Tuesday Jun 25, 2024
Luca 1:1-25 | Itinerar Biblic | Episodul 205
Dragi ascultători, pășim azi în ceea ce poate fi considerată prima istorie a bisericii creștine: dipticul Evanghelie-Faptele apostolilor, semnate de Luca. Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, acest intelectual din miezul sec. I (care nu era însă scriitor de formație) redă în aceste două secțiuni (care ocupă aproape un sfert din cuprinsul NT!) viața și învățătura întemeietorului creștinismului, iar apoi organizarea și funcționarea primelor comunități de credincioși, după Înălțarea la ceruri a Mântuitorului, odată cu pogorârea Duhului Sfânt. Aceste scrieri opt fi considerate și o apologie a creștinismului și bisericii, atât în fața puterii politice (romane) cât și înaintea elitei religioase evreiești Din punct de vedere istoric, doctorul Luca este dintre cei mai harnici evangheliști, începându-și scrierea înaintea celorlalți sinoptici (afirmă mulți cercetători). Cerul tăcuse pentru mai bine de 400 de ani când îngerul Gabriel apare din senin și anunță nașterea lui Ioan Botezătorul. Luca ne prezintă atât cadrul general, precum și nașterile lui Ioan și respectiv Isus.
Mai trebuie spus că debutul evangheliei este vibrant și exuberant, primele capitole conținând și câteva cântece: în cap. 1. Salutul Elisabetei pentru Maria, v. 42–45; 2. Cântarea Mariei, v. 46–55 (Magnificat); 3. Profeția lui Zaharia (Benedictus), v. 68–79. (Personal aș adăuga aici și anunțurile îngerului: către Zaharia (vv. 13-17) și către Maria (vv. 30-33), care au aceeași alură imnică, de profeție vibrantă și plină de reverență). Apoi în cap. 2 avem cântarea oastei cerești (Gloria in excelsis, v. 14) adăugată vestirii nașterii făcută de înger păstorilor (vv. 10-12), apoi cântarea lui Simeon (Nunc Dimittis, 2:29-32), urmată de binecuvântarea aceluiași (vv. 34-35), și nu în ultimul rând – deși nu ne sunt date cuvintele folosite – cântarea venerabilei Ana (v. 38), plină de bucurie pentru șansa de a fi văzut venirea Celui pe care mulți din Israel Îl așteptau să izbăvească țara, Ierusalimul și neamul.
Luca începe Evanghelia sa oarecum straniu cu o conjuncție, cu o explicație justificativă, care scoate în evidență scopul pentru care a alcătuit și ne oferă Evanghelia sa:
Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai. (Luca 1:1–4)
Dintre cei patru autori de Evanghelii, doar „doctorul preaiubit” explică (în prologul de mai sus) intenția și metoda scrierii sale – este o indicație că autorul se adresează unei audiențe de cultură ne-evreiască (romană și/sau grecească), chiar dacă aparent scrierile lui Luca sunt deja adresate și dedicate unui nobil Teofil, fără îndoială un sprijinitor al lucrării lui Luca, poate chiar un proaspăt convertit din elita romană.
În acest pasaj (prologul, vers. 1-4) apar câteva expresii importante care nu trebuie trecute cu vederea. Prima este „cei ce le-au văzut cu ochii lor” prin care este tradus termenul grecesc autoptai care se traduce în mod literal ca „aceea care este prin sine” și opsomai care înseamnă „a vedea”; altfel spus, „a vedea cu propriii ochi” sau „a fi martor ocular”. Expresia folosită în original este, de fapt, un termen medical, care se referă la realizarea unei disecții/autopsii. Prin urmare, ceea ce încearcă să spună, de fapt, doctorul Luca (care nu fusese în anturajul Domnului Isus) este: „Am aflat aceste lucruri de la cei ce-au fost martori oculari, care au disecat evenimentele petrecute... și îți scriu ce am aflat.”
Al doilea termen important folosit de doctorul Luca în acest pasaj este slujitori, care este traducerea termenului grecesc huperatai, adică „vâslaș la galere”. Corespondentul vâslașului în cadrul unui spital este medicul rezident. Astfel, doctorul Luca spune că ei erau cu toții doar niște medici rezidenți, sub conducerea Medicului cel Bun. Ceea ce vrea, de fapt, doctorul Luca să spună aici este că el, ca medic și ca om de știință, a realizat o analiză și un examen, o sinteză a consemnărilor celor care au fost martori oculari.
