Leviticul 4:13-35 | Itinerar Biblic | Episodul 173

Dragi prieteni, reîntâlnirea noastră sub genericul și cupola acestui program este de fapt o reîntâlnire cu Biblia – Cuvântul scris al lui Dumnezeu, prin care Acesta Se comunică... și ne comunică tot ce e bine să facem ca să fim și să rămânem în relație cu Autorul, Singurul Dumnezeu adevărat, sfânt și plin de har! Mesajul de bază al Scripturii, și al cărții Leviticul în care suntem, este că sfințenia lui Dumnezeu poate și trebuie să fie și a noastră, dacă vrem să trăim veșnic – și asta e posibil pe baza credinței mântuitoare în moartea și învierea lui Isus Hristos, și-a unei vieți curate și harnice trăite în acord cu această credință, prin puterea Duhului Sfânt! Ai zice că e simplu, dar e extrem de solicitant!  

Leviticul ne vorbește despre jertfe, preoți, ritualuri, curățări, rânduieli, sărbători... dar faptul cu adevărat divin coordonat (și care face această carte relevantă și cititorului modern) este simbolistica și semnificația acestora care converg și indică invariabil (ca de altfel întreg ansamblul Bibliei) către Mântuitorul Isus Hristos. Din această perspectivă vom continua să privim și să înțelegem cartea Leviticul – care în primele sale capitole detaliază cele cinci tipuri de jertfe pe care se întemeiază închinarea adecvată înaintea lui Iahweh.

Dintre aceste cinci tipuri, primele trei sunt jertfe de bunăvoie, „de un miros plăcut Domnului” (arderea de tot, jertfa de mâncare și jertfele de mulțumire); ele arată spre persoana Domnului Isus. Celelalte două (jertfa de ispășire și jertfa pentru vină) sunt jertfe obligatorii, și arată spre lucrarea Mântuitorului).

Am început data trecută să privim la jertfa de ispășire, care vorbește despre păcat ca rezultat al firii păcătoase (așa cum cel de-al cincilea tip de jertfă – cea pentru vină – vorbește despre păcat ca acțiune). Reamintesc și câteva aspecte ce individualizează jertfa de ispășire între celelalte jertfe, și îi subliniază importanța:

1. Este o jertfă cu totul nouă – care aici apare pentru prima dată, și nu avea echivalent nici în religiile altor popoare.
2. Din momentul în care a fost dată Legea, ea a devenit cea mai importantă și mai semnificativă jertfă.
3. Jertfa de ispășire era altceva decât arderea-de-tot, continuând-o pe aceasta. Arderea de tot spune cine este Hristos; jertfa de ispășire spune ce a făcut În arderea-de-tot, Hristos îndeplinește cererile standardului înalt și sfânt al lui Dumnezeu; în jertfa de ispășire, Hristos îndeplinește nevoile profunde și disperate ale omului. În arderea de tot vedem valoarea lui Hristos; în jertfa de ispășire vedem repulsia față de păcat. Arderea-de-tot era o jertfă benevolă, pe când jertfa de ispășire era obligatorie. Arderea-de-tot se ridica; jertfa de ispășire era turnată... deci una se înălța, cealaltă cobora.
4. Jertfa de ispășire este ritualul căruia i se acordă cea mai mare atenție – pentru prezentarea sa fiind necesare 35 de versete. Se pare că Duhul lui Dumnezeu a considerat că aceasta este foarte importantă.

Jertfa de ispășire îi conștientiza pe israeliți de faptul că sunt păcătoși. Jertfa de ispășire ne învață că trebuie să ne vedem pe noi înșine așa cum ne vede Dumnezeu. Jertfa de ispășire scoate în evidență și faptul că ea nu este suficientă. Păcătoșii pot veni cu încredere înaintea lui Dumnezeu pentru că Isus Hristos este jertfa de ispășire perfectă, singura suficientă și irepetabilă. Moartea lui Hristos pe cruce, purtând păcatele noastre, este singura soluție existentă pentru păcat. Aceasta reprezintă acea parte din animalul de jertfă care trebuia arsă în afara taberei.

