Tuesday Jun 25, 2024
Leviticul 25:1-24 | Itinerar Biblic | Episodul 200
Stimați ascultători, viața e înaintare și când stăm pe loc! Dacă e să acceptăm și doar permanenta remodelare/redefinire/redimensionare a convenției numite „timp”, înaintăm în vârstă – și tot înaintare se cheamă. E important de aceea să verificăm periodic cursul, coordonatele, direcția, să facem evaluări și ajustări, dacă vrem să ajungem undeva ori să înfăptuim ceva. La așa ceva vă îndeamnă, direct și indirect, și acest program, și nu strict la modul pragmatic, nu doar la o estimare a acumulărilor sau țintelor atinse dintre cele propuse, ci în primul rând în plan mental și mai cu seamă spiritual, sufletesc, duhovnicesc. Da, dimensiunea lăuntrică este adesea neglijată în agitația acestui veac intens, dar să ne gândim pt o clipă că în cele din urmă, la momentele de reală cumpănă, delicate, sau doar de calm – fiecare rămânem singuri cu noi înșine. Ca să nu ne îngrozim nerecunoscându-ne, e bine să ne ținem din scurt, să ne analizăm periodic și exigent, să comunicăm constant cu inima și duhul nostru, și să ne raportăm la etaloane solide. Programul acesta vă detaliază principalul sistem referențial creștin – Sfânta Scriptură, Cuvântul unui Dumnezeu unic și viu, care nu Se mulțumește cu egoismul și neatenția și nerecunoștința omului modern, și tot încearcă să ne atragă atenția asupra vieții – prezente și mai cu seamă viitoare! Vă invit să-I permiteți Creatorului și Salvatorului să vă comunice esențialul!
Că tot pomeneam de înaintare, am avansat și noi destul de mult în cea de-a treia contribuție/secțiune biblică atribuită lui Moise, de fapt suntem aproape de punctul terminus al cărții Leviticul. Am luat notă de sistemul sacrificial și igienic impus de Iahweh poporului Israel întru închinare și coabitare corespunzătoare, inclusiv de sărbătorile regulate prin care poporul este ajutat să țină ritmul rememorării, recunoștinței și raportării corecte la Dumnezeul lor, sfânt, atotprezent și atotputernic, credincios și îndurător, interesat de fiecare aspect de viață, atât în plan individual cât și comunitar.
Chiar dacă sărbătorile regulate au fost expuse și impuse/reamintite în cap 23, Iahweh nu a epuizat surprizele plăcute în acest domeniu și – după acea paranteză explicativă din cap. 24, pe care-o vom înțelege și mai bine parcurgând cele urmează – adaugă ceea ce unii cercetători au numit „sărbători supersabatice”: Anul sabatic, și Anul de veselie
Înainte de a le trece în revistă pe îndelete, să facem precizarea că poporului Israel i se trasase în cadrul Legii și făgașul unui anume „sistem economic mozaic”, care se referea în mod special la teritoriul Palestinei, acest lucru fiind evidențiat în capitolul de față – 25. Legile date aici nu puteau fi aplicate înainte de intrarea Israelului în țara Canaan, pentru că nu puteau fi adaptate la viața în pustie. Există în acest pasaj o repetare consecventă a noțiunilor de țară/pământ, în expresii precum: „Când veţi intra în ţară”, „odihnă pentru pământ” și „să vestiţi slobozenia în ţară”, această ultimă formulă apărând de vreo zece ori în acest capitol, unde totul este legat de țara pe care Dumnezeu a dat-o poporului Israel. Pe Liberty Bell [Clopotul Libertății] din Philadelphia stă scris: „Să vestiţi slobozenia în ţară”; cu toate acestea, trebuie să ținem cont întotdeauna de faptul că aceste legi au fost date unui anumit popor care trăia într-un anumit teritoriu.
Sistemul economic mozaic a fost formulat pentru un anume popor (adică pentru Israel) și pentru un anume teritoriu (Palestina). Mai mult, a fost dat unui popor a cărui ocupație de bază era agricultura. Vor mai fi existând și azi poate destui care încearcă să impună Legea Vechiului Testament ca mod de viață al bisericii, însă aceasta nu se mai potrivește pe nicăieri în lume.
