Tuesday Jun 25, 2024
Luca 19:26-20:26 | Itinerar Biblic | Episodul 233
Stimați ascultători, întoarcem o nouă filă din Evanghelia după Luca, una dintre cele mai fascinante și intense dintre cărțile Bibliei – precum viața eroului ei principal, Domnul Isus Hristos! Am intrat în ultimul sfert al scrierii, și acțiunea ne plasează în debutul uneia dintre fazele finale ale vieții Mântuitorului: pătimirea Sa finală, care coincide cu ultima săptămână din viața Sa, marcată de intrarea în Ierusalim. Evangheliile prezintă un tablou complex al așa-numitei „intrări triumfale” în Ierusalim. Punând însă laolaltă informațiile din Evanghelii, reiese în mod clar că El nu a intrat o singură dată în Ierusalim, ci de trei ori: o dată pe zi, în trei zile diferite:
Prima intrare: sâmbătă (în ziua de sabat). În acea zi nu erau schimbători de bani acolo, așa că el s-a uitat în jur și a plecat: „Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece.” (Marcu 11:11). Domnul a intrat ca Preot.
A doua intrare: duminică (prima zi a săptămânii). Schimbătorii de bani erau acolo și Domnul a curățat Templul, îndepărtându-i pe aceștia și pe toți cei ce făceau comerț pe-acolo (vezi Mat. 21:12-13). Domnul a intrat ca Rege.
A treia intrare: luni (a doua zi a săptămânii). Domnul a plâns pentru Ierusalim, a intrat în templu, unde a învățat și a vindecat (vezi Luca 19:41-44, 47-48). Domnul a intrat ca Profet. Ca de obicei, Luca vine cu câteva aspecte inedite, pe care le vom puncta la momentul respectiv (între care cel mai important este plângerea Lui pentru cetate); deocamdată începem să citim acest pasaj cu elemente atât de bine întrețesute:
Când S-a apropiat de Betfaghe şi de Betania, înspre muntele numit al Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii Săi şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni niciodată: dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l. Dacă vă va întreba cineva: «Pentru ce-l dezlegaţi?», să-i spuneţi aşa: «Pentru că Domnul are trebuinţă de el.»” Cei ce fuseseră trimişi s-au dus şi au găsit aşa cum le spusese Isus. Pe când dezlegau măgăruşul, stăpânii lui le-au zis: „Pentru ce dezlegaţi măgăruşul?” Ei au răspuns: „Domnul are trebuinţă de el.” (Luca 19:29–34)
Drumul care urca dinspre Ierihon se bifurca în dreptul Muntelui Măslinilor, ajungând la Ierusalim pe trei versanți. Betania – astăzi locuită de arabi – era la aproape 3 km de Ierusalim, dar Betfaghe era mai degrabă un cartier mărginaș al orașului sfânt.
Domnul Isus trimite înainte doi ucenici – nu le aflăm de nicăieri identitatea – cu misiunea de a-i aduce animalul pe care-Și va face intrarea în Ierusalim. Așa cum am spus și cu alt prilej, nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să vedem un miracol în acest incident, deși mulți țin s-o facă. Eu cred că asta este o situație normală, naturală. Poate că Domnul Isus, când va fi fost în Ierusalim cu altă ocazie, s-a înțeles cu niscai prieteni să-I permită să folosească unele din bunurile lor, când va mai trece prin cetate... inclusiv animalele (de povară sau de călărit); chiar dacă nu pare să fi abuzat de această facilitate, iată că Domnul apelează la ea, așa că desigur prietenii Lui îi împrumută fără discuții măgărușul în vederea participării la sărbătoarea Paștelui. Deci, proprietarii se așteptau ca Domnul să aibă nevoie de animal, așa că au lăsat măgaul legat afară, ca să-l poată lua. Probabil că vor fi stabilit și-un fel de parole, pentru ca stăpânii să știe că Domnul îi trimisese cu această misiune. Ce este important în acest pasaj este faptul că lucrurile decurg după cum anticipase Domnul Isus – și după cum fusese prorocit de către Zaharia 9:9.