Ar mai fi o precizare: dacă la toate celelalte tipuri de jertfe exista un singur set de prescripții și-o adresabilitate generală, în cazul jertfei de ispășire Dumnezeu împarte poporul în categorii distincte: preot, adunare, căpetenie și omul de rând. Diferențierile dintre aceste categorii se făceau atât prin mărimea jertfei, cât și prin modul în care se aducea jertfa, precum și prin ce se întâmpla cu restul trupului și sângelui.

Dumnezeu va trata oamenii cu imparțialitate; atât pedeapsa, cât și răsplata vor fi diferențiate, potrivit cu diferitele grade de responsabilitate recunoscute în cadrul jertfei de ispășire și specifice diverselor categorii de persoane amintite aici.

Am văzut data trecută (trecând prin primele 12 versete din cap. 4) ce se întâmpla și cum trebuia procedat când păcătuia preotul care primise ungerea. De ce erau atât de grave implicațiile păcatului acestuia? Lev. 4:3 ne spune că prin abaterea lui, „a adus vina asupra poporului”. În Ziua Ispășirii, preotul care a primit ungerea (deci marele preot) intra în prezența lui Dumnezeu și făcea curățire/ispășire pentru tot poporul. Or, după cum iertarea pentru toți venea printr-unul, tot așa prin același singur om moartea putea trece asupra tuturor! Sfera responsabilității era pe măsura sferei harului! În baza unei asemenea legi a fost posibil și ca Domnul Isus să aducă izbăvire și curățire pentru toți!  

În următoarele versete, Moise transmite prescripțiile lui Dumnezeu pentru jertfa de ispășire pe care o impuneau păcatele adunării/comunității.

Dacă toată adunarea lui Israel a păcătuit fără voie şi fără să ştie, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie făcute, şi făcându-se astfel vinovată, şi dacă păcatul săvârşit s-a descoperit, adunarea să aducă un viţel ca jertfă de ispăşire, şi anume să-l aducă înaintea Cortului întâlnirii. (Lev. 4:13–14).

Animalul jertfit pentru întreaga adunare era același ca și în cazul preotului; vițelul era cel mai valoros animal de jertfă. Marele preot reprezenta întreaga adunare înaintea Domnului și, prin urmare, cerințele pentru popor erau aceleași ca pentru preot.

Cred însă că de aici mai trebuie să învățăm ceva. Responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu nu este numai individuală, există și o responsabilitate comună. Dumnezeu judecă națiunile și mulți oameni care nu au luat parte la păcatul comunității sunt judecați odată cu națiunea întreagă.

În anul 70 d.Hr., când a fost distrus Ierusalimul, întreaga națiune a fost dusă în captivitate. Când a căzut Imperiul Roman, toți s-au prăbușit odată cu el. Dragii mei, și eu și tu suntem responsabili pentru că suntem parte a unei națiuni.

Dumnezeu judecă, de asemenea, biserici și comunități locale. Aud adesea oameni care spun că vor să rămână într-o biserică liberală pentru a fi o mărturie acolo. De unde oare le vine o astfel de idee? Nu scrie așa ceva în Biblie. Dacă te identifici cu o biserică în care nu se învață adevărul din Scriptură, Dumnezeu te va judeca împreună cu acea biserică. Responsabilitatea ta este individuală, însă atunci când devii parte la ceva, ai și o responsabilitate comunitară. În Apocalipsa, când Domnul a trimis scrisorile către cele șapte biserici din Asia, mesajul era adresat atât bisericilor, cât și fiecărui membru în parte.

Bătrânii adunării să-şi pună mâinile pe capul viţelului înaintea Domnului şi să înjunghie viţelul înaintea Domnului. (Lev. 4:15).

