Tuesday Jun 25, 2024
Luca 12:35-13:17 | Itinerar Biblic | Episodul 223
Dragi prieteni, viața creștină este frumoasă dar nu fără probleme, intensă dar nu comodă, senină dar nu facilă. Este sigură, pentru că suntem în atenția, grija și voia Atotputernicului, dar nu lipsită de pericole imediate. Și dacă multe vin din afară, din jur, unele vin din deprinderile sau preocupările noastre. Un asemenea deosebit de nociv și subtil pericol este cel de a lăsa ca agonisirea celor necesare vieții fizice să ajungă țelul nostru prioritar. Ajungem să fim acaparați de grija și îngrijorarea pentru resursele cu care să obținem hrana, îmbrăcămintea, facilitățile dorite – încât slujirea lui Dumnezeu este împinsă în secundar. De aceea, accentul Noului Testament cade pe Evanghelie și pe cauza lui Hristos ca centri vitali și primordiali ai vieții noastre, necesitățile imediate, fizice trebuind să fie subordonate scopului suprem. Sigur, ne facem partea, lucrăm sârguincios pentru acoperirea nevoilor noastre, dar dincolo de toate trebuie să ne încredem și să ne bizuim pe Dumnezeu, lăsând în mâna Lui hrijurile noastre pentru viitor, și implicându-ne serios și cu râvnă în ascultarea și slujirea Domnului. Aceasta este viața de credință!
Când Mântuitorul a spus să nu ne îngrijorăm cu privire la mâncare și âmbrăcăminte, El nu a vrut să ne demobilizeze, să credem că trebuie să stăm cu mâinile în sân sî așteptăm ca acestea să ne pice din cer de-a gata! Scriptura, creștinismul n-au încurajat niciodată lenea! Domnul a vrut că noi să înțelegem că în procesul de obținere a banilor necesari procurării lucrurilor necesare vieții nu trebui să îngăduim ca preocuparea și îngrijorarea pentru acestea să acapareze mintea și inima noastră. Lucrul mai presus de ce mâncîm sau ce bem este misiunea noastră de pe pământ: a fi ambasadorii Cerului și-ai Regelui nostru! Toate preocupările legate de confortul și aspectul nostru trebuie subordonate singurei ocupații care contează – a-L face pe El cunoscut, și a-i ajuta pe oameni să-și pună problema veșniciei. Vă reamintesc cuvintele Mântuitorului din capitolul în care suntem (Luca 12) – vers. 29-31: „Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu vă frământaţi mintea. Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”
Frenezia consumeristă a lumii moderne și preocuparea excesivă pentru distracție și divertisment afectează sensibilitatea spirituală a majorității, astfel că oamenii ajung să ignore teribilist și nonșalant că este un Dumnezeu în ceruri, că toți oamenii au un suflet veșnic și că fiecare va trebuie să dea socoteală pentru tot ce face, gândește sau spune. E greu de crezut că oamenii ar da curs de bună voie și cu inimă largă unor îndemnuri – fie ele divine! – precum: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri... Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.” (Luca 12:32–34)
Repet ce ne învață Biblia: toți oamenii vor sta într-o zi înaintea înfricoșatei prezențe a lui Dumnezeu, fără toate acele „lucruri” care le-au umplut viața pământească, și cei mai mulți își vor da seama prea târziu că nu au o comoară adunată în Ceruri! Precum Anul de veselie din Leviticul (când unii evrei pierdeau niște privilegii, iar alții le redobândeau), la modul supreum Ziua Domnului va face o departajare între credincioși, în omenire în general: cei ce și-au adunat comori pe pământ vor rămâne fără ele, iar cei ce și le-au strâns în ceruri vor merge la ele, pentru a se bucura veșnic de comoara de preț: intimitatea cu Dumnezeu. Iar cine a trăit fără Dumnezeu aici, va fi lipsit de prezența lui Dumnezeu pe veci – și în definitiv se crede că acesta este Iadul în ce are cel mai teribil: absența lui Dumnezeu!
În capitolul despre care vorbeam că-l parcurgem (Luca 12), Domnul Isus continuă să vorbească ucenicilor, în prezența mulțimilor care-i luau cu asalt – și le prezintă acum ilustrații și parabole care arată spre... întoarcerea Sa pe pământ (deși El încă nici nu plecase, dar le dăduse destule indicii în acest sens!):
„Mijlocul să vă fie încins, şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se va apropia să le slujească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia, dacă-i va găsi veghind! Să ştiţi bine că, dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi, dar, fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” (Luca 12:35–40)
Deși această pildă se referă în primul rând la Israel și la cea de-a doua venire a lui Hristos (pentru a-Și instaura Împărăția pe pământ), principiul (așteptare răbdătoare și activă) se aplică și Bisericii, care așteaptă venirea Domnului și-n consecință Răpirea ei.