Să mai spunem și că nu putem citi cartea Leviticul (și nici restul Bibliei) fără să observăm repetarea cifrei șapte, folosită pentru a sugera deplinătatea, desăvârșirea. Există o legătură clară între repetarea cifrei șapte în cartea Leviticul și cifra șapte din Apocalipsa, fiindcă ea are un rol esențial în ambele cărți. Astfel, timpul era divizat în perioade bazate pe cifra șapte, atât în calendarul civil, cât și în cel religios; avem, ziua a șaptea, săptămâna a șaptea, luna a șaptea, anul al șaptelea. Calendarul era alcătuit în funcție de momentele sabatice, iar codul levitic avea la bază cicluri bazate pe cifra șapte. Acest lucru apare din nou (cum spuneam) în Apocalipsa.
Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea, și nu pentru că era obosit, ci pentru că încheiase crearea lumii în șase zile și nu mai era nimic de făcut. Sabatul a fost hotărât astfel ca unitatea de măsură a timpului, pe baza căruia au fost stabilite și alte unități de măsură pentru timp.
Și apropo de cifra 7, primele 7 versete din cap. 25 se ocupă de Anul sabatic!
Domnul a vorbit lui Moise pe muntele Sinai şi a zis: (Lev. 25:1)
Să nu uităm că relatările din cartea Leviticul au avut loc la Muntele Sinai (amintiți-vă cum începe cartea Leviticul (1:1): „Domnul a chemat pe Moise, i-a vorbit din cortul întâlnirii...”), iar poruncile pe care poporul le primește aici urmau să intre în vigoare când Israel va intra și va ocupa Țara Promisă.
„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Când veţi intra în ţara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat în cinstea Domnului.»” (Lev. 25:2).
Este interesant faptul că există un sabat pentru pământ, la fel ca pentru om; astfel, ziua a șaptea este pentru om, iar anul al șaptelea pentru pământ.
Ziua a șaptea a fost pusă deoparte pentru odihnă la creație, atunci când Dumnezeu s-a odihnit de munca Sa, pentru că lucrarea creației era încheiată. Sabat înseamnă odihnă și, în sensul său de bază, se referă la odihna răscumpărării: „Rămâne, dar, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim, dar, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare” (Evr. 4:9–11). Termenul odihnă din aceste versete înseamnă „respectarea unui sabat”.
Sabatul dat oamenilor era o dată la șapte zile; Sabatul pământului era o dată la șapte ani! Ceea ce și agronomia modernă a ajuns să confirme, Dumnezeu a știut dintotdeauna, și de aceea recomandă poporului Său: a lăsa pământul necultivat în timpul celui de-al șaptelea an era benefic pentru pământ. Odihna era menită și pentru cei care cultivau pământul, deși li se permitea să se ocupe de alte îndatoriri necesare; de asemenea, anul sabatic urmărea și împiedicarea lăcomiei. De fapt, pentru încălcarea acestei porunci privitoare la anul sabatic a fost dus Israelul în robia babiloniană (2 Cron. 36:21). Ei nu au respectat șaptezeci de ani sabatici de-a lungul a 490 de ani, așa că au fost duși în captivitate timp de exact șaptezeci de ani.
Şase ani să-ţi semeni ogorul, şase ani să-ţi tai via şi să strângi roadele. Dar anul al şaptelea să fie un Sabat, o vreme de odihnă pentru pământ, un Sabat ţinut în cinstea Domnului: în anul acela să nu-ţi semeni ogorul şi să nu-ţi tai via. (Lev. 25:3–4).
Și de aici reiese foarte clar că anul sabatic se referea la pământ. Israeliții trebuiau să-și semene ogoarele și să-și taie via timp de șase ani, pentru ca în anul al șaptelea să înceteze toate aceste activități. Pământul se află sub blestem la fel ca omul, cel din urmă câștigându-și pâinea prin sudoarea frunții sale... însă vine o zi în care blestemul pământului va fi înlăturat, după cum citim în Romani 8:20 și Isaia 35:1-2.