Bătrânii reprezentau națiunea, tot așa cum în Apocalipsa bătrânii reprezentau biserica. Ritualul care urmează este identic cu ritualul jertfei preotului și este explicat în versetele 16–21:

Preotul care a primit ungerea să aducă din sângele viţelului în cortul întâlnirii, să-şi înmoaie degetul în sânge şi să stropească cu el de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru. Să ungă cu sângele acesta coarnele altarului care este înaintea Domnului, în cortul întâlnirii, şi să verse tot sângele care a mai rămas la picioarele altarului pentru arderile-de-tot, care este la uşa cortului întâlnirii. Toată grăsimea viţelului s-o ia şi s-o ardă pe altar. Cu viţelul acesta să facă întocmai cum a făcut cu viţelul adus ca jertfă de ispăşire; să facă la fel. Astfel să facă preotul ispăşire pentru ei, şi li se va ierta. Viţelul rămas să-l scoată apoi afară din tabără şi să-l ardă ca şi pe viţelul dintâi. Aceasta este o jertfă de ispăşire pentru adunare. (Leviticul 4:16-21)

Așadar, între primele două categorii de personaje – preotul și adunarea – nu existau diferențe majore în ce privește conținutul și maniera de prezentare/realizare a jertfei de ispășire. În ambele cazuri, absența sau neglijența în ce privește jertfa de ispășire punea în discuție și pericol însăși existența și integritatea poporului – pentru că (pe de o parte) preotul reprezenta poporul înaintea lui Dumnezeu (și deci și prin păcatul lui, ar fi adus vina asupra poporului), iar pe de altă parte păcatul adunării trebuia recunoscut și ispășit conform cerințelor sfințeniei lui Dumnezeu – altfel, Iahweh era obligat de dreptatea Sa s-o aplice, și deci să nimicească vinovații.

Diferența consta în punerea mâinilor pe capul dobitocului jertfit: în primul caz preotul, în al doilea – bătrânii poporului. Sângele jertfei se stropea în Cort, în fața perdelei dinăuntru.

În următoarele două cazuri, modul de prezentare a jertfei diferea – pentru că adunarea era tot poporul lui Dumnezeu, chiar dacă păcătuia o căpetenie sau un membru de rând... care erau responsabili personal de ispășirea propriei vinovății. Întâi...

Dacă o căpetenie a păcătuit, făcând fără voie împotriva uneia din poruncile Domnului Dumnezeului său lucruri care nu trebuie făcute, şi s-a făcut astfel vinovat, şi ajunge să descopere păcatul pe care l-a făcut, să aducă jertfă un ţap fără cusur! (Lev. 4:22–23).

Trebuie să observăm că toate aceste categorii distincte trebuiau să aducă jertfe pentru ispășirea păcatelor. Responsabilitatea diferă de la caz la caz, însă toți sunt vinovați. Aici este vorba despre un lider civil. Liderii sunt adesea acuzați pe nedrept și se bârfește mult pe seama lor, însă aici este vorba despre o vinovăție reală. Atunci când ia cunoștință de păcatul său, liderul trebuie să aducă o jertfă de ispășire. După cum am mai spus, liderul este într-o poziție de responsabilitate; jertfa lui era mai puțin valoroasă decât a preotului și a întregii adunări, dar era mai valoroasă decât cea a oamenilor de rând.

De aici învățăm lecția că liderii sunt puși de Dumnezeu și sunt răspunzători în primul rând înaintea Lui. Din păcate, politicienii nu caută astăzi să fie pe placul lui Dumnezeu. Am ascultat destule din discursurile lor, din diverse partide, dar încă nu am auzit niciunul care să spună că are o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu (sau dacă a pomenit cineva, a făcut-o demagogic). Ei încearcă mereu să fie pe placul oamenilor. Îi auzi vorbind despre alegătorii lor... în vreme ce Dumnezeu spune că ei sunt responsabili în fața Lui!