În Orient, mirele dădea o masă pentru prietenii săi, iar apoi mergea acasă la mireasa sa, pentru a o lua. Slujitorii mirelui trebuiau să fie îmbrăcați și să aibă candelele aprinse pentru procesiunea de întoarcere a mirelui. Atitudinea, comportamentul, preocupările credinciosului față de întoarcerea lui Hristos trebuie să denote conștiincioasă, înfrigurată pregătire, pentru a fi gata, având „mijlocul… încins”, făcând tot ce ne stă în putință pentru El și trăind în așteptarea întoarcerii Sale.
Când imaginea se schimbă de la „mire” la „hoț”, scopul este acela de a accentua surpriza, apariția neașteptată. Pavel a folosit aceeași metaforă cu referire la cea de-a doua venire a lui Hristos în 1 Tesaloniceni 5:2, unde spune: „Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.” Domnul, însă, nu va veni ca un hoț pentru a răpi Biserica, ci noi toți ne vom înălța și Îl vom întâmpina în văzduh.
Am menționat deja: Domnul Isus stătea de vorbă cu ucenicii în mijlocul norodului – de aceea e important de știut de fiecare dată cui adresa Mântuitorul cuvintele Sale; de asta erau interesați și cei mai atenți dintre cei ce-L înconjurau:
„Doamne”, I-a zis Petru, „pentru noi spui pilda aceasta sau pentru toţi?” Şi Domnul a zis: „Cine este ispravnicul credincios şi înţelept pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa!” (Luca 12:41–43)
Observăm că Domnul răspunde întrebării legate de sensul și adresabilitatea unei pilde... cu o altă pildă! De fapt, ideea era că învățătura era pentru cei care credeau că sunt administratori ai bunurilor și misiunii încredințate de Dumnezeu. Răspunsul Învățătorului conține o altă pildă foarte importantă care vorbește despre responsabilitatea noastră în așteptarea celei de-a doua veniri a Domnului. Repet, și această pildă se aplică în primul rând poporului Israel, însă și în acest caz principiul ilustrat aici se aplică și credincioșilor care așteaptă Răpirea. Mulți oameni cred că Domnul va veni în curând, așa că ei Îl așteaptă,dar letargic, apatic, inactiv – în loc să lucreze! Datoria noastră este să lucrăm ca și cum Domnul ar veni abia peste o mie de ani. Haideți să nu mai tot încercăm să aflăm data întoarcerii Lui, ci mai degrabă să ne pregătim... și să-i ajutăm și pe alții să înțeleagă că trebuie să se pregătească! Nădejdea binecuvântată este venirea lui Hristos, iar noi ar trebui să ne umplem viața, mintea, inima cu... tot ce vom putea așeza într-o zi la picioarele Sale!
Iată ce spune Mântuitorul mai departe că va face stăpânul din pildă cu robul pe care-l va găsi făcându-și datoria cu credincioșie:
„Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar dacă robul acela zice în inima lui: «Stăpânul meu zăboveşte să vină»; dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să mănânce, să bea şi să se îmbete, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie şi-l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor necredincioşi în lucrul încredinţat lor.” (Luca 12:44–46)
Această pildă ne învață două lecții importante. Scepticismul cu privire la revenirea Domnului duce la (1) folosirea greșită a autorității și la (2) lenevie. Noi trebui să trăim așteptând revenirea Sa. Trebuie să trăim ca și cum Domnul ar apărea în secunda următoare, iar noi va trebui să dăm socoteală de ceea ce am făcut. Și cu siguranță vom da socoteală înaintea Lui atunci când va veni! Și așa cum există o răsplată generoasă pentru credincioșie, la fel există o pedepsire drastică a delăsării și-a lenevirii:
„Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.” (Luca 12:47–48)
Poate că Domnul nu va veni azi sau mâine, dar cu siguranță va reveni! Tendința noastră este să neglijăm ce avem de făcut, pentru că El nu apărut încă. Avem impresia că ne vom strecura cumva, însă n-o vom putea face. Când va veni El, vom fi judecați. „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Cor. 5:10). Despre cine este vorba aici? Despre credincioși, care vor compărea înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Atunci nu vom fi analizați pentru a se decide dacă suntem mântuiți sau nu, ci vom fi judecați pentru a se constata dacă merităm să primim răsplată sau nu. Majoritatea teologilor sunt de părere că vor exista diferite grade de răsplată pentru credincioși, și – analog – diferite grade de pedeapsă pentru necredincioși...