Oamenii din sud, unde am crescut și eu – JVMcGee – au învățat în timp din proprie experiență că la răstimpuri pământul trebuie lăsat nelucrat, pentru că, prin cultivarea bumbacului an de an, au fost supra-exploatate porțiuni mari de teren. Așadar, prin anul sabatic Dumnezeu a dăruit un principiu util în sfera lucrărilor agricole.
Să nu seceri ce va ieşi din grăunţele căzute de la seceriş şi să nu culegi strugurii din via ta netăiată: acesta să fie un an de odihnă pentru pământ. Ceea ce va ieşi de la sine din pământ în timpul Sabatului lui să vă slujească de hrană, ţie, robului şi roabei tale, celui tocmit de tine cu ziua şi străinului care locuieşte cu tine, vitelor tale şi fiarelor din ţara ta; tot venitul pământului să slujească de hrană. (Lev. 25:5–7).
Aceste versete arată cum erau împlinite nevoile fizice ale oamenilor în timpul anului sabatic. Pământul era atât de productiv, încât nu trebuia semănat în fiecare an. În Valea Eufratului, pe vremea lui Avraam, pământul nu trebuia deloc semănat, deoarece grâul creştea fără a fi semănat! Pământul din Israel producea suficientă recoltă pentru nevoile proprietarului terenului, ale slujitorilor lui şi pentru cele ale străinului. Până şi turmele de animale puteau supravieţui, şi poate chiar se îngrăşau păscând pe ogoarele necultivate. Dumnezeu avea grijă de om şi de animal, de israelit şi de străin, de bogat şi de sărac în timpul anului de odihnă. Erau roduri de ajuns pentru toți, însă nu aveau voie să culeagă nimic cu scopul de a vinde – doar ce era necesar pt hrană.
Cu ani în urmă (povestește JVMcGee) se aflau multe vii în zona orașului Pasadena. Aveam pe atunci un vecin cumsecade, care avea o vie cu struguri Concorde. Era un om darnic, așa că mai mereu îmi aducea un coş sau două de struguri când venea vremea culesului. Vecinul acesta însă avea încredințările sale personale, și nu scăpa niciun prilej să mă întrebe și indirect să mă atenționeze că nu e bine că nu ţin sabatul. Eu îi răspundeam că ţin sabatul în fiecare sâmbătă, duminică, luni, marţi şi în fiecare zi a săptămânii, și încercam să-i explic faptul că sabat înseamnă odihnă şi că noi am intrat în odihna răscumpărării. Noi nu ne mai bazăm acum pe ceea ce facem noi, ci ne-am pus încrederea în Isus Hristos, care face ca fiecare zi să fie o zi de odihnă în El. Bineînţeles că vecinului meu nu-i plăcea explicaţia pe care i-o dădeam, şi atunci îi puneam o întrebare: „Tu ţii Legea mozaică? Ţii sabatul aşa cum se ţinea în Israel?” El îmi răspundea afirmativ și atunci îi arătam capitolul 25 din Leviticul, spunându-i că nu este doar o zi de sabat, ci şi un an sabatic, în care cei săraci puteau intra în vie să culeagă struguri. L-am rugat să-mi spună când va avea anul sabatic, ca să merg în via lui să culeg nişte struguri, iar el mi-a răspuns: „Ai face bine să nu intri în via mea fără să-ţi dau eu voie!” Ați înțeles deci că, deși el afirma că respectă Legea mozaică, n-o respecta în realitate „ca la carte”, ci doar o mică parte din ea, pentru simplul fapt că nici nu-și pusese problema anului sabatic sau a anului de veselie!
Ne-ntoarcem la Scriptură, ca să concluzionăm acest pasaj cu afirmația că Dumnezeu le dădea astfel israeliţilor câteva lecţii importante. El nu îngăduia niciunuia din ei să monopolizeze pământul, astfel încât cei săraci să nu aibă hrană. Prin anul sabatic, Dumnezeu proteja atât pământul, cât şi pe săraci... și îi mai învăţa şi că – deși pământul era blestemat – va veni o vreme când acesta va da roade din belşug!