Jertfa liderului consta într-un țap fără cusur. Țapul nu era la fel de valoros ca vițelul. Ritualul și procedura pentru jertfa de ispășire a liderului urmează aceiași pași ca în cazul jertfei preotului și a întregii adunări. Păcatul liderului este la fel ca păcatul omului de rând, însă valoarea animalului pe care trebuia să-l jertfească indică gradul său de responsabilitate mai mare. (Leviticul 4:24-26)

Să-şi pună mâna pe capul ţapului şi să-l înjunghie în locul unde se înjunghie arderile-de-tot înaintea Domnului. Aceasta este o jertfă de ispăşire. Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei de ispăşire, să ungă cu el coarnele altarului pentru arderile-de-tot, iar celălalt sânge să-l verse la picioarele altarului pentru arderile-de-tot. Toată grăsimea s-o ardă pe altar, cum a ars grăsimea de la jertfa de mulţumire. Astfel va face preotul pentru căpetenia aceea ispăşirea păcatului lui, şi i se va ierta.

Cum am spus, mărimea și maniera jertfei era în funcție de poziția celui vinovat în adunarea poporului Israel. Mărimea jertfei nu are legătură cu mărimea/gravitatea păcatului, pentru că păcatul este păcat indiferent de dimensiuni sau formă, iar în ce privește păcatul nu se are în vedere fața omului.

Ajungem acum la cea de-a patra categorie pe care o nuanțează Dumnezeu în prescripția referitoare la jertfa de ispășire: (Lev. 4:27).

Dacă cineva din poporul de rând a păcătuit fără voie, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie făcute, şi s-a făcut astfel vinovat...

În pasajul acesta, potențialul păcătos este omul de rând. Jertfa de ispășire se aduce pentru un păcat făcut din ignoranță, un păcat care încalcă una din poruncile lui Dumnezeu. Este vorba despre păcatul împotriva a ceva ce era în mod clar interzis; vina trebuia stabilită în mod concret, nu putea fi amintită doar indirect sau generic...

Această jertfă, repet, avea scopul de a înlătura complexul vinovăției și de a liniști conștiința. Doar moartea lui Hristos poate înlătura vina copleșitoare a omului modern. Prin proceduri psihologice nu se poate obține acest lucru. Atunci când conștiința unui om este însemnată cu fierul roșu, vina poate fi transferată dintr-o zonă în alta, însă, adânc în inima omului rămâne straniul complex al vinovăției. El nu poate fi îndepărtat decât atunci când este adus înaintea lui Hristos pentru iertare.

...şi ajunge să descopere păcatul pe care l-a făcut, să aducă jertfă o iadă fără cusur, pentru păcatul pe care l-a făcut. (Lev. 4:28).

Dacă un păcat comis de către omul de rând ajunge mai târziu la cunoștința lui, atunci nu mai este vorba despre un păcat din ignoranță și cere jertfă de ispășire. Ce face astăzi credinciosul? El a venit la Hristos ca un păcătos pierdut și L-a primit ca Mântuitor al său. Apoi, când află că a păcătuit, își mărturisește păcatul înaintea lui Dumnezeu. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Iada (capra tânără, sau puiul de sex feminin al caprei) era un animal de jertfă de o mai mică valoare decât toate cele menționate mai înainte... și totuși, nu fără importanță!

Să-şi pună mâna pe capul jertfei de ispăşire şi s-o înjunghie în locul unde se înjunghie arderile-de-tot. Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei, să ungă coarnele altarului pentru arderile-de-tot, iar tot celălalt sânge să-l verse la picioarele altarului. Preotul să ia toată grăsimea, cum se ia grăsimea jertfei de mulţumire, şi s-o ardă pe altar, şi ea va fi de un miros plăcut Domnului. Astfel va face preotul ispăşirea pentru omul acesta, şi i se va ierta. Dacă va aduce ca jertfă de ispăşire un miel, să aducă o parte femeiască fără cusur. Să-şi pună mâna pe capul jertfei şi s-o înjunghie ca jertfă de ispăşire în locul unde se înjunghie arderile-de-tot. Preotul să ia cu degetul din sângele jertfei, să ungă cu el coarnele altarului pentru arderile-de-tot, iar tot celălalt sânge să-l verse la picioarele altarului. Preotul să ia toată grăsimea, cum se ia grăsimea mielului adus ca jertfă de mulţumire, şi s-o ardă pe altar, peste jertfele mistuite de foc înaintea Domnului. Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a săvârşit, şi i se va ierta. (Leviticul 4:29-35)

Din nou, toate aceste jertfe indicau înspre moartea lui Hristos.