Este oarecum de mirare – dar perfect în acord cu realitatea! – că Domnul Isus admite că El aduce dezbinare între oameni
„Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” (Luca 12:49)
Chiar și astăzi, când lumea trăiește în cel mai adânc întuneric de până acum, se stîrnesc atâtea pasiuni, ba chiar se rostesc blasfemii la adresa Domnului Isus Hristos! Focul a fost aruncat pe pământ! De la naștere (vezi prorocia lui Simeon – Luca 2:34) numele Lui a iscat, stârnește și va provoca „împotrivire” (cuvântul grecesc folosit este skandalon!)
„Am un botez cu care trebuie să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” (Luca 12:50)
Vorbele acestea – clare pentru creștini, azi... dar misterioase pentru cei ce le auzeau atunci, inclusiv pentru ucenici – arată spre moartea lui Hristos pe cruce. (Luca 12:51–53)
„Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu; ci mai degrabă dezbinare. Căci, de acum înainte, din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi, şi doi împotriva a trei. Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului, şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei, şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii, şi nora împotriva soacrei.”
Când un om Îl primește pe Isus Hristos ca Salvator al său, el este despărțit de necredincioșii din jurul său, fie că aceștia sunt rudele sau prietenii săi – nu pentru că asta ar dori, ci pentru că urmarea lui Hristos este exclusivistă, și este agreată de prea puțini!
El a mai zis noroadelor: „Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, îndată ziceţi: «Vine ploaia.» Şi aşa se întâmplă. Şi când vedeţi suflând vântul de la miazăzi, ziceţi: «Are să fie zăduf.» Şi aşa se întâmplă. Făţarnicilor, faţa pământului şi a cerului ştiţi s-o deosebiţi; vremea aceasta cum de n-o deosebiţi?” (Luca 12:54–56)
Încă un mesaj trist, intens și urgent al Domnului: să înțelegem și să recunoaștem în ce fel de lume trăim! Omul crede că poate aduce și menține pacea pe pământ, dar în realitate tot ce face este să stârnească alte războaie! Organizația Națiunilor Unite a fost înființată cu scopul de a face și de a menține pacea pe pământ, însă, permiteți-mi, vă rog, să spun că această organizație este astăzi una din cele mai mari arene de luptă din lume! Trebuie să înțelegem că nu poate fi cu adevărat pace în lume până nu va veni Hristos!
Deocamdată însă, în textul lui Luca, El încă nici nu plecase... dar fiecare verset, capitol și pagină grăbește deznodământul. Intrăm în capitolul 13, în care Domnul adresează întâi tendința de a-i observa și critica mai degrabă pe alții decât pe sine:
În vremea aceea au venit unii şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi”, le-a răspuns Isus, „că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.” (Luca 13:1–5)
Victimele lui Pilat și oamenii uciși de turnul căzut nu fuseseră judecați de Dumnezeu, pentru că El nu acționează răzbunător. Hristos, însă, le-a spus oamenilor religioși din vremea Lui că, dacă nu se vor pocăi, vor pieri și ei.
Există câteva lecții importante pentru noi în acest pasaj. Prima este că, atunci când un creștin are necazuri mai mari decât alții (și chiar se întâmplă așa, adesea), nu trebuie să tragem concluzia că este mai păcătos decât alții. Necazurile nu vin întotdeauna în viața unui om ca rezultat al păcatului său, sau ca pedeapsă imediată din partea lui Dumnezeu. Cealaltă față a monedei este că, dacă devii creștin, nu înseamnă că vei fi automat ocolit de necazuri; da, vei scăpa de Necazul cel Mare, însă nu vei scăpa și de necazurile cele mici, ba: dacă ești un creștin autentic vei avea parte din plin de ele, aici pe pământ.
Un alt lucru pe care îl învățăm de aici este că atunci când vine necazul în viața altcuiva și nu în viața ta, asta nu înseamnă că tu îi ești superior acelui om. Poate că Dumnezeu îngăduie ca tu să vezi necazul acelui om pentru a te aduce la El.
Cea mai de preț lecție însă rămâne pocăința – și nu ca remediu pt necaz, ci ca singura alternativă la pieirea veșnică! Urmează, ca o continuare, pilda smochinului neroditor, un alt text antologic datorat exclusiv lui Luca: (Luca 13:6–9)
El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.»”