Apoi, ați reținut cred și expresia „cercetări cu de-amănuntul” – prin care Luca vrea să ne asigure că: „nu am aruncat o privire sau am tras cu urechea, nu m-am pripit și nici n-am umflat lucrurile, n-am ales doar ce-mi convenea, nu m-am mulțumit cu puțin, ci m-am informat, am căutat, am adunat, am verificat, am analizat tot ce-a fost posibil, luate de la sursă/origine/obârșie... le-am așezat în ordine logică și cronologică!” și așa avem acum la îndemână Evanghelia cea mai densă/consistentă (cu cele mai multe versete – 1151), și care nu se încheie cu ultimul capitol, ci continuă cu... partea a doua: Faptele apostolilor!
Prin stilul acesta logic, cursiv și elevat, Luca își propune: 1. Să îndepărteze suspiciunile cu privire la creștinism (prezentat ca subversiv, să nu uităm că în Imperiu Nero începuse să strângă șurubul!); 2. Să facă atractiv și acceptabil creștinismul pt audiența sa; 3. Să întărească credința recent-convertiților la creștinism. Putem concluziona această reflecție afirmând că primele patru versete ale acestui capitol reprezintă un început extraordinar al cărții, întărindu-ne convingerea că Luca și-a scris Evanghelia pentru a oferi oamenilor certitudine și asigurare în privința Domnului Isus Hristos.
Dragul meu, câtă certitudine ai tu? Știi că ești copilul lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos? Știi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu? Îmi pare tare rău pentru aceia care nu au o certitudine în privința acestor lucruri. Oscilezi mereu, spunând: „Nu am o certitudine în privința Bibliei sau a mântuirii mele. Cred că nu am destulă credință...”?! S-ar putea însă ca problema ta să fie nu că nu ai suficientă credință, ci puțina cunoaștere, pentru că „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:17). Dacă ai cunoaște într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu, atunci l-ai crede! Cei care nu cunosc Biblia au acest gen de îndoieli... pentru că problema este, de fapt, la noi și nu la Biblie sau la Domnul Isus! Pt că Biblia nu este o carte care trebuie doar citită, ci care trebuie trăită pe măsură ce o citești! Iar când citim această Evanghelie a lui Luca, migălos și responsabil lucrată, n-o vom citi doar ca pe o carte palpitantă și adevărată, ci convinși și conștienți că Dumnezeu a ales, a inspirat, a dictat cuvintele care-o compun ca să ne vorbească fiecăruia!
În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot, numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron şi se chema Elisabeta. (Luca 1:5)
Dumnezeu Se face din nou auzit, după 400 de ani de tăcere – și-o va face în mod supranatural, prin arhanghelul Gabriel/Gavril, trimis la preotul Zaharia – și mai târziu la o adolescentă din Nazaret – ca să le vestească venirea pe lume a fiilor lor. Vom avea de-a face cu două nașteri excepționale, marcate de intervenții divine (nu doar datorită arătărilor îngerilor! Să nu uităm că părinții lui Ioan erau vârstnici și inapți dpdv biologic să mai procreeze... iar Maria va rămâne însărcinată fiind fecioară dpdv fiziologic, prin umbrirea/atingerea Duhului Sfânt!)
Cele două cicluri narative se vor intersecta în memorabila scenă a vizitei pe care Maria i-o va face rubedeniei sale Elisabeta (vom lua și noi notă de textul respectiv în episodul viitor!)
Deocamdată, doctorul Luca începe scrierea Noului Testament, din punct de vedere cronologic, și-o face redând împrejurările premergătoare nașterii lui Ioan Botezătorul, din momentul în care îngerul Gabriel s-a arătat tatălui lui Ioan, pe când acesta slujea în Templu.
Era în zilele lui Irod cel mare, rege al evreilor între 37-4 î.Hr., originar din Idumeea, un domnitor crud, cu obsesii megalomanice – a construit orașe și a reabilitat, lărgit și înfrumusețat Templul din Ierusalim, așa cum în alte zone a ridicat sanctuare pentru celebrarea cultelor și zeităților păgâne.