Oamenii sunt îngrijoraţi astăzi din cauza exploziei demografice, crezând că pământul nu poate produce suficientă pentru atâţia oameni. Însă când blestemul va fi înlăturat, dragul meu, pământul acesta va rodi aşa cum n-a mai făcut-o de la căderea omului în păcat şi până în zilele noastre. Dumnezeu este cel care cunoaște și acoperă toate nevoile omului, şi tot El are pământul acesta în stăpânirea și-n grija Sa.
În continuare, până la finalul capitolului Iahweh definește și stabilește cadrul și detaliile de celebrare și abordare ale unei alte super-sărbători: Anul de veselie.
Să numeri şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte ani, şi zilele acestor şapte săptămâni de ani vor face patruzeci şi nouă de ani. (Lev. 25:8).
Și Anul de veselie se calcula tot pe baza cifrei șapte: se numărau șapte ani sabatici, ceea ce însemna 49 de ani; apoi, anul următor, cel de-al cincizecilea, era pus deoparte ca anul de veselie. Acesta era o continuare a cifrei șapte pe scala ascendentă a calendarului. Perioada de cincizeci de ani era astfel cea mai mare unitate de timp.
În zilele noastre este adesea folosit sistemul de închiriere pe cincizeci sau nouăzeci și nouă de ani, însă se pare că Dumnezeu folosea încă din vechime un astfel de sistem. În fiecare secol erau, astfel, doi ani de veselie.
În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare; în ziua Ispăşirii, să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră. (Lev. 25:9).
Acesta era momentul culminant al întregii structuri sabatice a națiunii: era SHENATH HAYOBHEL, Anul veseliei. În multe privințe, aceasta era perioada cea mai așteptată și mai plină de bucurie din tot sistemul economic mozaic. Expresia ebraică KEREN HAYOBHEL însemna cornul unui berbec, iar cu timpul YOBHEL a ajuns să însemne „trâmbiță”. Termenul este tradus de 21 de ori prin „veselie”, de cinci ori prin „corn de berbec” și o dată prin „trâmbiță”.
După ce Israel a intrat și s-a așezat în țară, nu cred că sunetul unei trâmbițe putea fi auzit de la Dan până la Beer-Șeba; prin urmare, ajungem la concluzia logică potrivit căreia, în orice zonă locuită, se sufla în cornul de berbec pentru a inaugura Anul de veselie. Cred că totul începea la Cortul întâlnirii sau la templu, iar mai încolo, la o distanță la care încă se mai putea auzi sunetul trâmbiței, se afla o persoană care îl transmitea mai departe alteia aflate la o distanță comparabilă... și tot așa, până la granițele țării. (Lev. 25:10):
Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare din voi să se întoarcă în familia lui.
Oamenii puteau pe atunci să-și ipotecheze pământul, însă în Anul de veselie terenul respectiv se întorcea la proprietarul său inițial. În acest fel, Dumnezeu împiedica înstrăinarea pământului, pentru că acesta putea fi luat pentru o perioadă de cincizeci de ani, însă în Anul de veselie orice teren se întorcea la proprietarul său inițial sau la urmașii săi.
Dacă un om se vindea ca sclav, atunci când se auzea sunetul trâmbiței – el era liber. Lanțurile sclaviei erau rupte. Tot așa suntem eliberați și noi astăzi. Termenul grecesc pentru „trâmbiță” este kerux , iar verbul kerusso înseamnă „a proclama” sau „a vesti”. Anul de veselie se aseamănă cu această epocă de har, când evanghelia este propovăduită celor care sunt sclavi ai păcatului și captivi ai lui Satan: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o. Şi, prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6:17–18, 23). Domnul Isus Hristos a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi… Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:32, 36).
În Anul de veselie, totul era gratuit și toate ipotecile erau anulate. Când vii la Isus Hristos, dragul meu, problema păcatului este rezolvată, deoarece El a plătit pedeapsa. Acum totul este plătit și tu ești liber pentru că El te face liber! „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică” (Rom. 6:22). „Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (Gal. 5:1).
Este interesant de observat, în legătură cu acest lucru, cuvintele Domnului nostru în sinagoga din Nazaret: „Și I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: «Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.» În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: «Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit»” (Luca 4:17–21).