Este important de observat clauza din versetele 31 și 35: „şi i se va ierta”. Adevărul esențial este că păcătosului i se asigura iertarea deplină; eliberarea era totală. Exact același lucru s-a săvârșit și pentru noi atunci când a murit Hristos. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efes. 1:7).

Cum am menționat de fiecare dată, pentru precedentele trei tipuri de jertfe, și această a patra tipologie beneficiază de „normele metodologice de aplicare/executare”, ceea ce în termenii biblici se cheamă „legea jertfei de ispășire”

Jertfa de ispășire se aducea în același loc în care se aducea și arderea de tot. Ambele jertfe fac referire la Hristos: arderea-de-tot se referă la persoana Domnului (bine primită și plăcută în ochii lui Dumnezeu), iar jertfa de ispășire la lucrarea Domnului, încununarea planului divin de mântuire. Legea jertfei de ispășire se găsește în Lev. 6:24-30...

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi zi: „Iată legea jertfei de ispăşire: Vita pentru jertfa de ispăşire să fie înjunghiată înaintea Domnului în locul unde se înjunghie arderea de tot: ea este un lucru preasfânt. Preotul care va aduce jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume, să fie mâncată într-un loc sfânt, în curtea Cortului întâlnirii. Oricine se va atinge de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din ea pe vreun veşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un loc sfânt. (Lev. 6:24–27).

Jertfa de ispășire era sfântă. Vă amintiți că pe cruce Hristos striga la Tatăl cu cuvinte din Psalmul 22: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele? Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Totuşi Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Ps. 22:1–3).

Pe cruce, Hristos a devenit păcat pentru noi, și totuși El a fost sfânt. Dumnezeu Și-a întors fața de la El și, în același timp, Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine. Aceasta este o mare taină, pe care eu nu pot să o pricep. El a fost, a rămas și încă este sfânt, deși a purtat păcatele noastre... Și El este sfânt în vecii vecilor! Noi nu vom ști, nici înțelege vreodată cât a suferit El pe cruce; din pricină că El a suferit, noi nu mai trebuie să suferim pentru păcatele noastre... și pentru că El este sfânt, și noi suntem considerați așa, și vom fi sfinți dimpreună cu El, în veșnicie.

Vasul de pământ în care se va fierbe, să se spargă; dacă s-a fiert într-un vas de aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă. Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea: ea este un lucru preasfânt. Dar să nu se mănânce nicio jertfă de ispăşire din al cărei sânge se va aduce în Cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în Sfântul Locaş: ci aceea să fie arsă în foc. (Lev. 6:28–30).

Legea mozaică în genere este meticuloasă chiar și în privința vaselor folosite... și așa este (sau: cu atât mai mult) legea jertfei de ispășire. Aceasta este o jertfă pentru păcat, iar păcatul este opusul sfințeniei, lucru pe care Dumnezeu îl amintește încă odată.

„«Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând.» «Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre»” (Isa. 55:7–9).

Trebuie să ne amintim mereu că El ne-a salvat din păcat, nu față de păcat. Este foarte important să observăm acest lucru. Pavel scrie: „Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Rom. 6:1–2)

Ce binecuvântare – să nu mai fim nevoiți, precum evreii din vechime, să ținem cont de respectarea riguroasă a prevederilor legii ca să sperăm la absolvire (care însemna pt ei doar acoperirea, și nicidecum ștergerea păcatelor!) Ce privilegiați suntem să știm că pentru noi și-n locul nostru s-a adus jertfa de ispășire perfectă, unică și irepetabilă – Însuși Fiul lui Dumnezeu... și că suntem socotiți neprihăniți prin credință, și mântuiți prin har – datorită lucrării perfecte a Domnului Isus! Să-i onorăm persoana și jertfa!  

• Likes
• Download1
• Share