Părinții lui Ioan au fost Zaharia și Elisabeta, iar semnificația numelor lor este „Dumnezeu Își amintește” și, respectiv, „jurământul Său”. Astfel, numele lor puse împreună înseamnă: „Dumnezeu Își amintește jurământul Său”. Dar, despre ce jurământ să fie vorba? Mă gândesc la cel consemnat în Psalmul 89:34–37: „Nu-Mi voi călca legământul şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele Mele. Am jurat odată pe sfinţenia Mea: să mint Eu oare lui David? Sămânţa lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna va dăinui pe vecie, şi ca martorul credincios din cer. (Oprire).” Dumnezeu i-a jurat lui David că unul din urmașii săi va domni veșnic și acest urmaș este Hristos. „Dumnezeu Își amintește jurământul Său!” Așadar, Dumnezeu este gata să intervină în istoria umană după 400 de ani de tăcere... și-o va face tranșant și determinant!
Amândoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi păzeau fără pată toate poruncile şi toate rânduielile Domnului. (Luca 1:6)
Observați, vă rog, că Scriptura ne spune că atât Zaharia, cât și Elisabeta erau oameni neprihăniți, adică oameni drepți. În ce fel erau drepți? Ei își recunoscuseră păcătoșenia și aduseseră înaintea lui Dumnezeu jertfele necesare. Umblarea lor în neprihănire i-a dus înspre mântuire; când păcătuiau sau făceau o greșeală, ei aduceau jertfa corespunzătoare. Și totuși, exista durere în viața lor, și nu una mică, pentru că nu aveau copii!
N-aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă; şi amândoi erau înaintaţi în vârstă. (Luca 1:7)
Zaharia și Elisabeta erau un cuplu în vârstă, care nu avea copii (lucru care pentru o femeie evreică era o mare ocară)... Ca să nu mai spunem că Zaharia, care era din seminția lui Levi, era din ceata celor care slujeau în Templu (mai bine zis era unul din cei peste 18.000 de preoți împărțiți în douăzeci și patru de cete, care slujeau prin rotație câte o săptămână, de două ori pe an). Și ca să întregesc puțin imaginea: la vârsta lor înaintată, cred că nici nu mai trăgeau nădejde și nici nu se mai gândeau că ar mai putea fi părinți!
Dar... risc o întrebare (retorică): credeți că Dumnezeu lasă lucrurile la întâmplare, sau să-I scape de sub control, mai ales când e vorba de copiii Săi? Nicidecum! Vedem asta și din ce urmează...
Dar, pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu, la rândul cetei lui, după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre să tămâieze în Templul Domnului. În ceasul tămâierii, toată mulţimea norodului se ruga afară. Atunci un înger al Domnului s-a arătat lui Zaharia şi a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere. Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut; şi l-a apucat frica. (Luca 1:8–12)
Zaharia slujea la altarul pentru tămâiere, care era locul rugăciunii. Era vremea jertfei de seară și în acel moment Zaharia ajunsese la acea parte a slujbei când trebuia să pună tămâie pe altar. Deodată, apare un înger... (Tu ce-ai face dacă ai vedea un înger? Cred că ai reacționa la fel ca omul acesta, adică ai fi tulburat și înspăimântat!) Inițiativa fiind a lui Dumnezeu, Zaharia vede ce i se arată: apariția și mesajul transmis prin înger, dinspre partea dreaptă a altarului (dreapta fiind partea „favorabilă”, deci vestea va fi bună - evanghelos!)
Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme, Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevasta ta Elisabeta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan.” (Luca 1:13)
Zaharia se rugase probabil să primească un fiu, iar Elisabeta la fel... și cred că mulți oameni făceau la fel. De unde știu că probabil continua să ceară un fiu? Pentru că îngerul i-a spus: „Rugăciunea ta a fost ascultată.” Numele Ioan în originalul ebraic este Yohanan, și înseamnă „Iahweh este darnic/îndurător” – nume care se referă în cazul lui atât la darul pe care-l va primi pântecele vârstnic al Elisabetei, cât și la misiunea divină pe care viitorul profet o va îndeplini în mijlocul lui Israel.