Şi au adus măgăruşul la Isus. Apoi şi-au aruncat hainele pe el şi au aşezat pe Isus, călare deasupra. !” (Luca 19:35)
Astfel, Domnul Isus Se arată a fi Împăratul smerit care intră în capitala lumii nu călare pe-un armăsar superb, ci pe un măgăruș (care-și joacă aici rolul vieții!)... Să învățăm deci să-L privim cu ochii credinței și să avem așteptările corecte de la Împăratul nostru!
Pe când mergea Isus, oamenii îşi aşterneau hainele pe drum. Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre coborâşul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile preaînalte!” (Luca 19:36–38)
Chiar dacă au dat tonul cântărilor de laudă, ucenicii n-au înțeles pe deplin (decât mai târziu) semnificația actului la care participau: „Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început; dar, după ce a fost proslăvit Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El şi că ei le împliniseră cu privire la El” (Ioan 12:16). Deloc întâmplător, însă, iată că (în preajma morții) ucenicii Domnului Îi cântă în gama oastei de îngeri care-I glorificase nașterea (vezi Luca 2:14, cu micile diferențe).
Cu atât mai puțin mulțimea n-avea idee ce se petrece cu adevărat – dovadă: peste câteva zile, aceeași mulțime striga: „Răstignește-L! Răstignește-L!” În orice caz, entuziasmul general de oment nu este deloc bine primit de farisei, care nu ezită să reacționeze:
Unii farisei din norod au zis lui Isus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!” Şi El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” (Luca 19:39–40)
Și această secvență este redată în Evanghelii doar de Luca – pentru că doar aici Isus este slăvit/proclamat ca Împărat/Rege la intrarea în Ierusalim. Iar Mântuitorul putea să-Și atragă oprobriul suplimentar al autorităților pentru două lucruri: în primul rând, a acceptat reverența și loialitatea celor care Îl urmau; și, în al doilea rând, nu le-a spus să tacă.
Domnul Isus Hristos știa că era vorba acolo despre lucruri eterne și cu o anumită semnificație și că, dacă i-ar fi certat pe oameni, spunându-le să tacă, El ar fi forțat necuvântătoarele (pietrele, regnul mineral) să strige. De fapt, acestea chiar strigau, pentru că atunci când Neemia a reconstruit zidurile și porțile cetății, era un mesaj în acele pietre. Acele pietre și ziduri proclamau mesajul Evangheliei, iar porțile strigau: „Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” (Ps. 24:7).
Trebuie să menționăm faptul că așa-numita intrare triumfală în Ierusalim s-a încheiat la cruce. Deci putem spune că numai triumfală nu a fost acea intrare! Dar să știți că Hristos va intra totuși triumfal în Ierusalim, când va veni a doua oară! Evrei 9:28 spune: „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” A doua oară când va veni Domnul pe pământ, picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor (vezi Zah. 14:4). Atunci, Domnul va intra în Ierusalim... atunci, la cea de-a doua venire a Sa va avea loc adevărata Sa intrare triumfală! Pentru că prima Sa intrare aclamată în Ierusalim L-a dus nu pe tron, ci la Golgota, pe cruce – ca să moară pentru păcatele noastre. Dar prin moartea și învierea Sa ne este oferită nouă mântuirea!
Și următorul pasaj (vv 41-44) reprezintă aport exclusiv al lui Luca în economia NT:
Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.” (Luca 19:41–42)
Foarte impresionant că – în mijlocul aclamațiilor mulțimii – Mesia plânge! Domnul deplânge orbirea concetățenilor Săi, care va atrage după sine mânia lui Dumnezeu, materializată în nimicirea Ierusalimului, care ilustra încrederea în protecția și siguranța divină! Orașul păcii duce în continuare lipsă de pace și de lucrurile care i-ar putea conferi pacea! Și, dragul meu, ele încă sunt ascunse de ochii lor! Mă uitam la o fotografie de la una din multele conferințe găzduite de Ierusalim de-a lungul timpurilor moderne, și mi-a sărit în ochi un banner cu motoul: „Știința aduce pacea în zilele noastre”. Din păcate, știința nu a adus nicicând pacea, ci doar a produs la nesfârșit mijloace de distrugere în masă și arme sofisticate, care pot aduce orice altceva, numai pacea nu!
„Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Luca 19:43–44)
Cred că nu mai e nevoie să adaug: împlinirea acestei profeții este consemnată în istorie. În anul 70 d.Hr., Titus Romanul, a distrus Ierusalimul și i-a măcelărit fără milă pe locuitorii acestuia. Spun unii că realismul unor astfel de descrieri sunt o dovadă că Luca le-a văzut, deci a scris Evanghelia cel mai devreme în anul 70! – de parcă Domnul Isus n-ar fi putut anunța exact ce avea să se întâmple, în baza duhului și darului profeției!
Este important să nu omitem și să nu uităm – dincolo de faptul istoric – responsabilitatea umană în istorie: niciuna din aceste intervenții energice ale lui Dumnezeu în derularea istoriei – evenimente tragice pentru mulți oameni, indiferent sub ce formă au venit: cataclisme, maladii, războaie – nu sunt străine de vinovăția umană generalizată, exprimată sistematic prin neascultare, răzvrătire, idolatrie, promiscuitate, lăcomie, violență, insensibilitate față de divin și față de semeni totodată... Intervențiile divine în istorie (precum distrugerea Ierusalimului din anul 70) sunt atât anticipate, cât și aplicate de Dumnezeu cu strângere de inimă, dar sunt judecăți necesare pentru stoparea degringoladei morale și spirituale a cetățenilor respectivelor zone, și semnale de luare aminte pentru întreaga umanitate! Din nefericire, cum spunea cineva, trebuie să remarcăm că singura lecție pe care o învățăm din istorie este că nu învățăm nimic din istorie!
În urmă a intrat în Templu şi a început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în el. Şi le-a zis: „Este scris: «Casa Mea va fi o casă de rugăciune.» Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” Isus învăţa în toate zilele pe norod în Templu. Şi preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii norodului căutau să-L omoare; dar nu ştiau cum să facă, pentru că tot norodul Îi sorbea vorbele de pe buze. (Luca 19:45–48)
Domnul folosește un limbaj foarte dur aici, când curăță templul pentru a doua oară, eliminând pe moment activitățile comerciale și negustorii din „curtea neamurilor” (singurul loc unde erau îngăduiți, pentru a se facilita pelerinilor procurarea animalelor pentru jertfă). Cu această acțiune (de sancționare a întinării și a lipsei de evlavie, ba chiar a împotrivirii de a se pocăi a poporului) se încheie, în mod oficial, lucrarea Domnului în ce privește Israel. În pofida popularității din rândul norodului, adversitatea liderilor Îl împingea pe Isus spre cruce. Oricum, omenește privind lucrurile, raportul de forțe era net disproporționat! Grupurile politice și religioase puternice, acționând în complicitate cu administrația romană, nu aveau decât grija poporului, care oricum era o masă amorfă și cum vom vedea ușor de manipulat!
Spre salvarea aparențelor, adversarii Mântuitorului mimează în continuare tentative de apropiere de incomodul Învățător, pe care Îl ispitesc în fel și chip – semn că nu se lămuriseră sau refuzau să creadă că înțelepciunea divină Îl făcea imbatabil!