„Să vestesc săracilor Evanghelia” înseamnă a o anunța, a o trâmbița. Nu este oare acesta Anul de veselie: a tămădui pe cei cu inima zdrobită, a propovădui robilor de război slobozirea, a da drumul celor apăsați?
Poate că cea mai bună aplicație și împlinirea supremă a Anului de veselie va fi în timpul Mileniului, care are legătură directă cu poporul Israel. V-aș încuraja în acest sens să citiți câteva capitole: Isaia 11, 35 și 40, Ieremia 23, Mica 4 și Apocalipsa 20.
Anul al cincizecilea să fie pentru voi anul de veselie; atunci să nu semănaţi, să nu seceraţi ce vor aduce ogoarele de la ele şi să nu culegeţi via netăiată. Căci este anul de veselie: să-l priviţi ca ceva sfânt. Să mâncaţi ce vă vor da ogoarele voastre. (Lev. 25:11–12).
Anul de veselie urma după un an sabatic, în care pământul nu era cultivat, însă Dumnezeu le-a promis că le va purta de grijă în mod providențial. Ei aveau datoria să asculte, iar Dumnezeu se îngrijea de nevoile lor.
În anul acesta de veselie, fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui. Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru sau dacă cumpăraţi ceva de la aproapele vostru, niciunul din voi să nu înşele pe fratele lui. Să cumperi de la aproapele tău, socotind anii de la anul de veselie, şi el să-ţi vândă socotind anii de rod. Cu cât vor fi mai mulţi ani, cu atât să ridici preţul; şi cu cât vor fi mai puţini ani, cu atât să-l scazi; căci el îţi vinde numai numărul secerişurilor. Niciunul din voi să nu înşele deci pe aproapele lui, şi să te temi de Dumnezeul tău; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Împliniţi legile Mele, păziţi poruncile Mele şi împliniţi-le; şi veţi locui fără frică în ţară. Ţara îşi va da roadele, veţi mânca din ele şi vă veţi sătura, şi veţi locui fără frică în ea. Dacă veţi zice: „Ce vom mânca în anul al şaptelea, fiindcă nu vom semăna şi nu vom strânge roadele?” Eu vă voi da binecuvântarea Mea în anul al şaselea, şi pământul va da roade pentru trei ani. Când veţi semăna în anul al optulea, veţi mânca tot din vechile roade; până la al nouălea an, până la noile roade, veţi mânca tot din cele vechi. Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici. De aceea în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru pământuri. (Lev. 25:13–24).
Acest pasaj explică faptul că orice teren trebuia să se întoarcă la proprietarul său de drept, excluzându-se astfel posibilitatea ca cineva să acapareze majoritatea pământului, în timp ce ceilalți ar fi devenit foarte săraci. Se menținea în acest fel un echilibru în Israel. Nu era vorba aici despre o alegere între comunism și capitalism, ci acesta era planul lui Dumnezeu. El deținea dreptul de proprietate asupra pământului, iar poporul Israel îl avea în folosință pe termen nelimitat.
Dumnezeu a promis să binecuvânteze pământul cu roadă bogată în cel de-al șaselea an. Israeliții trebuiau să semene din nou pământul în cel de-al optulea an, în care mâncau tot din vechea recoltă, până la obținerea unei noi recolte în anul al nouălea. Dumnezeu le spune foarte clar în versetul 23: „Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea.”
Suntem impresionați încă o dată de maniera absolut impresionantă (grijulie, detaliată, pricepută) de comportare a lui Dumnezeu în raport cu bunurile și prorpietățile omenești trecătoare, ca și de reglementarea comportamentelor și raporturilor dintre oameni, de către același Stăpân a toate și a toți, Căruia nimic nu-i scapă din vedere și de sub control... Al Lui este pământul și toți cei ce-l locuiesc, și El este Cel care fixează regulile de conviețuire pe domeniile Lui, date nouă spre folosință.
Ne oprim aici azi, dar pentru că n-am ajuns nici la jumătatea cap. 25, pentru parcurgerea sa până la capăt sper să ne reîntâlnim și data viitoare. Deci, pe curând – dacă va binevoi Dumnezeu!