El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. (Luca 1:14–15)
Fiul lui Zaharia și al Elisabetei urma să respecte „legea nazireatului”, iar unul din lucrurile pe care trebuia să le jure era că nu va bea vin sau băuturi tari. (Dar nu doar nazireii nu consumau vin; nici preoții nu aveau voie să bea vin în perioada cât slujeau la Templu) Oricum, este anticipată aici viața ascetică pe care o va duce Botezătorul. El trebuia să-și găsească bucuria în Duhul Sfânt și în Dumnezeu; de aceea Pavel spune în Efeseni 5:18: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.”
Este alternativa deseori utilizată în Scriptură: plinătate de Duh Sfânt, și nu cu băuturi amețitoare! Oamenii în general, credincioșii în special, ar trebui să-și găsească împlinirea în Creatorul lor, nu în substituenți periculoși... Noi trebuie să ne găsim bucuria în Dumnezeu și nu într-o sticlă. Așa de mulți în jurul nostru sunt astăzi dependenți de sticlă... și nu vorbesc despre bebelușii care au nevoie de sticla cu lapte, ci despre adulții care stau prin baruri.
La fel, dpdv spiritual, mai sunt astăzi mulți creștini care trebuie ajutați și susținuți pentru a ține piept vieții. Trebuie să recunoaștem că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne poate da putere pentru a face față provocărilor vieții... dar să fim atenți și dispuși să-i sprijinim pe cei ce nu știu sau nu pot să se descurce sau să depășească încercarea ieșind întăriți din ea!
Continuă anunțul îngerului către Zaharia, tatăl celui ce va fi Ioan Botezătorul, vărul mai mare al Mântuitorului Isus Hristos:
El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” (Luca 1:16–17)
Trebuie să clarificăm faptul că, deși Ioan Botezătorul a umblat în duhul și puterea lui Ilie, el nu a fost Ilie (prorocul VT-ar din sec. al IX-lea îHr., puternic și curajos, al cărui nume înseamnă „Iahweh este Dumnezeu”). Ioan era cel care urma să întoarcă inimile părinților către copiii lor, și-ale necredincioșilor către ascultarea de Dumnezeu, creând astfel o punte de legătură între generații, și-ntre niveluri spirituale. Problema noastră, a celor de azi, nu este atât de mult prăpastia dintre adulți și tineri, cât prăpastia dintre adulți și Dumnezeu, pentru că, dacă adulții ar avea o relație bună cu Dumnezeu, atunci nu ar mai avea problemele pe care le au acum cu generația tânără.
Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, şi nevasta mea este înaintată în vârstă.” (Luca 1:18)
Nu mă pot abține să nu zâmbesc când citesc un asemenea verset. Mulți zic că nu găsesc umor în Biblie, dar aces verset dovedește tocmai că așa ceva există... fie și involuntar, sau amar! Avem aici un om, un preot, care a venit înaintea lui Dumnezeu în rugăciune și, la altarul tămâierii, spune următoarele: „Oh, Doamne, dă-mi un fiu!”, iar atunci când Dumnezeu îi răspunde prin îngerul Gabriel, spunând: „Îți voi da un fiu.”, Zaharia răspunde: „Din ce voi cunoaște lucrul acesta?” El continuă și spune: „Soția mea este în vârstă și eu sunt în vârstă și nu cred că mai putem avea copii!” Și totuși, el se rugase pentru un fiu! Nu ne-am rugat și noi așa, oare, de multe ori? Îi cerem ceva lui Dumnezeu, dar automat și fără credință – nici că-i bine ce ceri, nici că vei primi ce ceri! Este unul dintre motivele pentru care nu primim răspuns la rugăciuni – și anume: pentru că nu avem deloc credință. Zaharia era preot și slujitor, dar era și el om, supus acelorași slăbiciuni... de aceea nu pot să nu zâmbesc citind asta despre el, pentru că și eu mă rog adeseori ca el!
Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gavril care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună.” (Luca 1:19)
Abia acum îngerul se prezintă – este aceeași prezență angelică activă și implicată în Scriptură, „îngerul istoriei”, care supraveghează îndeaproape desfășurarea planului divin în omenire. Gavril (sau Gabriel) înseamnă „Dumnezeu este războinicul meu” sau „Dumnezeu S-a arătat puternic”. Gavril a fost trimis să comunice oracolul divin; purtătorul Cuvântului lui Dumnezeu are autoritate! Dar nu ce spune Vernon McGee este important, ci ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu este esențial și decisiv! Dumnezeu ne vorbește mereu prin Cuvântul Său... o, de-am fi atenți și de-am cere pricepere!
„Iată că vei fi mut şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.” (Luca 1:20)
Zaharia, care și-n această împrejurare fusese destul de vorbăreț, va fi mut pentru o vreme. Necredința este (sau duce-ntotdeauna la) muțenie, adică nu transmite niciodată niciun mesaj. Sunt de acord cu Elizabeth Barrett Browning, poeta care spunea că „cel fără credință ar trebui să tacă”. Sunt atâția palavragii care își trâmbițează necredința fără încetare – când ar trebui să vorbească doar cel care crede în Dumnezeu și are ceva de spus!
Norodul însă aştepta pe Zaharia şi se mira de zăbovirea lui în Templu. Când a ieşit afară, nu putea să le vorbească; şi au înţeles că avusese o vedenie în Templu. El le făcea semne întruna şi a rămas mut. (Luca 1:21–22)
Și acest pasaj mi se pare amuzant. Dumnezeu, după 400 de ani de tăcere, se apropie din nou de rasa umană, însă omul cu care comunică nu Îl crede pe cuvânt și ajunge, astfel, mut. Puteți să vă imaginați un mesager mut?! Și cum încerca el să explice oamenilor că este mut? Gândiți-vă cum le-ați da de înțeles oamenilor că ați văzut un înger, și de aceea nu puteți vorbi? N-ar fi prea ușor să faceți asta! Încercați exercițiul acesta: faceți mișcările pe care credeți că le făcea Zaharia pentru a comunica oamenilor situația dificilă în care se afla... și uitați-vă în oglindă! Cred că nu veți putea să nu zâmbiți!
După ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă. (Luca 1:23)
Cu mult timp în urmă, regele David stabilise ca preoții să slujească în templu pentru o anumită perioadă de timp – o săptămână – iar apoi să aibă vacanță. Un preot își desfășura slujba, iar apoi venea alt preot, altă ceată, să slujească la Templu. Așa au stat lucrurile și în cazul lui Zaharia, însă el a trebuit să-și facă perioada de slujbă fără a putea vorbi. Când a venit vremea să plece acasă, el tot nu putea vorbi, așa că mă gândesc că a mers acasă și... a ascultat-o pe Elisabeta vorbind. (Luca 1:24–25):
Peste câtva timp, Elisabeta, nevasta lui, a rămas însărcinată şi s-a ţinut ascunsă de tot cinci luni. „Căci”, zicea ea, „iată ce mi-a făcut Domnul, când Şi-a aruncat ochii spre mine, ca să-mi ia ocara dintre oameni.”
Este o situație interesantă: Zaharia nu putea vorbi, iar Elisabeta, din cauza condiției sale, rămâne ascunsă câteva luni. Dar de ce se va fi ascuns, dacă Dumnezeu îi făcuse o favoare, răspunsese rugăciunilor? Era rușinată că ea, femeie în vârstă, rămăsese însărcinată? Cred că mai degrabă discreția Elisabetei era menită să completeze muțenia lui Zaharia, ambii nedorind să profaneze miracolul zămislirii ieșite din comun... care va primi confirmarea odată cu vizita Mariei (pe care noi o vom trece în revistă data viitoare!) Fiind pentru o vreme singura cuvântătoare din familie, cred că Elisabeta i-a vorbit mult lui Zaharia, în acea perioadă, amintindu-i mereu cu bucurie: „Zaharia, vom avea un fiu!”
Bunul Dumnezeu să vă umple și dvs. inima și viața cu bucurii și împliniri mărețe, cu soluții și răspunsuri la rugăciuni, pe care să nu le ascundeți, și despre care să vorbiți cu entuziasm! Dumnezeul nostru merită glorificat, pentru că Lui nimic nu-i este cu neputință!
Pe curând!