Cu un asemenea incident debutează și următorul capitol, 20, din care citim primele 3 versete:
Într-una din acele zile, când învăţa Isus norodul în Templu şi propovăduia Evanghelia, au venit deodată la El preoţii cei mai de seamă şi cărturarii cu bătrânii şi I-au zis: „Spune-ne, cu ce putere faci Tu aceste lucruri sau cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Drept răspuns, El le-a zis: „Am să vă pun şi Eu o întrebare...” (Luca 20:1–3)
Isus obișnuia să meargă în Templu și să-i învețe pe oameni acolo, până la sărbătoarea Paștelui, când a fost arestat. Domnul a folosit și El metoda socratică de a răspunde unei întrebări cu o altă întrebare. Iată întrebarea Lui:
„Spuneţi-Mi: Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?” (Luca 20:4)
Acesta era acel gen de întrebare la care liderii religioși nu puteau răspunde fără să se condamne singuri, așa că au trebuit să delibereze (Luca 20:5–8):
Dar ei cugetau astfel între ei: „Dacă răspundem: «Din cer», va zice: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?» Şi dacă răspundem: «De la oameni», tot norodul ne va ucide cu pietre; căci este încredinţat că Ioan era un proroc.” Atunci au răspuns că nu ştiu de unde venea botezul lui Ioan. Şi Isus le-a zis: „Nici Eu n-am să vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.”
Pentru că întrebarea lor nu fusese sinceră, iată-i din nou surprinși nepregătiți, și aduși pe un teren incomod și defavorabil. Dacă ar fi fost gata să-l accepte pe Ioan, atunci L-ar fi acceptat și pe Domnul Isus Hristos. Dacă l-ar fi crezut pe Ioan, n-ar fi pus niciodată la îndoială autoritatea Domnului Isus... deci orice răspuns era mai rău decât cel pe care-l urau cel mai mult: „Nu știm!” Și totuși, ca să evite complicațiile, ei preferă să spună: „Nu știm!”
Din fericire noi știm și credem că Isus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel promis și Mântuitorul lumii, iar Ioan Botezătorul a fost prorocul care a făcut tranziția din VT spre NT – pregătind calea pentru apariția, manifestările, învățătura și lucrarea Mântuitorului!
În continuare, Luca redă pilda vierilor, care este relatată și de Matei și de Marcu.
Apoi a început să spună norodului pilda aceasta: „Un om a sădit o vie, a arendat-o unor vieri şi a plecat într-o altă ţară, pentru o vreme îndelungată. La vremea roadelor, a trimis la vieri un rob, ca să-i dea partea lui din rodul viei. Vierii l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A mai trimis un alt rob; ei l-au bătut şi pe acela, l-au batjocorit şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A mai trimis un al treilea rob; ei l-au rănit şi pe acela şi l-au scos afară.” (Luca 20:9–12)
Proprietarul viei și-a trimis mereu robii la vieri, ca să afle cum mergeau lucrurile acolo, însă aceștia erau bătuți de vieri. Adică: Dumnezeu a trimis poporului Israel profet după profet, însă aceștia au fost respinși categoric. Mulți dintre ei au fost chiar uciși cu pietre. În cele din urmă, proprietarul va alege să facă gestul suprem:
Stăpânul viei a zis: ‘Ce să fac? Am să trimit pe fiul meu preaiubit; poate că îl vor primi cu cinste.’ Dar vierii, când l-au văzut, s-au sfătuit între ei şi au zis: ‘Iată moştenitorul. Veniţi să-l ucidem, ca moştenirea să fie a noastră.’ Şi l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, ce le va face stăpânul viei? Va veni, va pierde pe vierii aceia, şi via o va da altora.” (Luca 20:13–16)
Isus Hristos era Fiul și El le spune acum acestor lideri religioși ce plănuiau în inimile lor să facă cu El, și anume faptul că urma să-L răstignească și că Dumnezeu va îngădui acest lucru.
Când au auzit ei cuvintele acestea, au zis: „Nicidecum!” Dar Isus i-a privit drept în faţă şi a zis: „Ce înseamnă cuvintele acestea care au fost scrise: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului»?” (Luca 20:17)
Domnul le spune ce urma să se întâmple, anunțându-i că Îl pot ucide pe El, dar că nu vor putea distruge planul lui Dumnezeu. Piatra pe care ei o resping va ajunge să fie pusă în capul unghiului. Aceasta este o prevestire clară a respingerii, și a biruinței Sale ulterioare!
„Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea: şi pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera”. (Luca 20:18)
Astăzi, noi putem să cădem peste această Piatră, care este Isus Hristos, și să fim salvați, adică să ne prăbușim la picioarele Lui, ca păcătoși, cu inima frântă. Atunci când facem acest lucru, ne aflăm pe temelia ce nu poate fi pusă de mâini omenești și care este Isus Hristos, Piatra: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:11). Alternativa dramatică este să cadă Piatra peste noi – și să ne spulbere! Daniel vorbește despre această Piatră care va cădea într-o zi, aducând judecata și „sfărâmând și nimicind” popoarele care-L resping (vezi Daniel 2). Este foarte clar ceea ce spune Domnul prin această pildă și nu poate fi înțeles în mod greșit.
Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau să pună mâna pe El chiar în ceasul acela, dar se temeau de norod. Pricepuseră că Isus spusese pilda aceasta împotriva lor. (Luca 20:19)
Observăm aici că liderii religioși pricepuseră fără-ndoială pilda. Problema noastră de astăzi este că prea mulți oameni din biserici nu mai înțeleg mesajul Domnului Isus.
Au început să pândească pe Isus şi au trimis nişte iscoditori, care se prefăceau că sunt neprihăniţi, ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii dregătorului. Iscoditorii aceştia L-au întrebat: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi pe oameni drept şi că nu cauţi la faţa oamenilor, ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim bir cezarului sau nu?” (Luca 20:20-22)
Cât de ipocriți erau acești oameni: nu se sfiesc să-L flateze pe Domnul, deși Îl urau, dar pe de altă parte nu încetează să-L ispitească și să-i pună întrebări veninoase; în cazul acesta, irodienii puseseră întrebarea, pentru că ei voiau să scape de Cezar și să aducă dinastia lui Irod la conducerea poporului Israel.
Isus le-a priceput viclenia şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Arătaţi-Mi un ban. Al cui chip şi ale cui slove sunt scrise pe el?” „Ale cezarului”, au răspuns ei. (Luca 20:23–24)
Întrebarea irodienilor era, de fapt, o întrebare capcană. Dacă Domnul Isus ar fi spus: „Da, plătiți birul!”, El l-ar fi pus astfel pe Cezar mai presus de Moise și de Mesia al lor. Dacă ar fi spus: „Nu, nu plătiți bir cezarului!”, atunci l-ar fi pârât romanilor că instigă la neplata taxelor. Și de data asta însă, Domnul Isus găsește răspunsul genial, și cere o monedă romană. Se vede treaba că El nu avea, dar și că i-a făcut pe ei să scoată o monedă!
Atunci El le-a zis: „Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” (Luca 20:25)
Evreii foloseau și ei moneda legală a Imperiului Roman, care le oferea și anumite avantaje și privilegii: menținea legea și ordinea, oferea protecție, construia și îngrijea drumurile și menținea deschise căile maritime. De asemenea, avea o monedă universală, ceea ce reprezenta un avantaj în afaceri. Evreii erau datori Romei pentru că beneficiau de organizarea, suprastructura și legislația lor, iar Cezar avea și el avantajele lui în consecință.
Însă și lui Dumnezeu Îi revenea ceva, pentru că El punea la dispoziție toate utilitățile: lumină, aer, apă, precum și elementele din care erau făcute drumurile și monedele. Există două domenii ale vieții în care avem o responsabilitate: pământul și cerul, cu alte cuvinte: o obligație fizică și una spirituală. Cetățenii cerului plătesc taxe aici jos, iar peregrinii de aici trebuie să-și adune bogății veșnice în cer.
Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea norodului; ci, miraţi de răspunsul Lui, au tăcut. (Luca 20:26)
Ajunși în acest punct, alegem să tăcem și noi (cu admirație și entuziasm însă, și cu dorința de a ne împărtăși din înțelepciunea Domnului Isus!) Până data viitoare, cu bine!