Eu cred că smochinul acesta simbolizează poporul Israel (JVMcGee). Proprietarul smochinului se aștepta la roduri... și a fost dezamăgit să vadă că acestea n-au apărut! Fără îndoială, că proprietarul avea dreptul atât să culeagă rodul, cât și să taie pomul. Poporului Israel i s-a promis binecuvântarea (dacă umbla în lumina dată de Dumnezeu), dar și blestemul (dacă respingea lumina). Poporul primise o atenție specială (cultivare, fertilizare) și ar fi trebuit să aibă rod, însă nu a avut. Israel L-a respins pe Hristos, spunând chiar „sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mat. 27:25). Israel a avut parte de judecata lui Dumnezeu, și a fost împrăștiat printre toate popoarele lumii!
Este interesant de observat că poporul Israel încă nu poate trăi în pace în țara sa și continuă să-L respingă pe Dumnezeu. Nu arabii le dau bătăi de cap evreilor astăzi, ci Dumnezeu. Israel este poporul ales al lui Dumnezeu, e-n centrul atenției Lui, și într-o zi se vor întoarce la Domnul! Astăzi, evreii se întorc în țara lor în necredință, și nu au pace... și aceasta este dovada că Dumnezeu se implică în problemele lumii!
În cap. 13, decorul se schimbă mai des, de la o scenă la alta... Îl regăsim pe Domnul în sinagogă, predicând... și nu numai! Citim și episodul acesta: (Luca 13:10–14)
Isus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua Sabatului. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte spatele. Când a văzut-o Isus, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Dar fruntaşul sinagogii, mâniat că Isus săvârşise vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvântul şi a zis norodului: „Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul; veniţi, dar, în aceste zile să vă vindecaţi, şi nu în ziua Sabatului!”
Domnul are aici de-a face cu o gârbovire fizică pronunțată; dar neînțelegerea din acest pasaj s-a iscat nu pentru că Domnul a vindecat-o, ci pentru că a făcut-o în ziua de sabat. Aceasta era considerată o sfidare și a constituit o permanentă sursă de discordie între El și liderii religioși de atunci.
Femeia aceasta era chinuită de aproape două decenii de această neputință, probabil o spondiloză, care o făcea să stea îndoită, pentru că – biata de ea! – nu-și putea îndrepta spatele. Iată, deci, un om într-o situație disperată, o biată nenorocită, care stârnea milă. Probabil că acesta a fost unul din cele mai grave cazuri de infirmitate fizică de care s-a ocupat Domnul când a fost pe pământ.
„Făţarnicilor”, i-a răspuns Domnul, „oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?” (Luca 13:15–16)
Trebuie să mărturisesc că n-am înțeles de ce fusese legată de către Satan această femeie; nu pare să fi fost o femeie imorală, poate că mergea regulat la sinagogă, chiar și așa bolnavă, cum era... Ca o recompensă, aici în sinagogă i-a spus Medicul cel Bun: „Fii dezlegată!” El Și-a pus mâinile peste mâna ei, iar ea a fost tămăduită pe loc și a început să-L laude pe Dumnezeu. Desigur, atingerea Domnului nu era necesară, atâția fuseseră vindecați cu o vorbă, sau de la distanță – dar în cazul acetei femei a fost un sprijin pentru credința ei... Contactul personal cu El este cel mai important lucru și pentru noi!
Conducătorul sinagogii a certat-o aspru pe femeie, deși ea nu venise la sinagogă ca să fie vindecată. Reacția acestui conducător religios a fost, în mod clar, ciudată. Pe el îl interesa mai mult o regulă, decât faptul că o biată femeie, care fusese înlănțuită timp de 18 ani de o cumplită infirmitate, tocmai fusese eliberată! Chestiunea sabatului era de maximă importanță pentru acești conducători religioși, iar interdicțiile legate de sabat deveniseră o povară mult prea grea pentru oameni. Problema sabatului este încă în centrul multor dezbateri aprinse și astăzi... însă cel mai important lucru nu este să ne certăm în privința religiei, ci să învățăm să păzim Cuvântul Domnului și să iubim oamenii!
Pe când vorbea El astfel, toţi potrivnicii Lui au rămas ruşinaţi; şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El. (Luca 13:17)
Poporul acesta, care Îl urmărea cu bucurie, se pare că nu a rămas de partea Lui. Există pericolul să devii atât de religios și de împietrit, încât chiar să-L excluzi pe Isus din viața ta. Poți să ai toate răspunsurile și să fii expert în argumentare, însă adevărata întrebare este: „L-ai primi vreodată pe Hristos în inima ta?” Nimic nu poate înlocui acest lucru!
Ești plin de îndoieli? Ești nedumerit sau îngrijorat? Ești gârbovit de poverile vieții? Atunci vino la Domnul Isus Hristos cu poverile și păcatele tale! Poți să vii la El oricând! El așteaptă și este gata să te vindece și să împlinească nevoia ta! El e unica noastră speranță!