s-o ia; şi cine n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie. Căci vă spun că trebuie să se împlinească cu Mine aceste cuvinte scrise: «El a fost pus în numărul celor fărădelege.» Şi lucrurile privitoare la Mine sunt gata să se împlinească.” „Doamne”, I-au zis ei, „iată aici două săbii.” Şi El le-a zis: „Destul!” (Luca 22:36-38)
Din nou, doar Luca relatează această exortație hristică – care pare să aibă în vedere nevoile omului care pleacă într-o călătorie lungă și primejdioasă, ori cu un mesaj sau transport special... Cred însă că și aici – în prelungirea instituirii Noului Legământ – Domnul semnalează (pe lângă evenimentele ce urmau să se întâmple în următoarele ore, și care vor culmina cu plasarea Mântuitorului, răstignit, între doi tâlhari!) o iminentă schimbare de paradigmă: ucenicii trebuie să devină soldați ai Crucii, desigur nu în sensul cruciaților și ai cavalerilor templieri, ci gata să susțină confruntările inevitabile care vor însoți sau urma propovăduirea Evangheliei unei lumi pervertite și violente!
Astfel că – pe lângă aspectul pur fizic: de pregătire efectivă și pragmatică pentru proclamarea Evangheliei – punga, traista și sabia pot simboliza sau trimite la armătura spirituală pe care orice soldat al lui Hristos trebui s-o poarte în războiul spiritual în care este deopotrivă câmp, miză și combatant! Domnul să ne ajute pe fiecare să urmărim cu perseverență și înțelepciune echiparea duhovnicească, și El să ne dea și capacitatea/curajul de a folosi „armele de lovire și de apărare ale neprihănirii” pentru biruința Evangheliei, și nu înspre rănirea, ci spre mântuirea oamenilor!